lingvistică generală ● semestrul 1 ● 2017-18 // texte suplimentare // nr.

5
Ferdinand de Saussure - semiologia
[din volumele: Curs de lingvistică generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1998 (CLG);
Ecrits de linguistique générale, eds. Gallimard, Paris, 2002 (ELG)]

[CLG / Introducere / cap. III - Obiectul lingvisticii / #3. Locul limbii între faptele umane. Semiologia]
Am văzut că limba este o instituţie socială; dar ea se deosebeşte prin mai multe trăsături de alte instituţii, politice, juridice
etc. Pentru a-i înţelege natura specială, trebuie să introducem o nouă ordine de fapte. // Limba este un sistem de semne ce
exprimă idei şi, prin aceasta, ea este comparabilă cu scrisul, cu alfabetul surdomuţilor, cu riturile simbolice, cu formele de
politeţe, cu semnalele militare etc., etc. Numai că ea este cel mai important dintre aceste sisteme. // Se poate deci concepe
o ştiinţă care studiază viaţa semnelor în viaţa socială; ea ar forma o parte a psihologiei sociale şi, prin urmare, a psihologiei
generale; o vom numi semiologie (din gr. sémeîon "semn")". Ea ne-ar învăţa în ce constau semnele şi ce legi le cârmuiesc.
Pentru că nu există încă, nu putem spune cum va fi, dar are dreptul la existenţă şi locul ei este dinainte determinat.
Lingvistica nu este decât o parte a acestei ştiinţe generale; legile pe care le va descoperi semiologia vor fi aplicabile
lingvisticii şi aceasta va fi astfel legată de un domeniu bine definit în ansamblul faptelor umane. /41/
Sarcina de a determina locul exact al semiologiei îi revine psihologului; sarcina lingvistului este de a defini ceea ce face
din limbă un sistem special în ansamblul faptelor semiologice. Această problemă va fi reluată mai jos; nu reţinem aici
decât un lucru: am putut să-i acordăm lingvisticii un loc printre ştiinţe pentru că am legat-o de semiologie. // Oare de ce
aceasta nu este încă recunoscută ca ştiinţă autonomă, ea având, ca oricare alta, obiectul său propriu? Pentru că ne învârtim
într-un cerc vicios: pe de o parte, nimic nu-i mai potrivit decât limba pentru a face să se înţeleagă natura problemei
semiologice; dar pentru a pune această problemă în mod convenabil, ar trebui să studiem limba în sine; or, până acum am
abordat-o aproape întotdeauna în funcţie de altceva şi din alte puncte de vedere. // Există mai întâi concepţia superficială a
marelui public: acesta nu vede în limbă decât o nomenclatură, ceea ce suprimă orice cercetare asupra adevăratei sale
naturi. Apoi există punctul de vedere al psihologului, care studiază mecanismul semnului la individ; este metoda cea mai
simplă, dar ea nu ne duce dincolo de execuţia individuală şi nu ajunge la semn, care este social prin natura sa. Sau, când ne
dăm seama că semnul trebuie studiat din punct de vedere social, nu reţinem decât trăsăturile ce leagă limba de alte
instituţii, cele ce depind într-o măsură mai mare sau mai mică de voinţa noastră; în felul acesta nu ne atingem scopul,
neglijând caracteristicile ce nu aparţin decât sistemelor semiologice în general şi limbii în particular. Căci semnul scapă
întotdeauna, într-o oarecare măsură, voinţei individuale sau sociale şi aceasta este caracteristica sa esenţială; dar ea este şi
aceea care apare cel mai puţin la prima vedere. // Această caracteristică nu apare clar decât în limbă, dar ea se manifestă în
lucrurile pe care le studiem cel mai puţin, şi iată de ce nu vedem clar necesitatea sau utilitatea particulară a unei ştiinţe
semiologice. Pentru noi, dimpotrivă, problema lingvistică este înainte de toate semiologică şi toată expunerea noastră îşi
trage semnificaţia din acest fapt important. Dacă vrem să descoperim adevărata natură a limbii, trebuie mai întâi să o
abordăm în ceea ce are în comun cu toate celelalte sisteme de acelaşi ordin; factori lingvistici care apar, la prima vedere, ca
fiind foarte importanţi (ca, de exemplu, funcţionarea aparatului fonator) nu trebuie luaţi în considerare decât în al doilea
rând, dacă ei nu servesc decât pentru a deosebi limba de alte sisteme. În felul acesta, nu numai că vom lămuri problema
lingvistică, dar credem că, socotind riturile, obiceiurile etc. ca fiind nişte semne, aceste fapte ne vor apărea într-o altă
lumină şi vom simţi nevoia să le grupăm în semiologie şi să le explicăm prin legile acestei ştiinţe. /42/

