Sunteți pe pagina 1din 35

Subiecte Examen - Tranzacţii internaţionale

1. Politica comercială – concept


Este una dintre componentele esenţiale ale politicii economice a unui stat, vizând sfera relaţiilor economice
externe ale acestestuia;
Reprezintă totalitatea reglementărilor (cu caracter juridic, administrativ, financiar, bugetar, bancar, valutar)
adoptate de către un stat, în scopul promovării sau restrângerii schimburilor comerciale externe şi al protejării
economiei naţionale de concurenţă străină.
2. Funcţiile politicii comerciale

• rolul de promovare a relaţiilor economice externe (în special impulsionarea exporturilor sau acelor fluxuri
comerciale care sunt avantajoase pentru ţara respectivă)
• rolul de protejare a economiei naţionale faţă de concurenţa străină (înţelegând prin aceasta reglementarea si
controlul importurilor)
• rolul de echilibrare a balanţei comerciale si de plăţi (prin cresterea ponderii exporturilor si diminuarea
importurilor).

3. Tipuri de politică comercială - Protectionism; Autarhie; Liber schimb.

Protecţionismul - este tipul de politica comerciala cvasigeneral practicat, caracterizat prin masuri de protectie ale
produselor indigene prin intermediul restrictionarii accesului produselor straine pe piata.
Autarhia - Are ca si caracteristica de baza instituirea unor reglementari care blocheaza complet schimbul cu
strainatatea, caracterizandu-se printr-o stare generala de izolare a economiei;

Liberul schimb - Se caracterizeaza prin reglementari care incurajeaza fluxurile comerciale si de cooperare,
legaturile statului respectiv cu alte tari se intensifica, acestea avand ca si consecinte: cresterea productiei, marirea si
diversificarea ofertei interne;

4. Nivelul şi durata protecţiei comerciale

Nivelul protecţiei - reflectă măsura în care sunt apăraţi agenţii economici naţionali; această protecţie trebuie să fie
doar atât de mare încât bunurile autohtone să suporte concurenţa bunurilor străine. Pentru ca protecţia să aibă
întotdeauna efectul scontat trebuie ca întinderea protecţiei să fie invers proporţională cu nivelul ei.

Durata protecţiei - Este de dorit sa fie cat mai scurta. Protectia sa nu fie un sistem permanent, ci unul trecator (pana
cand firmele ajung la un nivel de competitivitate externa). Prelungirea acestei durate este indicata doar daca
intinderea si nivelul protectiei sunt redus.

5. Trăsăturile politicilor comerciale


Dincolo de obiectivele urmărite, măsurile de politică comercială trebuie să ţină seama de uzanţele practicate
în relaţiile economice internaţionale, relaţii caracterizate prin stabilitate şi adaptabilitate. Stabilitatea este
elementul care asigură legături economice de durată, legături necesare satisfacerii obiectivelor pe termen lung
şi care permit existenţa unui climat de siguranţă între parteneri. Adaptabilitatea rezidă din faptul că
reglementările sunt suficient de largi pentru a asigura soluţionarea problemelor care apar, fără intervenţia
organismelor internaţionale.

1
6. Politica tarifară – concept

Parte componenta a politicii comerciale a unui stat si insumeaza totalitatea reglementarilor adoptate de catre stat
care vizeaza intrarea sau iesirea marfurilor in/si din tara;
Implica: Procedura de vamuire (controlul marfurilor si al mijloacelor de transport, cu ocazia trecerii frontierei
vamale); Indeplinirea formalitatilor vamale; Impunerea vamala (plata taxelor vamale).

7. Evoluţia politicii tarifare

Secolul XIX si începutul secolului XX – se caracterizează printr-o evoluţie considerată uneori contradictorie.
Astfel, primele decenii ale secolului XIX apar Deceniile de mijloc sunt caracterizate prin libers chimb si o politică
comercială lejeră. În 1856 în Franţa sunt înlocuite prohibiţiile la import cu taxe vamale, iar în 1860 Anglia renunţă
la taxele protectoare. Ultimul deceniu al secolulul XIX este caracterizat prin revenirea la taxe vamale ridicate.
Primele decenii ale secolulul XX sunt caracterizate prin continuarea politicii vamale rigide.

Perioada interbelică - se caracterizează prin menţinerea restricţiilor din timpul primului război mondial. După
aceea, lumea a cunoscut o revenire intensă a protecţionismului, totuţi comerţul mondial continuă să se dezvolte.

După 1945 – comerţul internaţional a cunoscut o expnasiune rapidă. Creşterea comerţului într-un ritm de două ori
mai mare decât al producţiei a dus la o deschidere a ţărilor lumii spre exterior, iar barierele protecţioniste dispărând
în mod treptat.

Anii 2000 - Anii 2000 marchează o liberalizare a comerţului mondial si concentrarea acestuia pe trei mari zone:
Europa Occidentală, Asia de Sud-Est si America de Nord. Ţările din aceste zone devin principalii exportatori si
importatori de produse cu un înalt grad de prelucrare, domină piaţa produselor agricole si sunt lideri în domeniul
serviciilor.

8. Taxele vamale – concept


Taxele vamale sunt instrumente de politică comercială, care îmbracă forma unor impozite indirecte percepute de
către stat prin autoritatea vamală la trecerea mărfurilor prin graniţele vamale, având rolul de a promova interesele
producătorului si consumatorului autohton.

9. Clasificarea taxelor vamale după tipul impunerii


Taxe vamale de import
Se percep atunci cand marfurile importate trec granitele vamale ale tarii importatoare; Platite de importator si
suportate de catre consumatorul final sau in unele cazuri de catre firma exportatoare; Au cea mai larga raspandire;
Se practica pe perioade lungi de timp; Sunt mai ridicate decat taxele vamale de export si de tranzit.

Taxe vamale de export


Se percep asupra marfurilor destinate exportului; Platite de catre firma exportatoare si suportate de consumatorul
final; Au nivel redus pentru exportul de produse cu grad inalt de prelucrare si ridicat pentru exportul de materii
prime; Au raspandire mai redusa; Se practica pe perioade de timp mai scurte.

Taxe vamale de tranzit


Se percep asupra marfurilor straine care tranziteaza teritoriul vamal al unui stat; In prezent, se folosesc destul de
rar, deoarece tranzitul este o sursa de venituri pentru tara tranzitata.

2
10. Clasificarea taxelor vamale după modul de percepere
Taxe vamale ad-valorem
Se percep asupra valorii vamale (valorii declarate in vama) a produselor; Se stabilesc sub forma unor cote
procentuale; Se aplica mai ales la importul produselor prelucrate; Avantaj → Asigura o procedura de percepere
simpla; Dezavantaje: Au o sensibilitate crescuta la fluctuatiile pretului de pe piata mondiala; Dau posibilitatea
aparitiei fenomenului de evaziune fiscala, prin declararea unei valori in vama mai mici decat in realitate.

Taxe vamale specifice


Se percep ca o suma fixa pe unitatea fizica de marfa importata/exportata; Avantaje: Ofera o protectie tarifara mult
mai ridicata decat cea ad-valorem; Inlatura posibilitatea evaziunii fiscale, deoarece se raporteaza la unitatea fizica a
marfii importate; Nu tin cont de fluctuatiile preturilor de pe piata mondiala; Dezavantaj → Perceperea este deosebit
de greoaie si complexa;

Taxe vamale mixte/compuse


Reprezinta o combinatie intre taxa specifica si cea ad-valorem; Exista mai multe variante de aplicare; Folosite tot
mai frecvent in tarile dezvoltate.

11. Clasificarea taxelor vamale după modul de stabilire


Taxe vamale autonome
Stabilite de stat in mod independent, pentru marfurile provenite din anumite tari cu care nu exista nici un fel de
conventii, tratate sau intelegeri de natura comerciala sau vamala; Se aplica in afara regimului clauzei natiunii celei
mai favorizate;

Taxe vamale convenţionale/contractuale


Se fixeaza pe baza clauzelor stabilite in tratatele comerciale, acordurile bi sau multilaterale incheiate; Se aplica in
regimul clauzei natiunii celei mai favorizate; Fac obiectul negocierilor tarifare din cadrul OMC;

Taxe vamale preferenţiale


Exprima un regim de favoare ce se acorda unei tari si care nu se extinde asupra celorlalte state; Au nivel deosebit
de redus (uneori chiar zero); Sunt o derogare de la clauza natiunii celei mai favorizate;

Taxe vamale de retorsiune


Se aplica ca raspuns (represalii) la politica comerciala neloiala practicata de un stat; Din categoria acestor taxe fac
parte taxele anti-dumping si taxele compensatorii, care se percep ca taxe suplimentare peste taxele vamale in
vigoare.

12. Clasificarea taxelor vamale după scopul urmărit


Clasificarea taxelor vamale dupa scopul urmarit, presupune instituirea unor taxe vamale pentru: Diminuarea
competitivitatii marfurilor straine; Obtinerea de venituri la bugetul statului. Clasificarea taxe lor vamale dupa
scopul urmarit presupune instituirea unor taxe vamele pentru diminuarea competitivităţii mărfurilor străine
sau pentru obţinerea de venituri la bugetul statului. Întotdeauna taxele vamale impuse în scop protecţionist
vor avea valori mai mari decât cele instituite în scop fiscal.
Pe plan mondial, tendinţa generală referitoare la taxele vamale este aceea de reducere a lor. În practic
această reducere se poate realiza pe trei căi:
-metoda reducerii directe sau bilaterale, fie “produs cu produs”, fie “ ţară cu ţară ”, practicat în cadrul
negocierilor bilaterale
-metoda reducerii lineare sau multilaterale, care presupune reducerea tuturor taxelor vamale cu acelaşi
procent, fiind practicat în cadrul negocierilor multilaterale
-metoda armonizării taxelor, care se realizează pe baza coeficientului de armonizare (a) şi a relatiei:
3
A = a x Tv / (a + Tv),
unde: A = taxa vamal rezultat în urma armonizării

13. Tariful vamal – concept


Este un catalog ce cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale si taxele vamale percepute asupra
fiecarui produs sau grupa de produse.

14. Protecţia efectivă şi protecţia nominală


Protectia nominala
• vizeaza valoarea întregului produs supus impunerii vamale;
• este exprimata de taxele vamale înscrise în tariful vamal oficial
• ca regula generala, este direct proportionala cu gradul de prelucrare al marfurilor importate
Protectia efectiva
• vizeaza valoarea nou creata si încorporata în produsul importat;
• factorii ce influenteaza rata protectiei efective sunt: nivelul taxei vamale la produsul finit si la materia prima;

• dispersia tarifara = diferenta dintre nivelul taxelor vamale pe grupe de


produse în functie de gradul lor de prelucrare;
• gradul de prelucrare al produsului.

15. Uniunea vamală


Se realizeaza atunci cand 2 sau mai multe state hotarasc desfiintarea barierelor tarifare si netarifare in relatiile
comerciale reciproce, pentru toate produsele sau pentru o parte din acestea, iar in relatiile cu tarile terte aplica o
politica comerciala comuna.

16. Tipuri de uniune vamală

Uniune vamală perfectă/completă → Cand sunt eliminate taxele vamale la toate produsele care se schimba reciproc
si cu tertii; în cadrul acesteia există un teritoriu vamal unitar şi o politică vamală unitară faţă de terţi.
Uniune vamală imperfectă/incompletă → Cand sunt eliminate taxele vamale numai pentru o parte din produsele ce
se schimba reciproc;
Uniune vamală în regim preferenţial → Cand membrii isi acorda reciproc un regim preferential.

17. Efectul de creare şi determinare de comerţ


Fenomenul de creare de comerţ → Presupune aparitia de noi fluxuri comerciale in cadrul uniunilor vamale, care
inlocuiesc sursele (de materii prime, produse finite, servicii) mai putin eficiente (mai scumpe) cu surse mai
eficiente (mai ieftine) din punct de vedere al costurilor de productie; aceasta este crearea internă de comerţ.
Fenomenul de deturnare de comerţ → Presupune inlocuirea surselor mai eficiente (sub aspectul costurilor de
productie) de furnizare a marfurilor din afara uniunii vamale, cu surse interne ale uniunii mai putin avantajoase.
Acest fenoment apare ca urmare a liberalizării schimburilor comerciale reciproce în cadrul uniunii vamale şi a
instituirii unui protecţionism colectiv faţă de terţi.
18. Zona de liber schimb

Presupune ca, toate tarile participante la zona elimina toate barierele tarifare si netarifare in relatiile comerciale
reciproce, pentru toate produsele sau numai pentru o parte din ele, iar in relatiile cu tertii fiecare tara isi pastreaza
propria politica comerciala, fara a se institui o politica comerciala comuna.

FORME
a). Zona de liber schimb perfectă/completă → Sunt vizate toate produsele care se schimba reciproc si cu tertii;

4
b). Zona de liber schimb imperfectă/incompletă → Sunt vizate numai o parte din produsele ce se schimba
reciproc.

