Sunteți pe pagina 1din 2

PATRIOTISMUL, IN CONTEXTUL APARTENENTEI ROMANIEI LA UNIUNEA

EUROPEANA

Patriotismul (din latină patria: tărâm părintesc, tărâm al taților, originea greacă denumea
inițial linia de filiație paternă) se înțelege ca iubirea pentru țară și pentru locuitorii ei sau ca
promovarea unui neam printre celelalte .Patriotismul este un sentiment de dragoste şi devotament
faţă de ţara şi poporul din care facem parte.
Fiecare cetăţean este conştient de apartenenţa sa la o naţiune, aşa cum aparţine unei familii,
tot aşa aparţine unei naţiuni distincte, determinată prin limbă, credinţă, istorie şi alte însuşiri
specifice. Aceste noţiuni se reflectă ca însuşiri sufleteşti şi le putem observa prin comportamentul
şi convingerea fiecărui om, fiind expresia unor sentimente.

Dacă, pentru antici, patria semnifică legătura sacră cu osemintele strămoșilor și lăcașul zei-
lor, pentru modernitate patria înseamnă idealul de republică, respectiv un stat liber, al domniei
legii, în care libertatea politică nu este îngrădită. Iubirea de patrie înseamnă iubirea față de legile și
instituțiile care garantează libertatea comună.
Cu alte cuvinte, nu orice țară este și o patrie, ci doar țara unde pasiunea pentru libertate
este garantată de legile juste și guvernarea bună. Patriotismul nu înseamnă ură împotriva altor
neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor
din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.” Așa înţelegea unul din marii noștri români,
Mihail Sadoveanu, ideea de patriotism.
Consider ca patriotismul a reiesit din discursul genial adresat unei naţiuni pe timp de război
de catre reputatul istoric Nicolae Iorga, în anul 1916, discurs care a facut mai mult decât glasul
armelor.
Literatura română, ancorată încă de la începuturile ei în toate marile probleme care au
frămîntat istoria neamului, a demonstrat permanent vocaţia ei patriotică. Opera literară a lui Mihai
Eminescu ,exponentul şi interpretul simţirii întregului popor român – este profund patriotică. În ea
s-au sublimat la cea mai înaltă temperatură şi cu cea mai intensă strălucire trăsăturile noastre
specific naţionale, conştiinţa superioară însufleţită de cel mai ardent patriotism, de-o neţărmurită
„iubire de moşie”, de glia strămoşească, de „tot ce mişcă-n ţara asta”. Temelia operei Luceafărului
poeziei româneşti a fost dragostea faţă de „dulcea Românie”, cîntată în versurile din tinereţe cu
entuziasm şi înfocare: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/Ţara mea de glorii, ţara mea de
dor./Braţele nervoase, arma de tărie,/La trecutu-ţi mare, mare viitor!//(…) Fiii tăi trăiască numai în
frăţie/Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,/Viaţă în vecie, glorii, bucurie,/Arme cu tărie, suflet
românesc,/Vis de vitejie, fală şi mîndrie/Dulce Românie, asta ţi-o doresc” .
Mihai Eminescu vibrează cu toată fiinţa lui în faţa istoriei noastre, a poporului, a tot ceea ce
ţine de dacism. Cinstind efortul înaintaşilor, „poetul nepereche” dă un nou impuls interesului
pentru istoria naţională. Scriitorul simte acut fenomenul integral al istoriei, motivul trecutului din
scrisul său devine timp şi spaţiu naţional, cu atributele unei înalte conştiinţe istorice, ca în: Mircea
cel Bătrîn, „domnul Ţării Româneşti” (1386-1418) din „Scrisoarea III”, exprimă cu demnitate
sentimentul iubirii de neam şi ţară. Identificîndu-se cu ţara, Mircea este gata s-o apere chiar cu
preţul jertfei de sine: „Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…/Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara
asta, rîul, ramul/Mi-e prieten numai mie,/Iară ţie duşman este,/Duşmănit vei fi de toate, făr-a
prinde chiar de veste;/N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid/Care nu se-nfiorează de-a ta
faimă, Baiazid”.
Pentru unii patriotismul este totul. Pentru alţii este ceva desuet. Eu cred că patriotismul
trebuie să facă parte din cultura fiecărui om; el trebuie însă înţeles şi exprimat corect, pentru a nu
aluneca nici în fundamentalism şi obsesie, nici în desuetudine.
Forta naţionalismului constă în primul rând în faptul că se sprijină pe o cultură, pe care o
numeşte „naţională”, aşa cum nicio ideologie nu o face. El uzează de întregul bagaj de bunuri
simbolice ale unei comunităţi pe care le canalizează în vederea realizării unei solidarităţi necesare
puterii suverane. Din acest motiv naţionalismul este ideologia cu cea mai mare forţă, pentru că ea
oferă indivizilor universul simbolic în care aceştia pot fi liberali, social-democraţi/socialişti sau
creştin-democraţi. În fond, naţionalismul a reuşit să devină partea militantă, ideologică în sensul
restrâns, a culturii. Este suficient să amintim faptul că, pentru naţionalism, conservarea, producerea
şi integrarea bunurilor simbolice în aria naţiunii sunt misiuni asumate în mod explicit.
Naţionalismul nu este interesat de „a avea” sau de „a distribui”, ci de „a fi”.
Cultura europeană nu este împărţită doar în arii geografice, ci şi în culturi naţionale,
conturate de către naţionalism, acestea fiind tot atâtea moduri de autopercepere ale societăţilor sau
chiar ale comunităţilor ce se consideră a fi naţiuni. Iar aceste culturi sunt piloni fundamentali ai
suveranităţii statelor ce administrează naţiunile.