Istoria Bisericii Universale

email: gardan.gabriel@ot.ubbcluj.ro

Condiții de desfășurare a cursului:

- Prezența
11 decembrie test grilă ponderea 30% - prezența este obligatorie
Prezența la examen este condiționată de:
- predarea portofoliului - data limită 15 ianuarie
- testul grilă
Bibliografia obligatorie 12 titluri.

Cunoaștere și atotcunoaștere
Despre necesitatea cunoașterii istoriei bisericești

Istoria descrie și prezintă faptele.

Def: Istoria este o știință care se ocupă cu definirea vieții bisericești.
Istoria este un eveniment unic și irepetabil iar în integralitatea sa este cunoscut
doar de Dumnezeu. Ca știință istoria ne oferă informații despre anumite
evenimente pe care le cunoaștem parțial.
Etapele înțelegerii unui eveniment sunt:
1.Eveniment - 2.Informație - 3.Investigație - 4.Interpretare
În cercetarea unui eveniment istoricul trebuie să răspundă la următoarele întrebări:
cine, ce, când, unde, de ce?
Oamenii relatează subiectiv evenimentele istoriei.
Elemente de abordare a istoriei:
- Elementul științific (metodologic)
- Elementul filozofic (tipuri de mentalități pe care îl are o persoană)
- Elementul artistic (exprimarea)
Valoarea istoriei bisericești:
1. Istoria este o sinteză între trecut și viitor.
2. Istoria Bisericii este mijloc pentru înțelegerea prezentului
3. Istoria Bisericii este ghid pentru corectarea relelor din Biserică și pentru evitarea
greșelilor. Romani 15:4 1Corinteni 10:6-11
4. Istoria Bisericii oferă forță de motivație adică edifică, inspiră, conferă entuziasm
și prin toate acestea stimulează viața spirituală.
5. Istoria Bisericii este un instrument practic pentru pastorație prin exemplele
concrete pe care le oferă.
6. Istoria Bisericii are o forță eliberatoare:
a. lărgește orizontul cunoașterii
b. cunoașterea istoriei Bisericii predispune la dialog și toleranță.
7. Istoria este experiența prezenței lui Hristos în lume.
Bibliografie:
- Ghid pentru studiul istoriei bisericești - Gonzalez - se găsește la librăria
universității str. Napoca nr. 11
- Există istorie adevărată Neagu Giuvara
- Istoria, adevărurile și miturile Ioan Aurel Pop

Starea lumii iudaice şi greco-romane la apariţia

creştinismului

Starea lumii iudaice:

- lumea iudaică
- lumea greacă
- lumea romană
Forma de organizare a Imperiului Roman:
Imperiul Roman s-a aflat în plin proces de reorganizare. Avea 753 de ani de la
întemeierea Romei până la nașterea lui Hristos. Octavian Augustus modifică modul
de organizare în Imperiul Roman de la republică la principat, care era un
compromis realizat între forma de guvernare monarhică și cea republicană. În
republică deciziile le lua exclusiv senatul iar în principat senatul lua decizia care
era adusă la cunoștința împăratului (ca prim senator), iar acesta lua decizia și o
aducea la cunoștința senatului. Autoritatea supremă în stat era deținută de senat
care o delega unui princeps, un fel de împărat. Fondatorul principatului a fost
considerat Octavian căruia i s-a acordat epitetul de Augustus (cel venerat).
Octavian Augustus este primul împărat care este proclamat zeu. Exista un cult al
împăratului care pretindea:
- vocația specială a Romei
- testul suprem de fidelitate (aducerea de tămâie statuii împăratului)
Existau trei tipuri de provincii:
- imperiale (erau conduse de un legat)
- senatoriale (erau conduse de un proconsul numit de senat)
- cu statut special (Egipt, Palestina, Mauritania) În acestea exista o rezistență
constantă la adresa guvernării romane. Erau conduse de un procurator.
Factorii care au favorizat răspândirea creștinismului:
1. Unitatea politică și sentimentul de coeziune (legătură stransa) într-o structură
unitară. Acest sentiment se accentuează cu Octavian Augustus, care a început să
dea dreptul de cetățenie și neromanilor.
2. Exista legea universală (toți oameni sunt egali în fața oamenilor și legile sunt
aceleași pentru toți oamenii).
3. Libertatea de mișcare (un drept garantat al cetățenilor și necetățenilor).
4. Infrastructura (drumurile erau bine păzite).
5. Rolul armatei în cultivarea idealului universal a favorizat răspândirea
evangheliei.
6. Cuceririle romane au determinat multe popoare să își piardă încrederea în
propiile zeități.
7. Religia romană era sincretistă (se imbina cu filozofia)
Situația politică a Palestinei:
- 60 î.Hr. - a fost cucerită de romani
- 70 d.Hr. - templul a fost distrus
- 135 d.Hr - cetatea a fost distrusă
Pentru romani, Palestina reprezenta o problemă. deoarece:
1. Erau monoteiști (nu acceptau alt cult decât cel iudaic)
2. Exista o neliniște internă
Drept urmare, romanii nu au intervenit prea mult în Palestina cu condiția:
1. Să recunoască autoritatea împăratului roman
2. Să plătească impozitele
Grecii - Contribuțiile intelectuale ale grecilor:
Romanii au cucerit lumea dar grecii i-au cucerit pe romani. Alexandru Macedon a
făcut ceva în plus față de împărații romani. A dus în toate teritoriile cucerite
elenismul, limba greacă și formele culturale. Filozofia greacă a pregătit apariția
creștinismului prin faptul că a distrus religiile mai vechi. Limba greacă a contribuit
la răspândirea evangheliei. Din punct de vedere religios Irod cel Mare era iudeu iar
din punct de vedere intelectual era elenist.
Curente filozofice: stoicismul și epicureismul
Conform stoicismului universul era un întreg perfect ordonat condus de o forță
cosmică supremă numită logos, rațiune divină sau Dumnezeu. Totul a fost
determinat de lanțul cauzei și efectului, universul fiind produsul unui plan divin și
supus unei legi universale.
Epicureismul este un sistem filozofic complex care a sfârșit prin a fi indentificat cu
hedonismul deși întemeietorul său nu a gândit în această direcție. Epicur a pledat
pentru o viață simplă, temperată și virtuoasă considerând că numai în acest fel se
poate ajunge la liniște deplină.
Epicureismul promova:
- Materialismul radical
- Lipsa răsplăților
- Negarea implicării zeilor în viața oamenilor
- Atingerea unei dureri fără durere și anxietate
Diferențele dintre religia politeistă și cultele de misterii:
Religiile politeiste nu au satisfăcut nevoia spirituale ale oamenilor. Cultele de
misterii i-au obișnuit pe oameni să gândească cu privire la existența păcatului și
nevoia de răscumpărare. Toate religiile de mistere au trei elemente comune care au
dus la acceptarea creștinismului:
- Fiecare presupune un ritual de purificare
- Punctul de maximă atracție îl constituie sentimentul de relație personală dintre
om și divinitate.
- Religiile de mistere anulau distanța dintre Dumnezeu și om.
- Încurajau o relație directă dintre om și zei.
- Promovau ideea existenței unei vieții binecuvântate și fericite după moarte.
Contribuții ale iudaismului la răspândirea creștinismului:
- Evreii nu acceptau un alt cult, fiind monoteiști.
- Evreii aveau o speranță mesianică.
- În sistemul etic evreiesc exista noțiunea de păcat.
- VT. a fost tradus în limba greacă din ebraică (Septuaginta). Prin intermediul
Septuaginta lumea greacă a avut acces la Vechiul Testament.
- Sinagoga (loc de studiu,mesele sfinte agape, loc de adunare, de judecată, de
găzduire, spațiu pentru păstrarea banilor adunați din taxe). La evrei centrul cultului
îl reprezenta templul.
- Un alt factor care a determinat răspândirea creștinismului îl reprezenta diaspora.
În diaspora existau două categorii de persoane:
- prozeliții dreptății (acceptau circumziciunea).
- temătorii de Dumnezeu (nu practicau circumciziunea).
Grupările din lumea iudaică:
- Fariseii erau laici și foarte învățați. Propovăduirea lor era apreciată de popor dar
nu se reflecta în viața lor.
- Saducheii erau aristrocrați, din rândurile preoților. Nu erau populari în rândurile
poporului din cauză că au adoptat politica compromisului față de autoritatea
romană.
- Zeloții/sicarii erau o grupare radicală care întreținea o stare de tensiune și de
revoltă la împotriva romanilor.
- Esenieni erau o sectă iudaică, influențată de idei străine. Aceștia, respingeau
sacrificiul animalelor, nu participau la ritualurile de la templu, aveau preoți propii
precum și un cult al îngerilor și al soarelui.
- Samaritenii nu acceptau cultul de la templu. Exista o adversitate între iudei și
samariteni.
Armata romană era cantonată în cea mai mare parte în Cezarea, la Ierusalim fiind
un număr redus de soldați. În nord era Galilea, în centru Samaria, în sud Iudea.
Concluzii:
La venirea lui Hristos au existat mai mulți factori politici, economici, sociali,
morali, filozofici și religioși care au concurat astfel încât i-au permis creștinismului
să aibă un impact maxim în lumea în care a apărut.
Bibliografie:
- Mihai Valentin Vladimirescu - ,,Viața de zi cu zi în vremea lui Isus”

Istoricitatea Mântuitorului Iisus Hristos. Întemeierea

Bisericii. Activitatea misionară a Sfinţilor Apostoli:

Mărturiile necreștine despre existența Hristică a lui Iisus Hristos:

- Izvoare de natura creștină (izvoare orale și izvoare scrise) - (de natură apocrifă)
- Izvoare de natura necreștină
Realitatea istorică a lui Iisus Hristos nu poate fi pusă la îndoială.
Dificultății în acceptarea existenței lui Isus:
Nu există o biografie a vieții lui Isus Hristos, deoarece cei ce au făcut istoria au
fost prea puțin preocupați de scrierea ei. Deasemenea nu există o biografie
deoarece:
- Nu exista o preocupare serioasă pentru istoriografie;
- Exista tradiția transmiterii prin viu grai;
- Doar 10 la sută din populație știa să scrie și să citească.
Există 4 categorii de izvoare:
- iudaice - Există trei izvoare iudaice. Întrunul se vorbește despre Ioan Botezătorul,
în altul se vorbește despre moartea violentă a lui iacob fratele lui Isus, iar al treilea
este Testimonium Flavianum. Iosif Flavius nu a fost creștin. El face consemnări
din tradiția orală.
- scrierile rabinice - Acestea vorbesc despre Isus Hristos prin tăcere. Spre deosebire
de perspectiva neutră a lui Iosif Flavius, scrierile rabinice sunt tendențioase la
adresa lui Isus. Potrivit acestor calomnii Isus este prezentat ca fiind fiul lui Miriam
o femeie imorală, care a fost repudiată de soț din cauza unei aventuri.
- izvoarele romane – Avem trei autori romani care ne furnizează informații despre
Isus,Tacitus, Suetonius, Pliniu cel tânăr. Tacitus spune că creștinii își trag numele
de la Isus. Credința lui Isus era dăunătoare. Pliniu cel tânăr spune despre creștini că
creștini au obiceiul de a se aduna și descrie obiceiurile lor.
- izvoarele elenistice – Mara fiul lui Serapion spune într-o scrisoare că nu ar folosii
iudeilor să-și ucidă propiul rege. El a fost un rege înțelept pe care iudeii l-au ucis.
Lucian de Samosata, în lucrarea Peregrinus el menționează despre un bărbat care a
trăit în Palestina și a fost răstignit deoarece a introdus un cult nou.
- mărturiile islamice – Coranul este un izvor scris în sec. al 7-lea care vorbește
despre Isus căruia Alah i-a dat puterea de a face minuni. Dumnezeu l-a făcut un
profet sfânt. Coranul menționează neîncrederea și opoziția pe care le-au întâmpinat
miracolele lui Isus. Islamul nu recunoaște că Isus este fiul lui Dumnezeu, deoarece
în Coran se spune că D-zeu nu poate avea un fiu. Potrivit coranului Isus este un
trimis divin pe care D-zeu l-a învățat Scriptura sacră și înțelepciunea divină.
Izvoarele istorice ne dovedesc un singur lucru: Existența lui Isus este
neîndoielnică. Ea nu este un constructum adică un produs inventat de comunitatea
creștină timpurie.
- Isus un profil biografic- carte