19. Zona liberă


Marfurile straine introduse in aceste zone sunt scutite de plata taxelor vamale, pana la precizarea ulterioara a
destinatiei lor; Marfurile straine introduse in aceste zone trebuie sa suporte plata taxelor de depozitare.
Restrângerea teritoriului vamal (excluderea sau exceptarea vamal ) presupune exceptarea de la regimul
vamal a unei porţiuni dintr-un stat naţional.
Formele restrângerii teritoriului vamal sunt considerate ca şi mijloace de atenuare a protecţionismului.
Aceste restrângeri se pot materializa într-o zonă comercială , industrială , un port, un depozit în care
mărfurile pot fi depozitate, ambalate, prelucrate, fără a se plăti taxe vamale . Aceste zone exceptate de la
teritoriul vamal poartă denumirea de zone libere .
Pe plan internaţional le putem întâlni sub denumiri diferite : zone libere comerciale, zone economice speciale,
zone libere de depozitare, porturi libere, porturi franco etc. Trebuie precizat că , mărfurile străine introduse
în aceste zone sunt scutite de plata taxelor vamale până la precizarea ulterioară a destinaţiei lor, dar ele
trebuie sa suporte plata taxelor de depozitare. Aceste mărfuri pot fi orientate spre piaţa interă a ţării din care
face parte zona liberă , caz în care vor fi supuse impunerii vamale, ca şi orice marfă importată sau pot ieşi din
zona liber , şi implicit din teritoriul statului respectiv pe care îl pot tranzita spre alte state, rămânând scutite de
plata taxelor vamale de import sau de tranzit. De obicei, în interiorul zonelor libere sunt create diferite
întreprinderi în cadrul cărora produsele vor suferi unele transformări, pentru a fi ulterior exportate, fără
perceperea de taxe vamale.
20. Antrepozitul vamal

Depozite in care marfurile pot fi pastrate pe o perioada determinata de timp, fara plata taxelor vamale. Perceperea
de taxe vamale are loc numai in situatia in care, dupa expirarea perioadei de pastrare, marfurile sunt introduse pe
teritoriul vamal al statului.
Antrepozitele vamale sunt depozite în care mărfurile pot fi păstrate o perioadă determinată de timp, fără
plata taxelor vamale.
Perceperea de taxe vamale are loc numai în situaţia în care, după expirarea perioadei de păstrare mărfurile
sunt introduse pe teritoriul vamal al statului. În practic apare o deosebire între antrepozitele reale şi cele
nominale. Antrepozitele reale presupun existenţa unor construcţii special amenajate în vederea depozitării în
bune condiţii a mărfurilor pe o perioadă limitată de timp (în general, maxim 2 ani). Antrepozitele
nominale au acelaşi regim ca şi cele reale, dar nu întrunesc toate condiţiile necesare pentru păstrarea
anumitor produse; în unele cazuri construcţia propriu-zisă poate lipsi. În general, taxele de antrepozitare
percepute în cazul antrepozitelor nominale sunt mai mici decât cele percepute în antrepozitele reale. Prin
crearea de zone libere sau antrepozite, statul poate urmări dezvoltarea zonelor respective, punerea în valoare a
resurselor interne sau a forţei de muncă , atragerea capitalului străin, încurajarea tranzitului etc.
21. Trăsăturile politicii netarifare

− instrumentele netarifare urmăresc mărfurile pe parcursul lor, de la exportator până la


consumatorul final, producând efecte protecţioniste mult mai puternice
− se prezintă într-o mare diversitate, de la ţară la ţară, atât sub aspectul gradului de
protecţie oferit, cât si al domeniilor concrete de aplicare
− instrumentele utilizate pot afecta atât volumul fizic al importurilor, cât si preţurile
mărfurilor importate, mergând de la limitarea până la blocarea lor
− reglementările si modul lor de folosire nu sunt întotdeauna publice, fiind mai greu de
cunoscut de către exportatori, astfel încât este mai dificil de determinat gradul lor de
protecţie (de multe ori ele nu se găsesc între măsurile de politică comercială directă).

5
22. Interdicţia la import-export
Forma cea mai radicala a limitarilor cantitative; Consta in interzicerea totala sau partiala, pe o perioada limitata
sau nelimitata a importurilor sau exporturilor unor produse, in relatiile comerciale cu o anumita tara sau grup de
tari.
Interdicţia sau prohibiţia la import/export este forma cea mai radicală a limitărilor cantitative, care constă în
interzicerea totală sau parţială , pe o perioadă limitată sau nelimitată a importurilor sau exporturilor
unor produse în relaţiile comerciale cu o anumită ţară sau un grup de ţări. Instituirea interdicţiei poate fi
determinată de motive economice (asigurarea unei protecţii foarte mari a produselor naţionale faţă de
concurenţa străină , echilibrarea balanţei de plăţi), de motive politice (când sunt folosite în scopuri de
discriminare comercială ) sau din alte motive (protecţia fito-sanitar , asigurare a stării de sănătate şi
securitate a populaţiei). Interdicţiile se materializează în refuzul statului în cauză de a elibera licenţe
de import sau export (mai rar) pentru produsele supuse interdicţiei.

23. Contigentele de import-export

Reprezinta plafoane maxime, cantitative sau valorice, privind exportul sau importul unor marfuri sau grupuri de
marfuri, care se instituie pentru a proteja echilibrul pietei interne, de obicei pe timp determinat;
Exista 2 mari categorii de contingente:
Contingentele globale → Se stabilesc fara a specifica repartitia pe tari a exporturilor/ importurilor;
Contingentele selective/bilaterale → Guvernul tarii importatoare/exportatoare repartizeaza cote cantitative
diferitelor tari);
Contingentarea se face diferit, pentru import si pentru export:
Contingentul de import → Dat de plafonul maxim, cantitativ sau valoric, admis la importul anumitor produse
sau grupe de produse, pe o perioadă determinată de timp, de regulă un an;
Contingentele de export → Utilizate în scopul limitării cantitative a exportului anumitor mărfuri importante
pentru economia naţională;

24. Licenţele de import export

Autorizatii pe care statul le acorda importatorilor/exportatorilor pentru un anumit produs sau pentru o grupa de
produse, pe o perioada bine determinata de timp;
Exista 2 tipuri de licente:
Licenţe automate → Acordate pentru produsele care nu sunt supuse unor restrictii sau contingentari la
import/export;
Licenţe neautomate
• Eliberate pentru produsele neliberalizate la import/export, fiind direct corelate cu contingentele impuse la un
anumit produs;
• Pot fi;
o Licenţe globale/generale → Autorizaţii de export/import, eliberate de către stat pe baza contingentelor
globale, stabilind numai volumul de mărfuri care poate fi importat/exportat într-o anumită perioadă de timp;
o Licenţe individuale/bilaterale → Folosite de către stat în legătură directă cu contingentele bilaterale,
precizând obligatoriu ţara de provenienţă a importului/exportului.

25. Limitările voluntare de export


Intelegeri intre diferite state, prin care tara exportatoare se obliga - la cererea sau la presiunea tarii importatoare -
sa-si limiteze volumul exportului pentru un anumit produs, pana la un anumit nivel.
Limitările voluntare la export (restricţii voluntare la export) sunt înţelegeri între diferite state, prin care ţara
exportatoare la cererea sau la presiunea ţării importatoare, se obligă să - şi limiteze volumul exportului,
pentru un anumit produs, până la un anumit nivel. Ele au apărut la începutul anilor 80, când Statele Unite

6
şi UE le-au introdus în relaţiile comerciale cu Japonia (aceasta din urmă a fost “invitat” să - şi limiteze
exporturile anumitor produse pe piaţa occidentală : automobile, produse electronice). Cu toate acestea, ele
nu au avut efectul scontat (reechilibrarea balanţei comerciale cu Japonia) pentru că, concomitent cu
restrângerea exporturilor către SUA şi UE, Japonia i-a redus substanţial importul de produse din aceste ţări.
Acest tip de instrument netarifar este inclus, de regulă , în acorduri mai ample numite aranjamente privind
comercializarea ordonată a produselor. În funcţie de numărul statelor participante la astfel de înţelegeri,
limitările voluntare la export pot fi bilaterale sau multilaterale. Trebuie arătat că folosirea unor asemenea
măsuri determină modificări în reorientarea fluxurilor comerciale la produsele vizate, şi de asemenea,
faciliteaza formarea de carteluri între ţările exportatoare în vederea repartizării cotelor de export. Experienţa
a arătat că, deşi aceste limitări s-au dorit a fi o măsură temporară , cu scopul de a ajuta ţările
importatoare să - şi modernizeze ramura respectivă pentru a deveni competitiv în raport cu concurenţa, ele
au început să capete un caracter permanent.
26. Prelevări variabile la import

− Au fost instituite in UE in cadrul politicii agricole;


− Imbraca forma unor taxe vamale suplimentare;
− Se calculeaza ca diferenta intre pretul de import si pretul comunitar la care se comercializeaza produsele
respective pe piata europeana, din care se scad cheltuielile de transport pe parcursul comunitar; pretul astfel
rezultat este mai mare decat pretul international la produsul respectiv.

27. Preţuri minime, maxime la import


Imbraca forma impunerii unor preturi minime sau maxime la import, in functie de politica si interesul statului in
cauza, astfel:
Preţul minim la import
 Apare în cazul în care produsele naţionale au costuri de producţie mai mari decât preţurile practicate pe
piaţa internaţională a bunului respectiv;
 În această situaţie, ţările importatoare impun un preţ minim de import, cel puţin egal cu preţul de pe
piaţa internă;
Preţul maxim la import
 Se foloseşte în situaţia în care o ţară încearcă să ridice, în mod artificial, preţurile la anumite produse pe
care le exportă, prin vânzarea lor pe piaţa externă la un preţ foarte mare;
 Nivelul acestor preţuri este egal cu preţul produselor similare de pe piaţa internă.

28. Ajustări fiscale la frontieră

Regimul fiscal potrivit caruia produsele de export sunt scutite de impozite indirecte, iar produsele de import sunt
supuse la aceleasi impozite ca si cele indigene. Pot imbraca o varietate de forme, prezentand diferentieri de la o tara
la alta si de la o categorie de produse la alta, in scopul de a acorda un regim fiscal favorabil exportului si
nefavorabil importului.
29. Taxele antidumping
Au fost instituite iniţial contra practicilor neloiale, pentru ca în prezent să capete o orientare pur protecţionistă.
Aceste taxe au rolul de a aduce preţurile produselor la nivelul iniţial. Baza de calcul a lor este dată de subvenţia
estimată şi de prejudicial adus ţării importatoare. Acest tip de taxă este considerată barieră netarifară deoarece pe
parcursul anchetelor desfăşurate schimburile comerciale între ţările respective pot fi sistate.

30. Depuneri prealabile în valută

7
Prevad obligatia importatorului de a depune in contul organelor vamale ale tarii lor (importatoare), un procent in
valuta din contravaloarea importului, cu cel putin 6 luni inaintea efectuarii acestuia. Caracterul restrictiv vine din
faptul că, pentru importator suma respectivă nu este purtătoare de dobânzi. În această situaţie, importatorul va
încerca să recupereze dobânda pierdută prin cresterea preţului produsului respectiv, care va determina scăderea
competitivităţii acestuia pe piaţa internă.

31. Formalităţi vamale şi administrative


Imbraca forma:
 Evaluării mărfurilor în vamă → Se face pornind de la pretul facturat, cu conditia ca acesta sa fie real, iar
transformarea acestui pret in moneda nationala a tarii importatoare, se face la un curs agreat de FMI;

 Documentele şi formalităţile vamale suplimentare cerute la import/export → Folosite si azi de multe tari pentru
a limita/deforma fluxul comercial, in directia dorita de statul in cauza. Numărul mare de documente, regulile de
completare, termenele impuse pt fiecare operaţiune, penalităţile aplicate pt întârzieri sau greşeli în completarea
documentelor se constituie ca măsuri netarifare, care au uneori un efect mult mai mare decât al altor
instrumente.

32. Obstacole tehnice


• Standarde pe care un produs importat/exportat trebuie sa le respecte;
• Acele bariere netarifare pe care un stat le poate aplica intr-un numar nelimitat;
• Cele mai intalnite masuri de acest gen, sunt:
• Normele sanitare si fito-sanitare;
• Normele de securitate;
• Normele privind ambalarea, marcarea si etichetarea.

33. Participarea statului la comerţul exterior

Masura tarifara atat pentru statele dezvoltate, cat si pentru cele mai putin dezvoltate;
Din aceasta categorie fac parte:
• Achiziţiile guvernamentale → Cumparari de bunuri si servicii realizate de catre stat pentru dotarea
institutiilor publice, in care se acorda prioritate marfurilor nationale, in defavoarea celor straine;
• Comertul de stat → Operatiuni de comert exterior efectuate de intreprinderile de stat, care reprezinte o bariera
netarifara numai in masura in care statul ofera o serie de facilitati pentru firmele de stat in defavoarea celor
private;
• Monopolul de stat asupra importului unor produse → Ofera posibilitatea statului sa limiteze importul la
produsele respective si sa stabileasca un anumit pret.

34. Măsuri de stimulări a exportului – concept, tipologie

Măsurile de stimulare a exporturilor sunt măsuri luate la nivel macroeconomic, care vizează cresterea
competitivităţii mărfurilor destinate exportului, precum si sporirea gradului de cointeresare a producătorilor si
exportatorilor în vederea cresterii exporturilor.
Aceste măsuri care se doresc a fi elemente de influenţare pozitivă a exportatorului, exercită anumite
efecte asupra politicii comerciale. În primul rând, ele asigură un regim preferenţial pentru activitatea de
export; aceasta înseamnă de fapt un efort făcut de stat pentru a asigura competitivitatea produselor autohtone
pe pieţe externe. În al doilea rând, ele vor fi aplicate mai ales în domeniile în care există o concurenţă mare pe
piaţa externă , sau în situaţia în care anumite ţări beneficiază de avantajele date de resursele de care dispun.

