Uniunea Europena in Contextul Unei Lumi in Schimbare PDF

UNIUNEA EUROPEAN√ ŒN CONTEXTUL
UNEI LUMI ŒN SCHIMBARE
1
LB ENGLEZA
2
UNIVERSITATEA „BABEȘ-BOLYAI” ACADEMIA ROMÂNĂ
Facultatea de Studii Europene Institutul de Istorie „George Barițiu”
Coordonator:
Nicolae Păun
UNIUNEA EUROPEAN√
ŒN CONTEXTUL UNEI LUMI
ŒN SCHIMBARE
Fundamente istorice, valori, institu˛ii, politici
Prefață de Acad. Ioan-Aurel Pop
EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

Bucureşti, 2017
3
Copyright © Editura Academiei Române, 2017
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii.
EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

Calea 13 Septembrie nr. 13, Sector 5
Bucureşti, România
Tel: 4021-318 81 46, 4021-318 81 06
Fax: 4021-318 24 44
E-mail: edacad@ear.ro
Adresă web: www.ear.ro
Referenţi:
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Uniunea Europeană în contextul unei lumi în schimbare / coord.: Nicolae
Păun. - Bucureşti : Editura Academiei Române, 2017
Conţine bibliografie
ISBN 978-973-27-2806-2
I. Păun, Nicolae (coord.)
327
Redactor: Doina ARGEŞANU

Tehnoredactor: Luiza STAN
Coperta: Mariana ŞERBĂNESCU
Bun de tipar: 00.00.2017. Format: 16/70×100

Coli de tipar: 59,5
C.Z. pentru biblioteci mari: 341.217(4): 327(∞)
C.Z. pentru biblioteci mici: 34
4
AUTORI:
Radu ALBU-COMĂNESCU Valentin NAUMESCU
Miruna Andreea BALOSIN Radu NECHITA
Raluca BĂDILĂ Victor NEUMANN
Monica Ioana BURCĂ-VOICU Mihaela OPRESCU
Georgiana CICEO Flavian-Cătălin PAH
Şerban CIOCULESCU Adrian Ciprian PĂUN
Melania-Gabriela CIOT Nicolae PĂUN
Adrian CORPĂDEAN Ovidiu PECICAN
Romana CRAMARENCO Laurenţiu PETRILĂ
Horaţiu DAN Titus POENARU
Dorin DOBRA Ioan-Aurel POP
Doru DUMITRESCU Cristian POPA
Laura HERŢA Nicoleta RACOLŢA-PAINA
Carmen LAZĂR Andrei RĂDULESCU
Mircea MANIU Diana REIANU
Sergiu MIŞCOIU Elena RUSU
Raluca MOLDOVAN Sorina SOARE
Paula MUREŞAN Dan ZBUCHEA
Volumul a fost realizat prin contribuţia colectivului de cadre didactice de la

Facultatea de Studii Europene din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”.
5
6
AUTORI
Radu ALBU-COMĂNESCU – lector la Facultatea de Studii Europene, Universitatea

„Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Specializat în instituţii europene, guvernanţă, predă
Teorii ale integrării europene şi Negocieri europene. A absolvit Studiile Europene la
Universitatea Babeş-Bolyai în nivel licenţă, masterul de Studii Europene Comparate
(Cluj) şi DEA Intelligence de l’Europe (Paris-Est/Marne-la-Vallée). Doctor în istorie
cu o teză privind evoluţia Conservatorismului şi a Liberalismului în Ţările Române
şi România. Domenii de studiu: istoria Europei, istoria instituţiilor europene, istoria
gândirii politice şi religioase, integrarea europeană, diplomaţie; guvernanţă;
leadership şi mediile de afaceri.
Miruna Andreea BALOSIN – lector doctor în cadrul Facultăţii de Studii

Europene, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, cu o solidă activitate
didactică dedicată lobbyului european, spaţiului public comun şi bunelor practici în
guvernanţa europeană.
Raluca Ana BĂDILĂ, avocat membru al Baroului Bucureşti din 2011, absolventă
a Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor, Bucureşti,
doctor în Istorie. Relaţii Internaţionale şi Studii Europene (2010) şi master în
Ştiinţe Penale şi Criminalistică al Facultăţii de Drept, Universitatea „Babeş-
Bolyai”, Cluj-Napoca (2004). A absolvit Facultatea de Drept (2003) şi Facultatea
de Studii Europene (2001) în cadrul aceleiaşi universităţi. A fost cercetator la
TMC ASSER INSTITUTE, Institutul de Drept Internaţional Public şi Privat,
Arbitraj Comercial Internaţional şi Drept European, Haga, Olanda (2006) şi bursier
Erasmus–Socrates la Facultatea de Drept, Universitatea Utrecht, Olanda (2000–2001).
Monica BURCĂ-VOICU – lector în cadrul Facultăţii de Studii Europene,

Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, România, teza de doctorat susţinută în
domeniul Relaţii economice internaţionale. Publicaţiile şi ariile de cercetare prioritare
sunt legate de domenii precum: Relaţii economice internaţionale, marketing
internaţional, Managementul şi marketingul IMM-urilor, Managementul şi marketingul
produselor alimentare ecologice, Piaţa produselor alimentare ecologice.
Georgiana CICEO – cadru didactic titular, actualmente conferenţiar, la Facultatea

de Studii Europene din 2005. Predă discipline din domeniul studiilor europene
(teoriile integrării, politici publice europene, procese decizionale în UE). Beneficiază
de o experienţă de 12 ani ca diplomat în Ministerul Afacerilor Externe al
României. Ocupă începând cu 2016 poziţia de prodecan responsabil cu cercetarea
şi asigurarea calităţii la Facultatea de Studii Europene. În perioada 2012–2016, a
deţinut poziţia de director al Departamentului de Studii Europene şi Guvernanţă.
7
Şerban Filip CIOCULESCU a absolvit Facultatea de Litere şi Facultatea de
Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, obţinând ulterior din partea
acesteia diploma de master în relaţii internaţionale. Începând din anul 2009 este
doctor în ştiinţe politice al Universităţii Bucureşti. În prezent este angajat ca
cercetător ştiinţific principal gradul II în domeniul securităţii internaţionale la
Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară din cadrul Ministerului
Apărării Naţionale.
Gabriela Melania CIOT – conferenţiar la Universitatea „Babeş-Bolyai”,

Cluj-Napoca, Facultatea de Studii Europene, susţine cursuri de Negocieri
Internaţionale, Negocieri Europene, Negocieri şi Relaţii Interculturale, Procesul
Decizional al Politicii Externe şi al Politicii Internaţionale. Din 2016 conduce
doctorate în domeniul relaţiilor internaţionale şi al studiilor europene, în cadrul
Şcolii Doctorale Paradigma Europeană a Facultăţii de Studii Europene. Domeniile
de interes sunt: negocierile internaţionale şi europene, politica externă, idiosincrazii
în procesul decizional al politicii externe.
Adrian-Gabriel CORPĂDEAN – conferenţiar şi prodecan al Facultăţii de Studii

Europene a Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Doctor în istorie al
Universităţii Babeş-Bolyai şi al Université de Cergy-Pontoise, şi-a finalizat studiile
postdoctorale la Academia Română. Este specializat în istoria integrării europene şi
în comunicare instituţională în UE. Participă la numeroase proiecte internaţionale
şi colective editoriale ale unor reviste ştiinţifice.
Romana Emilia CRAMARENCO – lector la Facultatea de Studii Europene,

Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, doctor în Economie şi Relaţii Economice
Internaţionale, cu interese de cercetare în domeniul migraţiei şi mobilităţii forţei de
muncă. Este director a unui proiect de cercetare şi membru în echipe de proiect
naţionale şi internaţionale.
Horaţiu DAN – lector la Facultatea de Studii Europene din cadrul Universităţii

„Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, activitatea sa de cercetare concentrându-se pe
subiecte care privesc Uniunea Economică şi Monetară, optimizarea politicilor
fiscale în context european şi studiul influenţei factorilor de natură culturală asupra
integrării economice. A absolvit Universitatea Comercială „Luigi Bocconi” din
Milano în 2008 şi este doctor în economie şi afaceri internaţionale începând cu
anul 2013.
Dorin-Mircea DOBRA, licențiat în filosofie şi studii europene, este lector în

cadrul Facultății de Studii Europene, din cadrul Universității „Babeş-Bolyai”,
Cluj-Napoca, din anul 2012. În anul 2009 susţine în cadrul aceleiaşi facultăţți teza
de doctorat „Sincronismul lovinescian în presa, memorialistica şi corespondenţa
interbelică”. În cei câţiva ani de carieră universitară susţine cursuri de istorie,
8
identitate şi integrare europeană, publicând articole atât în domeniul modernizării
României interbelice, cât şi al proceselor de integrare europeană.
Doru DUMITRESCU, absolvent al Facultăţii de istorie al Universităţii din

Bucureşti, doctor în istorie, inspector general pentru specilitatea istorie în
Ministerul Educaţiei Naţionale, profesor la Colegiul Naţional „Spiru Haret” din
Bucureşti şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Studii Europene al Universităţii
„Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca,.
Laura M. HERŢA – conferenţiar la Facultatea de Studii Europene (Universitatea

„Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca) şi directorul Departamentului de Relaţii Internaţionale
şi Studii Germane. A absolvit Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale
Comunicării (specializarea Jurnalism) în 1999, Facultatea de Studii Europene în 2002,
precum şi programul de studii aprofundate Managementul relaţiilor internaţionale în
cadrul Facultăţii de Istorie şi Filosofie în 2001. În 2012 ea a obţinut titlul de doctor în
domeniul Istorie la Facultatea de Studii Europene.
Carmen-Nora LAZĂR – cadru didactic, actualmente conferenţiar, la Universitatea

„Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, Facultatea de Studii Europene, din 1995. Domeniile ei
de interes sunt: dreptul Uniunii Europene, dreptul constituţional. În anul 2000 şi-a
susţinut teza de doctorat cu titlul Controlul constituţionalităţii legilor şi altor acte cu
valoare de lege. În perioada 1992–1995 a fost judecătoare la Judecătoria Oradea iar în
perioada 2001–2002 a fost expert juridic într-un programul PHARE al Uniunii
Europene privind reforma justiţiei. Din 1996 este şi avocat, membru al Uniunii
Naţionale a Barourilor din România.
Mircea Teodor MANIU – absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Economice a

Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, specializarea Management şi doctor în
economie al aceleiaşi universităţi. Conferenţiar şi actualmente prodecan al
Facultăţii de Studii Europene a Universităţii „Babeş-Bolyai”, este titular al
următoareleor discipline: Economie, Macroeconomie, Economie internaţională,
Comunicare şi negociere de afaceri şi Economie managerială. Cele mai
semnificative proiecte de cercetare şi publicaţii vizează următoarele arealuri:
conjunctura şi dezvoltarea economică, politicile macroeconomice în România,
economia comparativă în UE.
Sergiu MIŞCOIU – conferenţiar la Facultatea de Studii Europene şi directorul

Centrului de Cooperări Internaţionale al Universităţii „Babeş-Bolyai”,
Cluj-Napoca. Este doctor şi abilitat în ştiinţe politice al Universităţii Paris-Est şi
doctor în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai” şi conducător de doctorate la
aceste două universităţi. Domeniile sale de interes sunt teoriile constructiviste şi
discursive aplicate formării şi funcţionării comunităţilor politice şi, mai ales,
emergenţei grupurilor radicale, populiste şi extremiste.
9
Raluca MOLDOVAN – lector în cadrul Departamentului de Relaţii Internaţionale
şi Studii Germane al Facultăţii de Studii Europene, Universitatea „Babeş-Bolyai”,
Cluj-Napoca. Este doctor în istorie cu o teză despre reprezentarea Holocaustului în
cinematografie, publicată de Lambert Academic Publishing (Germania). Ariile sale
de interes includ mass media, cultura de masă, istoria Orientului Mijlociu şi studii
despre imigraţie.
Paula MUREŞAN – lector în cadrul Facultăţii de Studii Europene, Universitatea

Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, fiind doctor în relaţii internaţionale din 2013.
Absolventă a masteratului de Studii Iudaice, este licenţiată a Facultăţii de Litere
(engleză-franceză) şi a Facultăţii de Istorie şi Filosofie. Domeniul de interes este
asociat relaţiilor internaţionale din Europa, în special instituţiile Uniunii Europene,
europenizarea României şi extremismul de dreapta european din secolul XX.
Valentin NAUMESCU – conferenţiar abilitat la Facultatea de Studii Europene a

Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. A fondat (2013) şi coordonează Grupul
de Reflecţie „Citadel”. Este expert independent al Comisiei Europene în relaţii
internaţionale. A fost secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe (2005–2007)
şi Consul General al României la Toronto (2008–2012), având gradul diplomatic
de ministru-consilier.
Radu NECHITA – conferenţiar la Facultatea de Studii Europene a Universităţii

„Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Are o experienţă didactică de două decenii în Franţa
(maseterat, doctorat, predare la Université Aix-Marseille III) şi în România
(Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeş-Bolyai). Domeniul său de
interes îl reprezintă factorii instituţionali ai dezvoltării economice, cu accentul pe
mediul de afaceri, fiscalitate, sisteme monetare şi bancare. Este formator în
domeniul educaţiei economice, financiare şi antreprenoriale.
Victor NEUMANN – profesor la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie a

Universităţii de Vest din Timişoara, director al Centrului de Studii Avansate în
Istorie şi al Şcolii Doctorale de Istorie. A absolvit Facultatea de Istorie-Filozofie a
Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, în anul 1976 şi a obţinut titlul de
doctor în istorie în anul 1992 la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti
cu teza Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est, publicată în
patru ediţii în limba română sub titlul Tentaţia lui homo europaeus.
Flavian-Cătălin PAH a absolvit Colegiul European – Natolin, Varşovia în anul

2015, cu o teză axată pe reforma politicii de coeziune. Este doctorand al Facultăţii
de Studii Europene din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, unde
susţine workshop-uri dedicate pregătirii studenţilor pentru competiţiile EPSO, cât
şi seminarii de istorie europeană. În anul 2015 a obţinut titlul de EU Careers
Student Ambassador, oferit de Comisia Europeană.
10
Ciprian Adrian PĂUN – conferențiar la Facultatea de Științe Economice şi
Gestiunea Afacerilor a Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca şi avocat
specializat în drept comercial şi fiscal şi tranzacţii internaţionale. Experienţa sa
academică include poziţiile de profesor asociat la Universitatea Bucureşti,
Facultatea de Drept, lector asociat la Plymouth State University, profesor asociat la
Ecole de Management de Normandie şi Cercetator la Institutul de Drept fiscal
internaţional din cadrul Universităţii Economice din Viena.
Nicolae PĂUN – profesor şi decanul Facultăţii de Studii Europene a Universităţii

„Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Specializat în istorie economică şi istoria integrării
europene, este membru al Grupului istoricilor integrării europene de pe lângă
Comisia Europeană şi al altor asociaţii academice dedicate europenisticii, la nivel
naţional şi internaţional. Este titularul unei catedre Jean Monnet Ad Personam,
dedicate integrării în spaţiul central-est-european.
Ovidiu PECICAN este profesor la Facultatea de Studii Europene a Universităţii

„Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Ambasador naţional al Anului European al
Dialogului Intercultural (2008). Autor al unor volume de eseuri, studii şi
monografii istorice şi de teorie și practică istoriografică. A obţinut abilitarea în
istorie în 2017.
Laurenţiu PETRILA, licenţiat în ştiinţe administrative, specializarea Administraţie

Europeană la Facultatea de Studii Europene din cadrul Universităţii
„Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Totodată este licenţiat în teologie pastorală la
Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti. De asemenea, a absolvit masteratul
din cadrul Departamentului de Sociologie politică, Facultatea de Ştiinţe Politice din
cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative. În prezent este
doctorand al Şcolii Doctorale Paradigma Europeană, Facultatea de Studii
Europene, din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, cu o lucrare
despre Criza valorilor europene în contextul globalizării. A efectuat stagii de
cercetare la Universitatea Carolină din Praga (2014) şi la Universitatea din Viena
(2015).
Titus POENARU a absolvit Facultatea de Studii Europene şi Facultatea de Drept

din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca şi a obţinut titlul de doctor în
relaţii internaţionale al aceleiaşi universităţi. În prezent este responsabil pentru
relaţia Comisiei Europene cu Parlamentul European.
Ioan-Aurel POP este profesor și rector al Universității Babeș-Bolyai din

Cluj-Napoca, autor și coautor a peste cincizeci de cărți, tratate și manuale și a peste
trei sute de studii și articole, Doctor Honoris Causa al universităților din Alba
Iulia, Timișoara, Oradea, Cahul, Galați, Sibiu, Târgu Mureș, Universitatea de Stat
din Chișinău, Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” din Chișinău. Este membru
11
titular al Academiei Române, al Academiei Europene de Știință și Artă de la
Salzburg, al Academiei Naționale Virgiliene din Mantova (Italia) și membru
corespondent al Academiei Europene de Științe, Arte și Litere din Paris. A activat
ca director al Institutului Cultural Român din New York (SUA) și al Institutului
Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția (Italia). Este director al
Centrului de Studii Transilvane din cadrul Academiei Române.
Cristian POPA, absolvent al studiilor de licenţă şi master în studii europene la

Facultatea de Studii Europene din Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca.
Doctorand în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene. 1992–2013 Jurnalist.
Domenii de interes: studii electorale, metode cantitative, machine learning, natural
language processing.
Andrei RĂDULESCU – macroeconomistul Băncii Transilvania şi cercetător la

Institutul de Economie Mondială din cadrul Academiei Române. Absolvent al
Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale din cadrul Academiei de Studii
Economice Bucureşti (2001); masterat la Facultatea de Economie, Universitatea
din Porto, Portugalia; studii post-universitare şi experienţă profesională la instituţii
din Portugalia şi România; doctorat în Economie Internaţională, ASE Bucureşti;
post-doctorat la Academia Română.
Diana-Gabriela REIANU, lector în cadrul Facultǎţii de Studii Europene,

absolventǎ a Facultǎţii de Istorie şi Filosofie, Ştiinţe Economice şi Drept, cu studii
de masterat în Administraţie Publicǎ şi doctor în Istorie. Activitatea de cercetare de
pânǎ în prezent a fost orientatǎ primordial înspre domeniul social şi domeniul
administraţiei publice. Este doctor în ştiinţe istorice în cadrul Şcolii Doctorale
Paradigma Europeană al Facultăţii de Studii Europene.
Elena RUSU – doctorandă la Facultatea de Studii Europene, Universitatea

„Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca şi realizează o lucrare ce analizează impactul
capitalui francez asupra modernizării şi dezvoltării României după momentul 1989.
Domeniile de interes vizate de autor sunt istorie economică, instituţiile Uniunii
Europene, cu un accent deosebit pe impactul capitalului străin asupra modernizării
Europei Centrale şi de Sud-Est în perioada contemporană.
Sorina SOARE – cercetător la Universitatea din Florenţa. A studiat ştiinţe politice

la Universitatea din Bucureşti şi a obţinut un doctorat în ştiinţe politice la
Université Libre de Bruxelles. S-a specializat în domeniul politicii comparate, cu
un focus pe zona post-comunistă. Printre interesele ei de cercetare se regasesc
partide politice, populismul şi procesul de democratizare.
Dan ZBUCHEA a absolvit Facultatea de Studii Europene a Universităţii

„Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, în anul 2006. În anul 2011 a obţinut titlul de doctor
12
în cadrul Şcolii Doctorale Paradigma Europeană, Facultatea de Studii Europene. În
timpul anilor de studiu i-a fost acordată o diplomă de merit de către Ambasada
Marii Britanii la Bucureşti. În decursul activităţii sale s-a instruit şi specializat prin
diverse stagii de formare susţinute de universităţi din Germania, Elveţia, Olanda şi
S.U.A. În prezent activează în cadrul Agenţiei pentru Dezvoltare Regională Centru.
13
14
CUPRINS
Despre Europa (Acad. Ioan-Aurel Pop)...................................................................................... 00

Prolegomene (Prof. univ. dr. Nicolae Păun)............................................................................... 00
I. NOI, EUROPENII. MODELE ŞI PROIECTE

ANTECEDENTE ALE MIŞCĂRII PENTRU INTEGRARE EUROPEANĂ (Nicolae Păun).......... 00
CONCEPTUALIZAREA MODERNITĂŢII ÎN SPAŢIILE MULTI- ŞI
INTERCULTURALE. CAZUL EUROPEI CENTRALE ŞI DE EST (Victor Neumann)..... 00
ROMÂNIA, ACTOR ÎN ANTANTELE REGIONALE DE INTEGRARE EUROPEANĂ
(Radu Albu-Comănescu)............................................................................................................. 00
OPŢIUNI DE FEDERALIZARE A EUROPEI ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA
RĂZBOI MONDIAL. MIŞCĂRI DE REZISTENŢĂ (Dan Zbuchea) .......................... 00
II. EUROPA POSTBELICĂ. INTEGRARE ŞI RĂZBOI RECE

MIŞCAREA PENTRU UNITATE EUROPEANĂ (Flavian-Cătălin Pah)................................ 00
MONSIEUR EUROPE. JEAN MONNET (Radu Albu-Comănescu, Ciprian-Adrian Păun) ..... 00
EUROPA, PROIECTUL UNEI VIEŢI. ROBERT SCHUMAN (Sergiu Mişcoiu, Laura Herţa)....... 00
DECLARAŢIA SCHUMAN, 9 MAI 1950 (***)....................................................................... 00
KONRAD ADENAUER ŞI INTEGRAREA EUROPEANĂ (Georgiana Ciceo)...................... 00
O CONŞTIINŢĂ EUROPEANĂ. ALCIDE DE GASPERI (Nicolae Păun) .............................. 00
PENTRU EUROPA. WINSTON CHURCHILL (Raluca Bădilă).............................................. 00
III. EXPERIENŢA POLITICO-INSTITUŢIONALĂ.

DE LA COMUNITĂŢI LA UNIUNE
EVOLUŢIA JURIDICĂ A COMUNITĂŢILOR ŞI A UNIUNII (Carmen Lazăr) .................... 00
DE LA CONSTITUŢIA EUROPEANĂ LA TRATATUL DE LA LISABONA
(Adrian Corpădean) ....................................................................................................... 00
PROIECTUL EUROPEAN LA ORA REALITĂŢILOR ŞI PROVOCĂRILOR
(Radu Albu-Comănescu) ................................................................................................ 00
DESPRE SISTEMUL INSTITUŢIONAL. COMISIA EUROPEANĂ, CONSILIUL UNIUNII
EUROPENE, CONSILIUL EUROPEAN, CURTEA DE JUSTIŢIE A UNIUNII
EUROPENE (Paula Mureşan, Elena Rusu)................................................................... 00
PARLAMENTUL EUROPEAN, O DIMENSIUNE COMUNITARĂ (Ciprian-Adrian Păun,
Cristian Popa)................................................................................................................ 00
BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ ŞI LUNGUL DRUM AL INTEGRĂRII
ECONOMICE (Horaţiu Dan) ........................................................................................ 00
EUROSCEPTICISM ŞI EXTREMISM ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ. CAZUL ROMÂNIEI
ÎN PERSPECTIVĂ COMPARATIVĂ (Sergiu Mişcoiu, Sorina Soare)........................ 00
IV. POLITICI ŞI STRATEGIE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ. AGENDA 2020

GUVERNANŢĂ ŞI POLITICI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ (Georgiana Ciceo)................... 00
POLITICA DE COEZIUNE (Nicoleta Racolţa-Paina).............................................................. 00
15
POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI (Mihaela Oprescu, Georgiana Ciceo) ............. 00
POLITICA INDUSTRIALĂ (Radu Nechita, Monica Ioana Burcă-Voicu)................................ 00
POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ (Georgiana Ciceo, Monica Ioana Burcă-Voicu).............. 00
POLITICA ÎN DOMENIUL MIGRAŢIEI (Romana Cramarenco) ........................................... 00
EUROPA SOCIALĂ (Diana Reianu) ........................................................................................ 00
AGENDA EUROPA 2020 (Adrian Corpădean) ........................................................................ 00
SPAŢIUL PUBLIC EUROPEAN ŞI POLITICILE DE COMUNICARE MASS-MEDIA
(Miruna Balosin)............................................................................................................ 00
V. REFERINŢE, MEMORIE ŞI SIMBOLISM EUROPEAN

TIPURI EUROPENE (Ovidiu Pecican) ..................................................................................... 00
EUROPENISM ŞI MODERNIZARE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC ÎN SECOLELE
XVIII–XXI (Doru Dumitrescu) ..................................................................................... 00
SINCRONISMUL LOVINESCIAN, UN ORIZONT EUROPEAN ASUMAT (Dorin Dobra) ........ 00
IDENTITATE, VALORI ŞI ETHOS EUROPEAN (Laurenţiu Petrilă) .................................... 00
VI. INTEGRARE ECONOMICĂ EUROPEANĂ.

EUROPA, PIEŢE UNICE. PROIECTUL. ACTORII
STADIALITATEA INTEGRĂRII PIEŢEI EUROPENE (Mircea Maniu) ................................ 00
PRINCIPIILE FUNCŢIONĂRII PIEŢEI UNICE EUROPENE (Mircea Maniu) ...................... 00
MIŞCAREA MĂRFURILOR, SERVICIILOR, MUNCII ŞI CAPITALURILOR
(Romana Cramarenco)................................................................................................... 00
REGIONALIZAREA ECONOMICĂ ŞI CONCURENŢA INTER-REGIONALĂ
(Mircea Maniu) .............................................................................................................. 00
BUGETUL UNIUNII EUROPENE (Florin Duma) ................................................................... 00
FISCALITATEA IN UNIUNEA EUROPEANĂ (Radu Nechita, Florin Duma) ....................... 00
MONEDA UNICĂ EUROPEANĂ – EURO (Andrei Rădulescu).............................................. 00
UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN CONTEXTUL FLUXURILOR ECONOMICE GLOBALE
(Mircea Maniu, Monica Ioana Burcă-Voicu)................................................................. 00
VII. EXPERIENŢA EXTINDERII

ACTORI INSTITUŢIONALI, STATE ŞI CETĂŢENI ÎN PROCESUL EXTINDERII
(Titus Poenaru) .............................................................................................................. 00
EXPERIENŢA EXTINDERII UNIUNII EUROPENE – CAZUL ROMÂNIEI
(Melania-Gabriela Ciot) ................................................................................................ 00
VIII. UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN SISTEMUL RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

UNIUNEA EUROPEANĂ PE HARTA GEO-POLITICĂ A ACTORILOR GLOBALI
(Valentin Naumescu)...................................................................................................... 00
UNIUNEA EUROPEANĂ ÎNTRE PARTENERIATUL SINE QUA NON CU NATO ŞI
PROPUNERILE DE EMANCIPARE ALE „AXEI” FRANCO-GERMANE
(Şerban Filip Cioculescu) .............................................................................................. 00
DIMENSIUNEA SUDICĂ A POLITICII DE VECINĂTATE A UNIUNII EUROPENE ŞI
CRIZA IMIGRANŢILOR (Raluca Moldovan).............................................................. 00
UNIUNEA EUROPEANĂ. PUTERE NORMATIVĂ, PUTERE CIVILĂ (Laura Herţa) ........ 00
16
IX. ÎN LOC DE POSTFAŢĂ (Nicolae Păun).......................................................................... 00
Bibliografie................................................................................................................................. 00
Rezumat...................................................................................................................................... 00
Summary .................................................................................................................................... 00
Sommaire.................................................................................................................................... 00
Index........................................................................................................................................... 00
Note biografice ........................................................................................................................... 00
17
18
TABLE DES MATIÈRES
Les Roumains sur l’Europe ( Acad. Prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop).......................................... 00
Prolégomènes (Prof. univ. dr. Nicolae Păun) ............................................................................. 00
I. NOUS, LES EUROPÉENS. MODÈLES ET PROJETS
ANTÉCÉDENTS DU MOUVEMENT POUR L’INTÉGRATION EUROPÉENNE

(Nicolae Păun) ............................................................................................................... 00
LA CONCEPTUALISATION DE LA MODERNITÉ DANS LES ESPACES MULTI- ET
INTERCULTURELS. LE CAS DE L’EUROPE CENTRALE ET ORIENTALE
(Victor Neumann)........................................................................................................... 00
LA ROUMANIE, UN ACTEUR DANS LES ENTENTES RÉGIONALES DE
L’INTÉGRATION EUROPÉENNE (Radu Albu-Comănescu)...................................... 00
OPTIONS DE FÉDÉRALISATION DE L’EUROPE PENDANT LA SECONDE GUERRE
MONDIALE. MOUVEMENTS DE RÉSISTANCE (Dan Zbuchea) ............................ 00
II. L’EUROPE DE L’APRÈS-GUERRE.

INTÉGRATION ET GUERRE FROIDE
LE MOUVEMENT POUR L’UNITÉ EUROPÉENNE (Flavian-Cătălin Pah) ......................... 00

MONSIEUR EUROPE : JEAN MONNET (Radu Albu-Comănescu, Ciprian-Adrian Păun) .... 00
L’EUROPE, LE PROJET D’UNE VIE : ROBERT SCHUMAN (Sergiu Mişcoiu, Laura Herţa) ..... 00
LA DÉCLARATION SCHUMAN, LE 9 MAI 1950 (***)........................................................ 00
KONRAD ADENAUER ET L’INTÉGRATION EUROPÉENNE (Georgiana Ciceo) ............. 00
UNE CONSCIENCE EUROPÉENNE. ALCIDE DE GASPERI (Nicolae Păun)...................... 00
POUR L’EUROPE. WINSTON CHURCHILL (Raluca Bădilă) ............................................... 00
III. L’EXPÉRIENCE POLITIQUE-INSTITUTIONNELLE.

DES COMMUNAUTÉS À L’UNION
L’ÉVOLUTION JURIDIQUE DES COMMUNAUTÉS ET DE L’UNION (Carmen Lazăr) ... 00

DE LA CONSTITUTION EUROPÉENNE AU TRAITÉ DE LISBONNE (Adrian Corpădean) ..... 00
LE PROJET EUROPÉEN À L’HEURE DES RÉALITÉS ET DES DÉFIS
SUR LE SYSTÈME INSTITUTIONNEL. COMMISSION EUROPÉENNE, CONSEIL DE
L’UNION EUROPÉENNE, CONSEIL EUROPÉEN, COUR DE JUSTICE DE
L’UNION EUROPÉENNE (Paula Mureşan, Elena Rusu) ............................................ 00
LE PARLEMENT EUROPÉEN, UNE DIMENSION COMMUNAUTAIRE (Ciprian-Adrian
Păun, Cristian Popa) ..................................................................................................... 00
LA BANQUE CENTRALE EUROPÉENNE ET LE LONG CHEMIN DE L’INTÉGRATION
ÉCONOMIQUE (Horațiu Dan)..................................................................................... 00
EUROSCEPTICISME ET EXTRÉMISME DANS L’UNION EUROPÉENNE. LE CAS DE
LA ROUMANIE DANS UNE PERSPECTIVE COMPARATIVE (Sergiu Mişcoiu,
Sorina Soare) ................................................................................................................. 00
19
IV. POLITIQUES ET STRATÉGIE DANS L’UNION EUROPÉENNE.
L’AGENDA 2020
GOUVERNANCE ET POLITIQUES DANS L’UNION EUROPÉENNE (Georgiana Ciceo) . 00
LA POLITIQUE DE COHÉSION (Nicoleta Racolţa-Paina)..................................................... 00
LA POLITIQUE DANS LE DOMAINE DE LA CONCURRENCE (Mihaela Oprescu,
Georgiana Ciceo)........................................................................................................... 00
LA POLITIQUE INDUSTRIELLE (Radu Nechita, Monica Ioana Burcă-Voicu) ..................... 00
LA POLITIQUE AGRICOLE COMMUNE (Georgiana Ciceo, Monica Ioana Burcă-Voicu) .. 00
LA POLITIQUE DANS LE DOMAINE DE LA MIGRATION (Romana Cramarenco) .......... 00
L’EUROPE SOCIALE (Diana Reianu) ..................................................................................... 00
L’AGENDA EUROPE 2020 (Adrian Corpădean)..................................................................... 00
L’ESPACE PUBLIC EUROPÉEN ET LES POLITIQUES DE COMMUNICATION
MASS-MÉDIA (Miruna Balosin).................................................................................. 00
V. RÉFÉRENCES, MÉMOIRE ET SYMBOLISME EUROPÉENS

TYPOLOGIES EUROPÉENNES (Ovidiu Pecican) .................................................................. 00
EUROPÉISME ET MODERNISATION DANS L’ESPACE ROUMAIN AUX XVIIIe–
XXIe SIÈCLES (Doru Dumitrescu) ............................................................................... 00
LE SYNCHRONISME DE LOVINESCU, UN HORIZON EUROPÉEN ASSUMÉ
(Dorin Dobra) ................................................................................................................ 00
IDENTITÉ, VALEURS ET ETHOS EUROPÉENS (Laurenţiu Petrilă) ................................... 00
VI. INTÉGRATION ÉCONOMIQUE EUROPÉENNE.

L’EUROPE DU MARCHÉ UNIQUE. PROJET. ACTEURS
ÉTAPES DE L’INTÉGRATION DU MARCHÉ EUROPÉEN (Mircea Maniu) ....................... 00
PRINCIPES DU FONCTIONNEMENT DU MARCHÉ UNIQUE EUROPÉEN
(Mircea Maniu) .............................................................................................................. 00
LES MOUVEMENTS DE BIENS, SERVICES, TRAVAIL ET CAPITAUX
RÉGIONALISATION ÉCONOMIQUE ET CONCURRENCE INTERRÉGIONALE
(Mircea Maniu) .............................................................................................................. 00
LE BUDGET DE L’UNION EUROPÉENNE (Florin Duma) ................................................... 00
LA FISCALITÉ DANS L’UNION EUROPÉENNE (Radu Nechita, Florin Duma).................. 00
LA MONNAIE UNIQUE EUROPÉENNE – L’EURO (Andrei Rădulescu).............................. 00
L’UNION EUROPÉENNE DANS LE CONTEXTE DES FLUX ÉCONOMIQUES
GLOBAUX (Mircea Maniu, Monica Ioana Burcă-Voicu) ............................................ 00
VII. L’EXPÉRIENCE DE L’ÉLARGISSEMENT

ACTEURS INSTITUTIONNELS, ÉTATS ET CITOYENS DANS LE PROCESSUS
D’ÉLARGISSEMENT (Titus Poenaru)......................................................................... 00
L’EXPÉRIENCE DE L’ÉLARGISSEMENT DE L’UNION EUROPÉENNE – LE CAS DE
LA ROUMANIE (Melania-Gabriela Ciot).................................................................... 00
VIII. L’UNION EUROPÉENNE DANS LE SYSTÈME DES RELATIONS

INTERNATIONALES
L’UNION EUROPÉENNE SUR LA CARTE GÉOPOLITIQUE DES ACTEURS GLOBAUX
(Valentin Naumescu) ................................................................................................................. 00
20
L’UE ENTRE LE PARTENARIAT SINE QUA NON AVEC L’OTAN ET LES
PROPOSITIONS D’ÉMANCIPATION DE « L’AXE » FRANCO-ALLEMAND
LA DIMENSION SUD DE LA POLITIQUE DE VOISINAGE DE L’UNION
EUROPÉENNE ET LA CRISE DES MIGRANTS (Raluca Moldovan) ....................... 00
L’UNION EUROPÉENNE. POUVOIR NORMATIF. POUVOIR CIVIL (Laura Herţa)......... 00
IX. EN GUISE DE POSTFACE (Nicolae Păun) ..................................................................... 00

Bibliographie .............................................................................................................................. 00
Rezumat...................................................................................................................................... 00
Summary .................................................................................................................................... 00
Sommaire.................................................................................................................................... 00
Table of Contents........................................................................................................................ 00
Table des matières ...................................................................................................................... 00
Index........................................................................................................................................... 00
Notes biographiques ................................................................................................................... 00
21
22
TABLE OF CONTENTS
About Europe (Acad. Prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop) ................................................................ 00

Prolegomena (Prof. univ. dr. Nicolae Păun)............................................................................... 00
I. WE, THE EUROPEANS. MODELS AND PROJECTS
ANTECEDENTS OF THE MOVEMENT FOR EUROPEAN INTEGRATION

(Nicolae Păun) ............................................................................................................... 00
THE CONCEPTUALIZATION OF MODERNITY IN THE MULTI AND INTERCULTURAL
SPACES. THE CASE OF CENTRAL AND EASTERN EUROPE (Victor Neumann) ......... 00
ROMANIA, ACTOR IN THE REGIONAL ATTEMPTS OF EUROPEAN INTEGRATION
OPTIONS FOR EUROPE’S FEDERALISATION DURING WORLD WAR II.
RESISTANCE MOVEMENTS (Dan Zbuchea) ............................................................ 00
II. POSTWAR EUROPE. INTEGRATION AND COLD WAR
THE MOVEMENT FOR EUROPEAN UNITY (Flavian-Cătălin Pah) .................................... 00

MONSIEUR EUROPE. JEAN MONNET (Radu Albu-Comănescu, Ciprian-Adrian Păun) ..... 00
EUROPE, THE PROJECT OF A LIFETIME: ROBERT SCHUMAN (Sergiu Mişcoiu,
Laura Herţa) .................................................................................................................. 00
THE SCHUMAN DECLARATION, 9 MAY 1950 (***).......................................................... 00
KONRAD ADENAUER AND THE EUROPEAN INTEGRATION (Georgiana Ciceo) ......... 00
A EUROPEAN CONSCIENCE. ALCIDE DE GASPERI (Nicolae Păun)................................ 00
FOR EUROPE. WINSTON CHURCHILL (Raluca Bădilă)...................................................... 00
III. THE POLITICAL-INSTITUTIONAL EXPERIENCE

