Sunteți pe pagina 1din 11

UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT
FILIALA BISTRIȚA NĂSĂUD

REFERAT
,, EVUL MEDIU SI RETORICA’’

Materia: Retorica
Anul de studiu: I

Page 1
CUPRINS
I. CULTURA MEDIEVALA

FILOSOFIA..................................................................................................................................3-5

RENAȘTEREA............................................................................................................................5-6

II. RETORICA MEDIEVALA ȘI POST-MEDIEVALA.......................................6-7

FUNCȚIA INSTITUȚIONAL-PEDAGOGICA A RETORICII....................................7

ESTETIZAREA CUVANTULUI...........................................................................................8

PROBLEMA STILULUI.......................................................................................................8-9

MOARTEA RETORICII.....................................................................................................9-10

BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................14

Page 2
I. CULTURA MEDIEVALA

1. FILOSOFIA

În ceea ce privește dimensiunea filosofica a medievalitații, trebuie dezbatute


tendințele cuprinse in ceea ce denumim filosofie scolastica, exemplificata inclusiv
prin cateva observații sumare asupra curentului nominalist cu funcție simbolica –
vom considera – asupra perceperii limbajului.

A. Scolastica este o noțiune derivata din limba latina (scholainsemnand școala) și


care exprima o direcție specifica de cercetare interdisciplinara, ca tendința de
reunire a problemelor filosofice cu cele teologice. In fapt, incepand cu ceea ce am
putea numi Evul Mediu tarziu (aprox. sec. XI-XV), scolastica va incerca sa explice
și sa faca ințelese fenomenele supranaturale ale revelației creștine cu ajutorul
rațiunii umane, punand la lucru in acest sens bagajul cultural filosofic al
Antichitații, mai cu seama filosofia lui Aristotel. Acest curent filosofic aduce cu
sine inclusiv un tipar cultural-pedagogic care va domina instituțiile de invațamant
religios și universitațile europene. Scopul fundamental al scolasticii era alcatuirea
unui sistem care sa reuneasca filosofia greco-latina cu invațatura creștina.
Rezumativ, putem vedea in scolastica un deziderat combinatoriu fundamental de
corelare de domenii, timpuri și spații distincte. Acesta include urmatoarele
apropieri:

1. filosofie – teologie (adica Aristotel și creștinism, sau explicarea fenomenelor


supranaturale ale creștinismului prin apel la rațiune și filosofie);

2. antichitate – medievalitate;

3. filosofie greaca – filosofie latina (reunite intr-un sistem logic coerent).

Se cuvin, de asemenea, trasate cateva observații legate de dezideratul relaționarii


dintre o dimensiune filosofica, activand un bagaj greco-latin al istoriei filosofiei, și
una teologica, activata prin diseminarea creștinismul in Europa, cu tot ceea ce
presupunea acesta.

Page 3
1a. Dimensiunea explicativa = scolasticii nu sunt interesați de dobandirea de
cunoștințe noi ci doar de explicarea cunoașterii antichitații in lumina dogmei
creștine, aceasta constituind totodata diferența fundamentala fața de Renaștere.

1b. Rațiunea ca mijloc și nu ca scop in sine = aceasta idee pretinde, in fapt, e ca nu


ar exista contradicții intre rațiune, pe de o parte, și revelația creștina, pe de alta. Iar
inevitabilitatea identificarii la un moment dat a unor asemenea contradicții, mai
mici sau mai mari, e soluționata prin ideea de eroare umana. Se afirma așadar, ca
asemenea contradicții, in masura in care exista, provin sau dintr-o folosire greșita a
rațiunii sau datorita unei interpretari greșite a dogmei.

1c. Prioritatea credinței inaintea explicației raționale (deci a teologiei inaintea


filosofiei!) = adica o forma de parti-priscare va domina orice confruntare
filosofico-teologica.

