Sunteți pe pagina 1din 17

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE DREPT

SPECIALIZAREA: DREPT / ID

DREPTUL TRANSPORTURILOR

RĂSPUNDEREA OPERATORULUI DE TRANSPORT


ÎN CONTRACTUL DE TRANSPORT MĂRFURI

Coordonator:
Lect. Univ. Dr. Corina Petică-Roman

-
Sibiu 2017/2018 –
RĂSPUNDEREA OPERATORULUI DE TRANSPORT
ÎN CONTRACTUL DE TRANSPORT MĂRFURI
1
Transportul este considerat, în cele mai simple analize, inima comerţului,
mobilităţii şi creşterii economice şi constă în deplasarea în spaţiu de bunuri şi
persoane. „Într-o formulă scurtă şi simplistă, se poate spune că funcţia
transportului (de mărfuri – n.n.) este aceea de a se ocupa de toate activităţile
care au legătură directă sau indirectă cu necesitatea de a situa produsele în
punctele de destinaţie corespunzătoare, în conformitate cu condiţionările
legate de siguranţă, rapiditate şi cost.”1
La nivel doctrinar2, a fost conturată o definiţie a transportului, în sens
juridic, pornind de la prevederile OG nr. 19/1997 3. Astfel, transportul reprezintă
activitatea prin care se realizează deplasarea în spaţiu a persoanelor sau a
bunurilor, prin intermediul unui mijloc de transport (vehicul), folosindu-se
infracstructura de transport (calea de transport) adecvată. Conceptul de mijloc de
transport este definit, cu caracter general, în OG nr. 19/1997. Potrivit art. 9 alin
(2) din acest act normativ, “mijloacele de transport sunt mijloace mobile, cu sau
fără propulsie, amenajate pentru transportul de persoane sau de bunuri, special
destinate să se deplaseze pe o cale de comunicaţie rutieră, feroviară, navală sau
aeriană.” OG nr. 19/1997 conturează şi conţinutul noţiunii de infrastructură de
transport. Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) teza finală din OG nr. 19/1997,
“infrastructurile destinate desfăşurării activităţilor de transport sunt căile de
comunicaţie rutiere, feroviare, navale şi aeriene”4.
Operaţiunile de transport rutier se realizează de către “operatori de
transport”, care pot fi orice persoană fizică sau juridică, română sau străină,
ce deţine în proprietate sau are închiriate vehicule rutiere şi care execută
direct sau prin intermediari transporturi interne şi/sau internaţionale, ori se
asociază cu alte persoane fizice sau juridice5.

1
J.J. Anaya Tejero, El transporte de mercancías. Enfoque logístico de la distribución, ediţia a 2-a,
revizuită și actualizată, Ed. ESIC, Madrid, 2015, p.17.
2
Gh. Piperea, Dreptul transporturilor, Ed. a 2-a, Edit. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p.2.
3
OG nr. 19/1997 privind transporturile, publicată în M. Of. nr. 200/20.08.1997, republicată în M.
Of. nr. 552/11.11.1999, cu ultima moficare adusă prin Legea nr. 8/2012 (M. Of. Nr.
20/10.01.2012).
4
Andreea-Teodora Stănescu, Dreptul transporturilor, Contracte specifice activităţii de transport,
Ed. A 2-a revizuită şi adăugită, Edit. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 2.
5
Amelia Singh, Dreptul transporturilor- Note de curs, Edit. Sitech, Craiova, 2013, p. 14.

2
Prin “transport rutier” se înţelege orice operaţiune de transport care se
realizează cu vehicule rutiere, pentru deplasarea persoanelor, mărfurilor şi
bunurilor, chiar dacă vehiculul rutier este pe o anumită porţiune de drum
transportat la rândul său pe/de un alt mijloc de transport; de asemenea, şi
operaţiunile adiacente sau conexe transporturilor rutiere sunt considerate
operaţiuni de transport rutier6.
Pentru a efectua transport rutier public de mărfuri, operatorul de transport
rutier trebuie să deţină la bordul vehiculului copia conformă a licenţei de
transport valabilă pentru transportul rutier de mărfuri, documentul de
transport, precum şi celelalte documente specifice, prevăzute de
reglementările în vigoare, pentru fiecare categorie şi/sau tip de transport
rutier7.
Pentru a efectua transport rutier de mărfuri în cont propriu întreprinderea
trebuie să deţină la bordul vehiculului copia conformă a certificatului de
transport în cont propriu, documentul de transport, precum şi celelalte
documente specifice prevăzute de reglementările în vigoare.
Pentru a putea efectua transport rutier public, operatorii de transport rutier
trebuie să fie înregistraţi în Registrul electronic naţional al operatorilor de
transport rutier ţinut de activitatea competentă (ARR), iar pentru dobândirea
calităţii de operator de transport rutier, o întreprindere trebuie să
îndeplinească condiţiile prevăzute de Regulamentul CE 1071/2009 şi anume
să obţină licenţă de transport, care se acordă în urma îndeplinirii cumulative
a următoarelor condiţii : să aibă un sediu real şi stabil pe teritoriul unui stat
membru, să aibă o bună reputaţie, să aibă capacitatea financiară adecvată, să
aibă competenţa profesională necesară.
Răspunderea operatorului de transport rutier.
În transportul de mărfuri, transportatorul îşi poate angaja răspunderea faţă
de celălalt contractant sau faţă de terţe persoane. Faptele transportatorului
care au ca rezultat prejudicierea unor terţi, în afara contractului de transport,