FROM COMMUNITIES TO UNION
THE JURIDICAL EVOLUTION OF THE COMMUNITIES AND THE UNION

(Carmen Lazăr).............................................................................................................. 00
FROM THE EUROPEAN CONSTITUTION TO THE LISBON TREATY (Adrian Corpădean) ... 00
THE EUROPEAN PROJECT AT A TIME OF REALITIES AND CHALLENGES
ABOUT THE INSTITUTIONAL SYSTEM. THE COMMISSION, THE COUNCIL, THE
COURT OF JUSTICE OF THE EU, THE CENTRAL EUROPEAN BANK
(Paula Mureşan, Elena Rusu) ........................................................................................ 00
THE EUROPEAN PARLIAMENT, A COMMUNITY DIMENSION (Ciprian-Adrian Păun,
Cristian Popa)................................................................................................................ 00
THE CENTRAL EUROPEAN BANK AND THE THE LONG WAY TOWARDS
ECONOMIC INTEGRATION (Horaţiu Dan)............................................................... 00
EUROSCEPTICISM AND EXISTENTIALISM IN THE EUROPEAN UNION. THE CASE
OF ROMANIA IN A COMPARATIVE PERSPECTIVE (Sergiu Mişcoiu,
Sorina Soare) ................................................................................................................. 00
23
IV. POLICIES AND STRATEGY IN THE EUROPEAN UNION.
EUROPE 2020 AGENDA
GOVERNANCE AND POLICIES IN THE EUROPEAN UNION (Georgiana Ciceo) ............ 00
THE COHESION POLICY (Nicoleta Racolţa-Paina) ............................................................... 00
THE POLICY IN THE DOMAIN OF COMPETITION (Mihaela Oprescu, Georgiana Ciceo)........ 00
THE INDUSTRIAL POLICY (Radu Nechita, Monica Ioana Burcă-Voicu).............................. 00
THE COMMON AGRICULTURAL POLICY (Georgiana Ciceo, Monica Ioana Burcă-Voicu)...... 00
THE POLICY IN THE DOMAIN OF MIGRATION (Romana Cramarenco)........................... 00
SOCIAL EUROPE (Diana Reianu)............................................................................................ 00
EUROPE 2020 AGENDA (Adrian Corpădean)......................................................................... 00
THE EUROPEAN PUBLIC SPACE AND THE MASS-MEDIA COMMUNICATION
POLICIES (Miruna Balosin) ......................................................................................... 00
V. REFERENCES, MEMORY AND EUROPEAN SYMBOLISM

EUROPEAN TYPES (Ovidiu Pecican)...................................................................................... 00
EUROPEANISM AND MODERNIZATION IN THE ROMANIAN AREA IN THE 18TH –
21ST CENTURIES (Doru Dumitrescu)......................................................................... 00
THE SYCHRONISM OF LOVINESCU, AN UNDERTAKEN EUROPEAN HORIZON
(Dorin Dobra) ................................................................................................................ 00
IDENTITY, VALUES AND EUROPEAN ETHOS (Laurenţiu Petrilă) ................................... 00
VI. EUROPEAN ECONOMIC INTEGRATION. SINGLE MARKET EUROPE.

THE PROJECT. THE ACTORS
THE STANDARDIZATION OF THE EUROPEAN MARKET INTEGRATION
(Mircea Maniu) ............................................................................................................. 00
OPERATING PRINCIPLES OF THE EUROPEAN SINGLE MARKET (Mircea Maniu)....... 00
THE MOVEMENT OF MERCHANDISE, SERVICES, LABOUR AND CAPITALS
ECONOMIC REGIONALIZATION AND INTER-REGIONAL COMPETITION
(Mircea Maniu) .............................................................................................................. 00
THE EUROPEAN UNION BUDGET (Florin Duma) ............................................................... 00
FISCAL POLICIES IN THE EUROPEAN UNION (Radu Nechita, Florin Duma) .................. 00
THE COMMON EUROPEAN CURRENCY – THE EURO (Andrei Rădulescu) ................... 00
THE EUROPEAN UNION IN THE CONTEXT OF GLOBAL ECONOMIC FLOWS
(Mircea Maniu, Monica Ioana Burcă-Voicu)................................................................. 00
VII. THE ENLARGEMENT EXPERIENCE

INSTITUTIONAL ACTORS, STATES AND CITIZENS IN THE ENLARGEMENT
PROCESS (Titus Poenaru) ............................................................................................ 00
EUROPEAN UNION ENLARGEMENT EXPERIENCE – THE CASE OF ROMANIA
(Melania-Gabriela Ciot) ................................................................................................ 00
VIII. THE EUROPEAN UNION

IN THE SYSTEM OF INTERNATIONAL RELATIONS
THE EUROPEAN UNION ON THE GEO-POLITICAL MAP OF THE GLOBAL ACTORS
(Valentin Naumescu)...................................................................................................... 00
24
EU BETWEEN A SINE QUA NON PARTNERSHIP WITH NATO AND THE
EMANCIPATION PROPOSALS OF THE FRENCH-GERMAN “AXIS”
THE SOUTHERN DIMENSION OF THE EUROPEAN UNION NEIGHBOURHOOD
POLICY AND THE MIGRANT CRISIS (Raluca Moldovan) ...................................... 00
THE EUROPEAN UNION. NORMATIVE POWER, CIVILIAN POWER (Laura Herţa) ...... 00
IX. INSTEAD OF AN AFTERWORD (Nicolae Păun) .......................................................... 00

References .................................................................................................................................. 00
Rezumat...................................................................................................................................... 00
Summary .................................................................................................................................... 00
Sommaire.................................................................................................................................... 00
Table of Contents........................................................................................................................ 00
Table des matières ...................................................................................................................... 00
Index........................................................................................................................................... 00
Note biografice ........................................................................................................................... 00
25
26
ROMÂNII ÎN EUROPA DE-A LUNGUL ISTORIEI:
ÎNTRE OCCIDENTUL LATIN ŞI ORIENTUL BIZANTIN
Excentrici în raport cu Occidentul – care a oferit lumii modelul dominant de

civilizaţie din perioada mai recentă – românii apar în ochii opiniei publice
internaţionale ca un popor atipic, situat într-o regiune preponderent slavă, dar un
popor cu pretenţii de latinitate şi de apartenenţă occidentală, despre care se ştiu
puţine lucruri, disparate şi de senzaţie, de la legende până la frânturi de realitate.
Aspectele stranii nu provin atât din modul de formare a românilor ca popor, cât din
evoluţia lor ulterioară. Oricum, prin nume, limbă şi formă de creştinare, românii
aparţin ariei de cultură occidentale, pe când prin ritul bizantin, prin limba
medievală a cultului, culturii şi cancelariilor şi prin alfabetul chirilic (repudiat
oficial abia în secolul al XIX-lea) sunt mai degrabă de tradiţie răsăriteană.1
Formarea rom‚nilor ca popor romanic
Românii sunt un popor romanic şi s-au născut, ca orice popor romanic, în

mileniul I al erei creştine (între secolele I–II şi VIII–IX), printr-un îndelungat şi
complex proces istoric, în urma cuceririi Daciei de către romani. Zona de formare
este un spaţiu vast şi eterogen, situat în regiunea carpato-danubiană şi pontico-
balcanică, restructurat apoi cu precădere la nordul Dunării de Jos, până spre
Carpaţii Păduroşi şi de la valea Tisei până la valea Nistrului. Elementele etnice
principale din care s-au constituit românii sunt analoage celor care stau la baza
tuturor popoarelor romanice: elementul vechi, băştinaş, preroman, adică daco-geţii,
ramura nordică a tracilor (la francezi, elementul acesta preroman a fost format din
gali sau celţi, la spanioli din celtiberi etc.); elementul cuceritor, romanii (numitorul
comun al tuturor popoarelor romanice europene); elementul migrator, adică slavii
(în cazul popoarelor romanice occidentale, componentele migratoare au fost
germanice: francii pentru francezi, vizigoţii pentru spanioli, ostrogoţii şi
longobarzii pentru italieni etc.). Altfel spus, peste puţinii daco-geţi rămaşi în viaţă
(alături de alte mărunte grupuri etnice), după decenii de războaie nimicitoare, au
venit prin cucerire romanii (mai corect, latinofonii sau vorbitorii de latină) şi au
fondat o serie de provincii romane, cea mai importantă dintre ele fiind Dacia
(creată în anul 106 d. Hr.). Romanizarea Daciei s-a produs cu precădere printr-o
intensă şi masivă colonizare, organizată cu grijă de statul roman, pe de o parte, şi
spontană, cu mulţimi latinofone venite „din toată lumea romană” (ex toto orbe
1
Pentru o scurtă sinteză privind trecutul românilor, vezi Ioan-Aurel Pop, Romanians and
Romania: A Brief History, New York, 1999.
27
romano), în căutarea norocului. În scurtă vreme, vechea Dacie s-a „romanizat” din
toate punctele de vedere, deopotrivă formal (de suprafaţă) şi profund (adică sub
aspect lingvistic şi spiritual). La retragerea autorităţilor romane din Dacia, în
timpul crizei Imperiului de la finele secolului al III-lea, a rămas pe loc o relativ
numeroasă populaţie de rând care vorbea o latină populară modificată după
specificul locului. Peste această populaţie (care încă nu era constituită ca
românească) au trecut mai multe valuri migratoare (germanice şi turanice), dintre
care cel mai important a fost cel slav, (ajuns în Dacia prin secolele VI–VII), care,
în parte, s-au şi aşezat printre protoromâni sau preromâni. După câteva secole de
convieţuire cu aceşti români timpurii, slavii au sfârşit prin a fi asimilaţi, nu înainte
de a lăsa importante urme în limba română, în toponimie şi în alte laturi ale vieţii
locale. Prin urmare, românii sunt un popor romanic din romanitatea orientală, latini
în primul rând prin limbă; ei aveau să devină şi bizantini prin credinţă.
Ca majoritatea popoarelor, românii au avut până relativ recent un dublu
nume etnic (etnonim), unul dat lor de ei înşişi şi un altul dat de străini. Denumirea
proprie (endonimul) este „rumân” sau, mai ales de la umanism încoace, „român”,
termen moştenit în limba română din latinescul romanus şi folosit de români pentru
a se numi pe sine de la începutul existenţei lor ca popor. Există destule mărturii
medievale care atestă, începând cu secolele XIII–XIV, faptul că locuitorii de la
Dunăre şi Carpaţi se chemau pe sine români şi, mai mult, că unii dintre ei erau
conştienţi de descendenţa lor romană sau, altfel spus, aveau conştiinţa romanităţii
lor. Străinii însă – în primul rând vecinii bizantini, slavi, maghiari, germani etc. –
le-au spus românilor „vlahi” (exonimul) sau cu termeni similari, derivaţi, cum ar fi
„blaci”, „valahi”, „volohi”, „vlasi”, „oláhok”, „Walachen”, „ilac”, „oulagh” etc.,
răspândiţi apoi şi în rândul popoarelor occidentale. Se pare că termenul de „vlah”
provine de la numele unui trib celtic romanizat – Volcae – atribuit apoi, în general,
latinofonilor sau popoarelor de origine romană şi restrâns în Europa Centrală şi
Sud-Estică la nivelul românilor, singurii latinofoni de aici. Interesant este faptul că
ambele nume (adică şi cel de „român” şi cel de „vlah”), pe bună dreptate
considerate sinonime, indică din punct de vedere etimologic şi semantic exact
acelaşi lucru, anume romanitatea acestui popor şi, respectiv, latinitatea limbii sale.
Momentul final al etnogenezei românilor se poate considera secolul al IX-lea, adică
atunci când aceştia apar menţionaţi cu numele de „vlahi” sau „blaci”, cam în
perioada când se depuneau „Jurămintele de la Strasbourg” (842), prima atestare a
limbii franceze şi, deci, a existenţei certe a poporului francez. Fireşte, un popor şi o
limbă se află în continuă evoluţie şi schimbare, de aceea termeni ca „primă
atestare”, „naştere”, „apariţie” etc. trebuie consideraţi relativi.
Rom‚nii ca popor de frontier„
Românii s-au aflat, de la finalul etnogenezei lor (secolele VIII–IX), la

frontiera dintre cele două mari arii culturale şi confesionale ale Europei, aria latină
28
şi catolică, pe de o parte, şi aria bizantină, slavă şi ortodoxă, pe de alta. Unii autori,
precum Samuel Huntington, relativ recent, au înţeles această „frontieră” ca pe o
precisă şi severă linie de demarcaţie plasată pe arcul Carpaţilor, linie prin care s-ar
fi stabilit pentru eternitate destinul extra-european al românilor. De o parte a
„liniei” s-ar situa popoarele (naţiunile) catolice şi protestante, germanice şi
romanice, creatoare de civilizaţie şi cultură, întreprinzătoare şi tenace, europene, iar
de cealaltă parte s-ar afla popoarele ortodoxe, slave, stagnante şi tradiţionaliste,
„orientale”, un fel de „istm” între Europa şi Asia.2 Considerăm că această judecată
de valoare este grăbită, superficială, simplistă şi, prin urmare, lipsită de temei. De
altminteri, românii, grecii, ungurii, albanezii, balticii şi alţii nu se încadrează decât
foarte vag în această schemă. De exemplu, românii nu sunt slavi, dar sunt
ortodocşi, iar polonezii sunt slavi, dar sunt catolici. Frontiera pe care sunt situaţi
românii există cu adevărat, dar ea nu este o linie, ci o fâşie de câteva sute de
kilometri lăţime, care porneşte de la Marea Baltică şi ajunge până la Dunărea de
Jos şi la Marea Adriatică. În această vastă regiune, spiritualitatea occidentală şi cea
răsăriteană au interferat plenar, de la nivel oficial şi elitar până la nivelul vieţii
cotidiene a oamenilor de rând. Izvoarele istorice pun în lumină pentru Evul Mediu,
în această regiune, chiar persoane şi comunităţi care şi-au asumat concomitent,
pentru un timp, o dublă identitate (bizantină şi latină, ortodoxă şi catolică, creştină
şi islamică, mozaică şi creştină etc.), spre a se putea manifesta în societate, spre a
se afirma, a supravieţui sau a se adecva exigenţelor. De aceea, în regate şi
principate precum Ungaria, Polonia-Lituania, Ţările Române, Bulgaria, Serbia etc.,
sunt consemnate deopotrivă ierarhii bisericeşti bizantine (ortodoxe) şi latine
(catolice) care există concomitent, „convieţuiesc” pe aceleaşi teritorii, se
transformă etc. Mai mult, în ţări considerate catolice, ca regatul Arpadienilor sau al
Jagiellonilor, în care biserica oficială era cea occidentală, anumite mărturii indică
pentru secolele XIII–XV proporţii covârşitoare, de circa jumătate din populaţie,
ortodoxe, cu biserici, mănăstiri, episcopii şi mitropolii corespunzătoare. La fel, în
Principatele Române (Moldova şi Ţara Românească), alături de ierarhia oficială
ortodoxă, funcţionează în Evul Mediu dioceze latine (catolice), pentru destul de
numeroasa populaţie, mai ales urbană, locală sau venită din Transilvania. Prin
urmare, interferenţele în această zonă largă a frontierei sunt maxime.
Rom‚nii ñ particularit„˛i ∫i cli∫ee
Poporul român, format azi din circa 30 de milioane de oameni, locuind în

mare majoritate la nord de Dunăre, este, aşa cum era şi în Evul Mediu, cel mai
numeros popor din sud-estul Europei. El este singurul moştenitor actual al
romanităţii orientale3, singurul izolat de marea masă a latinităţii, singurul popor
2
Samuel Huntington, The Clash of Civilizations and the Remaking of the World Order, New York,
1996.
3
Haralambie Mihăescu, La romanité dans le sud-est de l’Europe, Bucureşti, 1993, passim.
29
romanic european a cărui limbă are un superstrat slav4, singurul popor romanic de
confesiune creştină răsăriteană (ortodoxă), singurul popor romanic ale cărui elite au
avut în Evul Mediu ca limbă de cult, de cancelarie şi de cultură slavona, singurul
popor romanic european care a trăit tragedia şi izolarea comunistă, singurul popor
romanic confundat uneori cu poporul romilor (ţiganilor), poporul romanic cu
istoria cea mai puţin cunoscută în Occident, poporul european legat adesea de
numele unui vampir – Dracula – şi de cel al unui odios dictator – Ceauşescu etc.
Oricum, printr-o parte fundamentală a identităţii lor, românii se revendică dinspre
Apus, iar prin alta din răsăritul şi sud-estul Europei.
Românii nu au participat la marile curente ale culturii apusene, n-au
construit catedrale gotice, nu au dat epopei eroice, chansons de geste, romans
courtois, commedia dell’arte, nu au avut universităţi scolastice în secolele XIII–XIV,
nici Renaştere ca-n Italia sau Franţa, nici mari filosofi, dramaturgi sau fabulişti în
secolele XVII–XVIII. Au avut desigur alte valori, dar nu dintre acelea care au creat
faima culturii occidentale.
O chestiune importantă, legată de orice popor, este şi cea a identităţii
naţionale. Românii au o anumită identitate, care nu s-a dizolvat odată cu intrarea
României în Uniunea Europeană, şi nu cred că este în interesul cuiva să se întâmple
acest lucru. Aşa cum se ştie, în linii mari, cine sunt italienii, germanii, francezii,
englezii, danezii, belgienii etc. sau, mai nou, polonezii, maghiarii, cehii, letonii ori
bulgarii, trebuie să se cunoască şi ce/cine sunt românii.
Chestiunea slavonismului cultural la românii medievali5 este, cred, o temă
care poate lămuri o serie dintre aceste nedumeriri, poate face mai inteligibilă
identitatea românească şi poate arunca lumină asupra raporturilor cultural-
religioase dintre Apusul catolic şi Răsăritul ortodox. Nu este simplu de clarificat
chestiunea acestui slavonism cultural, legat de numele unui popor de origine
romană, vorbitor al unei limbi neolatine, cu un nume etnic (etnonim) provenit
indiscutabil de la cel al Cetăţii Eterne – Roma – şi al statului tricontinental făurit de
ea6. Slavonismul cultural nu poate fi însă despărţit total de ortodoxie în cazul
românilor, pentru că ortodoxia a fost în mare măsură vectorul slavonismului7. De
aceea, prima întrebare la care trebuie răspuns este: cum au ajuns românii – popor
romanic şi latinofon – să fie de credinţă ortodoxă?
4
Carlo Tagliavini, Le origini delle lingue neolatine, ed. VI, Bologna, 1972; versiunea
românească idem, Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică, coord. Alexandru
Niculescu, Bucureşti, 1977, pp. 253–257.
5
P. P. Panaitescu, „«Perioada slavonă» la români şi ruperea de cultura Apusului”, în idem,
Contribuţii la istoria culturii româneşti, ediţie de Silvia Panaitescu, Bucureşti, 1971, pp. 28–49.
6
Când se vorbeşte de slavonismul cultural sau de cultura slavă la români în Evul Mediu,
trebuie avut mereu în vedere că poporul de rând, neştiutor de carte, a avut o cultură a sa proprie,
populară, orală, anonimă şi colectivă, cu rădăcini puternice în latinitatea târzie. Se vede acest lucru
din limba vorbită, din specificul versului popular (similar celui moştenit din latina vulgară), din
proverbe, imprecaţii, strigături, descântece, din arta lemnului etc.
7
Ioan-Aurel Pop, „Il Cristianesimo presso i Romeni – tra Occidente e Oriente”, în vol. I
Romeni e la Santa Sede. Miscellanea di studi di storia ecclesiastica, a cura di Ion Cârja, Bucarest-
Roma, 2004, pp. 13–18.
30
Cre∫tinarea rom‚nilor
Spre deosebire de toţi vecinii lor, românii nu au o dată precisă, simbolică, a