In al treilea rand, trebuie formulate cateva idei legate de metoda, cu referire atat la
dimensiunea logica a scolasticii (Aristotel), cat și la o funcția sociala a ei
(dialogala) și care va acutiza relația cu o dimensiune retorico-lingvistica.

a. Metoda preferata a scolasticilor consta in operarea cu vocabularul logic și


filosofic al lui Aristotel, atat in predarea invațaturilor, cat și in argumentare și
dialog. Problemele aici intervin prin folosirea de multe ori trunchiata sau chiar
falsificata de catre filosofii scolastici a unei filosofii aristotelice care de abia odata
cu Renașterea și post-Renașterea (raționalism, Leibniz etc.) va fi coerent
redescoperita și folosita metodologic.

b. Ideea de dialog public. Fiecare profesor al universitaților medievale era obligat


sa susțina de mai multe ori pe an o discuție pe o anumita tema in fața intregului
corp profesoral și a studenților și sa raspunda intrebarilor critice privind
invațaturile predate. In secolul al XIII-lea aceste dispute au devenit mai flexibile,
pentru ca un secol mai tarziu sa devina simple exerciții retorico-stilistice,
conținutul propriu-zis al temelor fiind din ce in ce mai pregnant sacrificat in
favoarea subtilitaților și nuanțelor de construcție. Acest fapt, care a adus ulterior
scolasticii renumele negativ al unei pedanterii formalistice lipsite de conținut,
reprezinta totuși expresia mutației de la social la estetic – de care pomeneam
anterior – și care devina teoretic posibila inca de la Quintilian.

In ceea ce privește enumerarea catorva reprezentanți de baza ai scolasticii in


anumite secole, ii vom aminti pe urmatorii:

Page 4
a. sec. XI-XII: Anselm de Canterbury, Pierre Abelard;

b. sec. XIII: Toma d’Aquino, Bonaventura, Duns Scotus;

c. sec. XVI (Spania): Francisco Suarez.

B. Nominalism = ca și curent de filosofie scolastica, nominalismul reprezinta o


importanța mutație filosofica in raport cu problema universaliilor. Ideea
fundamentala este cea conform careia in natura nu exista decat indivizi. Adica, am
spune noi din perspectiva retoricii si limbajului, nu exista decat cuvinte. Exista
numai lucruri ori entitați particulare, ceea ce neaga cumva existența formelor
universale moștenite in filosofie de la Platon și Aristotel incolo.

2. RENAȘTEREA

Renașterea este denumirea curentului de innoire sociala și culturala care a aparut in


lumea europeana la sfarșitul Evului Mediu, avand drept punct de origine Italia, și
putand fi cumva incadrata intre secolele XV și XVI. Un atare proces de innoire a
fost caracterizat prin revigorarea activa a interesului pentru cultura, filosofia și arta
antichitații clasice. Acestei perioade ii corespund profunde transformari sociale,
politice, economice, culturale și religioase, care au marcat tranziția de la societatea
medievala la societatea moderna. Respectiva mutație sociala a fost facuta posibila
prin destramarea treptata a unui tipologii sociale feudale proprie unei medievalitate
dominata de o structura ierarhica rigida, aflata sub influența profunda a Bisericii
Catolice.

Schimbarea de structura presupune investigarea a ceea ce s-a schimbat, dimpreuna


cu ceea ce s-a conservat. Așadar, prima din cele doua intrebari fundamentale este
urmatoarea: daca Renașterea apare ca reacție la substanța și preocuparile culturii
medievale, atunci ce anume se schimba in raport cu vechea paradigma?
Identificam, in sens larg, patru structuri diferite supuse procesului de schimbare:

1. Structurile socio-politice = se pun bazele societații moderne (de pilda


Machiavelli, 1469-1527) ca precursor, prin studiul principatului civil, al statului
modern. Apar statele-orașe italiene, tradiție continuata apoi de Germania, Franța și
Spania. Totodata, se vor pune bazele diplomației moderne ceea ce reprezinta
implicita asumare a dezideratul evitarii starii de conflict.

Page 5
2. Structurile religioase = estomparea influenței Bisericii Catolice in epoca, cu tot
ceea ce presupune ea: problema artei, orientarea catre știința facuta posibila prin
diminuarea controlului dogmatic al descoperirilor științifice etc.

3. Structurile economice = trecerea de la o economie agrara la lenta construcție


cvasi-industriala care funcționeaza inclusiv ca anticipație a exploziei industriale
din secolele XVIII-XIX. Aceasta e facuta posibila și prin orientarea catre o
dimensiune de acumulare științifica (astronomie: Copernic, Kepler, Galilei; tiparul
lui Guttenberg la 1440).

4. Structurile cultural-artistice = formularea ipotezei


antropocentriste: lumea vazuta ca expresie a individului. Așadar, asumarea direcției
ascendente de la om la lume și nu invers, ceea ce presupune inclusiv explozia unei
dimensiuni individuale de creație ținuta sub control dogmatic in medievalitate.
Totodata, o asemenea direcție explica și revitalizarea clasicismului greco-roman,
care se reintoarce asupra Renașterii ca o confirmare a supremației individului.