6
Ibidem, p. 15.
7
Avram But-Căpuşan, Dreptul transporturilor- Curs pentru uzul studenţilor, Cluj Napoca, 2014,
p. 89.

3
ţin de răspunderea civilă delictuală. Raporturile dintre delictul civil şi terţul
prejudiciat cad sub incidenţa Codului Civil8.
Răspunderea civilă contractuală a transportatorului individual şi a
întreprinderii de transport este angajată atunci când există un contract de
transport valabil din punct de vedere juridic, există o faptă păgubitoare
produsă de transportator prin neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a unei obligaţii contractuale, există vinovăţia sau culpa
transportatorului, expeditorul sau destinatarul au suferit un prejudiciu şi
există o legătură de cauzalitate între fapta pă- gubitoare şi prejudiciul produs.
Fapta păgubitoare, ilicită, reprezintă acea „acţiune sau inacţiune care are ca
rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale
contractantului”.
Fapta păgubitoare este săvârşită, de regulă, prin acte comisive, cum ar fi
executarea incorectă a unor manevre sau operaţiuni. Aceasta poate fi
săvârşită şi prin acte omisive, cum ar fi omisiunea verificării mijlocului de
transport înainte de plecarea în cursă9.
Vinovăţia sau culpa transportatorului în transportul rutier constă într-o
imprudenţă sau o neglijenţă a acestuia. Regula decăderii transportatorului
din dreptul de a mai invoca plafonarea despăgubirilor în caz de dol sau culpă
gravă subliniază importanţa pe care o prezintă în domeniu forma şi
gravitatea culpei acestuia pentru efectele răspunderii. Transportatorul este
un profesionist, prin urmare în cazul producerii unei fapte păgubitoare în
exerciţiul profesiunii, termenul de comparaţie va fi profesionist, abstract,
model, din categoria de profesionişti din care face parte şi făptaşul, astfel
încât imprudenţa şi neglijenţa se vor aprecia în lumina regulilor care
cârmuiesc profesiunea.
Prejudiciul este rezultatul faptei ilicite a transportatorului şi este definit ca
rezultatul dăunător, negativ, suferit de către creditor (expeditor sau
destinatar) ca urmare a încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime
de către debitorul transportator. Prejudiciile pot fi materiale (patrimoniale) şi
morale (extrapatrimoniale).
8
Amelia Singh, Dreptul transporturilor- Note de curs, Edit. Sitech, Craiova, 2013, p. 57.
9
Ibidem, p. 59.

4
Prejudiciul material constă în lezarea unui drept sau unui interes
patrimonial al creditorului, lezare ce poate fi evaluată pecuniar şi va include
atât paguba efectivă, cât şi beneficiul nerealizat. Pentru ca un prejudiciu
material să dea dreptul creditorului de a cere repararea acestuia, este necesar
să fie îndeplinite anumite condiţii:
a) paguba să fie certă, sigură, prezentă;
b) paguba să fie personală a creditorului, expeditor sau destinatar;
c) paguba să fie directă, ca o consecinţă nemijlocită a faptei ilicite.
Prejudiciul moral constă în vătămarea unui interes personal, nepatrimonial,
cum ar fi distrugerea unor obiecte care au o valoare sentimentală deosebită
pentru destinatar. Pentru astfel de prejudicii se plătesc daune-interese.
Raportul de cauzalitate între fapta păgubitoare şi prejudiciul produs este
necesar să existe, adică prejudiciul reprezintă consecinţa faptei păgubitoare.
Transportatorul este obligat să repare paguba numai dacă este provocată
exclusiv de fapta sa ilicită10.
Răspunderea transportatorului pentru pierderea totală sau
parţială a mărfii.
Transportatorul este răspunzător pentru pierderea totală sau parţială a
mărfii pe parcursul transportului, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1984 NCC.

