Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca

Nume şi prenume: Moarar Mihaela -Ioana

Masterat: Ortodoxie Românească și Viață Liturgică
An II, sem I

REFERAT

Propria dinamică emoţională şi traseele intelectual-cerebrale care îmi

colorează memoria și îmi conturează identitatea actuală. Viața mea
duhovnicească și accesarea propriului inconștient. Conflictele pe care nu le-am
depăşit. „Eu” ca terapeut spiritual, în raportarea la inconștientul celuilalt.

1. Introducere – Cunoaşterea de sine, întreprindere psihospirituală.

Cunoaşterea de sine este un țel la care nu se poate atinge de către o persoană care acționeză
singură, acest fapt se poate realiza doar colaborând cu o alte persoane, care sunt specializate (de
cele mai multe ori vorbim de duhovnic, dar în epoca noasta a apărut destul de frecvent,
psihoterapeutul). Asfel că, cunoaşterea de sine, nu o putem dobândi doar citid cărţi spirituale sau
de psihologie, deoarece acesta constă într-un proces nu atât de natură intelectuală, cât mai mult
emotivă. Dar, pentru a ajunge la o cunoaştere obiectivă a eu-lui propriu, este nevoie familiarizarea
cu propriile structuri intrapsihice şi cu modul lor de funcţionare (psihodinamica interioară).

1
 Structurile intrapsihice. Creatura umană este o fiinţă personală care are o puternică
capacitate de interiorizare. În el este o mare necesitatea de relaţionare socială (cu semeni, cu
grupuri, cu instituţii). Dar pentru fiecare dintre noi este nevoie de un raport cu noi înşine, problema
„existenţială” fiind una extrem de importantă, mai mult decât problemele relaţionale şi sociale.
O prima dovadă de maturizare este obținerea capacităţii de autonomie- independenţă: forța prin
care ne putem conduce viaţa în virtutea unor convingeri interioare, dar care să fie puţin
dependente de impulsurile exterioare.1

Omul este o realitate tetradimensională. Dacă facem comparația cu un „pătrat” ontologic

uman, atunci o latură este constituiă dintr-o realitate bio-fizico-chimică-organică care ne face
contactul vizual prin care se face materialitatea noastră. Cealaltă latură putem să spunem că este
cea psihică-operaţional-logică, o altă parte ar fi latura afectiv-emoţională,2 iar ultima ar fi de
contact cu realităţile transcendente religioase.

Psihiatrul român Aurel Romila3 care urmărește aceeași idee ca și Philipp Lersch , afirmă
în volumul „Psihiatrie” că există există mai multe niveluri structurale ale fiinţei umane: primul,
este biologic , al doilea, cel psihologic-intelectual, etajul conştiinţei de sine, şi al treilea, cel moral-
etic-afectiv. Al patrulea etaj se deschide transcendenţei, fundamentând pe întreaga totalitate de
valori şi repere axiologice postulate de etajul anterior .

Ființa umană nu ajunge niciodată complet conştientă de întreaga sa natură. Fiecare dintre
noi am trăit evenimente în trecut sau în prezent care au fost omise de etajul conştient al firi
noastre. Totalitatea lor ajung să condiţioneaze eu-l nostru şi ne influenţează comportamentul de
fiecare zi, chiar dacă nu suntem în stare să precizăm măsura acestor influenţe.

Caracteristica binomului conştient-inconştient 4este gradul de „accesibilitate” şi de

conştientizare al comportamentului personal uman :

- conştientul este aria normală de acoperire pe care fiecare om o are despre sine;

1
Amedeo Cencini – Alessandro Manenti, Psicologia e formazione. Strutture e dinamismi, Bologna, Edit.
Dehoniane, 2000, p. 9.
2
Această latură ar trebui să determine omul să urmeze constant binele şi să evite răul. Majoritatea oamenilor se
maturizează doar până la acest „etaj” al conştiinţei, disponibilitatea lor de a face răul fiind mult mai mare decât cea
de a face binele.
3
Aurel Romila, Psihiatrie, Bucureşti, Editura Asociaţiei Psihiatrilor Liberi din România, 1997, p. 25.
4
Amedeo Cencini – Alessandro Manenti, op. cit., p. 32.

2
 - subconştientul este întreaga arie de experienţă psihică care nu este prezentă imediat la
nivelul conştientului şi nu poate fi la îndemână, „rememorat” uşor. El se subdivide în pre-conştient
şi in-conştient, în funcţie de gradul de profunzime.

Inconştientul poate să ajungă să fie cunoscut indirect, prin intermediul efectelor sale. Cele
mai elemetare scrieri de psihologie aduc dovezi clare ale existenţei lui. Freud a dovedit existenţa
acestuia într-una dintre cele mai importante scrieri ale sale: Psihopatologia vieţii cotidiene.

Cunoaşterea deplină de sine are nevoie de un efort în care este angajat atât spiritualitatea,
cât şi psihologia, care sunt într-un raport greu cuantificabil. Duhovnicul care este mare devine şi
un bun psiholog, deoarece este nevoie de a dobândi profunzimi mistice și este necesar să se
parcurgă un drum interior în care se recuge aproape involuntar la tehnici psihologice.

2. „Legile” inconştientului. „Mecanisme” de funcţionare

1. Inconştientul este locul gazdă al contradicţiilor: elemente inconştiente – care chiar dacă
sunt contradictori între ele – coexistă, fără disensiune, din cauza faptului că sunt independente şi
neconflictuale în acest spaţiu, chiar dacă se crează un conflict între raport și conştient. În viaţa
noastră de fiecare zi, la nivelul conştientului, se produc diferențe atuci când este cazul. În
inconştient în schimb, elementele contradictorii nu se pot anula : roșul cu verdele, iubirea cu ura,
iertarea cu răzbunarea, evlavia cu mania toate pot să coexiste și nu să se anuleză între ele, dar
contradicţia apare atuci când persoana ajunge să trăiască la un nivel conştient realitatea.5 Astfel
apare o “lege” care are urmări multiple pentru înţelegerea obiceurilor.6

2. Inconştientul există în afara timpului. Componetele inconştientului nu sunt aranjate din

punct de vedere temporal, nici nu sunt distruse de trecerea timpului. Aceste există independent de
realitatea exterioară: nu se poate pretinde ca ele să devină conştiente imediat, odată cu trecerea
timpului sau în virtutea unor experienţe noi.7