In al doilea rand, nu putem nega existența unei forme de continuitate intre


structurile de Ev Mediu și cele renascentiste și ulterior premoderne. A doua
intrebare va fi deci care sunt condiții istorice și culturale ale acestei continuitați? Și
mai mult, cum se intreține o continuitate a culturii, și legatura dintre trecut
(Antichitate) și viitor (modernitate)?

1. Contactul cu Antichitatea = datorita așa-ziselor 'scriptoria' din manastirile


medievale se pastreaza exemplare in limba latina din scrierile autorilor greci sau
romani, ca Aristotel și Thucydide, Virgiliu, Ovidiu, Seneca, Cicero etc..

2. Drept = sistemul de drept din societatea moderna iși are originea in dreptul civil
și canonic din secolele al XII-lea și al XIII-lea.

3. Limba și retorica = ganditorii Renașterii se vor ocupa mai departe cu studiul


gramaticii și retoricii medievale.

4. Teologie = in acest domeniu continua tradițiile filosofiei scolastice, iar


interpretarea filosofiei platoniciene și aristoteliene iși pastreaza mai departe un rol
decisiv. Modernitatea raționalista insași (vezi cazul lui Leibniz) activeaza
asemenea relaționari.

5. Medicina = școlile din Salerno (Italia) și Montpellier (Franța) vazute ca centre


deosebit de importante pentru studiul medicinii.

Page 6
II. RETORICA MEDIEVALA ȘI POST-MEDIEVALA

Exista un minim de trasaturi fundamentale ale retoricii medievale, iar ele pot fi
retrasate atat ca metoda, cat și ca semnificație sociala. In primul rand, schimbarea
operata la nivelul aranjamentului care devine tripartit, format din trei parți
distincte: teza – antiteza – sinteza. In al doilea rand, exista o pregnanța
instituționala și educaționala pe care retorica o dobandește in școlile și
universitațile medievale. In fine, stilistic vorbind retorica se reorienteaza pe
problema ornamentarii, și a legaturii implicite dintre conținut și forma/stil,
proporție de care și retorica latina era in mod fundamental preocupata (vezi cazul
conceptului ciceronian de ornata oratio).

Care sunt urmarile mai largi ale unor asemenea trasaturi și cum se schimba logica
retoricii medievale și post-medievale pentru a include noi preocupari legate de
relația dintre social și estetic? Avem aici in vedere problema educaționala, apoi cea
general estetica și apoi stilistica, și, in cele din urma, moartea retoricii.

1. FUNCȚIA INSTITUȚIONAL-PEDAGOGICA A RETORICII

In Evul Mediu, retoricii i se atașeaza inainte de toate o dimensiune pedagogica,


chiar daca in buna masura subordonata coordonatelor prioritare ecleziastice. In
organizarea disciplinelor studiate in invațamantul medieval, disciplina retoricii e
inclusa in ceea ce numim Septennium. Anume cele sapte arte (cuvantul arta luat
aici intr-un sens disciplinar, evident diferit atat de techne-ul grecilor, cat și de
accepțiunea modern-contemporana asupra artei) cuprinse in Septennium sunt
impartite in doua grupe distincte: Trivium,
grupand gramatica, dialectica (sau logica) si retorica, si Quadrivium, care
include muzica, aritmetica, geometria si astronomia (mai tarziu se va adauga
si medicina). O deosebit de interesant precizare vizeaza neincluderea teologiei in
cadrul celor șapte arte/discipline fundamentale de studiu. Alte doua observații se
cuvin menționate. Intai, posibilitatea de a enunța o distincție de metodologie ca
stand la baza separației dintre Trivium și Quadrivium. Caci in timp ce cele patru
arte „științifice” din Quadrivium sunt discipline particulare cu obiecte de studiu
bine precizate, rotunde, celelalte trei reprezinta obiecte generale de studiu, chiar
daca și ele lucreaza cu aparate conceptuale și metode coerent trasabile.
Dialectica/logica reprezinta disciplina gandirii, gramatica e știința exprimarii
coerente lingvistic a gandirii, iar retorica in chip de știința a persuasiunii va
depinde de primele doua prin aceea ca le utilizeaza metodele de gandire și

Page 7
formulare propoziționala inauntrul unei limbi. Toate trei sunt insa științe mai
generale, de care vor depinde in buna masura celelalte științe particulare. In al
doilea rand, chiar dinamica din interiorul Trivium-ului e interesanta. In acest sens,
putem menționa dificultațile de integrare ale disciplinei retoricii care o buna bucata
de timp va face mai curand o figura ștearsa, gasindu-și o activare autentica ceva
mai tarziu, odata cutratatele de arta poetica ale Renasterii. Ei i se va prefera un
timp gramatica, precum si logica, mai ales datorita impactului filosofiei și logicii
aristotelice in cultura medievala europeana.

