Sunteți pe pagina 1din 18

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE DREPT

SPECIALIZAREA: DREPT / ID

DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT

RETRIMITEREA

Coordonator:
Conf. Univ. Dr. Adrian Circa

- Sibiu 2017/2018 –
1
RETRIMITEREA

Termenul „retrimitere” începe să fie utilizat din secolului XIX, având


menirea de a caracteriza o problemă conflictualistă distinctă legată de
soluţionarea conflictului de legi şi de a determina legea aplicabilă raportului
juridic cu element de extraneitate. Mai exact, vorbim despre retrimitere în
situaţia în care forul, prin prisma propriei norme conflictuale, îşi declină
competenţa de soluţionare a litigiului făcând trimitere la un alt sistem de
drept cu care acesta are legătură prin elementul de extraneitate, iar acesta, la
rândul său, potrivit normei conflictuale proprii, nu acceptă trimiterea, făcând
o nouă trimitere – fie înapoi la dreptul statului forului, fie mai departe la
dreptul unui stat terţ1.
În limba franceză, termenul “renvoi” înseamnă eu resping, fundaţia
terminologică a acestui termen provinne din domeniul dreptului procesual
pentru că acest concept priveşte respingerea jurisdicţiei- jurisdicţia
internaţională2. Cu timpul, expresia generală a evoluat într-un mijloc de
drept conflictual. În realitate, înţelesul termenului renvoi este limitat la
sensul de returnare în limba franceză, iar termenul de transmitere este
tradus renvoi au second degre, adică retrimitere dublă3.
Având în vedere definiţia retrimiterii, prima condiţie care se impune este
existenţa unui conflict negativ al normelor de conflict, caz în care niciuna
dintre normele de conflict în prezenţă nu declară aplicabil propriul său
sistem de drept, ci trimite fiecare la sistemul de drept al celuilalt stat sau
trimiterea se face la dreptul unui stat terţ 4. Această condiţie nu este
suficientă, pentru a exista retrimiterea mai trebuie îndeplinită şi a doua
condiţie care ţine de sensul trimiterii. Astfel, trimiterea se poate face în două
sensuri: numai la normele materiale ale sistemului de drept străin, fără a se

1
S. Savva, Particularităţile privind retrimiterea în Dreptul Internaţional Privat, Univ. de Stat “B.
P. Haşdeu” Cahul, Seria “Ştiinţe Sociale”, 2013, p. 2.
2
Belohlavek Alexander- Convenţia de la Roma. Regulamentul Roma I, Edit. CH Beck, 2012, p.
1906.
3
Ibidem, p. 1906.
4
Al. Sitaru, Drept internaţional privat, Edit. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 85.

2
ţine seama de normele sale conflictuale- se vor aplica aceste norme, fără a
exista retrimietere. Un alt sens al trimiterii este trimiterea la întregul sistem
de drept străin, deci inclusiv la normele conflictuale 5. Dacă normele
conflictuale străine acceptă trimiterea făcută de norma de conflict a forului,
înseamnă că se vor plica normele materiale din acel sistem de drept (străin)
pentru soluţionarea pe fond a raportului juridic respectiv6.
Când ne aflăm în situaţia unui conflict de legi, instituţia retrimiterii ne ridică
o întrebare: ce rol ar trebui să aibă normele de conflict ale statului străin? Ar
trebui ca trimiterea să se refere doar la dreptul intern, material al statului
străin? Sau ar trebui ca legea forului să trimită la întreg sistemul de drept
străin, incluzând şi normele de conflict? Prin urmare, retrimiterea se aplică
sau nu, în funcţie de răspunsul la aceste întrebări7.
În concluzie, pentru a putea opera retrimiterea, este necesară îndeplinirea
următoarelor condiţii:

1.
Existenţa unui conflict negativ de legi generat de normele conflictuale ale
sistemelor de drept în prezenţă;
2. Normele de drept internaţional privat ale forului să accepte retrimiterea;
3. Retrimiterea făcută de norma conflictuală a forului să fie făcută către
întreg sistemul de drept străin, incluzând normele sale conflictuale care la
rândul lor, pot dispune retrimiterea.
Retrimiterea este o operaţiune logico-juridică8, efectuată de instanţa forului
pentru a determina care este legea aplicabilă competentă raportului juridic cu
element de extraneitate. Aceasta nu trebuie confundată cu declinarea de
competenţă în materie jurisdicţională; soluţionarea cauzei va reveni instanţei
iniţial sesizate cu soluţionarea acesteia, însă în funcţie de intervenţia
retrimiterii, se va aplica fie legislaţia proprie, fie legislaţia străină de către

5
Ibidem, p. 86.
6
N. Diaconu, Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2009, p. 86.
7
L. Kramer, Return of the Renvoi, New Zork Universitz, Law Review, vol. 66, nr. 4, 1991, p. 980.
8
A. Baciu, Drept internaţional privat, Note de curs, Edit. Princeps Edit, Iaşi, 2005, p. 86.