Aceste dispoziţii nu reglementează însă semnificaţia sintagmei „pe parcursul


transportului”. În vechea reglementare, doctrina a considerat că, în situaţiile
neclare, când există dubii cu privire la o pierdere a mărfii intervenită în
cursul transportului, se instituie anumite prezumţii relative la pierdere:
a) beneficiarul transportului poate considera marfa pierdută fără a prezenta alte
dovezi când aceasta nu a fost eliberată în termen de 30 de zile de la expirarea
termenului convenit sau, atunci când în documentul de transport nu a fost
fixată data ajungerii la destinaţie, marfa poate fi considerată pierdută la
expirarea unui termen de 60 de zile de la primirea ei de către transportator;

10
Amelia Singh, Dreptul transporturilor- Note de curs, Edit. Sitech, Craiova, 2013, p. 60.

5
b) dezinteresul destinatarului faţă de marfa regăsită care se manifestă prin lipsa
cererii de eliberare a acesteia şi prin lipsa de răspuns la înştiinţarea despre
aceasta trimisă de către transportator persoanei îndreptăţite să ceară
eliberarea mărfii.
Actualmente însă, având în vedere faptul că transportatorul are obligaţia de
a conserva bunurile ce fac obiectul transportului pe parcursul acestuia,
perioada de referinţă ar fi de fapt cuprinsă între momentul în care bunurile
au fost predate de către expeditor transportatorului şi până la momentul în
care acestea au fost preluate de destinatar. Această afirmaţie este sprijinită de
dispoziţiile art. 1482 coroborate cu dispoziţiile art. 1485 NCC.
Transportatorul va plăti despăgubiri pentru pierderea totală sau parţială a
mărfii transportate persoanei îndreptăţite să dispună de marfă. Despăgubirea
trebuie să acopere valoarea reală a bunurilor pierdute sau a părţilor pierdute
din bunurile transportate, valoare declarată la predare, conform dispoziţiilor
art. 1985 alin. 1 şi 3 NCC. Totuşi, art. 1987 limitează libertatea părţilor
contractante în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului valorii declarate, în
sensul că valoarea declarată nu poate fi mai mare decât valoarea reală a
bunurilor de la locul şi momentul predării acestora pentru efectuarea
transportului.
De asemenea, transportatorul care este găsit răspunzător de cauzarea
prejudiciului trebuie să restituie sumele încasate sau de încasat pentru
bunurile pierdute sau avariate.
Dacă transportatorul acceptă transportul unor bunuri precum cele prevă-
zute de art. 1988 NCC (documente, sume de bani, titluri de valoare, bijuterii),
transportatorul va acoperi, în caz de pierdere, deteriorare, alterare, doar
valoarea declarată a acestora, despăgubirea neputând însă depăşi cuantumul
stabilit prin legea specială.
Răspunderea operatorului de transport pentru avaria mărfii 11.
Operatorul de transport este răspunzător pentru avarierea mărfii produsă
între momentul primirii şi cel al eliberării acesteia. În caz de avarie,
transportatorul plăteşte contravaloarea deprecierii mărfii, calculată pe baza

