Sunteți pe pagina 1din 2

„Colinda- epifanie și sacrament”- M.M.

Bălașa

În volum, autorul abordează principii care constituie fundamentul realizării esteticului


etnomuzical cu scop hierofanic sau, altfe lspus, sacru.
Ultimul capitol aduce în prim-plan actualizarea ca princpiu al actului fanic și
sacramental.Colinda este o compoziție melopoetică ce se actualizează pe perioadasărbătorilor de
iarnă și anume Crăciunul, respectiv Anul Nou. Perioada practicării colindatului este între 24
decembrie și 1 ianuarie. În acest context, cântarea colindelor estecel mai important fapt care se
realizează în ritualurile sacre din această perioadă. Colinda în sine este un rit, un ceremonial ce
aduce în actualitate o realitate transcedentă. Un rol important îl au colindătorii care îndeplinesc o
funcție sacra, sacerdotală, datorită faptului că divinitatea era prezentă prin ei, divinitatea intra în
locuința familiei care primea colinda, experiența colindei fiind astfel ocazia și modalitatea prin
care omul intra în contact direct cu sacrul.
Este prezentatăc olinda ca „facere”, fiind citat Mihai Pop care opina că desfășurare
acolindatului, locul special ocupat în cadrul ciclului de viață, respectiv sensurile descifrate din
textele colindelor îl determină să afirme că „acest rit nu marchează, ci ca orice act ritual, face.”.
Astfel, colindatul se referă la viitor, la un nou început, la nașterea Anului Nou, omul având
convingerea că puterea colindei va duce la îndeplinirea dorințelor cu privire la noul an. Colinda
reprezintă actualizare și asimilare a „trecutului”, astfel încât aceasta reprezintă, potrivit lui
Ovidiu Bârlea, un mit în acțiune în perioada începutului de an.
Colinda funcționează după un standard hibrid, adică din elemente evocatoare, dar și din
improvizații, totul concentrându-se pe experiență, calitate și capacitate de actualizare. Funcția
supremă a colindei este cea de epifanie, ca manifestare a unei realități sacre, respective de
sacrament ca experiență, ca asimilare. Principiul actualizării colindei se confundă cu oralitatea,
esețială pentru arta folclorică.
Colindatul implică întreaga lume a satului, existând anumite regiuni în care inclusiv
femeile și bătrânii participă. Adesea, familia care primeșt eceata de colindători ia parte la
cântare, formând un cor unitar. Astfel, existența colindatului ca epifanieși sacrament este
condiționată de existența elementului muzical care are rolul de ritualizare. Melodia face posibilă
instaurarea spațiului și timpului interior, religios, făcând din colindă o experiență mitica.
Scopul ultim al colindei și receptarea acesteia se realizează pe tărâmul hierofaniei și al
sacramentului.În cazul colindei, cântecul este o hierofanie. Structura, forma și inclusiv execuția
muzicală a colinde lor sunt strâns legate de principiul repetiției.În privința refrenelor colindelor,
M. Buga considera că acestea au o funcție eminamente simbolică, negându-le rolul
compozițional și afirmând că versurile-refren aveau probabil conotație magică.
Colindele au o particularitate identică cu a descântecelor și anume de a înlocui numele
eroului de acțiune narată de textul poetic,identificare persoane ireale cu cea mistică.
Colindultrebuie să redea cu exactitate textul de bază, orice greșeală făcută din
neglijență aduc rușine colindătorilor, considerându-se lipsă de respect față de gazdă.
Ca piesă melopoetică cântată, prezența colindei înseamnă prezența sacrului, iar
primirea colindei reprezintă primirea lui Dumnezeu.Considerând colinda un mit actualizat poate
fi numită hierofanie. În cultura românească a reprezentat repertoriul bogat în trimiteri și
presupuneri, în conexiuni și origini.Interpretarea colindei este asociată cu dans, urlet, râs, beție,
cu înfățișarea barbară de cânte cexagerat din punct de vedere al intensității timbrului vocal.
Colindatul este eminamente un gen care se „strigă”, reprezentând o ipostază interpretativă,pe de
o parte anti-artistică, iar pe de altă parte autentică.
Astăzi, colindele sunt doar „piese” destinate reproducerii și reprezentăriiși nu acte
de experimentat, înlăturând complexitatea formală, compozițională, arhitecturală pe de o parte,
iar pe de altă parte, complexitatea în sens hierofanic.