3
instanţa forului9. Pe de altă parte, această operaţiune nu implică nicio
deplasare materială a dosarului de la instanţa investită cu soluţionarea ei 10.
Există situaţii în care, chiar dacă normele conflictuale ale statelor aflate în
prezenţă sunt identice, retrimiterea poate apărea datorită faptului că există
reglementări diferite în dreptul intern al statelor şi poate exista un conflict de
calificări11, adică statele califică aspectele de fapt litigioase în mod diferit.
Aceste noţiuni nu sunt calificate uniform la nivelul sistemelor de drept;
domiciliul are o accepţiune diferită în dreptul anglo-saxon faţă de cel al
ţărilor continentale, apoi momentul şi locul încheierii contractului între
absenţi este diferit în funcţie de concepţia sau sistemul adoptat în acest
domeniu- sistemul informării, sistemul expedierii sau sistemul recepţiei. De
asemenea, locul executării contractului diferă după cum plata este cherabilă
sau portabilă.
Instanţa sesizată trebuie să aleagă norma conflictuală pusă să soluţioneze
conflictul de legi aplicabile- alegerea normei de conflict depinde de
soluţionarea prealabilă a conflictului de calificări. Conflictul de calificări se
poate soluţiona prin mai multe procedee, dar principalele criterii utilizate
sunt lex fori şi lex causae12. Calificarea după lexfori permite adaptarea
categoriilor dreptului intern, fără a înlătura rolul legii străine 13. În dreptul
internaţional privat român un conflict de calificări se soluţionează având ca
reper lex fori; instanţa porneşte în soluţionarea acestui conflict de la propria
sa normă conflictuală, iar aplicarea acestei norme de conflict nu poate fi
suspusă unei legi străine- forul este cel care exercită controlul acestui
conflict, mai ales că soluţionarea acestui conflict este o chestiune prealabilă
alegerii normei de conflict însăşi. Metoda este admisă 14 de dispoziţiile art.
2558 alin. (1) al Codului civil: „Când determinarea legii aplicabile depinde de

9
N. Diaconu, Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2009, p. 86.
10
Al. Sitaru, Drept internaţional privat, Edit. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 86.
11
K. Roosevelt, Resolving Renvoi: The Bewitchment of our Intelligence bz means of Language, in
Notre Dame La Review, 2005, p. 9.
12
Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil: Comentarii pe articole
art. 1 – art 2664, Edit. Ch Beck, Bucureşti, 2012, p. 2570.
13
Ibidem, p. 2570.
14
Ibidem, p. 2570.

4
calificarea ce urmează să fie dată unei instituţii de drept sau unui raport
juridic, se ia în considerare calificarea juridică stabilită de legea română”.
De asemenea, există şi excepţii, când această calificare nu se face după legea
forului. Una dintre excepţii este cazul retrimiterii aşa cum este prevăzut în
art. 2558 alin. (2): “În caz de retrimitere, calificarea se face după legea străină
care a retrimis la legea română ”. În măsura în care se acceptă retrimiterea,
trebuie să se admită că şi calificarea noţiunilor folosite de legea care retrimite
se va face după această lege 15. Noţiunile din conţinutul şi legătura normei de
conflict străine vor fi calificate după legea străină care a dispus retrimiterea 16.
Astfel, în materie de statut personal, norma conflictuală străină retrimite la
legea domiciliului persoanei care se află într-un stat terţ, calificarea
domiciliului se face după norma care a retrimis17.
Apariţia retrimiterii în practica judecătorească.
Retrimiterea a apărut în practica instanţelor franceze din secolul al XVIII-
lea. S-apus problema retrimiterii în unele speţe în care legile din Paris erau în
conflict cu legile din Normandia; iar în practica engleză a apărut mai târziu,
în secolul al XIX-lea18.
În speţa ridicaţă în faţa instanţelor engleze, cunoscută sub numele de Collier
V. Rivaz (1841), privind condiţiile de valabilitate a testamentului, faptele au
fost următoarele: un cetăţean britanic având domiciliul în Belgia, potrivit
legii engleze, a lasat un testament care îndeplinea condiţiile de valabilitate în
lumina legislaţiei engleze, dar era nul după dreptul belgian. Testatorul nu
avea domiciliul în Belgia, deoarece nu îndeplinise formalităţile prevăzute de
legea belgiană pentru a-l dobândi. În speţă s-a ridicat problema validităţii
testamentului19.
Pentru a soluţiona această speţă, instanţa engleză a aplicat foreign court
theory- teoria instanţei străine- această teorie constă în aceea că judecătorul
englez trebuie să să aplice şi să judece după legea pe care ar aplica-o daca s-ar