11
Amelia Singh, Dreptul transporturilor- Note de curs, Edit. Sitech, Craiova, 2013, p. 60.

6
valorii stabilite ca şi în cazul pierderii totale sau parţiale a mărfii.
Despăgubirea în caz de avariere a mărfii nu poate să depăşească suma care ar
fi trebuit plătită în caz de pierdere totală atunci când marfa este în totalitate
avariată sau, dacă numai o parte a expediţiei a fost depreciată prin avarie,
suma care ar trebui plătită în caz de pierdere a părţii depreciate. Legiuitorul
nu reglementează situaţia ce derivă din posibilitatea recondiţionării mărfii
avariate. În acest caz, dacă aceasta este posibilă, ea poate fi efectuată conform
înţelegerii părţilor atât de expeditor, cât şi de destinatar printr-o formă
specializată. Despăgubirea va fi echivalentă cu costul recondiţionării şi va fi
suportată de către operatorul de transport.
Alături de pierderea totală sau parţială a mărfii, alterarea sau avarierea
mărfii reprezintă o faptă ilicită reprezentată de încălcarea obligaţiei de
conservare.
Răspunderea operatorului de transport rutier pentru întârzierea
la eliberarea mărfii12.
Operatorul de transport este răspunzător pentru întârziere la eliberarea
mărfii destinatarului, aceasta reprezentând de fapt o încălcare a obligaţiei de
a efectua transportul într-un termen determinat. Această răspundere este
expres prevăzută în cuprinsul dispoziţiilor art. 1984 NCC, dispoziţii întărite
de cele ale art. 1992. „Se consideră întârziere la eliberare atunci când marfa
nu a fost eliberată în termenul convenit sau, dacă nu a fost convenit un
termen, atunci când durata efectivă a transportului depăşeşte timpul care în
mod rezonabil este acordat unui transportator diligent, ţinându-se cont de
circumstanţe şi, printre altele, în cazul unei încărcări parţiale, de timpul
necesar pentru ambalarea unei încărcături complete în condiţii normale”.
În caz de întârziere13, dacă cel în drept face dovada că din această întârziere
a rezultat un prejudiciu, transportatorul este ţinut să plătească daune care nu
pot depăşi preţul transportului. Din formularea acestui text, se constată că nu
există o sancţiune legală pentru depăşirea termenului de eliberare, ci doar o
răspundere pentru plata de despăgubiri în cazul în care s-ar fi produs o
pagubă din cauza întârzierii. Şi în acest caz cuantumul daunelor nu poate
12
Ibidem.
13
Amelia Singh, Dreptul transporturilor- Note de curs, Edit. Sitech, Craiova, 2013, p. 61.

7
depăşi preţul transportului. Suntem astfel în prezenţa unei răspunderi
limitate.
Expeditorul poate fixa, făcând menţiunea respectivă în documentul de
transport şi contra unui supliment de preţ stabilit convenit, suma care
reprezintă un interes special la eliberare, pentru cazul unei pierderi sau avarii
şi pentru cazul depăşirii termenului convenit. Dacă a fost făcută o declaraţie
de interes special la eliberare, poate fi cerută o despăgubire egală cu paguba
suplimentară pentru care s-a făcut dovada, independent de despăgubirile
prevăzute în aceste situaţii14.
Situaţii de agravare a răspunderii transportatorului.
Noul Cod civil reglementează în mod expres prin dispoziţiile art. 1990
cazurile de agravare a răspunderii transportatorului, legate de vinovăţia cu
care acesta a acţionat la momentul săvârşirii faptei ilicite. Conform acestor
prevederi, răspunderea transportatorului se agravează când a acţionat cu
intenţie – a prevăzut rezultatul faptei sale – sau când a acţionat din culpă
gravă – a prevăzut rezultatul, dar nu l-a acceptat, sau nu l-a prevăzut, deşi ar
fi trebuit să o facă, în ambele cazuri el acţionând cu neglijenţă sau
imprudenţă. Având în vedere acestea, nu vor mai putea fi aplicate limitări ale
răspunderii reglementate de dispoziţiile art. 1987-1989 NCC.
Cauze de exonerare de răspundere a operatorului de transport
rutier.
Cauzele care înlătură vinovăţia transportatorului au o reglementare legală
generală dată de Codul civil şi o reglementare specifică transporturilor
rutiere dată de Convenţia CMR referitoare la contractul de transport
internaţional de mărfuri pe şosele.
Conform Noului Cod civil, art. 1995, clauza prin care se înlătură sau
restrânge răspunderea stabilită prin lege în sarcina transportatorului se
consideră nescrisă. Convenţia CMR referitoare la contractul de transport
internaţional de mărfuri pe şosele prevede la art. 17 alin 2 că „transportatorul
este exonerat de răspundere dacă pierderea, avaria sau întârzierea a avut
drept cauză o culpă a persoanei care are dreptul să dispună de marfă, un

