Gaman Sonia

Jida Irina
Neferu Sebastian
Nicolae Georgiana
Popescu Miruna
Clasa a IX-a G, echipa nr. 5
Prof. Coordonator Radu Elena
Denis
14.04.2010
 CUPRINS

CUPRINS......................................................................................................................... 2
Structura socială............................................................................................................. 4
FAMILIA URBANĂ...................................................................................................... 4
FEMEILE ................................................................................................................... 5
TINERII...................................................................................................................... 6
SĂRACII.................................................................................................................... 7
FEMEI SĂRACI TINERI.................................................................................................8
Structura politică............................................................................................................ 9
REPUBLICA VENEŢIANĂ............................................................................................9
REPUBLICA FLORENTINĂ şi familia Medici..............................................................10
Religia şi Biserica..........................................................................................................12
STRUCTURA ŞI CONDIŢIA BISERICII........................................................................12
PAPALITATEA ÎN TIMPUL RENAŞTERII......................................................................13
CREŞTINISMUL ŞI RENAŞTEREA..............................................................................15
GIROLAMO SAVONAROLA (1452-1498): UN CRITIC................................................15
REFORMA RELIGIOASĂ............................................................................................16
CONTRAREFORMA CATOLICĂ DIN SECOLUL AL XVI-LEA.........................................17
CONCLUZIE............................................................................................................. 18
Tehnologia. Ştiinţa. Filozofia.........................................................................................20
I. Tehnologia........................................................................................................... 20
II. Ştiinţa................................................................................................................. 24
III. Filosofia............................................................................................................. 31
Pictura. Arhitectura. Sculptura...............................................................................36
Renaşterea literară în Italia....................................................................................50
Decameronul (“Il decamerone”) este cea mai cunoscuta lucrare a sa, o culegere
de o suta de nuvele caracterizate de observatia realista si verva satirica
inconfundabila, subliniind pozitia lui Boccaccio ca “spirit satiric”. Inspirandu-se
dintr-o culegere de nuvele italiene, Boccaccio nu tine sa inventeze subiecte, ci
observa si noteaza fidel moravurile contemporane, localizeaza povestirea in cadrul
ei natural atent descries si isi inzestreaza personajele cu o etica pur laica: placerea
este primul ideal pe care il viseaza aceasta lume. Boccaccio, creatorul de drept al
al speciei “nuvela” – in forma ei superioara, artistica – militeaza impotriva
intolerantei religioase, caracteristica lumii medievale si dezvolta satira in primul
rand contra clerului si calugarilor. .........................................................................51
Aşa cum rezultă din înţelesul grec al titlului, acţiunea are loc în decursul a zece
zile. După o precuvântare dedicată "graţioaselor doamne" ("vaghe donne") care
cunosc arta amorului, urmează o introducere ce dă un cadru terifiant atmosferei
2
de groază care domnea în Florenţa bântuită de ciumă. Şapte tinere doamne şi trei
tineri s-au refugiat într-o vilă din apropierea Floenţei pentru a scăpa de
contaminare şi, pentru a face să treacă timpul în mod plăcut, între conversaţii,
banchete şi dansuri, se adună zilnic - cu excepţia zilelor de vineri şi sâmbătă,
dedicate practicilor religioase - într-o poiană, unde fiecare spune o povestire pe o
temă prestabilită, propusă de fiecare dată de "regele" sau "regina" grupului, aleşi
prin rotaţie. La sfârşitul zilei, cele zece povestiri sunt urmate de un "canzone" (un
recitativ în formă poetică) şi de dans. A rezultat astfel un număr de 100 nuvele
care alcătuiesc Decameronul, prima şi în acelaşi timp cea mai bună operă în proză
a literaturii italiene din epoca Umanismului, etapă care precedă Renaşterea.
Nuvelele se caracterizează prin tematica foarte variată, plină de umor şi
galanterie, adesea foarte îndrăzneaţă, din care nu lipsesc picanteriile spre deliciul
cititorului, cu o compoziţie în formă magistrală şi descrierea pregnantă a
caracterelor. În unele cercuri puritane ale timpului, cartea a fost curând
considerată periculoasă pentru moravuri, încât nu mult a lipsit să fie arsă în public,
la îndemnul călugărului fanatic Girolamo Savonarola. În timpurile moderne,
Decameronul are o mare audienţă la public, au fost turnate şi filme inspirate din
această operă literară, printre care remarcabil este cel în regia lui Pier Paolo
Pasolini (1971)........................................................................................................51
Concepţia de viaţă a Umanismului care este inclusă şi în Decameron ne îndeamnă
să trăim bine şi complet. Prin numeroasele povestiri în care sunt arătate o mulţime
de tipuri de oameni, cunoaşterea lumii este obţinută prin intermediul observării,
experimentării şi analizei raţionale. În lucrare se poate urmări foarte bine şi
autoîmplinirea în sensul cel mai larg, conferindu-le vieţilor protagoniştilor un scop,
astfel cititorul privind cu uimire şi satisfacţie frumuseţea existenţei umane,
provocările şi dramele ei, şi chiar inevitabilul morţii. O trăsătură importantă în
Decameronul lui Boccaccio este că opera prezintă şi expresia sentimentului
popular, printre personaje apărând meşteşugari, preoţi, călugări, ţărani, alături de
personaje feminine din mediile respective. Boccaccio redă viaţa eliberată de
constrângerile morale ascetice, studiază pasiunile omeneşti nu numai în forma lor
plenară, ci şi în cea instinctuală, punându-le faţă în faţă cu convenţiile unei
societăţi ipocrite, naive. Astfel, Decameronul devine expresia unei ample,
puternice, variate şi incisiv de satirice răzvrătiri împotriva tradiţiilor impuse........52
Renaşterea literară în Spania.................................................................................53
Renaşterea literară în Anglia..................................................................................55
Comedii.................................................................................................................. 58
Istorice................................................................................................................... 58
Tragedii.................................................................................................................. 58
Piese pierdute........................................................................................................ 58
Poeme.................................................................................................................... 58
Apocrife.................................................................................................................. 58

3
Structura socială.

Oamenii importanţi ai oraşului sunt uneori numiţi „bătrânii” oraşului sau „părinţii” oraşului.
Aceşti termeni se referă la cei ce dominau viaţa publică în Italia renascentistă. Societatea şi
administraţia publică erau patriarhale. Oraşele erau controlate de oameni bogaţi şi vârstnici şi,
uneori, de câte un tânăr bogat. Instituţia socială dominantă era familia, care era extrem de puternică
şi de influentă, fiind condusă de părintele (sau patriarhul) ei. Familiile încercau să controleze
femeile de orice vârstă şi tinerii, la fel cum societatea controla elementele mai puţin ordonate şi pe
cei săraci. Totuşi, femeile, cei tineri şi cei săraci, deşi dezavantajaţi, nu erau complet lipsiţi de
putere şi era nevoie de procedee complexe ale legii şi reglementărilor sociale pentru a-i ţine sub
control. Vom vorbi mai întâi despre familia urbană şi apoi ne vom opri asupra fiecărui grup care
constituie o ameninţare potenţială pentru ordinea socială: femeile, tinerii şi săracii.

FAMILIA URBANĂ

Artistul florentin Leon Battista Alberti este bine cunoscut mai ales datorită lucrării sale
teoretice Despre pictură, dar el a scris şi un lung tratat Despre familie. Ca în cazul majorităţii
florentinilor, loialitatea sa se manifestă doar în al doilea rând faţă de oraşul natal şi în primul rând
faţă de familie. Acelaşi lucru se putea observa şi în cazul Veneţiei sau al altor oraşe ale Italiei
renascentiste, fiecare dintre aceste oraşe putând fi privit ca o alianţă informală de mari familii.
Nimeni nu era mai conştient decât Alberti de micile conflicte şi neplăceri ale vieţii de familie, dar el
ştia şi că onoarea familiei şi binele fiecărui membru al ei erau principalele lucruri de care trebuia
ţinut cont în viaţă. Pietatea faţă de Biserică şi devotamentul faţă de stat aveau şi ele o mare
importanţă, dar familia conta, totuşi, mai mult. Sprijinul familiei era deopotrivă pentru cei bogaţi şi
pentru cei săraci. Un om bogat putea fi condus de multe ambiţii în viaţa sa: de a avea succes în
afaceri, de a câştiga bani, de a juca un rol important în administrarea oraşului şi de a se angaja în
viaţa politică, de a-şi susţine părinţii şi de a păstra onoarea numelui său de familie, de a forma o
familie şi a le asigura copiilor săi tot ce le era necesar. În perioada respectivă, familia cuiva nu era
doar cadrul domestic al retragerii în sfera privată. Ea era centrul vieţii sale, ceea ce îl definea ca om,
esenţa identităţii sale.
În Veneţia, fiii familiilor bogate aveau dreptul, la maturitate, să participe la administrarea
oraşului. De aceea, naşterea lor trebuia înregistrată cu atenţie atât de stat cât şi de Biserică. Tatăl
sau, în cazul în care acesta era plecat din oraş, mama sau altă rudă apropiată, erau obligaţi prin lege
să înregistreze copilul, în termen de 8 zile de la naşterea sa, la oficialităţile legale ale Veneţiei.
Privilegiile politice pe care acest lucru le presupunea în Veneţia făceau procedura extrem de
importantă, dar şi în alte locuri naşterea unui copil era un eveniment important. Apartenenţa la o
anumită familie conferea drepturi şi obligaţii. Bărbaţii considerau că este de datoria lor să-şi susţină
fraţii şi surorile fizic, psihic şi financiar.
Căsătoria era, deci, o afacere de familie, aranjată de către aceasta. Onoarea şi prestigiul
familiei, proprietatea şi credibilitatea ei erau deopotrivă implicate. Căsătoriile facilitau alianţe
politice şi stabilizau parteneriate economice. O căsătorie nepotrivită putea pune în pericol statutul
tuturor membrilor familiei şi înainte de a se lua o decizie atât de importantă aveau loc consultări
serioase şi se încerca obţinerea acordului tuturor. Ideea specifică secolului XX că tinerii trebuie să
se îndrăgostească înainte de căsătorie este o idee indusă de un anumit tip de cultură, la fel ca şi
ideea renascentistă că iubirea trebuie să urmeze căsătoriei.
Căsătoria presupunea un întreg set de ritualuri şi ceremonii extrem de importante pentru
oamenii din perioada Renaşterii. Existau patru stadii ceremoniale importante: Impalmatura,
ceremonie juridică, prezidată de un avocat, în care se semna contractul de căsătorie şi reprezentanţii
celor două familii – în mod semnificativ, nu mirele şi mireasa – îşi strângeau mâinile în mod oficial
adesea în biserică sau pe treptele uneia. Urma Nunta, unde se regăseşte moda inelului pe deget, iar

4
apoi urmau fie banchetul, precedat de ceremonia nupţială, fie un serviciu religios, care să preceadă
sau să urmeze petrecerea sau consumarea nunţii.
Statutul partenerilor pe care-i putea atrage o familie într-o căsătorie era un indicator al
tendinţei ei de a urca sau a coborî pe scara socială. Acest lucru putea afecta credibilitatea familiei şi
viabilitatea ei economică.
Întreaga nuntă se baza pe contractul de căsătorie. Acesta era un document juridic complex,
cu prevederi referitoare mai ales la zestre, care putea fi oferită sub formă de pământ, sau proprietăţi,
nu neapărat sub formă de bani. Lădiţa oferită în mod tradiţional cuplului, în care se păstra lenjeria,
era adeseori creată şi uneori decorată de artişti importanţi. Pictura lui Botticelli, Marte şi Venus,
aflată acum la Galeria Naţională din Londra, a fost pictată iniţial ca parte din faţă a unei lăzi de
zestre.
Un alt document juridic important în organizarea afacerilor unei familii era testamentul
capului de familie. Fiecare membru al familiei primea ceva şi nici un alt document nu ne oferă o
imagine mai fidelă a interesului pentru familie din perioada Renaşterii decât testamentele. Deşi fiul
cel mare nu moştenea întregul domeniu, cea mai mare parte a averii revenea părţii masculine din
familie.
Se presupunea că majoritatea familiilor erau mari, numeroase. Când Iris Origo a scris o carte
foarte bună, Negustorul din Prato, în 1957, ea a insistat asupra acestui fapt. Acest lucru era, desigur,
adevărat referitor la Florenţa şi Toscana în general, în secolul al XIII-lea, şi s-a dovedit adevărat
ulterior şi în alte oraşe italiene. De obicei, mărimea familiei creştea o dată cu bogăţia acesteia. Chiar
dacă nu locuiau în aceeaşi casă, în Florenţa, familiile importante aveau tendinţa de a locui pe
aceeaşi stradă sau în acelaşi cartier. Familia Medici se adunase în jurul bisericii parohiale San
Lorenzo, iar familia Alberti rămăsese în vecinătatea bisericii franciscane Santa Croce. Familia
Strozzi deţinea nu mai puţin de 35 de gospodării (în 1378), grupate în jurul mânăstirii Santa Trinita,
lângă râul Arno.
Conceptul de vendetta, ca un conflict grav şi de lungă durată între familii, a rămas bine
cunoscut până astăzi. Cu toate acestea, în timpul Renaşterii, el era deja în declin. Erau din ce în ce
mai puţine situaţii în care familiile ajungeau să fie implicate în lupte de stradă şi tipul de conflict pe
care îl descrie Shakespeare în Romeo şi Julieta fusese caracteristic mai degrabă pentru Renaşterea
timpurie decât pentru secolul al XV-lea. Însă vendetta era folosită de comunităţile mai slabe pentru
a ţine sub control familiile cele mai puternice, permiţându-le celor pe care acestea îi ofensaseră să
înceapă o vendetta legală. În octombrie 1387, Signoria din Florenţa i-a exclus pe membrii familiei
Strozzi din toate funcţiile publice şi i-a autorizat pe Giovanni şi Piero Lenzi, pe care familia Strozzi
îi persecuta, să înceapă vendetta. Municipalitatea nu avea să înregistreze crimele comise de familia
Lenzi împotriva familiei Strozzi. Singura modalitate pentru aceasta din urmă de a-şi recăpăta
drepturile şi statutul în oraş era aceea de a ucide sau de a preda autorităţilor pe cei doi membri
violenţi ai familiei, care cauzaseră toate problemele.

FEMEILE

Italia renascentistă era o societate patriarhală, organizată de bărbaţi în propriul lor beneficiu.
Femeile jucau un rol secundar. Când se năştea un fiu, toată familia se bucura. Naşterea unei fete era
adeseori un prilej de compătimire. Femeile sărace munceau la fel de mult ca şi bărbaţii săraci sau
chiar mai mult, sarcinile lor fiind adesea şi mai umilitoare şi mai puţin plăcute. Femeile bogate nu
participau la viaţa publică, viaţa lor desfăşurându-se în limitele propriei case. Ele erau de obicei
cunoscute în funcţie de relaţia lor cu bărbaţii care le controlau viaţa – fiică, soră, mamă sau soţie.
Femeile care nu puteau fi incluse în nici un din aceste categorii aveau de obicei două opţiuni: să
devină călugăriţe sau prostituate. Majoritatea femeilor se căsătoreau încă de tinere (Unele chiar
înainte de a împlini 15 ani). Practic, nu existau femei necăsătorite în comunitate. Pe de altă parte,
mai mult de jumătate din bărbaţii adulţi din Florenţa erau necăsătoriţi. Bărbaţii se căsătoreau mult
mai târziu şi mulţi rămâneau necăsătoriţi toată viaţa.
Un tată cu un număr foarte mare de fete putea considera căsătoria o afacere extrem de
costisitoare. Când i se terminau banii şi nu-şi mai putea permite nici o dotă, fetele rămase
necăsătorite trebuiau să meargă la mânăstire. Acestea din urmă deveneau locuri de refugiu pentru
5
fetele fără zestre şi prezenţa unui număr semnificativ de călugăriţe fără nici o vocaţie pentru viaţa
religioasă a dus la o degradare considerabila a standardelor de comportament. În Veneţia,
patricianul Priuli descria, în jurnalele sale, 15 mânăstiri ca adevărate bordeluri, unele fete educate,
de familie bună, îi întreţineau pe bărbaţii tineri, veneţieni sau străini, în schimbul unor sume mari de
bani. Când nu aveau clienţi, pretindea Priuli, fetele angajau vâslaşi pentru a-şi satisface dorinţele.
Problema cheltuielilor privind căsătoria fetelor familiei rămânea totuşi o problemă. Când
taţii îşi scriau testamentele, ei făceau eforturi considerabile pentru a asigura dota fetelor
necăsătorite. Sume de bani erau puse de o parte pentru dotele lor cu condiţia, desigur, să se
căsătorească după ce au obţinui consimţământul fraţilor lor. Contractul de căsătorie specifica în
mod obişnuit că, în cazul în care soţia rămânea văduvă, i se returna dota pentru a putea să se
recăsătorească. Orice fiu rezultat din respectiva căsătorie rămânea, desigur, în familia tatălui. Mama
putea rămâne şi ea dacă dorea, dar în cele mai multe cazuri prefera să se întoarcă la familia ei sau să
se căsătorească din nou.
Pentru o femeie din perioada Renaşterii, căsătoria însemna o serie aproape continuă de
naşteri. Adeseori, soţiile erau de aceeaşi vârstă cu fiii lor vitregi. Capacitatea de a face faţă în astfel
de circumstanţe era o calitate adeseori căutată la o mireasă.
În cadrul familiei, o soţie şi o mamă exercita un oarecare control. În afara familiei, ea era cu
totul lipsită de putere. Viaţa era, probabil, şi mai dificilă pentru tinerele forţate să se prostitueze.
Proxeneţii seduceau şi răpeau fete dintr-un oraş, le duceau în altul, unde nu cunoşteau pe nimeni în
afara bordelului şi nu aveau nici o şansă să se întoarcă acasă. Femeile care aveau cel mai mare
control asupra vieţilor lor erau văduvele bogate ale căror soţi le lăsaseră proprietăţi considerabile şi
stareţele mânăstirilor ce deţineau pământuri. Puţine femei putea fi mai puternice decât o stareţă
inteligentă şi ambiţioasă.