15
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 92.
16
Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil: Comentarii pe articole
art. 1 – art 2664, Edit. Ch Beck, Bucureşti, 2012, p. 2570.
17
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 92.
18
I. Macovei, op. cit., p. 78.
19
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 95.

5
afla în ţara la care trimite norma de conflict a forului; în speţă norma
conflictuală a trimis la cea belgiană, adică a domiciliului testatorului.
Dacă speţa ar fi fost ridicată în faţa instanţelor belgiene, aici s-ar fi aplicat
pentru validitatea testamentului legea engleză, adică legea naţională a
testatorului, deoarece testatorul, în lumina dreptului belgian, nu are
domiciliul în Belgia pentru că nu a îndeplinit formalităţile prevazute de lege
în acest scop, ceea ce a şi făcut instanţa engleză declarând testamentul ca
valid20.
În mod asemănător speţei menţionate anterior, problema retrimiterii s-a
ridicat în cauza Ryan, care a rămas izolată în jurisprudenţa engleză 21. Ryan,
de cetăţenie engleză, moare în Belgia, în anul 1829. El a lăsat o moştenire
despre care dispusese printr-un testament valid, care a fost înlocuit potrivit
dispoziţiilor legii engleze, dar fiind nul din punct de vedere a legislaţiei
belgiene. Problema care s-a ridicat a fost aceea a validităţii testamentului;
după ce lege se va aprecia aceasta: după legea domiciliului- legea engleză, sau
după legea naţională a defunctului- legea belgiană? După normele de conflict
engleze, succesiunea era cârmuită după legea ţării ultimului domiciliu al
defunctului, iar după normele conflictuale belgiene, succesiunea era supusă
legii naţionale a defunctului. Legea engleză trimitea la cea belgiană, iar cea
belgiană retrimitea la cea engleză şi aşa mai departe. Pentru a ieşi din acest
cerc vicios, instanţa engleză a spus că trebuie să se procedeze ca şi cum
procesul s-ar judeca în Belgia, caz în care asupra succesiunii instanţa a dus la
aplicarea legii engleze22.
Între cele două speţe prezentate, există o deosebire între soluţiile date,
deoarece nu s-a ridicat problema domiciliului care să justifice aplicarea legii
materiale engleze.
Termenul de “retrimitere” a fost folosit pentru prima oară de Rabbe într-o
notă privitoare la speţa Forgo. Procesul a avut loc spre finele secolului al
XIX-lea, în Franţa. Instanţele au început să îşi schimbe atitudinea cu privire

20
Ibidem, p. 96.
21
T. R. Popescu, Curs de drept internaţional privat, Bucureşti, 1976, p. 81.
22
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 96, nota 1.

6
la interpretarea trimiterii la dreptul străin deoarece abia de la speţa Forgo s-a
născut întrebarea cum trebuie percepută trimiterea la dreptul străin 23.
“Speţa lider” în materie, speţa Forgo. Un copil cu cetăţenie bavareză, născut
în afara căsătoriei, este adus în Franţa la varsta de 5 ani. El trăieşte aici tot
restul vieţii şi decedează la vârsta de 68n de ani, lasând în urma sa o
importantă succesiune mobiliară. În Franţa nu dobândeşte domiciliul legal
deoarece pe parcursul vieţii nu a îndeplinit formalităţile legale pentru
dobândirea acestuia- are numai un domiciliu de fapt, iar domiciliul legal era
in Bavaria; prin urmare, potrivit legii franceze era cetăţean bavarez cu
domiciliul în Bavaria. Forgo nu a lăsat testament, iar la moartea sa, rudele
colaterale după mamă au introdus în faţa instanţei franceze o petiţie de
ereditate. Potrivit legii franceze, succesiunea mobiliară era cârmuită de legea
naţională a lui de cuius, adică cea bavareză, care acorda un drept de
succesiune rudelor colaterale după mamă, din afara căsătoriei 24.
Dacă s-ar fi aplicat legea succesorală bavareză, succesiunea ar fi trebuit să se
deschidă în favoarea acestor moştenitori. Dar normele de conflict din
Bavaria, supuneau succesiunea mobiliară legii domiciliului de fapt al
defunctului- adică legea franceză.
Acceptând trimiterea dispusă de norma conflictuală bavareză, instanţa
franceză a aplicat legea sa, conform căreia rudele colaterale după mamă nu
aveau drept la moştenire, iar în acest fel succesiunea a revenit statului
francez, fiind vacantă25.
În speţa Forgo, s-a ridicat problema calificării noţiunii de domiciliu, care era
folosită atât în norma conflictuală bavareză cât şi în norma conflictuală
franceză26. Succesiunea mobiliară este supusă legii domiciliului defunctului
la data decesului- aşa prevăd ambele norme conflictuale. Însă, în viziunea
normei bavareze, domiciliul reprezintă locul unde se află de fapt locuinţa
persoanei- adică “domiciliul de fapt”, pe când prin norma franceză,
domiciliul se înţelege nu doar locuinţa de fapt a persoanei, ci şi îndeplinirea