8
35. Subvenţiile directe la export
Sume de bani pe care statul le acorda anumitor firme care produc pentru export, cu scopul a le acoperi o parte din
costurile de productie. Desi sunt interzise, sunt practicate mai ales in domeniile strategice (armament). Prezintă în
general două caracteristici: în primul rând ele vizează obţinerea unui anumit preţ pt un contract de export, mai
repede decât asigurarea unui anumit volum al vânzărilor la export, în al doilea rând, în general cuantumul
subvenţiei este fixat nu înainte ci după ce a fost asigurat un anumit contract de export şi s-a negociat un preţ între
firma exportatoare şi cea importatoare.
36. Primele directe la export

Sume de bani acordate de catre stat unor firme exportatoare, ca recompensa pentru un anumit volum al exportului
sau pentru anumite produse exportate; Motivaţia acordării acestor prime nu este rentabilizarea producţiei, ci
creşterea volumului acesteia, precum şi modificarea structurii şi orientării fluxului commercial.

37. Subvenţiile indirecte la export

Imbraca forma unor servicii (de prospectare a pietei, asistenta tehnica de specialitate, organizarea de targuri si
expozitii, deschiderea de reprezentante comerciale in alte tari), servicii suportate in intregime sau partial de catre
stat. În practica internaţională, aceste subvenţii se adresează mai ales firmelor mici şi mijlocii care nu dispun de un
suport financiar adecvat intrării pe o piaţă nouă.

38. Măsuri de stimulare a exportului de natură fiscală

Facilităţi fiscale pentru mărfurile exportate - Imbraca forma unor reduceri sau restituiri ale impozitelor pe circulatia
marfurilor; Concretizate in:
• Drawback → Rambursarea taxelor, impozitelor şi altor prelevări, suportate anterior de exportator pentru
importul unor materii prime, materiale, produse semifinite care vor fi încorporate sau transformate în
produse destinate exportului;
• Importul cu scutire condiţionată de plata taxelor vamale → Importul de produse care vor intra în
componenţa unor mărfuri destinate exportului, va fi scutit de plata taxelor vamale;
Facilităţi fiscale acordate exportatorilor – Imbraca forma unor reduceri fiscale acordate firmei exportatoare, de
genul: reducerea impozitului pe profitul obtinut din export.

39. Măsuri de stimulare a exportului de natură financiar – bancară


Credite de export
 Credite instituite pentru a finanta o parte din valoarea exportului;
 Din aceasta categorie fac parte: Credit cumpărător; Credit furnizor; Linii de credit;
Asigurarea şi garantarea creditelor → Constituie o parghie importanta de cointeresare a exportatorilor, de a efectua
livrari pe credit in strainatate.

40. Măsuri de stimulare a exportului de natură valutară


Prime valutare → Prime obtinute de catre exportatori, cu ocazia schimbarii valutei straine obtinuta din export, pe
moneda nationala, la un curs de schimb mai avantajos decat cursul oficial;
Deprecierea monedei naţionale → Metoda de stimulare a exporturilor numai in masura in care:
 Deprecierea monedei nationale in raport cu cea straina, este mai accelerata decat scaderea puterii interne de
cumparare;

9
 Cererea externa pentru marfurile de export este elastica fata de pret.

41. Riscul internaţional – definiţie şi tipologie


Complexitatea problemelor legate de circuitul economic mondial îşi regăseşte reflectarea în obiectivele
organizării şi conducerii oricărei afaceri de comerţ exterior:
a) delimitarea sferei importatorilor / exportatorilor potenţiali (pieţei potenţiale); aici trebuie avute în vedere
politicile şi reglementările comerciale, capacitatea de absorţie a pieţei, concurenţa, reglementările
circulaţiei monetare.
b) stabilirea mobilurilor de import / export a partenerilor
c) adaptarea ofertei la cerinţele pieţei, în condiţiile în care piaţa internaţională este caracterizată de un
dinamism continuu
d) realizarea şi utilizarea unor reţele optime de comercializare şi de distribuţie, reţele desfăşurate între
cele două limite: producătorul de export - consumatorul final; cele mai des întâlnite reţele de distribuţie
cuprind unul sau mai muţ i intermediari specializaţi în acte de comerţ exterior
e) asigurarea unei comunicării permanente, exacte şi în timp util între producător şi consumatorul final
f) negocierea şi contractarea afacerii
g) îndeplinirea obligaţiilor contractuale
h) asigurarea activităţii post-contractuale.
Realizarea acestor obiective prezintă o serie de riscuri care sunt mult mai pronunţate decât cele de pe
piaţa internă . Riscurile în sfera internaţională sunt date de faptul că în afacerile externe partenerii
sunt mai numeroşi, diferiţi ca putere de negociere, reglementările legale sunt diferite de la ţară la ţară ,
obligaţiile partenerilor se realizează în afara graniţelor, preţurile se stabilesc după alte criterii, de cât
cele interne şi apar o serie de factori economici, comerciali, politici, valutari care pot influenţa
activitatea. Putem defini riscul ca posibilitatea de a obţine rezultate favorabile sau nefavorabile într-o acţiune
viitoare exprimată în termeni probabilistici. Trebuie precizat faptul că riscul nu se confundă cu
probabilitatea, întrucât ţine atât de probabilitate, cât şi de amploarea evenimentului. O altă definiţie
exprimă riscul ca posibilitatea apariţiei unei pierderi în cadrul unei tranzacţii economice ca rezultat al
producerii unor evenimente sau fenomene imprevizibile.

42. Riscul de preţ


RISCURI DE PREŢ → Apar datorita neconcordantei in timp intre momentul incheierii contractului de export-
import si momentul incasarii sau al platii, in urmatoarele situatii:
 Pentru importator → Pretul stabilit in momentul incheierii contractului este mai mare decat pretul mondial
din momentul platii;
 Pentru exportator → Pretul contractului este sub nivelul celui mondial din momentul platii.
Apariţia acestui risc de preţ poate fii determinată de o serie de factori comerciali sau monetari, având un impact
direct mai ales asupra celor care realizează producţia pt export. Astfel pt producători acest risc se manifestă mai
ales când preţul extern rămâne constant sau scade, iar preţul intern creşte datorită creşterii preţurilor materiilor
prime, ale manoperei, etc. O altă situaţie apare atunci când, preţul extern creşte în raport cu cel stabilit în contract,
astfel că firma de comerţ exterior pierde în cazul exportatorului şi câştigă în cel al importatorului.

43. Riscul valutar

Posibilitatea aparitiei unei pierderi in cadrul unei afaceri, datorita modificarii in sensul aprecierii/deprecierii valutei
de contract, in intervalul dintre momentul incheierii contractului si data efectuarii platii. Acest risc valutar apare pt
exportator atunci cand la data incasarii creantei valuta in care s-a efectuat tranzactia s-a depreciat.
 Pentru importator se manifestă când moneda de plata s-a apreciat in perioada dintre momentul
incheierii contractului si efectuarea platii, deci el este obligat să-şi procure mai scump valuta
respectivă

10
 Pentru exportator se manifestă când valuta in care s-a efectuat tranzactia s-a depreciat, la data incasarii
creantei.

44. Schimburi comerciale directe


Putem defini schimburile comerciale directe sau comerţul exterior direct ca modalitatea prin care producătorul
se angrenează direct în relaţiile internaţionale, ca exportator sau importator, reducând la maxim posibil
elementele/firmele intermediare. În practica de comerş exterior, exportatorii pot fi grupaţi în două
categorii: pasivi şi activi. Exportatorii pasivi sunt cei care răspund solicitărilor pieţei, fără să aibă o
strategie proprie de internaţionalizarea a activiţilor firmei. În această categorie sunt încadrate firmele
care au o pondere a exportului în cifra de afaceri sub cota de 15%, şi care efectuează operaţiuni de
comerţ exterior numai dacă primesc o cerere de ofertă sau o comandă din străintate. Exportatorii activi sunt
cei care concep o strategie de internaţionalizare şi urmăresc promovarea exporturilor, având un comportament
de pătrundere pe piaţă mult mai agresiv.

45. Funcţiile marketingului internaţional


Sistem de activitati interconditionate, care urmaresc sa satisfaca conditiile pietei la un pret adecvat si in conditii de
rentabilitate.
FUNCŢII
 Investigarea pietei;
 Depistarea si cunoasterea exacta a partenerilor si concurentilor potentiali;
 Gasirea celor mai eficiente retele de promovare si distributie;
 Apararea pietei si cucerirea de noi piete.

46. Conceptul de conjunctură economică


− Situatie, ansamblu de imprejurari si conditii care influenteaza evolutia unui fenomen economic;
− Ansamblul factorilor care influenteaza starea generala a economiei intr-o perioada si tendintele ei;
− Totalitatea proceselor curente ce au loc in viata economica la un moment dat si a tendintelor acesteia;
− Suma fenomenelor si proceselor curente din economia nationala sau mondiala, dintr-o ramura sau alta, in
stransa lor interdependenta.

47. Extensia directă ca politică de produs


Extensia directă reprezintă introducerea unui produs pe o piaţă străină , fără nicio modificare, plecând
de la convingerea că trebuie găsiţi clienţi pentru produs aşa cum este el.
Aplicarea acestei strategii, deşi este tentantă pentru orice producător deoarece nu presupune cheltuieli
suplimentare, are un grad de risc ridicat. Această strategie care coincide cu procesul de standardizare a unui
produs prezintă câteva avantaje : cheltuieli mai mici datorită economiilor care se fac în faza
producţiei, a cheltuielilor de cercetare, dezvoltare şi promovare , un produs standardizat măreşte şansele
de a recupera rapid investiţia, managementul unei firme care comercializează produse standardizate este
mult mai uşor de realizat.

48. Adaptarea produsului


Adaptare a produsului presupune modificarea acestuia pentru a corespunde condiţiilor sau
preferinţelor pieţei locale. Putem discuta aici despre existenţa unor grade de adaptare diferite. Altfel,
o firmă poate produce o versiune regională a produsului său, cum ar fi varianta produsului pentru
Europa, pentru America sau o versiune naţională a acestuia. Deasemenea o firmă poate realiza
inclusiv o versiune de oraş sau o versiune pentru detailiştii produsului. Dintre factorii care susţin
adaptarea ca şi strategie de marketing enumerăm: diferenţierea condiţiilor de utilizare, influenţele

11
reglementărilor naţionale, diferenţierea comportamentului consumatorului şi posibilitatea adaptării la
cerinţele pieţei locale.

49. Crearea unui produs nou


Creare a unui produs constă în a crea ceva cu totul nou sau special pentru anumit piaţă . Această creaţie
poate îmbrăca două forme. Prima constă în reintroducerea unui produs vechi ale cărui caracteristici
sunt adaptate nevoilor specifice unei ţări străine, modalitate care ilustrează cel mai bine, aşa-numitul
ciclu internaţional de viata al produsului; în cadrul acestuia ţările pot fi situate în etape diferite de
pregătire a accept rii unui anumit produs. A doua formă a invenţiei constă în crearea unui produs
absolut nou care să corespundă nevoilor manifestate într-o altă ţară .

50. Strategia de preţuri bazată pe cost, pe cerere, pe concurenţă


Strategii de preţ bazate pe costuri
 Cele mai cunoscute modalitati de stabilire a preturilor de export;
 Determinarea pretului de export: cost de productie → costuri specifice ale activitatii de export (conditii
INCOTERMS) → costuri de comercializare → pret de export;
Strategii de preţ bazate pe cerere
 Se bazează pe luarea în considerare a nivelului şi structurii cererii pe piaţa bunului în cauză;
 Se pleacă de la ideea că, preţul unui produs trebuie stabilit în funcţie de costuri, cât şi în funcţie de
avantajele oferite consumatorului prin achiziţionarea produsului respectiv;
Strategii de preţ bazate pe concurenţă → Au la baza principiul comparatiei, potrivit caruia, exportatorul sau
importatorul cumpara propriul produs si pretul acestuia cu cel al concurentei.

51. Politica de promovare pe piaţa internaţională


Politica de promovare, componentă a mixului de marketing, urmăreşte informarea, convingerea şi
influenţarea cumpărătorilor în legătuă cu oferta firmei. Tot mai mulţi împărtăşesc opinia conform
căreia, promovarea tinde să devină una dintre cele mai costisitoare componente ale strategiei de
marketing . În domeniul tranzacţiilor internaţionale, promovarea îmbracă aceleaşi forme, cu singura
deosebire că , emiţătorul şi receptorul instrumentului promoţional se găsesc pe pieţe din ţări diferite.

52. Etapele procesului de negociere internaţională


− Prenegocierea → Are ca punct de plecare manifestarea intentiei de colaborare intre parteneri, materializata
prin schimburi de documente, comunicare scrisa sau o prima discutie in care viitori parteneri isi exprima
intentiile; această fază se încheie cu declararea oficială a intereselor părţilor.
− Negocierea propriu-zisa → presupune intalnirea reprezentantilor partilor, declararea si armonizarea
intereselor, care se vor concretiza prin incheierea unei intelegeri sau a unui contract; Această fază
presupune o angajare solemnă a părţilor pentru realizarea unui avantaj comun si a unor avantaje pentru
fiecare dintre părţi, materializată în realizarea unor înţelegeri.
− Post-negocierea → Incepe o data cu adoptarea contractului si se concertizeaza prin punerea in aplicare a
prevederilor acestuia;
− Protonegocierea → Presupune desfasurarea pe perioada contractului, a unor activitati de armonizare a
intereselor si a punctelor de vedere, constand in acte unilaterale (declaratii mass-media) ce pot fi

12
considerate de parteneri ca semne pozitive ale derularii contractului. Această fază are un rol deosebit de
mare în derularea normală a contractului sau în apariţia unor blocaje.