TINERII

La fel ca şi femeile, tinerii erau şi ei excluşi din politică şi administraţie. În Florenţa,

bărbaţilor nu li se permitea să intre în viaţa publică înainte de a împlini 30 de ani. În Veneţia, prea
puţini puteau să participe la administrarea oraşului înaintea vârstei de 25 de ani sau puteau să se
bucure de adevărata putere înaintea vârstei de 50 de ani. Principii ereditari puteau, desigur, moşteni
titlul încă de tineri. Dar atunci când bărbaţii erau aleşi într-o anumită poziţie, cei mai în vârstă erau
de obicei preferaţi. Între 1400 şi 1600, vârsta medie a papilor la alegere era de 54 de ani, iar aceea a
dogilor din Veneţia era de 72 de ani. La 40 de ani oamenii erau consideraţi deja bătrâni. Desigur,
unii trăiau mai mult. Michelangelo a murit la aproape 89 de ani, dar se considera „bătrân” încă de la
42. Aristotel afirmase că vârsta perfectă este aceea de 30 de ani şi această părere fusese acceptată de
majoritatea bărbaţilor din perioada Renaşterii, deşi mulţi mureau înainte de a ajunge la această
vârstă. Problema autorităţilor era de a controla ambiţiile şi energiile acestor tineri şi de a explica
excluderea lor din viaţa publică. Astfel, au fost instituite cluburi speciale pentru adolescenţi. Dacă la
început au acceptat toate vârstele între 13 şi 24 de ani, începând cu 1442 s-a introdus o separare la
vârsta de 19 ani. Tinerii între 19 şi 24 de ani erau consideraţi „prea vârstnici pentru a mai fi
număraţi printre adolescenţi şi prea tineri pentru a fi maturi”.
Dacă adolescenţii nu erau bine controlaţi, ei puteau reprezenta un pericol pentru stabilitatea
socială şi pentru ordinea în stat. Astfel, cluburile erau formate din cei mai în vârstă pentru a acţiona
ca agenţi ai controlului social. Se temeau că, fără această iniţiativă, băieţii se puteau aduna în bande
violente. În Florenţa, cluburile au canalizat energiile adolescenţilor în ritualurile religioase, în
discursurile publice, în piesele de teatru şi în participarea la procesiunile religioase.
Copiii mici erau nimiţi adeseori incocenti. Termenul giovani includea tineri între 24 şi 40 de ani,
vârsta la care deveneau vecchi (bătrâni). Giovani se referea la timpul dinainte şi dupa „vârsta
perfectă” de 30 de ani. Teoretic, aceasta era vârsta la care bărbaţii putea intra în viaţa politică, dar
puterea reală era încă deţinută de cei mai vârstnici. Aşa cum observă Donato Giannotti, „se
consideră că giovani nu trebuie să discute probleme publice, ci să-şi urmeze nevoile sexuale.”
Veneţia mai ales era o gerontocraţie – un stat condus de bătrâni. Nu era totuşi nicio diferenţă
politică sau ideologică între tineri şi bătrâni. Nici nu existau facţiuni cu seturi distincte de politici.

6
Însă tinerii se puteau căsători încă de la vârsta de 14 ani. La Florenţa, aceştia plăteau taxe şi
satisfăceau serviciul militar de la vârsta de 18 ani. De asemenea, începeau să facă afaceri foarte
devreme. Puteau să devină ucenici chiar de la vârsta de 7 ani. Băieţi de 13 ani erau numiţi directori
de manufacturi, dar aceasta era o prevedere legală şi nu ştim sigur la ce vârstă începeau cu adevărat
să ia decizii importante. Jumătate din populaţie aflându-se sub vârsta de 20 de ani, tinerii se
maturizau repede, desigur. În aceste circumstanţe, excluderea lor din viaţa publică era şi mai stranie.

SĂRACII

Majoritatea oamenilor Italiei renascentiste erau săraci. În Florenţa, aproximativ jumătate

dintre săraci (popolo minuto) erau angajaţi în manufacturile de lână, 15% lucrau în activităţi
comerciale subordonate, controlate de alte bresle, iar alţi 15% scăpau de controlul breslelor lucrând
ca pescari, căruţaşi, birjari, mesageri, furnizori, servitori etc. Unii schimbau rapid tipul de muncă,
alţii hoinăreau, cerşeau sau chiar făceau parte din lumea interpolă. În Veneţia, printre posibilele
ocupaţii se numărau şi acelea de constructori navali, docheri, vâslaşi, producători de pânze şi
parâme sau muncitori în fabricile de praf de puşcă sau de sticlă. La Roma, unde nu existau nici
comerţul din Veneţia şi nici manufacturile din Florenţa, exista o mai mare dependenţă de servicii.
Săracii lucrau ca grăjdari sau servitori, vânzători, lucrători în industria pielăritului şi în cea a
morăritului, morile fiind cu toate adunate pe o insulă de pe Tibru.
Atitudinea celor bogaţi faţă de cei săraci era dominată de milă creştină şi de teama de
dezordine. Ambele îi determinau să-i hrănească pe săraci în perioadele de foamete şi, în acest scop,
rezerve de cereale erau depozitate pe ascuns în oraşe.
Exista întotdeauna un potenţial de revoltă la cei săraci, dar autorităţile au reuşit să-l ţină sub
control de-a lungul întregii perioade a Renaşterii. În Florenţa, după revolta aşa-numiţilor Ciompi,
când angajaţii mai săraci ai membrilor breslelor şi meşteşugarii care nu aparţineau nici uneia s-au
răsculat în frunte cu Michele di Lando, fiul unui lucrător ce pieptăna lână, liniştea a fost restabilită
în oraş. În Veneţia, nu s-a ajuns nici măcar atât de departe. Execuţiile publice pentru descurajarea
eventualilor revoltaţi erau ceva obişnuit. În perioade mai paşnice, mila creştină nu era neglijată de
persoane sau instituţii. Bărbaţii se întâlneau la cluburi, formate de obicei în funcţie de parohie şi
cunoscute sub numele de confrerii, care se angajau în activităţi de caritate. Dar bogaţii aveau grijă,
ca întotdeauna, să facă distincţia între săracii merituoşi şi cei fără merite, între săracii întru Cristos
şi cei întru diavol, între cei cu adevărat nevoiaşi şi cei pe care îi considerau paraziţi.

7
FEMEI SĂRACI TINERI

8
Structura politică.
Structurile de putere economică şi socială au influenţat modul în care erau administrate
statele italiene, deoarece formele politice reflectau interesele celor bogaţi şi puternici. Aşa cum
practicile economice erau inovative şi societatea era dinamică, la fel şi politica sau administraţia
erau caracterizate de varietate şi schimbare.
În cadrul Peninsulei italice putem găsi cea mai stabilă republică din lume (Veneţia), dar şi
una dintre cele mai puternice monarhii feudale (Neapole), oraşe-state slabe, dominate de diferite
facţiuni (Geneva) şi un principat modern, în pragul reformei birocratice şi administrative (Milano).
Undeva între ele se afla administraţia florentină, unde conflictul între vechea şi noua politică nu a
fost pe deplin rezolvat înainte de sfârşitul perioadei. În general, exista o tendinţă a administraţiei
republicilor, la care participau toţi cetăţenii, de a favoriza ascensiunea la funcţia de principe a unei
singure familii. Dar această mişcare nu era universală şi trebuie să avem grijă să nu considerăm
acest model ca fiind singular. Mai departe, ne vom opri asupra două oraşe a căror nume răsuna în
întreaga peninsulă, unul renumit pentru unicitatea constituţiei şi a stabilităţii sale, altul datorită
temerilor obsesive că o facţiune ar putea prelua controlul şi datorită numelui unei familii extrem de
puternice şi de bogate, familia Medici.

REPUBLICA

VENEŢIANĂ

Veneţia, oraşul dintre pământ şi mare, simbol al ordinii şi al stabilităţii, era o republică, dar
nu şi o democraţie. Nu avea rege sau principe, dar nici nu se poate spune că puterea era în mâna
majorităţii poporului. Veneţia era condusă de cele mai importante familii, deci cei mai bogaţi si
puternici cetăţeni ai oraşului conduceau statul. Procesul denumit serrata avea rolul de a stabili care
sunt patricienii (cei care pretindeau că descind din părinţii fondatori ai oraşului). Astfel, aceştia
controlau oraşul din punct de vedere politic şi îl dominau social, având putere supremă. Din punct
de vedere economic, patricienii erau puternic implicaţi în viaţa comercială a imperiului. Desigur, nu

9
toţi patricienii erau egali. Unii erau bogaţi, iar alţii sărăciseră. Unele familii dominau în mod
tradiţional administraţia oraşului.
Totuşi, pentru a se evita instabilitatea sistemului, a fost creat un grad secund de privilegii.
Titlul de cetăţean era oferit noilor veniţi cu o avere considerabilă, care constituiau aproximativ 10%
din populaţie. Din rândurile cetăţenilor se alegeau oameni pentru serviciul civil şi majoritatea
membrilor erau mulţumiţi de şansa de a deveni birocraţi puternici.
Constituţia veneţiană a fost adeseori descrisă ca o piramidă, cu dogele aflat în vârf şi Marele
Consiliu (Gran Consiglio) la bază. Acesta din urmă constituie adevărata bază pe care s-a construit
întregul sistem. Fiecare patrician adult făcea parte din Marele Consiliu, care avea în jur de 2000 de
membri. Aceştia se întâlneau de obicei duminica după-amiază într-o sală mare din Palatul Dogilor
pentru a ţine alegeri. Ei îl alegeau pe doge, pe cei 60 de membri ai Senatului, Consiliul celor Zece şi
chiar căpitanii flotilelor de galere. Având în vedere că Matele Consiliu era prea mare pentru a fi o
legislatură efectivă, Senatul a devenit corpul de decizie cel mai important din constituţie –
„ consiliul care guvernează statul nostru.” În fiecare an, în august şi septembrie, Marele Consiliu
alegea 60 de senatori care alegeau alţi 60 pentru a-i însoţi, iar la aceştia se adăugau încă aproximativ
100 de funcţionari, care aveau dreptul de a intra în Senat. Senatorii aveau un sentiment profund al
demnităţii şi o reputaţie pentru înţelepciune care ajunsese până în Anglia (în piesa lui Shakespeare,
Othello se referea la senatorii veneţieni cu cuvintele: „cei mai puternici, gravi şi respectabili
signori”). Senatorii discutau probleme majore şi luau decizii politice importante.
Şeful statului era dogele Veneţiei. Acesta era ales pe viaţă, dar putea fi înlăturat dacă se
dovedea nepotrivit. Dogii erau aleşi printr-o procedură complexă, care combina şansa de loterie cu
judecata patricienilor. Dogele trebuia să acţioneze în limite constituţionale scrise şi dacă le încălca
putea fi înlăturat. Adevărata putere nu era dogele, ci Collegio, numit şi „comitetul care influenţează
Senatul”. Acesta era un consiliu format din 26 de oameni, dintre care dogele şi trei judecători
importanţi ai curţii de justiţie, împreună cu reprezentanţii celor şase părţi ale oraşului şi o serie de
patricieni. Acest consiliu conducea acţiunile de fiecare zi: primeau petiţii din partea publicului,
treceau în revistă scrisorile primite în ultima zi şi hotărau care anume trebuiau prezentate Senatului.
Se ocupa de securitatea statului, de stabilitate şi de apărarea constituţiei stabilite. Avea o reputaţie
sinistră. Circulau numeroase zvonuri despre oameni suspectaţi de subversiune, aduşi în faţa
consiliului şi ucişi în secret undeva în lagună.
Veneţia era unică! Era cu adevărat singura republică din Italia şi poate chiar din lume.
Cunoscută pretutindeni pentru constituţia sa, considerată a fi perfectă, şi admirată de alte state
italiene pentru stabilitatea, pacea şi justiţia pe care aceasta o oferea oraşului.

REPUBLICA FLORENTINĂ şi familia Medici

Florenţa a rămas republică. Deşi familia Medici a dominat administrarea oraşului între anii
1434 şi 1494, ea e trebuit totuşi să arate continuu respect faţă de tradiţiile republicane ale oraşului.
Ca şi Veneţia, Florenţa era republică. Dar instituţiile sale republicane erau mai puţin stabile.
Florentinii erau obsedaţi de teama că o anumită facţiune sau o familie vor prelua controlul şi acest
lucru se vedea în structura formală a administraţiei publice.
În Florenţa, puterea politică oglindea puterea economică în mod direct, pentru că dreptul de
a participa la guvernare era dat de calitatea de membru al unei bresle. Oraşul era condus de o
signoria compusă din nouă oameni: Gonfalonier-ul (purtătorul de stindard) justiţiei, care era şeful
statului, şase oameni aleşi din cele şapte bresle importante şi doi din cele 14 bresle minore. Existau
comitete speciale pentru probleme speciale cum ar fi războiul (cei zece), sau securitatea (cei opt).
Existau şi doua consilii legislative care trebuiau să aprobe noi legi, dar care aveau putere limitată,
totuşi. Ambele erau alese de către signoria.
Teama de facţiuni s-a manifestat în două feluri, ambele ducând la instabilitatea guvernării
florentine. În primul rând, membrii signoriei trebuiau aleşi prin tragere la sorţi. Aşa cum arată John
Hale, „şansele oraşului care găzduia unele dintre cele mai prospere afaceri şi cea mai vie cultură din
Europa depindeau lună de lună de un anumit joc de ruletă.” Se puneau în saci bilete cu numele
membrilor breslelor – unul pentru şeful statului, altul pentru breslele majore şi aşa mai departe. Se
extrăgeau biletele cu nume din saci şi, în cazul în care respectivii nu aveai datorii faţă de stat sau nu
10
erau morţi, obţineau un loc în signoria. Această operaţiune se repeta la fiecare două luni. Întregul
personal al administraţiei publice, printre care şi şeful statului, se schimba de şase ori pe an. Timp
de 3 ani, nimeni nu putea fi reales. Stabilit astfel pentru a împiedica facţiunile să se îmbogăţească,
sistemul făcea, pe de altă parte, administraţia florentină periculos de instabilă.
În al doilea rând, acelaşi tip de gândire care decretase că signoria trebuie aleasă la sorţi la
fiecare două luni stabilise şi faptul că cei trei magistraţi responsabili cu menţinerea ordinii ar trebui
să fie străini numiţi doar pentru şase luni. Se presupunea că orice florentin va încerca să-şi
favorizeze familia şi că, după şase luni, un străin va fi stabilit deja legături cu localnicii, nemaifiind
imparţial. Puterea conferită magistraţilor era mult prea mare pentru a risca. Ei investigau plângerile
şi ascultau cazurile, după care pronunţau sentinţe. Cei trei magistraţi florentini erau: podesta (cel
mai important dintre ei), căpitanul ce se ocupa de popolo (cei săraci) şi executorul ordonanţelor de
justiţie (care încerca să menţină ordinea în rândul familiilor importante).
Slăbiciunea constituţiei florentine le-a permis oarecum celor din familia Medici să o
manipuleze cu succes. Această familie nu era una dintre cele mai vechi din oraş, dar devenise cea
mai bogată. Ea provenea dintr-o zonă rurală, la 30 mile nord-est de Florenţa, şi ajunsese în oraş la
începutul secolului al XIII-lea. În 200 de ani ei se afirmaseră ca bancheri internaţionali de prim rang
şi tatăl lui Cosimo de Medici devenise bancher al papilor. O familie atât de puternică şi-a făcut,
inevitabil, duşmani şi, în 1433, Cosimo a fost exilat din oraş, dar s-a întors triumfal anul următor. În
următorii 60 de ani, familia Medici a dominat guvernul florentin şi capul familiei era considerat de
străini conducătorul Florenţei.

11
Religia şi Biserica.

STRUCTURA ŞI CONDIŢIA BISERICII

Structura Bisericii era complexă, prezentând mai multe aspecte. Un aspect deosebit
de important era cel ierarhic. Papa era conducătorul Bisericii universale. Aceasta era împărţită în
provincii, guvernate de arhiepiscopi. Provinciile erau împărţite in dioceze, administrate de episcopi.
Diocezele erau împărţite în parohii, în care slujeau preoţi. În afara acestei ierarhii se aflau Sfântul
Colegiu al Cardinalilor şi Curia. Cardinalii erau numiţi pe viaţă de către papă şi puteau fi consultaţi
când trebuiau luate decizii importante. Dar papa nu era obligat nici să ceară nici să urmeze sfatul
cardinalilor săi. Sfântul Colegiu devenea important atunci când murea un papă, deoarece cardinalii
erau cei care-l alegeau pe noul papă. Numărul lor a crescut: 12 cardinali l-au ales pe Eugeniu al IV-
lea în 1431, 18 pe Pius al II-lea în 1458, 23 pe Alexandru al VI-lea în 1492 şi 38 pe Iuliu al II-lea în
1503. Curia constituia organismul central birocratic al Bisericii, serviciul civil care administra
întreaga creştinătate occidentală de la Roma – sau de acolo de unde se afla papa.
O altă distincţie fundamentală în cadrul Bisericii era aceea dintre laici şi clerici.
Clericii erau cei care aparţineau unuia dintre ordinele religioase de călugări, fraţi sau călugăriţe. Ei
se numeau „regulii” (regula în limba latină)ordinului; de aceea se şi numeau „regulari”. A spune că
un om era religios sau cleric era un alt mod de a spune că era călugăr sau frate. Călugării îşi duceau
viaţa în limitele unei comunităţi şi se dedicau rugăciuni, studiului şi contemplării. Fraţii erau de
obicei călugări cerşetori, care trăiau în lume, cerşind şi predicând. Existau patru ordine importante
de fraţi, dintre care cele mai bine cunoscute erau dominicanii şi franciscanii. Până in secolul al XII-
lea, benedictinii erau singurul ordin monastie din cadrul Bisericii Catolice, dar după aceea ordinele
religioase au proliferat şi au ajuns la un număr destul de mare în perioada Renaşterii. Tot clerul care
nu făcea parte din ordinele religioase era numit cler secular.
Abuzurile erau larg răspândite, dar nu
universale. Vizitele episcopale – inspecţii ale episcopilor – au
scos la iveală anumite standarde destul de scăzute. În Bologna
erau biserici în prag de dispariţie, în care se fura considerabil
şi preoţi care nu puteau identifica cele şapte păcate capitale
sau citi Liturghierul ( cartea ce conţinea psalmii, rugăciunile şi
fragmentele slujbei curente, pe care trebuia să le ştie orice
preot); în Toscana existau biserici abandonate, cler absentând
de la datorie şi sate fără slujbe religioase. Regulile stricte ale
Bisericii care stabileau cine anume putea fi hirotonit preot,
mai ales cele referitoare la vârstă şi educaţie, erau adeseori
ignorate. Era dificil să se menţină standarde înalte când se
putea ajunge preot atât de uşor. Existau semne de declin şi în
cadrul ordinelor religioase. Aşezămintele existau în număr mare, dar numărul călugărilor era destul
de mic. Doi călugări veneţieni afirmau, în 1513, că „ într-o întreagă adunare de clerici, abia doi
dintr-o sută sau poate zece dintr-o mie puteau citi slujbele zilnice”. Aceasta era, probabil, o
exagerare, dar imaginea care se desprinde este aceea a unei biserici leneşe, obosite şi degradate.
După cum spune Denys Hay, nu era vorba de rea voinţă, ci de „ inerţie, număr limitat şi corupţie
minoră”.
Clerul înalt avea de asemenea nevoie de reforme. Problema episcopilor din cadrul
Bisericii italiene era aceea că numărul lor era prea mare. În timp ce Anglia, în 1400, era împărţită în
17 dioceze, fiecare având episcopul ei, Italia avea 263.Aproximativ 25 dintre acestea erau bogate şi
importante, adeseori concentrându-se într-un oraş mare. Faptul că episcopii puteau uneori să
schimbe diocezele şi să suplimenteze această schimbare cu o sumă de bani, dacă se mutau dintr-una
săracă într-una bogată, i-a făcut sa-şi considere slujba o adevărată proprietate privată, iar marile
familii dominau adesea o dioceză timp de generaţii, membrii succesivi ai acesteia deţinând scaunul
episcopal.
12
 Nu trebuie să lăsăm, totuşi, problemele Bisericii să ne ascundă meritele sale reale şi
vitalitatea sa populară. Procesiunile religioase erau extrem de populare; mulţimile oraşelor se
înghesuiau să asculte predicile, iar cei educaţi le studiau în copii tipărite. Se respectau cultul extrem
de popular al Fecioarei Maria precum şi al Mielului lui Dumnezeu (Agnus De), cu simbolul
mielului cu stindard. Profeţiile şi povestirile miraculoase incitau imaginaţia publicului şi pictura sau
muzica epocii au fost integrate în rugăciune. Aşa cum multe părţi ale Bisericii erau obosite şi
degradate, la fel altele erau vii şi creatoare.

