ECONOMIE

FACTOR DE PRODUCŢIE:

MUNCA
 Producerea bunurilor materiale și serviciilor presupune existența și folosirea în
activitatea economică a factorilor de producție care, la rândul lor, sunt generați în permanență de
potențialul economic oferit de avuția națională.
FACTORII DE PRODUCȚIE reprezintă ansamblul elementelor care participă
la producerea bunurilor și serviciilor. Factorii de producție sunt organic legați de resurse.
Considerați din acest punct de vedere ei constituie acea parte a resurselor atrase și consumate în
producerea bunurilor economice. Prin utilizare factorii de producție se consumă, dar pentru că
prin consumul lor se creează noi bunuri și servicii, se dezvoltă cunoștințele tehnico-științifice, se
descoperă noi resurse naturale, modalități mai eficiente de economisire a lor etc. se asigură,
totodată, condiții pentru îmbunătățirea calitativă și structurală a resurselor, pentru creșterea
acestora.
Numărul și conținutul factorilor de producție s-au modificat în timp, existând tendința
de multiplicare și diversificare. De asemenea, locul și rolul fiecărui factor de producție, modul și
proporțiile în care se combină în activitatea economică diferă în timp, îndeseobi sub influiența
progresului științei și tehnicii, dar și ca urmare a schimbărilor intervenite în volumul, amploarea
și structura trebuințelor umane.
În economia de piață factorii de producție se află în proprietatea agenților economici
care în mod liber își asumă fie direct, fie indirect responsabilitatea utlizării lor în activități
impuse de piață, cu respectarea reglementărilor existente.
La începutul societății omenești au existat numai doi factori de producție, primari sau
originari, munca și pământul sau natura, prin unirea cărora se asigura producția.
Mai târziu, când bunurile de producție au dobândit o importanță deosebită pentru
dezvoltare , apare un nou factor de producție, derivat din primii doi, și anume, capitalul, ca
totalitatea bunurilor produse de om, care nu sunt consumate direct de el, ci sunt utilizate într-o
activitate de producție ulterioară, care permite creșterea produsului. Inițiatorul teoriei acestor trei
factori de producție – munca, pământul și capitalul – este economistul francez J.B. Say.
MUNCA reprezintă activitatea fizică și intelectuală prin care oamenii, utilizând
uneltele și instrumentele adecvate, își valorifică aptitudinile, experiența și cunoștințele pe care le
posedă, în vederea obținerii de bunuri necesare satisfacerii trebuințelor lor.
Munca are două laturi: fizică și intelectuală. Latura fizică a muncii exprimă consumul de
energie fizică, musculară a omului în procesul de creare a bunurilor economice; latura
intelectuală a muncii constă în consumul de energie nervoasă. Aceste două laturi ale muncii se
manifestă permanent, dar contribuțiile lor sunt diferite, în timp, la crearea bunurilor materiale și a
serviciilor. În zilele noastre, munca are, prin excelență, un caracter creativ. Creativitatea omului
se caracterizeaza prin noutate, originalitate, prin rezultate superioare, prin capacitatea de a
cerceta, descoperi și sintetiza noi legități ale dezvoltării în cele mai diverse domenii ale activității
umane, înainte de toate în știință, tehnică, economie, de a crea bunuri cu caracteristici superioare,
noi valori spirituale, de a găsi noi forme, metode de organizare și conducere etc.
În ansamblul factorilor de producție, munca este un factor de producție primar, originar
și tradițional, comun tuturor genurilor de activități sociale. Prin multitudinea manifestărilor sale
– muncă de invenție și inovație, de conducere, de organizare și execuție etc. - munca omului
reprezintă factorul activ și determinant al dezvoltării și progresului. Oamenii sunt cei care au
inițiativa în orice activitate economică. Prin intermediul muncii sunt antrenați, combinați și
utilizați ceilalți factori de producție.
Oamenii, cu aptitudinile și deprinderile lor, cu experiența și cunoștințele dobândite sunt
producătorii celei mai mari părți a bogăției, a avuției naționale. În acest sens, W. Petty preciza că
„munca este tatăl avuției”, iar Adam Smith – fondatorul științei economice – releva că munca
este „sursa unică a avuției națiunilor”. La rândul său, J.M. Keynes, referindu-se la rolul muncii în
ansamblul vieții economice, preciza că împărtășește „concepția preclasică după care munca este
cea care produce totul, ajutată de ceea ce purta cândva numele de meșteșug, iar azi se cheamă
tehnică, de resursele naturale care nu costă nimic sau se obțin în schimbul unei rente.”
Economiştii O. Giarini şi P. Liedtke definesc munca ca fiind o „înţelegere între fiinţele
umane şi mediul lor înconjurător având ca scop principal autoconservarea” . Munca – precizează
economiştii francezi J. Bremond şi A. Geledan – „constituie o activitate creatoare de bunuri
materiale şi prestatoare de servicii, activitate susţinută de toţi lucrătorii care dispun de cunoştinţe
tehnice şi se află într-o anumită relaţie cu mijloacele de muncă”. Geroges Friedman defineşte
munca ca fiind „totalitatea acţiunilor pe care omul cu ajutorul creierului său, al mâinilor sale, al
uneltelor sau maşinilor le exercită asupra materiei, acţiuni care, la rândul lor, reacţionează asupra