creştinării lor, deoarece ei nu au fost creştinaţi prin voinţa unui conducător, botezat
la un moment dat (ca la bulgari/ protobulgari, ruşi, sârbi, unguri etc.). Românii s-au
creştinat treptat, pe parcursul câtorva secole, începând cu strămoşii lor daco-
romani, cu unii dintre colonişti, veniţi în secolele II–III, în provincia Dacia „din
toată lumea romană” (ex toto orbe romano). Această creştinare parţială, sporadică,
secretă şi neorganizată, realizată din aproape în aproape, din om în om, în condiţiile
grele ale persecuţiilor, a primit un oarecare impuls după „Edictul de la
Mediolanum”, azi Milano (313)8. Atunci, deşi Dacia Traiană nu se mai afla între
frontierele oficiale ale Imperiului Roman, misionarii de la sud de Dunăre au putut
trece liberi la nord, între latinofoni, spre a predica mesajul Domnului în limba
înţeleasă de aceştia – limba latină. Acest proces a continuat în secolele următoare.
Faptul că mulţi dintre proto-români s-au creştinat în limba latină este dovedit nu
doar de sursele de epocă, de textele scrise şi de datele arheologice, ci şi de limba
română – un adevărat document viu. Aproape toţi termenii importanţi referitori la
credinţa creştină (la esenţa sa dogmatică şi, parţial, la rit) provin în româneşte din
limba latină: altar, biserică, botez, credinţă, creştin, cruce, cuminecătură, domn,
Dumnezeu, iertare, împărat ceresc, închinare, îndurare, păcat, rugăciune,
sărbătoare, sânt (=sfânt), Câşlegi, Crăciun, Florii, Paşti, Păresimi, Sângeorz,
Sânnicoară, Sânpetru, Sântion etc. Însă unii dintre termenii româneşti referitori la
organizarea bisericii, la rit, la unele sărbători mai târzii, la tradiţia bisericească
formată treptat etc. îşi au rădăcinile în slavă: Blagoveştenie, buche, pomană,
pomelnic, popă, prescură, slovă, slujbă, utrenie, vecernie, vlădică etc. Cum se poate
explica această dualitate? Sub aspectul logicii, nu există decât o cale de explicare,
care are şi susţineri serioase pe terenul evoluţiei istorice, al mărturiilor rămase:
dacă creştinarea românilor s-a făcut în limba latină, organizarea temeinică a
bisericii, statornicirea tipicului, ierarhia etc. s-au făcut în formă slavă. Este absolut
necesar să se facă deosebirea fundamentală între credinţă ca fenomen de conştiinţă
şi de cutumă, pe de o parte, şi biserică, aspect instituţional, de organizare publică a
vieţii religioase. De asemenea, creştinarea nu trebuie gândită după etalonul fixat în
timpurile mai noi, cu îndeplinirea tuturor regulilor consacrate în timp. A fi creştin
în secolele antichităţii târzii şi chiar în cele medievale nu însemna a respecta cu
stricteţe toate canoanele teoretice. Creştinismul a fost secole la rând o stare de spirit
bazată pe urmărirea relativă a preceptelor biblice şi a canoanelor bisericeşti, în
paralel cu perpetuarea unor cutume păgâne. La rândul său, viaţa bisericească a fost
8
A fost în mod impropriu numit edict, fiind, de fapt, o scrisoare adresată de împăratul
Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el (din partea orientală a Imperiului), prin care le
cerea să înceteze orice persecuție asupra creștinilor, iar proprietățile confiscate de la aceștia să fie
imediat returnate. Scrisoarea nu consfințea creștinismul ca religie de stat și nici nu-l angaja personal
pe Licinius în credința creștină.
31
şi ea, adesea, precară, cu respectarea parţială a unor rânduieli pe cale de a se face.
De multe ori, istoricii caută mărturii ale edificiilor religioase timpurii, uitând că
secole la rând creştinii, mai ales cei din zonele excentrice, îndepărtate, se întâlneau
în locuri improvizate. Chiar termenul de ecclesia însemna iniţial adunare,
comunitate şi nu clădire. Prin urmare, creştinismul nu s-a impus instantaneu la niciun
popor şi nici nu a presupus respectarea tuturor regulilor, care s-au fixat, de altminteri,
în timp, de-a lungul secolelor. Creştinarea românilor şi a înaintaşilor lor a fost un
fenomen de durată, cu înaintări şi reculuri, cu prezervarea multor insule de păgânism
presărate printre comunităţile creştine. Viaţa bisericească a fost adesea simplă, cu
ierarhii locale necanonice, cu alunecări „eretice”, cu varii influenţe.
În detaliu, se cunoaşte că, după criza Imperiului Roman din secolele III–V,
după mutarea capitalei la Constantinopol şi după divizarea statului, partea
răsăriteană a lumii romane s-a grecizat în mare parte sau, mai exact, grecitatea a
ieşit din nou la suprafaţă, s-a reafirmat. Marea migraţiune a slavilor în sud-estul
Europei a schimbat însă în parte etnicitatea acestei zone. La 602 s-a rupt frontiera
Dunării, slavii au invadat regiunea balcanică, stăpânirea bizantină din regiune s-a
retras şi odată cu ea s-a destrămat şi organizarea ecleziastică bizantină. S-a produs,
în secolele VII–VIII, un proces intens de slavizare a Peninsulei Balcanice9. La
679–680, pătrund la sud de Dunăre triburile bulgare (protobulgare), conduse de
Asparuh, care întemeiază Primul Ţarat Bulgar, la 681. Odată cu aceasta, începe şi
procesul intens de slavizare a bulgarilor, care vor lăsa numele lor turcic unui popor
slav. La 864–865, hanul bulgar Boris se botează (cu numele de Mihail), împreună
cu o parte a nobilimii, prin acţiunea bisericii de la Constantinopol, şi îşi ia titlul de
ţar. După încercări nereuşite de a-şi organiza ierarhia ecleziastică prin biserica de la
Roma, Boris/Mihail făureşte o biserică bulgară autonomă, dependentă nominal de
patriarhul Noii Rome, adică al Constantinopolului. Toate aceste evenimente au
modificat pentru totdeauna soarta romanicilor/românilor de la nord de Dunăre.
Biserica ∫i lumea bizantino-slav„
Dacia a fost o provincie romană imperială, cu o cultură de tip occidental,

latin şi nu de tip greco-oriental. Mutarea capitalei la Constantinopol (330), apoi
divizarea oficială a Imperiului (395) şi căderea Imperiului Roman de Apus (476),
domnia lui Iustinian (527–565), cu extensiunea statului lui până la Dunăre, au fost
cauze importante ale orientării romanicilor de la Dunărea de Jos şi Carpaţi spre
Noua Romă şi spre Imperiul Bizantin. Invazia şi stabilirea slavilor în Peninsula
9
Prin Peninsula Balcanică înţelegem acea regiune europeană mărginită la sud de Marea
Mediterană, la vest de Marea Adriatică, la est de Marea Egee şi de Marea Neagră şi la nord de valea
Dunării de Jos. Ca urmare, Ungaria, România (90% din teritoriul său), Slovenia şi, în parte, Croaţia
nu fac parte sub aspect geografic din Peninsula Balcanică. România este un stat sud-est european din
aria carpato-danubiană.
32
Balcanică (masivă după 602) şi formarea statelor slave la sud de Dunăre, pe o largă
fâşie, de la Marea Neagră la Marea Adriatică, au avut ca efect întreruperea
legăturilor directe dintre romanicii carpato-dunăreni şi Roma. Ultimul episcop
cunoscut de pe teritoriul României de azi, care a avut o corespondenţă în limba
latină cu papa Vigilius al Romei, a fost Valentinianus al Tomisului (azi Constanţa,
pe malul Mării Negre), în secolul al VI-lea. Tot el, Valentinianus de Tomis, a avut
şi legături directe cu biserica din Constantinopol. Dar aceste procese istorice care
au dus la slavizarea Balcanilor şi la întreruperea raporturilor romanicilor dunăreni
cu Roma au însemnat şi îngreunarea legăturilor acestora din urmă cu Noua Romă.
În aceste condiţii de izolare faţă de marile centre ale creştinismului, localnicii
romanici nord-dunăreni (protoromânii şi românii timpurii) au trăit o perioadă
îndelungată de „creştinism popular”10, fără o ierarhie canonică şi fără putinţa
organizării temeinice a unei/unor biserici proprii. Fireşte, tipicul organizării a
rămas cel bizantin, dar modelul direct de organizare nu a putut fi decât unul slav,
mai ales cel bulgar. Biserica bulgară, organizată, cum spuneam, de către Boris-
Mihail (în a doua parte a secolului al IX-lea) şi legată ierarhic de patriarhul de la
Constantinopol, a devenit singurul şi cel mai apropiat model pentru făurirea
bisericii canonice a românilor. Dar aici nu este vorba numai de imitarea unui
model, ci şi de impunerea acestuia. Ţaratul bulgar, extinzându-şi temporar
dominaţia politică (în secolele IX–X) şi asupra unor regiuni întinse de la nordul
Dunării de Jos, inclusiv în sudul Transilvaniei, va fi şi impus în aceste zone, în
colaborare cu ierarhia sa religioasă, propriul tip de organizare a bisericii. Această
organizare includea, alături de alte elemente, şi limba cultului. Or, în ultimele două
decenii ale secolului al IX-lea, graţie activităţii desfăşurate de Clement şi Naum
(discipolii fraţilor Chiril şi Metodiu), veniţi din Moravia şi Pannonia, alfabetul
chirilic se generalizează în Bulgaria, drept haină firească a limbii slave,
recunoscute în Commonwealth-ul bizantin – cum ar zice Dimitri Obolensky11 –
drept limbă canonică de cult, alături de greacă. În acest fel, în biserica de limbă şi
de tradiţie latină a românilor – biserică populară, fără organizare canonică – începe
să se impună modelul bizantino-slav sud-dunărean. Nu este exclus ca fervoarea
creştină şi amploarea impunerii creştinismului la slavi în secolele IX–X să fi
condus chiar la creştinarea după canoane a celor din urmă insule româneşti păgâne
sau neîncadrate clar sub aspectul organizării bisericeşti. Oricum, modelul
bizantino-slav de organizare a vieţii religioase era copleşitor, omniprezent, presant
pentru români şi venea adesea însoţit şi impus de factorul politic. Acest model
includea drept element exterior esenţial limba de cult slavonă şi alfabetul chirilic.
Faptul a fost posibil nu doar datorită vecinătăţii şi dominaţiei politice, ci şi
prezenţei de câteva secole a elementelor etnice slave alături de români şi între
români. Treptat, aceste grupuri slave au fost asimilate, nu înainte de a lăsa
importante urme în limba şi cultura românilor. Cu alte cuvinte, elita românească
10
Nelu Zugravu, Geneza creştinismului popular al românilor, Bucureşti, 1997.
11
Dimitri Obolensky, The Byzantine Commonwealth. Estern Europe 500–1453, London, 1971.
33
(formată până în secolele XII–XIII dintr-o mixtură de elemente etnice româneşti,
slave, pecenego-cumane etc.) a adoptat liturghia slavă, limba de cancelarie slavă,
tradiţia slavă. Faptul acesta de spiritualitate nu s-a putut realiza nici el instantaneu,
ci pe parcursul câtorva secole, probabil cu intensitate mai mare în secolele
XII–XIII. La un moment dat, în jurul românilor şi printre ei, în secolele XI–XIII,
erau state puternice, organizate formal şi sub aspect bisericesc. Predominau cele de
tradiţie şi de orientare bizantină şi de limbă slavă, precum Bulgaria, Serbia, Rusia.
Ungaria şi Polonia, deşi legate de papalitate, aveau o puternică ierarhie bizantină şi
o numeroasă populaţie ortodoxă. Toate acestea i-au influenţat puternic pe români,
care au trecut treptat la liturghia slavă.
Cultura scris„ Ón limba slavon„
Cum s-a ajuns de la liturghia slavă la cultura scrisă în limba slavonă? În Evul
Mediu, cum se ştie, mai ales în Răsărit, nu se poate imagina cultura scrisă în afara
bisericii. Biserica era marea patroană a culturii, a tuturor compartimentelor sale.
Odată adoptată liturghia slavonă – adică limba slavonă ca limbă a cultului –, şi
celelalte produse scrise s-au adaptat modelului slavon. Aşadar, deşi slavonismul
etnic dispare la nord de Dunăre în secolele XII–XIII, românii au păstrat ca pe o
preţioasă tradiţie cultura bisericească şi politică a slavilor încă vreo patru secole, iar
alfabetul chirilic până pe la jumătatea secolului al XIX-lea. O mărturie
impresionantă a acestui dualism medieval al românilor, cu o limbă cultă scrisă
(slava) şi o limbă vernaculară vorbită (româna, de origine latină), datează de
dinainte de 1473 şi aparţine lui Nicolae, episcop de Modrussa, un apropiat
colaborator al papei Pius al II-lea12. Pe când Enea Silvio Piccolomini (viitorul papă
menţionat) îşi redacta vasta sa scriere geografică în care expunea pe larg teoria
originii romane a românilor (însoţită şi de unele deducţii etimologice fanteziste),
Nicolae de Modrussa, în lucrarea De bellis Gothorum, nota: „Românii aduc ca
argument al originii lor faptul că, deşi se folosesc cu toţii [în scris] de limba
moesilor, care e ilirică, totuşi ei vorbesc din leagăn o limbă populară, care e latina,
al cărei uz nu l-au părăsit deloc; şi când se întâlnesc cu necunoscuţi cu care
încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă nu ştiu să vorbească romana”13. Mărturia
lui Nicolae de Modrussa (care a călătorit în Europa Centro-Orientală, a vorbit
personal cu episcopul de Oradea, umanistul Ioan Vitez, şi l-a cunoscut la curtea
regelui Matia Corvinul, la 1463, pe principele român Vlad Ţepeş, viitorul Dracula)
12
Şerban Papacostea, Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice, Cluj-Napoca,
1988, p. 227.
13
„Valachi originis suae illud praecipuum prae se ferunt argumentum, quod quamvis
Mysorum lingua, quae Illyrica est, omnes utantur, vernaculo tamen sermone hoc est latino haud
prorsus obsoleto ab incunabulis loquuntur; et cum ignotis congressi, dum linguae explorant
commercium, an Romane loqui nolint interrogant” (Giovanni Mercati, „Notizie varie sopra Niccolò
Modrusiense”, în Opere Minori, IV, Città del Vaticano, 1937, p. 247).
34
este importantă cel puţin din două motive: 1) ea arată că unii români aveau
conştiinţa romanităţii lor în Evul Mediu şi 2) că aceştia constatau ei înşişi
deosebirea dintre funcţia limbii române (latina) folosită de popor (loquuntur) şi cea
a limbii slave (moesice), utilizată ca instrument de exprimare a culturii scrise
(utantur)14.
Limba slavonă se învăţa ca limbă cultă în mănăstirile din Ţările Române şi
era o limbă moartă, cu anumite influenţe ale limbilor slave vii (bulgară, sârbă, rusă)
şi ale limbii române. Limba slavă bisericească la români era limba în care Chiril şi
Metodiu traduseseră cărţile bisericeşti cu ocazia creştinării slavilor. Principalele
texte bisericeşti scrise de români şi pentru români datează din secolele XIV–XVII,
perioadă din care s-au păstrat şi texte de cronici (istoriografie), cărţi de legi
(literatură juridică), povestiri şi acte de cancelarie (mai ales documente de
proprietate), porunci princiare, corespondenţă diplomatică şi particulară. Existau
centre ale scrisului slavon în mănăstiri şi pe lângă biserici, dar şi în cancelariile de
la curţile domneşti şi din oraşe. Slavona se învăţa şi la curtea domnească şi la unele
curţi boiereşti. Ulterior s-au creat şi academii princiare în limba slavonă. Există
încă din secolul al XVI-lea importante biblioteci, mai ales la mitropolii, episcopii,
mănăstiri şi biserici. Tiparul, introdus la români în 1508, a fost şi el iniţial în limba
slavonă, trecându-se abia după câteva decenii şi la cărţi imprimate în româneşte
(dar tot cu litere chirilice). În secolul al XVII-lea se produce o adevărată „renaştere
ortodoxă” (raţionalizarea credinţei) în Ţările Române, însoţită de tipărirea unor
valoroase cărţi în limba română, dar şi în slavonă, prin eforturile principilor Matei
Basarab şi Vasile Lupu, sprijiniţi de Petru Movilă, mitropolitul de origine română
al Kievului (oraş aflat atunci în Polonia).
Interesant este faptul că şi elita românească din Transilvania şi Părţile
Vestice – formată din mărunţi feudali numiţi cnezi, din clerici şi puţini orăşeni –
avea ca limbă a cultului şi a culturii tot slavona. Faptul este evident din cărţile care
circulau, se scriau ori se tipăreau aici, din pisaniile bisericilor şi mănăstirilor
ortodoxe, din atelierele de copişti, din arhivele şi bibliotecile păstrate. În plus, pe
verso-urile unor documente de danie emise în limba latină de către regii Ungariei
pentru pomeniţii cnezi şi nobili români din anumite regiuni (Haţeg, Banat), în
secolele XV–XVI, se găsesc însemnări personale ale donatarilor (beneficiarilor) în
limba slavonă, nume proprii şi un fel de explicaţii a ceea ce conţineau înscrisurile
respective în latină15. De altminteri, biserica românilor din Transilvania a fost în
permanentă legătură cu mitropoliile şi episcopiile din Ţara Românească şi
Moldova. Mitropolitul Ţării Româneşti era încă din secolul al XIV-lea „exarh” al
Transilvaniei şi Ungariei, iar ierarhii transilvăneni şi unii dintre preoţi şi protopopi
se hirotoniseau la sud de Carpaţi. Din secolul al XV-lea se observă un fel de
patronaj spiritual al Mitropoliei Moldovei asupra românilor din Transilvania, mai
ales asupra celor din regiunile nordice şi estice ale provinciei intracarpatice.
14
Ş. Papacostea, op. cit., p. 228.
15
Ioan Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania între anii 1440–1514, București,
2000, pp. 188–189.
35
Criza slavonismului ∫i revenirea la modelul latin
După căderea Constantinopolului sub turci (în 1453), lumea de credinţă