Călătoriile misionare ale Sfântului Apostol Pavel

Apostolul Pavel a avut un rol excepțional în istoria Bisericii creștine. Saul care
ulterior s-a numit Pavel s-a născut în Tars. Tarsul era capitala provinciei Cilicia o
provincie romană, în care se vorbea limba greacă și în care exista un număr
însemnat de iudei care trăiau în diasporă. Saul se naște într-o familie de evrei cu o
poziție socială bună, care avea o mică afacere. Făcea corturi din păr de capră, iar
apostolul Pavel se va întreține în timpul activității sale misionare un timp, din
meseria învățată în casa părintească. Orașul Tars era un centru cultural al acelei
regiuni iar acest fapt i-a permis lui Pavel să se familiarizeze nu numai cu limba
greacă ci și cu principalele curente filozofice din vremea sa. Educația și-o începe în
familie. Conform Faptelor Apostolilor Saul și-a început educația la picioarele
mamei sale însă rolul de educator revenea tatălui, el desăvârșindu-și educația la
picioarele lui Gamaliel. Gamaliel era unul dintre cei mai celebri rabini ai
Ierusalimului din acea perioadă. S-a născut în intervalul de ani de 1-5 după Hristos.
Nu l-a cunoscut personal pe Isus în timpul activității sale publice. Întâlnirea dintre
Isus și Pavel va avea loc ulterior pe drumul Damascului. În Ierusalim Saul avea
rudenii care îl cunoscuseră îndeaproape pe Isus Hristos. Există voci care susțin că
Saul a avut o soră căsătorită în Ierusalim în casa căreia el a locuit în perioada
studiilor din Ierusalim. Sora sa era mama lui Ioan Marcu. În casa părinților lui Ioan
Marcu apostolii s-au adunat după răstignirea lui Isus și acolo ei au avut acea
întâlnire cu Isus cel înviat. Ioan Marcu este cel care l-a însoțit într-o primă călătorie
misionară pe apostolul Pavel. Intrarea lui Saul pe scena istoriei creștine este
menționată în Faptele Apostolilor odată cu ocazia uciderii lui Ștefan. A fost
participant la execuția lui Ștefan. Prin formarea, cunoștințele sale, prin atitudinea
sa el se indentifica cu gruparea fariseiseilor. Istoricii consideră că din punct de
vedere spiritual Pavel a aparținut lumii iudaice, din punct de vedere legal a fost
roman, iar din punct de vedere intelectual a fost grec. În timpul activității sale
Pavel și-a asumat cele trei indentității care i-au aparținut folosindu-se de avantajele
acestora.
Spre exemplu cetățenia romană îi oferea următoarele avantaje:
- libertatea de mișcare
- îi oferea protecție
- acces la cele mai înalte nivele sociale.
Următoarea secvență pe care o avem din viața lui Pavel este cea în care apare ca
fiind liderul prigoanei anticreștine declanșate împotriva creștinilor. Ca urmare a
acestei persecuții un număr însemnat de creștini de origine iudaică au părăsit
Ierusalimul și s-au răspândit în alte părți, în special în Damasc unde era o
comunitate mare de creștini care a atras atenția autorităților iudaice de la Ierusalim
în mod special lui Saul care a cerut permisiunea de a acționa în Damasc din partea
iudeilor, a cerut resurse militare și a cerut acte care să justifice acțiunea. Pe drum i
se arată Isus cel omorît de iudei și înviat care se adresează direct lui Saul. această
întâlnire i-a deschis ochii spre o nouă realitate. Saul se convertește, se botează
devenind creștin după care se duce în sinagoga din Damasc. De aici încep
problemele. A fost recunoscut de creștinii care au părăsit Ierusalimul din cauza sa.
Nu a fost receptat ca fiind persecutor, însă unii nu au avut încredere în sinceritatea
convertirii sale motiv pentru care au încercat să îl omoare, dar a fost salvat de cei
ce au avut încredere în el. Părăsește Damascul după care stă trei ani în pustiul
arabiei.
Următorul moment important a fost cel al întâlnirii cu comunitatea apostolică din
Ierusalim. l-a cunoscut mai întâi pe Barnaba care l-a introdus în cercul apostolilor
unde a avut o întâlnire cu trei dintre apostoli după care din cauza reacției dure a
comunității creștine din Ierusalim la adresa sa, a fost nevoit să se retragă în orașul
natal Tars. Timp de zece ani a fost o perioadă ăn care nu știm nimic despre
activitatea sa. Atunci când numărul creștinilor dintre neamuri a crescut, Barnaba și-
a adus aminte de Saul și îl cheamă din Tars la Antiohia acolo unde pentru prima
dată cei ce credeau în învierea lui Isus sunt numiți creștini. Antiohia va deveni
centrul activității misionare a lui Pavel.
Călătoriile misionare ale sfântului apostol Pavel:
Prima călătorie 45-48
Sinodul apostolic 50
A doua călătorie misionară 51-54
A treia călătorie misionară 54-58
Este ucis în timpul persecuției lui Nero în 29 iunie anul 67.
Strategia misionară a sfântului apostol Pavel:
- Își alegea orașele capitală de provincie și cele strategice.
- Acolo Pavel alegea mai întâi sinagoga pentru a-l propovădui pe Hristos și
rămânea acolo atâta timp cât era acceptat. Când nu mai era acceptat propovăduia
acolo unde era primit.
- După ce întemeia o comunitate păstra o legătură permanentă cu acea comunitate.
Această legătură era păstrată prin epistole, prin scrisori, prin vizite directe, prin
trimiși.
Prima călătorie 45-48
Antiohia a devenit baza activității misionare a lui Pavel. De aici pornește pe mare
spre insula Cipru, intră în portul Salamina în capitala Patmos unde îl convertește pe