omului, modificându-l”. În sens filozofic, academicianul Mihai Drăgănescu consideră „munca
este un mod de acţiune umană necesară omului pentru a se integra în existenţa materială şi în cea
socială şi pentru a le transforma pe acestea, ca şi pe omul însuşi... munca este un operator
esenţial specific omului şi societăţii, sau, altfel spus, aceasta este o condiţie naturală a vieţii
omeneşti.”
În condițiile contemporane, deși sub influiența determinantă a progresului științei și
tehnicii au loc unele procese, cum sunt: reducerea timpului de muncă, substituirea accelerată a
muncii prin capitalul tehnic, înlocuirea mai largă a activităților manuale și a unor funcții
intelectuale prin automatizare, robotizare și informatizarea producției, rolul factorului muncă în
activitatea economică sporește, în special, al muncii de creație, de inventivitate.
Munca înseamnă consum de resurse de muncă ocupate în orice activitate socială.
Resursele de muncă sau potențialul de muncă al unei țări exprimă totalitatea persoanelor în
vârstă legală de muncă și aptă de muncă. Limitele vârstei de muncă sunt convenționale, fiind
determinate în mod diferențiat în fiecare țară, potrivit legislației în vigoare. În prezent, în
România, populația în vârstă de muncă se consideră cea cuprinsă între 16-57 ani pentru femei și
16-62 ani, pentru bărbați.
Potențialul de resurse de muncă depinde, în principal, de factorii demografici, cum
sunt: densitatea populației, natalitatea, mortalitatea, mișcarea migratorie internațională a
oamenilor, durata medie de viață, mai ales a vieții active, condițiile de trai etc.
Din resursele de muncă, o parte formează populația activă, iar cealaltă parte constituie
populația inactivă.
Populația activă reprezintă forța nemijlocită de producție a societății. În definirea
conceptului de populație activă există deosebiri naționale.
În literatura de specialitate din țara noastră, populația activă activă este considerată
ca fiind totalitatea persoanelor ocupate în procesul muncii sociale în diferite activități
profesionale, inclusiv persoanele care satisfac stagiul militar, elevii și studenții de la cursurile de
zi, precum și persoanele în curs de schimbare a locului de muncă.
La o mărime dată a populației totale, populația activă și ponderea acesteia în total
depind de: evoluția demografică anterioară; durata școlarizării; structura pe sexe a populației;
reglementarea vârstei de pensionare; normalitatea, respectiv gradul de infirmitate a populației
etc.
Din populația activă, ce care-și aduce efectiv contribuția la crearea de noi bunuri
materiale și servicii este populația ocupată. Aceasta cuprinde persoanele care au un loc de
muncă, prestează efectiv o muncă și obțin un venit din prestarea muncii. Populația ocupată nu
include militarii în termen, elevii și studenții, persoanele în curs de schimbare a locului de
muncă.
Dinamica populației ocupate și ponderea ei în totalul populației depind de mai mulți
factori: capacitatea economiei naționale de a crea noi locuri de muncă; raportul dintre cererea și
oferta de brațe de muncă; motivația participării la muncă etc. Șomajul este unul dintre factorii
care influiențează în permanență raportul dintre populația ocupată și cea activă.
Dimensiunile muncii depind atât de numărul persoanelor ocupate în activitatea
economică , cât și de durata timpului de muncă. Pe termen lung, durata săptămânii de lucru a
înregistrat o importantă tendință de reducere. Numai în ultimile decenii, în cele mai multe țări
dezvoltate, s-a trecut de la 48 de ore săptămânal la 40-42 ore, purtându-se discuții pentru
reducerea în continuare la circa 35 ore săptămânal. Reducerea timpului de muncă este și mai
mare dacă se are în vedere, comparativ cu trecutul, numărul de ore lucrate anual, influiențat de
prelungirea concediului plătit, creșterea numărului de zile libere în cursul anului. Ca urmare a
tuturor acestor modificări s-a produs o netă reducere a timpului de lucru în timpul total al vieții
oamenilor și creșterea timpului liber. Asemenea schimbări în timpul de muncă au fost posibile și
vor fi posibile ăn viitor, în principal, prin promovarea preogresului tehnic și a tuturor căilor care
conduc la creșterea productivității muncii.
Potențialul de muncă este influiențat și de calitatea factorului uman, care se află în
strânsă legătură atât cu nivelul de instruire profesională și de cultură generală, cât și cu nivelul de
dezvoltare economică a țării. Între conținutul factorului uman și nivelul general de dezvoltare a
societății există permanent o relație de interdependență, de intercondiționare.
De-a lungul mileniilor, omul a trecut de la activități simple la altele mai complexe, de
la o muncă preponderent fizică la alta preponderent intelectuală. Astăzi, automatizarea,
robotizarea și informatizarea producției, schimbă locul și rolul omului în economie, determină
sporirea ponderii muncii complexe, creative, ridicarea permanentă a volumului de cunoștințe,
sporirea importanței laturii calitative a factorului uman. Drept urmare, intensificarea procesului
de formare și perfecționare permanentă a resurselor de muncă au devenit probleme esențiale ale
fiecărei țări.
Transformarea resurselor de muncă în factor de producție, are loc, în principal, prin
intermediul pieței comune.