53. Pregătirea negocierilor internaţionale


− Intocmirea unor studii, pe baza carora sa poata fi facuta o analiza a contextului in care se desfasoara
tratativele;
− Delimitarea cat mai exacta a obiectivelor proprii si raportarea acestora la obiectivele partenerilor;
− Realizarea unor contacte cu partenerii prin: targuri si expozitii, vizite la parteneri, banci de prestigiu;
− Desfăşurarea unor acte de informare şi previziune
− Anticiparea desfasurarii negocierilor si elaborarea planului de negociere.

54. Cererea şi oferta de marfă internaţională


Cererea de ofertă
 Reprezinta manifestarea de vointa a unei firme de a cumpara o marfa;
 Poate fi redactata pe formulare tipizate sau prin scrisori individuale;
 Atunci cand importatorul are nevoie urgenta de marfa, cererea de oferta precizeaza cantitatea si pretul
maxim; astfel, cererea de oferta se poate transforma in comanda;
 Pentru livrarile prompte preturile sunt mai ridicate decat pentru cele la termen;
Oferta de mărfuri
 Reprezinta o propunere pentru incheierea unei operatiuni de export, propunere care poate:
• Sa porneasca din initiativa exportatorului;
• Sa fie un raspuns la o cerere de oferta;
 Trebuie sa fie caracterizata prin claritate, precizie, concizie, aspect placut si traducere impecabila in limba
tarii in care se lanseaza;
 Poate fi:
a). Fermă → Exportatorul se obliga sa pastreze marfa pentru clientul caruia i-a oferit-o; daca importatorul nu
accepta oferta pana la data indicata, aceasta se considera refuzata;
b). Facultativă → Exportatorul poate oferi aceeasi partida de marfuri mai multor clienti, executand comanda
celui care raspunde primul;
 Mijloacele de ofertare cele mai utilizate in practica comerciala sunt:
Corespondenta; Targuri si expozitii internationale; Reprezentanti comerciali; Comisionari;
 Elementele care intră în conţinutul unei oferte sunt: Descrierea marfii; Pretul si cantitatea corespunzatoare
acestuia; Conditii de livrare (INCOTERMS); Conditii de plata; Termenul livrarii; Alte conditii legate de
specificul marfii.

55. Elementele contractului internaţional


Contractul de vânzare-cumpărare internaţional de mărfuri conţine elementele definitorii ale unei
vânzări sau cumpărări, fiind acordul de voinţă între doi parteneri, având sediile în ţări diferite, acord
prin care, una dintre părţi (vânz torul/exportatorul) se obligă să transfere asupra celeilalte părţi
(cumpărătorul/importatorul) dreptul de proprietate al unui bun al său, contra unui preţ .

56. Denumirea mărfii în contractul


Trebuie stabilita in asa fel incat sa se stie exact despre ce marfa se discuta, pentru a se inlatura orice posibilitate de
intelegere gresita. Trebuie facuta diferentierea intre marfuri:
Fungibile → Marfuri care ofera posibilitatea inlocuirii unui lot de marfa cu alt lot (petrol,cafea,bumbac);
Nefungibile → Marfuri care necesita enumerarea in cadrul contractului, a elementelor care contribuie la
individualizarea produsului.

57. Cantitatea mărfii în contractul internaţional


13
Se determina prin folosirea unor unitati de masura, in conformitate cu uzantele comerciale de pe piata
clientului. Se determina la locul de expediere a marfii (fabrica, port, aeroport, statie de cale ferata), dar exista si
situatii in care partenerii hotarasc ca stabilirea cantitatii sa se faca la destinatie. Atunci cand cantitatea nu se
poate determina exact datorita caracteristicilor pe care le are marfa sau din cauza mijloacelor de transport,
aceasta se inscrie in contract cu o anumita aproximatie sau toleranta.

58. 3 metode de determinare a calităţii mărfii în contracte externe


Se determina conform practicilor de pe piata internationala, prin mai multe metode:
1. Determinarea calităţii pe baza vizionării mărfii
 Importatorul/cumparatorul examineaza marfa si isi da consimtamantul pentru incheierea contractului;
 Aceasta metoda se practica sub 2 forme:
a). Clauza „Văzut şi plăcut”- importatorul a vazut marfa inaintea incheierii contractului, s-a declarat de
acord cu ea, fara sa se mai impuna o descriere calitativa a marfii.
b). Clauza „După încercare”
 Se refera la faptul ca incheierea contractului este conditionata de acceptarea calitatii de catre
cumparator, care trebuie sa se pronunte intr-un anumit timp asupra marfii;
 Daca marfa nu este acceptata, contractul se considera reziliat.
2. Determinarea mărfii pe bază de descriere
 Se face prin detalierea unor caracteristici tehnice ale produsului;
 Cel mai frecvent utilizata in contractele de vanzare –cumparare internationale.
3. Determinarea calităţii pe bază de mostre
 Se manifesta prin punerea de catre vanzator la dispozitia cumparatorului a unei mostre, pe baza
careia acesta din urma isi va da consimtamantul;
 Mostra este o reprezentare a marfii, care trebuie sa redea in modul cel mai fidel calitatile acesteia.
4. Determinarea mărfii pe baza utilizării unor condiţii consacrate
a). Condiţia „Aşa cum este”/ „Tel Quel”
 Importatorul accepta marfa fara vizionare, asa cum este;
 Dezavantajul este acela ca importatorul va fi obligat sa accepte si sa plateasca marfa chiar daca aceasta nu
corespunde calitativ;
b). Condiţia „Marfă sănătoasă la descărcare”/ „Sound delivered”
 Importatorul nu va accepta marfa decat daca soseste la destinatie la calitatea convenita;
 Se va plati numai marfa care raspunde din punct de vedere calitativ;
c). Conditia „Comerţul cu secară”/ „Rye terms”
 Importatorul va accepta marfa chiar daca aceasta soseste la destinatie cu unele deprecieri calitative;
 Pentru produsele deteriorate, vanzatorul va oferi o reducere de pret proportionala cu deprecierea calitativa
existenta.

59. Ambalarea şi marcarea produselor


 In contract sunt necesare precizari in legatura cu situatia ambalajului:
• Daca ambalajul trece in proprietatea cumparatorului;
• Daca ramane proprietatea vanzatorului;
• Daca se imprumuta sau se inchiriaza de la importator/exportator;
 Daca ambalajul se vinde o data cu marfa, pretul ambalajului se calculeaza dupa una din urmatoarele clauze:
a). Clauza „Neto” → Vanzatorul nu pierde nimic pentru ambalaj, costul acestuia fiind inclus in pretul
marfii;
b). Clauza „Neto plus ambalaj” → Vanzatorul calculeaza separat pretul ambalajului, care poate fi mai
mic sau mai mare decat pretul marfii;
c). Clauza „Bruto per neto” → Pretul ambalajului va fi acelasi cu pretul unitar al marfii.

14
 Pe langa functia de protectie a marfurilor ambalajul are si o functie promotionala, prin realizarea unor
ambalaje speciale, care sa asigure o buna reclama pentru produsul in cauza.

60. Condiţiile INCOTERMS


Condiţiile de livrare INCOTERMS au fiecare o denumire standard şi o abreviere consacrată (din 3
litere), care au fost sta bilite prin colaborarea dintre ONU şi Camera Internaţional de Comerţ . Aceste
condiţii îşi extind efectele asupra tuturor etapelor pe care le presupune o livrare internaţională de mărfuri:
- obligaţiile celor două părţi, vânzătorul fiind obligat de a livra marfa în cantitatea şi calitatea
contractată , la termenul şi locul de livrare convenit, însoţit de documentele specifice unei livrări
internaţionale, iar cumpărătorul să preia şi să plătească marfa la termenul convenit
- suportarea cheltuielilor de ambalare, care revin, în mod uzual, vânzătorului (cu excepţia cazului în
care mărfurile se livrează neambalate)
- controlul calitativ şi cantitativ al mărfii se face în conformitate cu clauzele contractuale,
cheltuielile fiind suportate de către vânzător
- stabilirea locului în care cheltuielile şi riscurile trec de la vânzător la cumpărător
- obligaţia vânzătorului de a-l anunţa pe cumpărător că marfa a fost pusă la dispoziţia sa (sau a
cărăuşului); în cazul în care transportul cade în sarcina cumpărătorului acesta este obligat de a-l
înştiinţa pe vânzător asupra modului în care marfa va fi preluată de cărăuşul de semnat
- încheierea contractului de transport şi obţinerea documentelor aferente
- organizarea vămuirii, plata taxelor vamale şi obţinerea altor documente necesare.

61. Condiţii de plată în contractul internaţional

 Modul în care se va face plata → Influentat direct de cadrul juridic existent intre cele doua tari implicate;
 Moneda de decontare
• De regula, moneda in care se exprima pretul in contract;
• Valuta in care se stabileste pretul marfii poarta denumirea de valuta preţului/valuta tranzacţiei;
• Valuta in care se face decontarea se numeste valuta plăţii/valuta de decontare;

62. Termenul de plată


• Va fi conditionat de termenele de livrare din contract;
• Poate fi:
a). Anticipat → Poate avea ca obiect:
• Aconturi acordate de cumparator;
• Garantii acordate de cumparator prin plata unui avans, din care exportatorul va putea sa-si
recupereze eventualele prejudicii aparute;
• Plati esalonate si efectuate in perioada de executie a unui obiectiv complex;
b). Prompt → Plata se realizeaza dupa efectuarea livrarilor sau prestarea serviciilor;
c). La termen.

63. Serviciul de expediere internaţională


Obiectul expediţiei internaţionale este transmiterea mărfurilor de la exportator la importator, de fapt
expeditorul fiind un intermediar între ceilaţi participanţi la operaţiunea de export–import: exportator,
importator, armator şi cărăuş .
Expeditorul este o persoană fizică sau juridică care, în schimbul comisionulu preia mărfurile de la
exportator/vânzător, efectuează o sumă de operaţii, astfel încât marfa să ajungă la
importator/cumpărător, bucurându-se de încrederea celorlalţi participanţi; apariţia expeditorului, ca şi
categorie economică se datorează adâncirii diviziunii muncii.

15
În cadrul derulării operaţiunilor de export – import, rolul pe care trebuie să-l joace o casă de expediţii
este: alegerea rutei de îndrumare în funcţie de numeroase criterii, rută care trebuie să asigure cea mai
bună modalitate de transmitere a mărfurilor de la exportator la importator alegerea mijloace lor de transport
adecvate formarea partizilor optime de mărfuri în vederea transportului realizarea transporturilor combinate sau
multimodale.
Gama serviciilor prestate de expeditor pentru exportator, importator sau cărăuş este deosebit de larg .
Dintre acestea amintim:
•acordarea de consultanţă încă din etapa de încheiere a contractului de export –import (din punct de
vedere juridic, economic, etc) pentru stipularea în mod avantajos a unor clauze pentru una din părţi
•transmiterea de informaţii privind oferta de transport şi starea mijloacelor de transport (care trebuie să
fie adecvate, rapide şi economicoase)
•alegerea rutei optime de îndrumare a mărfurilor în funcţie de restricţiile existente, a locului de
expediţie şi de primire, posibilităţile de manipulare, depozitare, transbordare, reglementările comerciale
existente în diferite ţări, nivelul taxelor şi tarifelor etc
•acordarea de consultanţă privind pregătirea mărfurilor de către producător sau exportator în vederea
expedierii acestora
•încheierea contractului de transport cu cărăuşul şi obţinerea unor reduceri de tarife şi alte cheltuieli (în
acest sens au apărut case de expediţii specializate în astfel de operaţiuni)
•asigurarea riscurilor de transport, expeditorul fiind un intermediar între comercian şi, cărăuşi şi societatea
de asigurare
•realizarea traficului în grupaj pentru cantităţile subvagonabile, pe care le transmite cu un singur
document unui expeditor, corespondentul lui din străintate, care apoi le predă direct beneficiarilor în
condiţii de economicitate sporit (taxe mai mici, timp mai scurt, diminuarea riscurilor)

64. Caracteristicile transportului via apă


Transportul desfăşurat pe mare, comparativ cu alte forme de transport internaţional este

preferat datorită avantajelor pe care le generează :

•posibilitatea realizării transportului între continente

•consum redus de combustibil pe unitatea de produs

•preţ mai mic decât ale celorlalte forme de transport

•posibilitatea de a oferi clienţilor capacităţi sporite de transport

•căile maritime fiind căi de transport naturale nu necesită un volum mare de lucrări pentru amenajarea
sau întreţinerea lor.

65. Regimul tramp şi de linie în transport maritim


a) navigaţia tramp – este o navigaţie neregulată , nefiind legată de o anumit rută sau zonă geografică
de navigaţie. Navele care activează în acest regim ( şi care se mai numesc”nave vagaboande”)
satisfac nevoile unui singur armator, fiecare cursă având la bază un contract negociat între armator şi
navlositor, fiind caracteristice pentru cantităţi mari dintr-un produs

b) navigaţia de linie sau regulată – este susţinut de navele de linie, nave care fac curse regulate între
anumite porturi, după o rută şi un grafic prestabilit, putând transporta şi cantităţi mai mici din
16
mai multe produse. În ceea ce priveşte acest tip de navigaţie există în practica internaţională
următoarele reguli şi principii:

•au itinerar dinainte stabilit şi circul după un orar precis

•pe baza principiului “marfa aşteapt nava şi nu invers”, nava de linie nu este obligată să aştepte
în port o marfă care nu este gata de expediere; pentru orice întârziere expeditorul plăteşte penalităţi

•dacă din motive excepţionale, nava nu poate descărca marfa în portul stabilit ea poate părăsi acest
port fără penalităţi, marfa fiind adusă ulterior la locul stabilit; cheltuielile suplimentare cauzate de
acest fapt sunt suportate de armator, însă riscul este al primitorului mărfii

•preţul transportului / navlu nu este negociabil; el este prevăzut în tariful respectivei linii de
navigaţie, împreună cu toate condiţiile contractuale

•cheltuielile de încărcare – stivuire – descărcare sunt în sarcina armatorului; există şi excepţii când
ele sunt suportate de exportator sau importator.