Sergius Paulus guvernatorul provinciei. În cinstea acestei convertiri el își ia numele
de Paulus sau Pavel. La vremea respectivă a lua numele cuiva însemna o formă de
respect, însă o dată cu numele primeai mult mai mult. În orice situație să-ți iei
numele unei persoane presupunea să devi protejatul acelei persoane așa cum a
devenit Pavel. Din Cipru a intrat în Pamfilia, apoi în Pergam, Antiohia Pisidiei,
Listra, Derbe șamd.
În Antiohia Pisidiei apostolul Pavel a avut o primă confruntare cu evreii din cauza
evangheliei.
În Licaonia este pregătit un complot la adresa lui Pavel și Barnaba.
În Listra sunt considerați zei motiv pentru care oamenii vor să le aducă ofrande iar
atunci Pavel și Barnaba și-au sfâșiat hainele ca să arate că ei sunt oameni.
În Derbe sunt loviți cu pietre, iar apoi se întorc la Antiohia. Acolo exista un număr
însemnar de creștini proveniți dintre neamuri. Unii făceau parte din categoria celor
ce aderaseră la valorile legii mozaice, iar alții respectau doar prescripțiile
comportamentale ale legii mozaice. Existau însă și păgâni care nu au mai trecut
prin legea mozaică ci au aderat direct la valorile noii religi. În cadrul acesteia
exista însă și un grup de iudaizanți (creștini) care spuneau că nu pot să fi un bun
creștin dacă nu ești în primul rând un bun adept al legii mozaice. motiv pentru care
au generat o controversă. Ei spuneau că este obligatorie respectarea legii mozaice
de către toți creștinii. Datorită acestei probleme comunitatea din Antiohia i-au
desemnat pe Pavel și Barnaba să se ducă la Ierusalim, să clarifice această
problemă. Acolo Pavel și Barnaba împreună cu apostolii și diaconii, în cadrul
primului sinod de la Ierusalim din anul 49-50 au pus în discuție modalitatea
primirii păgănilor la creștinism. La insistențele lui Pavel și cu susținerea celorlalți
apostoli s-a hotărât că păgânii pot fi primiți în creștinism fără să li se impună
obligativitatea legii iudaice. Au fost impuse totuși câteva restricții:
- de ordin alimentar (să nu mănânce din cele jertfite idolilor, să nu mănânce sânge)
- de ordin moral (să nu aibă un comportament imoral în relații , să nu aibă un
comportament desfrânat, să se ferească de manifestările idolatre).
S-a hotărât însă că păgânii nu trebuie să se taie împrejur. Era suficient să se boteze.
A doua călătorie misionară 51-54
Spre deosebire de prima călătorie în care Pavel a pornit pe mare cu corabia, în a
doua călătorie Pavel merge pe uscat. Își vizitează localitatea natală și provincia din
care făcea parte, iar după aceea vizitează comunitățile pe care le-a întemeiat în
timpul primei călătorii misionare. Intenția lui a fost să vină în Asia însă datorită
unei vedenii în care i s-a spus să nu parcurgă drumul spre est merge în provincia
Galatia. Ajunge la Troia unde are o nouă vedenie în care i se arată un om care îl
cheamă în Macedonia, motiv pentru care ajunge acolo. În jurul anului 52 Pavel
pune piciorul pe teritoriul Europei. În Corint a stat 18 luni interval în care ajunge
să predice și la Atena. Din cauza revoltelor este obligat să părăsească Corintul.
Merge la Efes și din Efes la Cezarea, și apoi la Ierusalim. La Ierusalim merge
deoarece în momentul la care la sinodul apostolic s-a hotărât modalitatea primirii
păgânilor la creștinism, a fost adoptată și o formulă de ordin material (cap 15)și
anume ca cei convertiți să sprijine material comunitatea din Ierusalim. În timpul
acesta Ierusalimul cunoaște o perioadă de criză economică, de foame și atunci
apostolul Pavel face o colectă pe care la finalul călătoriei misionare o aduce la
Iarusalim.
A treia călătorie misionară 54-58
În a treia călătorie pornește din Antiohia. Datorită adversității avute față de Pavel
iudeii l-au urmărit pretutindeni și de multe ori i-au pus viața în pericol. Aceștia l-au
indentificat în templul din Ierusalim unde Apostolul Pavel a ajuns la finalul celei
de-a treia călătorii misionare darorită faptului că cei din Ierusalim l-au îndemnat să
meargă în templu și să facă dovada atașamentului față de legea mozaică. A fost
îndemnat să meargă să aducă o jertfă în cultul public al templului unde a fost
recunoscut și a fost bătut de evrei dar a fost salvat de soldații romani. Aceștia l-au
arestat și au hotărât ca noaptea sub escortă militară să fie transferat din Ierusalim la
Cezarea datorită urii evreilor și a formelor de violență pe care aceștia le puneau la
cale care erau atât de ample încât exista din partea romanilor temerea că se va
destabiliza pacea socială. Cezarea era un port dar era și baza militară a romanilor.
În Ierusalim romanii veneau numai în timpul sărbătorilor pentru a prevenii
violențele. La Cezarea Pavel este întemnițat vreme de doi ani perioadă în care se
schimbă guvernatorul. Noul guvernator dorește să îl cunoască, îl interoghează iar
în timpul interogatoriului îl invită pe regele iude să participe la interogatoriu.
Datorită animozităților existente Pavel uzează de dreptul său de cetățean roman și
cere să fie judecat de cezar. Călătoria pe mare este marcată de naufragiul din
dreptul insulelor Malta unde va sta pe toată durata iernii. Își continuă apoi călătoria
și ajunge la Roma unde va sta întemnițat doi ani.
Carte - Originile creștinismului