2. ESTETIZAREA CUVANTULUI

Am vazut deja interpretarea lui Tacit din Dialog despre oratori, (aprox. 81 e.n.) cu
referire la slabirea interesului latinilor pentru retorica. Reluand explicația vom
spune ca de la un moment dat incolo, dezbaterea politica nu si-a mai avut locul in
viata statului. Cu alte cuvinte rolul civic și democratic al retoricii (de la sofiști
citire, prin lumea latina) odata satisfacut, retoricii i se vor cauta alte funcții. Ceea
ce presupune o mutație a conceperii cuvantului, care nu va mai definit drept
instrument al persuasiunii și puterii corespunzatoare unei forme de control prin
persuasiune, ci mai curand iși va activa o functie estetica și literara. Din acest
punct de vedere, e datator de masura faptul recunoscut ca, in Evul Mediu, Aristotel
va fi de mai repede cunoscut pentru Poetica sa, decat pentru studiul sau
fundamental de retorica.

In al doilea rand, se remarca cu ușurința ca, inaintea contactului lumii latine cu


creștinismul, scriitorii latini se straduiau sa reconcilieze retorica si poetica, acest
lucru fiind valabil cu deosebire pentru Ovidiu, Horatiu si Plutarh. O asemenea
dispoziție va fi cumva intarita de catre Quintilian prin intermediul reflecției sale –
deja menționata – asupra relației retoricii cu literatura, așadar cu funcția estetica a
cuvantului. Retorica va deveni treptat vehicul al cuvantului scris in accepțiunea sa
persuasiunii prin activarea stilului frumos.

Ulterior, insa, in lumea contemporana, odata satisfacuta dimensiunea creativ-


artistica a Renașterii și a curentelor artistice de la clasicism la romantism, ne
reintoarcem la aplicația sociala a retoricii. Putea observa, așadar, o anumita
ciclicitate a aplicațiilor retorice in funcție de necesitațile epocilor: de la societate, la
arta și inapoi la societate[1].

3. PROBLEMA STILULUI

Page 8
Prin problematica estetizarii cuvantului, ajungem la chestiunea stilului, precum si
la relatia de transfer de la sensul clasic al continutului argumentarii la elocutia prin
stil. Sfarșitul medievalitații experimenteaza așadar renunțarea la argumentarea
propriu-zisa prin conținut, repunand accentele retoricii pe stil. In acest sens,
numeroase tratate de secol XVI, scrise in tradiție poetica aristotelica, vor alege sa
neglijeze nucleul argumentativ in favoarea artei poetice (Sebillet, Peletier,
Ronsard[2]). O alta caracteristica a retoricii ieșirii din medievalitate, ca și
consecința a limitarii funcției riguros argumentative, o constituie reducția la doua
dimensiuni fundamentale ale discursului, și anume elocuția și acțiunea. Exista
astfel tratate (ca in cazul tratatelor lui Fouquelin și Pierre Fabri) in care
funcționalitatea tehnicii retorice e divizata in doua parți
fundamentale: elocuția și pronunțarea. Coreland o asemenea reducție celor cinci
canoane ale retoricii deja discutate, vom observa cu ușurința ca ceea ce se petrece
este de fapt o scoatere in afara regulilor jocului retoric a primelor canoane
fundamentale (invenție și aranjament – care sunt și cele mai importante din
perspectiva rigorii argumentative). In acest sens, retorica medievala, supusa
procesului de estetizare menționat, iși va definitiva construcția de discurs abordand
direct problema stilului și a execuției (anume regulile trei și cinci din perspectiva
retoricii clasice). Stilul sclipitor și forma frumoasa a execuției vor reprezenta noile
reguli de construcție retorica și funcționalitate a construcției, acutizand cumva
problema eleganței literare (cazul lui Baltasar Gracian și a lucrarii sale Art et
figures de l’esprit). Pe de alta parte, exista și o legatura a prioritații stilului cu
pedagogia post-medievala, iar principalii purtatori ai acesteia sunt școlile iezuite.
Cumva insa, tratatele iezuiților devin mai semnificative și mai complete fața de
tratatele Renașterii printr-o integrare mai coerenta a lui Aristotel (vezi Rene
Bary, La Rhétorique française, 1653, și Bernard Lamy, La Rhétorique ou l’art a
parler, 1675). Preocupați in mod consistent de pedagogie, iezuiții vor construi
modele de compoziție literara extrem de influente cel puțin pentru doua sute de
ani.