EVOLUȚIA MUNCII

Pentru a analiza conceptul de muncă este importantă cunoaşterea sensului muncii de-
a lungul istoriei, de la începutul evoluţiei omenirii, când munca oamenilor presupunea
vânătoarea şi culesul, până în prezent, când pe prim plan trece munca simbolică, munca
ştiinţifică.
La începutul evoluţiei omenirii, munca era lupta permanentă pentru supravieţuire
într-un mediu ostil, asupra căruia omul nu avea nicio influenţă. Iniţial, activităţile umane nu
puteau fi încadrate în categoria de ocupare. Căutarea hranei de către oamenii primitivi se făcea în
acele locuri unde mediul natural era prielnic. În acele condiţii, omul era culegător, vânător,
pescuitor. Activităţile respective şi mai ales rezultatele obţinute erau dependente de dărnicia,
respectiv de sărăcia naturii. Consumaţia şi obţinerea bunurilor de consum se efectuau
concomitent în timp şi spaţiu, delimitarea între muncă şi nemuncă, între ocupare şi nonocupare
neavând sens. Nevoile crescânde de alimente şi ameninţările continue din partea animalelor
sălbatice i-au obligat pe oameni să treacă la cultivarea plantelor şi creşterea animalelor. Volumul
şi intensitatea muncii variau în conformitate cu anotimpurile şi cu vremea, oamenii muncind mai
mult vara, când vremea era bună pentru culturi şi ziua era mai lungă.
Prin practicarea agriculturii oamenii au devenit producători, ei au început să creeze
unelte, să cultive plante, să domesticească şi să crească animale. Astfel, producţia se separă de
consumaţie. Omul dobândeşte pentru prima dată mijloacele pentru schimbarea mediului său
înconjurător şi pentru asigurarea unor şanse sporite de supravieţuire.
Producătorii mai dotaţi fizic şi mai economi au început să agonisească, impunându-şi
dreptul de proprietate particular-privată asupra bunurilor produse. Pe temelia acestor procese
îndelungate, apare schimbul direct de produse, ca primă formă de existenţă a economiei de
schimb. Pentru a uşura schimburile, tot mai numeroase şi din ce în ce mai voluminoase, au fost
create instrumentele necesare – banii.
În decursul secolelor evului mediu s-a înregistrat o sporire a demnităţii muncii. Breslele
meşteşugarilor şi ale comercianţilor impuneau acelaşi respect ca şi meşterii constructori. În evul
mediu se remarcă şi ideile utopiştilor, prin contribuţia lui Thomas Morus, care în lucrarea Utopia
sau Cartea de aur a lui Thomas Morus prezintă 76 Mirela Ionela Aceleanu situaţia economică a
Angliei din vremea sa, preocupându-se de sărăcia cu care se confruntau clasele inferioare.
Comunismul legendar sau utopia lui Morus a rezultat din influenţa filozofiei lui Platon şi a
evenimentelor timpului său, ce se caracteriza prin transformări sociale profunde. Thomas Morus
a abordat cele mai presante probleme economice generatoare de sărăcie din vremea sa, ale căror
soluţii le-a identificat în comunism. Utopia era dominată de etatism – producţia era în comun, la
fel şi munca. Munca agricolă era obligatorie, iar deprinderile acesteia începeau în copilărie,
timpul de muncă fiind limitat la şase ore pe zi. Munca era considerată sursa bunăstării tuturor, iar
dintre cei apţi de muncă cei ce se dedicau studiului artelor şi ştiinţelor erau scutiţi de muncă, dar
dacă nu justificau utilitatea studiului erau trimişi din nou la munca de jos. Speculând atitudinea
epocii sale, ostilă comerţului, Thomas Morus proiectează o producţie, o repartiţie şi un consum
pe baze comuniste, care anulează orice posibilitate pentru comerţ şi pentru utilizarea monedei.
Cu multe sute de ani în urmă marele înţelept grec Euripide postula: „Nimeni nu poate
să-şi adune cele necesare pentru a trăi stând degeaba, fără a se osteni, doar pomenind şi
implorând mereu pe zei”. Fără muncă niciun lucru nu-i uşor pentru oameni – susţinea
Phocylides. El continua, acest lucru nu-i posibil nici chiar pentru zei. Se pare că această
constatare a filozofului grec este încă actuală şi utilă pentru a delimita munca de nemuncă, ca şi
pentru a contura conţinutul muncii în ansamblul acţiunilor sociale. Aceeaşi idee este susţinută şi
de filosoful latin – Seneca – în felul următor: „Nu există nimic care să nu poată fi cucerit de o
muncă perseverentă şi de o grijă încordată şi atentă”. Filozoful grec Xenofon este primul autor
care a identificat în muncă izvorul tuturor bogăţiilor: „tot ceea ce împodobeşte templele, statuile,
pe zei şi pe oameni, numai munca câmpului le produce”. Xenofon, Platon şi Aristotel considerau
munca agricolă ca fiind cea mai importantă: „Agricultura este maica şi educatoarea tuturor
artelor. Când agricultura prosperă şi celelalte arte progresează odată cu ea, iar atunci când munca
câmpului este neglijată şi celelalte meserii, într-un fel sau altul, lâncezesc pretutindeni”. În
general, filozofii greci consideră munca agricolă ca fiind cea mai importantă, însă fac diferenţă
între muncitori, pe care îi exclud de la orice activitate intelectuală, politică, şi cei învăţaţi, care
trebuiau să dispreţuiască munca fizică, pe care o considerau inferioară din punct de vedere
moral.
În concepţia lui Aristotel, munca era incompatibilă cu scopul real al vieţii omului.
Această contradicţie este rezolvată prin legile naturii însele. În fapt, oamenii sunt diferiţi între ei
de la natură. Cei cu calităţi intelectuale mai reduse sunt sortiţi să devină sclavi. Deci, natura
dictează societăţii regula de a încredinţa doar sclavilor munca de producere a bunurilor prin
cultura plantelor şi creşterea animalelor, prin pescuit şi vânătoare, precum şi prin diferite
activităţi meşteşugăreşti subordonate acestora. Volumul muncii prestate de către fiecare sclav în
parte şi de către toţi sclavii dintr-o comunitate, ocuparea acestora, în diferite orizonturi de timp
(zi, an, durata vieţii) se află în relaţie directă cu mărimea populaţiei cetăţii, cu consumul fiecărui
membru al ei. Cei dotaţi intelectual erau destinaţi, conform aceloraşi legi naturale, să conducă pe
cei mai puţin dotaţi. Filozofii greci considerau că diviziunea muncii nu avea un fundament
profesional, ci unul sociologic. În general, muncitorii manuali erau transformaţi în sclavi, fiind
destinaţi muncilor inferioare, care degradează corpul şi spiritul. Platon a evidenţiat avantajele
specializării rezultate din diviziunea muncii, considerând că: „produsele muncii sunt mai
numeroase, mai bune şi făcute mai repede, atunci când fiecare face un singur lucru, potrivit cu
firea sa, în timpul pe care îl are şi fără să se preocupe de alte activităţi”. Sarcinile superioare,
administrarea şi apărarea cetăţii reveneau oamenilor liberi – gânditori, militari – care nu trebuiau
să fie deturnaţi spre nicio altă preocupare.
Revoluţia industrială a marcat trecerea de la producţia bazată pe tehnica manuală la
cea aşezată solid pe folosirea sistematică a maşinilor şi, deci, la marea producţie maşinistă.
Impactul Revoluţiei Industriale asupra societăţii a fost enorm, schimbând în mod fundamental
modul de viaţă şi percepţia asupra muncii. Are loc o decuplare a muncii de natură, ca urmare a
introducerii unor procese de producţie independente de condiţiile naturale (de exemplu
iluminatul artificial), şi o creştere a intensităţii muncii, ca urmare a dezvoltării maşinilor
industriale. Scopul în era industrială era cel al producţiei de cât mai multe bunuri, eficienţa
producţiei fiind măsurată prin cantitatea de unităţi produse pe unitatea de timp.
INFLUENȚA TEHNOLOGIEI ASUPRA MUNCII