bizantină intră în recul şi, odată cu ea, se vădeşte criza modelului de civilizaţie
adiacent ei. În acelaşi timp, Occidentul catolic, revigorat de Renaştere şi de
Reforma protestantă, se manifestă ca un model de succes, ajuns în plină expansiune
mondială după Marile Descoperiri Geografice. O parte din elita intelectuală a
românilor îşi dă seama de această situaţie, de apartenenţa românilor la o arie de
civilizaţie perdantă, asaltată şi agresată, fără putinţă de performanţe majore. De
aceea, cu un handicap de câteva secole faţă de vecinii lor (polonezi, unguri, cehi,
slovaci, croaţi), încep şi românii adaptarea lor la modelul de succes occidental. În
acest context, slavonismul cultural – adică folosirea limbii slavone în cadrul
creaţiilor culte, în operele religioase, istorice, literare, juridice, filosofice etc. şi
chiar în lucrările tipărite, precum şi în cancelariile instituţiilor statale – devine tot
mai anacronic la finele Evului Mediu şi la începuturile Epocii Moderne (în secolele
XVI–XVII). Modelul cultural adecvat unui popor neolatin, care păşea timid pe
calea modernizării, era cel occidental, dinamic şi inovator, iar slavonismul rămânea
ancorat în tradiţia răsăriteană. Limba slavonă liturgică, de cultură şi de cancelarie,
altoită peste o limbă neolatină, cum era româna, nu contribuia la evoluţia firească a
limbii române, nu-i întărea latinitatea, ci o impregna, mai ales la nivelul elitei, cu
slavisme livreşti. Multe dintre cuvintele de origine slavă ale limbii române – astăzi,
în mare parte, de circulaţie restrânsă, devenite arhaisme sau dispărute – provin din
perioada de apogeu a slavonismului cultural la români şi nu din timpul convieţuirii
românilor şi a strămoşilor lor cu slavii. Dimpotrivă, limbile neolatine occidentale,
beneficiind de uzul constant al latinei medievale în biserică, universităţi, cancelarii
etc., s-au îmbogăţit cu noi latinisme, şi-au fortificat aspectul lor literar, au devenit
mai armonioase, mai complete, mai vădit romanice. După trecerea românilor la
folosirea limbii vernaculare în scris, a rămas o altă anomalie, anume perpetuarea
alfabetului chirilic (tipic pentru multe limbi slave) în cadrul unei limbi romanice.
Dincolo de faptul că unele sunete ale limbii române erau dificil de redat prin semne
chirilice (care au trebuit adaptate), acest alfabet inadecvat dădea adesea impresia
necunoscătorilor că româna era o limbă slavă sau, oricum, îi obtura serios
caracterul latin. Cert este că, odată cu zorile modernităţii şi cu reluarea legăturilor
constante ale românilor cu latinitatea şi cu lumea occidentală în general,
slavonismul cultural cu toate aspectele sale apare tot mai mult ca un corp străin
care se cuvenea eliminat.
Începuturile culturii scrise în limba română se produc în secolul al XV-lea,
prin anumite texte religioase rotacizante, elaborate tot în Transilvania, regiunea cu
cele mai puternice influenţe occidentale. Tot aici apar şi primele şcoli româneşti,
primele traduceri de cărţi în româneşte, aici se trece la primele tipărituri româneşti,
ca şi la scrierea cu caractere latine. Începând din secolul al XVI-lea, influenţa
Occidentului (latin, neolatin, germanic) devine tot mai puternică (cu precădere în
Transilvania) – prin umanism şi Reformă –, şi odată cu aceasta se restrânge aria
36
slavonismului cultural la români. Cronicarii secolului al XVII-lea scriu în limba
română, Dimitrie Cantemir (principe al Moldovei) este un preiluminist, membru al
Academiei din Berlin, care foloseşte mult latina şi româna, iar unirea românilor
transilvani cu biserica Romei (1697–1701) şi Şcoala Ardeleană – principalul curent
iluminist românesc – apropie cultura românească şi mai mult de Occident. Prin
aceasta, după mai multe secole de slavonism cultural şi bisericesc, poporul român
îşi sincronizează cultura cu specificul său neolatin, occidental. Prima „revoluţie” în
acest sens s-a produs prin umanism şi Reformă (care i-au influenţat şi pe români),
iar următoarea prin unirea românilor transilvăneni cu Biserica Catolică, adică prin
reluarea legăturilor cu prima Romă. Ca urmare, ajung şi românii să fie promotori ai
curentului iluminist, în secolul al XVIII-lea, ceea ce a constituit un nou prilej de
sincronizare cu Occidentul. Curentul latinist, deşi exagerat la un moment dat, a
făcut din nou vizibilă între români şi în Europa romanitatea românilor şi latinitatea
limbii române, contribuind şi la impunerea definitivă şi generalizată a alfabetului
latin. Această mişcare a demonstrat absurditatea perpetuării unui veşmânt slav
pentru o limbă neolatină. Ca urmare, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, după
mai bine de două secole de dualism alfabetic (încă din secolul al XVI-lea, se scria
în româneşte, sporadic, şi cu alfabet latin), s-a impus oficial uzul exclusiv al
literelor latine.
Însă cea mai intensă şi eficientă reapropiere a românilor de Occident, adică de
vechile lor rădăcini – cum se spunea în ideologia naţională a vremii – s-a produs în
secolul al XIX-lea, graţie influenţei franceze din Principatele Dunărene şi apoi din
România. Un fapt interesant este că această influenţă a venit parţial în timpul ocupaţiei
ruse a Principatelor Dunărene (1828–1834), odată cu demnitarii şi ofiţerii ruşi,
vorbitori de franceză şi pătrunşi de modelul francez. Ulterior însă, generaţii întregi de
tineri români, mai ales fii de boieri, de orăşeni înstăriţi şi de intelectuali, au studiat în
Franţa, de unde s-au întors nu numai cu serioase cunoştinţe în varii domenii, ci şi cu
limba lui Voltaire, pe care au continuat s-o vorbească şi s-o răspândească. Din secolul
al XIX-lea până recent, inclusiv în marea parte a deceniilor comuniste, principala limbă
străină studiată în şcolile din România a fost franceza. Ea a fost nu numai vectorul unei
înalte civilizaţii şi a unei mari culturi, devenită „clasică” în sens de model, ci şi
simbolul lumii occidentale, de care anumite curente, tendinţe şi forţe – mai ales
comunismul – încercau să-i izoleze pe români. Şi astăzi, România este principala ţară
francofonă din Europa Centrală şi Orientală. Mai mult, în cultura modernă românească,
curentul cultural-ideologic care privilegia latinitatea, legăturile cu Occidentul,
sincronizarea României cu structurile moderne europene era unul modern, pragmatic şi
progresist, pe când curentul care susţinea originea dacică, autohtonismul, tradiţia
ortodoxă, bizantino-slavă marca un trend conservator, paseist, letargic. Până la urmă, în
secolul al XX-lea – punând între paranteze cea mai mare parte a regimului de dictatură
comunistă, străin de spiritul general al românilor – orientarea dominantă a
României a fost spre modelul european occidental, spre civilizaţia şi cultura
promovate de acesta. Fireşte, această orientare dominantă nu a putut şterge
37
specificul sau identitatea românilor, constituite în timp, pe fondul interferenţelor
dintre Occidentul latin şi Răsăritul bizantin.
Rom‚nii contemporani ñ de la specificul na˛ional la mondializare
În acest spirit, perioada slavonă la români nu trebuie privită ca un accident al

istoriei, ci ca o realitate de mai multe secole, fascinantă din unele puncte de vedere,
rezultat al specificului „frontierei”. Românii au fost în Evul Mediu un popor
romanic de credinţă ortodoxă şi de cultură slavonă (este vorba de cultura elitelor),
în primul rând datorită geografiei şi apoi datorită istoriei. Aşezat geografic în aria
de influenţă bizantină, dar în vecinătatea imediată a celei latine, era firesc ca acest
popor să oscileze un timp, dar apoi să aparţină sub aspect bisericesc şi cultural
Bizanţului. Influenţa bizantină a fost însă mediată de slavi, aşezaţi geografic între
Bizanţ şi români. Bizanţul a fost cel mai important centru de cultură în Europa la
începuturile Evului Mediu. În plus, din secolul al XVI-lea, odată cu formarea
ideologiei „celei de-a treia Rome” (Moscova), slavonismul românilor a primit
impuls şi sprijin şi dinspre răsărit. Tradiţia bizantină însemna predominarea
clasicismului, a concretului asupra abstracţiei şi intelectualismului; în politică a
primat stăpânirea centrală în contrast cu feudalismul cavaleresc apusean etc.
Această cultură bizantină era potrivită pentru un imperiu, pentru Noua Romă, pe
când slavii şi românii erau popoare de comunităţi rurale, cu monarhii patriarhale şi
cutume agricole. Slavii au luat de la Bizanţ ceea ce au putut, ceea ce era potrivit cu
genul şi cu gradul lor de organizare socială: nu filosofia creştină sofisticată, ci
predicile pentru mase ale călugărilor, nu scrierile istorice retorice de genul celor ale
lui Tucidide, ci modelul cronicilor de curte, cu evenimentele anuale, nu arta
luxoasă a mozaicurilor strălucitoare, ci pictura bisericească pe zid, care să-i înveţe
pe cei ce nu ştiau să citească faptele Mântuitorului, ale sfinţilor, să povestească în
imagini Cartea Sfântă; au luat apoi vieţile asceţilor şi mucenicilor, cântecele simple
de laudă adusă Fecioarei, proverbele isteţe etc., adică tot ceea ce se potrivea vieţii
lor de ţărani16. Cu alte cuvinte, slavii şi românii au luat de la bizantini, de la marea
cultură bizantină, numai părţile populare, inteligibile pentru ei. Este vorba despre o
cultură bisericească de origine bizantină-răsăriteană, în haină slavonă, adaptată
nevoilor spirituale ale unor popoare agrare patriarhale. Slavii au adaptat treptat
slavonismul medieval la cultura lor modernă, tot de sorginte slavă, pe când
românii, deşi rămaşi de rit bizantin, au revenit la cultura apuseană în haină latină.
Revenirea aceasta a fost destul de problematică şi contradictorie: slavii i-au privit
pe români ca pe nişte intruşi ciudaţi şi nerecunoscători, iar apoi ca pe nişte
„trădători”, iar occidentalii, inclusiv romanicii, ca pe nişte rude sărace şi umile, cu
pretenţii de a intra în clubul selecţilor. De fapt, românii nu au nicio vină pentru
destinul care le-a fost rezervat, dar trebuie să fie responsabili pentru felul cum şi-au
16
P. P. Panaitescu, op. cit., pp. 40–41.
38
construit istoria, cu cele bune şi cu cele rele, în limitele acestui destin. Un popor
neolatin de credinţă ortodoxă şi cu o cultură slavă în Evul Mediu, cu o viaţă
modestă, situat la interferenţa Apusului cu Răsăritul, poate să fie o ciudăţenie
pentru Europa, dar şi o provocare, un îndemn spre înţelegere şi cunoaştere. Poporul
român nu aduce, probabil, în concertul european nimic excepţional, ci doar o
experienţă unică de viaţă: este vorba despre o comunitate cu rădăcini la Roma,
mediată prin influenţa celei de-a doua Rome, cu o limbă neolatină, cu o confesiune
bizantină şi biserică de model slav, intrată azi în era calculatoarelor şi a telefoniei
mobile. Toate aceste elemente atât de diferite au fost sintetizate prin experienţa de
viaţă a românilor şi au format treptat o identitate puternică de grup, numită
românească, dar care este şi europeană în acelaşi timp. Românii au şi experienţa
alterităţii, trăind de multe secole alături de maghiari, saşi, secui, şvabi, evrei,
armeni, greci etc. Aceasta i-a făcut, dincolo de momentele tensionate, să-i respecte
pe ceilalţi, să le accepte valorile şi tradiţiile, calităţile şi defectele. Numai în
România se văd, în acelaşi oraş, cupole bizantine, turnuri gotice, ornamente baroce,
biserici ortodoxe şi greco-catolice alături de cele calvine, luterane, unitariene,
situate la mică distanţă de sinagogi etc., numai în România sunt universităţi cu câte
trei-patru facultăţi teologice şi cu câte două-trei limbi oficiale de predare Românii
au învăţat, mai ales în ultimele decenii, că nu sunt singuri, că nu au suferit numai
ei, că nu au doar ei dreptate, că nu sunt doar victime ale istoriei şi că trăiesc într-un
concert de naţiuni, etnii şi regiuni numit Europa. Oscilând secole la rând între
Occidentul latin, catolic şi protestant şi Orientul bizantino-slav şi ortodox, românii
şi-au făurit civilizaţia şi cultura lor modernă cu privirea spre Europa Centrală şi
Vestică. De-acolo şi-au luat modelele recente de progres, care sunt pe cale să le
asigure nu doar perpetuarea, ci şi prosperitatea.
Este drept că ţările din Est, după aproape o jumătate de secol de comunism,
bazat pe regim totalitar, egalitarist, şi pe izolare, au venit în Uniunea Europeană cu
un mare handicap. Handicapul României şi Bulgariei a fost şi mai pronunţat,
decalajul a fost şi mai mare în raport cu ţările comuniste care fuseseră catolice şi
protestante şi care participaseră de la început la marile curente de civilizaţie
occidentale. Şi totuşi, Europa (şi, implicit, Uniunea Europeană) nu poate exista
plenar fără unul dintre cei „doi plămâni”, după cum a numit papa Ioan Paul al II-lea
clasicul dualism confesional şi de civilizaţie al bătrânului continent. În ciuda crizei
actuale, românii consideră încă experienţa UE drept viabilă şi chiar salutară pentru
viitorul lumii noastre. De aceea, ei îndeamnă la vigilenţă în apărarea democraţiei,
la menţinerea echilibrului între valorile naţionale şi cele comunitare, la dialog activ
şi sincer cu ţările şi popoarele extraeuropene, la aprecierea şi respectarea
specificului celuilalt, în spiritul idealurilor care au condus la naşterea şi
funcţionarea idealului de unitate europeană.
39
PROLEGOMENE
Europa Unită – născută după marea conflagraţie încheiată în 1945 – este o

idee-Phœnix. Repetat novatoare, niciodată suficient concretizată, dihotomică prin
natura componentelor ei şi a suflului care o patronează, reluată de fiecare generaţie
ca promisiune de maturitate şi misiune destinică, confruntată cu tentaţii centrifuge
şi nenumărate dezbateri alternative, Europa de azi s-a lansat cu susţinere franceză
şi o încurajare britanică, dar cu preţul a nenumărate contradicţii de o parte şi de alta
a Canalului. Concepută dual de un Jean Monnet şi apoi de un Winston Churchill
încă din prima jumătate a anilor ’40, consacrată de cel din urmă în faimosul discurs
de la Zürich din 1946, reluată apoi de democraţiile creştine şi de personalităţile
socialiste ale epocii, clădită pe un set de instutuţii dezvoltat după 1951, 1957,
Europa unită traversează azi cea mai profundă fază de criză din istoria ei.
Încă de la naştere Europa lui Jean Monnet s-a confruntat cu obstacolul naţi-
unilor, pe care trebuia să le reorânduiască într-o structură funcţională vastă şi
unitară, respectându-le, totuşi, pluralismul. Disputa între federalişti şi naţionalişti a
captat scena timp de aproape un sfert de secol, până la ajustările făcute odată cu
crearea Consiliului european în 1974. Intrată ulterior în hibernare, această luptă
surdă rămasă latentă până în mijlocul deceniului al doilea din secolul XXI, a
continuat să se exprime în cadrul politicii externe şi de securitate comune, iar, mai
recent, prin contestările deschise aduse Uniunii în sine. Ea nu va înceta probabil
nici în viitoarele decenii – în măsura în care Uniunea supravieţuieşte crizei într-o
formă apropiată de cea de azi – pentru că exprimă tocmai unul din dialogurile
constitutive ale Europei. Înrădăcinată în străfundul istoriei lor, diversitatea popoa-
relor care o alcătuiesc face bogăţia, dinamismul şi atracţia civilizaţiilor respective,
din care unele au atins în timp un rang global, altele regional sau cu iradiere
locală17; ea trebuie să se menţină într-un ansamblu ale cărui instituţii ar fi ineficace
dacă nu ar fi supranaţionale: adică, în stare să adopte hotărâri care se impun tuturor
guvernelor. Gândirea lui Jean Monnet a excelat concepând un mecanism care
permitea depăşirea acestui conflict permanent, generând Comunităţile create în
1951 şi 1957. Fondatorii lor au legat astfel cadrul confederal şi motorul federator
care vor permite Europei să evolueze.
Piaţa unică europeană, apărută în 1992, dublată de prevederile Tratatului
institutind o Uniune Europeană, poartă amprenta lui Jacques Delors, care – în
1985–, prelua şi perfecţiona metoda Monnet, dând la o parte vastele proiecte
17
Trebuie diferenţiat între civilizaţiile antice transnaţionale ca şi cea elenă sau romană, cele
naţionale cu portanţă globală (franceză, spaniolă, britanică, portugheză), cea naţională cu portanţă
redusă la nivel internaţional (germană, neerlandeză, rusă), civilizaţiile regionale de confluenţă
(scandinavă, sud-est europeană, baltică, austriacă/central-europeană), ş.a. Acestea derivă din însăşi
geografia continentului şi opţiunile avute în timp de locuitorii spaţiilor respective.
40
teoretice faţă de care guvernele – cel puţin în anii ’80 – deveniseră alergice. Carta
albă pe care el o adresează în 1985 Consiliului de miniştri va marca în Istorie al
treilea din gesturile întemeietoare ale Europei, după discursul lui Winston
Churchill din 1946 şi Declaraţia Schuman din 9 mai 1950, sugerată de Jean
Monnet. Actul Unic European îi succede în 1986, reconfigurând o piaţă internă
intrată în unificare şi împingând Comunitatea pe o nouă rută, departe de linia pe
care se împotmolise după fasturile din primul său deceniu şi jumătate (1957–1973).
Deşi foarte importante, noile dispoziţii care fortificau Tratatul de la Roma erau mai
puţin însemnate în această privinţă decât reacţia provocată în opiniile publice din
cele (pe atunci) 12 state de teama marii pieţe şi decizia de o institui. În Anno
Europæ 1957 unitatea europeană trezise entuziasmul intelectualilor, al universitarilor şi
al oamenilor politici, fără să atingă realmente masele de cetăţeni de-abia ieşiţi
dintr-un război care exacerbase naţionalismele. La momentul 1986–1992, marea
piaţă interesa mai întâi factorii de decizie economică – preşedinţi-directori generali,
industriaşi, comercianţi, artizani, bancheri, financiari, tehnocraţi – care îşi clădeau
proiectele în funcţie de 1 ianuarie 1993 (devenit 1 noiembrie 1993, pentru că
obstacolele privind adoptarea Actului Unic au fost surmontate doar în unsprezece
luni). Primii credeau într-o creştere a profiturilor; naţiunile sperau într-o creştere a
nivelului de trai, pe care experţii o lăsau să se întrevadă: de aici un succes al ceea
ce urma să se numească, din „Comunitatea (Economică) Europeană” – „Uniunea
Europeană”; niciodată ea nu a fost mai populară18.
… Ne întrebăm dacă este cazul [creării] unor noi instituţii în Europa. Cred că mai curând
Europa se va edifica pe fundamente diverse, pe piloane numeroase, fără de care ar fi într-adevăr
fragilă. Ea are întâi nevoie de Comunitatea Europeană şi de o Comunitate Europeană mai puternică şi
mai sudată. Fac parte din ea cei care aspiră la unitatea sa economică, monetară, politică. Nu prin
eschivare îmi imaginez o confederaţie. Eu nu îi consider pe ceilalţi ca neglijabili sau destinaţi unui rol
secund. Dacă la finalul unei anumite perioade, cât mai scurte posibil – această posibilitate va fi
examinată de cei în drept: Consiliul European, Comisia, Parlamentul – ansamblul ţărilor democrate
din Europa ar fi în măsură să adere cu totul şi dacă membrii Comunităţii ar fi şi ei în măsură să le
accepte, atunci problema ar fi rezolvată. Noi ne-am regăsi cu toţii în acelaşi organism, în aceeaşi
instituţie.
E o parte din discursul lui François Mitterrand din noaptea de Sfântul

