UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE

REFERAT
la
DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC

TEMA: Principiul nerecurgerii la forță sau la

amenințarea cu forța

PROFESOR COORDONATOR: STUDENT:

Prof. Univ. Dr.
ADRIAN BOGDAN Crăițoiu Ramona-Maria

Anul II, F.R., Sem. II, Grupa 1.

= 2017 =

1
 PRINCIPIUL NERECURGERII LA FORȚĂ SAU LA AMENINȚAREA
CU FORȚA

Pentru a putea detalia despre principiul nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu forța,
este necesar să definim mai întâi ce este statul.
Statul poate fi considerat ca principalul creator, destinatar şi apărător al dreptului internațional
public, pe plan național, acesta fiind o organizare politică a societății cu o putere suverană, care
subsumează diferite autorități cu atribuții specifice-legislative, executive, jurisdicționale.

Definiția dreptului internațional public

Dreptul internațional public poate fi definit ca un fenomen social care există şi acționează în
legătură cu alte fenomene sociale, fiind atât influențat de acestea cât şi având prerogativa răspândirii
acțiunii asupra acestora.
În orice societate umană există reguli de natură şi complexitate, existând diferențe între societăți,
membrii unui stat, în interiorul societății acestuia, supunându-se unor norme de conduită socială în
care dreptul are un rol normativ important ca regulator/ordinator al raporturilor şi implicit a vieții
sociale.
Expresia „drept internațional” a fost şi încă este cel mai des folosită pentru a denumi dreptul
societății internaționale, Immanuel Kant, înlocuind, în anii 1795, termenul de „națiune” cu acela de
„stat”, aceasta creând o nouă ipoteză si anume că prin aceasta dreptul internațional a devenit astfel
sinonim cu dreptul care reglementa relațiile dintre state, prin urmare un DREPT INTERSTATAL.
Evident că în literatura de specialitate pot fi întâlnite numeroase definiții ale dreptului internațional
public, neexistând o definiție clară şi unitară, însă din punct de vedere personal, cea mai reprezentativă
definiție a acestuia este: „Dreptul internațional este un sistem de norme juridice creat şi dezvoltat în
baza acordului de voință a statelor, chemat să reglementeze relațiile internaționale cu scopul de a
asigura coexistența paşnică a statelor şi autodeterminarea popoarelor”.
Cu alte cuvinte, dreptul internațional public vine şi stabileşte reguli generale de conduită între
state, creează raporturi interstatale paşnice bazate pe o relație care respectă legislația internațională în
vigoare şi cooperează în vederea îndeplinirii aceluiaşi obiectiv, rezolvând diferențele existente
intervenite la nivel interstatal.
Evenimentul care a pus bazele dezvoltării dreptului internațional şi care l-a stabilit ca
instrument al păcii între state a fost Pactul de la Paris, încheiat la data de 27 august 1928, fiind denumit
„Pactul Briand-Kellog”, întrucât acesta impunea statelor membre să renunțe la război, această măsură
fiind adoptată de state, ulterior, ca un instrument de politică în relațiile lor mutuale.
Acest pact a fost primul document internațional care a stipulat principiul reglementării paşnice
a diferendelor dintre state, iar după 17 ani, la data de 26 iunie 1945 a fost semnată, la San Francisco,
CARTEA NAȚIUNILOR UNITE, fiind în vigoare din data de 24 octombrie 1945, tratat internațional
care a stipulat principiile fundamentale ale dreptului internațional.
Importanța sa este cu atât mai mare cu cât între principiile şi prevederile sale a fixat şi interzicerea
agresiunii şi nu numai, ci aceasta a creat şi o modalitate de sancțioare a statelor care nu respectau acest
principiu devenind state agresoare.
În acest sens, art. 2 din Cartea Națiunilor Unite, obliga membrii de a se abține de la amenințarea
cu forța sau de la folosirea forței în relațiile dintre acestea.
2
 Pornind de la această idee, voi expune în următoarele rânduri principiile fundamentale ale
dreptului internațional public, ce reprezintă acestea şi, mai cu seamă, voi prezenta principiul
nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu forța, fiind denumit şi principiul neagresiunii.
Astfel, principiile fundamentale ale dreptului internațional public sunt de fapt reguli de
conduită de maximă generalitate, universal valabile, fiind obligatorii din punct de vedere juridic pentru
toate subiectele de drept internațional, principii care au fost create în baza acordului de vointă al
statelor.
Aceste principii sunt:
- Principiul nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu forța în relațiile internaționale sau
principiul neagresiunii
- Principiul reglementării pe cale paşnică a diferendelor internaționale
- Principiul neamestecului în treburile interne ale unui stat sau principiul neingerinței
- Obligația statelor de a coopera unele cu altele în conformitate cu Cartea ONU
- Principiul egalității popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele
- Principiul egalității suverane a statelor
- Principiul îndep,inirii cu bună credință de către state a obligațiunilor asumate în conformitate
cu cartea ONU