5
Idem, op. cit., p. 38.
6
Ibidem
7
Ibidem

3
 3. Inconştientul nu este condiționat de realitate, dar poată să influenţeaze realitatea: are o
logică proprie, ce diferă de ceea care guvernează lumea conştientă. Așa că, un sentiment
inconştient de nesiguranţă, de insecuritate, poate cauza un comportament care este specific unei
persoane vinovate; insul în cauză conștentizeză că acestea nu sunt logice, realiste, dar acel
sentiment continuă să devină tot mmai mult simţit şi ajunge să se transforme în comportamente
culpabilizate. Lumea inconştientă influenţează conştientul, și nu invers.8

4. Inconştientul deține o dinamică debordantă, care poate să ajungă să protejeze.9 El

devine rezistent la introspecţie şi deține o puternică reacţie care are tot ceea ce se găseşte, acolo.
Ajunge să fie greu pentru un individ care nu are o practică psihologică să ajungă să conștentizeze
rezistenţele psihicului uman, care sunt activate atuci când apar schimbări în bine. Dacă privim
logic-raţional ne putem aştepta ca omul să răspundă pozitiv şi cu entuziasm la oferta pentru o mai
bună cunoaştere de sine, pentru libertate şi responsabilitate mai mare. Dar în schimb, această
ofertă intră în dezacord cu logica inconştientului care se impune: continuitate, status-quo,
conservare; poate să ţină captive atât traumele, cât şi energia prin care s-ar putea ajunge la
evoluţie.10

3. Formarea inconştientului. Geneza unui colos discret

Inconştientul ajunge să se formeze printr-un proces de transfer rapid din conştient. Obiect
al reprimării pot să fie experienţele din trecut, mai ales cele traumatice, instinctele, nevoile de bază,
emoţiile. Cele trei conţinuturi sunt legate între ele: pentru Freud instinctele aveau energie, iar
obiectul, activitatea sau memoria aveau un fel de legătură cu instinctul care este investit cu energie
de către acesta; pentru a putea utilza un termen tehnic, care deține o „încărcătură pasională”. De
exemplu, persoana iubită are o anumită valoare şi primeşte valoare la tot ceea ce este legat într-un
oarecare mod de persoana iubită : fotografii, amintiri și altele.

Reprimarea devine o reacţie aproape automată: și nu este rezultatul unei opţiuni deliberate.
Orice poate fi reprimat, dar nu și distrus: ceea ce ajune să fie reprimat, nu poate să fie alungat

8
Ibidem, p. 39
9
Albert Collette, La psicologia dinamica. Dalle teorie psicoanalitiche alla psicologia moderna, Editura La Scuola,
Brescia, 2000, p. 18.
10
Alessandro Manenti, op. cit., p. 39.

4
din inconştient sau ștres, dar nu-şi pierde forţa, chiar poate să ajungă să se înmulțească, cerând
subiectului ulterior și mai multă risipă de energie. Reprimarea nu ajunge să se producă „odată
pentru totdeauna”.Conştientul ajunge să se formeze printr-un proces de depozitare progresivă.

Fereastra lui Johari poate să arate grafic diferitele grade de conştientizare ale unui proces
psihic: cele patru diviziuni sunt reprezentative ale celor patru arii ale eu-lui: Aria publică, aceea
care este știută atât de mine, cât şi alții; Aria oarbă, este aceea ce este cunoscut altora, dar ajunge
să fie necunoscută de către mie; în Aria secretă vorbim despre ceea ce este cunoscut mie, dar
necunoscut altora şi în ultimul rând Aria necunoscută, aceea arie necunoscută atât mie, cât şi la
alții.

4. Indiferenţa teologiei în raport cu inconştientul

Putem identifica o indiferenţă, o ostilitate, o respingere sau chiar o luptă surdă sau explicită
a Bisericii cu energiile inconştiente ale psihicului uman-individual sau colectiv, în diferite perioade
de timp.

În primele veacuri când a început teologia creştină să existe, a apărut un refuz puternic
împotriva tuturor elementelor pozitive prezente în religiile păgâne: primii apologeţi creştini,
pentru închega şi contura propria identitate creştină, au refuzat recunoaşterea oricărei asemănări
între religia creştină nou formtă şi vechile religii păgâne. Astefel ca manifestările religioase din
religiile păgâne au fost considerate manifestări ale răului, lucrări rele în lume. Au negat orice
lucrare a lui Dumnezeu în religiile păgâne, au avut repulsie fața de însăşi ideea de religiozitate în
general, ca potenţial benefic și specific omului, manifestată intotdeauna, pretutindeni în spaţiu.

În teologia epocii primare, creştinul adevărat avea datoria primordială să lupte împotriva
tendinţelor păgâne ale firii sale, să promoveze o continuă luptă contra sinelui, adică împotriva a
tot ceea ce era păgân în fiinţa sa, respectiv împotriva psihicului cu inspiraţiile şi intuiţiile
inconştientului. „Formându-şi şi menţinându-şi această atitudine fundamentală, Religia Iubirii, a
Mântuirii şi a Libertăţii, a fost bântuită de riscul de a deveni o religie a obsesiilor, a lipsei libertăţii

5
şi a bolii psihice”.11 Din cauza aceasta redescoperirea sentimentului şi a forţei impulsurilor şi
instituirea acestora de către Feuerbach, Schopenhouer şi Nietzsche s-a transformat într-un motiv
de contesta creştinismului.12

„Există o imensă angoasă în lume, care nu este, în practică, complet vindecată de către
doctrina creştină şi de practica eclezială. Astăzi Biserica Romano-Catolică Occidentală priveşte
cu multă suspiciune psihanaliza, ca şi cum ar fi vorba de o realitate periculoasă şi coruptivă”.13

În fapt, psihanaliza a reuşit să readucă la suprafață izvoarele terapeutice al religiozităţii,

și să arate potenţialul pozitiv al religiozităţii umane în general, după ce au fost îndepărtate
excrescenţelor nevrotice care au început să distrugă psihicul uman. Psihicul omului primește de
la Dumnezeu Însuşi energii auto-vindecătoare, care sunt activate de către psihoterapia
psihanalitică („psihologia profunzimilor”).