Organizarea Bisericii primare și viaţa creștină în

Biserica primară

Colecția scrierilor părinților apostolici - PSB

Atunci când vorbim de organizarea Bisericii primare trebuie să ne referim la
tipurile de comunități existente. Modelul comunități creștine îl găsim în
comunitatea din Ierusalim, acolo unde existau conturate cadrele de manifestare ale
vieții creștine. Textul din Faptele Apostolilor cap.2 vers.42 ne descrie coordonatele
acestei vieții creștine. Primi creștini se deosebeau de ceilalți locuitori ai
Ierusalimului prin faptul că stăruiau în rugăciune, în comuniune, în frângerea pâinii
și în părtășie. În Faptele Apostolilor avem creionat cadrul de manifestare a vieții
bisericii primare. Din punct de vedere organizatoric avem apostolii ca lideri ai
comunității, avem prezbiterii, avem diaconii (prezbiterii coordonau viața
comunităților strict iudaice iar diaconii au fost aleși pentru comunitățile alcătuite
din eleniști). Eleniștii erau de două feluri: Erau fie iudei care locuiau în diaspora și
adoptaseră limba greacă, fie păgâni convertiți la iudaism.
Convertirea la iudaism era de două feluri: O convertire deplină care presupunea
circumciziunea și o aderare la practicile iudaice care nu presupunea circumciziunea
dar implica respectarea prescripțiilor cultice și alimentare impuse iudeilor.
Existau două structuri de organizare: una tipică iudeilor și alta care se va dezvolta
în jurul sinagogilor. Pe lângă templu în Ierusalim existau sinagogi, iar rolul
acestora era deosebit în diaspora iudaică. Apostolul Pavel atunci când ajungea într-
o localitate se ducea în sinagogă unde rămânea acolo atâta timp cât i se permitea,
iar după aceea se muta în case particulare.
Tipuri de comunități:
- Comunitatea din Ierusalim grupată în jurul templului
- Comunitățile creștine grupate în jurul sinagogilor atât în Palestina cât și în
diaspora.
- Comunități de tip casă organizate în clădiri puse la dispoziția comunității de către
o persoană mai înstărită.
Tipuri de ierarhii:
- Ierarhia intinerantă era alcătuită din apostoli și din harismatici (aceștia erau un
grup special de persoane asupra cărora Duhul Sfânt s-a revărsat în mod special
cărora le-a dat daruri în folosul comunității). Nici apostoli și nici harismaticii nu
erau legați de o comunitate. Aceștia vizitau comunitățile cu care aveau legături.
Au existat și falși profeți motiv pentru care au s-au stabilit criterii de definire și de
indentificare a adevărațiilor profeți.
- Ierarhia stabilă era formată din prezbiteri și diaconi.
Termenul de episcop desemnează episcopii și preoții. Pentru a putea face parte din
ierarhie trebuia să faci parte din succesiunea apostolică. Succesiunea apostolică
conferă autoritate, apartenență și totodată obligă în integralitatea sa comunitatea să
asculte de cel ce se regăsește în această succesiune apostolică neîntreruptă.
În Biserica primară a existat o diversitate de manifestări și de organizare a vieții
creștine, însă structura organizatorică va evolua în timp și se va ajunge ca episcopii
să-și asume într-un proces de dezvoltare organică rolul de coordonatori ai
comunităților de tip casă și apoi să devină garanți ai păstrării fidelității față de
credința apostolică și garanți ai unității într-un anumit teritoriu. La Roma au existat
tensiuni între tendințele monarhiste ale episcopilor și dorința de păstrare a
autonomiei a comunităților casă.
Pe măsură ce a crescut numărul credincioșilor care credeau în Hristos s-a dezvoltat
și s-a amplificat structura organizatorică a Bisericii. Nu a existat niciodată o
comunitate în care să nu existe un centru de autoritate, nu a existat niciodată
separație între cler și credincioși iar fiecare treaptă ierarhică și-a asumat slujiri
propri.
Sfintele taine, rugăciunea și postul
În scrierile post-apostolice găsim referiri la sfintele taine (taina botezului,
mirungerea, spovedania, euharistia și preoția). Referitor la botez, există formulări
cu privire la semnificația tainică a acestui ritual cât și cu privire la modalitatea
practică de săvârșire a botezului. Pocăința ca taină și ca proces de regenerare
morală a ființei umane este menționată în scrierile părinților apostolici. ,,Păstorul
lui Herma” este o lucrare strict dedicată pocăinței. Preoția este menționată ca taină
despre care avem detalii referitoare la hitotonire.
Comunitatea din Ierusalim trăia o viață de rugăciune aceasta fiind parte
constitutivă a vieții comunității. În scrierile post-apostolice găsim modele de
rugăciuni (ex. Tatăl Nostru).
Cu privire la euharistie există un formular liturgic în didahie care ne arată cum se
face euharistia. În sec. II avem deja primele formule liturgice consacrate însă există
și formulări doctrinare cu privire la euharistie. În scrierile post-apostolice găsim o
teologie a realității euharistice.
Încă de la început postul a fost asumat ca practică în viața Bisericii. Referitor la
viața creștină a Bisericii avem multe referiri în acest sens. Didahia și epistola lui
Barnaba descriu viața creștină ca fiind calea vieții care este deosebită de calea
morții. Creștinul este pus în fața acestor două căi, fiind îndemnat să aleagă calea
vieții. Didahia prevedea și măsuri coercitive împotriva celor ce se abăteau de la
trăirea și învățătura creștină. Lucrarea didahiei are 16 capitole.
Raportul creștinilor cu lumea iudaică s-a deteriorat progresiv. Creștinii s-au
disociat de acțiunile de rezistență împotriva romanilor. Atitudinea iudeilor față de
romani s-a radicalizat începând cu anul 60 prin faptul că au existat revolte,
răscoale, incidente, acte de violență are au crescut semnificativ, motiv pentru care
romanii decid să intervină pentru a reduce la tăcere aceste forme de revoltă care
riscau să contamineze întreaga zonă. Momentul culminant l-a constituit căderea
Ierusalimului. Din acest moment între creștini și iudei s-a deschis o prăpastie
datorată faptului că creștinii nu au participat la efortul colectiv împotriva
romanilor. Majoriatea creștinilor au părăsit Ierusalimul și s-au stabilit pe teritoriul
Iordaniei de azi, s-au au plecat în diaspora. Acolo a existat un conflict între
comunitățile creștine și cele iudaice. Semnificativ este conflictul de la Roma care a
devenit acut, astfel că în anul 48 Claudiu a emis un edict de expulzare a tuturor
iudeilor, creștini și necreștini.
Un alt aspect important referitor la cultul creștin se referă la evoluția acestuia. La
început creștinii participau la slujbele de la templu și aveau un cult paralel care
avea în centru euharistia urmată de agape, în timp comunitățile creștine s-au
distanțat de cultul iudaic inclusiv la nivel de sinagogă și va prevala cultul propriu
în casele de rugăciune.

