II.5.

Sărăcia distribuţională

Cătălin Zamfir se referea în 2000 la sărăcia distribuţională ca provenind din

mecanismele de distribuţie şi redistribuţie a bogăţiei produse. Întâlnim în acest caz
o evaluare a sărăciei corelată cu nivelul de dezvoltare economică şi implicit cu
distribuţia corespunzătoare de resurse ale bunăstării. Corelaţia este una directă şi
simplă: dacă o economie este prosperă, atunci distribuţia de resurse va fi mai
numeroasă, de calitate, menită să asigure standardul dorit de colectivitate
membrilor ei, diminuând sau eliminând sărăcia. În situaţia opusă, resursele sunt
scăzute, insuficiente, iar nivelul de viaţă propus de colectivitate, din lipsă de
oportunităţi, poate fi chiar unul scăzut. În acest caz nu numai individul se face
responsabil de starea de sărăcie, ci întreaga comunitate.

II.6. Sărăcia subiectivă

Abordarea subiectivă a sărăciei a fost efectuată cu mult timp în urmă, ea

fiind determinată atât de persoanele în cauză, care se simt mai mult sau mai puţin
sărace, cât şi de membrii colectivităţii din care aceştia fac parte. Cu alte cuvinte
individul este cel care apreciază în cea mai mare măsură cât de sărac este, în
funcţie de ceea ce acesta simte faţă de resursele pe care le are la dispoziţie, astfel
încât necesităţile sale să fie satisfăcute.
De-a lungul timpului, estimarea efectuată doar la nivel individual s-a
considerat a fi insuficientă, astfel încât s-a creat necesitatea evaluării şi de către alte
persoane decât cele în cauză, fără de care concluziile nu ar fi complete şi relevante.
 Această modalitate este considerată mult mai firească, chiar şi de către
specialişti, ea punând accentul pe aprecierile celor din jur, care au în vedere un
anumit standard, nivel de trai, pe care ceilalţi să-l accepte şi să-l urmărească.
Pornind de la acest obiectiv, efectele subiectivităţii sărăciei pot avea consecinţe
favorabile, care să înceapă chiar cu scoaterea din starea de sărăcie a membrilor
societăţii, până la diminuarea sau eradicarea sărăciei. Libertatea membrilor
colectivităţilor de a stabili care este standardul considerat optim pune în valoarea
dorinţa acestora de progres, bunăstare şi implicit de diminuare a stării de sărăcie de
toate tipurile, mult mai bine estimat din interiorul societăţii decât de către
specialişti, care nu sunt afectaţi direct de consecinţele ce decurg din aceasta.