Silvestru19 a anului 1989 într-o emisiune politică la TF1; Ungaria şi Polonia
intraseră lent pe calea democratică din august şi respectiv martie, Cehoslovacia
răsturnase pacific comunismul în octombrie, Zidul Berlinului fusese demolat după
9 noiembrie 1989, în România încă se auzeau pe străzi rafalele de mitraliere,
Ceauşescu fiind executat în grabă cu şase zile mai înainte... Dar dacă în 1989
18
In extenso N. Păun, A.C. Păun, Istoria construcţiei europene, vol. I, Cluj-Napoca, EFES,
2000; N. Păun, A.C. Păun, G. Ciceo, Europa Unită, Europa noastră, Cluj-Napoca, P.U.C., 2003.
19
A se vedea Roland Dumas, Un projet mort-né : la Confédération européenne, în „Politique
étrangère”, n° 3/2001, pp. 687–703. Sfântul Silvestru corespunde în calendarul romano-catolic cu ziua
de 31 decembrie.
41
„instituţiile” păreau panaceul de integrare ale Europei, după încă 20 de ani,
termenul în sine a devenit un agasant tabú: trecută prin încă două tratate – cel de la
Nisa şi cel de la Lisabona, în lipsa celui Constituţional... – ele au devenit prea
multe, prea mari şi ingerabile coerent. Acuzaţiile rămân aceleaşi: ele reprezintă
monştri de birocraţie cu 30.000 de capete bruxelleze („eurocraţii”) pe Rue de la
Loi, producând asiduu în numele unui supranaţionalism difuz, texte juridice şi
reglementări care, în special în ultimul deceniu, intră în conflict cu interesele
naţionale ale statelor membre sau cu opinia publică dominantă în ele.
Fiind prima care şi-a dat seama că nu există inteligenţă politică absolută, cu
toate că este ea prima fondatoare a acestui tip de relaţii interstatale, Europa priveşte
în jur la instituţiile lansate de alte grupuri transnaţionale. E un test, o experienţă
utilă şi o confruntare. Pe acest plan, aventura A.P.E.C. a fost mult timp privită de
eurocritici ca un potenţial contra-model pentru instituţiile Uniunii Europene. Pentru
îndeplinirea obiectivelor majore ale ţărilor Asia-Pacific 20, se lansase o singură idee,
a cărei simplitate e demnă de Jean Monnet: trebuia promovat liber-schimbul între
ţările membre, însă după un model de regionalism deschis, în opoziţie cu cel
regional închis al Uniunii Europene. Fără a subestima dificultăţile, asiaticii erau
convinşi de pertinenţa abordării lor pragmatic-empirice, pe care au păstrat-o şi
după criza financiară de la finalul secolului trecut. Principial, ei cultivă valorile
„ambiguităţii constructive” şi nu au încredere în marile edificii „carteziene” a căror
caricatură este pentru ei supra-complexul Tratat de la Maastricht21, deşi par tentaţi
de stabilirea cel puţin a unei voci politice externe comune. Asiaticii consideră că o
comunitate nu se identifică doar pe bază comercială, dar pentru ei liberalizarea
concertată a comerţului exterior constituie un bun punct de plecare.
A.S.E.A.N. le oferise experienţă suficientă22. Şi aici e vorba de asigurarea
păcii printr-o structură de concertare punând accentul în primul rând pe
liberalizarea schimburilor economice, şi de a construi o entitate cât mai unită în
faţa uriaşilor regiunii Pacificului: Statele Unite, China, Japonia. Rezultatele
obţinute în ultimii 30 de ani sunt meritorii, cu un minimum de structuri
instituţionale. Din acest punct de vedere, suntem foarte departe de ideile lui Jean
Monnet. Nu numai că pariul economic a rezistat dincolo de orice speranţă (chiar şi
20
Debutul APEC l-a constituit discursul din 31 ianuarie 1989 al premierului australian de
atunci, Bob Hawke, ţinut în faţa unui grup de oameni de afaceri la Seul. Tulburările provocate de
căderea comunismului au contribuit în mare măsură la lansarea efectivă a proiectului. Pentru
promotorii săi era vorba să evite ca reconstrucţia Europei de est să se facă pe cheltuiala lor, să
consolideze prezenţa americană în Asia de est pentru a contrabalansa China şi Japonia şi să angajeze
Pekinul pe calea cooperării regionale, permiţându-i să iasă din izolarea sa. Fundamental, mai mult sau
mai puţin, miza era războiul sau pacea în secolul XXI.
21
Thierry de Montbrial, La mémoire du temps présent, Paris, Flammarion, 1996 („Memoria
timpului prezent”, Iaşi, Polirom, 1996).
22
Fondată în 1967, organizaţia conţine azi şapte membri: Brunei (din 1984), Indonezia,
Malaya, Filipine, Singapore, Thailanda şi Vietnam (din 29-7-1995), Myanmar şi fără îndoială, mai
târziu, Laos şi Cambodgia.
42
Filipinele au luat avânt), dar liderii A.S.E.A.N. au reuşit să dezamorseze multiple
crize politice şi să menţină în pace un ansamblu extrem de disparat de ţări şi etnii.
Suplimentar, un Forum de Securitate a fost instituit în iulie 1994 pentru abordarea
deschisă a problemelor din acest domeniu. Elogiatorii structurilor A.S.E.A.N.
recomandau astfel Europei să îi reţină ideile de bază. Instituţional ar fi o lecţie,
deşi, fie spus, Europa se diferenţiază de Asia chiar numai prin densitatea sa fizică şi
consecinţele geopolitice care decurg de aici; grupurile umane europene sunt mai
puţin eterogene, diferenţele de dezvoltare economică nu sunt atât de mari. Dar se
poate medita la ceea ce înseamnă pragmatismul în această formă: substanţa
relaţiilor dintre ţările membre ale unei comunităţi primează asupra formei lor.
Renovarea europeană pare bazată pe patru puncte esenţiale:
1. Sistemul rămâne complicat şi confuz inclusiv pentru un cetăţean cu mare
bunăvoinţă de studiu. Unde e farmecul polisului grec antic? Simplicitatea se
realizează doar printr-o clarificare a competenţelor şi prin fixarea unei agende
politice comprehensibile.
2. Creşterea numărului de state membre – în 2004, 2007 şi 2013 – rămâne
sfidarea principală pentru pregătirea şi luarea deciziilor, pentru viitorul rol al
preşedinţiei Uniunii. Este la fel de mult o problemă de gestiune politică şi
administrativă ca şi reforma instituţiilor.
3. Metoda comunitară (înţelegând prin aceasta instituţiile care există acum,
create în 1957) şi-a dovedit capacităţile pentru avansul construcţiei europene. Ele
permit pregătirea deciziilor, ele asigură supravegherea regulilor jocului european
comun; ele sunt aplicate fie de instanţele comunitare, fie de statele membre.
Parafrazându-l pe Delors, cu cât suntem mai numeroşi, cu atât metoda comunitară e
mai utilă pentru obiectivele fixate; cu cât suntem mai mulţi cu atât mai puţin va
putea trata Consiliul european toată agenda Uniunii. Este nevoie de o instituţie de
gestiune de tip prezidenţial, permanent prezentă şi activă pentru Europa,
concentrată pe priorităţi care s-ar constitui într-o agendă politică punctuală.
4. Subsidiaritatea (atât de elocvent descrisă de Chantal Millon-Delsol în
„L’Etat subsidiaire”23) e obligatoriu a fi reintegrată Uniunii Europene. Acest
principiu filosofic, aducând cu sine o concepţie a Omului şi a apartenenţei sale la
societate într-un sistem care a influenţat personalismul şi federalismul lui Denis de
Rougement, nu poate fi statuată decât într-un cadru juridic; aplicarea sa derivă din
ample dezbateri şi din decizii politice. Contrar celor ce se petrec într-un stat federal –
ca Germania, unde Curtea de la Karlsruhe girează diferendele între Bund şi Land-
uri – acest fapt nu se poate petrece în Europa. Subsidiaritatea e o stare de spirit, e o
credinţă că omului îi trebuie lăsat sentimentul drepturilor pe care le are, a
obligaţiilor şi a posibilităţii de a acţiona nu doar pe plan individual, dar şi în
destinul său colectiv în comunităţile de apartenenţă.
Subsidiaritatea, dincolo de aspectul său filosofic, ar atenua din deficitul
democratic, în critica căruia e nevoie de un pic de prudenţă. Deficitul democratic al
23
Pentru limba română, Chantal Millon-Delsol, Statul subsidiar, Cluj-Napoca, EFES, 1999.
43
Uniunii Europene? Rămâne impertinent modul în care e tratat acest subiect,
problema fiind în aşa fel pusă încât lasă impresia că în interiorul marilor democraţii
europene şi în interiorul naţiunilor, democraţia funcţionează în acorduri perfecte,
cu obligaţii perfect asumate de cetăţeni responsabili în instituţii de impecabilă
coerenţă, iar eşecul democratic îi revine doar Uniunii. Nu poate fi vorba de „deficit
democratic”. Pentru moment, suveranitatea şi cetăţenia se manifestă în interiorul
unui stat-naţiune, cu dublul aspect al suveranităţii de stat: pe de-o parte,
suveranitatea interioară, protejând respectul drepturilor individuale şi al legii, iar pe
de-o altă parte, suveranitatea exterioară care constă în a-ţi proteja interesele, cu
limitări derivând din dreptul internaţional şi din dinamica societăţii internaţionale.
Cum să ajungi să fracţionezi această suveranitate şi să aplici o parte nivelului
european, atunci când cetăţenia (parte a suveranităţii) e ataşată necondiţional şi
exclusiv naţiunii?... Soluţionarea nu cere miracole, dar este de imaginat că – prin
cea mai simplă funcţionare instituţională, mai multă subsidiaritate şi democraţie
exercitată direct de către cetăţean –, filtrarea democratică va deveni rezolvabilă.
Dacă s-au constituit într-adevăr naţiuni de-a lungul secolelor, Europa nu se
poate clădi exact în modul în care au făcut-o acestea. Ceea ce se uită este că aceste
naţiuni au fost fondate pe opţiunea de a trăi împreună, ceea ce este o decizie
eminamente politică a unor comunităţi anterioare naţiunii. Cel mai important
aspect, pentru Europa anului 2017, rămâne crearea acestei dorinţe de a trăi
împreună. „Noi, popoarele Europei…”
Un proces de guvernare clară este cu atât mai de dorit cu cât trăim într-o
epocă de globalizare: e nevoie de gestionarea interdependenţelor globale, de
organizarea mondializării sau – într-o formulă mai nouă – de „îmblânzirea” ei prin
trasarea unor linii directoare, cu un leadership de substanţă şi vigilent. Europa va
deveni din obiectul politic neidentificabil al lui Delors unul identificabil decât dacă
are un forum central de guvernare, un executiv pronunţat european. Dacă se doreşte
o Europă cu o cultură politică, dacă apariţia unor cetăţeni realmente europeni este o
prioritate, atunci e nevoie de un executiv care să reprezinte Europa pe plan exterior,
şi căruia – pe plan intern – să i se poată cere „socoteală”.
*
* *
Frumosul palat cu linii de arhitectură abstractizantă pe care oraşul