Sub influenta tehnologiei comunicatiei modul in care lucram a inceput sa se schimbe

cu repeziciune. E adevarat ca aceasta ne ajuta in multe privinte pentru a obtine mai repede ceea
ce ne dorim. Dar, mai mult decat atat, ea a schimbat modul in care ne raportam la locul de
munca, aparand tendinte care se reflecta din ce in ce mai accentuat in cariera noastra. Este bine
sa stim care sunt aceste tendinte pentru a nu fi luati pe nepregatite si pentru a gasi cai prin care sa
le exploatam in favoarea noastra.
Evoluția tehnologiei influențează constant modul în care se realizează comunicarea:
aceasta este simplă, instantă și accesibilă tot mai multor oameni. Se pot trimite documente,
clipuri și imagini oriunde în lume, instant, la costuri minime. Instrumentele actuale fac posibile
lucratul de la distanță sau colaborări internaționale. Aceste schimbări au loc inclusiv în
organizații, modul de lucru din zilele noastre evoluând rapid și continuu pentru angajați.
Studiile arată că în Marea Britanie sunt aproximativ 1 milion de persoane care lucrează
online, de acasă. Statisticile Eurostat din 2015 susțin că mai puţin de1% din totalul angajaţilor
din România au posibilitatea oferită de angajator de a lucra de acasă, fie şi ocazional. Tendințele
locale se îndreaptă către o limită tot mai neclară între timpul petrecut la muncă și cel personal.
Anual apar mii de noi unelte și programe inovative create cu scopul de a optimiza
procesele de lucru. Reprezentanții companilor au o sarcină tot mai dificilă în a fi în pas cu
tehnologiile moderne, cu atât mai mult cu cât acestea trebuie să se potrivească industriei în care
activează și culturii organizaționale pe care o reprezintă. Potrivit Walden University College of
Management and Technology, comunicarea prin email, mesaje instante sau chiar prin rețele
sociale au fost printre cei mai importanți influențatori în toate aspectele unui business. Progresul
tehnologic a dus la înlocuirea memo-urilor sau faxurilor de emailuri, telefoanele și tablete
facilitează lucrul în afara biroului, iar păstrarea informației în sistem cloud în locul
calculatoarelor face ca informația să fie accesibilă oriunde oricui.

Elementele procesului de muncă

Obiect al muncii
Lucru asupra căruia omul acționează în procesul muncii, prin intermediul uneltelor, pentru
a-l transforma și adapta necesităților sale.
Orice bun aflat în stare naturală (primară) sau trecut anterior prin procese de muncă (materii
prime, materiale, semifabricate etc.) asupra căruia omul intervine în procesul de producție,
folosind mijloace de muncă, pentru a le transforma și adapta potrivit nevoilor sale; cuprinde
resurse naturale și bunurile intermediare de natura capitalului circulant.
Obiecte ale muncii pot fi bunuri ale naturii sau pot constitui rezultatul unui proces de muncă
anterior, caz în care se numesc materii prime.
Procesul de muncă este acea latură a procesului de producţie care reprezintă activitatea
executantului în cadrul producţiei materiale sau în îndeplinirea unei funcţii în sfera neproductivă.
În cadrul fiecărui proces de producţie întîlnim o serie de operaţii (tehnologice, de control
şi de transport).
Operaţia de muncă este acea parte a procesului de muncă de a cărei efectuare răspunde un
executant pe un anumit loc de muncă, prevăzut cu anumite utilaje şi unelte de muncă, acţionînd
asupra unor anumite obiecte sau grupe de obiecte ale muncii în cadrul aceleiaşi tehnologii.
 Operaţiile formează, de obicei, obiectul determinării duratei de muncă. Astfel că în
vederea determinării duratei de muncă a unui proces de muncă, este necesar să se măsoare durata
fiecărei operaţii iar, uneori, chiar durata elementelor sale componente: faze, treceri, mînuiri şi
mişcări.
Faza este acea parte a operaţiei de muncă care se caracterizează prin utilizarea aceleiaşi
unelte de muncă şi aplicarea aceluiaşi regim tehnologic, obiectul muncii suferind o singură
transformare tehnologică.
Mînuirea este partea procesului de muncă reprezentînd un anumit grup de mişcări ale unui
executant determinate de un scop bine definit.
Mişcarea este cel mai simplu element al activităţii executantului, care constă dintr-o
deplasare, luare de contact sau desprindere a acestuia de utilaj sau de organele sale de comandă,
de unealta de lucru sau de obiectul muncii asupra căruia acţionează. Complexul de mişcări
constă în gruparea de mişcări succesive, făcută în scopul sistematizării şi raţionalizării activităţii
executantului în cadrul procesului de muncă.
Studierea timpului de muncă în procesul de producţie necesită cercetarea concomitentă a
situaţiei în timp: a executantului, mijlocului de muncă şi a obiectului muncii.

