Sunteți pe pagina 1din 6

Lucian Blaga (1895-1961)

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii


i nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrum vraja nep trunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii tain -
i-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu mic oreaz , ci tremur toare
m re te i mai tare taina nop ii,
a a înbog esc i eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
i tot ce-i neîn eles
se schimb -n neîn elesuri i mai mari
sub ochii mei-
c ci eu iubesc
i flori i ochi i buze i morminte.
(1919)
Alaturi de Tudor Arghezi, Lucian Blaga este cea mai complexa
personalitate poetica din perioada interbelica. Reprezinta un caz
singular in literatura romana, prin faptul ca personalitatea sa poetica
este dublata de una filozofica. Este conceptuala, cerebrala, dupa
expresia lui Pompiliu Constantinescu, iar filosofia se caracterizeaza
printr-un stil metaforic.

Lucian Blaga a scris, pe langa poezie, drame, eseuri si aforisme.


El a elaborat, de asemenea, un sistem filosofic original si coerent.

Ca orice mare scriitor se ridica deasupra curentelor literare,


ilustrand bipolaritatea culturala, fiind, deopotriva, traditionalist si
modernist. Ilustreaza traditionalismul in expresia artistica, aflandu-se
multa vreme printre colaboratorii revistei “Gandirea”. Aspectele
moderniste sunt pregnante atat in poezie cat si in dramaturgie.
Blaga cunoscuse expresionismul in timpul studiilor universitare de la
Viena. Volumele de poezie, publicate pe parcursul a peste 40 de
ani, poarta, in diferite grade, amprenta expresionismului.

Aceste volume sunt: “Poemele luminii”, “Pasii profetului”, “In


marea trecere”, “Lauda somnului”, “La cumpana apelor”, “La curtile
Dorului”, “Nebanuitele trepte”, “Poezii”.

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” prefateaza volumul


“Poemele luminii” din 1919. Acesta si volumul de aforisme “Pietre
pentru templul meu” primesc Premiul Academiei Romane.

Ca specie este o arta poetica sau un manifest literar modernist.

Tema este cunoasterea, privita sub aspectul celor doua


componente: filozofica sau paradisiaca si poetica sau luciferica.

Ideea fundamentala reiese din obtiunea ferma pentru


cunoasterea lumii pe cale luciferica si nu pe cale paradisiaca.
Obtiunea poetului Lucian Blaga trebuie pusa in relatie cu
marturisirea filosofului Lucian Blaga, referitoare la deziluzia provocata
de cunoasterea logica, rationala. Blaga, in calitate de artist al
cuvantului, doreste o cunoastere spirituala, nu o cunoastere
pozitivista. El sta sub semnul influentei expresionismului.

Ideea fundamental se dezvaluie in mod metaphoric inca din


titlu. Fiecare poezie din poemele luminii se bazeaza pe o metafora
revelatorie, care adduce noi sensuri marind, in acelasi timp, misterul.
Primul cuvant al titlului este pronumele personal de persoana I “eu”,
semnificand fiinta eului liric – poetul, cel care se angajeaza in
aventura cunoasterii. Pronumele are functia sintactica de subiect,
intrand in relatie directa cu predicatul verbal “nu strivesc”. Verbul –
predicat este la forma negative si in plan stylistic constituie o
metafora, redand ideea ca poetul nu se antreneaza intr-o actiune
menita sa distruga tainele universului: “corola de minuni a lumii”.
Metafora contine un neologism care ii da o anumita eleganta, in
ton cu aspectul modernist al creatiei. Inca din titlu rezulta caracterul
de confesiune a poemului, poetul postandu-se pe o pozitie luciferica
a cunoasterii universului.

Incipitul consta intr-o reluare a titlului amplificand ideea


fundamentala.