Trebuie să avem mereu în atenţie unitatea istorico-religioasă dinamică existentă în

culturile primitive între figura preotului şi a medicului. Dumnezeu nu Se poate releva comunicând
prin anumite doctrine în care trebuie să credem, cu conţinuturi teoretice sau fapte simple
exterioare, ci El Se relevă dăruindu-i ființei umane o trăire interioară de eliberare, prin care omul
primește conştiinţa că Dumnezeu, în iubirea Sa, la acceptat fără nici o reținere, într-o manieră
necondiţionată, tocmai graţie a ceea ce în limbaj teologic noi numim „har”. 14

Drewermann afirmă că de la căderea omului în păcat este puterinc terorizat de angoasă;

păcatul originar nu a însemnat doar neascultare, nesupunere, ci și dobândirea unei stari psihice
noi, de conştientizare a fragilităţii lui ontologice, a contingenţei lui. Lipsit de conştiinţa dragostei

11
Eugen Drewermann, Psicanalisi e Teologia Morale, Edit. Queriniana (Colecţia Biblioteca di Teologia
Contemporanea – 70), Brescia, 1996, p. 8.
12
Ateismul, în special al psihanalizei, aprecierea sa că religia ar constitui în mod simplu o nevroză obsesivă de
masă, consideraţia marxistă că religia ar ilustra doar situaţia dintr-o societate cancerizată de injustiţie şi de violenţă
instituţionalizată, sunt toate rezultatul unui creştinism care a promovat un concept greşit de „credinţă”, exterior
omului, făcând ca pentru două secole ateismul să fie atitudinea spirituală dominantă în Europa.
13
Eugen Drewermann, în volumul Il Vangelo di Marco. Immagini di redenzione (Brescia, Editura Queriniana,1994,
585 p.)
14
Detensionarea, eliberarea interioară a omului aflat în angoasă şi disperare, poate surveni nu exclusiv în Taina
Spovedaniei, ci şi în psihoterapie, chiar dacă nu la cote maximale. Psihoterapeutul reuşeşte să creeze în intervenţia
psihoterapeutică o atmosferă de pace, de acceptare necondiţionată a celui aflat în criză, cu efecte benefice asupra
interlocutorului. Ignorarea inconştientului în Teologie

6
lui Dumnezeu, omul vede în jurul său doar pericole, iar în Dumnezeu ajunge să vadă un judecător
ameninţător. Atunci el se închide înlăutrul său, și mimează autosuficienţa.

Remediul pe care îl propune Drewermann este o nouă stare psihică, de conştientizare a

iubirii infinite a lui Dumnezeu faţă de ființa umană; asfel că el crede că ar fi bine să fie corectată
imaginea eronată care o are Dumnezeu maximalist în planul etic, exigent până la absurd în planul
normelor exterioare, impusă la nivel colectiv de cele mai multe religii. Religiile fricii trebuie
depăşite, pentru a putea vedea în Dumnezeu ceea ce El este cu adevărat: o iubire infinită care
primeşte fără rezerve pe om şi care este capabilă să dea naştere şi în om unei încredere fără limite
în El. 15

Neluând în seamă emoţionalul şi dezorientarea existenţială actuală, omul modern devine:

un nevrotic promotor al unei etici șubrede.

Suntem martorii unei epoci care se se face remarcată de incertitudine şi confuzie în toate
ariile vieţii sociale; cele trei elemente care dădeau stabilitate şi siguranţă în trecut, familia, religia
şi comunitatea, au pierd astăzi influenţa dețiunută asupra omului şi relevanţa culturală. Modul
rapid prin care apar schimbările sociale, criza valorilor etice şi reducerea publică a „respectului”
faţă de alt om, în tehnica medicală, ingineria genetică etc. Au dus la fragilizare tot mai accentuată
a fiinţei umane, cu precădere în cele mai fragile faze ale existenţei lui: copilăria, adolescenţa şi
bătrâneţea. Astfel, pilonii de rezistenţă, de stabilitate, punctele de siguranţă şi de referinţă ale
omului dispar, ele care l-au ajutat în trecut să depăşească multe crize şi frustrări.16

Era tehnologizată, care a dus la o schimbare în totalitate a aspectului exterior al lumii,

oriunde omul are o nouă conştiinţă de sine. Luând în seamă faptul că nu mai este un dominator,
ci o fiinţă măcinată de frământări lăuntrice, puternic doar exterior, fragil în interior: un rege
insminificant, măcinat de solidudine, fără entuziasm şi lipsit de un elan motivaţional. Termenul
de „Dumnezeu” în teologia occidentală a ajuns să fie doar un cuvânt fără o realitate clară
corespondentă, și a ajuns doar o ipoteză a gândirii.17

15
Giacomo Rossi, Interpretazione del Vangelo e psicologia. Osservazioni in margine a un libro di Eugen
Drewermann, în La Civilta’ Cattolica 3/1995, p. 148.
16
Giandomenico Mucci în studiul „La domanda di misticismo alle soglie del Duemila”, în La Civilta’ Cattolica,
4/1998, p. 117-126.
17
Claudio Leonardi, „La mistica oggi”, în „La mistica oggi. Atti della XVI edizione delle «Giornate
dell’Osservanza», 17-18 maggio 1997”, Editura Fondazione del Monte di Bologna e Ravenna, Bologna, 1997, p. 18.

7
 O răspândire, care a ajuns să fie lipsită de control, a nevrozelor este o replică a societăți în
care viețuim: o societate care pe lângă faptul că a pierdut valorile tradiţionale, a ajuns să fie
incapabilă să le înlocuiască cu altele noi. Falsele valori ale civilizaţiei occidentale, puterea şi
progresul, au făcut doar să mărească numărul nevroticilor, al celor care le este frică să trăiască şi
al celor care nu ştiu cum să îşi trăiască viaţa deplin. Oamenii ajung să fie atrași doar de succes,
putere, prestigiu, astfel că omit să pună preţ pe valori fundamentale precum tihna, bucuria
interioară, împlinirea de sine. Toți în parte își doresc să devină ceea ce nu pot fi; fiecare năzuiește
să devină conform unei imagini despre sine pe care şi-a construit-o prin nevroză şi care nu poate
să fie naturală. Țelul vieţii ajunge să fie nu împlinirea unor năzuințe normale, ci satisfacerea unor
nevoi nevrotice.