23
A. Baciu, Drept internaţional privat, Note de curs, Edit. Princeps Edit, Iaşi, 2005, p. 66.
24
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 96.
25
Ibidem, p. 97.
26
Ibidem, p. 96, nota 3.

7
de către aceasta, a unor formalităţi- care în speţă nu erau îndeplinite pentru a
putea avea caracterul de “domiciliu legal”. În speţă, instanţa franceză a
calificat noţiunea de domiciliu după legea străină, adică bavareză ceea ce a
însemnat că norma de conflict franceză este diferită de norma conflictuală
bavareză27.
Formele retrimiterii.
Atunci când prin normele sale conflictuale, instanţa sesizată trebuie să
aplice legea străină, ea trebuie să aplice nu doar dreptul intern al statului
străin, trebuie să aplice întreg sistemul de drept, inclusiv normele sale
conflictuale. Aşa se ajunge că legea aplicabilă unui raport juridic poate fi
legea forului, legea străină la care face trimitere legea română sau din contră,
legea unui stat terţ, la care se retrimite28.
Această instituţie se prezintă sub două forme: retrimiterea de gradul I sau
simplă şi retrimiterea de gradul II sau complexă.
Retrimiterea de gradul I este reglementată de Noul Cod civil şi este aceea
făcută de legea străină la lex fori. În acest caz, dacă retrimiterea este
acceptată, instanţa sesizată aplică propria sa lege materială.
Retrimiterea de gradul II este aceea făcută de legea străină la legea unui al
doilea stat terţ, nu la legea forului.
Teoria instanţei străine- foreign court theory. În practica judiciară engleză a
fost aplicată şi teoria instanţei străine, care reprezintă o dublă retrimitere.
Foreign court theory se deosebeşte de retrimiterea de gradul II prin faptul că
în cazul teoriei instanţei străine, soluţia depinde de admiterea sau
respingerea retrimiterii de către legea străină. Instituţia retrimiterii se
bazează mult pe soluţia care ar fi admisă de instanţa străină într-un caz
similar29. În cazul retrimiterii de gradul II, norma conflictuală a legii străine
dispunde retrimiterea la legea unui stat terţ. Conform acestei teorii, instanţa
sesizată trebuie să judece ca şi cum s-ar afla în statul străin a cărei lege face
trimitere norma sa conflictuală; instanţa forului aplicând normele de conflict

27
Ibidem, p. 96, nota. 3.
28
D. Fincham, Rejecting Renvoi for Movable Cultural Propertz:The islamic Republic of Iran v.
Denyse Berend, International Journal of Cultural Propertz, 2007, p. 3.
29
H. Angsana, Renvoi: not for the Avoidance of Doubt, 2013, p. 4.