PRINCIPIUL NERECURGERII LA FORȚĂ SAU LA AMENINȚAREA CU FORȚA

În anul 1975, la Helsinki, a fost semnat Actul Final, care a plasat principiul nerecurgerii la forță
sau la amenințarea cu forța imediat după principiul egalității suverane, scoțând în evidență, astfel,
importanța acestuia pentru comunitatea internațională şi stabilit ca scop principal al statelor lumii:
PACEA.
Acest act a stipulat caracterul obligațional şi chiar imperativ al acestui principiu prin sintagma:
„Statele participante se vor abține în relațiile lor reciproce, ca şi în general în relațiile lor internaționale,
de a recurge la folosirea forței sau la amenințarea cu forța, fie împotriva integrItății teritoriale sau a
independenței politice a oricărui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite
şi cu prezenta Declarație.”
Conform acestui principiu războiul este considerat ca fiind cea mai gravă crimă internațională,
Pactul Briand-Kellogg condamnând în art. 1 războiul ca mijloc de reglementare a diferendelor
internaționale şi renunțare la război ca instrument de politică națională în relațiile reciproce dintre
state, războiul de agresiune fiind scos în afara legii internaționale, transformând astfel dreptul
internațional dintrun drept al războiului într-un drept al păcii.
Principiul neagresiunii este unul relativ tânăr în comparație cu majoritatea celorlalte principii ale
dreptului internțional, deoarece acesta nu a existat în practica internațională până la mijlocul perioadei
interbelice, războiul fiind considerat ceva normal şi legal până la semnarea acestui Pact.
Perioada interbelică a demonstrat, în schimb, necesitatea unui astfel de principiu însă şi
imposibilitatea aplicării acestuia, dovadă stând urmările Primului Război Mondial.
La scurt timp după încheierea Primului Război Mondial a devenit necesară interzicerea recurgerii
la forță tocmai pentru a păstra pacea mondială, statele lumii realizând într-un final pericolul pe care l-
ar fi atras în viitor o altă confruntare armată la nivel mondial.