În privinţa transportului de linie, forma cea mai răspândit a organizării lor o constituie în alegerile
de tip cartel între armatori, în cadrul cărora se stabilesc condiţiile generale ale transporturilor într-o
anumită zonă , tarifele practicate, împărţirea regiunii geografice deservită în comun, etc. Flota de
linie cuprinde în marea ei majoritate nave moderne şi perfecţionate din punct de vedere tehnic, mai
ales pentru a rezista concurenţilor şi pentru a monopoliza transporturile într-o anumită zonă
geografică .

66. Tipuri de contracte de navlosire


VOYAGE CHARTER PARTY → Contract pe calatorie
 Contract incheiat intre armator si navlositor;
 Contract prin care armatorul se obliga sa transporte navlositorului, cu nava si echipajul sau, o cantitate de
marfa, de la portul de incarcare la portul de destinatie, in schimbul unui pret (navlu);
 Variante:
a). Single Voyage Charter → VC simplu → O singura calatorie dintr-un port in altul;
b). Round Trip Voyage Charter → VC circular → Nava acosteaza in mai multe porturi si apoi se intoarce
in portul de reincarcare;
c). Consecutive Voyage Charter → VC consecutiv → Se refera la mai multe calatorii consecutive.
TIME CHARTER PARTY
 Presupune inchirierea navei si a echipajului pe o perioada determinata de timp;
 Armatorul are obligaţia de a preda nava cu echipajul la o dată stabilită sau într-un interval de timp bine
precizat, în portul convenit;
 Pe tot timpul contractului, armatorul păstrează posesia şi controlul navei, comandantul şi echipajul fiind la
ordinele armatorului;
 Cel mai utilizat tip de contract maritim.
CHARTER BY DEMISE
 Navlositorul obtine controlul complet al navei, pe o perioada determinata in schimbul unei sume de bani;
 Navlositorul isi asuma intreaga responsabilitate pentru utilizarea, exploatarea si conducerea navei;
 Variantă a contractului maritim foarte rar utilizata.

17
67. Stalia şi contrastalia
Stalii
 Timpul acordat de armator navlositorului pentru operaţiile de încărcare – descărcare, stabilit la semnarea
contractului;
 Pot fi:
Reversibile → Timpul este acordat global pentru operatiile de incarcare-descarcare;
Nereversibile → Timpul este acordat separat pentru incarcare si pentru descarcare.
 Dupa modul de determinare, staliile pot fi:
Fixe → Se precizeaza un numar fix de zile;
Determinabile → in functie de anumite norme.
Contrastalii
 Perioada de imobilizare a navei de catre navlositor, dincolo de timpul de stalii;
 Situatie in care operatiile portuare nu coincid cu staliile stabilite;
 Se calculeaza in zile consecutive de 24 ore pentru intreaga perioada de imbolizare a navei;
 Daca intarzierile sunt din cauza armatorului, aceste stalii nu se mai calculeaza.

68. Caracteristicile transportului via terra

• Transport rutier;
• Transport feroviar.

Transportul rutier → Completeaza celelalte forme de transport si face legatura intre ele.
Avantaje
 Posibilitatea transportarii marfurilor de la locul de productie la cel de destinatie;
 Mobilitate deosebita;
 Necesita ambalaje ieftine;
 Deplasare cu viteza comerciala mare;
 Scurtarea timpului de deplasare;
 Posibilitatea usoara a redirijarii marfurilor pe parcurs;
 Investitii specifice mai mici decat la celelate forme de transport;
 Cheltuieli de circulatie mai mici.
Dezavantaje
 Capacitate de transport relativ mica;
 Eficienta doar pe distante mici;
 Posibilitate de a fi afectat de criza energetica.
Contractul de transport auto internaţional
Contract prin care carausul auto se obliga sa transporte pentru o persoana fizica/juridica o cantitate
determinata de marfa, intre locul de expeditie si cel de destinatie;
 Reglementari adoptate sub indrumarea Uniunii Internationale a Transporturilor Rutiere:
• Conventia referitoare la contractul de transport international rutier (CMR);
• Conventia internationala referitoare la transportul marfurilor perisabile;
• Conventia asupra circulatiei rutiere si protocolul privind semnalizarea rutiera;
• Conventia privind asigurarea impotriva raspunderii civile (Cartea verde);
• Acordul european privind transportul international al marfurilor periculoase;

18
• Acorduri si conventii bi si multilaterale intre tarile participante la traficul international.

Transport feroviar → Considerat cel mai important dintre transporturile terestre.


Avantaje
 Capacitate mare de transport;
 Viteza mare de deplasare a marfurilor;
 Ritmicitate in derularea operatiunilor;
 Independenta fata de conditiile meteorologice.
Contractul de transport feroviar
 Se incheie intre expeditorul marfii si Administratia cailor ferate a tarii unde se incarca marfa;
 Se intocmeste un singur document, chiar daca marfa parcurge mai multe state.

69. Caracteristicile transportului via aer

Cea mai noua modalitate de transport pentru import-export.


Avantaj→ Ofera rapiditate, operativitate si o aprovizionare ritmica in locuri mai putin accesibile altor forme de
transport.
Contractul de transport aerian → Dovedeşte încheierea contractului, adică primirea mărfii de către compania de
transport aerian şi condiţiile în care se va realiza acesta.

70. Conosamentul – definiţie şi caracteristici


Conosamentul / Bill of Lading – este documentul de transport specific transportului maritim,
fiind redactat într-o anumită formă , eliberat şi semnat de cărăuş (sau o persoană împuternicită
de acesta, de exemplu comandantul navei) certificând faptul că mărfurile au fost preluate pentru
a fi încărcate în scopul transportării lor către punctul de destinaţie. Acest act îndeplineşte mai multe
funcţii:
•reflectă în alegerea dintre parteneri (cărăuş , expeditor / vânzător şi destinatar / cumpărător)
dovedind existenţa contractului de transport
•este documentul prin care vânzătorul poate să dovedească cumpărătorului că marfa a fost expediată
•este un titlu de proprietate asupra mărfii specificate în el, posesorul acestui document este
proprietarul mărfii; la destinaţie posesorul conosamentului poate prelua marfa sau poate dispune
primirea ei de alte persoane, girând sau cedând conosamentul respectiv (astfel, conosamentul este
o hârtie de valoare)
•este un document de credit folosit în relaţiile bancare pentru încasarea contra valorii mărfurilor
expediate.
Orice conosament trebuie să conţină anumite menţiuni obligatorii, dintre care amintim: numele
şi adresa expeditorului, a cărăuşului şi a destinatarului, natura
mărfurilor, modul lor de ambalare, cantitatea, numele navei (uneori sunt specificate şi navele
care au efectuat transportul pe anumite porţiuni ale traseului), portul de încărcare şi descărcare,
persoana care trebuie avizată de sosirea mărfurilor, locul şi data emiterii conosamentului,
semnătura şi parafa cărăuşului sau a comandantului navei. Pe lângă aceste menţiuni pot să apară
şi unele facultative: modalitatea de plată a navlului, a altor taxe şi cheltuieli sau alte clauze care
urmăresc răspunderea părţilor pentru anumite probleme.
În practica internaţională există mai multe tipuri de conosamente, grupate după anumite criterii:
a) după momentul încărcării mărfurilor
b) după modul de transmitere a dreptului de proprietate
c) din punct de vedere al manipulării mărfii
d) după menţiunile înscrise

19
71. Scrisoare de trăsură fluvială

Certifica preluarea marfurilor de catre caraus spre a fi predate destinatarului inscris in cadrul ei, intr-un anumit port
si intr-un termen stabilit, in functie de sezon si de directia de trafic (amonte sau aval). Se intocmeste de expeditor,
in cel mult 2 exemplare originale (unul pentru destinatar si altul pentru expeditor) si una sau mai multe copii. Nu
este o hartie de valoare si nu poate fi transmisa prin gir sau andorsare.

72. Tipuri de conosament

 După momentul încărcării mărfurilor


a). Conosament „primit spre încărcare”/ „received for shipment” → Arata ca marfa a fost predata
transportorului inainte de sosirea navei in port;
b). Conosament „încărcat la bord”/ „shipped on board” → Arata ca marfa a fost efectiv incarcata la bord.

 După modul de transmitere a dreptului de proprietate


a). Conosament nominativ → Precizeaza numele persoanei careia carausul trebuie sa-i predea marfa;
b). Conosament la ordin → Prin care carausul va elibera marfa destinatarului mentionat in document;
c). Conosament la purtător → Cel care nu are stipulat numele proprietarului marfii, astfel incat detinatorul
conosamentului poate cere carausului eliberarea marfii.

 Dpdv al manipulării mărfii


a). Conosament fără transbordare → Eliberat pentru transporturile directe, efectuate cu aceeasi nava pana la
destinatie;
b). Conosament cu transbordare
• Utilizat in cazul in care marfa trebuie transbordata de pe o nava pe alta;
• Poate fi:
o Direct → Acopera tot transportul realizat de mai multi carausi;
o De serviciu → Pentru o fractiune din transport.

 După menţiunile înscrise


a). Conosament curat → Presupune primirea la bord a unor marfuri care corespund calitativ si cantitativ;
b). Conosament murdar → In care apar mentiuni referitoare la calitate, cantitate sau starea ambalajului
neconforme cu contractul.

73. CMR
Se intocmeste pentru fiecare autocamion in parte, chiar daca lotul este incarcat pe mai multe autocamioane
apartinand aceluias caraus. Se completeaza in 3 exemplare: pentru expeditor, transportator si unul sa insoteasca
marfa.

Elemente
Numele si adresa expeditorului, transportatorului si a carausului; Locul si data intocmirii; Locul si data primirii
marfii pentru transport; Locul prevazut pentru predarea marfii catre destinatar; Denumirea produsului, modul de
ambalare, numarul coletelor, greutatea bruta; Valoarea declarata a marfii; Termenul convenit in care transportul
trebuie sa fie efectuat; Lista documentelor remise transportatorului; Instructiuni privind formalitatile vamale;
Mentiunea ca transportul este supus regulilor stabilite prin CMR; Mentiunea expresa de interzicere a transbordarii
marfii atunci cand contractul comercial nu stipuleaza acest lucru.

74. CIM

20
Atesta incheierea contractului de transport feroviar. Se intocmeste pentru fiecare vagon incarcat cu marfa sau pe
fiecare expeditie de coletarie (care nu trebuie sa depaseasca 5000kg, iar volumul sa nu depaseasca un vagon).

Elemente
Numele si data expeditorului si a destinatarului; Denumirea statiei de predare si de destinatie; Denumirea si
greutatea marfii, numarul coletelor sau descrierea ambalajului pentru expeditiile de coletarie; Enumerarea detaliata
a documentelor cerute de organele vamale.

75. Scrisoarea de transport aerian

Reprezinta dovada incheierii contractului de transport aerian. Atesta primirea marfii pentru transport de catre
compania aeriana si acceptarea conditiilor contractuale de catre partile implicate. Se intocmeste in 3 exemplare
originale: pentru transportator (semnat de expeditor), pentru destinatar (semnat de expeditor si transportator) si
pentru expeditor (semnat de transportator).
Elemente obligatorii
Punctul de plecare si destinatie, punctele de escala; Natura marfii, greutatea, volumul, numarul si dimensiunile
coletelor; Numele si adresa destinatarului; Mentiuni in legatura cu modalitatea de plata; Documentele anexate la
scrisoare.

76. Vămuirea mărfurilor


De operatiunile de vamuire se ocupa partenerul care domiciliaza in tara in care are loc operatiunea, astfel:
 Exportatorul se va ocupa de vamuirea la export;
 Importatorul se va ocupa de vamuirea la import.
Procedura vamală → Reprezinta suma formalitatilor necesare pentru vamuirea marfurilor: Pregatirea marfii pentru
vamuire; Intocmirea declaratiei vamale; Stabilirea regimului vamal; Efectuarea controlului vamal; Plata taxelor
vamale si implicit, acordarea liberului vamal.
Formalităţile vamale
 Ofera cadrul general de realizare a vamuirii;
 La indeplinirea lor trebuie sa participe cel putin 2 factori:
a). Declarantul vamal → Intocmeste declaratia vamala si o prezinta autoritatilor vamale, impreuna cu
marfa;
b). Organul vamal → Care in urma confruntarii intre marfa si documentul primit, perfecteaza declaratia
vamala.

77. Acreditivul – mod de funcţionare


Acreditivul documentar - reprezint angajamentul asumat de către o bancă , la ordinul şi în contul clientului
său (importatorul/cumpărătorul), de a plăti către o altă persoan (exportatorul/vânzătorul) o anumită
sumă de bani contra documentelor (care atestă livrarea m rfurilor), pe care exportatorul se obligă
să le emită şi să le prezinte în conformitate cu termenele stabilite. Această modalitate de plată
apare pentru exportator, ca o promisiune de plată irevocabilă luată de către o bancă , condiţionată
doar de prezentarea documentelor aferente mărfii. Pentru importator, în calitate de ordonator al
acreditivului, constă într-o dispoziţie de plată în favoarea exportatorului, condiţionată de prezentarea de
către beneficiar a documentelor aferente mărfii.
Acreditivul este una dintre cele mai folosite modalităţi de plată în cadrul contractelor externe datorită
faptului că prezintă elemente de siguranţă pentru ambele părţi:
- pentru vânzător, că va încasa banii odată cu trimiterea mărfii

21
- pentru cumpărător, că i se va livra marfa conform contractului

78. Elementele unui acreditiv documentar

− Angajamentul asumat de catre o banca, la ordinul si in contul clientului sau, de a plati catre o alta persoana
(exportatorul/vanzatorul) o anumita suma de bani contra documentelor (care atesta livrarea marfii);
− Una din cele mai utilizate modalităţi de plată în cadrul contractelor externe, pentru că prezintă elemente de
siguranţă pentru ambele părţi:
• Pentru vânzător, că va încasa banii odată cu trimiterea mărfii;
• Pentru cumpărător, că i se va livra marfa conform contractului.