În zilele noastre este privilegiat raţionalul şi a ajuns să fie neglijat emoţionalul. Nu este
exersată, din copilărie, imaginaţia, fantezia, creativitatea şi emotivitatea. S-a prăbuşit mitul că
ştiinţa ar fi omnipotentă, generaţiile viitoare sunt pregătite mai mult pentru a folosi internetul decât
pentru a căuta şi a găsi sensul profund al vieţii omului. Nu este pregătit omul să trăiască o viaţă
senină, demnă și simpă. Interenetul poate să-i ofere doar rezolvare la probleme anterior analizate,
dar nu soluţi la probleme noi; din cauza faptului că nu deține capacităţi intuitive sau creative, ci
doar deductive.

Psihologia, ca oricare altă ştiinţă ce studiază ființa umană şi comportamentul său ; oamenii
care cred că viaţa trebuie să primescă un sens; nu poate să nu se insiste pe problematica largă a
valorilor şi a idealurilor umane, dar şi pe identificarea şi proclamarea în lume a unui drum care
duce la găsirea şi aplicarea în viaţa concretă a acestora. Din cauza aceasta adevărata psihologie
nu este o simplă descriere de fenomene, ci este o căutare şi o identificare a structurilor şi a
dinamismelor psihicului uman, pentru a arăta faptul că acestea pot fi utilizate pentru sănătatea
mintală a omului, precum şi pentru maturizarea sa în credinţă.18

Drewermann afirmă că eu-l nostru intim, interior, se simte cu adevărat bine atunci când nu
mai experimentează o angoasă paralizantă, când nu mai are sentimente de vinovăţie, când este
acceptat cu dragoste şi îngăduinţă de Dumnezeu. Contactul cu Iubirea infinită, este experienţa unei
iubiri nemărginite, și dă omului temător sentimentul că îi este permis să trăiască. Iar, vechea

18
Amedeo Manenti, Il pensare psicologico, p. 4.

8
senzaţie psihotică potrivit căreia prin intermediul unei alte ființe umane este de fapt în acelaşi timp,
o persoană străină şi superioară, dar care devine pozitivă. Dumnezeu este Iubirea infinită, și ne
perimte să trăim, ne aprobă, ne doreşte.

5. Cunoaştere de sine

O cunoaştere oiectivă de sine este prima exigenţă ce trebuie s-o îndeplinească un preot. 19
Această cunoaştere de sine este necesară pentru o mai clară identitate pastorală. Viitorul preot
trebuie să răspundă cu competenţă la întrebarea: „Cine sunt?” dacă vrea să interpreteze corect
corespondenţa între realizarea de sine ca persoană şi realizarea în misiunea sa pastorală. În al doilea
rând, cunoaşterea de sine este o condiţie pentru a te raporta la celălalt ca la un „altul”, adică fără
a-i impune cu autoritate propriile exigenţe. A-l întâlni pe un altul nu este posibil când, de exemplu,
păstorul se pune în relaţie cu el ca şi cum ar fi o extensiune a lui însuşi. În aceste condiţii, chiar şi
când se vorbeşte de iubire, de disponibilitate, de altruism, semnificaţia acestor cuvinte poate fi
anulată de comportamentul concret al preotului. 20

O conştientizare necorepunzătoare a dorințelor care-l îl spun, a motivaţiilor lipsite de

autenticitate, a nevoilor inconştiente, a tendinţelor nevrotice, a emoţiilor care nu pot să fie
controlate, a îndoielior şi conflictelor latente, pot să se agraveze având consecinţe negative,
asupra ființei umane precum: proiectarea asupra altora a anumitor slăbiciuni ale propriei persoane
(sentimente, nevoi etc.) pe care nu reuşeşti să le accepte în sine însuşi, contaminarea diferitelor
situaţii cu propriile tendinţe narcisiste, manipularea persoanelor întâlnite sub dorința unei excesive
preocupări de a se afirma și utilizarea unor atitudini defensive pentru a te distanţa de interlocutori.
21

Unul dintre conflictele interioare cele mai des întâlnite la persoanele implicate în activitatea
pastorală este dorinţa de a-i ajuta pe alţii corelată cu nevoia de a fi ajutat. La nivelul
subconştientului, este uşor să speri că vei merita ajutorul, stima, respectul şi prestigiul prin
intermediul propriei disponibilităţi sau prin prestarea unui ajutor cuiva. Van Kaam descrie cu fineţe
subtilele manifestări ale egocentrismului în relaţia pastorală. El se întreabă în ce măsură este

19
cfr. Luigi M. Rulla s.j., Psicologia del profondo e vocazione. Le persone, ed. Marietti, 1975, p. 26.
20
Pr. lect. dr. Teofil Tia, Noţiuni generale de Pshiologie Pastorală, Alba Iulia 2004-2005
21
Ibidem.

9
posibil să fii un păstor sau un terapeut realmente dezinteresat: „Pot oare dori să realizez ceva bun
pentru credincioşi, fără ca gestul meu să fie şi un mod concret de a mă auto-realiza şi auto-
perfecţiona?” 22
Prezenţa a unoar dintre obstacolele enumerate ajung să te facă prizonier într-o reţea
paralizantă care te împiedică să mergi la întâlnire şi la dialogul cu sine însuşi dar și cu celălalți.
Inima preotului, este rădăcina întregii sale fiinţe, n-ar mai fi o lentilă transparentă prin intermediul
căreia realitatea celuilalt trebuie să fie văzută ca unică şi distinctă.