3
 Odată cu crearea ONU, a fost făcut şi primul pas către o lume mai paşnică, conform art. 2 pct.
4 din Carta Onu : „Toți membrii Organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge
la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice
a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scoputile națiunilor Unite”, aceasta fiind completată
de Actul final de la Helsinki, aşa cum am menționat anterior.
Declarația 3314 din 1974, adoptată de către adunarea Generală ONU, a reprezentat finalizarea
conținutului acestui principiu dând o definitie agresiunii armate, definire care avea mai mult un rol de
ghid practic pentru Consiliul de securitate. Conform acestei declarații, agresiunea poate fi savârşită de
un stat sau un grup de state împotriva altui stat sau a unui alt grup de state, ea putând fi îndreptată şi
împotriva popoarelor, atentând la dreptul lor de independență, libertate şi autodeterminare.
Această declarație, pune în rolul de agresor până şi statul colonialist care nesocoteşte dreptul
de libertate şi independență, la autodeterminare al popoarelor din colonii, dar stabileşte şi elementele
în baza cărora se poate stabili dacă s-a săvârşit sau nu un act de agresiune.
Principiul anteriorității ca forma a principiului neagresiunii, este introdus prin expresi „primul
recurs la forță”, potrivit căruia statul care a atacat primul cu forța armată un alt stat a săvârşit o
agresiune.
Există anumite cazuri tipice de agresiuni:
 Invadarea sau atacarea teritoriului unui alt stat
 Bombardarea
 Blocarea porturilor su coastelor sale de către forțele armate ale altor state
Cu toate acestea, folosirea armelor de distrugere în masă, precum arma nucleară, chimică,
bacteriologică, etc., nu reprezintă agresiuni conform definiției astfel dată, ceea ce, desigur, cumva,
scade valoarea acestui document importat adoptat de ONU.
Declarația 3314 califică agresiunea drept crimă împotriva păcii internaționale, comitere sa atrăgând
răspunderea internațională, fără a putea aduce justificări de ordin politic, economic sau militar.
Ocuparea de teritorii prin forță armată esteconsiderată nulă ab initio ,forța putând fi folosită doar în
punerea în exercitarea a dreptului la autoapărare individuală sau colectivă ori în baza unei decizii a
consiliului de securitate ca acțiune internațională de constrângere a agresorului.
Conceptul de „forță” nu include însă numai forta militară, ci şi alte mijloace de constrângere şi
presiune de ordin politic sau economic, care sunt considerate acte ilicite şi sunt în consecință tratate
ca agresiune, deşi acest tip de agresiune are un fundament mai instabil, pentru comunitatea
internațională fiind dificil să ajunga la un consens în acest caz.
În conformitate cu acest principiu, sunt interzise metodele menționate mai sus şi în cazul soluționării
diferendelor teritoriale, a problemelor de frontieră şi a altor diferende internaționale, iar războiul de
agresiune este văzut ca o crimă împotriva păcii, statele având obligația de a se reține de la orice tip de
propagandă în favoarea unui război de agresiune.
În acelaşi scop este interzisă şi organizarea şi încurajarea de acte de război civil sau acte de terorism
pe teritoriul unui alt stat, precum şi crearea, încurajarea sau finanțarea unor grupări militare neregulate,
bande armate, bande de mercenari pentru orgnizarea unor incursiuni pe teritoriul altui stat.
Există totuşi, în dreptul internațional, un număr limitat de cazuri în care poate fi utilizată forța
armată şi anune:
- Pentru exercitarea dreptului la autoapărare şi contracararea unui pericol extern, fără, însă, a fi
săvârşite abuzuri

4
 - În caz de agresiune Consiliul de Securitate poate decide recurgerea la forțe armate ONU sau
autorizarea unui stat ori a unui grup de state să recurgă la aplicarea măsurilor militare contra
unui stat agresor, sau aplicarea altor măsuri
- Atunci când un popor îşi exercită dreptul său la autodeterminare deoarece poporul este
indreptățit să işi stabilească singur soarta şi direcția ulterioară de dezvoltare
Având în vedere toate aspectele menționate mai sus, putem extrage trăsăturile esențiale ale gresiunii
aşa după cum rexuktă din definirea sa, astfel că, putem stabili că agresiunea reprezi tă:
 Invazia, atacul, ocuparea teritoriului unui stat
 Bombardarea teritoriului unui stat sau a forțelor acestuia
 Atacarea directă a forțelor militare ale unui stat
 Blocarea porturilor, coastelor unui stat
 Folosirea forțelor armate ale unui stat staționate pe teritoriul altui stat în contradicție cu acordul
privind staționarea acestora
 Utilizarea bandelor neregulat şi de mercenari, împotriva unui stat
 Punerea teritoriului propriu la dispoziția unui alt stat pentru ca acesta din urmă să comită un
act de agresiune impotriva acestuia.
Pentru a veni în sprijinul susținerii celor menționate mai sus, exemplific atrocitățile din New York
şi Washington din luna septembrie a anului 2001, înspăimântătoare de altfel, care au implicat un
fenomen familiar pentru mai multe state precum Marea Britanie, Israel, Nicaragura, etc., fenomen
actual şi în prezent în lume, respectiv TERORISMUL INTERNAȚIONAL. Astfel, dacă atacul terorist
implică responsabilitatea unui stat, poate, în dependență de circumstanțe, constitui un atac armat şi
prin urmare poate justifica acțiunea sub formă de autoapărare.
Pacea şi războiul rămân şi astăzi probleme esențiale ale societății internaționale şi reglementarea
juridică nu este suficientă pentru a consacra realmente pacea ca unică stare de normalitate, pentru că
relațiile internaționale pot fi încă reglementate şi prin putere, iar competiția pentru putere, înțeleasă ca
o competiție de interese ale partenetilor la viața internațională, mai ales a statelor, duce inevitabil la
stări contradictorii, la dezacorduri între aceştia.