8
străine, iar în fond, dreptul material al forului. Prin urmare, instanţa sesizată
va aplica dreptul său material, dar nu ca urmare a retrimiterii, ci ca urmare a
trimiterii normei conflictuale străine pentru că foreign court theory schimbă
datele retrimiterii, iar în locul punctului de plecare- legea forului, este legea
străină. Rezultatul fiind acelaşi ca şi în cazul în care s-ar fi admis
retrimiterea, însă fără a face referire la aceasta.
Acest rezultat presupune fie că în dreptul străin nu admite retrimiterea, fie
că potrivit acestuia, persoana nu a dobândit domiciliul legal în statul străin la
al cărei lege trimite norma conflictuală engleză ca fiind legea domiciliului şi
se admite de instanţa sesizată că domiciliul nu este în ţara străină.
De exemplu, anterior intrării în vigoare a Regulamentului 650/2012, dacă
era vorba de o succesiune mobiliară a unei persoane, cetăţean englez cu
domiciliul în Italia, al cărui drept nu recunoştea retrimiterea, teoria instanşei
sesizate presupune că norma conflictuală engleză trimite la cea italiană,
aceasta din urmă declară competentă legea engleză, prin normele sale de
conflict. Retrimiterea dispusă de legea engleză la cea italiană nu ar fi fost
admisă, întrucât Italia nu admitea retrimiterea, astfel încât judecătorul
englez dacă ar fi judecat în Italia ar fi aplicat normele de conflict italiene care
ar declara engleză competenţă.
După intrarea în vigoare a Regulamentului 650/2012, situaţia se schimbă-
Italia admite retrimiterea. Prin urmare, rezultatul este diferit în această
ipoteză. Aşadar sistemul de drept italian acceptă retrimiterea dispusă de
normele de conflict engleze şi prin urmare se aplică dreptul material străin,
adică italian, determinată de normele conflictuale italiene, caz judecat de
instanţa engleză.
Această terorie se aplică numai în materie de statut personal şi de acte din
cauză de moarte privind dreptul de proprietate- s-a aplicat pentru
determinarea condiţiilor de validitate ale testamentului, privind divorţul şi
legitimarea în străinătate, privind titluri asupra terenului aflat în străinătate,
condiţiile de validitate a căsătoriei, succesiunea mobiliară. Cu alte cuvinte,
această teorie nu se aplică în domeniile: contracte, asigurări, donaţii inter

9
vivos, gaj, titluri de credit, vânzări de bunuri mobile, delicte civile, credit,
dizolvarea societăţilor, etc.30
Argumente invocate împotriva admiterii retrimiterii .
Din momentul apariţiei sale, retrimiterea a declanşat mai
multe controverse.
În funcţie de poziţia adoptată faţă de instituţia
retrimiterii, argumentele specialiştilor se împart în două
categorii. Adversarii retrimiterii şi-au susţinut argumentele prin
prisma sarcinilor dreptului internaţional privat.
Un prim argument invocat este faptul că norma conflictuală
aplicabilă este a forului31. În dreptul internaţional privat există un
principiu în acest sens, potrivit căruia se aplică norma de conflict
a forului, nu norma conflictuală care aparţine sistemului de drept
străin. Admiterea retrimiterii contravine acestui principiu,
deoarece instanţa aplică norma de conflict aparţinând sistemului
de drept străin pentru a determina legea materială aplicabilă.
Pe de altă parte, retrimiterea duce la un şir nesfârşit de noi
retrimiteri, aşa numitul “cerc vicios”32. Dacă trimiterea dispusă
prin normele de conflict ale forului se consideră făcută la întreg
sistemul de drept străin incluzând şi normele conflictuale ale
acestuia, atunci şi retrimiterea trebuie considerată făcută la întreg
sistemul de drept al forului. Astfel, aceste norme conflictuale
dispun o nouă retrimitere la legea străină, iar legea străină la
legea forului deoarece se declară necompetente. Prin urmare, se
creează un cerc al retrimiterii din care nu se poate ieşi decât prin
admiterea retrimiterii. Această situaţie se aplică în cazul
retrimiterii de gradul I, cât şi în cazul retrimiterii de gradul II,
când retrimiterea se face legii unui stat terţ.

30
R. H. Graveson, The Conflict of Laws, 1965, p. 76 apud I.P. Filipescu, op. cit., p. 103.
31
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 94.
32
Ibidem, p. 98.