Obiectivul este de a te cunoaște pe tine însuți, şi nu implică – pentru păstor – recursul la

mijloace extraordinare, ca de exemplu psihoterapia, dar pretinde totuşi curajul de a se privi
introspectiv, utilizând acele oportunităţi pe care viaţa cotidiană le face posibile. Fără această forţă
interioară nu este posibil să iniţiem acel proces de schimbare, care în termeni teologici se numeşte
„convertire”, rezultat al acţiunii harului lui Dumnezeu şi al înclinaţiilor pozitive ale persoanei
umane. 23

a.Integrarea „negativului” şi concilierea cu „umbra”

Un obiectiv care este esenţial în procesul de formare a preotului și este constituit de

integrarea negativului. Cu acest termen sunt indicate toate acele aspecte ale persoanei umane
contrastante cu imaginea pe care individul o are despre sine însuşi. Trecând de limitele fizice
legate de natura finită a omului, sunt cuprinse în „negativ”: slăbiciunile, imaturităţile, traumele,
care nu depind întotdeauna de responsabilitatea noastră (precum instinctualitatea, care se exprimă
prin patimi, agresivitate, egoism, invidie, gelozie, păcat). Yung utiliza termenul de „umbră” pentru
a defini negativul. Toți avem propria noastră „umbră”. 24

„Greşelile mele cine le va înțelege? De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă. Şi de cele
străine fereşte pe robul Tău; de nu mă vor stăpâni, atunci fără prihană voi fi, şi mă voi curăţi de
păcate mari“(Psalmul 18,14-15). Necunoaşterea „umbrei” nu va duce la neutralizarea ei. De cele
mai multe ori aceasta se manifestă în reacţiile noastre violente şi incontrolate la comportamentele

22
Adrian Van Kaam, Religione e personalita’, Ed. La Scuola, Brescia, 1972, p. 52
23
Pr. lect. dr. Teofil Tia , Noţiuni generale de Pshiologie Pastorală, Alba Iulia 2004-2005
24
cf.Mihai Şora, Despre dialogul interior, ed. Humanitas, Bucureşti, 1995.

10
celor pe care nu reuşim să-i suportăm. Parabola scripturistică a vameşului şi a fariseului relevă în
mod clar mecanismul de proiecţie existent în cine nu ştie să admită negativul din propria viaţă. 25
A învăţa să recunoaştem propria umbră cu scopul de a o accepta şi integra presupune detronizarea
imaginii cu care vrem să apărem în faţa altora. Înseamnă să renunţăm la propriile falsificări ale
fiinţei noastre interioare. Astfel, de exemplu, identificarea şi acceptarea propriei dimensiuni
egoiste comportă renunţarea la pretenţia de un absolut altruism. Sfinţii au avut curajul de a înfrunta
propria umbră şi acceptând-o, au dobândit şi capacitatea de a o transforma. Cel care trăieşte întru
adevăr având conştiinţa propriei falibilităţi, fără să se ascundă de sine însuşi, este în condiţiile
optimale pentru a simţi acea nevoie fundamentală de reconciliere cu sine însuşi ce doar în
Dumnezeu poate fi în mod deplin împlinită.

b.Calitatea relaţiilor inter-umane

Competenţa „relaţională”, adică capacitatea preotului de a instaura relaţii de calitate între

semenii este un alt sector în care acesta este chemat să își dezvolte angajarea formativă.
Importanţa acestui sector derivă din faptul că relaţia pastorală constituie o rezonanţă, un ecou al
raportului lui Dumnezeu cu ființa umană. Spunând că în relaţiile preotului cu persoanele întâlnite
trebuie să se exprime o „dragoste autentică pentru oameni”, „o punere în act a lui agapi”, întărim
spunând că acesta este punctul de sosire al unui lung traseu de auto-educaţie. Omul, prin natura
lui căzută în păcat, este egocentric prin tendinţa generală a firii sale, ajungând să se orienteze
oblativ numai într-o manieră progresivă, sub impulsul pozitiv al harului.26

În timpul unei relaţii autentice, preotul îşi poate arăta maturitatea sa afectivă în raport cu
credinciosul, ajungând să se exprime în acea formă de iubire care se numeşte agapi. Agapi nu
depinde în mod cert de nici o lege psihologică, este darul lui Dumnezeu. Dar elementele
psihologice pot „dispune” fiinţa umană spre primirea darului divin. A practica iubirea autentică
implică abandonul posesivităţii, capacitatea de a da fără a aştepta recompense, disponibilitatea şi
deschiderea faţă de toţi. Dacă iubirea agapică nu angajează în mod necesar componenta emotivă
şi sentimentală, aceasta nu înseamnă că o exclude. 27

25
Pr. lect. dr. Teofil Tia , Noţiuni generale de Pshiologie Pastorală, Alba Iulia 2004-2005
26
ibidem
27
, cfr. Alice Miller, Il dramma del babino dotato e la ricerca del vero se’, p.57

11
 c.Preotul păstor: un doctor bolnav?

Modelul doctorului bolnav răstoarnă multe idei pastorale, deorece se identifică în

vulnerabilitatea preotului una din esenţiale teme ale eficacităţii lui în pastorale. Rănile lui pot
deveni izvor de vindecare pentru alţii. Hristos este vindecătorul rănit prin excelenţă. Care este
strategia care se poate aplica pentru a face din propria suferinţă un izvor de ajutor pentru alţii?

În faţa rănilor ce devin legate de finitudinea condiţiei omului, şi care are diferite nume:
singurătate, frică, groază de moarte, separaţie, boală; este posibil ca preotul să dețină trei atitudini
diferite:

1. Prima ar fi aceea de a le ignora sau nega. Consecinţele unei astfel de atitudini se

exprimă în modul de raportare al păstorului la persoanele care suferă; reacţiile lui vor fi defensive,
de apărare (precum distanţarea sa de situaţie, fuga) concretizându-se în intervenţii orale care tind
să minimalizeze suferinţa celuilalt, sau în recursul simplist la sfaturi, la soluţii imediate, la
stereotipuri şi justificări nepotrivite. Unde este pretenţia de invulnerabilitate şi negaţie a durerilor
şi dureroaselor realităţi ale vieţii, nu există spaţiu pentru compasiune.

2. A doua poziţie ar fi tipică păstorilor care chiar dacă se simt vinovaţi de propriile răni,
rămân dezarmaţi în faţa acestora. Apropiindu-se de aceia care suferă, ei au tendinţa să-şi expună
şi arate autocompătimitor propriile plăgi, gândind în mod eronat că o astfel de iniţiativă ar putea
avea efecte terapeutice. Nu-şi dau seama că în realitate nu fac altceva decât să adauge o rană peste
o alta, o disperare peste o alta, puţină credinţă peste puţină credinţă.