PAPALITATEA ÎN TIMPUL RENAŞTERII

Papii din timpul Renaşterii au fost papi de o factură diferită. Este greu de găsit un adjectiv
care să-i descrie pe toţi la un loc. Nu erau toţi strălucitori şi nici toţi corupţi, nu erau toţi erudiţi şi
nici toţi egocentrici; puţini erau cu adevărat răi şi chiar mai puţini cu adevărat sfinţi. De la alegerea
lui Martin al V-lea, în 1417, până la întoarcerea lui Clement al VII-lea la Vatican, după atacul
asupra Romei (1527), scaunul Sf. Petru a fost ocupat de 14 persoane. Doi proveneau din mari
familii ale Romei, doi erau veneţieni, doi erau din familia Medici, din Florenţa, doi din familia
Borgia, din Spania, doi din familia Piccolomini, din Siena, iar unul era olandez.
Era de aşteptat ca, o dată alea papă, un om să-şi ajute familia şi oraşul natal. Când Aeneas
Silvius Piccolomini a devenit papa Pius al II-lea, în 1458, el avea doi nepoţi, pe care i-a avansat, pe
fiecare în parte, în grad, numindu-i, pe unul comandant al armatelor papale, pe altul arhiepiscop de
Siena şi cardinal. Ulterior, acesta din urmă a devenit şi papa Pius al III-lea.
Nimeni nu considera aceste lucruri acte de corupţie. Ar fi fost neobişnuit ca Pius al II-lea să
procedeze altfel. Oraşul natal al papei a fost şi el favorizat, devenind arhidioceză. Curtea papală a
fost mutată acolo pentru opt luni, oraşul câştigând enorm de pe urma acestei situaţii, Caterina de
Siena, sfânta mistică din secolul al XIV-lea, fiind canonizată în aceeaşi perioadă.

13
14
 Papii din perioada Renaşterii

Martin al V-lea – 1417-1431 – Familia Colona – Roma

Eugeniu al IV-lea – 1431-1447 – Familia Condulmer – Veneţia
Nicolae al V-lea – 1447-1455 – Familia Parentucelli – Sarzana
Calixt al III-lea – 1455-1458 – Familia Borgia – Spania
Pius al II-lea – 1458-1464 – Familia Piccolomini – Siena
Paul al II-lea – 1464-1471 – Familia Barbo – Veneţia
Sixtus al IV-lea – 1471-1484 – Familia della Rovere – Savona
Inocenţiu al VIII-lea – 1484-1492 – Familia Cibo – Genova
Alexandru al VI-lea – 1492-1503 – Familia Borgia – Spania
Pius al III-lea – 1503* - Familia Piccolomini – Siena
Iuliu al II-lea – 1503-1513 – Familia della Rovere – Savona
Leon al X-lea – 1513-1521 – Familia Medici – Florenţa
Adrian al VI-lea – 1522-1523 – Familia Dedel – Utrecht
Clement al VII-lea – 1523-1534 – Familia Medici – Florenţa

*Ales la 22 septembrie, mort la 18 octombrie 1503

CREŞTINISMUL ŞI RENAŞTEREA

Burckhardt sugera iar unii dintre emulii săi mai puţin atenţi chiar afirmau că a existat o
tendinţă păgână în Renaştere. Denys Hay reprezintă punctul de vedere al specialiştilor moderni
atunci când insistă că „nimeni nu mai poate accepta fără restricţii existenţa acelui păgânism... şi
nimeni nu mai poate considera scrierile umaniste atee.” Este adevărat că erudiţii Renaşterii au
studiat scriitorii păgâni ai lumii antice şi un numar tot mai mare de artişti au ilustrat teme clasice.
Totuşi, studiile referitoare la elita activă, ale cărei lucrări erudite, literare şi artistice se aflau în
inima Renaşterii, au demonstrat că acestea nu pot fi nicidecum considerate păgâne. Erau ele, totuşi,
privite astfel de clerul şi laicii din afara elitei? Era Biserica în ansamblul ei ostilă Renaşterii?
Raspunsul la această întrebare este complex. A existat o facţiune antiintelectuală în cadrul
Bisericii care susţinea că prea mult studiu şi erudiţie pot distruge oamenii, împiedicîndu-i să ducă o
viaţă plină de sfinţenie şi să se dedice pietăţii şi operelor caritabile. Pentru această facţiune accentul
pus pe literatura păgână părea o deturnare ce nu era necesară. Dar rămâneau destui în cadrul
Bisericii care să susţină contrariul insistînd că orice cunoaştere era o adevărată lumină şi poezia era
o modalitate de a înţelege adevărul divin. Unele predici din perioada respectivă reflectau noua
învăţătură. Sf. Antonino, arhiepiscopul Florenţei între 1446 şi 1459, era destul de suspicios faţă de
poezii şi ..................., dar şi un prieten al multor savanţi clasicişti. Biserica avea atât critici cât şi
susţinători ai noilor învăţături.

GIROLAMO SAVONAROLA (1452-1498): UN CRITIC

Descris în moduri diferite, uneori ca teolog, alteori ca predicator, profet, eretic şi martir,
Savonarola a devenit stareţ la San Marco, sediul fraţilor dominicani din Florenţa, în 1491. Ca
predicator, era o figură carismatică. Predicile sale extrem de patetice aveau un efect emoţional
asupra unor mari congregaţii şi el le-a folosit pentru a susţine o reformă morală în oraş. El s-a lăsat
tentat şi de capacitatea de a face profeţii, ameninţând Florenţa cu distrugerea dacă nu renunţa la
deprinderile sale pline de păcat. Previziunile sale că „în curând va veni potopul – adică militari şi
principi care vor cuceri oraşele şi fortăreţele prin simpla apariţie sub zidurile acestora” – a fost
interpretată (după ce evenimentul a survenit) ca o referire la invazia franceză din 1494. El a
continuat marea tradiţie profetică a oraşului şi s-a spus că Florenţa l-a influenţat la fel de mult pe
Savonarola pe cât a influenţat şi el Florenţa.

15
 Savonarola a încurajat două mişcări reformatoare – una morală şi alta constituţională. Din
punct de vedere politic, el a încercat să transforme Florenţa într-o adevărată republică,
restructurându-i constituţia pentru a o face să semene mai mult cu cea veneţiană. Din punct de
vedere moral, el a denunţat jocurile de noroc, băutura, dansul, cântecele indecente de carnaval şi
numeroase practici sexuale – în primul rând sodomia, pentru ca oraşul era bine cunoscut. El a
denunţat moda elaborată a zilei şi mai ales pe cea prevăzută să atragă atenţia asupra sânilor femeilor
şi organelor genitale ale bărbaţilor. El a încurajat copiii, prin organizaţiile pe care le-a înfiinţat, să
facă publice păcatele părinţilor. După patru ani, Savonarola şi-a pierdut puterea şi a fost ars pe rug
într-o execuţie publică, în Piazza della Signoria.
Opoziţia lui Savonarola faţă de ideile Renaşterii era totuşi complexă şi subtilă. El nu avea
nimic de obiectat împotriva artei şi erudiţiei cu condiţia ca acestea să fie folosite pentru a servi
scopurile creştinismului, încurajând pietatea şi meditaţia şi nu explorând filosofia păgână a lumii
antice. El nu era, totuşi, de acord cu noua atitudine a savanţilor umanişti faţă de scrierile păgâne ale
grecilor şi romanilor, pe care el le considera incompatibile cu calitatea de creştin.

REFORMA RELIGIOASĂ

Studiul Bibliei a luat amploare in Evul Mediu in scoli si apoi in universitati. Se raspandeste
acum ideea ca in textele biblice trebuie cautate doua, trei sau patru sensuri diferite : sensul literal,
alegoric, moral si analogic, fapt ce a produs tensiuni in randul clerului.
Reforma a dus pana la paroxism problema ridicata de miscarile disidente din Evul Mediu.
Din anul 1517 pana in 1520, reprezentantii autoritatii bisericesti au incercat sa-l convinga pe Luther
sa renunte la critica sa – purtata in numele Bibliei - la adresa unor practici bisericesti. Aceasta l-a
facut sa devina mai radical : cuvantul de ordine ,,numai Scriptura’’ nu merge pana acolo incat sa
nege total orice posibilitate a Bisericii de a exercita o anume autoritate, dar aceasta autoritate trebuie
sa fie confruntata in permanenta cu Scriptura.
Martin Luther s-a născut în Eisleben, Saxonia, la 10 noiembrie 1483. Seriozitatea cu care
Luther şi-a susţinut vocaţia sa religioasă l-a condus la o criză personală profundă: se întreba cum era
posibil să reconcilieze cerinţele legii lui Dumnezeu cu incapacitatea omului de a le urma. El a găsit
răspunsul în Noul Testament: Dumnezeu, devenind om în Isus Cristos, a împăcat omenirea cu el.
Ceea ce era cerut omenirii nu era o respectare strictă a legilor şi a obligaţiilor religioase, ci un
răspuns de credinţă, răspuns acceptat de Dumnezeu. Această credinţă trebuia să se bazeze pe
dragoste, nu pe frică.
Credinţa lui Luther l-a făcut să intre în 1517 în conflict cu Biserica Romano-Catolică. Pentru
a strânge fonduri în vederea construirii Bazilicii Sf. Petru din Roma, papa Leon al X-lea a vândut
credincioşilor indulgenţe. Prin vânzarea de indulgenţe se oferea, în schimbul unei donaţii băneşti,
anularea suferinţelor vremelnice datorate păcatului - odată iertat prin pocăinţă. Luther s-a declarat
împotriva acestei practici.
La 31 octombrie 1517, Luther a afişat pe uşa principală a bisericii din Wittenberg cele 95 de
teze care invocau interdicţia comerţului de indulgenţe. Aceste teze au circulat repede prin Germania
şi au cauzat o mare controversă. Cardinalul i-a cerut să-şi retracteze cele 95 de teze. Luther a
replicat că şi le va retrage doar dacă i se va dovedi pe baza Bibliei că el este cel care greşeşte.
Când Martin Luther şi-a fixat cele 95 de teze pe uşa unei biserici din Wittenberg (Germania)
„cu scopul de a provoca adevărul“, a început Reforma care a modificat, pentru secole, alianţele
politice şi religioase.
În esenţă, reforma lui Luther consta în afirmarea „mântuirii prin credinţă“, nu prin
practicarea ritualurilor bisericeşti, şi în proclamarea autorităţii exclusive a textelor biblice. El a
pledat împotriva autorităţii papale în afaceri de stat şi, când a refuzat să retracteze, Biserica Catolică
l-a excomunicat în anul 1520 - un act din care au izvorât toate bisericile protestante.
Reforma a adus înapoi în creştinism vigoarea bisericii primare pierdută într-un mileniu de
negură. Limba latină, moştenită în Biserică datorită influenţei Imperiului Roman, încetase a mai fi
vorbită sau inţeleasă de către „barbarii” care trăiau acum în Europa. Faptul că atât liturghia cât şi
textul Scripturilor erau în latină limita accesul la ele numai clerului educat, şi acesta era în număr
foarte restrâns.
16
 Inventia tiparului a facut posibil ca, intr-o oarecare masura, protestantismul sa nu aiba
aceeasi soarta ca ,,ereziile’’ din Evul Mediu. Inainte de a fi condamnat, Luther si-a putut explica in
mod direct pozitia, scurtcircuitand obisnuitele canale bisericesti, in fata unei opinii publice crestine
pe care innoirea umanismului o facea dornica de schimbare.
Umanismul crestin, in ansablul sau, dorea o intoarcere la origini : au fost publicate
instrumente de lucru care aveau sa deschida calea unei lecturi critice.
Apar grupari ,,evanghelice’’, grupari independente de Luther si care nu vor deveni
obligatoriu protestante. Luther este totusi unul dntre cei mai consecventi reprezentanti ai acestor
miscari : sensul cristologic ofera cheia interpretarii globale a Scripturii. Exista o unitate a textelor
biblice definita de opera si persoana lui Isus Cristos : reformatorul merge cateodata pana la a
propune o clasificare a diferitelor scrieri in functie de clasitatea cu care il predica pe Cristos. Acest
criteriu al claritatii duce la situarea fiecarui pasaj biblic in contextul imediat si apoi mai extins :
textele paralele, concordantele care fac posibila interpretarea Bibliei pornind chiar de la aceasta.
Alaturi de unitate si claritate, a treia caracteristica a Bibliei o constituie simplitatea.
Ea provine din faptul ca toate scrierile il anunta pe Isus Cristos, chiar daca unele dintre acestea o fac
printr-un fel de rezonanta. Simplitatea aceasta ii permite laicului sa asimileze direct textul biblic.
Dar nu numai el face acest lucru : marile afirmatii sinodale din primele patru secole au firmat chipul
lui Cristos intr-un mod pe care Luther il considera conform cu Scriptura ; Lectura facuta trebuia sa
fie, pana la urma, mai degraba de buna-credinta decat savanta. Ea lamureste o experienta de
credinta care-i cere cititorului sa fie cuprins de Sf Duh.
La fel s-au petrecut lucrurile si cu Calvin. Sub influenta lui se afirma ca Scriptura este ,,un
regulament foarte precis al credintei noastre, nu atat prin acordul comun si consimtamanul Bisericii,
cat datorita marturiei si convingerii interioare referitoare la Sf. Duh. Conform scolii renane, el era
foarte atent la contextul istoric al scrierilor biblice.
Miscarile de primenire din secolul XVI-lea-fie ca raman in interiorul Bisericii Catolice, fie
ca se rup de aceasta (protestantismul)- asteapta de la intoarcerea la textele fundamentale claritate si
veridicitate. Dar, incetul cu incetul, se va intelege ca textul insusi are o istorie proprie. Este
momentul in care ia fiinta critica istorica a textelor biblice din secolul al XVII-lea.
Catre anul 1650, Hugo Grotius isi da seama ca sensul textelor biblice poate fi inteles mai
bine daca le raportam la alte scrieri din vremea lor. Este o prima incursiune intr-o stare de spirit de
critica istorica Totusi , adevaratul ,,inventator’’ al criticii biblice va fi preotul predicator Richard
Simon (1638- 1712), a carui Istorie critica a Vechiului Testament se ocupa de modul in care
scrierile actuale ale Vechiului Testament au rezultat din mai multe straturi marcate de diferite
asimilari sau suprimari. In ciuda polemicilor aparute si a excluderii sale din ordinul din care facea
parte, Simon si-a continuat opera, demonstrand limitele cunostintelor unor teologi care au fost
socotiti adevarate autoritati de-a lungul istoriei Bisericii.

CONTRAREFORMA CATOLICĂ DIN SECOLUL AL XVI-LEA

Miscarea de reforma care s-a produs in secolul al XVI-lea in interiorul Bisericii Catolice, ca
reactie la reforma protestanta este cunoscuta sub numele de reforma catolica sau contrareforma.
Cele doua reforme (protestanta si catolica) au un trunchi comun. Intinerirea Bisericii catolice si
evolutia sa spirituala sunt operate in doua timpuri: cel al pre-reformei si perioada posterioara
conciliului de la Trento.
Pe scurt, contrareforma a insemnat apararea credintei prin apologetica, printr-o reforma
disciplinata si doctrinara, prin trezirea credintei si a elanului misionar.
Cu toate acestea, persecutiile in numele credintei au fost numeroase in ambele tabere.
Reforma catolica a vizat pe de-o parte recucerirea cu ajutorul armelor a teritoriului trecut de
partea Reformei protestante, pe de alta parte a fost o modalitate de a (re)converti masele si de a-si
exercita autoritatea asupra nehotaratilor. Notiunea de contrareforma semnifica dorinta deliberata de
a face sa dispara protestantismul la nevoie cu ajutorul fortei.
Necesitatea unei schimbari in cadrul institutiei Bisericii si a doctrinei sale se impune mai
mult ca oricand la inceputul secolului al XVI-lea, epoca a umanismului si a tiparului. Cauzele
reformei protestante sunt complexe: cauze de ordin economic, social, politic, aspecte doctrinare si
17
teologice. Primii predicatori ai Reformei faceau parte din randurile clerului, dar nu erau situati in
varfurile ierarhiei; acestia nu au avut la inceput intentia de a se desparti de Biserica catolica si de a
forma o entitate separata. Se dorea in primul rand o purificare, o reinnoire a Bisericii. Insa, intr-o
„institutie” atat de centralizata ca cea a Bisericii romane, reinnoirea nu se putea impune fidelilor
prin simplul joc al initiativelor venite de la baza, decat daca ar fi existat asentimentul persoanelor
aflate in varful ierarhiei.
Schisma Bisericii catolice a fost cauzata si de indiferenta unora dintre papi fata de aspectele
doctrinare si de coruptia clerului, indeosebi a celui superior. Papalitatea se simtea obligata sa-si
apere teritoriul, iar guvernarea o antrena sa ia parte la coalitiile internationale. De asemenea, era
sedusa de miscarea intelectuala si artistica. Adeseori eforturile papilor de a reforma Biserica s-a
ciocnit de rezistenta cardinalilor si a conservatorilor din Biserica. Totusi, eforturi de reformare au
existat. De exemplu, intre 1511 si 1527 a functionat „Capela dragostei divine” organizatie neoficiala
formata din aproximativ 60 clerici si laici: preocupata de adancirea vietii spirituale.
Reforma bisericii catolice s-a sprijinit in buna masura pe ordinele religioase, unele deja
existente care au fost reorganizate (augustinii, Francisanii, benedictinii) si inlaturate elementele
corupte. In plus, intre 1524 si 1561 au fost create 115 ordine noi.
Consolidarea catolicismului s-a datorat foarte mult dezvoltarii invatamantului. Ordinele
religioase si in special: iezuitii, dominicanii, augustinii au jucat un rol de seama in invatamantul
teologic. Primele seminarii au fost „Colegiul germanic” creat la Roma in 1552, urmat apoi de
crearea unui „Colegiu ungar”, seminarii engleze la Paris, Roma, Saint Omer, seminarii irlandeze la
Paris, Roma, Salamanca, seminarii scotiene si un seminar al Provinciilor Unite la Louvain. In
Germania si Austria Sfantul Carisius si iezuitii au favorizat crearea de seminarii pontificale: Viena
(1574), Dillingen (1576), Olmutz (1578), Fulda (1584. Unele dintre aceste seminarii s-au
transformat in universitati sau in academii. In Polonia, un rol important in invatamantul teologic l-a
avut cardinalul Hasius. In 1585 colegiul roman creat de Ignatiu de Loyola a devenit Universitatea
gregoriana. Importante universitati catolice au fost create in decursul secolelor XVI-XVII la
Dillingen, Douai, Olmutz, Gratz, Munster, Nagyzombat.
Recucerirea pozitiilor catolice din Germania de Sud a fost in mare masura determinata de
crearea colegilor si a universitatilor.
Secolul al XVI-lea este si marele secol al misiunilor romano-catolice: in America latina,
China (unde a predicat Matteo Rici), Japonia (Francis Xavier), India (Robert de Nobili), Filipine.
Mare parte a acestor misiuni au fost opera iezuitilor.
Inchizitia isi are originea in lupta impotriva albigenzilor din sudul Frantei de la inceputul
secolului al XIII-lea. Inchizitia romana a fost proclamata printr-o bula papala in anul 1542 de catre
papa Paul al III-lea. Era condusa de Congregatia Sfantului Oficiu.