79. Acreditivul revocabil şi irevocabil


Acreditiv documentar revocabil → Suma poate fi modificata sau anulata de banca emitenta din ordinul
cumparatorului;
Acreditiv documentar irevocabil → Nu poate fi modificat sau anulat fara acordul ambelor parti.
a) Acreditivul documentar revocabil – este acreditivul a cărui sumă poate fi modificată sau anulată de către
banca emitentă , din ordinul cumpărătorului în intervalul de la deschiderea sa până la prezentarea
documentelor, fără a fi anunţat în prealabil vânzătorul.
b) Acreditivul documentar irevocabil – este acreditivul care, odată constituit, nu poate fi modificat sau
anulat de către banca emitentă fără acordul ambelor părţi.
În orice acreditiv documentar trebuie să se precizeze natura lui: revocabil sau irevocabil; dacă această
menţiune nu este făcută banca îl consideră în mod automat irevocabil. Acest tip de acreditiv este cea mai
uzuală formă utilizată în comerţul internaţional datorită gradului mare de siguranţă pe care-l oferă celor
implicaţi în tranzacţia de vânzare-cumpărare.

80. Acreditivul transferabil

Beneficiarul initial isi poate substitui unul/mai multi beneficiari secundari → Mecanismul derulării acreditivului
transferabil;
Acreditivul transferabil – este acel acreditiv prin care beneficiarul său iniţial poate să - şi substituie unul
sau mai mulţi beneficiari (beneficiari secundari), conţinând expres clauza de transferabilitate. De obicei,
acreditivul se transferă în condiţiile lui iniţiale; dacă apar modificări legate de cantitate sau preţ unitar
acestea trebuie specificate expres.
Cheltuielile de transfer ale acreditivului vor fi suportate de primul beneficiar, acest transfer putându-se
efectua o singură dat . Există riscul ca prin transfer, banca care îl va executa să nu fie o bancă corespondentă
a băncii ordonatoare şi ca urmare pot să apar cheltuieli suplimentare cu comisioanele bancare.

81. Acreditivul cu clauză roşie

Prezinta o clauza speciala (scrisa cu rosu), prin care cumparatorul autorizeaza banca ordonatoare sa efectueze o
plata in avans catre vanzator, inainte de livrarea marfurilor.
Acreditivul cu clauză roţie – prezintă o clauză specială (scris cu cerneală roşie) prin care cumpărătorul
autorizează banca ordonatoare să efectueze o plată în avans către vânzător înainte de livrarea m rfurilor.
Acest tip de acreditiv se foloseşte ca o modalitate de finanţare a exportatorului de către importator, mai
ales pentru a-i permite primului să se aprovizioneze cu materii prime. În general, importatorul poate
solicita de la exportator, până la livrarea mărfurilor şi depunerea documentelor aferente, constituirea unei
garanţii determinate.

82. Acreditivul reînnoibil

22
Varianta a acreditivului platibil in transe, fiind deschis numai pentru valoarea unei singure transe, urmand ca banca
sa-l reincarce pentru fiecare noua transa.
Acreditivul reînnoibil (revolving) – reprezintă o variantă a acreditivului plătibil în tranşe, fiind deschis numai
pentru valoarea unei singure tranşe, urmând ca banca să -l reîncarce sau reîntregească automat pentru fiecare
nouă tranşă . La deschidere a acreditivului se va preciza expres valoarea şi termenul de valabilitate pentru
fiecare tranşă , totalul sumelor astfel reînnoite trebuie să se încadreze în valoarea globală a acreditivului.

83. Incasso documentar – mode de funcţionare


Incasso-ul documentar este o modalitate de plată simplă şi operativă , dar care nu
oferă garanţii, motiv pentru care se utilizează între parteneri de încredere. Principalele trăsături ale
acestei modalităţi de plată sunt:
- între creditor şi debitor se interpune întotdeauna o bancă
- între partenerii implicaţi trebuie să existe încredere reciprocă .
Cu toate acestea în utilizarea incasso-ului documentar se recomandă prezentarea unor garanţii bancare de
către importator, ca modalitate de asigurare a exportatorului. În practică se întâlneşte două categorii de
incasso, şi anume:
a) incasso simplu – care presupune încasarea de către o bancă a unei cambii la ordinul clientului
său. Această cambie este trasă de exportator (creditor) asupra importatorului (debitor), după care
beneficiarul cambiei o revinde băncii pentru încasare
b) incasso documentar – presupune că exportatorul are obligaţia de a expedia marf în conformitate cu
contractul de export – import, urmând ca după livrarea mărfii să prezinte băncii documentele aferente
care urmează să fie plătite. Altfel spus, presupune că importatorul sau cumpărătorul acceptă plata
documentelor trimise de către exportator sau vânzător, operaţiune care se realizează prin băncile celor
doi parteneri: banca exportatorului, la care acesta depune documentele de expediţie şi cea a
importatorului care ţine contul acestuia.
Incasso-ul documentar poate fi:
a) incasso documentar cu plata imediat , care presupune că exportatorul va fi plătit de banca sa după
depunerea documentelor
b) incasso documentar reglementat, este remis sau primit din străintate astfel încât creditorul trimite
documentele prin intermediul băncii solicitate în contractul debitorului.

84. Factori de expansiune ai contrapartidei


Principalii factori de expansiune sunt:
•nevoia de valută convertibilă
•escaladarea unor bariere comerciale discriminatorii
•atenuarea caracterului rigid al convenţiilor şi acordurilor comerciale
•obţinerea unui loc mai bun în comerţul mondial
•realizarea unor interese de politice comerciale şi valorificarea unor stocuri de mărfuri greu vandabile
•decalajele internaţionale în domeniul comercializării şi inechităţile existente în acest domeniu
•amploarea şi complexitatea sporită a actelor şi faptelor de comerţ internaţional
•folosirea mai bună a resurselor umane şi materiale.

85. Contrapartida – concept


În ultimele decenii, în comerţul internaţional au căpătat o pondere tot mai mare, o serie de
operaţiuni comerciale combinate; aceste operaţiuni se desfăşoar într-un cadru juridic bine
determinat, care antrenează reunirea mai multor contracte sau elemente specifice mai multor tipuri
de contracte, de export-import tradiţional, de contrapartidă , de intermediere, etc.

În ultimele decenii, în comerţul mondial operaţiunile comerciale în contrapartidă au cunoscut o


amplă extindere datorită incapacităţii sistemului monetar internaţional de a rezolva problema

23
lichidităţilor la nivelul cerinţelor, mai ales pentru ţările slab dezvlotate. Cu toate acestea, operaţiile în
contrapartidă sunt utilizate în mod frecvent şi de către ţările dezvoltate ale lumii.

Tranzacţiile în contrapartidă sunt operaţiuni comerciale care se deosebesc de cele clasice – bazate pe
vânzare-cumpărare, care presupun atât transferul mărfurilor cât şi a banilor, prin aceea că prestaţiile
celor doi parteneri se realizează în mărfuri (sunt afaceri ce se derulează după principiul marfă –
marfă)

86. Avantaje şi dezavantaje contrapartidă


Dintre avantajele care au determinat extinderea schimburilor în contrapartidă enumerăm:

•depăşirea problemelor legate de instabilitatea monetară , determinată de flotarea generalizată a


cursurilor valutare, şi de lipsa lichidităţilor internaţionale

•costul creditelor internaţionale foarte ridicat face ca operaţiile în contrapartidă să permit suplinirea
lipsei de resurse financiare şi înlocuirea creditului în valută cu un transfer de marfă (credit comercial)

•oferă avantajul unor eforturi investiţionale mai mici pentru parteneri, prin angajarea unor operaţiuni
comerciale de cooperare în producţie

•oferă posibilitatea dezvoltării relaţiilor reciproce dintre state prin realizarea contrapartidei la nivel
global (clearing)

•oferă posibilitatea practicării unui comerţ mai ieftin, în sensul că , contrapartida necesită o
activitate de marketing mai redusă

•posibilitatea evitării barierelor protecţioniste.

Cu toate aceste avantaje, desfăşurarea comerţului în contrapartidă implică şi apariţia

unor limite sau inconveniente:

•echilibrul care există între partenerii care practică contrapartidă se poate deteriora în timp,
datorită faptului că , volumul de mărfuri de care dispune fiecare poate fi inegal ca şi cantitate şi
valoare

•compensa rea valorică a unor mărfuri poate fi destul de greoaie, fapt care va distorsiona, în sensul
reducerii, fluxul comercial de mărfuri

•posibilitatea ca unii parteneri din ţări dezvoltate să ofere mărfuri depăşite din punct de vedere tehnic
partenerilor din ţări mai puţin dezvoltate, solicitându-le în schimb cantităţi importante de materii prime.

•influenţa negativă asupra raportului de schimb.

87. Compensaţia individuală simplă şi progresivă


Compensaţia individuală simplă

24
 Se incheie intre doua firme din tari diferite, fiecare dintre ele fiind atat importator cat si exportator;
 Valorile celor doua partide de marfuri sunt egale si se compenseaza reciproc;
 Apare cand in contractul dintre cele doua firme este cuprinsa clauza de compensare.
 Deoarece partenerii doresc siguranta in ceea ce priveste onorarea contractului, apar diferite situatii:
• Efectuarea unui import prealabil → marfa proprie se livreaza dupa primirea contrapartidei de marfuri;
• Efectuarea unor operaţii de import şi export concomitent → Schimbarea efectiva a marfurilor unele pe
altele;
• Efectuarea compensaţiilor cu import export alternativ → Divizarea partizilor de marfuri in loturi. care
se livreaza alternativ si esalonat intr-o perioada de timp.

Compensaţia individuală progresivă


a). Compensaţii bilaterale lărgite
 Se bazeaza pe participarea a doi sau mai multi parteneri din partea fiecareia dintre cele doua tari;
 Marfurile circula intre cele doua tari, iar stingerea obligatiilor generate de aceste fluxuri comerciale se
efectueaza prin decontarea in interiorul fiecarei tari;
b). Compensaţii multiple
 Se realizeaza prin participarea a trei firme (triunghiulară) sau mai multe firme (în lanţ) din mai multe
state;
 Livrarea marfurilor intre firme are forma unui circuit inchis, iar stingerea obligatiilor generate de aceste
fluxuri comerciale se efectueaza prin decontarea in interiorul fiecarei tari.

88. Trăsăturile operaţiunilor paralele

Opereaza in schimburile reciproce, partial cu marfuri sau servicii si partial cu moneda ca termen de schimb. Se
deruleaza la nivel de firma sau economie nationala.
Trăsături
 Valoarea celor doua partizi de marfuri nu trebuie sa fie egala, deci o parte din import e acoperita printr-un
export, o parte in devize libere;
 Contravalorile celor doua partizi de marfuri sunt decontate in valuta, utilizandu-se acreditivul sau incasso-ul
documentar;
 Numarul partenerilor din cele doua tari nu este egal;
 Din momentul incheierii tranzactiei, intre fluxurile de marfuri exportate exista o conditionare reciproca.

89. Cumpărări legate

Presupun obligativitatea exportatorului de a cumpara anumite produse din tara importatorului, prin semnarea unui
acord-cadru intre firme sau intre tarile respective.

Caracteristici
 Se incheie doua contracte separate unul de altul: unul de import si altul de export;
 Marfurile din cele doua contracte sunt facturate separat;
 In acordul-cadru se specifica perioada de timp in care trebuie indeplinita obligatia de cumparare,
neindeplinirea ei putand fi sanctionata;
 Cumpararile legate sunt specifice produselor cu un grad inalt de prelucrare, precum si importului de
tehnologie.

90. Cumpărări în avans

25
Presupun ca o firma care urmeaza sa exporte un anumit produs, de regula cu valoarea mai mare, cumparar in
prealabil de la partenerul sau o anumita cantitate de marfa.

Caracteristici Cel mai des intalnite intre tarile care au incheiat acorduri de clearing; Folosite pentru a depasi
anumite blocaje care pot sa apara datorita depasirii creditului tehnic.

SCOP → De a crea capacitate de plata importatorului.


CONTURILE DE SIGURANŢĂ
 Contin sume rezultate din achizitiile in avans facute de exportator;
 Destinate pentru plata livrarilor facute de exportator in tara partenera.

91. Operaţiuni buy-back


Operatiunea prin care exportatorul unor echipamente tehnologice se obliga sa importe produse finite realizate cu
echipamentele respective de la beneficiarul acestora.
INSTRUMENTELE BAZEI CONTRACTUALE
• Un acord cadru;
• Un contract de vanzare/export al unor echipamente, instalatii, etc.;
• Un contract de cumparare/import.