MIJLOC DE MUNCĂ

Componenta a mijloacelor de producție

Lucru sau complex de lucrări cu ajutorul căruia omul acționează asupra obiectelor muncii pentru
a le modifica și adapta satisfacerii nevoilor sale de consum

Din categoria mijloacelor de muncă fac parte:

- uneltele de muncă (mașini, utilaje, instalații etc.)
- mijloacele de transport și căile de comunicație
- clădirile productive
- recipientele și depozitele pentru păstrarea produselor
- forța apelor, aburul etc.

Cel mai general mijloc de producție este pământul

În ansamblul mijloacelor de muncă rolul principal îl au uneltele de producție

CARACTERISTICILE MUNCII:

1. este o activitate conștientă, rațională

2. implică efort fizic, intelectual și anumită experiență
3. are rol activ și determinant în activitatea econimică și în progresul individului și al
societății, în raport cu ceilalți factori de producție
4. creșterea, în timp, a complexității și creativității sale a determinat sporirea productivității
sau randamentului muncii (=capital uman)

ASPECTELE SUB CARE POATE FI ANALIZATĂ MUNCA CA FACTOR DE

PRODUȚIE ȘI INDICATORII DE EXPRIMARE SUNT:
  cantitativ (resursele disponibile de muncă și durata muncii)
 calitativ (nivelul de pregătire și calificare a resurselor de muncă)
 structural (categoriile socio – profesionale)

CALITATEA MUNCII ESTE CONDIȚIA FUNDAMENTALĂ A RIDICĂRII

EFICIENȚEI MUNCII (DIRECT SAU INDIRECT) ȘI DIN ACEASTĂ CAUZĂ
TREBUIE URMĂRITE URMĂTOARELE DIRECȚII:

 creșterea nivelului general de educație și de pregătire profesională a resurselor de muncă

 asigurarea unui nivel ridicat de sanatate a populației
 asigurarea unei calități ridicate pentru ceilalți factori de producție

CODUL MUNCII

Dispoziții generale
Capitolul 1 – Domeniul de aplicare

Art. 1. [obiectul reglementarii]

(1) Prezentul cod reglementeaza domeniul raporturilor de munca, modul in care se efectueaza
controlul aplicarii reglementarilor din domeniul raporturilor de munca, precum si jurisdictia
muncii.
(2) Prezentul cod se aplica si raporturilor de munca reglementate prin legi speciale, numai in
masura in care acestea nu contin dispozitii specifice derogatorii.

Art. 2. [subiectele reglementarii]

Dispozitiile cuprinse in prezentul cod se aplica:
a) cetatenilor romani incadrati cu contract individual de munca, care presteaza munca in
Romania;
b) cetatenilor romani incadrati cu contract individual de munca si care presteaza activitatea in
strainatate, in baza unor contracte incheiate cu un angajator roman, cu exceptia cazului in care
legislatia statului pe al carui teritoriu se executa contractul individual de munca este mai
favorabila;
c) cetatenilor straini sau apatrizi incadrati cu contract individual de munca, care presteaza munca
pentru un angajator roman pe teritoriul Romaniei;
d) persoanelor care au dobandit statutul de refugiat si se incadreaza cu contract individual de
munca pe teritoriul Romaniei, in conditiile legii;
e) ucenicilor care presteaza munca in baza unui contract de ucenicie la locul de munca;
f) angajatorilor, persoane fizice si juridice;
g) organizatiilor sindicale si patronale.

Art. 3. [libertatea muncii]

(1) Libertatea muncii este garantata prin Constitutie. Dreptul la munca nu poate fi ingradit.
(2) Orice persoana este libera in alegerea locului de munca si a profesiei, meseriei sau activitatii
pe care urmeaza sa o presteze.
(3) Nimeni nu poate fi obligat sa munceasca sau sa nu munceasca intr-un anumit loc de munca
ori intr-o anumita profesie, oricare ar fi acestea.
(4) Orice contract de munca incheiat cu nerespectarea dispozitiilor alin. (1)-(3) este nul de drept.

Art. 4. [interzicerea muncii forţate]

(1) Munca forţată este interzisă.
(2) Termenul muncă forţată desemnează orice muncă sau serviciu impus unei persoane sub
ameninţare ori pentru care persoana nu şi-a exprimat consimţământul în mod liber.
(3) Nu constituie muncă forţată munca sau activitatea impusă de autorităţile publice:
a) în temeiul legii privind serviciul militar obligatoriu;
b) pentru îndeplinirea obligaţiilor civice stabilite prin lege;
c) în baza unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, rămasă definitivă, în condiţiile legii;
d) în caz de forţă majoră, respectiv în caz de război, catastrofe sau pericol de catastrofe precum:
incendii, inundaţii, cutremure, epidemii sau epizootii violente, invazii de animale sau insecte şi,
în general, în toate circumstanţele care pun în pericol viaţa sau condiţiile normale de existenţă
ale ansamblului populaţiei ori ale unei părţi a acesteia.

Art. 5. [egalitatea de tratament]

(1) În cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi
salariaţii şi angajatorii.
(2) Orice discriminare directă sau indirectă faţă de un salariat, bazată pe criterii de sex, orientare
sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune
politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă ori
activitate sindicală, este interzisă.
(3) Constituie discriminare directă actele şi faptele de excludere, deosebire, restricţie sau
preferinţă, întemeiate pe unul sau mai multe dintre criteriile prevăzute la alin. (2), care au ca scop
sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării
drepturilor prevăzute în legislaţia muncii.
(4) Constituie discriminare indirectă actele şi faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii
decât cele prevăzute la alin. (2), dar care produc efectele unei discriminări directe.

Art. 6. [protecţia salariaţilor]

(1) Orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiţii de muncă adecvate activităţii
desfăşurate, de protecţie socială, de securitate şi sănătate în muncă, precum şi de respectarea
demnităţii şi a conştiinţei sale, fără nici o discriminare.
(2) Tuturor salariaţilor care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la negocieri colective,
dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, precum şi dreptul la protecţie împotriva
concedierilor nelegale.
(3) Pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criteriul
de sex cu privire la toate elementele şi condiţiile de remunerare.