Strasbourg l-a construit pe malul râului Ill în 1994 pentru a adăposti serviciile
Curţii Europene a Drepturilor Omului simbolizează succesul Consiliului Europei,
după şase decenii de existenţă; înălţat deasupra celorlalte edificii ale instituţiilor
europene, marele catarg al acestei clădiri-pachebot din aluminiu şi sticlă amarat pe
malul fluviului pare – evident, simbolic – să arunce o lumină de far care să atragă
Europa de la Atlantic la Delta Dunării. Clădirile vecine sunt – peste dinamica şosea –
Palatul nou al Consiliului Europei, Palais de l’Europe (inaugurat în 1987, multă
vreme gazdă a întrunirilor Parlamentului european) şi, pe celălalt mal al Ill-ului,
grandiosul edificiu nou al Parlamentului (din 1999), structurat ca o faleză de sticlă
44
axată pe un corp principal sub formă de turn masiv şi circular, zimţat de panouri
transversale în beton. E un ansamblu care, până mai ieri, putea depune mărturie a
certitudinii cu care Europa se întrepta spre o formă de „State Unite” la care visau
iniţiatorii Consiliului în anii ’40.
Dar calea economică nu e suficientă, iar europenii de azi o resimt cu
acuitate. Atracţia bunăstării ca virtute unică, cu preţul traiului într-o societate în
care confruntarea crizelor a devenit problematică printr-un imaginar politic, este
respinsă irevocabil.
Perioada de azi nu este „euroscleroza” anilor ’80–’85, nici manifestarea
europesimismului, nici astenia începutului de secol XXI. Ea este legată intim de
modul în care construirea unităţii europene s-a transformat într-un proces
coordonat de la un centru niciodată perceput ca atare în imaginarul naţiunilor
europene, cu o metodă aproape procustiană în domenii sensibile şi mai ales într-o
perioadă de sub-performanţă a politicilor europene (s.n.).
Bruxelles-ul pare să aprecieze diversitatea Europei doar sub raport turistic,
fără a mai calcula adaptări de politici, fără drepturi la diferenţă dincolo de limite
considerate strategice – dar poate nu necesare –, şi în care a dialoga cu naţionalul
tinde să devină conflictuală. Subsidiaritatea nu funcţionează. Europa ridicată în
numele clădirilor de la Rue de la Loi – de la Maelbeek până la parcul
Cinquantenaire – şi mai ales pentru acestea, n-ar fi decât o extenuare politică.
Întrebarea fundamentală rămâne, după aproape şapte decenii şi ea scurtează
adânc „măruntaiele” integrării. În ce manieră pot fi integrate statele şi plasate într-o
relaţie funcţională cu instituţiile supranaţionale, fără impuneri şi fără blocaje ?
Europa ca o sumă de patrii? Ideii lui De Gaulle i se poate opune replica lui
Metternich din 1815 „Patria mea este Europa” – pe atunci, cel mai probabil, o
Europă creată din reunirea într-un corpus moral şi ideologic a regatelor sau
imperiilor europene. Respingerea patriei comune europene nu înseamnă mutatis
mutandis, admiterea unei identităţi politice bazate pe un conglomerat de
patriotisme. În acest sens, sloganul care stă la baza Tratatului de la Amsterdam este
„unim persoane, nu state”. Dificultatea „Europei cetăţenilor” ca principiu de
guvernare (instituit prin acest tratat) provine tocmai din faptul că Uniunea
Europeană nu este o uniune a cetăţenilor, nici de naţiuni conştiente de beneficiile
europene, ci de state suverane.
Partizanii Europei patriilor argumentează că dispersarea loialităţii cetăţenilor
într-un spaţiu politic considerabil lărgit (Uniunea) ar slăbi iremediabil ataşamentul
faţă de propriile state naţiuni, ducând la dispariţia acestora. Teza e specioasă. În
această viziune, Consiliul de Miniştri deţine responsabilitatea publică, pentru că
miniştrii care îl compun răspund în faţa Parlamentelor naţionale. Problema
principală a Europei constă tocmai în concentrarea unei birocraţii care nu răspunde
suficient şi are o capacitate incertă de reprezentare.
Europa nu poate fi construită ca un ansamblu de societăţi libere, unite prin
aceleaşi forme de solidaritate, decât în urma depăşirii diviziunilor create de un
trecut mustind de competiţii şi resentimente, ancorat în conştiinţe, şi a fracturii
45
dintre lumea bruxelleză şi simplicitatea conceperii Europei de către masele de
cetăţeni. A crede că Europa se construieşte prin extinderea treptată a pieţei unice
nu este decât visul de vară al unui contabil (s.n.). Europa poate fi construită doar
pe o conştiinţă europeană, iar aceasta trebuie să recupereze toate eforturile făcute
spre o solidaritate lărgită de către fiecare societate în parte şi să ofere noi temelii
lumii civilizate în care ne regăsim pe noi, întâlnindu-i pe ceilalţi moştenitori ai Ro-
mei, Atenei, Ierusalimului. Noile temelii sunt elemente pe care ştie să le infuzeze în
conştiinţa tinerilor europeni un sistem de învăţământ cu adevărat european: în acest
sens se poate pune întrebarea cum favorizează liceul şi universitatea cunoaşterea
istoriei europene, a artei europene, a valorilor realizate pe acest Continent care este,
în primul rând o lume a culturii şi a schimbului. Trebuie văzut cât de mult e
impregnat tineretul european de o identitate europeană, câtă emulaţie există în a da
tinerilor sentimentul că aparţin unei familii, unei naţiuni, unui Continent care a
excelat în Istorie.
Fără a insista pe evenimentele care au surprins Europa din cauza războiului
civil din Siria (început în 2011), un lucru este cert: în centrul circumferinţei
spaţiului european, Uniunea va trebui să accepte că are nevoie şi de opţiuni politice
şi, poate, militare procurându-şi toate mijloacele de a îngloba treptat toate naţiunile
europene într-o politică externă şi de securitate comună coerentă, ceea ce implică o
reformă radicală a instituţiilor sale. O politică externă şi de securitate comună
devenise necesară prin însăşi schimbarea naturii relaţiilor internaţionale după 1990;
dacă între 1960–1990, lumea bipolară impunea o strânsă coordonare celor
Şase-Doisprezece, decesul comunismului – monstruoasa tumoare a secolului –,
dezintegrarea Yugoslaviei, războiul din Golf, tensiunile din Caucaz, cele din
Balcani şi mai ales din Orientul Apropiat şi Mijlociu, au adus provocări pe care
Europa a fost incapabilă să le gestioneze sub raport de putere, de autoritate, de
credibilitate, de eficienţă şi de reacţie.
Virajul american din toamna târzie a anului 2016, odată cu alegerea lui
Donald Trump la Casa Albă, adăugat unei relaţii nord-atlantice purtată în perioada
preşedinţiei Obama fără o convingere politică substanţială, pare să confirme o
schimbare de paradigmă în relaţiile euro-americane, al cărui tropism e detectabil
încă din anii ’90. Este vorba de o detaşare sau o spaţiere între cele două părţi, care,
în resorturile ei cele mai adânci, trebuia aşteptată ca firească după terminarea
Războiului Rece. În repetate rânduri, între Europa şi Statele Unite divergenţele
economice şi politice escaladează treptat limite tot mai înalte – care, mai mult
decât în perioada dovedit neo-consevatoare a lui G.H.W. Bush, se cer controlate,
explicate şi dezamorsate.
A vorbi despre valori comune între Europa şi Statele Unite ale Americii este
parţial şi o formulă de stil, moştenită din discurs în discurs, de la John F. Kennedy
încoace. Generaţia lui Dean Acheson sau John Foster Dulles, care avea o
cunoştinţă livrescă a Europei şi a surselor ei greacă şi latină, a rămas în paginile
trecutului. Părinţii Planului Marshall şi ai Alianţei Nord-Atlantice, diplomaţii şi
oamenii de afaceri nord-americani împărtăşeau cu omologii lor europeni anumite
46
valori; generozitatea lor vizionară făcea parte dintr-un proiect limpede, ieşit direct
din spiritul Luminilor; scopul era reconcilierea europenilor cu ei înşişi cu ajutorul
puterii militare şi economice a Statelor Unite. Generozitatea lor nu excludea
interesul, însă mergea dincolo de el.
Azi, în schimb? Dacă o cortină de catifea nu s-a desfăşurat de-a lungul
Atlanticului, diferenţele care despart malurile de est şi de vest al Oceanului sunt
mai evidente decât similarităţile, mai ales la ora Trump. În anii preşedinţiei lui
George H.W. Bush Washington-ul prefera să vorbească de „două Europe” – una
veche, refractară la misionarismul democratic american şi una nouă, în Centru şi
Răsărit, favorabilă parteneriatului cu Statele Unite –, însă păstra in nuce ideea de
spaţiul comun nord-atlantic fondat pe interese comune după 1945. Nouă ani după
Bush jr., şi după o traversare a unei crize economice în care referinţele la cea din
1929-1933 nu au lipsit, accederea lui Donald Trump la putere într-un frapant puseu
al Americii izolaţioniste, nemulţumite de costurile naţionale ale globalizării şi de
cele ale menţinerii leadership-ului american, tinde să aducă la suprafaţă nu doar
ostilitatea condescendentă nutrită de o parte din elitele de dincolo de Atlantic faţă
de Uniunea Europeană, ci şi să desfacă legăturile care au fost ţesute de un secol
între cele două părţi. 2017 este, cu precizie cronologică, reversul de principii al lui
1917, primul an al implicării americane pe continentul european.
Alarmarea europeană ţine, în acest moment, de poveştile moralizatoare în
care i se atrage atenţia că este foarte târziu. Politica externă şi de securitate
comună a rămas timp de decenii, mai ales sub tonul încurajator al Marii Britanii
şi al Olandei, un proces puţin evolutiv, la care s-a consimţit dificil de către statele
membre, niciunul dispus să lase ministerele afacerilor externe într-o organizaţie
comunitară. Pe de altă parte, nici un membru al Uniunii nu are un apetit deosebit
în a duce o politică externă individualistă, fără mijloace şi capacitate de impact
pe plan internaţional, dar paradoxal încă se opune transferului de competenţe în
politica externă către Uniune – ca şi cum o ajustare prin partaj de competenţe
între cele două etaje de autoritate europeană ar fi exclus !... Acesta este şi cazul
redezbătutei armate europene, care, la mai puţin de o lună de la lansarea ideii în
toamna lui 2016, a cunoscut cel puţin patru propuneri naţionale de formulare, din
care Comisia nu a reţinut decât esenţialul24.
Meritele P.E.S.C. derivă din rezultatele aduse în interiorul Uniunii. A fost
oferit uneori un cadru de discuţie care a rezolvat problema cipriotă în 1995,
Gibraltarul şi relaţiile dintre Irlanda de Nord şi Republica Irlandeză în „Vinerea
bună” a lui 1998. A pus în mişcare Parteneriatul Estic şi Uniunea pentru
Mediterana – ample iniţiative menite să creeze legături stabilizatoare şi de
24
A se vedea comunicatul de presă din 30 noiembrie 2016, European Defence Action Plan:
Towards a European Defence Fund, http://europa.eu/rapid/press-release_IP-16-4088_en.htm, accesat
la 15 februarie 2017. Propunerea Comisiei, în întregul ei, la https://eeas.europa.eu/sites/eeas/files/
com_2016_950_f1_communication_from_commission_to_inst_en_v5_p1_869631.pdf., accesat la 15
februarie 2017.
47
beneficiu mutual cu statele din Răsăritul european şi din Nordul Africii. Au fost
la nivelul iniţiativelor fie ample eşecuri sau doar rezultate călduţe atunci când nu
au generat probleme de o amploare la care au contribuit terţi vigilenţi şi
revanşarzi (Rusia).
Prin actuala politică externă şi de securitate comună, Uniunea Europeană nu
este o superputere politică, iar realizările sale – atâtea câte sunt –, rămân
deconcertant de slabe. Care poate fi viitorul P.E.S.C.? Instrumentele Uniunii sunt
cel puţin în număr de trei: 1. o cooperare sistematică între state, în buna tradiţie
interguvernamentală şi perfectată în cadrul Consiliului European; 2. adoptarea unei
poziţii comune, ori de câte ori e necesar, cu un fir coordonator: se exprimă o
atitudine europeană care trebuie respectată de administraţiile naţionale ale statelor
membre, rezultând astfel o acţiune comună; 3. acţiune comună, decisă în
unanimitate. Dar nu facem decât să indicăm rute deja prevăzute, fără un principiu
de acţiune prevalent.
Trei tabere se distingeau în interiorul Uniunii Europene, ca atitudine şi
iniţiativă, ceea ce nu a fost niciodată de natură să uşureze sarcina activării P.E.S.C.:
până mai ieri, Marea Britanie, Danemarca şi Ţările de Jos, mizând pe ideea
echilibrului de putere în interior şi mai ales pe factorul american ca element
stabilizator al acestuia. Marea Britanie a rămas şi rămâne până la momentul de exit
fidelă alianţei atlantice şi opusă iniţiativelor europene în domeniul defensiv, poziţie
exprimată şi în lunile de final ale lui 2016. Suedia, Finlanda şi Austria, neutre în
anii Războiului Rece, îşi menţin neutralitatea, deşi în 1997 Austria vehicula ideea
aderării la NATO, aşa cum – după agresiunea rusă în Crimeea din martie 2014 –
Suedia şi Finlanda şi-au anunţat dorinţa de convergenţă şi interoperabilitate
crescută cu NATO. Ca principiu, Franţa, Portugalia, Spania, Irlanda, Italia, Grecia
şi Belgia au fost iniţial în favoarea unei Uniuni a Europei Occidentale puternice şi a
unei P.E.S.C solide, nu însă fără condiţionări. Germania ar renunţa cu greu la
legăturile extrem de solide pe care le are cu America, construite „prin sânge şi fier”
(altfel spus: după război şi prin strânse interese economice), cu toate că de la Noua
Germanie se aşteaptă o mobilizare mai amplă a resurselor în domeniu, alături de o
participare mai crescută şi mai voluntară în apărarea europeană.
Dincolo însă de orice, marele simbol al identităţii Europei ar fi Preşedintele
Uniunii Europene. Poziţie inexistentă şi, foarte probabil, de neconceput pentru
următoarele decenii dacă ansamblul instituţional rămâne acelaşi şi mai ales dacă
percepţia acestuia ca utilitate nu se schimbă. Preşedinţia rotativă a Uniunii lasă
Europa într-o zonă de permanentă oscilaţie a modului în care interesul general al
comunităţii este interpretat de către naţiunea aflată la conducere, fiecare aducând
propriile ei tehnici de negociere şi abilităţi de leadership, mai mult sau mai puţin
exersate. Statele mai vechi şi de dimensiuni mai mari sunt de altfel mai bine
pregătite să-şi asume această preşedinţie, beneficiind de autoritate şi metodă.
Preşedinţia Consiuliul european este una de coordonare, mediere şi (am
spune, forţând limba română) „consensualizare”, nu una de conducere şi de opinie
48
formatoare; spiritele europene cu voinţă de independenţă, centrate pe Europa în
întregul ei, încă mai trebuie să aştepte să fie acceptate de majoritatea dedicată unei
Europe segmentate.
Ar putea un astfel de Preşedinte să provină (aşa cum o gândea Jacques
Chirac) din rândul Consiliului? Ar însemna dovada că interguvernamentalul
primează în faţa supranaţionalului, ceea ce întăreşte ideea de solidaritate
europeană. Ar fi Preşedintele Europei ales din Consiliul European, dintre şefii de
stat şi/sau de guvern, sau ar fi o personalitate externă acestui grup? În cazul primei
variante, cum ar împăca mandatul european cu cel naţional? Dacă pierde mandatul
naţional după alegeri, îl păstrează pe cel european chiar dacă e dezavuat de
electoratul său naţional? În cazul celei de-a doua variante, ar trebui să fie o
autoritate formidabilă pentru a se impune responsabililor statelor Uniunii
Europene, investiţi electoral de naţiuni.
Cum ar fi desemnat Preşedintele Europei? Printr-un vot al Consiliului? Prin
consens în unanimitate al şefilor de stat şi/sau de guvern al statelor membre? Nu ar
fi doar o marionetă în mâinile ţărilor care l-au susţinut? Nu ar dubla rolul
Preşedintelui Consiliului european? Ce prerogative ar avea? Simbolice, ca ale
monarhilor, ale preşedintelui francez din Republicile III şi IV sau ale celui din
Germania federală? Ar avea capacitate de iniţiativă şi de orientare în dezbaterile
europene? Prin poziţia sa, este foarte vizibil – să i se acorde o responsabilitate?
Prin ce text s-ar crea funcţia de Preşedinte al Europei? O declaraţie a Consiliului
european nu pare suficientă, iar un nou tratat ar fi prea mult. O Constituţie ar fi
instrumentul cel mai legitim. În anii ’70, preşedintele Franţei Georges Pompidou
sugera ca postul de Preşedinte al Comunităţilor să fie acordat ereditar Marelui-
Duce de Luxemburg, pentru că familia sa – de Nassau şi Bourbon-Parma – reunea
istoric Franţa, Ţările de Jos, Germania, Luxemburg, Belgia, ţări încărcate de istorie
contradictorie, diverse ca suprafaţă, populaţie şi tradiţii, şi ar fi obţinut mai uşor
simpatia din partea naţiunilor din Europa celor Şase25. Ultima oară la finalul
secolului trecut, în 1998, francezii au surprins Europa cu spiritul lor europeist
dorind cu 57% voturi ca primul preşedinte al Europei să fie Helmut Kohl. Ambele
aspecte dau de gândit, iar abundenţa întrebărilor legate de poziţia prezidenţială nu
face decât să reflecte o căutare identitară sigură şi aprofundată.
Finalul structural al Uniunii Europene pune şi el probleme. La întrebarea
„cum va arăta Europa” se ridică cel puţin trei variante de răspuns:
Prima ar fi Europa cu geometrie variabilă („Kerneuropa”, strategia cercurilor
concentrice). Ea presupune o integrare diferenţiată prin obiective diferite, având
drept consecinţă un decalaj ireversibil între un nucleu-dur şi ţările întârziate pe ca-
lea integrării. Ca exemple şi precedente sunt modul de funcţionare a spaţiului
Schengen, Uniunea Europei Occidentale, fostul Sistem Monetar European, iar
25
Christian Cannuyer, Casele regale şi suverane din Europa, Bucureşti, ed. Gavrilă, 1996,
p. 17 (cu trimitere la mărturisirea făcută de Georges Pompidou scriitorului Philippe Jeanmet [de St Robert],
Les septennats interrompus, Paris, Robert Laffont, 1977.
49
ideea a fost reluată în 2014 de fostul preşedinte francez Valéry Giscard d’Estaing
în ultima sa lucrare dedicată integrării europene26.
Ar urma o Europă cu mai multe viteze („Abgestufte Integration”), tot o
strategie de integrare diferenţiată, cu deosebirea că obiectivele sunt comune, dar un
grup de ţări îşi asumă riscul de a iniţia o politică sau un program fiind urmate şi de
celelalte ţări (ca exemple reale sunt oferite perioadele de pre-aderare sau Uniunea
Economică şi Monetară);
În fine, o Europa à la carte(„opt-in, opt-out”, „Ad libitum integration”),
strategie de integrare diferenţiată, unde un stat membru poate menţine un minim de
obiective comune, dar poate opta pentru participarea limitată la o serie de politici
integratoare. Marea Britanie şi Danemarca sunt favorabile acestui tip de integrare,
însă odată Londra ieşită, va fi ştearsă, fără îndoială, permisivitatea cu care era
privită.
Să privim la Elveţia şi la gândirea lui Denis de Rougemont ca ax de
coagulare a unei noi construcţii? Şi în acest punct, documentul Comisiei Europene
privind viitorul Uniunii, propus de preşedintele ei, Jean Claude Juncker, în martie
2017 şi textele imediat următoare acestuia – fie Declaraţia de la Roma, Malta etc. –
, activează dezbaterea şi scot din capcana imobilismului Uniunea. Pentru că este
nevoie de o nouă viziune, cu voinţă şi îndrăzneală. E datoria Europei, prin tradiţiile
sale, şi, până la urmă, prin concepţiile ei, să o facă. Aici ar putea rezida viziunea
atât ambiţioasă, dar şi realistă, care poate fi sugerată Marii Europe de mâine. Pentru
a relua în termeni dragi unora, ar fi mai mult decât „Europa-spaţiu” şi mult mai
nobil decât „Europa-putere”.
Nicolae Păun
Profesor Jean Monnet ad personam
26
Europa, la dernière chance de l'Europe, Paris, XO Editions, 2014.
50
I. NOI, EUROPENII. MODELE ™I PROIECTE
Unificarea Europei, ca orice revoluţie paşnică, cere timp.
J. Monnet
51
52
ANTECEDENTE ALE MI™C√RII
PENTRU INTEGRAREA EUROPEAN√
NICOLAE P√UN
Mişcarea pentru integrare europeană27 are o tradiţie lungă; o găsim