10
De asemenea, admiterea retrimiterii introduce nesiguranţa în
privinţa soluţiei juridice33. Dacă retrimiterea este admisă, în
dreptul internaţional privat se creează o incertitudine şi ar fi o
excepţie de la cazurile certe şi de la normele de aplicare a
dreptului străin.
Normele conflictuale ale forului au fost cu grijă reglementate
pentru a putea facilita alegerea celei mai potrivite legi aplicabile
raportului juridic respectiv34. Este ilogic să se acorde prioritate
normelor conflictuale ale unui alt sistem de drept incident
raportului, sistem de drept care ar putea trimite la o lege ce nu ar
fi potrivită să guverbeze problema. Aceasta ar echivala cu o negare
a scopului normelor conflictuale ale forului şi în unele situaţii
soluţia la care se ajunge nu este în concordanţă cu aşteptările
părţilor. Acesta poate fi cazul unui cetăţean străin, domiciliat în
Anglia care decedează şi lasă o succesiune mobilă în Anglia,
nelasând testament. Defunctul se aşteaptă ca succesiunea să fie
guvernată de legea ultimului domiciliu, dar normele conflictuale
ale acesteia trimit la legea naţională, a cetăţeniei.
Nu în ultimul rând, tehnica retrimiterii ridică probleme practice,
juridice şi logice deoarece atunci când o instanţă aplică instituţia
retrimiterii, ea trebuie să cunoască conţinutul legii străine, ceea
ce implică expertize lungi şi face procedurile judiciare ineficiente
şi greu de manipulat. Din cauza acestor inconvenienţe de a lucra
cu conceptele legii străine, există posibilitatea ca instanţa forului
să aplice gresit legea străină. În plus, instanţa ar putea fi
dezinformată cu privire la reglementările străine sau să
interpreteze greşit probele, ceea ce ar duce la un rezultat nedorit
sau la o eroare judiciară35.
Pentru a evita aceste complicaţii, în plan european s-a recurs la
unificarea normelor de conflict aparţinând diferitelor materii,
33
Ibidem, p. 99.
34
Al. Soptica, An ambitious approach to Renvoi, 2015, p. 2.
35
Ibidem, p. 4.

11
cum este în cazul Regulamentului nr. 1259/2010 de punere în
aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii
aplicabile divorţului şi separării de corp, art. 11: “În cazul în care
prin prezentul regulament se prevede aplicarea legii unui stat,
noţiunea de lege cuprinde normele de drept în vigoare în acel stat,
cu excepţia normelor de drept internaţional privat”. În plan
european, mai există şi alte acte normative care au recurs la
unificarea normelor conflictuale: Regulamentul nr. 864/2007,
Regulamentul Roma I, precum şi Regulamentul nr. 650/2012
privind competenţa. Legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea
actelor autentice în materie de succesiuni şi privind crearea unui
certificat european de moştenitor. Acestea recurgând la instituţia
retrimiterii doar în cazul în care aplicând principiul
universalităţii, competenţa de reglementare unui stat terţ; norma
de conflict a forului trimite la un stat terţ, pentru că norma
conflictuală a acestuia nu e unificată.
Argumente invocate pentru admiterea retrimiterii.
Un prim argument în favoarea admiterii retrimiterii ar fi că legea
străină trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând şi normele
conflictuale ale acesteia36, care vizează şi competenţa parţială a
acestui sistem de drept, deoarece altminteri ar însemna să
aplicăm dreptul străin împotriva voinţei acestuia, adică atunci
când el se consideră necompetent. Trimiterea facută de legea
forului trebuie făcută şi la normele de conflict străine, nu numai la
normele materiale, deoarece există o strânsă legătură între
acestea, există o unitate, care se încalcă dacă prin trimiterea la
legea străină nu se înţelege şi includerea normelor de conflict ale
acesteia. Argumentul “cercului vicios” trebuie înlăturat, deoarece
retrimiterea funcţionează ca un instrument pentru determinarea

36
E.G. Lorenzen, Renvoi Doctine in Conflict of Laws: Meaning of “The law of a Country”, Yale
School Faculty Scholarship, paper 4564, 1918, p. 21.

12
legii aplicabile, în cazul în care legea străină respinge competenţa
ce I se oferă de norma de conflict a forului37.
În al doilea rând, retrimiterea ar trebui admisă, mai ales când
aceasta este de gradul I, deoarece ea conduce invariabil la
competenţa dreptului material al forului. Trimiterea de către
norma de conflict a forului la legea unui stat străin este privită ca
o ofertă facută acestuia de a se aplica, iar nu ca o obligaţie. Cu alte
cuvinte, în cazul în care dreptul străin nu primeşte trimiterea,
prin normele sale de conflict, ci retrimite la lex fori, această
retrimitere trebuie acceptată. Ceea ce prezintă adevărată
importanţă este aplicarea dreptului material naţional, nu
aplicarea normei conflictuale a acesteia- care declară dreptul
naţional necompetent. Aşadar, retrimiterea acţionează
întotdeauna în avantajul dreptului forului, atribuind competenţa
dreptului material a acestuia, în cazurile în care retrimiterea este
de gradul I.
De asemenea, retrimiterea contribuie la recunoaşterea şi
executarea hotărârilor judecătoreşti38, şi în statul cu care raportul
juridic respectiv prezintă legături prin elementele sale de
extraneitate. Dacă în soluţionarea conflictului de legi, instanţa
sesizată ţine seama şi de norma conflictuală străină, atunci există
toate şansele ca hotărârea judecătorească pronunţată în statul
forului, în urma retrimiterii, să se bucure de recunoaştere nu
numai în statul respectiv, ci şi în statul străin a cărui normă de
conflict a retrimis la lex fori39.
Pe de altă ăarte, această situaţie ajută la reducerea numărului de
decizii concurente din numeroase ţări cu privire la aceleaşi cazuri
sau speţe similare, din punct de vedere juridic, dar şi faptic.
De asemenea, retrimiterea de gradul II poate constitui un mijloc
de coordonare a sistemelor de drept în prezenţă, în situaţia în care
37
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 99.
38
Ibidem, p. 100.
39
Al. Sitaru, Drept internaţional privat, Edit. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 88.