Seminar (despre persecuții)

În Imperiul Roman exista o strânsă legătură între biserică și stat. De îndată ce o

țară era incorporată în Imperiul Roman i se impunea imediat acestui popor să
recunoască zeitățile romane și să se închine la ele. În schimb romanii nu au interzis
niciodată altor popoare să nu își respecte zeii propri, zeii naționali. Singurul popor
care au reușit să-și păstreze credința în fața cotropitorilor romani au fost iudeii.
Concomitent apare în timp o nouă problemă. Locul vechilor zei este luat de un nou
zeu în carne și oase, împăratul roman. Concomitent apar și creștinii. Noua credință
a deranjat autoritățile romane deoarece creștinii nu s-au mulțumit la al ridica pe
Dumnezeu la nivelul zeităților romane și nu au acceptat cultul împăratului. Însă,
principalii vinovați de declanșarea persecuțiilor împotriva creștinilor au fost iudeii.
Creștinii veneau în contradicție cu vechile tradiții și norme ale iudeilor
propovăduind ceva diferit. În același timp ei îi fac responsabili pe iudei de moartea
Mântuitorului. Creștinii au fost urâții de iudei și pentru faptul că mulții dintre
aceștia s-au convertit la creștinism lăsând legea lui Moise pentru Hristos. Datorită
acestor aspecte creștinii au stârnit ura păgânilor împotriva creștinilor. Pentru
păgâni era de neînțeles cum creștinii se închinau unui dumnezeu necunoscut și care
pe deasupra a mai suferit și o moarte infamă pe cruce. Deși la început masa
creștinilor era insignifiantă ulterior aceștia au reușit să răstoarne politica imperiului
roman cu privire la zeități și atunci au declanșat persecuțiile împotriva creștinilor.
Factorii care au declanșat persecuțiile:
1. Creștinii au fost primul factor prin refuzul lor de a se închina împăratului și
zeităților păgâne.
2. Cultul păgân care își vedea amenințată situația materială și a cărui ură a fost
alimentată de iudei.
3. Autoritatea romană care a considerat că creștini pun în pericol ordinea statală
romană.
Din punct de vedere legal au existat câteva prescripții împotriva creștinilor. În 112
în timpul împătatului Traian s-a dat o lege împotriva creștinilor prin care erau
persecutați cei care au fost dovediți și denunțați, iar cei care nu apostaziau erau
pedepsiți. În concluzie creștinii nu erau pedepsiți datorită faptului că încălcau
legile, ci datorită numelui de creștin.
Persecuțiile pot fi împărțite în trei etape:
1. De la Nero la Traian, perioadă în care la început creștinii erau confundați cu
iudeii.
2. De la Traian până la Deciu, perioadă în care persecuțiile sunt mai izolate.
3. De la Deciu până la Constantin cel Mare.
 Persecuțiile

Creștinii au suferit primele persecuții la Ierusalim. În calitate de urmași ai lui