EXEMPLU:

Pentru a exemplifica principiul nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu forța, aduc în atenție
intervenția colectivă a forțelor Organizației Națiunilor Unite în Irak, ca urmare a agresiunii acestui
stat, asupra statului Kuweit, în anul 1991, precum și intervenția forțelor aliate NATO în Kosovo, în
anul 1999, fără autorizarea Consiliului de Securitate, intervenție ce a fost în fapt o agresiune militară
împotriva Yugoslaviei, motivată de încălcarea grosolană a drepturilor albanezilor în Kosovo.
Carta, lasă prin această derogare, posibilitatea de folosire legală a forței ca formă a legitimei
apărări, pentru exercitarea dreptului la legitimă apărare individuală sau colectivă.
Acest principiu a fost inițial consacrat sub denumirea de principiu al interdicției recurgerii la
războiul de agresiune și a apărut în dreptul internațional în perioada dintre cele două războaie
mondiale.
Prin acesta s-a repudiat dreptul statelor de a porni războaie de agresiune, drept consfințit în
perioadele anterioare de dezvoltare a diferendelor dintre state.
5
 Ideile de interzicere și recunoaștere a caracterului ilicit al războiului de agresiune și-au găsit
întruchipare și într-o serie de documente adoptate în cadrul Ligii Națiunilor, spre exemplu în proiectul
tratatului de asistență mutuală, adoptat de Adunarea Ligii Națiunilor în anul 1923, dar care nu a
cunoscut nicio dezvoltare ulterioară. Totodată, și-a găsit întruchipare și în Declarația privind
războaiele de agresiune, adoptată de Adunarea Legii în anul 1927, documente în care războiul de
agresiune era calificat drept ”crimă internațională”.
Noțiunea de forță cuprinde mai întâi de toate războiul de agresiune, calificat de dreptul
internațional drept crimă împotriva păcii, iar în conformitate cu Definiția agresiunii, adoptată de
Adunarea Generală a ONU, noțiunea de amenințarea cu forța presupune indimidarea cu folosirea forței
armate, întreruperea legăturilor de comunicații, comerciale sau concentrarea pe trupe la frontierele
unui stat, demonstrații de forță sau manevre militare în vecinătatea frontierelor unui stat etc., adică
orice acțiuni ale unui stat care pot determina un alt stat să se considere expus unui pericol iminent de
a suferi o atingere gravă a integrității teritoriale sau a independenței sale politice.
Totodată, alte câteva exemple ale acestui principiu sunt:
1. KOSOVO, 1999
Pe 24 martie 1999, NATO lansează o campnie aeriană împotriva Iugoslaviei conduse de
preşedintele Slobodan Miloşevici, în urma unui eşec în privinţa ajungerii la o soluţionare politică a
crizei din Kosovo. Rusia şi China ameninţă că vor opune voturi de veto unei rezoluţii ONU permiţând
o intervenţie militară.
Operaţiunea "Allied Force", efectuată de către NATO, vizează să pună capăt represiunilor
sârbe asupra populaţiei albaneze din Kosovo şi îl obligă pe Miloşevici să semneze un plan de pace.
Intervenţia are loc în urma unei ofensive sârbe violente împotriva separatiştilor albanezi din
cadrul Armetei pentru Eliberarea Kosovo (UCK) şi unor tentative de mediere fără rezultat.
Războiul purtat de NATO angajeză până la 600 de avioane din 13 ţări în bombardamente
zilnice asupra unor ţinte militare în Kosovo, Serbia şi Muntenegru. Pe 10 iunie 1999, forţele sârbe
încep să se retragă din Kosovo, care trecet sub administraţia ONU.
2. IRAK, 2003
În martie 2003, Washingtonul, Londra şi Madridul vor să propună o rezoluţie în cadrul ONU
vizând aprobarea unui Război în Irak, regimul fiind suspectat că deţine arme de distrugere în masă.
Proiectul este retras înainte de vot, din cauza lipsei consensului, Franţa, Rusia şi Germania refuzând
o operaţiune.
În urma unui ultimatum dat lui Saddam Hussein, administraţia americană decide să acţioneze
fără mandat ONU. Ea declanşează ostilităţile pe 20 martie, prin raiduri aeriene împotriva Bagdadului
şi pătrunderea forţelor terestre americano-britanice prin sud.
Operaţiunea "Iraqi Freedom" conduce la îndepărtarea lui Saddam Hussein de la putere, judecat
de un tribunal irakian şi execurtat la sfârşitul lui 2006.
În mai 2003, forţele coaliţiei erau alcăruite din 150.000 de americani şi 23.000 de militari din
aproximativ 40 de ţări.
Pe 16 octombrie 2003, ONU adoptă rezoluţia 1.511 care "autorizează o forţă multinaţională",
menţinând controlul aproape absolut al Washingtonului asupra Irakului. Ultimii militari americani se
retrag în decembrie 2011.
6
3. LIBIA, 2011
Pe 17 martie 2011, Consiliul de Securitate al ONU adoptă o rezoluţie (1.973) care
autorizează ţările membre să "adopte orice măsuri necesare" în vederea "protejării civililor (...) aflaţi
sub ameninţarea unor atacuri" din partea forţelor colonelului Muammar Kadhafi, contestat începând
din februarie de o revoltă populară.
Operaţiunea "Unified Protector" începe pe 19 martie şi este condusă de Franţa şi Marea
Britanie, în timp ce Statele Unite asugură o poziţie de susţinere activă. În total, 18 ţări participă la
operaţiuni.
În iunie, Rusie şi China acuză NATO că interpretează "în mod arbitrar" rezoluţia Consiliului
de Securitate care a autorizat loviturile militare în Libia, prin faptul că nu se limitează la protejarea
civililor, ci urmăreşte prăbuşirea regimului, lucru recunoscut de către Franţa.
Pe 20 octombrie, Muammar Kadhafi fuge, dar este ucis în ultimul asalt împotriva regiunii
sale natale, Sirt, la est de Tripoli, după două luni de la preluarea controlului asupra capitalei de către
rebeli, mulţumită susţinerii hotărâte a operaţiunii NATO.