TRĂSĂTURI SPECIFICE
 Valoarea tranzactiei este foarte mare;
 Intervalul de timp al derularii operatiunii este foarte mare, intre 5 si 25 de ani.
AVANTAJE
a). Pentru exportatoul de utilaje → Largirea pietelor de desfacere pentru echipamentele in cauza, valorificarea
cunostintelor tehnice;
b). Pentru importatorul de echipament → Accesul la o tehnologie avansata.

92. Reexportul – definiţie, tipologie

Importul unei marfi si exportul acesteia in scopul obtinerii unui profit, prin diferenta dintre pretul de cumparare si
cel de vanzare, diferenta care urmareste acoperirea cheltuielilor ocazionate de derularea operatiunii respective si in
scopul promovarii relatiilor comerciale cu diferite tari. Reexportul reprezintă importul unei mărfi şi exportul
acesteia în scopul obţinerii unui profit, prin diferenţa dintre preţul de cumpărare şi cel de vânzare, diferenţă
care să acopere cheltuielile ocazionate de derularea operaţiunii respective, precum şi în scopul promovării
relaţiilor comerciale cu diferite ţări. Această activitate economică o regăsim în cele mai vechi timpuri;
dezvoltarea cetăţilor greceşti, feniciene a cunoscut prin practicarea acestui tip de comerţ un ritm fără
precedent. De asemenea, în perioada colonizării ţări ca Olanda, Spania, Anglia au acumulat bogăţii mari în
urma reexporturilor de mărfuri din teritoriile colonizate.
93. Tipuri de reexport în funcţie de mecanismul prin care se desfăşoară
Reexport direct de la furnizorul extern la clientul extern → Presupune că marfa va trece direct de la producător la
importatorul final, fără să tranziteze ţara reexportatorului;
Reexport indirect → În condiţiile în care marfa a tranzitat ţara exportatorului presupune obligativitatea
reexportatorului de a aduce produsul în propria ţară şi abia apoi să-l reexporte.

94. Tipuri de reexport în funcţie de gradul de prelucrare

26
Reexporturi de mărfuri care sunt supuse unui proces de prelucrare → Sunt operaţiile în care mărfurile vor suferi o
transformare în ţara reexportatorului;
Reexporturi de mărfuri care nu suferă nicio prelucrare în circuitul reexportului → Presupun faptul că mărfurile
reexportate vor tranzita ţara reexportatorului fără să sufere nici o transformare, fiind vândute în starea în care au
fost în momentul cumpărării lor.

95. Avantaje şi dezavantaje – reexport


AVATANJE
 Valorificarea la export a unor produse nationale;
 Mai mare flexibilitate in desfasurarea acordurilor de clearing;
 Posibilitatea obtinerii unor profituri suplimentare de catre reexportator din specularea conjuncturii valutare.
DEZAVANTAJE
 Nerespectarea obligatiilor contractuale de catre unul din parteneri;
 Pierderi din fluctuatiile valutare ce pot sa apara;
 Cheltuieli suplimentare cu tranzitul si depozitarea marfurilor, cand nu se respecta termenele stabilite.

96. Lohn-ul – definiţie


Tranzactia desfasurata pe baza de contract intre doua firme din tari diferite, in care una executa un produs la
comada dupa modelele, desenele si sub marca partenerului, partener care isi pastreaza dreptul de a comercializa
produsul respectiv.
Sinonime: Comerţ cu manoperă dpv al fluxului comercial; Producţie la comandă dpv al cooperării internaţionale.
97. Avantaje şi dezavantaje - lohn
Aceste avantaje se constituie ca şi motive pentru ca o firmă să se implice într-o astfel de operaţie.
Dintre avantajele pe care le are executantul / exportatorul amintim:
- utilizarea surplusului de capacitate
- este eliberat de sarcina aprovizionării
- eliminarea cheltuielilor de marketing ocazionate de intrarea sau menţinerea pe o anumită piaţă externă
- executarea unei producţii la un nivel calitativ ridicat
- cunoştinţele dobândite de la partenerul extern oferă posibilitatea creşterii calitative a forţei de muncă
- posibilitatea modernizării unor tehnologii şi a activităţilor din domeniul proiectării şi realizării
produsului
- creşterea competitiviăţii întreprinderii
- obţinerea unui tratament vamal preferenţial.
Dezavantaje:Cel mai mare risc la care este supus un executant apare în situaţia în care ordonatorul
renunţă la tranzacţie, caz în care executantului nu are alt posibilitate decât să încerce să încheie un
contract de lohn cu un alt partener sau să - şi vândă produsele sub propria marcă (în acest caz cheltuielile

27
legate de intrarea pe piaţă cu o nouă marcă sunt foarte mari şi nu toate firmele dispun de suportul
financiar necesar).
Alte riscuri ale executantului sunt legate de: întârzierile care pot să apară în transportului materiilor
prime şi materialelor, care vor influenţa negativ continuitatea producţiei; obţinerea unui venit în devize
mai reduse decât dacă ar exporta produse finite de provenienţă integrală din producţia proprie; exportul
sub o marcă străină pe perioade îndelungate poate afecta prestigiul firmei, poziţia pasivă pe piaţa externă .
Riscurile la care este supus ordonatorul/importatorul în lohn sunt mult mai mici şi mult mai uşor de
contracarat; dintre acestea amintim: neexecutarea la termen şi la calitatea prevăzută a produselor, şi
implicit riscul de a pierde din acest motiv afaceri economice importante sau conjuncturi favorabile ale pieţei.

98. Caracteristicile pieţei internaţionale a tehnologiei


În contextul actual al evoluţiei relaţiilor economice internaţionale, piaţa internaţională a “inteligenţei”
se caracterizează prin:

a) gradul înalt de concentrare – 90% din schimburi se realizează între ţările dezvoltate

b) numărul importatorilor (cumpărătorilor ) de “inteligenţă ” este mult mai mare decât a exportatorilor
(producătorilor)

c) pe această piaţă , uneori şi micii “producători” pot avea o poziţie de monopol

d) ţările mai slab dezvoltate sunt obligate să importe tehnologii complementare (asiatenţă tehnică ,
produse intermediare, etc) odată cu importul de brevete

e) preţurile practicate sunt foarte diferite, greu de cunoscut, dar marcate în permanenţă de o tendinţă
de creştere.

99. Cesiunea brevetului de invenţie


CESIUNEA BREVETULUI
 Se realizeaza intre cesionat si cesionar, cu titlu oneros;
 Poate fi:
a). Totală → Primeşte brevetul ca teritoriu de aplicare a lui în totalitate;
b). Parţială → Primeste doar dreptul de a fabrica pe baza acestuia;
 Mai poate fi:
a). Definitiva;
b). Temporara;
 Forme privind plata pe care o va face cesionarul in favoarea cesionantului:
• Plata unei sume forfetare avand baza estimarea productiei realizata cu acel brevet;
• Plata unei redevente (royalty) care consta in aplicarea unui procent asupra pretului intregii
productii/asupra pretului pe produs;
• Plata in produse fabricate pe baza brevetului respectiv;
 Abuzuri ce pot sa apara in derularea operatiei de cesiune a brevetului:
• Achizitionari legate → Cesionarul trebuie sa cumpere odata cu brevetul unele elemente de legatura care
au un „pret de transfer” mai mare decat cel de pe piata;
• Licente grupate → Cesionarul trebuie sa cumpere un set de licente;
• Stabilirea unui pret mare, in conditiile unei diferente mari intre cerere si oferta;

28
• Obligarea cesionarului sa faca plati catre cesionat pe o perioada indelungata/neprecizata.

100. Licenţierea brevetului de invenţie

 Transmiterea dreptului de folosinta intre licentiator si licentiat/utilizator;


 Are la baza contractul de licenta, ce cuprinde drepturile si obligatiile partenerilor:
• Licenţiatorul se obligă sa transmita dreptul de folosinta, perfectionarile ulterioare si garantiile privind
existenta si validitatea dreptului transmis;
• Licenţiatul se obligă sa exploateze licenta la capacitatea ei, sa pastreze secretul, sa nu acorde
sublicenta, sa comunice perfectionarile aduse, sa plateasca pretul si, eventual, sa se supuna unor limitari
in utilizarea licentei.
 Poate fi:
a). Licenţiere exclusivă → Licentiatul si licentiatorul au dreptul de folosinta deplina
b). Licenţiere neexclusivă/simplă → Dreptul de folosinta a executiei e transmis si altor licentiati, in
conditii identice (licente colective) sau diferite (pe baza clauzei firmei celei mai favorizate);
c). Licenţieri legate → Cand parteneri apropiati ca nivel tehnico-stiintific isi transmit reciproc dreptul de
exploatare a unor inventii brevetate.

101. Comercializarea know-how –ului


Totalitatea formulelor, definitiilor tehnice, documentelor, desenelor si modelelor, retetelor tehnice, procedeelor,
experientei, care asigura buna utilizare a brevetului si ajuta la producerea bunurilor.
FACTORII CARE DETERMINA CRESTEREA ROLULUI KNOW-HOW-ULUI
 Implicatiile cercetarii stiintifice asupra dezvoltarii;
 Preferinta pentru transferul de know-how,
 Dorinta de pastrare a secretului inventiilor.
CARACTERISTICI ALE COMERCIALIZĂRII CU KNOW-HOW
 Negocierea afacerii cu know-how are specificul sau, determinat de riscurile care pot sa apara pentru
parteneri sau de valoarea mare a tranzactiei;
 Contractul de know-how este o intelegere intre furnizor si beneficiar.
CLASIFICAREA CONTRACTELOR DE KNOW-HOW
 După gradul de interfereţă
a). Know-how pur → Transmiterea sa este independenta de restul operatiilor;
b). Know-how combinat/mixt → Transmiterea este combinata cu alte afaceri;
c). Know-how complementar → Negociate şi încheiate separat, dar în strânsă legătură cu alte afaceri
comerciale.

 După gradul de complexitate


a). Transfer de know-how in momentul incheierii contractului;
b). Transfer succesiv de know-how;
c). Transfer de know-how intr-un anumit domeniu si pe o perioada determinata.

102. Programe comune de cercetare ca formă de cooperare

29
Se manifesta intre parteneri din tari diferite, care convin sa realizeze in comun activitati de cercetare-dezvoltare
pentru un anumit domeniu sau pe o anumita tema, pentru o anumita durata de timp;
Se pot realiza între: Unitati specializate cu profil similar; Unitati specializate cu profil diferit; Unitati de cercetare
si firme de productie;
Formule organizatorice in care se pot concretiza programele de cercetare si dezvoltare: Cercetari efectuate separat
pe faze/parti ale proiectului; Cercetari comune, realizate pe diferite cai;
 Avantaje oferite de aceste programe:
• Reducerea cheltuielilor de cercetare- dezvoltare;
• Reducerea timpului de realizare a investitiilor;
• Obtinerea unor informatii tehnico-stiintifice in timp util;
• Realizarea unor cercetari cu grad mare de complexitate;
• Reducerea cheltuielilor valutare pentru obtinerea de informatii utile;
 Formele programelor comune de cercetare- dezvoltare sunt:
a). Antrepriza de lucrări tehnico-ştiinţifice → Antreprenorul realizeaza lucrari la comanda pentru
ordonator;
b). Cercetări în comun → Ambii parteneri au rol activ, unul fiind inventatorul, celalalt dispunand de
resursele necesare pentru dezvoltarea si aplicarea inventiei;
c). Consorţiile tehnico-ştiinţifice → Au la baza contractul dintre parteneri cu un mare potential de
cercetare, in vederea realizarii unor comenzi primite de la terti;
Proiecte importante: Euraka, Esprit, Erasmus; Susţinute de organisme internaţionale, precum ONU.

103. Consorţiile tehnico-ştiinţifice, ca formă de cooperare


Consorţiile tehnico – ştiinţifice- au la bază contractul dintre parteneri cu un mare potenţial de
cercetare, în vederea realizării unor comenzi primite de la terţi; această formă ridică probleme de natura
reglementărilor legislative precare, de poziţiile partenerilor cooperanţi care trebuie să fie sensibil egale şi de
libertatea deplină de intrare şi ieşire din consorţiu.
La baza acestei afaceri stă contractul de afacere comună în care apar drepturile şi obligaţiile
cooperanţilor. Problemele ce apar la contractare independente de dificultăţile rezultate din natura
creaţiei ştiinţifice; astfel, nu se pot oferi garanţii ferme de realizare a obiectivului şi obligaţiile părţilor
nu pot fi riguros măsurate / determinate (părţile se obligă să facă tot ce pot pentru realizarea
descoperirii respective). Cu toate acestea, este absolut necesar un control reciproc şi un schimb de
informaţii permanent, astfel încât împărţirea rezultatelor să se facă în funcţie de contribuţia efectivă a
fiecăruia la realizarea obiectivului.
Aceste programe de cercetare sunt larg răspândite, fiind încurajate de organismele internaţionale, printre
care ONU prin Conferin a pentru Securitate şi Cooperare Economică ; dintre cele mai importante proiecte
amintim: Euraka (Programul european de cooperare în domeniul cercetării), Esprit (Programul stratregic
european de cercetare – dezvoltare în domeniul tehnologiilor informaticii), Erasmus (Programul
Comuniăţilor Europene privind schimburile universitare cu studenţii) etc.

104. Schimbul de informaţii şi asistenţă de specialitate


SCHIMBUL DE INFORMAŢII TEHNICO-ŞTIINŢIFICE
 Foarte utilizat intre institutiile specializate care au activitati similare;

30
 Poate fi:
a). Schimb bilateral de informaţii - Se realizeaza treptat; Are la baza un contract preliminar; Schimbul de
informatii poate fi legat de planul si directia de cercetare-dezvoltare, de indeplinirea graficului de
cercetari; Eficienta ridicata;
b). Schimb multilateral de informaţii - Se realizeaza prin organisme colective specializate in culegerea si
transmiterea informatiilor, cu efecte benefice pentru fiecare membru.
ASISTENŢA TEHNICĂ DE SPECIALITATE se poate practica in urmatoarele forme:
 Prin sistemul de organisme ale ONU;
 Pe plan bilateral, la nivel guvernamental sau microeconomic.

