Procesul de învăţământ

ca obiect de studiu al didacticii

 Didactica abordează următoarele componente ale

activităţii instructiv-educative:
 adecvarea obiectivelor educaţionale la specificul
învăţării sistematice,
 contextualizarea conţinuturilor de predat,
 identificarea normelor şi principiilor care reglează
procesul de predare - învăţare,
 descrierea procedeelor şi metodelor de predare –
învăţare,
 descrierea formelor de organizare a procesului de
învăţământ,
 asigurarea unui control şi a unei verificări a
rezultatelor instruirii.
 Procesul de învăţământ, ca obiect de studiu al
didacticii, reprezintă interacţiunea dinamică dintre
trei elemente: predare, învăţare şi evaluare.

 Procesul de învăţământ este forma cea mai

sistematizată şi raţionalizată a exercitării influenţelor
şi acţiunilor educative. El presupune un cadru formal, cu
actori ce-şi asumă rolurile în mod „legal", roluri ce derivă
din statutul pe care îl deţin (profesor, respectiv elev).
 Scopul procesului de învăţământ îl constituie
transmiterea unor seturi de cunoştinţe, formarea
unor capacităţi, dobândirea de deprinderi, formarea
de atitudini, de competenţe, în perspectiva
autonomizării fiinţei umane, sub toate aspectele (din punct
de vedere cognitiv, afectiv, comportamental etc.).
 DEFINIREA PROCESULUI DE
ÎNVĂŢĂMÂNT

 Procesul de învăţământ - principalul subsistem al

sistemului de învăţământ în cadrul căruia se realizează
instruirea şi educarea elevilor şi studenţilor, prin
intermediul activităţilor proiectate, organizate şi
dirijate de către cadrele didactice.

 Procesul de învăţământ - ansamblul de activităţi

organizate şi dirijate, care se desfăşoară etapizat, în
cadrul unor instituţii specializate, sub îndrumarea unor
persoane pregătite în acest scop, în vederea
îndeplinirii anumitor obiective instructiv-educative.
 Procesul de învăţământ comportă următoarele
caracteristici (cf. Constantin Cucoş):

 suportă determinări socioculturale şi

prezintă o evoluţie în timp;
 presupune o specializare pe dimensiuni
instructive (de transmitere a cunoştinţelor) şi
formative (formarea/dezvoltarea
personalităţii);
 atribuie roluri bine precizate profesorilor şi
elevilor, chiar dacă acestea pot fi, secvenţial si
temporar, interşanjabile;
 funcţionează pe baza binomului profesor - elev
şi are un caracter bilateral (în sensul că
ambii parteneri sunt implicaţi, altfel procesul
nu are sens);
…generează cunoaştere şi actualizează
(redescoperă) cunoaşterea umană (mai ales la
nivelul elevilor care, cu această ocazie, intră în
posesia unor cunoştinţe şi valori “noi");
 constituie un sistem autoreglator şi perfectibil,
în acord cu norme praxiologice şi de eficienţă
acţională (elimină ceea ce este de prisos, se
autoconstruieşte pe măsură ce se desfăşoară);
 este un proces unitar, cuplând transmiterea de
cunoştinţe (predarea) cu asimilarea (învăţarea) şi
cu validarea acestora (prin evaluare);
 generează autoînvăţare, motivează şi fortifică
subiectul pentru a continua parcursul achizitiv în
mod autonom.
ABORDĂRI ALE PROCESULUI DE
ÎNVĂŢĂMÂNT
 Procesul de învăţământ ca sistem;
 Procesul de învăţământ ca proces
instructiv-educativ (informativ-
formativ)
 Procesul de învăţământ ca proces de
comunicare
 Procesul de învăţământ ca relaţie
între predare,învăţare şi evaluare
 Procesul de învăţământ ca sistem
 Din perspectiva analizei sistemice, procesul de
învăţământ este definit „ca un sistem complex şi
dinamic…, un ansamblu acţional deliberat
proiectat şi structurat, ale cărui componente şi
interacţiuni funcţionează în mod integrat în
raport cu anumite obiective instructiv-educative
de atins”. (I. Nicola)
 Din perspectivă sistemică, procesul de
învăţământ poate fi abordat pe trei planuri:
 funcţional
 structural
 operaţional
Dimensiuni ale procesului de învăţământ

 Dimensiunea funcţională vizează

finalităţile si rezultatele procesului de
învăţământ.

 Dimensiunea structurală se referă la

organizarea sistemului de instruire şi
valorificarea resurselor specifice.