CONCLUZIE

Este dificil pentru oamenii de astăzi să privească Biserica Renaşterii cu înţelegere. Ateii şi
anagnosticii consideră că cele mai puternice credinţe ale acesteia sunt complet nerezonabile.
Protestanţii, hotărâţi să-şi apere „reforma”, îi recunosc scăderile, dar nu-i recunosc şi ceea ce
contemporanii săi considerau puncte forte. Nici chiar catolicii moderni nu prea sunt înclinaţi să
apere o Biserică nereformată, cu care au din ce în ce mai puţine în comun. Şi totuşi, în timpul
Renaşterii italiene, Biserica ocupa o poziţie centrală şi aproape orice individ se considera membru al
ei.
Biserica credea că, de câte ori un preot celebra mesa, pâinea şi vinul deveneau efectiv trupul
şi sângele lui Hristos. Doar un preot putea săvârşi acest mare mister şi schimbarea miraculoasă avea
loc fie că el era un om bun, fie că nu era. Chiar şi un preot nevrednic îl putea aduce pe Dumnezeu în
mijlocul oamenilor; chiar şi o Biserică nevrednică putea face legătura între Dumnezeu şi om. În
afara Bisericii nu exista mântuire. Indivizii, femei sau bărbaţi, nu aveau o „legătură directă” cu
cerurile şi puteau ajunge la Dumnezeu doar prin intermediul Bisericii, oricare ar fi fost starea ei la
momentul respectiv. Aceasta nu însemna că oamenilor nu le păsa dacă Biserica era coruptă.
Reformatorii catolici se refereau mereu la aceste lucruri. Se spunea uneori că toţi bunii catolici au o
atitudine anticlericală. Dar nevrednicia ei nu invalida exercitarea de către Biserică a funcţiilor sale
18
spirituale. Papa era succesorul Sf. Petru, a cărui autoritate o moştenise, fie că era un sfânt, fie că era
(mai degrabă) un păcătos.
În plus, când papalitatea a obţinut conducerea Statelor Papale, papa a devenit un conducător
temporal şi spiritual în acelaşi timp, Pretutindeni, Biserica părea să-i susţină mai degrabă pe
conducători decât pe supuşii acestora. Ea susţinea cu tărie promisiunea raiului ca răsplată viitoare
pentru ce săraci şi-i îndemna pe aceştia la obedienţă şi acceptare a soartei lor nefericite pe pământ.
Religia devenise un instrument al controlului social. Desigur, existau mulţi critici contemporani în
cadrul Bisericii, care condamnau acest lucru, dar în general oamenii acceptau Biserica aşa cum era,
recunoşteau că era nevrednică, dar îi recunoşteau şi autoritatea. Oricât de greu ar fi, trebuie să lăsăm
deoparte orice posibilă judecată. În loc să-i condamnăm, mai bine încercăm să-i înţelegem pe Leon
al X-lea, Iuliu al II-lea şi Alexandru al VI-lea pentru că, în cazul în care nu reuşim să înţelegem
papalitatea din perioada Renaşterii şi să acceptăm atitudinile oamenilor faţă de ea, nu vom înţelege
niciodată Italia din timpul Renaşterii.

19
Tehnologia. Ştiinţa. Filozofia
I. Tehnologia

ANTECEDENTE MEDIEVALE

Apreciabile progrese a făcut tehnologia Evului Mediu în toate domeniile: în agricultură –

prin asolamentul trienal, extinderea culturilor, perfecţionarea utilajului (plugul cu roate şi cormană),
ameliorări reflectate în tratatele de agricultură. Tehnicile exploatării miniere sunt atestate în
numeroase mine de fier, plumb, cupru, huilă, precum şi în saline. De asemenea, tehnicile de
transformare a materiilor brute în obiecte de consum (sticla, ceramica, distilarea, metalurgia ş.a.);
procedeele chimice (coloranţi, chimia materiilor grase etc.); procedeele mecanice aplicate în
industria textilă, metalurgică, minieră şi a armamentului; tehnicile de organizare a spaţiului
(locuinţe, construcţii urbane, bolta pe ogive, contrafortul edificiilor gotice). La acestea se adaugă
noile metode folosite în lucrările de arhitectură militară, de urbanism, de construcţii de drumuri şi
poduri; operele hidrotehnice de mari proporţii (drenaje, asanări, diguri, irigaţii); sau, importante
amenajări portuare – porturi, diguri, faruri.
Tehnologia medievală marchează progrese apreciabile şi datorită faptului că meşterii şi
lucrătorii erau într-o migraţie continuă. Migrau mai ales arhitecţii şi meşterii constructori ai
catedralelor; de asemenea, meşterii specializaţi în probleme de mecanică. M. Daumas admite ca
foarte probabil că şi tehnicienii specializaţi în problemele artileriei medievale erau reuniţi într-o
organizaţie comună începând chiar din secolul al XIII-lea.

TEHNOLOGIA ÎNTR-O NOUĂ PERSPECTIVĂ

În Evul Mediu au fost enunţate şi în tehnologie idei îndrăzneţe, geniale, surprinzător de noi.
Dar pentru istoria civilizaţiei, mai important şi semnificativ decât apariţia lor este dacă ele şi-au
făsit sau nu în momentul şi în mediul respectiv o suficientă receptivitate care să le asigure aplicaţia
practică – deci, rolul lor eficient în viitorul, în progresul domeniului dat. În sec. al XIII-lea când au
fost pronunţate, cuvintele lui Roger Bacon: „Încetaţi de a vă mai lăsa dominaţi de dogmele şi de
perceptele autorilor antici: priviţi lumea din jurul vostru!” – au rămas fără ecou; „n-au găsit decât
foarte puţini partizani, mulţi duşmani şi o infinitate de indiferenţi” (R. Romano, A. Tenenti). –
Dimpotrivă: în secolele XV şi XVI, ideile ştiinţifice şi tehnice găsesc o rezonanţă certă, o audienţă
favorabilă, o receptivitate cu totul deosebită. De ce?
S-a petrecut acum, atât în ştiinţă cât şi în tehnică, ceea ce s-a considerat a fi fost o adevărată
„deblocare mentală”. Nu este vorba, desigur, de o influenţă reală şi profundă a ştiinţelor exercitată
asupra tehnicilor; un asemenea fapt va avea loc abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Dimpotrivă:
acum, spre mijlocul secolului al XV-lea, tehnica devine una din activităţile dominante ale societăţii
şi preţuită ca atare. Invenţia tiparului contribuie enorm la difuzarea lucrărilor relative la diferite
domenii ale tehnicii. În ultimele trei decenii ale acestui secol, autorii latini şi medievali de opere cu
caracter practic sunt publicaţi în numeroase ediţii.
Ultimul sfert de veac deci dispunea de o literatură tehnică tipărită, importantă şi larg
răspândită, utilizată; iar în prima jumătate a secolului al XVI-lea se notează de-a dreptul o avalanşă
de asemenea lucrări. La Urbino – oraşul considerat cel mai savant din Italia timpului – ducele
Federico de Montefeltro poseda una din ele mai celebre biblioteci ale secolului, din care nu lipseau
operele de tehnică. Spre 1450, Milano – unde îşi făcuse ucenicia de „inginer” şi Leonardo da Vinci
– era un centrul important de cercetări şi realizări de ordin tehnic, centru în care aceste preocupări
erau mult mai intens cultivate decât studiile umanistice sau cercetările de ştiinţă pură. Epoca
desconsiderării „artelor mecanice”, a dispreţului pentru tehnică se terminase. Acum, în numeroasele
lor lucrări de tehnică, autorii manifestă chiar orgoliul de-a fi artifices: totodată dispreţuind ştiinţa
„oficială”, care nu poate fi de nici un ajutor în indispensabila practică cotidiană. Convingerea
20
acestor noi „maeştri experimentatori” – cum le plăcea să se numească – era că ştiinţa nu îşi poate
extrage seva vitală din aplicaţiile practice, din experienţă.
Însă la fel de important în „practică” este şi calculul matematic, analiza. „Mecanica este
paradisul ştiinţelor matematice, căci în mecanică se realizează ele” – nota Leonardo da Vinci.
Dealtminteri, contribuţiile lui Leonardo în diferite ramuri ale tehnologiei lasă să se întrevadă cât de
mult ştiuse el să profite de pe urma prieteniei cu ilustrul matematician Luca Pacioli.
În această nouă optică, era aproape firesc să ia naştere şi ideea unei „proprietăţi
intelectuale”, ca o valorificare a inteligenţei, ingeniozităţii, talentul inventatorului. Noua noţiune de
„invenţie” pare a fi acum atât de importantă încât impune în mentalitatea contemporană necesitatea
de-a fi considerată un bun de drept al inventatorului – şi, prin urmare, dreptul de-a fi protejată de
lege, în spiritul normelor legale privind dreptul de proprietate. – Statutele corporaţiilor medievale
prevedeau că secretele de fabricaţie sunt inviolabile şi că nu pot fi cedate altor meşteşugari; ceea ce
crea progresului tehnic un adevărat handicap. În secolele XV şi XVI, în noua formă de organizare a
producţiei, permisă şi chiar impusă tocmai de evoluţia tehnicii, schimbul de informaţii, de idei, de
experienţe era intens – şi absolut necesar. Dar aceasta nu excludea instituirea unui drept de
proprietate (mai ales în condiţiile apariţiei „capitalismului”, a celui care furniza capitalul necesar
construirii unei industrii manufacturiere) asupra unei activităţi intelectuale, care este „invenţia” – şi
care putea fi preluată, în anumite condiţii clar stabilite, de un beneficiar.
Forme ale unor „concesiuni” se întâlnesc şi în primele decenii de după 1400. De pildă,
arhitectul Filippo Brunelleschi, ilustrul constructor al cupolei domului din Florenţa, a obţinut din
partea autorităţilor municipale o concesiune timp de trei ani pentru o invenţie proprie privind
transportul fluvial de mărfuri. E vorba însă de cazuri izolate.
În secolul al XVI-lea, în Saxonia şi în Ţările de Jos se stabilesc norme foarte precise pentru
garantarea protecţiei inventatorului – dacă acesta dovedeşte noutatea şi utilitatea invenţiei sale, în
scopul folosului comunităţii.
Fapt este că în epoca Renaşterii se concep sau chiar se realizează un număr considerabil de
maşinării şi de dispozitive, în aproape toate domeniile de activitate manuală; pe care un umanist ca
Hentri Estienne, refuzând să le mai numească simple producţii „mecanice”, le consideră „arte
industriale”. Paralel, asistăm la o adevărată avalanşă de tratate tehnice. Încât mari oameni de ştiinţă
de talia unor Galileo Galilei sau Torricelli nu se vor simţi dezonoraţi ocupându-se personal de
lucrări tehnice atât de modeste, de „mecanice”, ca asanarea zonei mlăştinoase Chiana, din
apropierea oraşului Arezzo. – Aceasta, în secolul al XVII-lea, e adevărat; dar premisele unei
asemenea mentalităţi au fost puse în decursul anterioarelor două secole.

TEHNOLOGIA MECANICĂ

„O caracteristică esenţială a tehnicilor Renaşterii este avântul maşinismului, credinţa în

dezvoltarea sa aproape infinită” (A. Daumas). – Progresul în acest sens s-a datorat în principal
invenţiei unor noi sisteme de transmitere a mişcărilor şi întrebuinţării din ce în ce mai generalizate a
unui material nou: metalul. Totuşi, lemnul mai rămâne încă mult timp materialul cel mai larg
utilizat pentru fabricarea organelor de maşini.
O limitare esenţială a progresului tehnologic, a dimensiunilor şi funcţionalităţii maşinilor,
era determinată de lipsa potenţei necesare funcţionării lor. Problema carenţei de energie rămânea
esenţială. În afara energiei umane şi a celei animale, sursele de energie cunoscute însă din
Antichitate le furnizau forţa hidraulică şi cea eoliană. Apariţia morii de vând în Europa, care
înlocuia forţa a o sută de oameni, a însemnat începutul unei adevărate revoluţii tehnologice.
Moara de vânt, la început folosită doar la măcinatul cerealelor, şi-a găsit în curând şi alte
întrebuinţări, constituind punctul de pornire a numeroase proiecte, realizate efectiv sau numai
imaginate. Astfel, în 1405 germanul Kyeser construieşte pe zidul unor fortificaţii un ascensor
acţionat de o moară de vânt; iar Valturius, imaginează, prin analogie cu o corabie cu pânze, un
vehicul propulsat de forţa vântului: un precursor al automobilului! Cea mai largă şi mai importantă
întrebuinţare şi-a găsit-o moara de vânt în Ţările de Jos – tipul de moară numit Wipmolen – folosită
pentru acţiuni de drenaj a mii de hectare de teren. Un mare progres, imediat aplicat, a fost înregistrat

21
în secolul al XV-lea, odată cu apariţia morii de vânt cu acoperişul turnat, putând deci capta forţa
vântului din orice direcţie.
La începutul secolului al XV-lea apare (probabil ca o consecinţă a folosirii tot mai
răspândite a energiei hidraulice) sistemul bielă-manivelă, care permitea transformarea unei mişcări
circulare continui într-o mişcare rectilinie alternative, de du-te-vino şi viceversa. Sistemul acesta
reprezintă achiziţia mecanică cea mai importantă a secolului al XV-lea.
Tehnologia mecanică înregistrează progrese în domenii variate, începând chiar cu unelte atât
de banale ca burghiul sau menghina: ambele inventate în jurul anului 1500 la Nurnberg. În sec. XV
apar diferite maşini de găurit, de forat, de polizare a metalelor, de şlefuire a pietrelor preţioase,
precum şi primul ceasornic cu arc.
În industria textilă invenţiile timpului vor fi determinante. Una din cele mai importante
invenţii ale epocii Renaşterii este considerată a fi depănătoarea cu pedale, care sporea considerabil
viteza filaturii. (Invenţia datând din 1530 şi atribuită meşterului Jurgen din Braunschweig). Pe lângă
aceasta, în 1591, la Londra, William Lee inventează o maşină semiautomată cu pedală pentru
confecţionarea ciorapilor. În 1588 se publică la Paris cel mai important tratat de inginerie mecanică
al secolului: Le diverse et artificiose machine datorat italianului aflat în serviciul regelui Franţei,
Agostino Ramelli. Lucrarea conţine descrieri de mecanisme şi invenţii dintre cele mai variate – de
la prototipul unui car-amfibiu de luptă până la o roată hidraulică sau un tip de pompă.
Progrese deosebite se înregistrează şi în tehnologia fabricării sticlei; precum şi în folosirea
pe scară largă a sticlei în casele particulare. În 1446, umanistul ilustru Enea Silvio Piccolomini
(viitorul Papa Pius al II-lea), nota că la Viena o jumătate din case au geamuri. Secolul al XV-lea
este şi perioada producţiei de lentile concave şi convexe; oglinda, în schimb, rămâne deocamdată un
obiect destul de rar şi de mici dimensiuni. În 1439, la Murano se fac primele încercări de decorare a
obiectelor de sticlă cu smalţuri colorate. În 1460 începe în Boemia producţia cristalului cu carbonat
de potasiu.
Tot în această perioadă este perfecţionată şi larg răspândită presa tipografică. Apoi, în seria
noilor instrumente ştiinţifice, este inventat termometrul – „instrument din sticlă cu aer şi apă” – de
către Galileo Galilei (între anii 1593-1597); care a inventat şi sectorul, riglă gradată servind la
efectuarea a numeroase operaţii cu ajutorul teoriei triunghiurilor asemenea. Tot în Italia se
construieşte, în 1590, primul binoclu; model care îi va servi olandezului Zacharias Janssen la
construirea telescoapelor (1604).

INGINERIA CIVILĂ. CONSTRUCŢII PUBLICE.

Lucrările publice de mari proporţii au fost executate şi în Evul Mediu; dar în perioada
Renaşterii, formarea statelor centralizate şi prosperitatea economică a oraşelor au favorizat o
dezvoltare incomparabilă a unor mari programe de lucrări de interes public.
Contribuţii importante au fost aduce rezolvării unei probleme de interes vital: a protecţiei
contra inundaţiilor. Veneţia îşi intensifica activitatea de construcţie de diguri. Lucrări de asanare a
terenurilor mlăştinoase sau de amenajări fluviale au loc acum în diferite ţări, Olanda fiind cea mai
specializată în asemenea lucrări. În sec. XVI, Ţările de Jos aveau constituit un întreg corp de
ingineri specializaţi în acest domeniu.
Tehnica de construcţie a canalelor navigabile a fost perfecţionată în Italia. Se pare că pentru
săparea canalelor nu s-a folosit niciodată în epoca Renaşterii decât hârleţul, lopata şi roaba! Este
vorba însă de progresul sistemului de ecluze. Perfecţionarea acestora a constat în adoptarea
proiectelor lui Benedetto da Missaglia (1518) de ecluze cu poarta cu două voleuri, în locul vechiului
tip cu poartă mobilă verticală.
Alte probleme importante de inginerie civilă rezolvate în secolele Renaşterii privesc
construcţiile de poduri şi tuneluri. În prima problemă, existau exemple de rezolvări de prestigiu:
pitorescul Ponte Vecchio din Florenţa, sau podul fortificat din Verona, din cărămidă. Un
considerabil progres în tehnica construcţiei podurilor îl reprezintă Pont Notre-Dame din Paris,
datând din 1413. Urmează podul S. Trinita din Florenţa şi Pont Neuf din Paris, la care fundaţiile au
fost construite cu ajutorul unor diguri în cofraje la o adâncime de peste 3m, pe fundul stâncos al
albiei fluviului Sena.