105. Coproducţia – definiţie şi tipologie


Coproducţia este una din cele mai avansate forme ale cooperării industriale între firme care beneficiază de un
înalt grad de complementaritate a potenţialului productiv şi de un înalt grad de specializare; aceasta a
apărut în consens cu diviziunea mondială a muncii. În practic , coproducţia se poate realiza :
a) între parteneri egali, în întreprinderi separate
b) în societăţi de tip mixt.

106. Coproducţia în firme separate


Presupune egalitatea relativa a pozitiilor partenerilor si a aportului pe care il aduc. Este numita si „coproductie si
specializare” deoarece are la baza specializarea si complementaritatea tehnica.
Forme:
a). Coproducţia organică → Implica doua firme din tari diferite, care fabrica in mod independent componente,
subansamble, piese pe care si le livreaza reciproc, in scopul asamblarii produsului finit;
b). Programul comun de producţie
• Se realizeaza prin intelegerea privind partajarea gamei de produse, fiecare cooperant fabricand un anume
nomenclator;
• Tehnologia si cunostintele folosite pot apartine fiecarui cooperant, pot fi utilizate de unul dintre ei sau pot fi
rezultatul unei cercetari comune;
Avantaje:
• Calitatea superioara a produselor rezultate;
• Surmontarea unor dificultati legate de cresterea capacitatilor de productie si a gradului de complexitate
a produselor;
• Autonomia cooperantilor;
• Pentru cooperantii cu moneda neconvertibila, avantajele sunt obtinerea de aport valutar si diminuarea
efortului valutar;
Dificultăţi şi inconveniente: Realizarea unei sincronizari riguroase a livrarilor, care daca nu este respectata, se
ajunge pana la imposibilitatea producerii si comercializarii produselor. Fluxul informational, transferul de
tehnologie si documente este relativ redus.
107. Coproducţia în societăţi mixte
Caracterul mixt este dat:
a). Fie de participanti → Firme nationale si firme straine;
b). Fie de participarea firmelor private si a celor cu capital de stat;
Mecanismul de constituire a firmelor mixte are particularitati specifice fiecarei tari, dar si elemente comune legate
de: Transferul de tehnologie; Acces la resurse noi; Penetrarea pe piete externe noi;
Acest mecanism trebuie să răspundă la întrebări legate de: Eficienta estimata sau rentabilitatea societatii mixte;
Relatia cu piata; Situatia partenerului; Riscurile activitatii; Legislatia tarii partenerului.

31
108. Subproducţia de capacitate
Are caracter:
• Conjuctural → Este determinata de evolutia conjuncturii economice si a conjuncturii pietelor;
• Concurenţial → Este insotita de concurenta directa pe pietele de desfacere intre ordonator si
subproducator).
Obiect → Realizarea unui produs finit executat de subproducator, conform normelor tehnice si conditiilor de
executie fixate de ordonator, prin caietul de sarcini.
Avantaje:
a). Pentru ordonator: Poate satisface mai rapid cererea de pe piata externa; Este scutit de noile investitii si
riscurile ce le insotesc; Poate obtine profit din diferentele intre pretul de vanzare de pe piata externa si
cel de cumparare de la subproducator;
b). Pentru subproducător: Este aprovizionat cu materii prime si materiale de catre partener; Beneficiaza
de asistenta tehnica si financiara din partea ordonatorului; Are garantia vanzarii bunurilor produse;
Inconveniente pot sa apara in situatii cum ar fi:
• Ordonatorul este nemultumit de calitatea bunurilor executate de subcontractant;
• Ordonatorul nu poate respecta conditiile contractuale referitoare la aprovizionarea cu materii prime;
• Subproducatorul nu respecta graficele de livrare.

109. Subproducţia de specialitate

Presupune realizarea de catre subproducatori, in urma unei specializari mai accentuate, a unor piese componente,
subansamble ce urmeaza a fi integrate in produsul finit la ordonator. Este o subproductie structurala si
complementara, presupunand complementaritate tehnica si calitativa intre cooperanti.
Avantaje:
• Reducerea cheltuielilor pentru ordonator;
• Sporirea calitatii bunurilor obtinute in conditii de rentabilitate;
• Favorizarea transferului de tehnologie catre subproducator;
Inconvenient → Daca are caracter durabil, poate afecta structura intreprinderilor implicate, prin faptul ca, intre
parteneri exista complementaritate tehnica, substituire, interreciprocitate, iar ordonatorul nu e interesat sa inghita
subproducatorul.
110. Subproducţia comunitară

Firmele cooperante sunt de proportii mari. Exista un numar mai mare de ordonatori pe care subproducatorul ii
deserveste;
Are caracter:
• Comunitar → Deoarece conduce la realizarea interesele reciproce ale cooperantilor;
• Marginal → Pentru ca subproducatorul fabrica elemente auxiliare ce sunt incorporate de ordonator in
produsul finit;
Avantaje:
• Il scuteste pe ordonator de eforturi suplimentare legate de producerea subansamblelor respective;
• Subproducatorul se specializeaza pe un anumit tip de activitate;
• Ocuparea fortei de munca pentru subordonator;
• Subproducatorul isi poate planifica productia, astfel incat sa diminueze riscurile comerciale.

111. Producţia la comandă

32
Firma comanda altei firme executarea unui produs, in conformitate cu documentatia tehnica pusa la dispozitie,
urmand ca produsul rezultat sa se comercializeze pe piata proprie sau pe terte piete. Poate fi realizata cu materii
prime si materiale apartinand executantului, ordonatorului sau combinarea celor doua.
Avantajele rezulta din:
• Riscul redus al comercializarii;
• Stabilitatea de durata a productiei executantului;
• Reducerea costului si implicit obtinerea unui profit suplimentar;
• Cresterea nivelului profesional al fortei de munca apartinand executantului;
• Ameliorarea asimetriei in repartizarea factorilor de productie intre tari;
Riscuri/Dezavantaje
• Neparticiparea executantului la acte si fapte de comert pe piete externe, si implicit pierderea profitului
comercial;
• In cazul intreruperii contractului de cooperare, executantul nu mai are imediat piete de desfacere pentru
produsele sale;
• Uneori presupune doar angajarea partiala a capacitatilor de productie ale executantului;
• Dublarea taxelor vamale cand materia prima este a ordonatorului, fapt ce determina: cresterea pretului
de vanzare, reducerea competitivitatii produselor, reducerea profitului.

112. Creditele de export


Creditele de export se pot materializa în:
a)Avansul pe documente de marfă – se constituie ca un credit acordat de către o bancă unui exportator pe
baza unor documente care atestă existenţa mărfurilor pregătite pentru export. De regulă , valoarea
acestui credit nu va depăşi 80% din valoarea mărfurilor gajate; se acordă exportatorilor care livrează
cantităţi foarte mari de mărfuri la export. O formă particulară a acestui tip de credit este creditul pe
bază de warrant , conform căruia exportatorul gajează marfa pe baza unui înscris (warrant) care reprezintă
titlul de proprietate asupra mărfii şi pe care banca îl va putea sconta la banca centrală .
b)Avansul în valută – reprezintă acordarea de către bancă a unui împrumut în valută firmei exportatoare în
baza creanţei acesteia faţă de clientul său din străintate, creanţă nevalorificată în monedă naţională . Acest
tip de credit este atât o tehnică de finanţare pe termen scurt cât şi o măsură de protecţie împotriva
riscului valutar. Operaţiunea se desfăşoar în trei etape, astfel:
- exportatorul împrumută de la banca sa o sumă în valută egală cu creanţa pe care o are asupra
partenerului (termenul împrumutului corespunde cu scadenţa creanţei, iar suma se acordă de către bancă
în baza documentelor justificative privind expediţia şi vămuirea mărfii, prezentate de exportator); odată
finanţarea aprobată , banca creditează contul valutar al exportatorului sau poate vinde la vedere valută ,
oferind clientului său suma în monedă naţională ; rambursarea creditului se face la un preţ care
cuprinde două elemente: rata dobânzii pe piaţa de refinanţare şi marja băncii creditoare.
c)Avansul bancar prin cesiunea de creanţe – presupune acordarea de către bancă a unui avans
exportatorilor pentru reîntregirea fondurilor avansate de aceştia în livrări de mărfuri pe credite pe
termen scurt, prin cesionarea creanţelor deţinute asupra importatorilor străini.

113. Operaţiunea de factoring

Factoringul - conţinutul acesteia îl reprezintă îmbinarea unor servicii cu o formă specifică de


finanţare prin încredinţarea titlurilor de creanţă unei bănci sau firme specializate, numit factor.
Factoringul este operaţiunea desăşurat pe baza unui contract încheiat între factor – o instituţie
financiară specializată şi aderentă – exportator, prin care primul în schimbul unui comision preia
în proprietatea sa creanţele aderentului prin plata facturilor acestuia (care reprezint dovada efectuării
tranzacţiei, a livrării mărfii pe bază de credit).

33
Definiţia factoringului poate cunoaşte mai multe variante:
a) o tehnică prin care un organism specializat se însărcineaz cu încasarea unor drepturi de creanţă
b) o convenţie între un factor şi un aderent prin care aderentul transferă creanţele sale
c) intreprinderea comercială pune la dispoziţie producerea şi distribuirea unor servicii specializate
privin aspecte financiare, de credit, încasare şi contabilitate.
Participanţii la operaţiunea de factoring sunt:
-factor – casa bancară specializată
-aderent – exportator
-importator.
În relaţia dintre cei trei, factorul apare ca un intermediar care în schimbul serviciilor sale primeşte
un comision plus dobânda pentru sumele avansate; astfel factoringul poate apărea ca un credit comercial pe
termen scurt. Principalele funcţii pe care le îndeplineşte un factor sunt:
- finanţarea exportatorului prin avansarea unor sume înainte de termen
- creditare pe termen scurt
- oferirea unor servicii de mijlocire între exportator şi importator (realizarea unor studii de piaţă ,
selectarea de clienţi, punerea la dispoziţia exportatorului a unor depozite, antrepozite ).
Derularea operaţiunii de factoring presupune următoarele operaţiuni:
- transmiterea titlurilor de creanţă
- avansarea sumelor de către factor firmei care intră în afacere
- asumarea riscurilor de insolvabilitate a debitorului principal şi a riscurilor de devalorizare de către
factor
- plata unui comision (agio) şi a unei dobânzi (pro rata temporis) de către firmă în beneficiul
factorului
- prestarea unui set de servicii comerciale, tehnice, valutare de către factor pentru firma parteneră .

114. Operaţiunea de leasing


Leasingul este operaţia care constă în finanţarea totală sau parţială a unei investiţii, de care
beneficiază o altă firmă sau altfel spus un export al dreptului de folosinţă . În esenţă , leasingul este o
formă de închiriere a unor bunuri mobile şi imobile, realizat de către productor sau de către societăţile
specializate de leasing către anumiţi beneficiari, care nu dispun de fonduri proprii pentru cumpărarea
acestor bunuri. O operaţiune tipică de leasing este iniţiat de firma care doreşte închirierea produsului, şi
în acest sens înaintează societăţii de leasing o cerere de ofertă . În urma acceptării acestei cereri
societatea de leasing cumpără de la producător o anumită instalaţie, echipamente, etc., în condiţiile
tehnice şi la preţul negociat de întreprinderea beneficiar . Următoarea etapă este încheierea contractului de
leasing între firma beneficiară şi societatea de leasing, care pune echipamentul la dispoziţie în
schimbul unei taxe de leasing.
Contractul de leasing se referă la mărimea chiriei şi la durata închirierii, pe parcursul căreia nici una

dintre părţi nu poate renunţa la contract. De obicei această perioadă corespunde duratei de amortizare
a echipamentului. La sfârşitul acestei perioade întreprinderea beneficiară are trei posibilităţi:
- să returneze obiectul societăţii de leasing
- să cumpere obiectul la valoarea reziduală fixată prin contract
- să reînoiască contractul de locaţie ţinând seama de uzura fizică şi morală a obiectului

115. Franciza
Franchising-ul este o afacere comercială prin care o firmă - francisor, acordă altei firme –
franchisee dreptul de a utiliza marca sau formula sa comercială , pe o anumită perioadă şi într-un anumit

34
spaţiu, contra unei sume fixe sau un procent din cifra de afaceri. Originile franchising- ului le găsim în
lanţurile de magazine care au apărut în SUA la mijlocul secolului trecut şi unde franchising-ul a luat astăzi
cea mai mare amploare. Principalele drepturi şi obligaţii ale părţilor implicate au fost analizate în
cadrul contractului de franchising (dezbătut într-un capitol precedent).
Derularea afacerii are la bază contractul de franchising, ca o variantă modernă a concesiunii comerciale,
avâd ca elemente comune:
- exclusivitatea de comercializare
- sfera larga a activităţii franchisorului
- franchisorul deţine o marcă de prestigiu, el fiind cel care controlează afacerea şi care extinde reţeaua de
distribuţie şi comercializare
- franchising-ul sporeşte profitul ambilor parteneri.
Prin practicarea acestui tip de afacere ambele părţi implicate îşi pot lărgi activitatea economică , fiind
situaţii în care numai astfel se poa te pătrunde pe pieţe care nu admit de cât distribuitori locali.

35