Art. 7. [libertatea de asociere]

Salariaţii şi angajatorii se pot asocia liber pentru apărarea drepturilor şi promovarea intereselor
lor profesionale, economice şi sociale.

Art. 8. [consensualismul, buna-credinţă, informarea, consultarea]

(1) Relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe.
(2) Pentru buna desfăşurare a relaţiilor de muncă, participanţii la raporturile de muncă se vor
informa şi se vor consulta reciproc, în condiţiile legii şi ale contractelor colective de muncă.

Art. 9. [libertatea muncii în străinătate]

Cetăţenii români sunt liberi să se încadreze în muncă în statele membre ale Uniunii Europene,
precum şi în oricare alt stat, cu respectarea normelor dreptului internaţional al muncii şi a
tratatelor bilaterale la care România este parte.

Contractul individual de muncă

CAPITOLUL 1 - Încheierea contractului individual de muncă
Art. 10. [definiţia legală a contractului individual de muncă]
Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită
salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică
sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu.
Art. 11. [clauze prohibite]
Clauzele contractului individual de muncă nu pot conţine prevederi contrare sau drepturi sub
nivelul minim stabilit prin acte normative ori prin contracte colective de muncă.
Art. 12. [durata contractului individual de muncă]
(1) Contractul individual de muncă se încheie pe durată nedeterminată.
(2) Prin excepţie, contractul individual de muncă se poate încheia şi pe durată determinată, în
condiţiile expres prevăzute de lege.
Art. 13. [capacitatea juridică a salariatului]
(1) Persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani.
(2) Persoana fizică poate încheia un contract de muncă în calitate de salariat şi la împlinirea
vârstei de 15 ani, cu acordul părinţilor sau al reprezentanţilor legali, pentru activităţi potrivite
cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate
sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională.
(3) Încadrarea în muncă a persoanelor sub vârsta de 15 ani este interzisă.
(4) Încadrarea în muncă a persoanelor puse sub interdicţie judecătorească este interzisă.
(5) Încadrarea în muncă în locuri de muncă grele, vătămătoare sau periculoase se poate face
după împlinirea vârstei de 18 ani; aceste locuri de muncă se stabilesc prin hotărâre a
Guvernului.
Art. 14. [capacitatea juridică a angajatorului]
(1) În sensul prezentului cod, prin angajator se înţelege persoana fizică sau juridică ce poate,
potrivit legii, să angajeze forţă de muncă pe bază de contract individual de muncă.
(2) Persoana juridică poate încheia contracte individuale de muncă, în calitate de angajator, din
momentul dobândirii personalităţii juridice.
(3) Persoana fizică dobândeşte capacitatea de a încheia contracte individuale de muncă în
calitate de angajator, din momentul dobândirii capacităţii depline de exerciţiu.
Art. 15. [cauza contractului de muncă]
Este interzisă, sub sancţiunea nulităţii absolute, încheierea unui contract individual de muncă
în scopul prestării unei munci sau a unei activităţi ilicite ori imorale.
Art. 16. [forma contractului de munca]
(1) Contractul individual de munca se incheie in baza consimtamantului partilor, in forma
scrisa, in limba romana. Obligatia de incheiere a contractului individual de munca in forma
scrisa revine angajatorului. Forma scrisa este obligatorie pentru incheierea valabila a
contractului.
(2) Anterior inceperii activitatii, contractul individual de munca se inregistreaza in registrul
general de evidenta a salariatilor, care se transmite inspectoratului teritorial de munca.
(3) Angajatorul este obligat ca, anterior inceperii activitatii, sa inmaneze salariatului un
exemplar din contractul individual de munca.
(4) Munca prestata in temeiul unui contract individual de munca constituie vechime in munca.
(5) Absentele nemotivate si concediile fara plata se scad din vechimea in munca.
(6) Fac exceptie de la prevederile alin. (5) concediile pentru formare profesionala fara plata,
acordate in conditiile art. 155 si 156.
Art. 17. [informarea cu privire la clauzele contractului de munca]
(1) Anterior incheierii sau modificarii contractului individual de munca, angajatorul are
obligatia de a informa persoana selectata in vederea angajarii ori, dupa caz, salariatul, cu
 privire la clauzele esentiale pe care intentioneaza sa le inscrie in contract sau sa le modifice.
(2) Obligatia de informare a persoanei selectate in vederea angajarii sau a salariatului se
considera indeplinita de catre angajator la momentul semnarii contractului individual de
munca sau a actului aditional, dupa caz.
(3) Persoana selectata in vederea angajarii ori salariatul, dupa caz, va fi informata cu privire la
cel putin urmatoarele elemente:
a) identitatea partilor;
b) locul de munca sau, in lipsa unui loc de munca fix, posibilitatea ca salariatul sa munceasca
in diverse locuri;
c) sediul sau, dupa caz, domiciliul angajatorului;
d) functia/ocupatia conform specificatiei Clasificarii ocupatiilor din Romania sau altor acte
normative, precum si fisa postului, cu specificarea atributiilor postului;
e) criteriile de evaluare a activitatii profesionale a salariatului aplicabile la nivelul
angajatorului;
f) riscurile specifice postului;
g) data de la care contractul urmeaza sa isi produca efectele;
h) in cazul unui contract de munca pe durata determinata sau al unui contract de munca
temporara, durata acestora;
i) durata concediului de odihna la care salariatul are dreptul;
j) conditiile de acordare a preavizului de catre partile contractante si durata acestuia;
k) salariul de baza, alte elemente constitutive ale veniturilor salariale, precum si periodicitatea
platii salariului la care salariatul are dreptul;
l) durata normala a muncii, exprimata in ore/zi si ore/saptamana;
m) indicarea contractului colectiv de munca ce reglementeaza conditiile de munca ale
salariatului;
n) durata perioadei de proba.
(4) Elementele din informarea prevazuta la alin. (3) trebuie sa se regaseasca si in continutul
contractului individual de munca.
(5) Orice modificare a unuia dintre elementele prevazute la alin. (3) in timpul executarii
contractului individual de munca impune incheierea unui act aditional la contract, intr-un
termen de 20 de zile lucratoare de la data aparitiei modificarii, cu exceptia situatiilor in care o
asemenea modificare este prevazuta in mod expres de lege.
(6) La negocierea, incheierea sau modificarea contractului individual de munca, oricare dintre
parti poate fi asistata de terti, conform propriei optiuni, cu respectarea prevederilor alin. (7).
(7) Cu privire la informatiile furnizate salariatului, prealabil incheierii contractului individual
de munca, intre parti poate interveni un contract de confidentialitate.