22
 Printre operaţiile inginereşti cele mai spectaculoase ale timpului a fost deplasarea la o
distanţă apreciabilă şi ridicarea în poziţie verticală a obeliscului din piaţa bazilicei Sf. Petru din
Roma.
Obeliscul (lung de 25,50 m) fusese adus în 41 d.Hr. din Heliopolis la Roma de împăratul
Caligula şi plasat în Circul lui Nero de la poalele colinei Vaticanului; deci distanţa până la noul loc
de amplasare era de 335 m. Pentru a ridica obeliscul de pe vechiul soclu arhitectul Domenico
Fontana a construit două turnuri puternice de lemn, înalte de 28 m. Acţionarea fiecărui scripete era
comandată de câte un meşter. După fiecare patru întoarceri de scripete operaţia era oprită şi
tensiunea odgoanelor controlată. În sfârşit, obeliscul a fost ridicat de pe soclu, înclinat până la 60
cm de la sol şi aşezat pe o sanie, şi tras pe distanţa de 335 m, până în piaţa Sf. Petru. Aici, s-a săpat
pentru fundaţia soclului o groapă pătrată cu latura de 17 m şi adâncimea de 8 m. În mijlocul unei
imense mulţimi de cardinali, ambasadori străini, nobili, preoţi, călugări şi mii de orăşeni, într-o
linişte de mormânt care a durat câteva ceasuri, după cincizeci de mişcări perfect coordonate,
obeliscul a fost înălţat şi îndreptat, pe locul său de azi – De la începutul operaţiilor trecuseră patru
luni.
„...Geniul uman deci n-a aşteptat (încheie R. Şi M. Gavioli) ca maşinile motrice să furnizeze
forţa necesară pentru a îndeplini lucrări grandioase; ci, cu fantezia şi îndrăzneala sa a anticipat în
unele acţiuni timpul, întrecând posibilităţile tehnice normale din acea perioadă. Şi această dorinţă
arzătoare de a realiza opere grandioase a servit drept stimulent în istoria progresului tehnico-
ştiinţific”.

EDILITATEA

Pentru a asigura confortul şi salubritatea unui centru urban, printre primele lucrări de interes
public a figurat, în perioada Renaşterii, pavarea străzilor. Problema salubrităţii era mai complicată
datorită dificultăţilor financiare. În unele oraşe din Franţa se organizează servicii de măturători de
stradă încă de la mijlocul secolului al XV-lea. Pe de altă parte, în aceeaşi perioadă şi în aceeaşi ţară
se iau măsuri de interzicere a acoperişurilor cu stuf a caselor, pentru a preveni incendiile. În schimb,
în toate oraşele europene iluminatul străzilor era cel puţin precar, dacă nu chiar total inexistent.
De o importanţă capitală rămânea problema aprovizionării oraşelor cu apă potabilă; mult
prea puţinele puţuri existente nu însemnau aproape nimic. Pe lângă apeducte, către sfârşitul
secolului al XVI-lea au apărut în câteva oraşe europene mari pompe aspiratoare-respingătoare
acţionate de roţi hidraulice sau de mori de vânt. Acestea vor constitui principala metodă (acum şi în
secolele următoare) de aducere a apei, precum şi primele instalaţii complexe pentru distribuirea
continuă şi raţională a apei în oraş. Dificile rămâneau problemele tehnice legate de această
distribuire. Singurele conducte disponibile deocamdată erau cele de teracotă şi cele de lemn.
Primele, erau prea fragile şi costisitoare. Pentru conductele de lemn, tehnicile de perforat ale
timpului foloseau în special trunchiuri de stejar, ulm şi anin, păstrându-li-se coaja, care le mai
proteja; dar şi aşa conductele de lemn putrezeau repede. Şi conductele metalice apar acum, după ce
cuptoarele înalte reuşiseră să producă o fontă suficient de fluidă pentru a putea fi turnată. Astfel de
ţevi erau însă foarte rare.
Robinete propriu-zise nu existau. Apa din apeducte distribuită la fântânile publice (sau
private) curgea fără încetare. De unde – necesitatea rezervoarelor sau a „castelelor de apă”,
construite din zidărie. Către 1515 apar şi primele supape la conductele de plumb, precum şi un
sistem de flotoare.

LEONARDO DA VINCI, INGINER ŞI INVENTATOR.

În scrisoarea adresată ducelui Milanului Ludovico Sforza spre a-şi oferi serviciile, Leonardo
da Vinci îşi dezvăluia în zece paragrafe problemele de tehnologie pe care le studiase şi pe care era
convins că le soluţionase. Dealtfel, nenumăratele desene, schiţe şi explicaţii aflate în manuscrisele
rămase de la el confirmă aceste afirmaţii. A. P. Usher reaminteşte că nicio perioadă din viaţa sa n-a
fost dedicată exclusiv unui singur tip de activitate; tot astfel şi preocupările sale tehnologice au
trecut continuu de la un domeniu la altul, de la o problemă la alta.

23
 O simplă enumerare a invenţiilor în domeniul tehnologiei militare (sau măcar a inovaţiilor
aduse unor proiecte, unor modele preexistente) este în măsură să ateste uimitoarea imaginaţie a lui
Leonardo, – în mod evident susţinută permanent şi de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice concrete,
adeseori chiar experimentale. Astfel: un tip de „car acoperit” – cum îl numeşte el: o surprinzătoare
anticipaţie a carului blindat modern; sau, care de luptă echipate cu coase, care, printr-un sistem de
rotaţie, puteau tăia picioarele cailor şi ale luptătorilor. Scări diferite de asalt, dispozitive pentru
escaladarea zidurilor. Poduri de campanie demontabile – sau poduri militare suspendate prin
vinciuri. O catapultă manevrată cu ajutorul unei roţi cu clichet şi chiar şi un aruncător de flăcări!
În domeniul tehnicii artileriei, cu totul remarcabil este desenul a unui tun încărcat, nu prin
ţeavă, ci prin chiulasă, – cu un mecanism de închidere a chiulasei şi o largă cameră de pulbere.
Nenumărate sunt proiectele (unele fiind mai curând îmbunătăţiri sau completări ale unor
invenţii preexistente) privind ingineria civilă. Mai „senzaţionale” – dar şi mai puţin interesante din
punct de vedere practic – aparţin domeniului aviaţiei. Diverse tipuri de ornitoptere – aparate de zbor
bazate pe principiile zborului păsărilor – cu pilotul în diferite poziţii. Apoi helicoptere cu elicea
helicoidală şi cu propulsie automată, mecanică şi un model de paraşută (foarte asemănătoare
paraşutei moderne).
Interesant este planul barajului mobil de pe Isonzo, conceput pentru a inunda câmpiile din
jur în scop militar defensiv. Grandios este proiectul unui canal care să facă legătura între Marea
Mediterană şi Oceanul Atlantic. Cu această ocazie Leonardo formulează legi de mecanica fluidelor,
absolut remarcabile. Problemele care îi reţineau constant atenţia erau cele ale formării albiei unui
râu, vârtejurilor, formării meandrelor, ş.a.
Direct legate de asemenea lucrări sunt alte invenţii, inovaţii, ameliorări, - schiţate, desenate,
descrise, explicate. Astfel: studii de perfecţionare a ecluzelor, noi mecanisme de pompe sau
folosirea pendulului în procesul de acţionare a pompelor; o presă hidraulică, roţi hidraulice cu
diferite întrebuinţări; printre care şi una de mari dimensiuni acţionînd un dispozitiv de excavaţii, ş.a.
Leonardo începe să scrie şi un tratat despre mori, schiţînd complicate sisteme de angrenaje şi roţi
hidraulice. El a proiectat şi tot felul de unelte – casmale, lopeţi, ciocane, roabe; unelte noi
ingenioase, practice. A imaginat un fel de ascensor pentru greutăţi mari. Apoi, un fel de cuţit
circular uriaş pentru scobitul trunchiurilor de lemn servind drept conducte; de asemenea, o lampă de
sudat fier. Într-o altă perioadă a proiectat un podometru, un higrometru, un inclinascop şi mai multe
tipuri de compasuri parabolice. A schiţat şi un aparat – „care (explică el) măsurînd greutatea aerului
să poată arăta schimbarea vremii”. Şi aceasta, cu două secole înaintea invenţiei barometrului de
către Torricelli.
De o infinită diversitate sunt schiţele şi studiile de organe de maşini – şi, în primul rând,
diferite tipuri de scripeţi.
Fecunditatea imaginaţiei inginerului Leonardo da Vinci a fost uimitoare – dar fără să rămână
deloc în domeniul abstracţiei. Instituţiile lui au fost – măcar ân marea majoritate a cazurilor –
verificate şi de experienţă. El a pus bazele noilor ştiinţe experimentale; el s-a smuls dintr-un
empirism pur mergînd spre concepte ale unei ştiinţe aplicate de mecanică, de aplicaţie generală în
întregul domeniu industrial (Ivor Hart).
Dar Leonardo da Vinci era mult mai cunoscut şi mai apreciat ca artist, pentru ca ideile sale
să exercite o influenţă serioasă asupra cercetării ştiinţifice şi tehnice. Pentru că aceste idei devansau
prea mult contemporaneitatea şi posibilităţile aplicative ale epocii.

II. Ştiinţa

În cursul secolului al XVI-lea au fost traduse unele din cele mai importante lucrări greceşti
în domeniul matematicii şi s-a găsit soluţia ecuaţiilor de gradul trei. Cunoştinţele obţinute în
astronomie de către Nicolai Copernic (1473-1543), Tycho Brahe (1546-1601) şi Johannes Kepler
(1571-1630), prin descoperirea legilor mişcării planetelor, depăşesc viziunea geocentrică a lui
Ptolemeu, conducând la reprezentarea heliocentrică a sistemului solar. Către sfârşitul secolului al
XVI-lea, Galileo Galilei (1564-1642) aplică modelele matematice în studiul fenomenelor fizice. Un
eveniment determinant îl constituie punerea la punct a imprimeriei cu caractere mobile - tipografiei
- de către Johannes Gutenberg (1440), ceea ce contribuie la răspândirea largă a cunoştinţelor.
24
 Nicolai Copernic (n. 19 februarie 1473, în oraşul liber
hanseatic Torun, aflat azi în Polonia - d. 24 mai 1543,
Frauenburg, astăzi Frombork, Polonia), astronom şi
cosmolog, matematician şi economist, preot şi prelat catolic,
a dezvoltat teoria heliocentrică a sistemului solar. In 1497
începe studieze medicina şi dreptul canonic la Universitatea
din Bologna, prima universitate din Europa, aprofundând şi
studiul literaturii clasice. În Italia a citit despre ideea
filosofului grec Aristarh din Samos, care cu mai bine de un
mileniu şi jumătate înainte afirmase că Pământul şi celelalte
planete se rotesc în jurul Soarelui, iar nu invers, aşa cum
susţinea opinia comună la acea vreme. Teoria cosmologică a
lui Ptolemeu ("Sistemul ptolemeic"), oficial acceptată,
concepea existenţa unui univers geocentric în care pământul
este fix şi imobil, în centrul unor sfere concentrice în rotaţie
pe care se găsesc diversele planete ale sistemului solar (cum
îl numim astăzi). Sferele finite cele mai externe ar conţine
aşa zisele "stele fixe". În tratatul său, Copernic reia o veche ipoteză heliocentrică, deja susţinută de
filosofii pitagoreici, şi descrie cele trei tipuri de mişcări ale pământului: în jurul axei ("rotaţie"), în
jurul soarelui ("revoluţie") şi în raport cu planul eliptic, menţinând teza aristotelo-ptolemeică asupra
universului finit delimitat pe cer de stelele fixe.

25
 Sistemul universului elaborat
de Ptolemeu (sus) şi cel
elaborat de Copernic (jos).
Teoria geocentrică a lui
Ptolemeu a fost răsturnată de
teoria lui Copernic. Planetele şi
stelele reprezentate în
fotografii sunt: 1. Pământul, 2.
Luna, 3. Mercur, 4. Venus, 5.
Soarele, 6. Marte, 7. Jupiter, 8.
Saturn.

Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564 – d. 8 ianuarie 1642)

a fost un fizician, matematician, astronom şi filosof italian
care a jucat un rol important în Revoluţia Ştiinţifică. Printre
realizările sale se numără îmbunătăţirea telescoapelor şi
observaţiile astronomice realizate astfel, precum şi suportul
pentru copernicanism. Galileo a fost numit „părintele
astronomiei observaţionale moderne”, „părintele fizicii
moderne”,„părintele ştiinţei”, şi „părintele ştiinţei
moderne”. După 1610, când a început să susţină public
heliocentrismul, a întâmpinat o puternică opoziţie din
partea a numeroşi filosofi şi clerici, doi dintre aceştia din
urmă denunţându-l inchiziţiei romane la începutul lui 1615.
Deşi la acea vreme a fost achitat de orice acuzaţie, Biserica
catolică a condamnat heliocentrismul ca fiind „fals şi
contrar Scripturii” în februarie 1616,[10] iar Galileo a fost
avertizat să abandoneze susţinerea sa—ceea ce a promis să
facă. După ce, mai târziu, şi-a apărat din nou părerile în
celebra sa lucrare, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, publicată în 1632, a fost
judecat de Inchiziţie, găsit „vehement suspect de erezie”, forţat să retracteze şi şi-a petrecut restul
vieţii în arest la domiciliu.

26
 Tycho Brahe (n. 14 decembrie 1546, Knudstrup - d.
24 octombrie 1601, Praga) a fost un astronom şi matematician
danez. A adus contribuţii importante în observarea şi măsurarea
exactă a mişcării planetelor precum şi la catalogarea a peste 800
de stele. Datele adunate de el au depăşit în exactitate toate
măsurătorile astronomice anterioare descoperirii telescopului la
începutul secolului al XVII-lea. În 1560 începe studiul retoricii şi
filosofiei la Universitatea din Copenhaga. În 1562 se mută la
Universitatea din Leipzig, unde studiază dreptul, iar, din 1566,
alchimia, medicina şi astronomia. În timpul liber se ocupă cu
observarea stelelor şi fenomenelor cereşti. În ciuda observaţiilor
sale amănunţite, Tycho Brahe nu a acceptat teoria heliocentrică a
universului, ci s-a situat pe o poziţie de compromis, după care
pământul rămâne nemişcat în timp ce planetele se învârtesc în
jurul soarelui, care, la rândul lui - împreună cu globul ceresc - înconjoară pământul în timpul unei
zile.

Johannes Kepler (27 decembrie 1571, Weil der Stadt - 15 noiembrie 1630, Regensburg) a
fost un matematician, astronom şi naturalist german, a formulat şi confirmat legile mişcării
planetelor (Legile lui Kepler). În matematică este considerat precursor al calculului integral. În afara
lucrărilor din domeniul astronomiei, Kepler a descris un procedeu de determinare a volumelor, pe
baza căruia se va dezvolta calculul integral. De asemenea a studiat simetria fulgilor de zăpadă şi a
calculat forţele naturale care intervin în creşterea structurilor geometrice şi care vor fi aplicate în
studiul cristalografiei. A lucrat şi în domeniul opticii, unde se poate aminti invenţia sa numită
"luneta lui Kepler".

27
Schiţele lui Galileo reprezentând
Luna. În 1609 Galileo a auzit
că fusese inventat un instrument
optic ce măreşte corpurile privite
Galileo şi-a construit propriul
telescop, capabil să mărească de
32 de ori, şi apoi a studiat cerul
cu ajutorul lui. Observaţiile sale
au înlăturat ideea unui univers
perfect şi au confirmat teoriile
lui Copernic.

28
 Unul din cei mai importanti oameni ai epocii este
Leonardo da Vinci (n.15 aprilie 1452, Anchiano/Vinci,
Italia - d. 2 mai 1519, Cloux/Amboise, Franţa), om de
spirit universal, in acelasi timp artist, om de stiinta,
inventator si filozof. S-au scris volume întregi despre
Leonardo, înaintaş de seamă în astronomia modernă, în
geometrie şi mai ales în mecanică. Înainte de Copernic şi
Galilei, Leonardo însemna în jurnalul său: "Pământul este
un astru asemănător Lunii...el nu este situat în mijlocul
cercului pe care îl descrie Soarele, nici în mijlocul lumii.
Cuiva care s-ar afla în Lună, Pământul nostru i-ar apărea
că îndeplineşte acelaşi rol ca şi Luna pentru noi". Oricare
din aceste afirmaţii ar fi fost suficientă pentru a-l duce pe
rugul inchiziţiei.În domeniul biologiei, este de menţionat
interesul lui deosebit pentru formele plantelor, redând în
desene organele şi structurile lor interne. Pentru redarea
imaginii corpului omenesc, a studiat în amănunţime
anatomia umană în comparaţie cu cea animală, în special
a cailor, efectuand disectii pe cadavre umane.

29
30
III. Filosofia

Dintre toţi cei care studiau limba greacă în Italia renascentistă, cei mai cunoscuţi erau
neoplatonicienii care studiau la Florenţa şi în jurul ei. Neoplatonismul nu era o simplă renaştere a
ideilor platoniciene. În secolul al III-lea, filosoful grec Plotin a creat o sinteză a înţelepciunii
colective a lumii greceşti încorporând în filosofia platonică ceea ce el considera esenţial la Aristotel,
la Pitagora şi la alţi filosofi greci. Această sinteză a fost numită neoplatonism. Neoplatonicienii
renascentişti au făcut să renască acest neoplatonism clasic şi l-au combinat cu creştinismul şi cu
noile cunoştinţe referitoare la scrierile lui Platon însuşi.

MARSILIO FICINO (1433-1499) şi PICO DELLA MIRANDOLA (1463-1494)

Doar o mică parte din opera lui Platon fusese cunoscută în Evul Mediu creştin. Interesul
pentru scrierile platoniciene a fost resuscitat în Renaştere. Leonardo Bruni, cardinalul Bessarion şi
alţi câţiva au tradus o parte din opera sa în limba latină, dar accesul liber la textele platoniciene a
fost limitat înainte de a doua jumătate a secolului al XV-lea. Omul care l-a făcut cu adevărat
cunoscut pe Platon Italiei renascentiste a fost Marsilio Ficino. În 1462, Cosimo de Medici i-a dat lui
Ficino un manuscris care conţinea toate cele 36 de dialoguri ale lui Platon în limba greacă şi i-a
oferit şi o casă lângă Careggi. Între 1462 şi 1469, Ficino a tradus opera lui Platon în limba latină,
făcând-o accesibilă tuturor erudiţilor, nu doar minorităţii care putea înţelege limba greacă. El şi-a
petrecut următorii cinci ani studiind conexiunile şi paralelele dintre neoplatonism şi creştinism şi
scriind Theologia Platonica, o carte care studia relaţia dintre teologia creştină şi ideile platoniciene
referitoare la nemurirea sufletului. Mai târziu, între 1484 şi 1492, el a tradus opera lui Plotin, făcând
accesibile pentru prima dată lumii creştine gândurile fondatorului neoplatonismului clasic. Ficino
nu s-a limitat la studiu şi scris. El a predat, de asemenea, informal, nu oficial, la Universitatea din
Florenţa, aşa cum făcuse şi Platon în Atena secolului al V-lea Î.Hr. la Academia sa.
Alături de Ficino, cel mai bine cunoscut neoplatonist a fost, probabil, tânărul şi
extravagantul Pico della Mirandola, un geniu precoce, care cunoştea perfect nu numai latina şi
greaca, ci şi ebraica şi araba. La vârsta de 23 de ani, el a publicat Cele 900 de teze (sau afirmaţii), pe
care se oferea să le susţină împotriva oricui – dezbatere interzisă de papă deoarece unele dintre
ideile sale au fost considerate eretice. Tezele sale priveau toate domeniile cugetării filosofice,
logica, metafizica, etica, ba chiar şi matematica şi fizica, în înţelesu lor antic, şi fireşte teologia.

