Curs: Teorie Urbană.

Lector universitar: Severin Serghei

Tema 2. Caracteristica orașului interpretat ca sistem

Întreaga dezvoltare a societății, sub toate aspectele sale, este totdeauna rezultatul luptei
contrariilor, deoarece în mod dialectic nu se poate concepe o stare ideală a realității lipsită de
contradicții. Iar tradițional pentru definirea orașului, acestuia i se contrapune în rol de oponent
satul, urmărindu-se ca prin trasarea diferențelor să identificăm particularitățile distincte ale
orașului. Observăm că se încearcă definirea orașului prin excludere, adică prin a enunța mai întâi
ce acesta nu este (vom vedea pe parcurs cât de corectă este acestă abordare).
Un fapt curios este că sunt tot mai mulţi cei care trăind din obişnuință în mediul rural vor să
beneficieze şi de avantajele civilizaţiei urbane, după cum sunt şi cei care trăind de mult timp în
mediul urban vor să dezvolte un contact mai strâns cu zone de valoare ale mediului rural. Așadar
şi mediul urban şi cel rural se modifică, într-un sens care le apropie. Însă cum e posibilă o
apropiere a două medii care sunt privite ca antipoduri în cadrul existenței umane într-un teritoriu.
Apare necesară examinarea felului în care au fost privite orașul și satul unul în raport cu altul.

2.1 Definirea noțiunii de „oraș”, caracteristicile acestuia.

Cele mai interesante încercări de definire a statutului oraşului privesc această problemă în
raport cu modul de ocupare în producție al localnicilor, acest mod de ocupare în producţie fiind de
cele mai multe ori analizat unilateral (adică fiecare aspect aparte). Apar trei puncte de vedere:
1. În raport cu tipul de ocupație profesională cu referire la cele două ocupaţii fundamentale,
și anume : profesiuni agrare sau profesiuni industriale apreciindu-se în acest fel că o localitate
poate fi considerată un oraş atunci cînd cea mai mare parte a populaţiei respective este ocupată în
industrie. În acest sens unii dau chiar nişte procente, maximum admis pentru populaţia ocupată în
agricultură situându-se între 15-25%. Luând în consideraţie un asemenea mod de definire a
oraşului, se poate de pus întrebarea cum pot fi considerate acele localităţi care, prezentând calităţi
orăşeneşti, au totuşi o populaţie care în mare parte este ocupată în agricultură?
2. În raport cu locul în care se desfășoară activitatea principală a locuitorilor, de data
aceasta exitând tendințe de a defini o localitate ca oraș numai în cazul în care activitatea locuitorilor se
desfășoară în interiorul localității respective. Aici se ajunge la concluzia că orașul există ori de câte ori
majoritatea locuitorilor își utilizează cea mai mare parte a timpului în interiorul localității. Dar este de
observat faptul că o asemenea definiție, deși ar putea să pară interesantă printr-un aspect pe care ea îl
precizează ca mod de existență umană, nu poate fi suficientă, deoarece s-ar putea pune întrebarea: ce
se întâmplă cu acele orașe-satelit din care o mare parte a populației migrează zilnic spre locurile de
muncă situate în afară, însemnă că nu avem de a face în acest caz cu un oraș?
3. În raport cu diversitatea ocupațiilor, implicând aici profesiuni legate de o producție
industrilă sau meșteșugărească, de o producție de bază sau auxiliară, de o muncă manuală sau
intelectuală. Este însă posibil, în acest sens, să considerăm oraș, o localitate a cărei populație
rezutată din caracterul socio-profesional mixt agrar-industrial al familiior, localitatea fiind vecină
cu un oraș din zonă.
Cercetărorul german Ratzel, ocupându-se încă de la sfârșitul sec. al XIX-lea de o
interpretare din punct de vedere geografic, teritorial, a orașului, definește orașul prin trei trăsături:
a) o anumită formă de activitate profesională, opunând aici activitatea administrativă, și
comercială în deosebi, cu cea industrială, iar pe cealaltă parte poziționa activitatea agrară.
b) o concentrare a locuitorilor, ocupând în felul acesta deci aglomerarea mai multor
indivizi pe o suprafață de teren, rezultând de aici o densitate mai mare în teritoriul
orașului în comparație cu teritoriul localitîților înconjurătoare.
c) un număr minim de locuitori pe care el îl preciza la cifra de 2000 oameni.
 Deși este vorba aici de o definiție ceva mai completă a noțiunii de oraș decât cele pe
care le prezentam până acum, această definiție rămâne insuficientă, datorită faptului că nu
surprinde întreaga complexitate a fenomenului urban și pentru că nu pote fi o generalizare
absolută a situației existente. Astfel, putem identifica drept contraexemple orașe mici cu
majoritatea locuitorilor lucrători agricoli etc.
Putem observa că pentru definirea orașului sunt examinate, în general, caracteristicile
cantitative și cele calitative ale localităților și părților lor componente. Suprafața, arhitectura
(dimensiunile, înălțimea, aspectul clădirilor), numărul populației, procentul populației
antrenate într-un anumit domeniu de producere ș.a., sunt date ce pot fi măsurate cantitativ în
funcție de caracteristicile lor, însă date ce reflctă aspecte ale fenomenelor ce descriu modul
și nivelul vieții urbane, adică calitatea vieții urbane, trebuie privite apreciativ și depind de
gradul de dezvoltare a societății și necesitățile acesteia, ceea ce impune un anumit grad de
subiectivitate, deci un anumit nivel de pregătire a cercetătorului.
Este necesar, în lumina celor spuse, de precizat că o definire posibilă a orașului este
necesară să pornească de la caracteristicile lui interioare, chiar dacă astăzi nu mai putem
concepe un oraș decât prin prisma existenței sale într-un teritoriu și însumând un șir de
caracteristici. Iar punctele de vedere de mai sus care încearcă să definească orașul, reprezintă
un interes deosebit prin faptul că noțiunea de oraș este legată într-un fel suficient de clar de
modul de existență al locuitorilor din interiorul orașului. E adevărat că un oraș anume se
definește tocmai prin arhitectură, prin istorie, prin producție etc., doar că „energia lui
interioară” cea care dă „viață” orașului nu se exprimă numai cantitativ ci este, mai mult
decât atât, o calitate. Ne apropiem astfel de o definire a orașului prin intermediul unei
totalități cantitativ-calitative.