Durata timpului de muncă

CAPITOLUL 1 - Timpul de muncă

Art. 111. [definiţia legală a timpului de muncă]

Timpul de muncă reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la
dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile sale, conform prevederilor
contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei
în vigoare.
Art. 112. [durata normală a timpului de muncă]
(1) Pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8
ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână.
(2)În cazul tinerilor în vârstă de până la 18 ani durata timpului de muncă este de 6 ore pe zi şi
de 30 de ore pe săptămână.
Art. 113. [repartizarea timpului de muncă în timpul săptămânii]
(1) Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este, de regulă, uniformă, de 8 ore pe
zi timp de 5 zile, cu două zile de repaus.
(2) În funcţie de specificul unităţii sau al muncii prestate, se poate opta şi pentru o repartizare
inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a timpului de muncă de 40 de ore
pe săptămână.
Art. 114. [durata maxima a timpului de munca]
(1) Durata maxima legala a timpului de munca nu poate depasi 48 de ore pe saptamana,
inclusiv orele suplimentare.
(2) Prin exceptie, durata timpului de munca, ce include si orele suplimentare, poate fi
prelungita peste 48 de ore pe saptamana, cu conditia ca media orelor de munca, calculata pe o
perioada de referinta de 4 luni calendaristice, sa nu depaseasca 48 de ore pe saptamana.
(3) Pentru anumite activitati sau profesii stabilite prin contractul colectiv de munca aplicabil,
se pot negocia, prin contractul colectiv de munca respectiv, perioade de referinta mai mari de 4
luni, dar care sa nu depaseasca 6 luni.
(4) Sub rezerva respectarii reglementarilor privind protectia sanatatii si securitatii in munca a
salariatilor, din motive obiective, tehnice sau privind organizarea muncii, contractele colective
de munca pot prevedea derogari de la durata perioadei de referinta stabilite la alin. (3), dar
pentru perioade de referinta care in niciun caz sa nu depaseasca 12 luni.
(5) La stabilirea perioadelor de referinta prevazute la alin. (2)-(4) nu se iau in calcul durata
concediului de odihna anual si situatiile de suspendare a contractului individual de munca.
(6) Prevederile alin. (1)-(4) nu se aplica tinerilor care nu au implinit varsta de 18 ani
.Art. 115. [durata specială a timpului de muncă]
(1) Pentru anumite sectoare de activitate, unităţi sau profesii se poate stabili prin negocieri
colective sau individuale ori prin acte normative specifice o durată zilnică a timpului de muncă
mai mică sau mai mare de 8 ore.
(2) Durata zilnică a timpului de muncă de 12 ore va fi urmată de o perioadă de repaus de 24 de
ore.
Art. 116. [programul de lucru inegal]
(1) Modul concret de stabilire a programului de lucru inegal în cadrul săptămânii de lucru de
40 de ore, precum şi în cadrul săptămânii de lucru comprimate va fi negociat prin contractul
colectiv de muncă la nivelul angajatorului sau, în absenţa acestuia, va fi prevăzut în
regulamentul intern.
(2) Programul de lucru inegal poate funcţiona numai dacă este specificat expres în contractul
individual de muncă.
Art. 117. [informarea salariaţilor cu privire la programul de muncă]
Programul de muncă şi modul de repartizare a acestuia pe zile sunt aduse la cunoştinţă
salariaţilor şi sunt afişate la sediul angajatorului.
Art. 118. [programul de lucru individualizat]
(1) Angajatorul poate stabili programe individualizate de munca, cu acordul sau la solicitarea
salariatului in cauza.
(2) Programele individualizate de munca presupun un mod de organizare flexibil a timpului de
munca.
(3) Durata zilnica a timpului de munca este impartita in doua perioade: o perioada fixa in care
personalul se afla simultan la locul de munca si o perioada variabila, mobila, in care salariatul
isi alege orele de sosire si de plecare, cu respectarea timpului de munca zilnic.
(4) Programul individualizat de munca poate functiona numai cu respectarea dispozitiilor art.
112 si 114.
 Art. 119. [evidenţa timpului de muncă]
Angajatorul are obligaţia de a ţine evidenţa orelor de muncă prestate de fiecare salariat şi de a
supune controlului inspecţiei muncii această evidenţă ori de câte ori este solicitat.