IDEI NEOPLATONICE ŞI MITURI

În adevăr, neoplatonismul e un panteism emanatist. După Plotin, bunăoară, pe care îl

tradusese Marisilio Ficino, natura întreagă e un imens curent de viaţă divină, izvorând ca dintr-o
fântână pururea nesecată, din fiinţa primordială, unică şi eternă. Această veşnică „emanare” a
existenţei din sânul substanţei creatoare, stabileşte între toate părţile naturii o adâncă şi
indestructibilă unitate. Întocmai după cum o rază de lumină, cu cât se depărtează mai mult de
focarul din care purcede, cu atât devine mai slabă şi dă lucrurilor aspecte mai diferite, tot aşa şi
„emanaţiile” substanţei primordiale, cu cât se depărtează mai mult de ea, cu atât iau forme mai
străine de firea ei adevărată. Aşa se coboară curentul creator de la înalta strălucire a raţiunii divine,
pe care nu ne-o putem închipui nici măcar în visurile noastre cele mai îndrăzneţe, până la materia
întunecată şi inertă pe care o călcăm sub picioare. Precum însă raza de lumină rămâne aceeaşi de la
obârşie şi până când o pierdem din vedere, tot aşa şi torentul de viaţă cosmică rămâne acelaşi sub
toate formele pe care le ia.
Această adâncă unitate a naturii nu poate să nu-şi aibă echivalentul în lumea intelectuală.
Viaţa sufletească a omenirii formează şi ea un tot unitar. Una şi aceeaşi rază divină se răsfrânge în
sufletele tuturor oamenilor, unul şi acelaşi gând divin a trecut prin minţile tuturor cugetătorilor ce
alătuiesc istoria culturii omeneşti. Prin urmare, unul şi acelaşi adevăr trebuie să se găsească la

31
temelia tuturor doctrinelor, aşa de diferite ca formă, ale diferitelor timpuri şi locuri. Şi sarcina
filosofiei este să descopere şi să pună în evidenţă această identitate fundamentală a lor.
Ca predecesori ai săi, ca cugetători în mintea cărora a licărit pentru prima oară ideea acestei
identităţi, numeşte Pico pe Boethius, care dovedea identitatea lui Platon cu Aritotel, pe Numenius,
care dovedea identitatea lui Platon cu Moise, în fraza celebră „Platon nu e decât un moise atic”, pe
apologiştii creltini... etc.
Când Rafael a pictat una din sălile palatului de la Vatican al papei Iuliu al II-lea, el i-a
reprezentat pe Platon şi Aristotel ca figuri centrale ale Şcolii din Atena. El a stabilit un contrast
dramatic între ei, reprezentându-l pe Aristotel cu mâna întinsă spre pământul de sub picioarele lor şi
pe Platon arătând cu un deget spre cer, spre lumea spiritului. Dacă aceasta este o reprezentare
extrem de simplistă a ideilor celor doi mari filosofi greci, ea ne prezintă foarte bine modul în care
neoplatonicienii florentini şi-i reprezentau pe aceştia. Ei considerau că Aristotel a accentuat natura
materială a lumii, fiind interesat de fizică şi susţinând că nu există suflet sau spirit care să continue
să existe după moartea corpului, în timp ce Platon a prefigurat doctrina creştină a sufletului,
considerând că omenirea era alcătuită din suflet şi trup şi că sufletul continua să trăiască dincolo de
moarte.
Aristotel, după cum susţineau neoplatonicienii, fusese „creştinat” de Sf. Toma d’Aquino şi,
atunci când savanţii umanişti înlăturaseră aceste glosse creştine, ei au descoperit că materialismul
său intra într-o contradicţie mult prea puternică cu credinţa creştină. Ideile platoniciene, pe de altă
parte, permiteau tot felul de paralele creatoare cu creştinismul. Totuşi, atât Platon cât şi Aristotel
erau filosofi păgâni, ale căror idei nu corespundeau cu creştinismul. Diferenţa care conta cu
adevărat nu era aceea dintre ideilor lor, ci aceea între modurile în care ele erau studiate în Renaştere.
Aristotel a fost studiat în mod critic şi astfel s-a putut demonstra pâgânismul lui, dar nu acelaşi lucru
s-a întâmplat şi în cazul lui Platon.
Cei ce studiau opera lui Platon s-au concentrat asupra acelor aspecte ale gândirii sale care se
apropiau cel mai mult de creştinism, negând şi chiar reprezentând incorect acele aspecte în mod clar
păgâne. Traducerile extelor platonice din greacă în latină nu erau literare, ci interpretau destul de
larg „sensurile” platoniciene pentru lumea modernă – adică creştină – glosând astfel multe
probleme. Neoplatonismul nu a fost filosofia predominantă în Italia renascentistă şi a existat un
număr de antiplatonişti foarte activi, care au atras atenţia asupra elementelor profund anticreştine
ale gândirii neoplatonice: credinţa că sufletul există înainte de naştere, aceea în transmigraţia
sufletelor (ideea că sufletul unei fiinţe umane se putea reîncarna într-un animal sau pasăre), precum
şi descrierea destul de înţelegătoare a iubirii homosexuale de către Platon. Aşa cum au demonstrat
mai mulţi savanţi platonicieni, neoplatonicienii au selectat cu grijă anumite fragmente din operele
lui Platon şi le-au interpretat în funcţie de propriile lor scopuri.
S-a creat de asemenea mitul „Academiei platonice” a lui Ficino. Se sugera că, lângă
Careggi, locuiau împreună o comunitate de profesori şi studenţi, printre care şi tânărul
Michelangelo, care plecaseră din Florenţa numai pentru a asculta ideile neoplatoniciene expuse
acolo. Se pretindea că însuşi Lorenzo Magnificul prezida Academia, ca patron benevolent după
moartea lui Cosimo. Există, totuşi, un număr de probleme referitoare la asceastă imagine
încântătoare. A existat, desigur, o mică şcoală, dar „numărul de tineri complet iniţiaţi în misterele
platonice era, probabil, destul de mic”. Nu există nicio dovadă că Pico sau alţi savanţi importanţi ca
Poliziano, tutorele copiilor lui Lorenzo de Medici, au făcut vreodată parte din vreo şcoală de lângă
Caregii. Lorenzo a avut un oarecare rol în întrunirile grupului, dar nu era nicidecum „patronul care
prezida” grupul.
Totuşi un fapt real este că acest grup mic a avut o mare influenţă asupra unui număr mare de
scriitori şi artişti renascentişti. Ideile lor erau extrem de complexe şi adeseori puţin vagi şi chiar
mistice. Ele sunt dificil de rezumat fără a le simplifica în mod exagerat. În primul rând, se considera
că fiinţele umane au o natură duală – corp şi suflet, materie şi spirit. Ficino sugera că umanitatea
este plasată pe o scară. În partea inferioară a scării se aflau animalele, care aveau o singură natură –
cea materială. În partea superioară a scării se aflau îngerii, care aveau şi ei tot o singură materie –
cea spirituală. Nici animalele, nici îngerii nu-şi puteau schimba natura, dar omul putea face acest
lucru într-o oarecare măsură. El îşi putea dezvolta mai mult natura spirituală pentru a urca scara şi a
se apropia de îngeri sau putea să o neglijeze şi să alunece într-un comportament brutal, animal. Dar

32
acestea se puteau întâmpla doar într-o anumită măsură. Umanitatea îşi menţinea natura duală – atât
spirituală, cât şi materială. Pico sugera că atunci când Dumnezeu a creat omul, el i-a spus lui Adam:
„Te-am aşezat în centrul lumii pentru ca de acolo să poţi observa mai bine ce se petrece în lume.
Nu te-am făcut nici ceresc, nici pământesc, nici muritor, nici nemuritor, pentru ca tu însuţi să-ţi
dai forma pe care o preferi. Vei putea coborî printre fiinţele de jos, printre animalele
necuvântătoare; vei putea să renaşti din judecata propriului tău suflet printre fiinţele de sus, care
sunt divine.”

33
34
Renaşterea, una din perioadele artistice cele mai fertile, a produs o
constelaţie de genii. Italia a devenit cea mai importantă ţară a culturii
din Europa şi clasicismul alături de naturalism au devenit
curentele principale ale artei.

Renaştere este denumirea folosită pentru a descrie perioada schimbărilor culturale ce au avut
loc în secolele al XV-lea şi al XVI-lea în ltalia şi care au influenţat, în final, cea mai mare parte a
Europei. Renaşterea a dus la o schimbare a valorilor umane - un avânt de energie şi de încredere în
potenţialul uman - care a avut numeroase consecinţe. Printre cele mai spectaculoase consecinţe se
pot enumera înflorirea artelor şi noua viziune asupra rolului artelor şi a artiştilor în viaţa societăţii.
Renaşterea a început în ltalia. Cauzele care au dus la apariţia acestui curent sunt multiple. ltalia era,
la acea dată, cea mai bogată ţară din Europa şi era posesoarea unei îndelungate tradiţii artistice.
Avea multe oraşe independente, înfloritoare economic, populate cu comercianţi şi bancheri
nerăbdători să-şi vadă numele imortalizat în diferite portrete comandate, în palate noi care se
construiau sau în capelele somptuoase ale familiilor. Toată această bogăţie materială nu putea
garanta apariţia artei de mare valoare dar a oferit artiştilor suficiente oportunităţi pentru a-şi
îmbunătăţi stilul şi pentru a-şi etala talentele.
Arta renascentistă celebra umanismul şi lumea înconjurătoare, abandonând vechiul stil, mai
spiritual, caracteristic Evului Mediu. Însemna, de fapt, „Renaşterea Antichităţii” – redescoperirea
civilizaţiilor clasice, ale Greciei Antice şi ale Romei, în toată splendoarea lor. Literatura, folosofia şi
arta antichităţii le-au pus la dispoziţie italienilor noi standarde şi noi modele. Anticii erau admiraţi
pentru atitudinea lor generală asupra vieţii dar nu trebuie să uităm nici faptul că la o mie de ani după
35
destrămarea lumii antice multe din realizările antichităţii nu fuseseră egalate. Renaşterea, pe lângă
tratarea subiectelor clasice în artă, implică şi redescoperirea tehnicilor antice în arhitectură,
construcţii şi sculptură.

Pictura. Arhitectura. Sculptura.

1. GENII SUPREME

În perioada Renaşterii târzii, existau trei mari artişti, consideraţi a fi artişti de geniu.
Contemporanilor, artişti ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Rafael, le păreau „super-artişti”.
Tot în această perioadă a apărut şi convingerea că artistul este o persoană deosebită, mai degrabă,
decât un simplu meseriaş, care-şi îndeplineşte un contract.
Leonardo da Vinci (1452-1520) era mai în vârstă decât ceilalţi doi. Un individ ciudat, multi-
talentat, el a lăsat posterităţii doar câteva picturi şi a petrecut la Roma o perioadă relativ scurtă de
timp. Cu toate acestea, Madona printre stânci şi Mona Lisa sunt reprezentări superbe ale idealului
clasic – asemănător cu viaţa, dar totuşi misterios.
Ca şi Leonardo, Michelangelo Buonarotti (1457-1564) era florentin. El era un sculptor şi
pictor de geniu şi a petrecut patru ani din viaţă pictând tavanul Capelei Sixtine, o capodoperă
reprezentând scene biblice, începând cu Creaţia.
Rafael (1483-1520) a fost cel mai pur dintre clasici, creând adevărate capodopere ale
serenităţii şi armoniei chiar şi atunci când reprezenta acţiuni pline de vigoare. Picturile sale care o
ilustrează pe Madona, umană şi graţioasă, dar totuşi pură şi idealizată, au pus temelia unui noi stil în
pictură, stil care a durat secole întregi. Printre cele mai remarcabile lucrări ale sale se numără
frescele pictate pentru Stanza, apartamentele Papei de la Vatican. Printre acestea cea mai celebră
este fresca Şcoala ateniană care reprezintă încununarea clasicismului din perioada Renaşterii târzii.
Cel mai cunoscut arhitect al acelei perioade este Donato Bramante (1444-1514). El este cel
care a dat o nouă dimensiune, clasică, cladirilor simetrice, ca în cazul clădirii Tempietto din Roma.
Bramante este cel care a proiectat biserica Sf. Petru, care urma să aibă capelele dispuse radial şi un
acoperiş boltit. În istoria lungă şi complicată a acestei biserici a fost implicat şi Michelangelo,
alături de mulţi alţii.
În Veneţia, izolată de restul Italiei, au început să apară, începând cu sfârşitul secolului al
XV-lea, mai mulţi pictori renumiţi printre care Giovanni Bellini (1430-1516), Giorgione (1476-
1510) şi Tizian (1487-1576). Spre deosebire de ceilalţi pictori italieni, artiştii veneţieni erau mai
degrabă „fizici” decât „intelectuali”. Cel mai cunoscut dintre ei, Tizian, era un maestru inegalabil în
simţul culorilor şi textură. El a creat numeroase portrete impresionante. În arhitectură, veneţianul
Andrea Palladio (1508-1580) a adoptat modelele romane pentru a crea un stil nou de palate şi a
influenţat mulţi arhitecţi vreme de mai multe secole.
Cam din anul 1530 clasicismul renascentist a fost înlocuit cu un curent mai extravagant,
numit manierism. Sfârşitul Renaşterii este deseori considerat a fi avut loc în acelaşi timp cu „Sacoo
di Roma” (prădarea oraşului Roma de către trupele conduse de Carol Quintul), care a dus la
schimbări dramatice în Italia. Totodată el reflectă şi faptul că Renaşterea târzie ajunsese într-un
punct mort: perfecţiunea fusese atinsă şi trebuiau explorate noi direcţii în artă.

Leonardo da Vinci Michelangelo Buonarotti Rafael Sanzio

36
Şcoala ateniană este cea mai frumoasă frescă pictată de Rafael, în Stanza de la Signatura,
apartamentele private ale Papei de la Vatican. Foarte prolific, Rafael a început să creeze când
avea doar 25 de ani. El a inclus în operele sale scene ce ilustrează filosofia, literatura, religia,
legea şi arta. Şcoala ateniană evocă marii gânditori ai Greciei Antice, venerată atât de artiştii
medievali cât şi de cei renascentişti. Filosofii Platon şi Aristotel sunt plasaţi în centrul
imaginii, la capătul treptelor, înconjuraţi de gânditori şi oameni de ştiinţă. Printre ei se află şi
matematicianul Euclid şi astronomul Ptolemeu. Platon, cu barbă şi păr cărunt, se spune că ar
semăna cu Leonardo da Vinci; filosoful din prim-plan, sprijinindu-se într-o mână, este
probabil portretul lui Michelangelo. Subiectul frescei, simetria şi atmosfera calmă, nobiliară
fac din această operă un rezumat al întregului clasicism renascentist.
Tizian a tratat
subiecte diferite
inspirate din
mitologia clasică,
într-un stil foarte
bogat şi senzual.
Venus din Urbino
(1358) nu pare o
creatură mitică ci
o femeie frumoasă
şi senzuală.
Decorul este o
cameră tipic
renascentistă, cu
două servitoare, în
planul îndepărtat.

37
 Michelangelo
Un cap de bronz al lui Michelangelo realizat de un
sculptor din secolul al XVI-lea. Michelangelo a înălţat
arta de la simpla forţă a mâinilor la o disciplină
intelectuală deosebită.

Michelangelo Buonarotti (1475-1564) s-a născut în

localitatea Caprese din Toscana, o provincie a Italiei. Avea
doar câteva săptămâni când familia lui s-a mutat la
Florenţa şi l-a lăsat în grija unei doici. Probabil că destinul
a jucat un rol important, pentru că noua lui familia era una
de pietrari. Michelangelo a afirmat el însuşi că interesul
său pentru sculptură a apărut în acele vremuri.
Michelangelo a manifestat întotdeauna ambiţii artistice
şi după ce a părăsit şcoala, el a devenit ucenicul lui
Dominico Ghirlandaio – un pictor renumit de fresce din
Florenţa. Ghirlandaio şi.a dat seama curând de geniul lui
Michelangelo, şi în anul 1489 l-a trimis să studieze
sculptura sub îndrumarea lui Bertaldo.
Nu după mult timp talentul lui Michelangelo a atras
atenţia lui Lorenzo de Medici care la vremea aceea
conducea Florenţa. Tânărul sculptor a locuit acolo, unde a
studia până la moartea lui Lorenzo. El s-a reîntors apoi la
tatăl lui şi la fel ca şi contemporanul său mai vârstnic,
Leonardo da Vinci, a început să studieze cu mult
entuziasm anatomia. I s-a acordat chiar şi privilegiul
neobişnuit de a face disecţii pe corpuri umane în biserica
Santo Spirito, ca recompensă pentru sculptarea unui
crucifix din lemn destinat preotului.
Michelangelo este unul dintre cei mai
mari artişti care au trăit vreodată.
Cariera lui impresionantă acoperă
mai multe arte: pictură, arhitectură,
sculptură şi chiar poezie.

În anul 1496, după cucerirea Florenţei de către Carol, Michelangelo a fost invitat la Roma unde,
printre alte lucrări, a sculptat celebra Pieta. Această statuie magnifică i-a adus multă faimă.
Michelangelo a fost chiar considerat cel mai mare sculptor al Italiei. Această poziţie i-a asigurat
prestigiul de-a lungul întregii vieţi, nu lipsite de greutăţi. Michelangelo s-a întors la Florenţa unde,
între anii 1502-1504, a creat statuia înaltă de 5m David. Noul papă, primul dintre cei 7 pentru care a
lucrat, Iulius al II-lea, l-a invitat la Roma în anul 1505, cerându-i să creeze un cavou. Acesta trebuia
să fie un monument impresionant, cu peste 40 de statui. Lui Michelangelo i-au trebuit mai mult de 8
luni doar ca să-şi aleagă piatra. În tot acest timp papa a devenit din ce în ce mai nerăbdător, pentru
ca în final să renunţe la lucrare.
Foarte dezamăgit, Michelangelo a părăsit Roma, dar surprinzător de repede a fost din nou
invitat de Iulius. Mia rezonabil, acesta i-a cerut artistului să-i creeze o statuie enormă din bronz care
să-l reprezinte. Sperând că după încheierea acestei lucrări va fi lăsat să lucreze la cavou, artistul a
fost din nou dezamăgit de cererea lui Iulius II de a decora tavanul Capelei Sixtine. Michelangelo a
protestat explicându-i papei că pictura nu era chiar pasiunea lui, dar insistenţele cu care i se cerea
lucrarea l-au convins pe artist care şi-a început munca la celebra capodoperă. Nu după mult timp
38
Michelangelo a înţeles marea provocare care i se oferise şi totodată, responsabilitatea enormă pe
care o avea. El şi-a concediat toate ajutoarele fiind hotărât să ducă munca la îndeplinire. I-au trebuit
patru ani (1508-1512).
În anul 1527, Roma se afla sub stăpânirea lui Carol V, familia Medici fusese eliminată şi
Michelangelo se afla în situaţia de a coordona construcţia unor fortificaţii. El a bănuit că fusese
trădat, şi în anul 1592 a fugit la Veneţia.
La Roma a fost înscăunat Clement al II-lea şi Michelangelo s-a reîntors la capela familiei
Medici, din Florenţa. El a terminat cavourile lui Guliano şi Lorenzo de Medici, în 1543 după care a
părăsit pentru totdeauna Florenţa. Michelangelo a mers la Roma unde a lucrat la peretele altarului
din Capela Sixtină a Vaticanului. El a creat Judecata de Apoi între 1534-1541.