Hristos, apostolii au fost arestați de mai multe ori, amenințați să nu mai predice,
bătuți, încarcerați iar sentința care s-a dat împotriva lor a fost aceea de a nu mai
propovădui. Primii persecutori ai creștinilor au fost evreii, care l-au ucis cu pietre
pe arhidiaconul Ștefan ca urmare a unui conflict existent în interiorul sinagogii
iudaice și pe apostolul Iacob ucis în anul 44. Referitor la atitudinea iudeilor față de
creștini, cartea Faptele Apostolilor menționează faptul că Irod Agripa a constatat
că moartea lui Iacob le-a făcut plăcere acestora și de aceea a continuat sub o altă
formă persecuțiile. Un alt episod în care creștinii sunt persecutați de iudei ne este
redat tot în cartea Faptele Apostolilor care rolul principal i-a revenit lui Saul din
Tars, cel care pustia Biserica din Ierusalim, aresta oamenii și îi târa în fața
sinedriului din Ierusalim pentru faptul că erau creștini. Toate aceste persecuții le-a
îndurat comunitatea creștină din Ierusalim. Și în afara Ierusalimului creștinii au
fost persecutați de iudei. Astfel, apostolul Pavel a fost alungat afară din sinagogă,
acolo unde predica mai întâi, iar aceasta este tot o formă de persecuție. Ura
înverșunată a iudeilor i-a determinat să îl urmărească pe Pavel pretutindeni unde
auzeau că acesta ajunsese și încercau să-l suprime fizic, aceasta fiind tot o formă de
persecuție.
Există câteva cauze care au dus la radicalizarea relației dintre iudei și creștini.
Acestea sunt de natură religioasă iar altele sunt de natură socio-politică. Cele de
natură religioasă țin de dezvoltarea unui cult paralel. La Ierusalim, pe lângă
ceremonialul de la templu creștinii aveau un cult special care avea în centru
euharistia. Acelaș lucru era valabil și în sinagogă, astfel că pe măsură ce creștinii
sau distanțat de templu și de sinagogă resentimentele iudaice resentimentele
iudeilor față de creștini au devenit tot mai accentuate. Cauzele de natură socio-
politică au fost date de faptul că creștinii nu s-au angajat să lupte împotriva
romanilor, conflict care se va sfîrșii dramatic pentru iudei. În momentul în care a
izbucnit conflictul dintre iudei și romani, creștinii au părăsit în mare parte teritoriul
Palestinei și au trecut dincolo de Iordan pe teritoriul Iordaniei de azi. Această lipsă
de solidaritate din partea creștinilor față de cauza națiunii iudaice va trage o ură
viscerală împotriva creștinilor din partea iudeilor. În diaspora creștinii s-au disociat
de grupurile de iudaizatori recalcitranți iar această disociere va atrage după sine
acte de persecuție împotriva creștinilor. Persecuțiile iudeilor față de creștini au fost
sângeroase. Deasemenea au fost multe denunțuri și calomnii puse în circulație la
adresa creștinilor, precum și acte de desconsiderare a cultului creștinilor și
blesteme ritualice împotriva comunității creștinilor. Toate acestea l-au determinat
pe Tertulian să numească sinagoga iudaică izvorul persecuțiilor. Totuși persecuțiile
îndurate de creștini din partea iudeilor nu pot fi comparate în amploare cu cele
îndurate de creștini din partea autorităților romane.
Creștinii s-au confruntat cu trei tipuri de persecuții:
- din partea iudeilor
- din partea romanilor
- din partea păgânilor
În Faptele Apostolilor vedem existența unor tensiuni permanente între comunitatea
creștină și cea păgână, între Pavel reprezentanții comunităților păgâne. Un exemplu
este răscoala argintariului Dimitrie din Efes îndreptată împotriva creștinilor, o
răscoală care este orchestrată de un păgân și care are la bază rațiuni economice. În
Efes nu se mai cumpăra carnea pentru jertfe, nu se mai confecționau vase pentru
templele idolești, nu se mai cofecționau idoli. O categorie socială care trăia bine
din veniturile obținute în urma acestor activități avea de suferit, motiv pentru care
Dimitrie pune la cale o răscoală în cetate împotriva creștinilor, împotriva lui Pavel.
Apostolul Pavel, vorbește în mai multe locuri despre suferințele sale fizice
provocate de aceste persecuții împotriva creștinilor orchestrate de către păgâni.
Aceștia împreună cu iudeii i-au acuzat pe creștini de tot felul de fapte antisociale,
motiv pentru care autoritățile romane vor fi nevoite să facă anchete, arestări iar
apoi să-i condamne pe creștini doar pentru faptul că sunt creștini așa cum
autoritățile romane vor recunoaște. Acestea au acționat în general legal. La început
autoritățile romane au manifestat o anumită rezervă față de comunitatea creștină.
Au avut nevoie de timp pentre a se lămurii cine sunt de fapt creștinii și nu s-au
lămurit decât pe la începutul sec. al II-lea. Un timp au fost confundații cu iudeii,
fiind considerați o sectă iudaică. Argumentul cel mai puternic în acest sens este
măsura luată de către Claudiu în anul 48 de a expulza pe toți evreii din Roma din
cauza certurilor dintre iudei și creștini, certuri pricinuite de Crestus în privința lui
Hristos. Împăratul roman nu a știut cum să gestioneze acest conflict, motiv pentru
care a hotărât să-i expulzeze pe toți creștinii din Roma pentru a evita această stare
de răzmeriță. Au existat situații în care autoritățile romane fie nu au întreprins
nimic împotriva creștinilor, fie i-au apărat. De exemplu, autoritățile romane l-au
salvat în templu pe apostolul Pavel din mâinile celor ce vroiau să-l ucidă.
Persecuțiile împotriva creștinilor se caracterizează prin trei aspecte majore:
- În primul rând prin duritatea lor.
- Prin durata lor.
- Prin efectele generate, efecte care au pus Biserica într-o situație de cumpănă.
Persecuțiile romanilor față de creștini au început în vremea lui Nero în contextul
acuzării lor de incendierea Romei. Formal ele s-au încheiat în anul 313 odată cu
publicarea ,,edictului” de la Milano. Totuși în pofida faptului că creștinismul a
primit libertate de manifestare, recunoscându-i-se legalitatea legalitatea existenței
sale, pesecuțiile vor continua și după anul 313. Ele nu s-au încheiat nici în anul 394
când împăratul Teodosie a proclamat creștinismul religie oficială de stat în
imperiu. Pe de altă parte, persecuțiile între creștini vor continua foarte multă