 Dimensiunea operaţională face trimitere

la desfăşurarea activităţii, la strategii
didactice, modalităţi de evaluare etc..
 Procesul de învăţământ –
proces instructiv-educativ, informativ-formativ

 Instruirea şcolară, ca activitate organizată,

dirijată şi controlată, este una dintre laturile
procesului de învăţământ şi constă în
organizarea achiziţionării de către elevi a
experienţei social-istorice, obiectivată în
ştiinţă, artă, morală, literatură, tehnică, sub
formă de:
 cunoştinţe,
 priceperi,
 deprinderi,
 obişnuinţe
 Concepte fundamentale:
 Cunoştinţele sunt empirice şi ştiinţifice.
 Elevul primeşte informaţii în legătură cu realitatea şi în
afara şcolii. Acestea sunt cunoştinţe empirice,
nesistematizate, întâmplătoare.
 Cunoştinţele ştiinţifice ca reprezentări, noţiuni, definiţii,
legi, teorii, concepţii ce reflectă realitatea obiectivă se obţin
de către elevi pe baza unor procese mentale de analiză,
sinteză, comparaţie, abstractizare, generalizare, clasificare,
în mod organizat, sistematic, în strânsă legătură unele cu
altele.
 Priceperile sunt definite drept capacităţi de a efectua
acţiuni practice şi operaţii intelectuale în mod rapid, precis
şi conştient, pe baza cunoştinţelor însuşite şi a experienţei
personale.
Demonstraţiile, exerciţiile, temele pentru acasă,
activităţile practice asigură formarea corectă a priceperilor,
aprofundarea lor continuă şi lărgirea ariei lor de
cuprindere.
...
 Prin deprinderi înţelegem acţiuni care
au devenit, după multe exerciţii,
componente automatizate ale activităţii
 Când deprinderile se resimt ca o
necesitate interioară, ele devin
obişnuinţe. De exemplu: obişnuinţa
de a studia, de a face sport etc..
 Unele obişnuinţe, având caracter
negativ, pot constitui adevărate frâne
în activităţile şi relaţiile dezvoltate:
dezordinea, lipsa de perseverenţă sau
de consecvență, comportarea
necivilizată.
 Caracterul formativ al procesului de
învăţământ

 Elevul nu recepţionează pasiv informaţiile, ci le prelucrează,

le reorganizează şi apoi le integrează în fondul său de
cunoştinţe, priceperi, deprinderi.
 Ca urmare a prelucrării personale a informaţiilor şi
influenţelor primite, elevul îşi dezvoltă procesele psihice:
memoria, imaginaţia, atenţia, gândirea (mai ales cea de tip
investigativ, creator, inovator).
 Vorbim de caracterul formativ al procesului de
învăţământ atunci când evidenţiem tocmai această formare
şi dezvoltare a proceselor psihice, ca urmare a asimilării,
prin reorganizare şi prelucrare proprie, de către elev, a
informaţiilor.

Învăţământul este eficient dacă este cu prioritate formativ.

Reflectaţi la raportul dintre informativ
şi formativ, la nivelul procesului de
învăţământ

 Pornind de la afirmaţia lui Montaigne

- „decât un cap plin, mai bine unul
bine făcut” ;
 şi de la proverbul - „niciun sac gol nu
stă singur în picioare”.
Procesul de învăţământ ca proces de comunicare

 Comunicarea este o componentă vitală a procesului de

predare-învăţare-evaluare.
 În mare măsură, reuşita actului pedagogic este
asigurată de calitatea comunicării.

 Ca formă specifică a comunicării umane, comunicarea

didactică se distinge prin câteva particularităţi:
 este o comunicare de tip şcolar care utilizează ca
instrument limbajul specific conţinutului diferitelor
discipline de învăţământ;
 este acordată la realizarea obiectivelor propuse;
 este o comunicare de conţinuturi purtătoare de
instruire;
 are un efect de învăţare, urmăreşte influenţarea,
modificarea şi stabilitatea comportamentelor individuale
sau de grup;
 generează învăţare, educaţie şi dezvoltare.
Specificul comunicării didactice

facilitează realizarea fenomenului

educaţional, în ansamblul său;
este instrumentală – urmăreşte
deliberat un scop : producerea unui
anumit efect asupra receptorului, în
efortul de formare a identităţii sale;
antrenează întregul potenţial
discursiv, întreaga personalitate a
participanţilor.
Modalităţi de eficientizare a comunicării

 organizarea unui mediu comunicaţional

propice;
 armonizarea scopurilor şi obiectivelor
activităţii cu structura comunicaţională;
 perfecţionarea deprinderilor de comunicare;
 realizarea unei comunicări complexe;
 utilizarea multicanalităţii;
 asigurarea următoarelor condiţii:
 analiza clasei de elevi,
 analiza ocaziei,
 analiza surselor de obţinere a informaţiei,
 analiza punctelor forte ale mesajului,
 analiza acţiunilor presupuse de comunicare,
 analiza şi evaluarea impactului emiterii mesajului.
 Trăsături definitorii pentru un
comunicator eficient:

 atitudinea pozitivă;
 Încrederea în sine şi
integritatea personală;
 empatia;
 gestionarea interacţiunii
şi self-monitoring-ul;
 expresivitatea;
 persuasiunea.
De reflectat...
“ nu tot ce intenţionăm reuşim să
spunem, nu tot ce spunem se aude,
nu tot ce se aude se şi înţelege, se
înţelege şi ce nu spunem, iar ceea ce
se înţelege nu depinde de noi ce
devine”.

( L. Şoitu, Pedagogia comunicării)