14
Ibidem.

8
ordin al acesteia nerezultând dintr-o culpă a transportatorului, un viciu
propriu al mărfii sau circumstanţe pe care transportatorul nu putea să le evite
şi ale căror consecinţe nu le putea preveni”. Alineatele 3 şi 4 ale art. 17 din
Convenţie prevăd că „transportatorul este exonerat de răspundere dacă
pierderea sau avaria mărfii rezultă din riscurile particulare inerente uneia sau
mai multora din următoarele fapte:
1) folosirea de vehicule descoperite, fără prelată, dacă această folosire a fost
convenită într-un mod expres şi menţionată în documentul de transport;
2) lipsa sau defectuozitatea ambalajului pentru mărfurile expuse prin felul lor la
stricăciuni sau avarie, când aceste mărfuri nu sunt ambalate sau sunt rău
ambalate;
3) manipularea, încărcarea, stivuirea sau descărcarea mărfii de către expeditor
sau destinatar sau de către persoane care acţionează în contul expeditorului
sau destinatarului;
4) natura unor mărfuri expuse care, datorită cauzelor inerente naturii lor, duce
fie la pierderea totală sau parţială, fie la avarie în special prin spargere,
rugină, deteriorare internă şi spontană, uscare, curgere, pierdere normală sau
prin acţiunea insectelor sau a rozătoarelor;
5) insuficienţa sau imperfecţiunea marcajelor sau a numerelor coletelor;
6) transportul de animale vii”. În baza acestui articol, transportatorul nu
răspunde de unii factori care au cauzat dauna, răspunderea sa va fi angajată
numai în măsura în care factorii de care el răspunde au contribuit la daună 15.
Aceste dispoziţii cuprinse în Convenţia CMR sunt reiterate de NCC în art.
1991 alin.1, care grupează cauzele exoneratoare de răspundere ce pot fi
incidente în caz de pierdere, alterare ori deteriorare a bunurilor transportate,
fără a fi însă o enumerare exhaustivă, după cum reiese chiar din prevederile
lit. i) ale art. anterior menţionat. În ceea ce priveşte aplicarea clauzelor
exoneratoare enumerate în cuprinsul art. 1991 alin.1 NCC trebuie dovedită
producerea ei, precum şi existenţa unui prejudiciu. În vederea aplicării
clauzelor exoneratoare menţionate în art. 1991 alin.3 din NCC este însă
necesar ca, pe lângă dovada producerii şi existenţei unui prejudiciu, să se

15
Amelia Singh, Dreptul transporturilor- Note de curs, Edit. Sitech, Craiova, 2013, p. 63.

9
dovedească şi legătura de cauzalitate concretă, în sensul dovedirii faptului că
prejudiciul produs este urmarea intervenirii clauzei exoneratoare de
răspundere16.
Prin transport feroviar se înţelege orice operaţiune de transport
realizată cu vehicule feroviare, de către operatorii de transport feroviar, pe
infrastructura căilor ferate, în scopul deplasării în spaţiu şi timp a mărfurilor,
bunurilor şi persoanelor.
Vehiculele feroviare cele mai importante sunt locomotivele, respectiv
mijloacele de tracţiune şi vagoanele, respectiv mijloacele de transport propriu-
zise. Împreună, acestea formează trenurile de marfă, de călători sau mixte, care
circulă după un orar sau program prestabilit.Transportul feroviar este realizat de
operatorii de transport-persoane juridice, al căror principal obiect de activitate
este prestarea de servicii de transport pe calea ferata.
Infrastructura căilor ferate române constituie proprietate publică a
statului şi este formată din ansamblul elementelor necesare circulaţiei
materialului rulant în scopul efectuării serviciului public de transport feroviar, în
condiţii de siguranţă, potrivit tehnologiilor şi reglementărilor specifice
transportului feroviar.
Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfa" -
S.A. este persoana juridică română cu capital social iniţial integral de stat care îşi
desfaşoară activitatea în conformitate cu legile române şi cu propriul statut 17.
Scopul C.F.R. Marfă este realizarea de profit prin desfăşurarea activităţii
de transport feroviar de mărfuri, precum şi prin desfăşurarea altor activităţi
specifice necesare realizării obiectului său de activitate.
C.F.R. Marfă desfăşoară activităţi de interes public naţional, în scopul
realizării transportului feroviar public de marfă şi al satisfacerii nevoilor de
apărare a ţării, şi are ca obiect de activitate: efectuarea transportului de mărfuri
în trafic intern şi internaţional; transportul mărfurilor în trafic combinat;
expediţii de mesagerie, coletărie, containere şi vagoane, precum şi de alte bunuri;
camionarea unităţilor de transport intermodal la domiciliul clientului; lucrări de
întreţinere şi reparaţii de locomotive, mijloace de transport şi utilaje de
16
Ibidem.
17
http://www.cfrmarfa.cfr.ro/, accesat la data de 20.01.2018.