Orașul, ca formație teritorială de așezare a populației, se definește printr-un

mod propriu de existență, adică prin mod de viață urbană ca trăsătură specifică
rezultată din diversitatea activităților productive (care reflectă un anumit mod de
producție), din nivelul de dotare și diversitatea serviciilor și exprimată printr-o
anumită modalitate de utilizare a timpului și într-o anumită modalitate de
organizare a spațiului, generând trăsături specifice în constituirea unei anumite
colectivități și din comportamentul oamenilor.

Această definiție cuprinzătoare înglobează toate procesele și relațiile care conferă

orașului caracterul său deosebit de complex, complexitate din care se relevă modul de viață
urbană, față de care interesul economic se evidențiază ca factor determinant.

2.2 Procesul de urbanizare. Aspecte cantitative și calitative.

Componenta economică – de care depinde nivelul și tipul de producere, caracteristicile
și componența demografică, nivelul și diversitatea dotărilor și serviciilor ș.a. – este, într-o
măsură la fel de mare, răspunzătoare și pentru procesul de urbanizare. Iar pentru
înțelegerea însăși a noțiunii de oraș este necesară înțelegerea esenței și în același timp a
sensului de evoluție urbană ca proces de urbanizare.
Așadar putem spune că:

esența procesului de urbanizare constă în dezvoltarea continuă a modului de

viață urbană, această dezvoltare urmând concomitent sau independent două direcții de
creștere și anume: dezvoltarea extensivă a modului de viață urbană în teritoriu și
dezvoltarea intensivă, ca nivel al acestui mod de viață urbană în același teritoriu.

Pentru configurația procesului de urbanizare într-un teritoriu anumit o importanță

deosebită o are raportul între aceste două direcții de dezvoltare în sensul că, în cele din urmă,
acest raport este de fapt o relație între calitativ și cantitativ. Cantitatea aici este exprimată,
pe de o parte de întinderea teritorială a procesului de urbanizare, iar pe de altă parte, de
creșterea densității populației, a densității de procese și fenomene prin care el se
caracterizează. Calitatea fiind exprimată prin valoarea serviciilor – le putem numi beneficii,
pe care procesul de urbanizare le aduce convețuirii oameilor.
Așadar, la procesul de urbanizare asistăm la o extindere în teritoriu și în același timp la
o ridicare a nivelului de trai în teritoriul pe care se face extinderea – teritoriul inițial –, astfel
încât între teritoriul inițial și teritoriul adiacent rămân diferențe de nivel al modului de viață
(urbană sau nu). Există deci o anumită interpretare a relației între cantitativ și calitativ în
cadrul procesului de urbanizare și anume, faptul că neglijarea unuia dintre aceste două
aspecte, cantitativ sau calitativ, poate să ducă pe o linie negativă evoluția procesului de
urbanizare din teritoriul respectiv.
Astfel, neglijarea aspectului cantitativ, spre exemplu a întinderii în teritoriu a formelor
de manifestare a procesului de urbanizare, implică un dezechilibru în dezvoltarea teritoriului,
fenomenele de aglomerare excesivă ca și cele de dispersare excesivă provocând fie o dotare
care nu poate face față cerințelor, fie o dotare care depășește cu mult cerințele – și într-un
caz și în celălalt rezultă o dotare lipsită de eficiență. În unele cazuri, când acest aspect nu a
fost controlat, spre exemplu în cazul orașelor-satelit, ele nu au contribuit la descentralizarea
metropolelor, ci dimpotrivă au îngreunat rezolvarea problemelor urbane în teritoriul
respectiv.
Putem concluziona deci, că relația dintre cantitativ și calitativ în cadrul procesului de
urbanizare, este o problemă de relație între consumul de spațiu și calitatea spațiului, și
dacă consumul de spațiu este inevitabil legat de venitul individual, realizând astfel o
dependență între „disponibilitatea spațiului”și „capacitatea de asimilare a spațiului”, în felul
acesta ne se descoperă ca fiind firească o creștere continuă a cererii de spații odată cu
creșterea nivelului economic, adică cu dezvoltarea procesului de urbanizare.