Poezia cuprinde 3 secvente. In prima, in care se integreaza si


incipitul, poetul isi reafirma atitudinea fata de cunoastere.
Remarcam aparitia unor simboluri integrate in enumeratii: tainele pe
care poetul nu le ucide se afla “in flori, in ochi, pe buze, ori
morminte”. Acestea sunt reprezentarie concrete ale “corolei de
minuni a lumii”, ale misterelor universului. Sunt reunite principalele
domenii ale activitatii cognitive umane: spatiul natural (“flori”),
universul spiritual (“ochi”), cel al rostirii semnificante (“buze”),
experienta vietii si cea finala, a mortii (“morminte”), cu care se va
confrunta candva si poetul.
Intre secventa I si a doua se stabileste o relatie de opozitie,
vizibila, intai, la nivel pronominal: “eu” - “altii” (poetul – filosofii).
“Lumina mea” inseamna cunoastere luciferica, iar “lumina altora”
reda cunoasterea paradisiaca. Actiunea distructiva asupra
misterelor prin cunoastere paradisiaca se exprima metaforic “lumina
altora/sugruma vraja nepatrunsului ascuns/in adancimi de
intuneric”. Remarcam antiteza si la nivel verbal: “nu strivesc”, “nu
ucid” – “sugruma”. Lucian Blaga considera cunoasterea filosofica,
insuficienta, chiar imposibila, mai ales in plan spiritual.

Secventa a treia, ultima, se plaseaza intr-o relatie de opozitie


cu a doua, si de simetrie cu prima, reluand si amplificand ideile
acesteia. Antiteza apare mai intai sub raport sintactic (conjunctia
adversativa “dar” si subiectul “eu”, plasate intr-un vers f. scurt care le
pune in relief). Poetul reda explicit modalitatea de cunoastere
pentru care opteaza: “dar eu,/eu cu lumina mea sporesc a lumii
taina”. Dupa cum arata criticul Eugen Lovinescu, reflexivitatea
creatiei lirice blagiene provine adeseori din alaturarea unui termen
concret cu unul abstract (sau invers) in cadrul unei comparatii
ample: “si-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micsoreaza, ci
tremuratoare/ mareste si mai tare taina noptii, asa imbogatesc si eu
intunecata zare/ cu largi fiori de sfant mister”. Se remarca functia
stilistica a sinonimiei: “mister”, “taina”, “minuni”. Intalnim de
asemenea inversiunile “tremuratoare” (care este, totodata, epitet
personificator moral), “intunecata” (epitet cromatic avand
rezonante speculative – filozofice), “sfant” (epitet moral, sugerand
harul divin al creatorului de poezie, aflat in relatie cu cosmicul,
absolultul, ilimitatul). Este o modalitate expresionista prin care se
reda relatia dintre eul liric si univers. Efectul cunoasterii luciferice este:
“tot ce-i ne-nteles/ se schimba-n ne-ntelesuri si mai mari/ sub ochii
mei”. Sporirea misterelor universului se realizeaza atat prin
contemplarea acestora, cat si prin crearea unui nou univers, cel al
poeziei. Atitudinea poetului de protejare si de amplificare a
misterelor nu este doar un gest de cunoastere ci si unul de iubire:
“caci eu iubesc/ si ochi si flori si buze si morminte”. Repetarea
enumeratiei confera echilibru si armonie textului poetic.

Poezia este modernista si prin aspectul prozodic. Discursul liric, o


confesiune nu se structureaza in strofe. Se utilizeaza versurile libere,
avand ritm si masura variate. Cel mai scurt vers este de doua silabe
iar cel mai lung este de 13 silabe. Versurile sunt albe (fara rima).
Aceste forme prozodice se afla in relatie cu sensibilitatea poetica,
uimita, parca, de permanentele mistere universale.

Un fenomen sintactic specific creatiei blagiene din primul


volum este repetarea conjunctiei copulative “si”. Dar, dupa cum
rezulta din ultimul vers al poemului, se repeta cuvantul “si” nu numai
cu valoare de conjunctie, ci si de adverb. Toate acestea obliga
cititorul la repetarea individuala a fiecarui termen, ceea ce confera
stilului poetic solelmnitate si eleganta.

Alt element modernist al acestui poem si, in general, al celor


mai multe scrise de Lucian Blaga este scrierea la inceput de vers cu
litera mica, exceptand inceputurile de propozitie ori fraza.

Tot in sfera modernismului intra polisemia metaforei “luminii”, ca


un semn de intelectualizare si de reflexivitate a versurilor. Astfel ideea
cunoasterii prin lumina inglobeaza urmatoarele dimensiuni:
cunostinta, creativitate, revelarea misterelor, comunicarea
mesajelor artistice, iubire spiritualizata.

Realizat de prof. Cornea Elena

Tehnoredactat de xLC

S-ar putea să vă placă și