10
mecanizare; comerţ intern şi import-export; schimb valutar, în condiţiile legii;
operaţiuni de închiriere şi leasing; transport cu nave feribot de mărfuri şi
pasageri; activitati de intermediere; consultanţă şi expertize, în condiţiile legii;
exceptii tehnice; instruiri, şcolarizări şi autorizări de personal; marketing,
publicitate, reclamă, editare de publicaţii şi imprimate; asigurarea pazei si
ordinii; declarant şi comisionar vamal, fără plata garanţiei pentru taxele vamale;
producţie, turism, prestări de servicii, precum şi de transport bazat pe alte
tehnologii decât cea feroviară; cercetare, proiectare, informatică, învăţământ,
asistenţă medicală şi psihologia muncii, psihologie aplicată, perfecţionare
profesională.
Contractul de transport de mărfuri pe calea ferată este acel
contract prin care Societatea naţională de căi ferate, prin intermediul unei
Regionale de căi ferate, în calitate de transportator, se obligă, în schimbul unei
taxe de transport (tarif) să transporte înăuntrul unui anumit termen, să păzească
şi să elibereze marfa destinatarului, care poate fi expeditorul sau un terţ indicat
în scrisoarea de trasură18.
Executarea contractului de transport de mărfuri pe calea ferată trebuie
raportată la obligaţiile pe care le au expeditorul şi operatorul de transport
feroviar ca părţi ale contractului amintit, pe de o parte şi la obligaţiile
destinatarului, pe de altă parte.
Analizarea obligaţiilor expeditorului, operatorului de transport feroviar şi
destinatarului are menirea de a ilustra complexitatea activităţii de transport,
legătura dintre diferitele categorii de obligaţii, creând premisa teoretică necesară
pentru abordarea problemelor referitoare la răspunderea ce decurge din
nerespectarea lor.
Răspunderea în transportul feroviar.
Răspunderea părţilor din contractul de transport, ca orice răspundere
contractuală se întemeiază pe culpă, ceea ce îi imprimă acestui tip de răspundere
o importantă funcţie preventiv educativă.
În cazul în care una din părţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin
contractul de transport sau şi le îndeplineşte necorespunzator, intervine
18
Lect. Univ. Dr, Georgescu Bona Speranţa, Dreptul transporturilor- Note de curs, Lugoj, 2017, p.
22.

11
răspunderea sa patrimonială, formă a răspunderii civile ce se constituie ca o
sancţiune pentru fapta ilicită pe care a săvîrşit-o.
Ca sancţiune civilă, răspunderea patrimonială se caracterizează prin
consecinţele sale negative asupra patrimoniului celui ce şi-a încălcat obligaţiile
prin ieşirea unor valori din patrimoniul său pentru repararea pagubei cauzate
celeilalte părţi19.
Răspunderea contractuală operează întotdeauna cînd sunt întrunite
cumulativ condiţiile de existenţă a acesteia, respectiv:
• prejudiciul;
• fapta ilicită;
• raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu;
• vinovaţia.
În dreptul transporturilor, răspunderea părţilor prezintă o importanţă
teoretică şi practică deosebită, motiv pentru care literatura de specialitate şi
practica judiciară a acordat o atenţie constantă acestei probleme, considerand-o
ca fiind fundamentală.
Răspunderea expeditorului va interveni în toate ipotezele în care
obligaţiile rezultate din contractul de transport ce-i incumbă acestuia pot fi
calificate ca neîndeplinite sau îndeplinite necorespunzător20.
Răspunderea căii ferate (transportatorului).
Calea ferată care a primit marfa la transport şi scrisoarea de trăsură este
răspunzatoare de executarea transportului pe întregul parcurs din momentul
primirii în staţia de expediţie şi pînă la cel al eliberarii la destinaţie.
Cînd o pierdere parţială sau o avariere este descoperită ori presupusă de
operatorul de transport feroviar sau cînd ea este susţinută cu probe de cel
îndreptăţit care o invocă, trebuie să se întocmească fără întîrziere şi, dacă este
posibil, în prezenţa celui îndreptăţit un proces verbal prin care se constată starea
mărfii, masa şi, pe cît posibil, mărimea pagubei, cauza acesteia şi momentul cînd
s-a produs21.

19
Ibidem, p. 24.
20
Ibidem, p. 25.
21
Lect. Univ. Dr, Georgescu Bona Speranţa, Dreptul transporturilor- Note de curs, Lugoj, 2017, p.
26.