13
unul dintre aceste sisteme de drept nu acceptă retrimiterea. Prin
aplicarea legii materiale indicate de norma de conflict a forului ori
de legea materială a acestuia se poate evita imposibilitatea
determinării legii competente în cazul retrimiterii de gradul II.
Retrimiterea în dreptul internaţional privat român.
Dreptul intern român admite în anumite condiţii retrimiterea de
gradul I conform art. 2559 alin (2), respectiv daca legea română
retrimire la dreptul român (…) se aplica legea română, dacă nu se
prevede în mod expres altfel. Dacă legea străină retrimite la legea
noastră şi dacă se admite această retrimitere, înseamnă că se
realizează scopul urmărit de dreptul nostru internaţional privat,
deoarece însuşi legea străină la care a trimis norma conflictuală
română se declară necompetentă. În acest caz se aplică legea
materială română, dar nu în urma voinţei legii străine, ci în urma
voinţei legii române care admite retrimiterea respectivă 40.
În anumite situaţii, norma de conflict română dispune în mod
concret aplicarea normei materiale străine, dar această normă nu
se aplică în temeiul autorităţii ei proprii, ea se aplică în
conformitate cu normele noastre conflictuale. Astfel, se pot aplica
şi normele de conflict străine, tot în temeiul normelor conflictuale
române, pentru că aşa dispune norma de conflict română, nu în
temeiul autorităţii normelor de conflict străine. În concluzie,
legea materială străină şi norma de conflict străină se pot aplica
dacă dispune în acest sens norma de conflict română, adică lex
fori. În aceste condiţii nu se încalcă principiul potrivit căruia,
norma conflictuală este a forului, deoarece în toate cazurile,
aceasta este temeiul aplicării normelor străine, materiale sau
conflictuale, după caz41.
Admiterea retrimiterii în dreptul român este o consecinţă a
considerării dreptului străin ca un element de drept, nu ca un
element de fapt. Doar în cazul în care sistemul de drept străin, la
40
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 107.
41
Ibidem, p.107.

14
care norma conflictuală română trimite, este privit ca un element
de drept se poate considera ca retrimiterea este posibilă, deoarece
numai o normă de drept poate retrimite, nu un element de fapt 42.
Dreptul român nu admite retrimiterea de gradul II aşa cum este
prevăzut şi în art. 2559 alin. (2), respectiv, dacă legea străină
retrimite la (…) dreptul altui stat, se aplică legea română, dacă nu
se prevede în mod expres altfel”. Prin urmare, dacă norma de
conflict a forului, cea română, trimite la un sistem de drept străin,
care prin normele sale conflictuale trimite la un sistem de drept al
unui stat terţ, se va aplica legea materială română.
Neadmiterea retrimiterii de gradul II se poate justifica prin
nesiguranţa juridică pe care această admitere o poate genera şi
care este înlăturată prin aplicarea dreptului material al forului; pe
de altă parte, dacă retrimiterea de gradul II s-ar admite, aceasta ar
putea duce la un şir neîntrerupt de retrimiteri, acel “cerc vicios”.
De la principiul neadmiterii retrimiterii de gradul II în sistemul
de drept român, există o excepţie prevăzută expres la art. 2571
alin. (4) Noul Cod civil cu privire la naţionalitatea persoanei
juridice, respectiv cu toate acestea, dacă dreptul străin astfel
determinat retrimite la dreptul statului în conformitate cu care a
fost constituită persoana juridică, este aplicabil dreptul acestui
din urmă stat. Aşadar, este consacrată o retrimitere complexă la
legea statului de constituire a persoanei juridice, atunci când
legea naţională a acestuia determinată conform criteriului
sediului social, îşi declină competenţa în favoarea acestei legi43.
În baza acestui aliniat, existenţa persoanei juridice va putea fi
recunoscută, ţinând cont de trimiterea pe care legea din statul de
sediu real o face la legea din statul de constituire, doar în cazul în
care sediul real este localizat într-un stat ce practică teoria
încorporării. Pe de altă parte, această prevedere a Codului civil