II.7. Sărăcia de lungă durată

Sărăcia de lungă durată reprezintă “starea de nesatisfacere a nevoilor de

bază ale unei persoane pe o durată lungă de timp, fapt care are repercursiuni
asupra stării fizice şi psihice a persoanei, împiedicând participarea deplină a
acesteia la societate”( Mălina Voicu).
Spre deosebire de aceasta, sărăcia temporară reprezintă o stare de
nesatisfacere a nevoilor de bază care se întinde pe o perioadă scurtă de timp,
afectând într-o mică măsură capacităţile fizice, intelectuale ale persoanei, precum
şi participarea socială a acesteia. Nu există însă un consens în literatura de
specialitate cu privire la momentul în care se sfârşeşte sărăcia temporară şi începe
cea de lungă durată.
Hans – Jürgen Andreß şi Katia Schulte în 1998 arată că studiile despre
sărăcie lansează trei tipuri de ipoteze cu privire la căile de intrare şi ieşire din
această situaţie: ipoteza persistenţei, ipoteza ciclurilor vieţii şi ipoteza
individualizării.
Ipoteza persistenţei afirmă caracterul de durată al sărăciei şi este ilustrată de
teoria cu privire la cultura sărăciei. Conform acestei teorii, viaţa în sărăcie creează
o cultură independentă ale cărei caracteristici sunt transferate de la o generaţie la
alta prin procesul de socializare în cadrul familiei.
Ipoteza ciclurilor vieţii susţine faptul că riscul de intrare şi ieşire din sărăcie
nu este egal pe tot parcursul vieţii, ci se schimbă ciclic, în anumite perioade ale
vieţii acesta fiind mai ridicat. De exemplu, apariţia copiilor în gospodărie creşte
semnificativ riscul sărăciei, care va scădea apoi odată cu dobândirea independenţei
financiare a acestora.
Ipoteza individualizării afirmă faptul că profilurile sărăciei variază de la un
individ la altul, cunoscând manifestări diferite care nu pot fi descrise de variabile
socio-demografice clasice (Mălina Voicu).
Studiile efectuate de experţii de la Banca Mondială relevă faptul că sunt
săraci cei care, pentru o anumită perioadă de timp, nu au scăpat din groapa sărăciei.
Alte estimări, cum sunt cele ale lui Sen din 2000 arată:” cei permanent
săraci sunt acei indivizi care nu au capacitatea de a se adapta şi a se extrage din
groapa sărăciei, indiferent de faptul că această presupusă capacitate a fost
exercitată sau nu”.
Durata sărăciei a fost corelată cu dimensiunea populaţiei care rămâne în
această stare, care a arătat că doar o mică parte a celor aflaţi în această situaţie nu
reuşesc să iasă din starea de sărăcie. Cercetătorii germani precum Buhr şi Weber
în 1998, apoi Leisering şi Leibfried în 1999 reliefează faptul că sărăcia de lungă
durată nu este atât de răspândită pe cât se credea.
Chiar dacă rezultatele prezentate anterior sunt argumentate şi destul de
recente nu putem neglija faptul că pot apărea particularităţi a căror explicaţie este
demnă de luat în considerare. Este cazul afirmaţiilor elaborate de Bane şi Ellwood
în 1996 care ne oferă explicaţia faptului că persoanele care se confruntă cu sărace
pentru o perioadă lungă de timp, nici nu intenţionează să iasă din această stare,
datorită beneficiilor sociale de care se bucură şi la care nu pot, sau nu doresc să
renunţe. Un aspect important de precizat este acela că de fapt numărul acestora nu
este mare, dar datorită duratei mari sau din lipsa propriilor eforturi, se produce
perpetuarea din generaţie în generaţie a acestei stări şi chiar se poate spune că este
vorba de cronicizare.
Aşa cum precizam anterior, nu putem neglija evaluările făcute cu mai mult
timp în urmă. Este şi cazul lui Walker care în 1994 semnalează că în aceste cazuri
este posibilă apariţia unei sub-clase a săracilor, precum şi a lui Stevens, în acelaşi
an, care stabileşte că probabilitatea ieşirii din sărăcie descreşte odată cu creşterea
perioadei de sărăcie, respectiv cu cât o persoană a fost săracă pentru mai mult
timp cu atât este mai mică probabilitatea ca ea să scape din situaţia respectivă.
Legătura dintre durata fenomenului şi riscul reintrării în sărăcie a reprezentat
preocuparea în studiile efectuate de Stevens şi Walker în 1994-1995, apoi de
Okrasa în 1999, care au permis elaborarea concluziilor referitoare la faptul că
sărăcia de lungă durată expune persoanele la riscul reintrării în sărăcie. De fapt,
intervin o serie de factori ce ţin de categoria socială, nivelul de educaţie şi tipul de
familie.
În toate aceste situaţii trebuie să ţinem cont de faptul că, nu numai că nu este
obligatoriu ca aceste rezultate să se regăsească sau să se aplice pentru toate tipurile
de societăţi, dar şi în interiorul acestora pot apărea modificări ce ţin de un număr
variabil de factori.
Indiferent de măsura în care diverşi factori îşi aduc sau nu contribuţia este
hotărâtoare eficienţa politicilor sociale care se aplică în scopul rezolvării situaţiilor
specifice. Nu numai simpla existenţă a acestor politici poate fi