12
Operatorul de transport feroviar este răspunzător pentru paguba care
rezultă din pierderea totală sau parţială şi din avarierea mărfii, survenită din
momentul încheierii contractului de transport şi pînă la eliberarea expediţiei,
precum şi pentru paguba care rezultă din depăşirea termenului de executare a
contractului de transport.
Prin urmare, pentru valorificarea pretenţiilor împotriva căii ferate,
expeditorul poate acţiona pînă în momentul eliberării mărfii iar destinatarul,
după acest moment şi pînă la împlinirea termenului de prescripţie.
Altfel spus, odată cu pierderea dreptului de dispoziţie asupra mărfurilor de
către expeditor, dreptul la acţiune se transferă în favoarea destinatarului.
Sarcina probei, că pierderea sau avaria s-a produs în timpul transportului
şi în culpa căii ferate, revine reclamantului (expeditor sau destinatar), care va
trebui să dovedească existenţa obligaţiei de transport a carauşului, rezultată din
contractul de transport, cantitatea, calitatea şi starea mărfii încredinţate, precum
şi pierderea sau avaria ei în timpul transportului, pe baza scrisorii de trasură şi a
procesului-verbal constatator22.
Odata dovedit prejudiciul de catre reclamant, calea ferată este prezumată
în culpă, prezumţie pe care o poate răsturna dacă va dovedi una din urmatoarele
ipoteze23:
• pierderea sau avaria se datorează culpei expeditorului sau destinatarului;
• neîndeplinirea obligaţiilor sau îndeplinirea necorespunzatoare s-au datorat
unui caz fortuit sau de forţa majoră, adică unor împrejurări pe care calea ferată
nu le-a putut evita şi nici înlatura;
• din cauza unor defecte de ambalaj care nu au putut fi observate la primire după
aspectul lor exterior.
Neîndeplinirea obligaţiilor sau îndeplinirea lor necorespunzătoare poate
duce la scutirea de răspundere a cărăuşului, dacă s-a datorat unui caz fortuit sau
de forţă majoră24.

22
Avram But-Căpuşan, Dreptul transporturilor- Curs pentru uzul studenţilor, Cluj Napoca, 2014,
p. 172.
23
Lect. Univ. Dr, Georgescu Bona Speranţa, Dreptul transporturilor- Note de curs, Lugoj, 2017, p.
26.
24
Avram But-Căpuşan, Dreptul transporturilor- Curs pentru uzul studenţilor, Cluj Napoca, 2014,
p. 172.

13
Este necesar să subliniem că spre deosebire de răspunderea debitorului în
celelalte contracte, care este o răspundere integrală (prejudiciul efectiv şi folosul
nerealizat), în contractul de transport răspunderea transportatorului este o
răspundere limitată constînd în prejudiciul efectiv dar nu şi beneficiul nerealizat
de creditor.
Astfel, în caz de pierderi, calea ferată va datora numai despăgubirile
calculate după preţul din factură sau cel legal pentru avarierea mărfii, suma
corespunzătoare cu deprecierea produselor, iar pentru depasirea termenului de
eliberare, raspunderea se limiteaza la plata unor sume calculate în procente
asupra tarifului de transport în raport de întîrziere de la 10% pînă la 50% din taxa
de transport.
De la această regulă există şi o excepţie, în cazul în care transportatorul a
folosit în interes propriu mărfurile incredinţate la transport şi cînd despăgubirea
constă în valoarea dublă a mărfii consumate25.
Răspunderea căii ferate în transporturile internaţionale.
În sistemul ambelor convenţii (art. 26 CIM si art. 21 SMSG), calea ferată,
care a primit marfa la transport pe baza scrisorii de trasură, este răspunzatoare
de executarea transportului pe întregul parcurs, până la eliberarea în staţia de
destinaţie.
În transportul în trafic direct (simplu sau combinat), expeditorul
expediază marfa la staţia de predare, către staţia de destinaţie dintr-o alta ţară, în
temeiul unui singur contract de transport încheiat cu cărăuşul iniţial.
Calea ferată primind mărfurile la transport, acţionează în numele său şi al
celorlalţi cărăuşi succesivi, fără prezenţa expeditorului.
Expeditorul, deşi a încheiat contractul numai cu calea ferată din ţara de
expediţie, are dreptul de a acţiona pe oricare alt cărăuş care a cooperat la
executarea transportului, toţi cărăuşii fiind obligaţi solidar faţă de expeditor şi
destinatar26.

25
Lect. Univ. Dr, Georgescu Bona Speranţa, Dreptul transporturilor- Note de curs, Lugoj, 2017, p.
26.
26
Avram But-Căpuşan, Dreptul transporturilor- Curs pentru uzul studenţilor, Cluj Napoca, 2014,
p. 173.