Fiecare fald al veşmintelor sculpturii

La Pieta din biserica Sf. Petru din Roma a fost
sculptat şi lustruit pentru a deveni o adevărată
bijuterie.

Faimoasa statuie David a devenit

pentru mulţi simbolul artei
florentine

39
40
41
42
 Importanţa realizărilor lui Michelangelo
provine din înţelegerea totală şi admiraţia pe
care o arată corpului uman şi gradării cu care ştia
să le exprime. Gândirea renascentistă plasa omul
în centrul universului şi toate celelalte lucruri
erau măsurate şi cântărite în funcţie de acesta.
Michelangelo a concretizat această viziunea
tratând forma umană într-un mod idealizat.
El a fost influenţat de un pictor, Masaccio şi
de un sculptor, Donatello, însă cea mai bună
inspiraţie a sa a reprezentat-o sculptura
antică.
În Judecata de Apoi Michelangelo a utilizat
contururile şi formele corpului uman pentru
a releva emoţiile trăite de personajele
portretizate. Unele personaje sunt pictate în
atitudini contorsionate, şi criticii au
considerat că ele relevă frustrări personale
ale personajelor.
Gama largă de mişcări şi gesturi imortalizate
în această lucrare sunt o dovadă a înţelegerii
profunde a corpului uman şi a felului în care
aceasta funcţionează, al lui Michelangelo. El
a studiat şi cunoştea poziţia fiecărui muşchi, os şi tendon. Michelangelo nu a repetat o anumită
poziţie a corpului în nici una din lucrările sale fiind capabil să memoreze toate detaliile unice.
Michelangelo s-a considerat un sculptor şi chiar picturile sale au calitatea unei anumite
tridimensionalităţi. Cu toate acestea, artistul şi-a dedicat ultimii 30 de ani de viaţă arhitecturii. Şi în
acest domeniu lucrările lui au fost la fel de remarcabile ca şi cele din sculptură.
Papii succesivi i-au comandat numeroase lucrări. Cea mai importantă dintre ele a fost
finalizarea bisericii Sf. Petru din Roma, ale cărei lucrări începuseră încă din 1506, pe vremea lui
Iulius II. Ca şi în cazul Capelei Sixtine, la început Michelangelo a refuzat să se înhame la o sarcină
atât de dificilă dar apoi a acceptat şi s-a pus pe treabă. Din păcate, el nu a reuşit să încheie lucrarea
înaintea morţii survenite la data de 18 februarie 1564.

43
Pietro Aretino, într-o scrisoare către Michelangelo, îi spune acestuia:
„Te salut cu cel mai mare respect, căci lumea are mulţi prinţi, dar un
singur Michelangelo”.

44
 Doni Tondo arată interesul artistului
pentru compoziţii compacte, bine clădite,
inspirate după Leonardo da
Vinci.

Un desen al lui Michelangelo, Madona cu Pruncul,

ilustrează calitatea sculpturală, caracteristică stilului
artistului.

45
Renaşterea în muzică

Ca şi în artă şi literatură, renaşterea în muzică reprezintă o reînviere a vechilor valori. Nu numai

că se străduieşte să ofere plăcere, dar de asemenea să mişte ascultătorul atât moral cât şi
spiritual.

Marea trezire a artei şi învăţăturii începută în secolul al XIV-lea a ţinut până în secolul al
XVI-lea. A fost o perioadă importantă, perioadă în care arta, ştiinţa şi arhitectura au trecut prin
schimbări dramatice. Atunci a avut loc o renaştere care a iniţiat schimbarea de la o lume medievală
la una modernă.
Muzica şi compoziţia au prins o nouă vitalitate încântătoare. Conform umaniştilor (savanţi
renascentişti care studiază culturile vechi ale Greciei şi Romei) compoziţia muzicii a fost un lucru
bun şi moral iar a fi capabil să cânţi bine vocal şi la un instrument era un lucru esenţial dacă doreai
să fii considerat un Copil al Renaşterii. Nobilii angajau muzicieni ca să-şi înveţe copiii să cânte şi să
întreţină vecinii din rang.
Secolul al XVI-lea a cunoscut în mod particular dezvoltarea multor instrumente noi şi cele
mai populare au fost acelea care au putut fi folosite de muzicieni amatori fără o mare îndemânare.

46
 Instrumentele cu corzi au fost preferate, în special cele din familia violei. Viola a fost
premergătoarea viorii şi a fost cunoscută din cauza ornamentelor (dungi de lemn care traversau
suportul viorii) care ajutau la îndrumarea degetelor în găsirea notelor. Când cânta, viola producea
un ton încet şi rezonant, satisfăcător pentru adunările familiale.
Lăuta, un alt instrument favorit, avea de asemenea ornamente şi era populară pentru
acompaniamentul de voci – în aceeaşi măsură în care o face chitara astăzi.
Alte instrumente preferate erau fluierul, flautul şi cornul. În acest timp harpsicordul,
clavecinul şi orga au apărut de asemenea ca instrumente muzicale eficiente şi se scriau partituri
muzicale elaborate special pentru aceste instrumente. Dar muzicienii compuneau şi un gen nou şi
simplu de muzică pe care muzicienii amatori îl puteau executa fără a avea prea multă iscusinţă.
Tehnologia tipăririi partiturii a luat de asemenea o întorsătură ascendentă. Butucii de lemn incomozi
care au fost utilizaţi pentru imprimarea muzicii au fost înlocuiţi cu un tip de metal mobil inventat de
Ottavio Perucci, un tipograf italian. Noua metodă de imprimare a dus la o creştere în publicarea
muzicii, făcând muzica mult mai accesibilă publicului în general şi implicit la o creştere a audienţei.

O pictură cu trei muzicieni a pictorului italian
Costa. Madrigalul şi cântecele erau adeseori
interpretate de un grup mic de voci şi
instrumente (imaginea reprezintă o lăută).
O orgă din secolul al XVI-lea, pusă în
funcţiune de aerul suflat de jos prin
tuburi de diferite lungimi, pentru a
scoate note muzicale. Se foloseau o
pedală şi o claviatură.

Instrumentele noi, îmbunătăţirea metodelor de imprimare şi un mai mare acces la muzică

toate au contribuit la dezvoltarea unui alt gen de muzică, numită muzică de cameră. Cum însuşi
numele sugerează, muzica de cameră a fost creată pentru a fi prezentată în faţa unui auditoriu mic.
Muzica era prezentată de câţiva muzicieni cu tonalităţi deosebite ale vocii, arta cântatului vocal
începând să ia amploare faţă de cea a cântatului la instrumente. De asemenea învăţătorii umanişti
credeau că cel mai bun mod de a „mişca” auditoriul era să pună laolaltă arta muzicii şi poezia.
Astfel s-au dezvoltat două noi genuri muzicale care satisfăceau această cerinţă: şansoneta
franţuzească şi madrigalul italian.
Cântecul şi madrigalul erau compuse pentru mai multe voci iar versurile variau de la
povestiri sentimentale de dragoste la descrieri mai prozaice ale vieţii la ţară. Compozitorii de
cântece încercau să ilustreze atmosfera poeziei cu o muzică corespunzătoare păstrând cât se poate
de simplă linia melodică a vocalistului. Aşa s-a născut madrigalul, scris pentru patru sau cinci voci
având o structură poetică liberă.

47
 Spre sfârşitul secolului al XVI-lea compozitorii au considerat că madrigalul duce lipsă de
acea intensitate cerută de vechii greci şi romani de la oamenii de artă – şi au încercat reînvierea
vechii game muzicale greceşti. Schimbările contrastante, violente ale stării şi emoţiei au fost
ilustrate prin alternarea melodiilor repezi şi încete.
Aceasta a dus la o „zugrăvire prin cuvinte” în care imaginile erau înlocuite cu forme
muzicale. De exemplu, ascensiunea (înălţarea gamei) indica un munte, în timp ce coborârea
(căderea gamei) indica o vale. Putea fu recunoscute în muzică stările şi emoţiile bine definite.
Tristeţea era exprimată printr-o muzică lentă, iar lipsa armoniei (discordantă şi iritantă
pentru ureche) indica durerea. Bucuria putea fi exprimată de o muzică rapidă în acelaşi timp
armonioasă şi plăcută la ureche. Muzica ce până atunci tindea spre o unitate a fost înlocuită de o
diversitate de contraste ce reda şi oglindea o serie de sentimente. Muzicii i-au fost date profunzime
şi personalitate.

Un detaliu dintr-o pictură de Bruegel, reprezentând instrumente muzicale şi partituri din

timpul Renaşterii.

Spectacolul a fost una dintre cele mai importante caracteristici ale Renaşterii. Oamenii
acelor zile sărbătoreau orice, de la zilele sfinţilor până la venirea verii. Trăsuri decorate trase de cai
purtau cântăreţii şi actorii care jucau drame, spuneau balade şi cântau madrigaluri complexe. Teatrul
era de obicei un spectacol special jucat cu acompaniament muzical pompos şi excepţionale invenţii
scenice cum ar fi maşina de făcut ceaţa.
Dar cea mai măreaţă muzică a tuturor timpurilor a fost compusă pentru biserică. Corurile
erau mici în comparaţie cu standardele actuale – aproximativ 20-30 de persoane. Vocile crescendo
erau introduse de instrumente cum e cornul şi trombonul iar în zilele speciale de sărbătoare cum ar
fi Crăciunul, cântăreţii erau aduşi din zonele înconjurătoare. Doar biserica Romană considera că
muzica trebuie să fie simplă şi uşor de înţeles, favorizând muzica religioasă a lui Palestrina, cu
textul scurt, inteligibil. Totuşi, mai târziu, însăşi Palestrina a fost prin de sunetele puternice şi
impresionante ale „noii” muzici şi prefera să scrie lungi şi bogate partituri care redau calităţile
corului.
La începutul secolului al XVI-lea, cei mai importanţi compozitori erau cei din nordul
Europei, dar la sfârşitul secolului compozitorii italieni au preluat conducerea. Muzicienii din
întreaga Europă mergeau în Italia pentru a studia. Dar pentru compozitorii englezi accesul în Italia
era dificil, în schimb ei au studiat şi imitat madrigalul italian. Compozitori ca Tallis şi Dowland au
scris lucrări religioase complexe dar şi simple cântece solo. Muzica a încetat să fie o ştiinţă sau o
parte a serviciului religios – ea era emoţională, expresivă, particulară. Muzica „vorbea” oamenilor şi
oamenii înţelegeau.

48
Renaşterea în literatură

“Cultura Renasterii isi datoreaza stralucirea faptului ca are drept temelie ideologica principiul
liberei dezvoltari a personalitatii omenesti, eliberata de rigorile dogmelor, prejudecatilor si
superstitiilor religioase; increderea nelimitata in forta omului si posibilitatile sale morale,
intelectuale, creatoare in orice domeniu, capacitatea sa de a actiona si a modifica lumea si viata,
refuzul ascetismului si aprecierea exclusive a vietii materiale si a valorilor pur umane; in fine –
promovarea spiritului critic, combative si esentialmente laicm adonizand “paganismul” antic.

Noua atitudine umanista, izvorata din complexele imprejurari economice, sociale, politice,
stiintifice, tehnice, indrumate de cunoasterea culturii greco-latine, se caracteriza prin dispretul si
negarea intregului system de gandire dominant in Evul Mediu, prin propagarea studiului limbii
si al operelor clasicilor greci si latini si prin independenta si laicizarea progresiva a gandirii,
fapte care duc la consolidarea spiritului critic, ce opereaza in mod liber in toate domenile
activitatii intelectuale.”

Ovidiu Drimba

49
 Renaşterea literară în Italia

Francesco Petrarca (1304- 1374) a fost un scriitor, poet şi umanist

italian din secolul al XIV-lea, unul din cei mai importanţi poeţi lirici ai
literaturii italiene. În special forma perfectă a sonetelor sale s-a impus şi în
afara spaţiului de limbă italiană, influenţând lirica europeană ("Il
Petrarchismo"). Pe lângă cunoaşterea profundă a autorilor clasici şi a limbii
latine, operele sale scrise în "volgare" au jucat un rol precumpănitor în
dezvoltarea limbii italiene vorbite într-o limbă literară. Prin convingerea sa
asupra strânsei legături între cultura clasică şi învăţătura creştină, Petrarca a
contribuit la dezvoltarea umanismului european, care reuneşte aceste două
ideale.
Petrarca este cel mai de seama poet al “Prerenasterii” , fiind considerat un poet de tranzitie.
In opera sa se resimt inca unele reminiscente medievale, dar care in esenta sa este opera de
inspiratie clasica si anticrestina. Caracter nobil si impresionabil, adesea inconsecvent si
contradictoriu, Petrarca traieste toata framantarea epocilor de tranzitie, toate contrastele vietii
sociale ale epocii si incertitudinile spirituale ale vremii. Dar, in substanta, opera sa este aceea a unui
om nou. Petrarca este primul poet modern care abandoneaza abstractiile unui ideal mistic, urmarind
sa introduca in poezia sa realitatea umana fizica si cautand sa se realizeze numai “pe sine” . De la
Petrarca incolo, stilul individual va ramane un bun castigat pentru poezia europeana. Poetul care a
dus sonetul la o forma ce n-a fost depasita niciodata, dandu-i un continut de sinceritate umana calda
si de a apreciere a “pamantescului”, creand trasaturile clasice ale liricii individuale a fost Petrarca.
Rime in vita e morta di Madonna Laura, cu titlul original în latină Rerum vulgarium
fragmenta, cea mai renumită creaţie a lui Petrarca, cunoscută mai ales sub titlul de Il Canzoniere
(apărută în limba română cu titlul "Canţonierul") cuprinde în cea mai mare parte sonete, urmate de
canzoni, sextine, balade şi madrigale şi au drept conţinut cu precădere exprimarea pasiunii sale
nemărginite pentru Laura. Cu această operă a lui Petrarca literatura devine element precumpănitor
în viaţă ca primă lecţie a umanismului si inovand, practic, poezia de dragoste.
În poezia sa, descrierea sentimentelor apare în opoziţie cu peisajul, suferinţa, durerea,
dorinţa de ispăşire devin speranţă, şi chiar plânsul morţii fiinţei iubite se transformă în
transfigurarea Laurei, care coboară consolatoare din ceruri. Laura, femeie superioară căreia poetul
îi aduce omagii, nu are nimic de supraomenesc, este un model de virtute şi frumuseţe, însă figura ei
nu palpită de viaţă, trăsăturile sale umane, ochii frumoşi, părul blond, surâsul dulce, se repetă
imuabil şi totuşi ea constituie punctul ideal de sprijin în jurul căruia se desfăşoară viaţa sentimentală
a poetului. Culegerea se încheie cu un cântec adresat Fecioarei ("Alla Vergine"), căreia îi solicită
protecţie.
I Trionfi cuprind şase poeme alegorice pe teme ca: triumful dragostei asupra oamenilor, al
pudicităţii asupra dragostei, al morţii asupra pudicităţii, al faimei asupra morţii, al timpului asupra
renumelui, al eternităţii asupra timpului. Petrarca încearcă să transforme erudiţia în poezie, cu o
iluzie tipică umanistică.

Dante Alighieri (1265- 1321) a fost poet şi filozof italian, om politic

florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al "Divinei
Comedii", capodoperă a literaturii universale, Dante este primul mare poet de
limbă italiană, Sommo Poeta ("poet în cel mai înalt grad").
Dante este ultimul mare exponent al culturii medievale, care - în
generaţia următoare cu Petrarca şi Boccaccio - va face trecerea spre umanismul
renaşterii. Împreună cu Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, Cino da Pistoia şi
Brunetto Latini devine principalul animator al noului stil literar, "Dolce Stil Novo". Spiritualitatea
lui Dante este impregnată de misticismul caracteristic epocii istorice, după care providenţa este
determinantă pentru evenimentele din viaţa oamenilor, pe calea ce duce la mântuire.

50
 Vita nouva (“viata noua”) este prima operă importantă a lui Dante; a fost scrisă între 1292 şi
1293, la scurt timp după moartea Beatricei. Sensul titlului trebuie căutat în reînnoirea vitală a
poetului după întâlnirea cu fiinţa iubită. Volumul conţine 31 sonete şi "canzoni" reunite prin
intermediul a 42 de comentarii în proză. În această operă este ilustrată marea iubire ideală a lui
Dante pentru Beatrice, amintirea primei întâlniri, previziunea morţii sale şi propria sa relevaţie
spirituală susţinută de intensitatea sentimentelor. Dante atribuie experienţei afective o funcţie
simbolică de cunoaştere, în afara celei alegorice. "Vita Nuova" este una din cele mai valoroase
realizări literare europene din punct de vedere al versificaţiei.
Le Rime este o culegere de versuri in care sunt reunite poezii din tinereţe, o grupare de
"rime pietrose" dedicate unei femei cu numele "Pietra", datorită lipsei sale de sensibilitate, în fine
un ultim capitol cu poezii pe teme filozofice, în formă de dialoguri cu personaje alegorice, denumite
"Justiţia Divină", "Justiţia Umană" şi "Legea".
Divina Commedia (“divina comedie”) este capodopera lui Dante, o alegorie în versuri de o
precizie şi forţă dramatică deosebită, a fost începută probabil în 1306 şi terminată cu puţin timp
înainte de a muri. Titlul iniţial dat de autor a fost "Comedia", adjectivul "divina", folosit de
Boccaccio în lucrarea Trattatello in laude di Dante, apare pentru prima dată într-o ediţie din 1555.
Împărţită în trei secţiuni ("Inferno", "Purgatorio", "Paradiso"), în operă este descrisă o călătorie
imaginară în cele trei compartimente ale lumii de după moarte, în care poetul se întâlneşte cu
personaje mitologice, istorice sau comtemporane lui. Fiecare personaj este reprezentantul unei
virtuţi sau al unui viciu, situarea în una din cele trei lumi fiind simbolică, ca răsplată sau pedeapsă,
adesea şi după criterii subiective (poetul îi întâlneşte în Infern pe adversarii lui). Dante este călăuzit
prin Infern şi Purgatoriu de către poetul Virgiliu, simbol al înţelepciunii. Beatrice - fiinţa pe care a
adorat-o - fiind instrumentul voinţei divine îl ajută să găsească drumul spre Paradis - acolo unde
înţelege că iubirea mişcă sori şi stele (l’amor che muove il sole e l’altre stelle). Fiecare secţiune
cuprinde 33 de cântece, cu excepţia primei, care are un cântec în plus servind ca introducere.
Poemul este scris în "terţete" (terza rima).
Opera oferă o sinteză a opiniilor filozofice, ştiinţifice şi politice ale artistului, interpretate
literar, alegoric, moral şi mistic. Dincolo de sensurile sale profunde, este dramatizarea teologiei
creştine medievale. "Divina Commedia" este alegoria purificării sufletului şi dobândirii liniştei
interioare prin înţelepciune şi dragoste.

Giovanni Boccaccio (1313- 1375) este reprezentantul

noi culturii. Erudit cunoscator al literaturii clasice, umanist
renumit, Boccaccio utilizeaza si motive, teme, subiecte preluate
din mostenirea literara medievala, adaptandu-se insa vederilor,
conceptiilor, tendintelor actuale ale epocii sale. In felul acesta, el
poate fi considerat fondatorul literaturii Renasterii.