CONCLUZII:
Consacrarea acestui principiu în dreptul internațional contemporan constituie una dintre
principalele transformări calitative ale acestui drept. Acesta este piatra de hotar care transformă dreptul
internțional dintr-un drept al războiului într-un drept al păcii, iar în baza sa, astăzi, războiul este
considerat cea mai gravă crimă internațională
Afirmarea neagresiunii ca principiu fundmental al dreptului internațional contemporan oglindeşte
procesele de adânci transofrmări ale comunității internaționale la sf. Sec. XX.
Este bine ştiut că în această perioadă, se ridică forțe uriaşe în favoarea păcii, împotriva politicii
agresive a unor state, iar existența şi creşterea neîncetată aacestor forțe stau la baza incriminării
agresiunii în dreptul internațional şi constituie o garanție ca, în cele din urmă, orice agresiune va fi
reprimată, iar vinovații, traşi la răspundere.

BIBLIOGRAFIE

7
 Raluca Miga-Beșteliu. Drept Internațional. Introducere în dreptul
internațional public, Editura All, București, 1997
 Ștefan Țarcă, Viorel Velișcu, Drept Internațional Public,Editura
Sitech, 2010
 Webografie:
 Http://scribd.com/doc/46760151/Subiectele-Dreptului-
International-Public#download
 http://sorincurpan.ro/wp-content/uploads/2012/12/Statele-
Subiecte-ale-dreptului-international-public.pdf