3. A treia poziţie, este aceea a vindecătorului rănit. Convins că dacă vrea să fie cu adevărat
de ajutor celorlalţi trebuie în mod necesar să ia în atenţie propria suferinţă, el ştie că nu există
înviere fără a experimenta mai întâi profunda obscuritate a mormântului.28

Devine tot mai clar că preotul nu poate şi nu trebuie să aibă pretenţia că este un model de
perfecţiune totală, în toate etapele existenţei. Ceea ce i se cere lui este de a se demonstra permanent
deschis schimbării şi procesului de evoluţie şi de creştere, fiind atent la tresăririle propriei fiinţe la
vocea lină a Duhului Sfânt.

28
Pr. lect. dr. Teofil Tia , Noţiuni generale de Pshiologie Pastorală, Alba Iulia 2004-2005

12
 d.Pentru o cunoaştere de sine reală:

Fereastra lui Johari este o modalitate elaborată de doi psihologi americani, Joe Luft şi Harri
Ingham, pentru analizarea comportamentului eu-lui. Fereastra este formată din patru sectoare 29:
sectorul vizibil , sectorul orb, sectorul secret și sectorul necunoscut .

Sectorul vizibil: reprezintă acele lucruri pe care eu le ştiu despre mine şi le cunosc, de
asemenea, şi alţii. Este zona caracterizată de un liber schimb de informaţii între mine şi alţii.
Comportamentele descrise în acest sector sunt publice, oricine poate lua cunoştinţă de acestea.

Sectorul orb: reprezintă partea din noi înşine care ne este necunoscută, dar care nu scapă
atenţiei altora. Pot avea un anumit obicei, anumite moduri de a acţiona şi de a reacţiona de care nu
sunt conştient, dar care în schimb nu scapă atenţiei altora.

Sectorul secret: conţine ceea ce noi cunoaştem despre noi înşine, dar ce ţinem secret din
diferite motive, uneori justificat, alteori nu.

Sectorul necunoscut: reprezintă acele aspecte ale comportamentului care ne sunt

necunoscute atât nouă, cât şi altora.30

Preotul care vrea să evolueze spre o maturitate duhovnicească reală, e nevoie să depună
eforturi pentru dilatarea sectorul vizibil, mărindu-şi cunoaşterea de sine şi devenind tot mai mult
cunoscut de către alţii. Cu cât ne cunoaştem mai mult, cu atât suntem în gradul de a ne asuma
responsabilitatea propriului mod de a acţiona. Cu cât alţii ne cunosc mai mult, cu atât ştiu unde ne
situăm în raport cu ei. Pentru a atinge acest obiectiv trebuie să reducem sectorul secret orb şi secret.
Unul din metodele cele mai eficiente pentru a reduce sectorul orb consistă în cunoaşterea,
analizarea şi acceptarea perspectivei altora asupra noastră (feed-back). Prin intermediul acestuia,
alţii ne comunică percepţiile lor asupra modului nostru de a fi şi de a acţiona. 31

Pentru a reduce sectorul secret este necesară auto-revelarea sau revelarea de sine.32 Auto-
revelarea trebuie să fie ținută sub control, nu să fie forţată, ci conformă situaţiei duhovniceşti în
care se află interlocutorii. Sunt multe lucruri care se pot comunica tuturor, altele care sunt pentru

29
Angelo Brusco, La relazione pastorale d’aiuto. Camminare insieme, p. 61
30
Pr. lect. dr. Teofil Tia , Noţiuni generale de Pshiologie Pastorală, Alba Iulia 2004-2005
31
ibidem
32
cfr. P. Bolech, Dal gioco delle maschere alla comunicazione tra persone: il malato e suoi curanti, în L’operatore
pastorale nel mondo danitario, oggi, Salcom, Varese, 1981, p. 79

13
un grup mai restrâns, altele sunt doar pentru câteva persoane, iar unele doar la una singură sau
chiar la nici una. Cum se reduce sectorul orb şi secret, cu atât creşte în dimensiuni sectorul vizibil
şi automat sectorul necunoscut se restrânge. A deveni o persoană transparentă este un obiectiv
exigent, dar remunerativ, întrucât este eliberator. Aşa precum acţiunea şi dialogul pastoral nu au
început dintr-o iniţiativă pur umană, tot astfel ele nu se epuizează într-un influx psihologic sau
pedagogic pe care un om îl exercită asupra altuia. Idealul este ca acţiunea lui Dumnezeu să o
substituie progresiv pe cea a omului. Dacă acest lucru nu se realizează, se cade fie în psihologism,
fie în moralism pseudo-pedagogic. 33Sfântul Apostol Pavel sublinia contrastul dintre acestea din
urmă şi inspiraţia realmente pastorală: „Puteţi să aveţi mii de învăţători în Hristos, dar nu aveţi
mulţi părinţi” (1 Cor. 4,15). Spre Duhul lui Dumnezeu trebuie deci condusă inima şi inteligenţa
credinciosului.

Păstorul nu poate să se apropie de om ca un prieten afectuos decât cu condiţia să-l orienteze

spre o altă Iubire, superioară. El nu poate să constituie o călăuză iluminată dacă nu se retrage
făcând să fie cunoscut izvorul unei alte Lumini,34 precum nu demult Ioan Botezătorul: „Voi înşivă
îmi sunteţi martori că am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cel ce are mireasă
este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui.
Deci această bucurie a mea s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan
3, 28-30).

Nucleul central ce permite celorlalte funcţii să-şi conserve orientarea spre scop este
dispoziţia psihologică cerută de a fi mai delicată: în ea preotul este mereu în contact cu izvorul
de la care îşi trage propria acţiune pastorală, ce urmăreşte formarea şi evoluţia spirituală a
credinciosului. Pe planul dispoziţiilor psihologice, se pare că funcţia psihologică de intermediere
pretinde:

1. Infinită răbdare. „Dumnezeu este plin de răbdare” (Ecleziast 18,11). Este necesar ca
păstorul să ştie să aştepte şi să respecte libertatea celorlalţi. „Dragostea e răbdătoare” (1 Corinteni
13,4). Trebuie, de asemenea, să i se dea de înţeles credinciosului că opera de mântuire este una de
durată, ce va progresa de-a lungul anilor, fiind iniţiată de chemarea lui Dumnezeu şi continuată
de efortul propriu în colaborare cu harul divin.

