1.Mandatul Britanic pt.

Palestina

Declaratia Balfour-In noiembrie 1917 inainte ca M.B sa cucereasca Ierusalimul si teritoriul numit
Palestina,lordul Balfour emite Declaratia Balfour,adresata de fapt Lordului Rotschild.Declaratia
reprezenta promisiunea Marii Britanii de a sprijini crearea unui stat national al evreilor in teritoriul
numit Palestina,fara a viola drepturile religioase si civile ale comunitatilor non-evreiesti(Palestina era
deja locuita de arabi).

In 1919 reprezentantii sionisti si arabi s-au intalnit la Conferinta de pace de la Paris.Dr.Weizmann si

Emirul Feisal au semnat un accord prin care primeau si acordul arab pentru infiintarea teritoriului
evreiesc,dar si pentru cauza sionista.In schimb,Feisal,pretinde sprijinul in cazul aspiratiilor pentru
Siria.Cu toate astea un conflict intre arabi si evrei era inevitabil.Aref Pasa Al-Dadjani,om politic arab isi
exprima parerea despre evrei astfel:”Este imposibil a trai cu ei.In toate tarile in care se afla in prezent nu
sunt doriti…pentru ca intotdeauna ajung sa suga sangele tuturor”.

O alta problema in cazul infintarii unui taram evreiesc era impartirea teritoriului Palestinian intre Franta
si M.B.Marea Britanie primeste un mandate provizoriu asupra Palestinei si Iraq iar Franta primeste
Syria.Teritoriul Palestinian a fost impartit in Transiordania si Palestina(la vest de Iordan,sub autoritate
britanica) Mandatul britanic pentru Palestina sau Mandatul Palestinei a fost de fapt o împuternicire
legală pentru administrarea Palestinei, care a fost adoptată oficial de Consiliul Ligii Națiunilor pe 26
septembrie 1923. Din 1920, Va'ad Leumi (sau Consiliul Național Evreiesc) era cea mai importantă
instituție a comunității evreiești ('Yishuv') în cadrul Mandatului Britanic pentru Palestina. Consiliul era
ales democratic și includea și evrei ne-sioniști. Mișcarea sionistă a fondat de asemenea Universitatea
Ebraică din Ierusalim și Technion (universitatea tehnică) în Haifa (ambele în 1925) britanicii, apelând la
termenii mandatului, au respins principiul conducerii majorității precum și alte măsuri care acordau
arabilor controlul majoritar pentru guvernului Palestinei. Combinația dintre imigranții evrei și termenii
mandatului au condus la revolte ale arabilor în 1920 și 1921. Răspunsul autorităților britanice a fost
adoptarea unui sistem de cote de imigrație. Astfel era limitat numărul anual de imigranți evrei care
intrau în Palestina(cu anumite exceptii).Revoltele arabilor au dus la infiintarea asa numitei
“Haganah”(care reprezenta forma de apararea evreiasca importiva arabilor).Aparitia cat mai multor
aliati ai nazistilor si a miscarilor fasciste au dus la o crestere a imigratiei in Palestin,ceea ce a dus si la o
crestere a economiei,in ciuda conflictelor cu arabii. Creșterea imigrației evreiești a contribuit la o revoltă
arabă majoră în Palestina (1936-1939), o revoltă națională care dorea încetarea conducerii britanice.
Britanicii au răspuns cu Comsia Peel (1936-37), care a recomandat ca un teritoriu exclusiv evreiesc să fie
creat în Galileea și de-a lungul a mare parte din coasta vestică (care necesita mutarea a 200.000 de
arabi) iar restul devenea un teritoriu exclusiv arab. Opinia evreilor era împărțită, dar a fost respinsă de
arabii palestinieni, iar în lipsa unui sprijin puternic evreiesc a fost abandont de britanici. Politica „Cărții
Albe” din 1939, a stabilit că odată cu venirea în Palestina a peste 450.000 de evrei, obiectivul Declarației
Balfour de a stabili un Cămin național pentru națiunea evreiască a fost îndeplinit în mai puțin de 10 ani și
că este el este guvernat atât de arabi cât și de evrei. Politica a stabilit că 75.000 de imigranți evrei vor
putea să intre în Palestina în perioada 1940-44, după care orice migrație avea nevoie de acordul (puțin
probabil) arabilor. Atât liderii evrei cât și arabi au respins politica „Cărții Albe”. În martie 1940, Înaltul
Comisariat britanic pentru Palestina a emis un edict interzicând evreilor de a mai achiziționa teren în
95% din Palestina. Pentru a decide cum vor acționa cu Palestina, Națiunile Unite au numit un comitet,
Comitetul Special al Națiunilor Unite pentru Palestina. În iulie 1947, Comitetul a vizitat Palestina și s-a
întâlnit cu evrei și delegați sioniști. Înaltul Comitet Arab a boicotat întâlnirea. În același timp, au apărut
mai multe controverse când Secretarul Afacerilor Externe Britanic, Ernest Bevin a ordonat unei nave care
avea imigranți ilegali să se întoarcă înapoi în Europa. Imigranții de pe vas au fost înlăturați forțat de către
forțele britanice în Hamburg după o lungă perioadă de prizonierat pe vas. În septembrie 1947, o lună
după Împărțirea Indiei, Comisia a recomandat o împărțire și în Palestina, o propunere ratificată de
Adunarea Generală a Națiunilor Unite. Rezoluția ONU stipula înființarea a două state, unul arab și unul
evreu, iar Ierusalimul sub administrația Națiunilor Unite. Data propusa pentru retragerea britanică a fost
1 octombrie 1948.