[CLG / Introducere / cap. I - Obiectul lingvisticii / #1. Limba; definiţia sa]

Alte ştiinţe oprerează cu obiecte dinainte date, care pot fi considerate apoi din diferite puncte de vedere; în domeniul nostru,
nimic asemănător. Cineva rosteşte cuvântul frantuzesc nu: un observator superficial va fi înclinat să vadă în el un obiect
lingvistic concret; dar cercetându-l mai atent va găsi aici, succesiv, trei sau patru lucruri complet diferite, după modul în care
îl priveşte: ca un sunet, ca o expresie a unei idei, ca un corespondent al latinescului nudum etc. Nu numai că obiectul nu
precede punctul de vedere, dar s-ar spune că punctul de vedere este acela ce creează obiectul; de altfel, nimic nu ne spune
dinainte că unul din aceste moduri de a considera faptul luat în discutie este anterior sau superior fată de celelalte. /35/

[CLG / Partea I - Principii generale / cap. I - Natura semnului lingvistic / #1. Semn, semnificant, semnificat]
Semnul lingvistic uneşte nu un lucru şi un nume, ci un concept şi o imagine acustică. Aceasta din urmă nu este sunetul
material, lucru pur fizic, ci amprenta psihică a acestui sunet, reprezentarea pe care ne-o dă mărturia simţurilor noastre; ea este
senzorială, şi o numim "materială" numai în acest sens şi în opoziţie cu celălalt termen al asocierii, conceptul, în general mai
abstract. /.../ Propunem să păstrăm cuvântul semn pentru a desemna totalul, şi să înlocuim conceptul şi imaginea acustică
prin semnificat şi, respectiv, semnificant; aceşti ultimi termeni au avantajul de a marca opoziţia care îi separă fie între ei, fie
de totalul din care fac parte. /p. 85-86/
... când semiologia va fi organizată, ea va trebui să-şi pună întrebarea dacă modalităţile de exprimare care se bazează pe
semne în întregime naturale - precum pantomima - îi revin de drept. Presupunând că le înglobează, principalul său obiect
va fi ansamblul sistemelor întemeiate pe arbitrariul semnului. Într-adevăr, orice mijloc de exprimare acceptat de o societate
se bazează, în principiu, pe un obicei colectiv sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, pe o convenţie. Semnele de politeţe, de
exemplu, dotate adeseori cu o anumită expresivitate naturală (să ne gândim la chinezul care îşi salută împăratul proster-
nându-se de nouă ori până la pământ), sunt şi ele fixate de o regulă; această regulă îi obligă pe oameni să le folosească, şi
nu valoarea lor intrinsecă. Putem deci spune că semnele în întregime arbitrare realizează mai bine decât altele idealul
procedeului semiologic; este cauza pentru care limba, cel mai complex şi cel mai răspândit sistem de exprimare, este şi cel
mai caracteristic dintre toate; în acest sens, lingvistica poate deveni modelul general al oricărei semiologii, cu toate că
limba nu este decât un sistem particular. /87/

[reprezentarea grafică a semnului lingvistic = semnificat & semnificant, cf. CLG p. 86]