33
Pr. lect. dr. Teofil Tia , Noţiuni generale de Pshiologie Pastorală, Alba Iulia 2004-2005
34
ibidem

14
 2. Încredere în mijloacele naturale şi supranaturale ce vor acţiona în credincios. Orice
afirmaţie şi orice influenţă venite din partea preotului, vor fi doar „tentative” destinate
falimentului, dacă nu vor avea în fundal lucrarea Duhului Sfânt.

3. Este important şi a şti trimite credinciosul la exigenţele propriei conştiinţe, la propria

decizie ce trebuie să se maturizeze progresiv în intimitatea fiinţei umane. Mulţi dintre cei care cer
sfaturi se tem că preotul îi va întoarce spre ei înşişi, înspre libertatea lor încă incertă, spre inspiraţia
divină pe care nu ştiu încă să o sesizeze cu certitudine. 35

Funcţia psihologică de intermediere a preotului dacă este făcută în mod superficial şi

eronat atunci acesta se limitează doar la a rezolvare din punct de vedere material a problemei
credinciosului ; ajutor în bani, intervenţie pe lângă un soţ nedisciplinat, trimiterea unui nevrotic la
un terapeut competent etc. Dacă preotului se rezumă doar la atât și sub aparenţa unui act de caritate
realizat, pierde oportunitatea de excepţie de a-l orienta pe credincios spre direcțta profund şi
spirituală a încercării, a conflictului sau a bolii care sa ivit în existenţa sa.

De asemenea, s-ar compromite acţiunea de intermediere dacă am intra în dialogul pastoral

cu intenţia de a căuta în noi înşine (în propria inteligenţă, în propria experienţă, în propriile
inspiraţii naturale sau supranaturale) soluţia şi sfaturile ce trebuiesc date la conflictele expuse de
credincios. În schimb, întregul nostru efort trebuie să se concentreze asupra interlocutorului,
deoarece numai şi numai în el se pot identifica şi progresiv explicita orientările potrivite situaţiei.
De fapt tocmai de la el le vom primi noi înşine, într-un sens mult mai clar decât îşi închipuie cei
ce se află la primele experienţe de „mijlocire” pastorală. Duhul lui Dumnezeu acţionează, prin
intermediul harului în însăşi relaţia dintre păstor şi credincios.

Relaţia pastorală nu trebuie să se limiteze doar la înţelegere şi la acceptarea pozitivă a

celui din preajamă, deoarece ar deveni doar o simplă acţiune psihologică şi ar fi suficient doar
utilizarea câtorva metode de acţiune psiho-terapeutică. Dacă acţiunea pastorală s-ar mulţumi să
indice calea ce trebuie urmată şi ar da forţa pentru a o urma, sugestiile moraliştilor şi ale
pedagogilor ar conduce-o la bun sfârşit. De fapt, în teologia pastorală cele trei funcţii menţionate
se împletesc şi nu pot fi separate. Fiecare preot este dator înaintea lui Dumnezeu să-şi examineze
propria viaţă pentru a observa care dintre aceste trei funcţii îi este mai familiară şi căreia el îi este

35
ibidem

15
mai tributar. Astfel, fiecare va putea să-şi concentreze metodic eforturile în direcţia echilibrării în
propria activitate pastorală a acestor trei funcţii psihologice.36

6. Conflictele pe care nu le-am depăşit. „Eu” ca terapeut spiritual, în raportarea la

inconștientul celuilalt.

Pe drumul meu în viață îmi caută împlinirea, fiind neștuitor, și doresc să o găsesc într-un
spaţiu bine definit şi nesigur, în exterior. Cred că mulţi dintre noi facem un pas înapoi în faţa fricii
de a rămâne singuri cu sine. Bineînţeles că nu putem separa ideea de "eu" de lumea în care trăim
pentru că noi suntem ceea ce suntem în lume, de aceea nu trebuie să uităm de noi exilându-ne în
exterior... Doar ştiind cine suntem putem afla cine vrem să fim sau cum trebuie să fim.

Chiar dacă nu ne dăm seama, toţi avem o imagine mentală a noastră, imagine care este
sesizată de conştientul nostru. Concret, imaginea personală apare din convingerile pe care le avem
despre noi înşine. Aceste convingeri se formează din experienţele noastre din trecut, din modul în
care reacţionează ceilalţi faţă de noi. În momentul în care ne formăm o idee despre noi, ea intră în
mintea noastră ca fiind absolut adevărată şi acţionăm conform ei. Odată formată imaginea
personală vom acţiona ca atare, conform persoanei pe care o concepem. Imaginea pe care o vedem
poate să nu fie una tocmai bună, dar tocmai acesta este scopul cunoaşterii de sine: să vezi cum eşti
cu adevărat ca să poată începe o schimbare în tine.

Concepţia despre noi pe care ne-o formăm de-a lungul timpului stă la temelia întregii
noastre personalităţi. În concordanţă cu ea, experienţele noastre tind să se adeverească şi să
întărească propria imagine, ducând astfel la un cerc vicios. Toate acţiunile şi sentimentele noastre
sunt în conformitate cu imaginea pe care o avem despre noi. Ne vom comporta aşa cum credem că
suntem.

a.Adevărul găsit şi acceptat din noi

A te cunoaşte şi a-ţi vedea neajunsurile nu înseamnă a începe să te subestimezi, ci să te

accepţi aşa cum eşti şi să îţi doreşti schimbarea. Fiecare persoană odată ce se descoperă şi vede că
imaginea de sine nu este una tocmai ideală va dori schimbarea. Lupta se dă între a te accepta sau

36
ibidem

16
a nega adevărul pe care l-ai văzut în sufletul tău. Problema care se ridică aici este legată de adevărul
din noi. Ce se întâmplă dacă în noi nu există adevăr şi concepţia despre sine este una eronată?