Sănătatea și securitatea în muncă

CAPITOLUL 1 - Reguli generale

Art. 175. [obligatiile angajatorului]

(1) Angajatorul are obligatia sa asigure securitatea si sanatatea salariatilor in toate aspectele
legate de munca.
(2) Daca un angajator apeleaza la persoane sau servicii exterioare, aceasta nu il exonereaza de
raspundere in acest domeniu.
(3) Obligatiile salariatilor in domeniul securitatii si sanatatii in munca nu pot aduce atingere
responsabilitatii angajatorului.
(4) Masurile privind securitatea si sanatatea in munca nu pot sa determine, in niciun caz,
obligatii financiare pentru salariati.
Art. 176. [reglementări speciale]
(1) Dispoziţiile prezentului titlu se completează cu dispoziţiile legii speciale, ale contractelor
colective de muncă aplicabile, precum şi cu normele şi normativele de protecţie a muncii.
(2) Normele şi normativele de protecţie a muncii pot stabili:
a) măsuri generale de protecţie a muncii pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor
profesionale, aplicabile tuturor angajatorilor;
b) măsuri de protecţie a muncii, specifice pentru anumite profesii sau anumite activităţi;
c) măsuri de protecţie specifice, aplicabile anumitor categorii de personal;
d) dispoziţii referitoare la organizarea şi funcţionarea unor organisme speciale de asigurare a
securităţii şi sănătăţii în muncă.
Art. 177. [măsuri şi principii]
(1) În cadrul propriilor responsabilităţi angajatorul va lua măsurile necesare pentru protejarea
securităţii şi sănătăţii salariaţilor, inclusiv pentru activităţile de prevenire a riscurilor
profesionale, de informare şi pregătire, precum şi pentru punerea în aplicare a organizării
protecţiei muncii şi mijloacelor necesare acesteia.
(2) La adoptarea şi punerea în aplicare a măsurilor prevăzute la alin. (1) se va ţine seama de
următoarele principii generale de prevenire:
a) evitarea riscurilor;
b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
c) combaterea riscurilor la sursă;
d) adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea locurilor de muncă şi
alegerea echipamentelor şi metodelor de muncă şi de producţie, în vederea atenuării, cu
precădere, a muncii monotone şi a muncii repetitive, precum şi a reducerii efectelor acestora
asupra sănătăţii;
e) luarea în considerare a evoluţiei tehnicii;
f) înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este mai puţin
periculos;
g) planificarea prevenirii;
h) adoptarea măsurilor de protecţie colectivă cu prioritate faţă de măsurile de protecţie
individuală;
i) aducerea la cunoştinţă salariaţilor a instrucţiunilor corespunzătoare.
Art. 178. [organizarea de către angajator a activităţii de asigurare a sănătăţii şi
securităţii în muncă]
(1) Angajatorul răspunde de organizarea activităţii de asigurare a sănătăţii şi securităţii în
muncă.
(2) În cuprinsul regulamentelor interne sunt prevăzute în mod obligatoriu reguli privind
securitatea şi sănătatea în muncă.
(3) În elaborarea măsurilor de securitate şi sănătate în muncă angajatorul se consultă cu
sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, precum şi cu comitetul de securitate şi
sănătate în muncă.
Art. 179. [asigurarea salariaţilor pentru accidente de muncă şi boli profesionale]
Angajatorul are obligaţia să asigure toţi salariaţii pentru risc de accidente de muncă şi boli
profesionale, în condiţiile legii.
Art. 180. [obligativitatea instruirii salariaţilor]
(1) Angajatorul are obligaţia să organizeze instruirea angajaţilor săi în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă.
(2) Instruirea se realizează periodic, prin modalităţi specifice stabilite de comun acord de către
angajator, împreună cu comitetul de securitate şi sănătate în muncă şi cu sindicatul sau, după
caz, cu reprezentanţii salariaţilor.
(3) Instruirea prevăzută la alin. (2) se realizează obligatoriu în cazul noilor angajaţi, al celor
care îşi schimbă locul de muncă sau felul muncii şi al celor care îşi reiau activitatea după o
întrerupere mai mare de 6 luni. În toate aceste cazuri instruirea se efectuează înainte de
începerea efectivă a activităţii.
(4) Instruirea este obligatorie şi în situaţia în care intervin modificări ale legislaţiei în domeniu.

 Cuvinte cheie: munca, factori de producție, obiect al muncii, evoluția muncii,

economiști, populație activă, populație pasivă
 CITATE

„Munca unui om se poate plati, caracterul, cultura lui, nici gand.” Mihai Eminescu

„Daca vrem cu adevarat sa ne sfintim munca, trebuie sa indeplinim neaparat aceasta prima
conditie: sa muncim si sa muncim bine, cu seriozitate, atat din punct de vedere uman, cat si
supranatural.” Josemaria Escriva

„Muncim ca sa ne castigam timpul nostru liber.” Aristotel

“Este mult mai apreciat ceea ce se obtine prin mai multa munca.” Aristotel

“Munca indeparteaza de noi trei mari rele: plictiseala, viciul si nevoia.” François-Marie
Arouet de Voltaire

„Munca este victorie.” Ralph Waldo Emerson

„Munca este blestemul clasei bautoare.” Oscar Wilde

„Munca este refugiul oamenilor care nu au ceva mai bun de facut.” Oscar Wilde

„Iubeste munca, chiar daca nu ai nevoie de ea pentru a te intretine.” Ioan Gura de Aur

„Munca este folositoare nu doar pentru stapanirea corpului, ci si pentru dragostea fata de
aproapele nostru, ca Dumnezeu sa dea prin noi cele necesare altora.” Ioan Gura de Aur

„Nu munca oboseste, ci harababura criteriilor.” Vasile Ghica

„Munca indulceste asperitatile metafizice.” Vasile Ghica

 BIBLIOGRAFIE

http://store.ectap.ro/articole/627_ro.pdf

Teorie economică generală, Editura ECONOMICA, București 1993

Economie, Manual pentru învățământul liceal, Editura didactică și pedagogică, R.A. -

București, 1993

http://imworld.ro/influenta-tehnologiei-asupra-modului-de-lucru-din-organizatii/

http://www.ele.ro/cariera/locul-de-munca/influenta-tehnologiei-asupra-modului-in-care-
lucram-6951

http://conspecte.com/Management/structura-procesului-de-munca.html

http://www.rubinian.com/dictionar

https://prezi.com/6xbcdaorbeic/munca-factor-de-productie/

http://www.codulmuncii.ro/

http://citate.unica.ro/2011/05/13/citate-despre-munca/