[CLG / Partea a II-a, Lingvistica sincronică / cap. IV, Valoarea lingvistică / #1. Limba ca gândire organizată în materia fonică]
Din punct de vedere psihologic, făcând abstracţie de exprimarea ei prin cuvinte, gândirea noastră nu este decât o masă
amorfă şi indistinctă. Filosofii şi lingviştii au fost întotdeauna de acord că, fără ajutorul semnelor, am fi incapabili să
distingem două idei în mod clar şi constant. Luată în sine, gândirea este ca o nebuloasă în care nimic nu este delimitat în
mod necesar. Nu există idei prestabilite şi nimic nu e distinct înainte de apariţia limbii. /.../ Rolul caracteristic al limbii faţă
de gândire nu este de a crea un mijloc fonic pentru exprimarea ideilor, ci de a servi drept intermediar între gândire şi sunet,
în condiţiile în care unirea lor duce, în mod necesar, la delimitări reciproce de unităţi. Gândirea, haotică prin natura sa, este
obligată să se precizeze, descompunându-se. Nu există aşadar materializare a gândurilor, nici spiritualizare a sunetelor, ci e
vorba doar de faptul oarecum misterios că "gândirea-sunet" implică diviziuni şi că limba îşi elaborează unităţile
constituindu-se între două mase amorfe. /126-127/
[ELG]:
I. Domeniu non-lingvistic al gândirii pure, sau fără semn vocal şi în afara semnului vocal, compus din cantităţi absolute. //
II. Domeniu lingvistic al semnului vocal (semiologie): în care e la fel de van a vrea să luăm în considerare ideea în afara
semnului ca şi semnul în afara ideii. Acest domeniu este totodată cel al gândirii relative, al figurii vocale relative, şi al
relaţiei dintre cele două. // III. Domeniu lingvistic al sunetului pur sau a ceea ce serveşte ca semn considerat în el însuşi şi
în afara oricărei relaţii cu gândirea = FONETICĂ
I. Domeniu non-lingvistic al gândirii pure, sau fără semn vocal, şi în afara semnului vocal. // Acesta e domeniul în care,
indiferent de ce ştiinţă dă el socoteală, trebuie să fie situat orice tip de categorie absolută a ideii, dacă o considerăm
realmente ca absolută, dacă pretindem să afirmăm de exemplu categoria SOARE sau categoria VIITORULUI sau cea a
SUBSTANTIVULUI în măsura în care le considerăm ca realmente absolute şi independente de semnele vocale ale unei
limbi, sau de infinita varietate a semnelor oarecari. Nu lingvistul trebuie să examineze de unde poate cu adevărat să
înceapă această depăşire a semnului vocal, dacă anumite categorii preexistă semnului vocal şi altele îi sunt ulterioare;
dacă, în consecinţă, unele sunt absolute şi necesare pentru spirit iar altele relative şi contingente; dacă unele pot continua să
existe în afara semnului pe când celelalate au un semn etc. Doar ideea relativă la semne [...] // II. Domeniu lingvistic al
gândirii care devine IDEE ÎN SEMN sau al figurii vocale care devine SEMN ÎN IDEE: ceea ce nu reprezintă două
lucruri, ci unul singur, contrar primei erori fundamentale. E adevărat la modul literal atât să spunem despre cuvânt că e
semnul ideii, ca şi să spunem că ideea e semnul cuvântului; ea este aceasta în fiecare clipă, dat fiind că nu e posibil, chiar,
să fixăm şi să limităm material un cuvânt în frază fără ea. // Cine spune semn spune semnificaţie; cine spune semnificaţie
spune semn; a lua drept bază semnul (singur) nu e doar inexact, dar nu poate spune absolut nimic, dat fiind că, în clipa în
care semnul îşi pierde totalitatea semnificaţiilor, el nu mai e decât o figură vocală. /43-44/

[ELG]
... semnele existente evocă MECANIC, prin simplul fapt al prezenţei lor şi al stării întotdeauna accidentale a
DIFERENŢELOR lor în fiecare moment al limbii, un număr egal nu de concepte, ci de valori opuse pentru spiritul nostru
(atât generale cât şi particulare, unele numite, de exemplu, categorii gramaticale, altele taxate drept fapte de sinonimie
etc.); această opoziţie de valori care este un fapt PUR NEGATIV se transformă în fapt pozitiv, fiindcă fiecare semn,
evocând o antiteză cu ansamblul celorlalte semne comparabile la un moment oarecare, începând cu categoriile generale
şi sfârşind cu cele particulare, se găseşte astfel delimitat, împotriva voinţei noastre, în valoarea lui proprie. Astfel, într-o
limbă compusă în întregul ei din două semne, ba şi la, totalitatea percepţiilor confuze ale spiritului se va ordona în mod
necesar sau sub ba, sau sub la. Spiritul va găsi, datorită simplului fapt că există o diferenţă ba/la şi că nu există o alta,
un caracter distinctiv care îi va permite în mod regulat să claseze totul sub /.../ unul din cele două capitole (de exemplu,
distincţia între solid şi non-solid); în acest moment suma cunoaşterii sale pozitive va fi reprezentată de caracterul
comun pe care el îl va fi atribuit lucrurilor ba şi lucrurilor la; acest caracter e pozitiv, dar el [spiritul] n-a căutat
niciodată, în realitate, decât caracterul negativ care putea permite decizia între ba şi la; el n-a dorit câtuşi de puţin să
reunească şi să coordoneze, a dorit doar să diferenţieze. /p. 88/
-----------------------------------------------------------------------------□