Dacă nu ne cunoaştem în adevărul nostru, în rostul existenţei şi vieţii noastre, nu putem

avea linişte, nu putem trăi sentimentul împlinirii spirituale. Cunoaşterea de sine, spunea părintele
Constantin Galeriu, nu poate avea loc decât: "Numai în comuniunea dintre tainic şi descoperit,
mister şi revelaţie, dintre infinitul divin şi făptura zidită în hotarele timpului, dar care aspiră
totdeauna, în lumina iubirii în care se săvârşeşte actul creator al aducerii de la nefiinţă la fiinţă,
dar şi relaţia în har". Iar Sfântul Isaac Sirul ne învaţă: "Cine s-a învrednicit a se vedea pe sine
însuşi este mai bun decât cel ce s-a învrednicit a vedea îngeri".

b.Cunoaşterea noastră din perspectiva psihologiei

În istoria psihologiei a dominat mult timp metoda introspecţiei, psihologia introspectivă ca

o cale de cunoaştere a sinelui plecând de la ideea că omul are acces nemijlocit la cunoaşterea
propriului psihic. Privită cunoaşterea din perspectiva introspecţiei, este concepută ca o privire
interioară, ca un act de autoreflectare. După ce secole de-a rândul cunoaşterea de sine a fost
apanajul filosofiei, odată cu metodele psihologiei moderne s-a reuşit şi o explicare ştiinţifică a
acestui drum al cunoaşterii de sine. Conform liniilor trasate în psihologie de Carl Rogers şi
Abraham Maslow, cunoaşterea de sine este un proces afectiv şi cognitiv care se dezvoltă odată cu
vârsta şi datorită experienţelor prin care trecem. Din punct de vedere psihologic, procesul complex
al cunoaşterii de sine implică mai multe dimensiuni: eul actual, viitor şi ideal. Eul actual este
format din dimensiunea socială, fizică, emoţională, cognitivă şi spirituală. Eul viitor este
caracterizat de modul în care persoana îşi percepe potenţialul de dezvoltare personală, repertoriul
de aspiraţii şi motivaţii. Ultima dimensiune este cea a eului ideal, adică a ceea ce am vrea să fim.

c."Omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului..."

Toată această înşiruire de concepte psihologice nu ne ajută decât la înţelegerea conceptului

de cunoaştere de sine, însă oricât am încerca să căutăm în ele măcar câteva repere care să ne ajute
să ajungem la această cunoaştere, nu reuşim să le găsim. Ar putea părea simplu la prima vedere să
te cunoşti, tu fiind subiectul propriei subiectivităţi. Răspunsul la aceste nedumeriri îl putem găsi la
Sfinţii Părinţi. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre "luarea aminte şi studierea atentă a
propriei persoane" şi în acest sens putem desprinde câteva reguli din învăţătura lui. Primul lucru

17
imperativ este să iei ca scop luarea aminte la tine pentru că "altceva suntem noi înşine" şi nu la
cele ale tale pentru că sunt "altceva cele ale noastre", nici la cele din jurul tău pentru că sunt
"altceva cele din jurul nostru".

A te cunoaşte înseamnă a merge în profunzime, a merge la originea noastră. După cum

spune părintele Constantin Galeriu, noi nu ne suntem nouă înşine origine şi atunci nu avem cum
să ne cunoaştem prin noi înşine: "Noi ne cunoaştem împreună cu Dumnezeu, împreună cu
Ziditorul, cu originea noastră. Numai în Dumnezeu cel veşnic existenţa şi cunoaşterea sunt una.
Noi luăm cunoştinţă de noi înşine după ce existăm, în procesul formării conştiinţei de sine şi nici
atunci numai prin noi înşine, ci numai prin apelul la obârşia noastră. Iar acest apel e vital
spiritului şi existenţei". Şi, putem concluziona, a te cunoaşte pe tine însuţi înseamnă a înţelege cum
vrea Hristos să fii.

18
 Bibligrafie

1. Amedeo Cencini – Alessandro Manenti, Psicologia e formazione. Strutture e dinamismi,

Bologna, Edit. Dehoniane, 2000,

2. Aurel Romila, Psihiatrie, Bucureşti, Editura Asociaţiei Psihiatrilor Liberi din România, 1997

3. Albert Collette, La psicologia dinamica. Dalle teorie psicoanalitiche alla psicologia moderna,
Editura La Scuola, Brescia, 2000,

4. Eugen Drewermann, Psicanalisi e Teologia Morale, Edit. Queriniana (Colecţia Biblioteca di

Teologia Contemporanea – 70), Brescia, 1996

5. Eugen Drewermann, în volumul Il Vangelo di Marco. Immagini di redenzione ,Brescia, Editura

Queriniana,1994

6. Giacomo Rossi, Interpretazione del Vangelo e psicologia. Osservazioni in margine a un libro

di Eugen Drewermann, în La Civilta’ Cattolica 3/1995, p. 148.

7. Giandomenico Mucci în studiul „La domanda di misticismo alle soglie del Duemila”, în La
Civilta’ Cattolica, 4/1998, p. 117-126.

8. Claudio Leonardi, „La mistica oggi”, în „La mistica oggi. Atti della XVI edizione delle
«Giornate dell’Osservanza», 17-18 maggio 1997”, Editura Fondazione del Monte di Bologna e
Ravenna, Bologna, 1997,.

9. Luigi M. Rulla s.j., Psicologia del profondo e vocazione. Le persone, ed. Marietti, 1975, p. 26.

10. Pr. lect. dr. Teofil Tia , Noţiuni generale de Pshiologie Pastorală, Alba Iulia 2004-2005

11. Adrian Van Kaam, Religione e personalita’, Ed. La Scuola, Brescia, 1972, p. 52

12. Mihai Şora, Despre dialogul interior, ed. Humanitas, Bucureşti, 1995

13. Alice Miller, Il dramma del babino dotato e la ricerca del vero se’, Editura Fondazione del
Monte di Bologna e Ravenna, Bologna, 1997,.

14.Angelo Brusco, La relazione pastorale d’aiuto. Camminare insieme, Brescia, Editura

Queriniana,1998.

19
15.P. Bolech, Dal gioco delle maschere alla comunicazione tra persone: il malato e suoi curanti,
în L’operatore pastorale nel mondo danitario, oggi, Salcom, Varese, 1981

16. Pr. lect. dr. Teofil Tia ,Ignorarea inconştientului în Teologie- Eugen Drewermann şi obiectivul
cunoaşterii de sine ,Alba Iulia 2004-2005

Frământările de natură psiho-duhovnicească care au rămas fără răspuns de-a lungul primului
semestru parcurs:
- Ce e mai bine a face: a învăţa sau a muncii?
- Familia!

, şi câteva teme pe care să le abordăm sau pe care să insistăm în viitor:

- Comportamentul nostru creştin în situaţii „limiă”!

- Perspectiva asupra vieţii şi importanţa lucrurilor în viaţa ascesta!
- Timpul!

20