14
Acţiunea va putea fi îndreptată împotriva primului cărăuş, a celui
intermediar sau a ultimului, când se va putea face dovada că dauna a avut loc în
timpul transportului executat de către el. Cărăuşul care a răspuns pentru un fapt
al altui cărăuş, va avea o acţiune în regres împotriva cărăuşului răspunzător, iar
dacă nu-l poate identifica, îl va acţiona pe cel dinaintea lui, până va fi descoperit
cărăuşul în culpă.
Calea ferată răspunde pentru pierderea totală sau parţială, pentru avariile
suferite de marfă şi pentru depăşirea termenului de executare a contractului de
transport. În cazul pierderii totale sau parţiale a mărfii, calea ferată va fi obligată
la plata unor despăgubiri care să compenseze contravaloarea mărfii pierdute şi
care se calculează conform Convenţiei CIM.
În Convenţia SMSG, cuantumul tuturor despăgubirilor nu poate fi mai
mare decât despăgubirea datorată pentru pierderea totală a mărfii.
Calea ferată este scutită de răspundere dacă pierderea sau avaria se
datorează27:
- transportului efectuat în vagon descoperit;
- lipsa sau defectuozitatea ambalajului;
- operaţiile de încărcare-descărcare efectuate de predător şi respectiv
destinatar;
- expedierea sub o denumire incompletă a unor obiecte excluse de la transport;
- transportul de animale vii;
- ca urmare a împrejurărilor pe care calea ferată nu le poate preîntâmpina; din
cauza însuşirilor proprii ale mărfii care au provocat degradarea acestora;
- din vina predătorului sau a destinatarului ca urmare a dispoziţiilor acestora;
- în urma scăderii naturale a greutătii mărfii în limita normelor indicate de
convenţii.
Calea ferată este scutită de răspundere pentru nerespectarea termenului
de executare, în următoarele cazuri28:
- în caz de înzăpezire, inundaţii, surpări de terenuri şi alte calamităţi, pe timp
de 15 zile;

27
Ibidem, p. 174.
28
Ibidem.

15
- în cazul împrejurării care ar provoca suspendarea temporară sau restricţii
în circulaţie, pe baza dispoziţiilor ţării respective.
Transporturile continuă şi finalizează procesul de producţie a bunurilor
materiale, iar activitatea de transport este organizată în scopul obţinerii de
profit. Activitatea de transport reprezintă una din componentele principale
ale vieţii social-economice, ea necreând produse noi, însă realizează
deplasarea materiilor prime, a materialelor şi a produselor finite şi intervin
între producătorii de bunuri şi între producători şi consumatori, însuşindu-şi
astfel o funcţie de reglare între producţie şi consum. Prin intermediul
transporturilor se realizează legături între diferitele ramuri ale economiei,
între unităţile de producţie şi consumatori, între localităţi diferite, între sate
şi oraşe, ceea ce face imperios necesară existenţa unei bune organizări a
sistemului de transport. Modernizarea şi dotarea corespunzătoare a
sistemului de transport reprezintă obiective extrem de importante pentru
existenţa unei economii moderne de piaţă29.
În conformitate cu noua orientare a politicii de mediu, în ultimii ani, s-a
modificat şi concepţia despre transport şi, astăzi, una dintre preocupările
majore o reprezintă transportul sustenabil, care trebuie „să contribuie la
prosperitatea economică, bunăstarea socială, fără a pune în pericol mediul
înconjurător sau sănătatea oamenilor”30.

BIBLIOGRAFIE:
29
Amelia Singh, Dreptul transporturilor- Note de curs, Edit. Sitech, Craiova, 2013, p. 6.
30
P. Koleva, Transport and sustainable development, in communications and in practice: A
comparative analysis of the strategies of three French firms, în East-West Journal of Economics
and Business, Vol. XVII – 2014, no. 1.

16
1. Avram But-Căpuşan, Dreptul transporturilor- Curs pentru uzul
studenţilor, Cluj Napoca, 2014.

2. Lect. Univ. Dr, Georgescu Bona Speranţa, Dreptul transporturilor- Note


de curs, Lugoj, 2017.

3. Amelia Singh, Dreptul transporturilor- Note de curs, Edit. Sitech, Craiova,


2013.

4. Gh. Piperea, Dreptul transporturilor, Ed. a 2-a, Edit. C.H. Beck, Bucureşti,
2005.

5. Andreea-Teodora Stănescu, Dreptul transporturilor, Contracte specifice


activităţii de transport, Ed. A 2-a revizuită şi adăugită, Edit. Hamangiu,
Bucureşti, 2017.

6. J.J. Anaya Tejero, El transporte de mercancías. Enfoque logístico de la


distribución, ediţia a 2-a, revizuită și actualizată, Ed. ESIC, Madrid, 2015,
p.17.

7. P. Koleva, Transport and sustainable development, in communications


and in practice: A comparative analysis of the strategies of three French
firms, în East-West Journal of Economics and Business, Vol. XVII – 2014,
no. 1.

8. http://www.cfrmarfa.cfr.ro/, accesat la data de 20.01.2018.

17