Sunteți pe pagina 1din 2

Conceptul de comunicare a fost abordat, in timp, din perspective multiple, cee ace a determinat o

proliferare spectaculoase a definitiilor. Doi cercetatori americani, Frank E.X. Dance si Carl E. Larson, au
inventariat nu mai putin de 120 de definitii (The Functions of Human Communication, New York, 1976),
fara a epuiza posibilitatile si fara a multumi pe toata lumea.

Comunicarea 1) este procesul de transmitere a unui mesaj (idei, impresii, sentimente etc) de la un
emiţător/o sursă, la un receptor/destinatar, folosind un cod comun (un sistem de semne) şi un anumit
canal si intr-un anumit context.

Comunicarea orala prezinta numeroase avantaje fata de comunicarea scrisa: vorbitorul isi poate observa
interlocutorul si poate interveni pe loc cu modificari.

Formele comunicarii orale sunt: dialogul, monologul, interviul, toastul, povestirea, dezbaterea, discursul,
seminarul, etc.

Comunicarea verbal este sensibil marcata de cadrul situational in care se realizeaza, deoarece ofera
informatii despre starile si trairile intime ale subiectului. Intotdeauna, in imprejurari diferite, vorbim
“limbi” diferite cunoscute tuturor membrilor grupului social, dar alternate dupa necesitati.

Pentru o comunicare verbală adecvată şi eficientă trebuie adoptate atitudini pozitive şi însuşite
comportamente verbale funcţionale, ce ţin de calităţile vorbirii cum ar fi placerea de a vorbi,
naturaletea, claritatea, precizia, etc.

Mehrabian si M. Weiner au fost primii au constatat că proporţia în care folosim limbajul verbal şi
limbajele neverbale este, în comunicarea orală, urmatoarea 7% limbaj verbal, 38% paralimbaj (ce ce
exprima prin voce, fara continut verbal cum ar fi rasul, tusea, dresul vocii, oftatul, intonaţia, inflexiunile
vocii), 55% alte elemente de limbaj nonverbal (în principal expresia feţei, gesturile şi postura corpului).
Doar 7% din comunicare are loc prin intermediul cuvintelor, restul fiind neverbal.

Aspectele non-verbale ale comunicării au început să fie studiate mai intens abia în anii 60 si datorita
ponderii ei mari in cadrul comunicarii realizate de un individ, are un rol deosebit de important. De
asemenea, comunicarea nonverbal o insoteste pe cea verbal, definindu-se in relatie cu aceasta, in sensul
sprijinului pe care il furnizeaza prin elementele de intarire, nuantare si motivare a mesajelor transmise.

Majoritatea cercetătorilor sunt în general de acord cu constatarea potrivit căreia comuicarea verbală
este utilizată cu precădere pentru transmiterea informaţiilor, în timp ce canalul non-verbal este folosit
pentru exprimarea atitudinii interpersonale, iar, în anumite cazuri, pentru a înlocui mesajele verbale.

Intr-o interactiune, partenerii acorda o mai mare importanta comporamentelor nonverbale, care permit
observarea anumitor aspect ale sentimentelor resimtite de celalalt, ale intentiilor sale, ale personalitatii
sale. M. Argyle (1963) arata ca, in cadrul comunicarii sociale, corpul se prezinta ca o dimensiune
esentiala, intrucat este un mediator al cunoasterii de sine si a celuilalt. Indiciile pe care le furnizeaza,
desi uneori inconstiente, sunt codificate social. Perceptiile si feed-backul pe care partenerii comunicarii
si-l ofera unul celuilalt depend de comunicarea nonverbal.

De asemenea, alti cercetatori, D. Sears, L. Peplau si P. Taylor (1991) isi exprimau parerea, potrivit careia
canalul vizibil este dominant in raport cu cel verbal, in raporturile de comunicare dintre indivizii umani.
Ca si o concluzie, putem afirma faptul ca: comunicarea reprezinta una dintre cele mai importante
compentente sociale, avand implicatii in manifestarea si dezvoltarea celorlalate.