42
Al. Sitaru, Drept internaţional privat, Edit. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 90.
43
A. Oprea- Observaţii privind regimul persoanelor juridice în dreptul internaţional privat român
din perspectiva reglementărilor Noului Cod Civil, Iuriprudentia nr. 3, 2011, parag. 9.

15
este ineficace dacă persoana juridică, constituită într-un stat
străin neeuropean îşi are sediul real într-un stat care urmează
strict teoria sediului social real, fără eventuale temperamente sau
retrimiteri. În această ipoteză, norma conflictuală română trimite
la legea unui stat străin care îşi acceptă competenţa, iar problema
retrimiterii nu se mai pune. De asemenea, retrimiterea nu poate
opera nici atunci când persoana juridica a fost constituită într-un
stat străin neeuropean, în timp ce sediul ei real se află în
România- în această ipoteză, trebuie făcută aplicarea legii
române, dar pentru a se bucura de personalitate juridică,
societatea trebuie să se (re)constituie local. Cu respectarea Legii
nr. 31/1990 a societăţilor comerciale44.
Cu privire la materia succesiunilor, începând cu data aplicării
Regulamentului european nr. 650/2012 va fi admisă şi retrimitera
de gradul II în domeniul succesoral. Soluţia se justifică prin faptul
că se asigură coordonarea sistemelor de drept atunci când
succesiunea prezintă elemente de legătură cu state terţe,
uşurându-le astfel recunoaşterea soluţiei pronunţate în planul
conflictului de legi45.
În concluzie, relaţiile internaţionale contribuie la realizarea unui climat de
înţelegere între persoanele fizice şi persoanele juridice din diferite ţări.
Raporturile care se stabilesc între participanţii la viaţa internaţională implică
existenţa unei reglementări care să asigure ordinea juridică46.

44
Ibidem.
45
D. A. Popescu, Ghid de drept internaţional privat în materia succesiunilor, 2014, p. 89, nota
195.
46
Ioan Macovei, Drept internaţional privat în reglementarea Noului Cod civil şi de procedură
civilă, Edit. C.H.Neck, Bucureşti, 2011, p. 27.

16
BIBLIOGRAFIE:

1. A. Baciu, Drept internaţional privat, Note de curs, Edit. Princeps Edit,


Iaşi, 2005.
2. Al. Sitaru, Drept internaţional privat, Edit. C.H. Beck, Bucureşti, 2013.
3. A. Oprea- Observaţii privind regimul persoanelor juridice în dreptul
internaţional privat român din perspectiva reglementărilor Noului Cod
Civil, Iuriprudentia nr. 3, 2011.
4. D. A. Popescu, Ghid de drept internaţional privat în materia
succesiunilor, 2014.
5. Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil:
Comentarii pe articole art. 1 – art 2664, Edit. Ch Beck, Bucureşti, 2012.

17
6. Ioan Macovei, Drept internaţional privat în reglementarea Noului Cod
civil şi de procedură civilă, Edit. C.H.Beck, Bucureşti, 2011.
7. N. Diaconu, Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2009.
8. Belohlavek Alexander- Convenţia de la Roma. Regulamentul Roma I,
Edit. CH Beck, 2012.
9. S. Savva, Particularităţile privind retrimiterea în Dreptul Internaţional
Privat, Univ. de Stat “B. P. Haşdeu” Cahul, Seria “Ştiinţe Sociale”, 2013.
10. T. R. Popescu, Curs de drept internaţional privat, Bucureşti, 1976.
11. D. Fincham, Rejecting Renvoi for Movable Cultural Propertz:The
islamic Republic of Iran v. Denyse Berend, International Journal of
Cultural Propertz, 2007.
12. K. Roosevelt, Resolving Renvoi: The Bewitchment of our Intelligence bz
means of Language, in Notre Dame La Review, 2005.
13. H. Angsana, Renvoi: not for the Avoidance of Doubt, 2013.
14. Al. Soptica, An ambitious approach to Renvoi, 2015.
15. L. Kramer, Return of the Renvoi, New Zork Universitz, Law Review, vol.
66, nr. 4, 1991.

18