Decameronul (“Il decamerone”) este cea mai

cunoscuta lucrare a sa, o culegere de o suta de nuvele
caracterizate de observatia realista si verva satirica
inconfundabila, subliniind pozitia lui Boccaccio ca “spirit
satiric”. Inspirandu-se dintr-o culegere de nuvele italiene,
Boccaccio nu tine sa inventeze subiecte, ci observa si noteaza
fidel moravurile contemporane, localizeaza povestirea in
cadrul ei natural atent descries si isi inzestreaza personajele cu o etica pur laica: placerea este
primul ideal pe care il viseaza aceasta lume. Boccaccio, creatorul de drept al al speciei
“nuvela” – in forma ei superioara, artistica – militeaza impotriva intolerantei religioase,
caracteristica lumii medievale si dezvolta satira in primul rand contra clerului si calugarilor.

Aşa cum rezultă din înţelesul grec al titlului, acţiunea are loc în decursul a zece zile. După o
precuvântare dedicată "graţioaselor doamne" ("vaghe donne") care cunosc arta amorului, urmează o
introducere ce dă un cadru terifiant atmosferei de groază care domnea în Florenţa bântuită de
ciumă. Şapte tinere doamne şi trei tineri s-au refugiat într-o vilă din apropierea Floenţei pentru a

51
scăpa de contaminare şi, pentru a face să treacă timpul în mod plăcut, între conversaţii, banchete şi
dansuri, se adună zilnic - cu excepţia zilelor de vineri şi sâmbătă, dedicate practicilor religioase -
într-o poiană, unde fiecare spune o povestire pe o temă prestabilită, propusă de fiecare dată de
"regele" sau "regina" grupului, aleşi prin rotaţie. La sfârşitul zilei, cele zece povestiri sunt urmate de
un "canzone" (un recitativ în formă poetică) şi de dans. A rezultat astfel un număr de 100 nuvele
care alcătuiesc Decameronul, prima şi în acelaşi timp cea mai bună operă în proză a literaturii
italiene din epoca Umanismului, etapă care precedă Renaşterea. Nuvelele se caracterizează prin
tematica foarte variată, plină de umor şi galanterie, adesea foarte îndrăzneaţă, din care nu lipsesc
picanteriile spre deliciul cititorului, cu o compoziţie în formă magistrală şi descrierea pregnantă a
caracterelor. În unele cercuri puritane ale timpului, cartea a fost curând considerată periculoasă
pentru moravuri, încât nu mult a lipsit să fie arsă în public, la îndemnul călugărului fanatic
Girolamo Savonarola. În timpurile moderne, Decameronul are o mare audienţă la public, au fost
turnate şi filme inspirate din această operă literară, printre care remarcabil este cel în regia lui Pier
Paolo Pasolini (1971).
Concepţia de viaţă a Umanismului care este inclusă şi în Decameron ne îndeamnă să trăim
bine şi complet. Prin numeroasele povestiri în care sunt arătate o mulţime de tipuri de oameni,
cunoaşterea lumii este obţinută prin intermediul observării, experimentării şi analizei raţionale. În
lucrare se poate urmări foarte bine şi autoîmplinirea în sensul cel mai larg, conferindu-le vieţilor
protagoniştilor un scop, astfel cititorul privind cu uimire şi satisfacţie frumuseţea existenţei umane,
provocările şi dramele ei, şi chiar inevitabilul morţii. O trăsătură importantă în Decameronul lui
Boccaccio este că opera prezintă şi expresia sentimentului popular, printre personaje apărând
meşteşugari, preoţi, călugări, ţărani, alături de personaje feminine din mediile respective. Boccaccio
redă viaţa eliberată de constrângerile morale ascetice, studiază pasiunile omeneşti nu numai în
forma lor plenară, ci şi în cea instinctuală, punându-le faţă în faţă cu convenţiile unei societăţi
ipocrite, naive. Astfel, Decameronul devine expresia unei ample, puternice, variate şi incisiv de
satirice răzvrătiri împotriva tradiţiilor impuse.

Niccolo Machiavelli (1469- 1527) a fost un scriitor,

istoric si om de stat floretin. Puternica personalitate a
scriitorului s-a afirmat, in pragul secolului al XVI-lea, intr-o
Italie faramitata de lupte, devastata de invaziile trupelor
straine ca si a mercenarilor din interior, aservita tendintelor
Bisericii sau ale aristocratiei, dar si framantata de actiunile
si interesele burgheziei orasenesti.
Spirit pozitiv si rationalist, purtator de cuvant al unei
societatii realiste, practice si totodata egoiste pana la cinism,
Machiavelli cere monarhului absolut necesare: sa aiba
calitati reale, cu toate ca si aparentele sunt suficiente unui
conducator absolut; sa nu inspire neaparat ura, dar in
general e mai sa fie temut decat iubit; poate sa fie bland, dar
e mai recomandabil sa fie energic pana la nemilos; sa fie
hotarat si curajos, intrebuintand chiar violenta si viclenia.
Intr-un cuvant, in urmarirea scopului politic suprem –
realizarea statului complet, unitar, laic – principele trebuie
sa conduca cu o mana de fier, fara a ceda in fata unor scrupule morale sau religioase. Machiavelli se
arata astfel a fi un adversar vehement al lumii feudale. Nobilii sunt “niste creature odioase,
dusmanii naturali ai oricarei ordini civile” , iar Biserica, propagand normele crestine de conduita,
sustine in fond morala feudala, aceste idei fiind prinse in opera sa Principele.
Mātrāguna este o alta lucrare a sa mai cunoscuta, o celebra comedie ce satirizeaza coruptia
clerului sau diferitele manisfetari amorale, ignorante sau naïve ale burgheziei.
De asemenea intens preocupat de soarta Italiei, este si autorul Istoriei Florentei.

52
 Renaşterea literară în Spania

Miguel de Cervantes Saavedra (1547 - 1616) a fost un romancier, poet

şi dramaturg spaniol. E considerat simbolul literaturii spaniole, cunoscut în
primul rând ca autorul romanului „El ingenioso hidalgo don Quijote de la
Mancha”, („hidalgo” este un reprezentant al micii nobilimi) pe care mulţi
critici literari l-au considerat primul roman modern şi una din cele mai
valoroase opere ale literaturii universale. A fost supranumit „Principele
ingeniozităţii”.

Miguel de Cervantes a cultivat într-un stil original speciile narative

obişnuite în a doua jumătate a secolului al XVI-lea : nuvela bizantină,
nuvela pastorală, nuvela picarescă, nuvela „morisca” (în care se idealizează relaţiile dintre mauri şi
creştini), satira lucianescă şi miscelaneul. A reînnoit specia denumită „novela”, care însemna atunci
o povestire scurtă, bazată nu pe retorică, ci pe studiul psihologic.
La Galatea este primul roman al lui Cervantes, datând din 1585. Face parte din subspecia
pastorală („o eglogă în proză”, după cum a numit-o autorul), foarte apreciată în timpul Renaşterii.
Precum în alte romane de acest tip (precum „La Diana” de Jorge de Montemayor), personajele
principale sunt păstori idealizaţi, care îşi exprimă sentimentele în cadrul unui peisaj idealizat („locus
amoenus”).
„La Galatea” se împarte în şase capitole, în care se dezvoltă o istorie principală şi patru
secundare, care încep în amurg şi se termină noaptea, precum în eglogele tradiţionale, dar, precum
în poemele bucolice ale lui Virgiliu, fiecare păstor este de fapt o mască în spatele căreia se ascunde
un personaj adevărat.
Don Quijote de la Mancha este capodopera literaturii spaniole. Prima parte a apărut în 1605
şi s-a bucurat de un mare succes din partea publicului. În curând s-a tradus în principalele limbi
europene şi în prezent este una din operele cu cele mai multe traduceri din lume.
La început, intenţia lui Cervantes a fost de a combate popularitatea atinsă de cărţile
cavalereşti, satirizându-le prin povestea unui mic nobil din La Mancha care pierduse contactul cu
lumea reală datorită lecturilor sale, crezându-se un cavaler în căutare de aventuri. Pentru Cervantes,
stilul romanelor cavalereşti era deplorabil, iar istoriile povestite absurde. Cu toate acestea, pe
măsură ce opera avansa, Cervantes a trecut de la scopul său iniţial la scopul de a reflecta societatea
din timpul său şi a medita asupra comportamentului uman. Ca şi în „El licenciado Vidriera”,
personajul principal, considerat de ceilalţi nebun, se dovedeşte a fi mai aproape de adevăr, datorită
nobleţei gândirii şi acţiunilor sale, decât persoanele considerate „normale”.
Prin alte opere de gen ale sale se numara Novelas ejemplares si Los trabajos de Persiles y
Sigismunda.
Cervantes s-a străduit de asemenea să ajungă un poet bun, deşi spre sfârşitul vieţii se îndoia
de abilităţile sale, precum el însuşi mărturiseşte în „Viaje del Parnaso” :

Yo que siempre trabajo y me desvelo

por parecer que tengo de poeta

la gracia que no quiso darme el cielo

(Eu, cel ce munceşte neîncetat

pentru a părea ca are graţia de poet

ce nu a vrut să-i dăruiască cerul)

53
 Viaje del Parnaso („Călătoria Parnasului”) este unicul poem narativ de mai lungă
întindere a lui Cervantes. E format din terţine concatenate, prin intermediul cărora autorul critică pe
anumiţi poeţi, pe alţii îi satirizează, iar pe alţii îi elogiază (de exemplu pe Góngora). Este inspirat
din opera „Viaggio di Parnaso” a lui Cesare Caporali di Perugia şi narează într-o formă
autobiografică o călătorie la muntele Parnas, la bordul unei galere dirijată de Mercur, în care unii
dintre poeţii elogiaţi încearcă să-l apere faţă de poeţii slabi. Reuniţi pe munte cu Apollo, ies
victorioşi din bătălie şi protagonistul reuşeşte să se întoarcă acasă. Opera e completată de „Adjunta
al Parnaso”, în care Pancracio de Roncesvalles îi înmânează lui Cervantes două epistole de la
Apollo.
Pe langa vocatia de novelist si poet, teatrul a fost o alta mare vocaţie a lui Cervantes. De
tânăr s-a simţit fascinat de această lume. Din păcate pentru el, succesul lui în acest domeniu a fost
unul efemer şi nu l-a ajutat prea mult din punct de vedere financiar. Asta deoarece a fost
contemporan cu Lope de Vega, ale cărui formule dramatice, mai îndrăzneţe şi mai inovatoare, i-au
făcut pe impresari să desconsidere comediile cervantine. Operele lui Cervantes urmăreau un scop
moralizator, includeau personaje alegorice şi se subordonau unităţii aristotelice de acţiune, timp şi
spaţiu, în timp ce operele lui Lope rupeau această unitate şi din punct de vedere moral erau mai
lipsite de pudoare, iar versificaţia era mai variată şi mai reuşită.
Cervantes n-a putut trece niciodată peste acest eşec şi şi-a arătat dezgustul faţă de teatrul lui
Lope de Vega în prima parte a lui „Don Quijote”, unde se poate observa o influenţă din teatru din
cauza abundenţei de dialoguri şi de situaţii de tip intermediu. Şi, într-adevăr, intermediul este specia
dramatică unde geniul lui Cervantes străluceşte în toată splendoarea sa, putându-se afirma că
Cervantes este unul dintre marii autori ai acestei specii, alături de Luis Quiñones de Benavente şi
Francisco de Quevedo. Intermediile sale se caracterizează prin profunditatea psihologică a
personajelor, un umor inimitabil şi o tematică unitară şi de o mai mare transcendenţă.
Că există o legătură între lumea teatrului şi naraţiunile lui Cervantes o demonstrează, de
exemplu, faptul că tema din intermediul „El viejo celoso” („Bătrânul gelos”) se regăseşte în nuvela
exemplară „El celoso extremeño” („Gelosul din Extremadura”). În alte ocazii apar personaje de tip
„Sancho Panza”, precum în intermediul „Elección de los alcaldes de Daganzo”, în care
protagonistul este un degustător de vinuri la fel de bun ca Sancho din Don Quijote. Tema barocă a
aparenţei şi realităţii se regăseşte în „El retablo de las maravillas” („Catapeteasma minunilor”),
unde adaptează povestirea medievală a lui don Juan Manuel, regele dezbrăcat, pentru a realiza o
critică socială. „El juez de los divorcios” are o tentă autobiografică şi are drept concluzie «más vale
el peor concierto / que no el divorcio mejor» (e de preferat cel mai slab concert divorţului celui mai
bun).
În ceea ce priveşte operele sale principale, teatrul lui Cervantes a fost prea puţin apreciat şi
reprezentat, cu excepţia operei care reprezintă cea mai buna adaptare a tragediilor clasice : „El
cerco de Numancia”(„Asediul de la Numancia”), unde se pune în scenă tema patriotică a
sacrificiului colectiv, în faţa asediului generalului Scipio Africanul. Foamea devine reprezentanta
suferinţei existenţiale, intervenind de asemenea fiinţe alegorice, care profetizează viitorul glorios al
Spaniei. Providenţa are acelaşi rol ca acela jucat în fuga lui Eneas din Troia incendiată. De
inspiraţie patriotică sunt şi unele comedii, cum ar fi „La conquista de Jerusalén” („Cucerirea
Ierusalimului”), descoperită recent.

54
 Renaşterea literară în Anglia

William Shakespeare (1564- 1616) a fost un dramaturg, poet şi creator de sonete englez,
care este considerat a fi cel mai mare scriitor al literaturii de limba engleză. Fara indoiala cel mai
mare dramaturg al tuturor timpurilor, Shakespeare este atat de urias pentru ca in opera sa a curprins
toate problemele mari ale vremii sale, a aprofundat sensurile de umanitate a unei game infinite de
pasiuni omenesti, a creat o galerie imensa de personaje si a abordat specii dramatice atat de diverse
ca: drama istorica, tragedia sau comedia, in toate aceste domenii realizand capodopere neintrecute
de nici un alt dramaturg al lumii.

Intr-o perioada de 21 de ani, cat a scris, Shakespeare a dat scenei 37 de piese – 10 drame cu
subiecte din istoria Angliei, 7 cu subiecte din istoria greco-romana, 5 asa-numite “mari tragedii” si
15 comedii – 154 de sonete si numeroase poezii.
Influenţa exercitată de Shakespeare asupra

vorbitorilor de limba engleză din întreaga lume se

reflectă prin recunoaşterea imediată a unor citate din
piesele lui Shakespeare, titlurile operelor bazate pe
fraze din Shakespeare şi numeroasele adaptări ale
pieselor sale. Alte semne ale influenţei sale
contemporane sunt includerea sa în primele 10 poziţii
într-un top al "Celor mai importanţi 100 de britanici",
sondaj sponsorizat de BBC, frecventele producţii
bazate pe operele sale, cum ar fi BBC Television
Shakespeare (un set de adaptări pentru televiziune ale
pieselor sale) şi succesul filmului "Shakespeare in
Love" (1998), o ficţiune dedicată vieţii scriitorului,
bazată pe scenariul unui foarte cunoscut autor dramatic
contemporan, Tom Stoppard, care a scris o rescriere în
cheie postmodernă a lui Hamlet, "Rozencrantz şi

55
 Guildestern sunt morţi". Toate piesele au fost puse în
scenă la Teatrul Globe a cărui deviză ce se putea citi pe
cortina teatrului, era "Totus mundus agit histrionem".
Ea reprezenta traducerea în limba latină a unei replici
celebre din piesa "Cum vă place", "Lumea este o scenă
şi oamenii sunt doar actori".
Despre viaţa lui Shakespeare se ştie foarte
puţin, şi misterul ce-i înconjoară viaţa se
întinde şi asupra autenticităţii numeroaselor
lui portrete.

56
 In unele dintre dramele sale istorice – precum Henric al IV-lea, Henric al VI-lea sau
Richard al III-lea - Shakespeare aduce suflul innoitor, spiritul de aventura al epocii Renasterii si
idealul de eliberare de sub vechiile conceptii, realitati si practice feudale. Deocamdata, dramaturgul
isi inchipuie ca statul absolutist ar putea satisface pe deplin interesele populare, devenind o forta
morala care sa stinga egoismul feroce al celor puternici. Intr-o anumita masura, iluzia aceasta se
mentine si in a doua categorie de drame istorice – Iuliu Caesar, Coriolan, Antoniu si Cleopatra –
in care Shakespeare cauta maretia clasica, demnitatea umana, nobletea sufleteasca. Dar odata cu
asa-numitele “drame romane” incepe o etapa noua in conceptia marelui dramaturg. Umanismul sau
optimist capata acum umbrele scepticismului in ceea ce priveste politica si morala timpului sau.
Shakespeare incepe sa vada o noua lume a Renasterii, pornita pe drumul noilor relatii de viata
capitaliste, poarta in sine germenii raului care ucid binele, sustinand cupiditatea, individualismul,
amoralitatea si egoismul cel mai meschin. Aceste concluzii intunecate asupra vietii si oamenilor,
aceste noi idei, ganduri si sentimente, vor fi infatisate si dezbatute cu o neintrecuta forta si
profunzime in marile tragedii shakespeariene.

Visul unei nopţi de vară – ilustraţia lui Fuseli. În imagine este regina zânelor, Titania,
împreună cu iubitul ei, Zuboy, al cărui cap a fost transformat în cap de măgar de către
năzdrăvanul spiriduş Puck.

57
Comedii

• Furtuna
• Doi gentlemeni din Verona
• Nevestele vesele din Windsor
• Măsură pentru măsură
• Comedia erorilor
• Mult zgomot pentru nimic
• Zadarnicele chinuri ale dragostei
• Visul unei nopţi de vară
• Neguţătorul din Veneţia
• Cum vă place
• Îmblânzirea scorpiei
• Totul e bine când se termină cu bine
• A douăsprezecea noapte
• Poveste de iarnă
• Pericle, Prinţ al Tironului
• Cymbeline

Istorice

• Regele Ioan
• Richard al II-lea
• Henric al IV-lea
• Henric al V-lea
• Henric al VI-lea
• Richard al III-lea
• Henric al VIII-lea

Tragedii

• Romeo şi Julieta
• Troilus şi Cresida
• Coriolan
• Titus Andronicus
• Timon din Atena
• Iulius Caesar
• Macbeth
• Hamlet
• Regele Lear
• Othello
• Antoniu şi Cleopatra

Piese pierdute

• Love's Labour's Won

• Cardenio
• Richard al II-lea, prima parte

Poeme

• Sonetele lui Shakespeare

• Venus şi Adonis
• The Rape of Lucrece
• The Passionate Pilgrim
• The Phoenix and the Turtle
• A Lover's Complaint

Apocrife

58
• Eduard al III-lea
• Sir Thomas More

Bibliografie:
• The art of the Italian Renaissance, Rolf Toman Koneman
• Filosofia Renaşterii, P.P Negulescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986
• Istoria Culturii şi Civilizaţiei, Ovidiu Drimba, vol. 4, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1995
• Revista Arborele Lumii

59