ESEU : „Domnul – conducător suprem în Țările Române”

Regimul politic al Țărilor Române a evoluat chiar de la început spre forma monarhică,
având propriile trăsături, specific societății românești.

În urma reunirii hotarelor politice unitare, numeroase cnezate, voievodate și alte

formațiuni teritorial-politice s-a produs o schimbare întru alegerea unui singur
conducător, care continua să se numească voievod, având atribuții militare, iar din
secolul al XIV-lea în Moldova și Țara Românească ei și-au primit titlul de domni.

În baza sursei propuse, domnul era conducătorul și comandantul suprem al armatei, dar
nu avea o putere absolută. Titlul de domn provine din limba romană și cea latină –
dominus, iar pentru prima oară în Tările Române, conform sursei este mentionat într-un
izvor scris, fiului marelui Basarab Voievodul, Niculae Alexandru, în mai 1359.

Moștenind tronul sau fiind aleși de către boieri, domnii Tării Românești și a Moldovei, se
considerau a fi „din mila lui Dumnezeu”, fapt menționat în Moldova pentru prima dată, în
documentul intern de la 1 mai 1384, așa după cum identificăm în sursă.

Sub influența bizantină titlul domnilor români era precedat de particula „Io”, ceea ce
însemna „cel ales de Dumnezeu” și era prezent pe piatra de mormânt al marelui
voievod și domn a toată Ungrovlahia, Io Niculae Alexandru.

Domnii români se bucurau de o putere absolută, la baza căreia stătea dreptul de

stăpâni ai întregului pământ din țara pe care o conduceau și o considerau drept moșie a
lor, dată în folosință boierilor și altor posesori de pământ, fapt pentru care ei trebuiau să
slujească domnului.

Domnia, ca și orice moșie, era transmisă descendenților din dinastia Basarabilor în Țara
Românească și a Bogdăneștilor, apoi a Mușatinilor în Țara Moldovei

Relațiile dintre domnie și supușii săi, se bazau pe principiul de suzeranitate-vasalitate

ca și în alte state feudale. Forma de organizare în acea perioadă mentiona ideea că
după conducătorul suprem, stă Sfatul Domnesc sau mai numit și Sfatul boierilor. Acesta
avea largi atribuții, însă decizia lui avea un caracter consultativ, ultimul cuvânt
aparținându-I domnului.

În concluzie, aș vrea să afirm că domnul în Tările Române era considerat conducătorul

suprem, fiind la conducerea aparatului de stat conducerea armatei, conducerea politicii
externe. Domnul era de asemenea ultima instanță de judecată. Conform părerii unei
părți din specialiști, domnul ar fi avut și dreptul de stăpânire supremă a întregului
teritoriu al țării, așa-numitul dominium eminens.