vreme. În perioada sinoadelor ecumenice în contextul fiecărui sinod, avem de a
face cu persecuții. Ereticii, creștini fiind, au fost persecutați în continuare de
autoritățile romane, iar atunci când au ajuns la putere aceștia i-au persecutat pe cei
ce rămaseră fideli învățăturii Bisericii.
Persecuțiile în general au fost și au rămas un fenomen foarte dinamic. În sec. 6
creștinii au fost persecutați de către arabi, apoi de către perși, de către turci șamd.
Și astăzi creștinii sunt persecutați din motive religioase.
Persecuțiile pot fi împărțite în trei mari perioade:
1. De la Nero până la Domițian 64-96. În această perioadă creștinii au fost socotiți
o sectă iudaică și au fost confundați cu iudeii.
2. De la Traian până la Antonim Deciu 98-251. În această perioadă creștinii au fost
deosebiți de iudei și persecutați ca o religie nouă și nepermisă. În această perioadă
persecuțiile au fost mai mult locale și mai mult incidentale. Nu a existat o politică
anticreștină consecvent planificată. În această perioadă creștinii au fost urmăriți și
denunțați mai mult datorită denunțurilor cultului păgân și a unor guvernatori. În
această perioadă în timpul lui Septimiu Sever s-a interzis explicit prozelitismul
creștin. Nu interzice creștinismul, ci limitează sfera externă de relaționare a
comunității creștine.
3. De la Deciu până la Constantin cel Mare 251- 313. În această perioadă
persecuțiile au devenit sistematice și generale. Ele s-au aplicat în baza unor edicte
imperiale (vezi diferența dintre rescripte și edicte). La începutul celei de a doua
perioade a persecuțiilor Traian a emis o serie de rescripte, acele instrucțiuni
imperiale date lui Pliniu, referitoare la maniera în care creștinii trebuiau să se
relaționeze în raport cu creștinii. Rescriptele aveau o sferă de aplicabilitate limitată
la provincia în care era guvernator cel care a primit acele instrucțiuni imperiale, pe
când edictele erau legi general valabile în imperiu.
Aspecte legislative:
În secolul 1 nu avem mărturii despre existența unei legislații anticreștine. Se
presupune însă că Nero a emis un decret prin care a intezis existența creștinilor.
De la Traian creștinii au fost judecați în baza unor rescripte. Rescriptul este o
dispoziție oficială provizorie, limitată la un anumit areal geografic.
De la Deciu creștinii au fost urmăriți în baza unor edicte speciale. Edictul este o
lege de stat cu aplicare generală și obligatorie. Existau și alte legi sub incidența
cărora intrau creștinii. În dreptul Roman exista încă din anul 449 îd. Hr. legile celor
12 table. Acestea prevedeau printre altele, măsuri menite să apere proprietatea
privată, pedepsind cu foarte multă asprime pe cei care atentau împotriva acesteia
(ex. pe incendiatori).
Cauzele generale ale persecuțiilor:
- Cauze religioase - Creștinismul a fost o religie nouă într-o lume religioasă veche.
Creștinii însă, se deosebeau prin formele lor de manifestare de celelalte religii.
Mentalitatea colectivă era că o religie care nu are forme de manifestare cunoscute
și acceptate în lumea romană, prin definiție este una periculoasă. Creștinii erau
acuzați că nu cred în zei tocmai pentru că credeau într-un singur zeu. Deasemenea
erau acuzați ca fiind cauza primară a tuturor relelor ce se abăteau asupra
Imperiului.
- Cauze politice - Creștinii erau priviți ca o religie periculoasă deoarece nu
participau la efortul colectiv al societății de a manifesta unitate. Ei nu practicau
cultul împăratului care avea ca rol principal pe deoparte validarea autorității
împăratului în mentalul colectiv, împăratul fiind considerat divin și prin urmare
poruncile sale neputând fi puse în discuție. Datorită faptului că creștinii refuzau
formele tradiționale de manifestare ale societății romane le permitea adversarilor
creștinismului să indentifice elemente de fisură în construcția statală unitară.
Argumente în favoarea faptului că creștinii erau buni cetățeni:
- De ordin social - Creștinii afirmau că sunt cei mai buni cetățeni deoarece nu
săvârșeau acte antisociale.
- De ordin fiscal - Creștinii afirmau că sunt cei mai buni cetățeni deoarece nu se
substrăgeau de la plata impozitelor.
- De ordin politic - Creștinii afirmau că sunt cei mai buni cetățeni chiar dacă nu
aveau cultul împăratului.
Ei nu practicau cultul împăratului din două motive:
- Nu îl numeau zeu pentru că nu doreau să îl mințească.
- Se rugau pentru sănătatea împăratului.
- Cauze etic-sociale - Cauzele morale își au originea în mulțimea calomniilor puse
pe seama creștinilor (ucigași de copii, ignoranți, conspirativi ...).
Proceduri de judecată:
Obiectivul multor judecătorii nu a fost acela de a descoperii și proba vinovăția
creștinilor, ci de ai determina să își renege indentitatea, să se lepede de Hristos și să
declare că nu sunt creștini.
Pedepsele pe care le primeau creștinii în societatea romană era diferit în funcție de
statutul pe care aceștia îl aveau. Cei nobili erau deportați iar cei de jos erau
decapitați. În ambele cazuri creștinilor li se confisca averile.
Pedepsele capitale erau următoarele:
- pierderea libertății (cel condamnat era vândut ca sclav)
- pierderea drepturilor civile (cel condamnat nu mai avea voie să voteze, să dețină
funcții publice, să aibă rente din partea statului șamd.)
- moartea (era prin decapitare, prin ardere, prin răstignire, prin aruncarea la fiare,
prin luptele de gladiatori).
Alte pedepse pe viață erau exilul și condamnarea la muncă silnică (în mine
cariere).
Obiectivul autorităților nu era să îi ucidă pe creștini, ci să îi facă să se lepede de
credință și să îi determine să îi toarne pe cât mai mulți. Pentru a obține aceste
rezultate era practicată tortura.
Modalități de tortură: flagelarea, sfâșierea corpului, arderea corpului cu fierul
înroșit, înțeparea sub unghii cu obiecte ascuțite, turnarea de plumb topit pe spate,
întinderea membrelor sau corpului prin diferite mijloace. sfărmarea picioarelor,
spânzurarea cu capul în jos, simularea înecului, tăierea limbii a nasului, a urechilor,
scoaterea ochilor.