Rezoluția ONU a cerut Marii Britanii să își evacueze un port și suficient spațiu pentru o imigrație
substanțială a evreilor, până în februarie 1948. Nici britanicii și nici Consiliul de Securitate nu a acționat
spre a implementa rezoluția iar Marea Britanie a continuat să îi oprească pe evreii care încercau să intre
în Palestina. Retragerea britanica a fost finalizată în mai 1948. Oricum, Marea Britanie a continuat să îi
țină pe evrei în Cipru până în martie 1949. În 14 mai 1948, ultimele forțe britanice au părăsit Haifa.
Agenția Evreiască, condusă de David Ben Gurion, a declarat înființarea Statului Israel, în conformitate cu
Planul de Împărțire al ONU din 1947. Ben Gurion a devenit Prim Ministru al noului stat. Liderii ambelor
super-puteri, Președintele Harry S. Truman, al SUA și liderul sovietic Iosif Stalin, au recunoscut imediat
noul stat. În ianuarie 1948, voluntari arabi din Palestina și din tot Orientul Mijlociu s-au reunit în Siria
pentru a forma o așa numită Armata Arabă de Eliberare.

Violențele arabo-evreiești au crescut în primăvara din 1948 odata cu retragerea treptată a trupelor
britanice. Britanicii au impus un embargou pentru arme, care în realitate îi afecta doar pe evrei din
vreme ce arabii palestinienii primeau ajutoare de la statele arabe vecine. În primele etape, până la
100.000 de arabi palestinieni au fugit în statele vecine. Până în mai 1948, 150.000 au fugit sau au fost
alungați din Palestina în statele vecine. Invazia Arabă (14 mai- 11 iunie 1948)[modificare | modificare
sursă]

Membrii Ligii Arabe, Egiptul, Transiordania, Siria, Liban și Irak au refuzat să accepte Planul de Împărțire a
ONU și au proclamat dreptul autodeterminării pentru arabii din întreaga Palestină. Aceste țări au
declarat război noului stat Israel și au procedat imediat la invadarea teritoriului Palestinei. Arabia
Saudită și Sudan au contribuit de asemenea cu anumite trupe. La sfârșitul lui noiembrie, un armistițiu
local a fost mediat între israelieni, sirieni și libanezi. La 1 decembrie, emirul Abdallah a anunțat unirea
Transiordaniei cu palestinienii arabi de la vest de Iordan, noul stat urma să se numească Regatul Hașemit
al Iordaniei. A adoptat de asemenea și titlul de „Rege al arabilor palestinieni”, spre dezgustul celorlalți
lideri arabi. În ianuarie 1949, în Israel au avut loc primele alegeri. În iunie 1967 o nouă tentativă de a
întări solidaritatea dintre ţările arabe, făcută de Nasser şi urmată de cererea de retragere a forţelor de
intervenţie ONU de la blocajul provocator al navelor israeliene din Golful Aqaba spre care se deschidea
şi portul israelian Eilat, a creat motivul unui atac israelian ulterior. În ciuda amplitudinii coaliţiei arabe,
armata statului evreiesc a obţinut, sub conducerea lui M. Dayan si Y. Rabin, succese rapide pe toate
fronturile, obţinând în şase zile controlul Sinaiului (revenit apoi Egiptului în 1979), al „fâşiei” Gaza,
Cisiordaniei şi a celorlalte înălţimi de pe Golan, înspre Siria.