4. MOARTEA RETORICII

Secolele XVI-XVII pot fi identificate in mare ca și context de dispariție a retoricii


in sens clasic. Intrebarile adresate vor viza funcția ei filosofica larga și nu neaparat
dimensiunile ei particulare. In acest sens, deși retorica iși va conserva mai mult au
mai puțin locul și aplicațiile ei in structurile educaționale de invațamant, apariția
unor interpretari ale disfuncționalitații ei in gandirea filosofica va fi inevitabila.
Dar ce anume se intampla in așa fel incat sa justifice dispariția unui anumit stil de a
teoretiza și face retorica? Exista aici doua raspunsuri distincte, deși conexe: 1.

Page 9
ruperea cu tradiția aristotelica; 2. separarea retoricii, ca simpla tehnica de
decorațiune cu valoare mai degraba literara, atat de filosofie, cat și de științe.[3]

Anticipația cele doua trasaturi la Petrus Ramus anunța ceea ce in secolul XVII va
deveni era științifica, context care va semna in buna masura actul de deces al
retoricii de pana atunci. Odata cu Rene Descartes (in Discurs asupra metodei)
retorica va fi retrogradata la nivel de non-arta inutila din perspectiva cunoașterii
autentice, reconfirmand cumva presupunerile platoniciene. Așadar, retorica va fi
profund amendata de catre filosofia raționalista in virtutea ideii ca pica orice test al
cautarii autentice a adevarului. Mai mult, din motive cel puțin asemanatoare, chiar
daca simetrice cumva și cautand obiecția pe partea cealalta a relației rațiune-
experiența, și empirismul anglo-saxon (John Locke, de pilda) iși va aroga aceleași
prerogative disprețuitoare, facand din retorica un obiect al minciunii și falsificarii,
o tehnica de persuasiune artificiala, menita sa eludeze și sa falsifice drumul
spiritului individului catre ințelegerea și valorificarea experienței.

O atare ințelegere a necesitații de a amenda retorica, atat de pe partea raționala, cat


și din perspectiva experienței și sensibilitații individului, nu va ramane fara
reverberații viitoare. Astfel, la nivel de consecințe ale acestui mod de a vedea
lucrurile, și in secolele viitoare se vor gasi concepții referitoare la falsitatea
retoricii, de la enciclopedism la pozitivism, chiar daca bineințeles cu excepțiile de
rigoare. In plus, denunțarea sistematica și metodologica a retoricii ca disciplina de
cunoaștere va apasa și asupra funcției educative, ceea ce va duce, la finele
secolului XIX, la dispariția ei din invațamantul public.

[1] O schema larga a acestei balansari ar fi urmatoarea: A.


Grecia (cunoaștere/filosofie/etica virtuții) -> B. Roma (practica/literatura) -> C.
Evul mediu/Renașterea (1. estetizare; 2. pedagogie) -> D. Post-
Renaștere (prioritatea stilului in retorica: prin școlile iezuite) -> E. Filosofia
secolului XVII (moartea retoricii susținuta de 1. raționalism: Descartes; 2.
empirism: Locke) -> F. Contemporaneitate (1. societate; 2. limbaj: logica,
filosofia limbajului, teoria argumentarii).

[2] Cf. Robrieux, op. cit.

[3] Vezi, de pilda, cele doua trasaturi anticipate inca din secolul XVI, odata cu
umanistul francez Petrus Ramus.

Page
10
BIBLIOGRAFIE

http://www.qreferat.com/referate/comunicare/RETORICA-IN-CULTURA-
MEDIEVALA544.php

https://ro.wikipedia.org/wiki/Retoric%C4%83

https://biblioteca.regielive.ro/referate/comunicare/evolutia-comunicarii-5181.html

http://www.e-referate.ro/search.php?word=evul+mediu+si+retorica

http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/cursuri/tiplic/11.htm

Page
11