consemnată în scrierile vechilor greci, o regăsim în nu puţine pagini de istorie a
Europei, în fascinaţia unităţii tânjită, dorită şi asumată a Europei Magna astăzi. Cu
toate că provocările au fost de fiecare dată complexe, ideile principale ale
proiectului de unitate europeană nu s-au schimbat radical: păstrarea păcii, nevoia
apărării comune, ambiţia de a acţiona ca un tot mai unitar din punct de vedere al
exercitării puterii, conservarea unei culturi europene comune, dorinţa de a crea o
mai mare bunăstare materială şi slăbirea restricţiilor în domeniul comerţului.
Până în secolul al XIV-lea termenul de Europa a fost rareori folosit, dar,
dacă totuşi îl regăsim, el a avut ca lait-motiv conotaţia de „creştinism”. Şi aici se
impune imediat o precizare: în fapt, Europa nu a fost niciodată o singură
organizaţie politică pentru întreaga creştinătate sau vreun ordin internaţional
medieval, iar latina şi greaca nu erau nici ele tocmai limbi universale. Mai mult,
odată cu secolul al XVI-lea, influenţa umaniştilor şi a noii cartografii, care
accentua autoritatea politică în teritorii, subminând-o astfel pe cea ecleziastică, a
făcut identificarea Europei cu creştinismul din ce în ce mai puţin viabilă. Această
nouă paradigmă este o constatare acceptată de o istoriografie confruntată cu o
cultură europeană care nu poate fi definită sau descrisă printr-o singură formulă,
confruntată cu raţionalismul, individualismul, activităţile economice, industrialismul şi
preocuparea pentru idealurile democraţiei, comunismul, fascismul sau socialismul,
cu nuanţări şi rafinări ale unei scheme comportamentală europeană extrem de
bogată şi de diversificată şi mereu adaptată la provocările modernităţii. Aceste
caracteristici pot fi exemplificate prin acele concepte politice precum legislaţia şi
guvernarea constituţională, probleme sociale de ajutorare a celor nevoiaşi, toleranţă
şi accentul pe persuasiune, mai curând decât pe coerciţie şi valorile culturale
comune; toate acestea sunt încă percepute ca intrinseci naţiunilor Europei,
respectiv descendenţilor săi direcţi.
Europa este mai mult decât o entitate dată, cu un trecut unic sau cu o singură
tradiţie; atât Europa de est, cât şi cea de vest sunt moştenitoarele tradiţiilor romane
şi creştine, ale Imperiului Bizantin, un creuzet în care religia catolică şi ortodoxă
sau arabii musulmani au modelat-o mult mai mult şi mai complex decât un simplu
filon aparţinând popoarelor romanice, germanice, slave sau fino-ugrice.
27
Textul, într-o primă formă, a fost publicat de autor în lucrarea : Nicolae Păun, Adrian-
Ciprian Păun, Georgiana Ciceo, Europa Unită, Europa Noastră, Presa Universitară Clujeană, 2003.
53
Revenind la istoria timpurie a continentului nostru, menţionăm că acesta şi-a
primit numele de „Europa” de la Hesiod (cca. 900 î.Hr.). El s-a lăsat inspirat de
numele unei zeiţe, una dintre cele trei mii de Oceanide, „rasă sfântă de fete, care
împreună cu Apollo şi cu fluviile hrănesc tinereţea bărbaţilor”28.
Cel care a descris-o, comparând-o cu Asia, a fost Hipocrate. De altfel, multe
dintre legendele greceşti abundă de variante asupra numelui şi semnificaţiei
Europei. Amintim, în acelaşi registru al poveştii de dragoste, mitul prinţesei
Europa, fiica lui Agenor din Tyr, care ar fi avut o relaţie cu Zeus. Venind câteva
secole bune înspre istoria de după Hristos, tradiţiile creştine, din cărţile Genezei
(capitolele 9 şi 10) din secolul al IV-lea, explică Potopul şi sugerează că Noe a
împărţit Pământul celor trei fii: Ham – Africa, Sem – Asia, iar Iafet – Europa29
Geografia continentului nostru prinde contur treptat, cu referinţe la mai toţi
autorii antici – fie că vorbim de geograful Strabo, fie de Plinius cel Bătrân sau
Ptolemeu. Întrebarea privind limitele Europei o găsim în toate scrierile, dar mai
întâi la Herodot. În epoca grecească şi elenistică, Mediterana orientală este locul de
unde se conturau şi deseori, confruntau trei continente pe care le separă istmul Suez
şi Bosforul. Preocuparea cărturarilor era nu de a constata, căci era evident, ci de a
diferenţia Libia sau Africa, Asia şi Europa. În acest spaţiu cultural, topografiile
erau cunoscute ca şi limite teritoriale, şi ele, evidente.
Strabon şi Pliniu cel Bătrân descriau configuraţia mediteraneeană cu capătul
ei, Coloanele lui Hercule şi ţărmurile atlantice ale Peninsulei Iberice, ale Galliei şi
ale sudului insulelor britanice. Dar, în interiorul continentului, spre nord, dincolo
de Rin, Alpi şi Ister (Dunărea), acolo unde locuiau germanii, geţii sau zona
sarmaţilor, de-a lungul fluviului Tanais (Don), totul era nesigur. Ptolemeu, la
mijlocul veacului al II-lea d. Hr., continuă să creadă că Scandinavia e o insulă în
Oceanul Sarmatic. Şi aşa va rămâne timp de veacuri, după cum o dovedeşte acea
alegorie din secolul al XVI-lea cu trăsăturile unei Fecioare încoronate, al cărei cap
este Spania, inima Franţa, abdomenul Germania, braţele Italia şi Anglia, iar rochia
uriaşă cu faldurile neclare – orizontul confuz al câmpiilor ruseşti.
Harta Europei pe care Montesquieu o realiza în secolul al XVIII-lea, se
opreşte la Volga; cât despre Voltaire, el propunea stabilirea limitelor unui
„continent arctic” care să meargă de la Baltică până în China. Or, la vremea aceea,
cazacul Iermal începuse de mult cucerirea Siberiei prin trecerea Uralului. Treptat,
se va conveni să se atribuie acestei linii de relief funcţia de limită, pe care o atestă
până astăzi, la kilometrul 1 777 al transsiberianului, obeliscul ce marchează, prin
două inscripţii prevăzute cu săgeţi, la est direcţia Asiei, la vest pe cea a Europei.
În „Politica”, Aristotel la rându-i îi descrie pentru prima dată pe cei
îndreptăţiţi să se numească europeni. Este o încercare comparatistică cu asiaticii,
poziţionându-i ca depozitari ai virtuţilor pe locuitorii Europei, pe greci, pentru care
28
Hesiod, Teogonia, versul 357, Bucureşti, Biblioteca pentru toţi, 1975.
29
Jean Carpentier, François Lebrun (coord.), Istoria Europei, Bucureşti, Humanitas, 1997,
pp. 14–15.
54
îşi exprimă regretul că nu sunt uniţi30. Va trece o lungă perioadă de timp până la o
abordare argumentată, extinsă asupra „europenilor”, văzuţi ca depozitari şi
apărători ai unităţii geografice, şi nu numai. Bătălia de la Poitiers din 732 este
apreciată a fi în istorigrafia europeană un moment fondator, în sensul că Imperiul
carolingian marchează conştientizarea activă a ideii de Europă unită.
Abd al-Rahmān, văzând ţinutul plin de mulţimea nesfârşită a armatei sale, a străbătut munţii
bascilor şi, trecând prin defilee cu uşurinţa cu care ar fi înaintat prin câmp deschis, a pătruns în inima
meleagurilor francilor; şi nici nu şi-a făcut bine apariţia, că se şi repede cu spada, astfel încât Eudes,
pregătit de luptă de cealaltă parte a râului numit Garumna (Garonne) sau Duranius (Dordogne), e pus
pe fugă. Doar Dumnezeu poate socoti numărul morţilor şi al răniţilor. Atunci Abd al-Rahmān,
urmărindu-l pe sus-numitul duce Eudes, hotărăşte să se ducă să jefuiască biserica din Turones
(Tours), distrugând pe unde trecea palatele şi dând foc bisericilor. Majordomul Austrasiei, dinspre
interiorul ţinutului francilor, pe nume Carolus, bărbat războinic încă din fragedă vârstă şi atotştiutor în
meşteşugul armelor, înştiinţat dinainte de Eudes, îi ţine piept. Din acea clipă, vreme de şapte zile, cei
doi potrivnici, vrând să-şi aleagă un loc pentru desfăşurarea bătăliei, încep să se hărţuiască, după care,
în sfârşit, se pregătesc de luptă; dar, în timp ce se voinicesc pe viaţă şi pe moarte, oamenii de la
miazănoapte rămân la prima vedere nemişcaţi ca un zid, ţintuiţi strâns unii lângă alţii, ca stanele din
ţinuturile cu frigca de gheaţă, masacrându-i cu săbiile pe arabi31.
Paradoxal este faptul că după momentul fondator al unităţii europene, cel

carolingian, până în Renaştere, în texte ideile despre Europa sunt aproape
inexistente. J. Calmette notează, deloc intrigat, în cartea sa: „Europa occidentală s-
a născut din dezintegrarea Imperiului carolingian”32.
Imperiul carolingian era el însuşi o Europă occidentală unită33. Europa lui Carol
cel Mare era un imperiu sacerdotal. Abia odată cu certurile asupra investiturii, Europa a
încetat să mai fie una şi în spirit, recăzând la stadiul de entitate strict geografică. De
acum încolo, importantă a devenit disputa pentru supremaţie dintre Imperiu şi
Papalitate, ambele raportându-se (ca unic punct de referinţă comun) la creştinism.
Apariţia unei a treia forţe, care le ameninţa pe cele două, a dus în secolul al XIV-lea la
schimbarea raporturilor; abia atunci, ideea Europei unite, simbol obscur al unei unităţi
de la sine înţelese, a căpătat greutate. Însă, atât împăratul, cât şi papa doreau doar să îşi
asigure victoria, nu să o pună în aplicare.
Cea de-a treia forţă care a intrat în joc şi care a redefinit termenii, a fost
Islamul. Acesta a generat o regrupare a rândurilor creştinilor în faţa inamicului
păgân, istoria rezervând Europei evenimente care au pus-o în situaţia de a-şi
verifica unitatea: Bizanţul şi-a reformulat doctrina, ultima cruciadă, cea a lui
Ludovic cel Sfânt, a eşuat, Marco Polo descoperea China şi cu aceasta, o nouă
30
Aristotel, Politica, VII, 6, Bucureşti, Editura Antet, 1996, passim.
31
Ch.-M. de La Roncière, R. Delort, M. Rouche, L’Europe au Moyen Âge, I, col. „U”, Colin, Paris,
1969, p. 139, apudJean Carpentier, François Lebrun (coord.), op. cit., Bucureşti, Humanitas, 1997, p. 119.
32
J. Calmette, L’Effondrement d’un Empire et la naissance d’une Europe, Paris, 1941. Vezi şi
comentariul lui Jean Baptiste Duroselle, L’idée d’Europe dans l’histoire, Paris, 1965, p. 40 şi urm.
33
Formatul imperial al lui Carol cel Mare aduce pentru prima dată – după Imperiul Roman, o
Europă care includea în graniţele sale teritoriile dintre Pirinei şi Oder, de la Adriatică la Tisa.
55
dimensiune a lumii cunoscute. În acelaşi timp, Europa va rămâne din ce în ce mai
mult constrânsă în spaţiul său relativ îngust, raportat la restul lumii pe cale de a fi
descoperită din punct de vedere geografic. De aici, două întrebări revin: prima,
dacă, este posibilă păcea eternă între popoarele creştine, şi a doua, aceea a reluării
războiului contra păgânilor. Marea majoritate a proiectelor pacifiste, şi deci de
unire a Europei, au fost legate organic la rândul lor – şi asta până în secolul
al XVIII-lea, de încercările de recucerire a Lăcaşurilor Sfinte şi mai apoi de
colaborare împotriva ameninţării otomane. Cele trei mari linii directoare ale epocii
amintite aici – pacea, cruciadele şi lupta pentru hegemonie a uneia sau a alteia
dintre puterile Europei – se regăsesc ilustrate magistral atât la juristul Pierre du
Bois sau la regele George Podiebrad (1420–1471), cât şi la papa Leon al X-lea şi
chiar la universalul Leibniz (1646–1716).
Pacea şi cruciadele îşi aveau stabilite clar inamicul – păgânii, însă, odată cu
începutul secolului al XIV-lea, în lupta pentru hegemonie în Europa se conturează
un alt inamic: Franţa lui Filip cel Frumos, prima naţiune care s-a împotrivit
deopotrivă Imperiului şi Papalităţii. Până în acel moment, tensiunile care animau
creştinătatea erau de natură oarecum universală, sau puteau părea astfel; pe măsură
ce au crescut pretenţiile dinastice, regionale şi mai apoi statale, prin compensaţie a
apărut şi nostalgia unităţii.
În secolele care au urmat, al XV-lea şi al XVI-lea, trei evenimente majore au
marcat şi transformat imaginea lumii şi pe cea a relaţiilor între popoare, şi anume
marile descoperiri geografice şi începuturile colonialismului, Reforma şi eşecul
grandioasei tentative imperiale a lui Carol Quintul (s.n).
Marile descoperiri geografice nu au atras după sine o conştientizare a
singularităţii Europei în lume – abia în secolul al XVIII-lea o vor face – şi în
consecinţă nici o punere sub semnul întrebării a excelenţei civilizaţiei europene, pe
care, dimpotrivă, descoperirile par să o confirme. Ele inaugurează mai curând era
unui imperialism economic aventuros, în momentul în care ideea Sfântului Imperiu
continental se năruie, creând bazele capitalismului şi a primatului statului, a
afirmării secularizării. Pentru multe capete luminate ale epocii, Europa „merge de
la sine”. Guillaume Postel o descrie ca pe „un singur corp”, bineînţeles în centrul
lumii, chiar şi atunci când lumea se măreşte cu cele două Americi.
Criza profundă a instituţiilor ecleziastice, a Reformei, nu sunt văzute ca o
scindare a Europei, ci doar a creştinătăţii. Calvin, Luther sau Loyola sunt marile
figuri ale Reformei şi Contrareformei, însă niciunul nu aminteşte undeva de
Europa, şi cu atât mai puţin de vreo unitate a ei.
În domeniul politic, însă, conştiinţa unei Europe sub coroana Sfântului
Imperiu pare mai plauzibilă decât oricând. La urcarea sa pe tron, Carol Quintul se
vede stăpânul Germaniilor, Spaniilor, a Ţărilor de Jos, a Neapolelui şi Milanului şi
a unei părţi din Franţa actuală – adică asupra a trei pătrimi din Europa continentală,
la care conquistadorii îi vor adăuga titlul de suveran al Indiilor sau dominator al
Africii şi al Asiei. Cu toate acestea, la moartea sa, în 1558, din visul măreţ al unei
monarhii universale cu reşedinţa în Europa n-a mai rămas nimic: unitatea bisericii
56
era distrusă pentru multe secole, Franţa s-a aliat cu turcii împotriva restului
Europei, Spania a pierdut mare parte din vechile sale libertăţi comunale şi
regionale, Boemia şi Ungaria au fost zdrobite în bătălia de la Mohács, Roma a fost
prădată şi Italia aservită, germanii se zbăteau în plină anarhie, iar valorificarea Noii
Lumi, care ar fi putut deveni liantul şi totodată opera comună a companiilor
comerciale europene, s-a transformat în exploatare sterilizantă, sub monopol iberic.
Secolul al XVII-lea ar fi trebuit să tragă câteva concluzii constructive din
evoluţiile anterioare ale Renaşterii şi Reformei. Concluziile s-au dovedit însă a fi
utopii, indiferent dacă autorii lor le atribuiau valenţe filosofice, economice sau
chiar politice.34
Cele patru mari sinteze – ale lui Emeric Crucé35 din 1623, a ducelui de
Sully din 1638, a lui Amos Comenius37 (1592–1670), precum şi cea a lui William
36
Penn38 din 1692 – exprimă vocaţia federalizatoare a Europei şi teama bine ancorată
a epocii faţă de pretenţiile absolutiste ale statelor.
La începutul noului secol, al XVIII-lea, Abatele de Saint-Pierre, membru al
Academiei Franceze (primit în 1695 şi exclus în 1710 pentru criticile aduse lui
Ludovic al XIV-lea), a elaborat în 1712 proiectul intitulat Pentru o pace perpetuă.
Textul a cunoscut, în epocă, trei ediţii – 1713, 1717 şi 1729. Publicat imediat după
Pacea de la Utrecht, prin care se punea capăt războaielor europene duse de Franţa,
se plia pe mesajele din epocă, care chemau şi ele prentru prima dată în istoria
Europei un Congres/Senat permanent al marilor puteri – Franţa, Anglia, Olanda,
Savoia, Portugalia, Bavaria, Geneva, Veneţia, Suedia, Polonia, Statul Papal,
Moravia, Prusia etc. Acest Senat trebuia să garanteze status quo-ul. Războiul se
34
Asupra acestui secol, Paul Hazard a dat istorigrafiei universale o contribuţie devenită
clasică; celebra sa lucrare „Criza conştiinţei europene” are meritul nu numai a aceea ce numim „o
încheiere”, adică o analiză integrativă, panoramică a unui secol, dincolo de care nu mai poţi aduce
alte elemente de analiză, de sinteză, ci şi pentru că a reuşit să pună în circuitul istoriografic cele patru
mari sinteze care au ilustrat epoca.
35
Matematicianul francez Crucé formulează în 1623 un proiect interesant în care pacea şi
libertatea comerţului ocupă locul central. Pledează pentru eliminarea războaielor, prin arbitrajul
Adunării/Senatului permanent al statelor, cu reşedinţa la Veneţia. Papa era desemnat să prezideze o
adunare din care făceau parte state europene, sultanul turc, regii Marocului şi Prusiei, împăraţii
Japoniei şi Chinei, ducele Moscovei şi hanul tătarilor. Pe langă libertatea absolută a comerţului, Crucé
argumentează avantajele unităţii monetare, a sistemelor de măsuri şi greutăţi (vezi Pierre-Louis
Lucas, Un plan de paix générale et de liberté du commerce au XVII-e siècle. Le Nouveau Cynée
d’Émeric Crucé, Paris, 1919).
36
Mémoires des sages et royales Oeconomies d’Estat domestiques, politiques et militaires, în
Denis de Rougemont, op. cit., pp. 93–97 (este „Marele Proiect” pe care abatele îl adresează
cardinalului Richelieu. Proiectul îi este atribuit în unele texte lui Henric al IV-lea. Oricum, este un
text care vizează o federaţie europeană cu cinci monarhii elective, şase ereditare şi patru republici
suverane. Proiectul alocă un spaţiu remarcabil şi formatului instituţional.
37
Întemeietor al ştiinţei moderne şi al educaţiei; în lucrarea Panegresia sau Visul universal,
scrisă în 1645.
38
Acesta obţine în 1681, în America de Nord, teritoriul Pennsylvania, unde experimentează
funcţionarea unei organizări constituţionale de tip federalist, pacifist şi tolerant (vezi Lucy B. Roberts,
William Penn, Founder of Pennsylvania, London – New York, 1910).
57
putea declanşa împotriva unui stat inamic proclamat duşman doar de către acest
organism european.
Proiectul s-a bucurat în epocă şi de aprecierea lui Gottfried Wilhelm von
Leibnitz, care a sugerat ca formatul federalist propus de abate să fie întregit cu o
academie europeană şi un tribunal catolic prezidat de Papă39.
Europa a constituit o preocupare majoră în epocă. Nu a lipsit nici din
scrierile enciclopediştilor. Astfel, Montesquieu (1689–1755) era interesat de
interdependenţa statelor continentului. El vedea vizionar un stat european cu mai
multe provincii, cu o bună guvernare în spiritul ideilor luminilor, în timp ce
Voltaire (1694–1778) vedea continentul în tuşe critice; Rousseau (1712–1788), îl
valorifică pe abatele de Saint-Pierre, şi propunea o soluţie confederativă, cu
reforme permanente şi cu eliminarea conflictelor40.
Raportat la momentul istoric al Revoluţiei franceze, 1789, este de remarcat
că, în ciuda numeroaselor declaraţii ale adepţilor Convenţiei care invocau frecvent
numele Europei, nu s-a conturat niciun singur plan concret de uniune europeană,
cel puţin nu în Franţa. Şi aceasta pentru că explozia pasională şi-a azvârlit actorii
din utopia „speciei umane” în idealul naţionalist, sărind peste stadiul realist al
federaţiei europene. Vorbind despre specia umană în 1790, Camille Desmoulins
înţelegea strict Europa, aşa cum autorii care au premers Renaşterea înţelegeau prin
acelaşi termen creştinătatea.
Doar două mari figuri ale culturii europene, în avanpremiera Luminilor, dar
izolate de tot restul de dinainte şi de după ele, au ştiut să vadă Europa pe fundalul
Lumii: aceştia au fost Leibniz şi Vico. Nerecunoştinţa istoriografiei pentru cei doi
titani este explicabilă prin faptul că imediat după ei a venit secolul francez par
excellence, acela al strălucirii europene a Franţei, de la Montesquieu la Condorcet,
trecând prin Voltaire cosmopolitul şi Rousseau federalistul. Europa lui
Montesquieu, Voltaire şi Rousseau îşi permitea să se pună sub semnul întrebării
sau să se compare – şi o face, pentru prima oară în întreaga sa istorie a ideilor –
însă niciodată ea nu se îndoieşte serios de ea însăşi, căci este o Europă a geniului
francez care nu îşi poate permite comparaţii în defavoarea sa.
Secolul al XIX-lea atingea la rându-i din nou excelenţa, însă acesta le
aparţine germanilor, care iau şi ei drept axă Revoluţia. Prin Wieland şi Schelling41,
Herder şi Hegel, Kant42 sau Goethe43. Germania s-a plasat în fruntea unei revoluţii
39
Vezi S. Siegler-Pascal, Un Contemporain égaré au XVIII-e siècle. Les projets de l’abbé de Saint
Pierre, Paris, 1900; Denis de Rougemont, Vingt-huit siècles d’Europe, Paris, 1961, pp. 117–122.
40
Vezi Paul Hazard, La crise de la conscience européenne, vol. I–III, Paris, 1935; Idem, La
pensée européenne au XVIII-e siècle, Paris, 1946, Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei în secolul
Luminilor, vol. I–II, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986.
41
Wilhelm Joseph von Schelling (1775–1854) magistru al lui Bergson, Kierkegaard şi
Schopenhauer. Propune o federaţie europeană, o curte de justiţie internaţională şi o Constituţie.
42
Immanuel Kant (1724–1804) este autorul proiectului de pace perpetuă (Zum ewigen
Frieden) din 1795. Pornind de la abatele de Saint-Pierre şi de la Rousseau, proiectul filosofului
german propune un pact internaţional menit să elimine războiul, într-o societate europeană federativă,
58
intelectuale şi poetice care evoluează pe marginea celeilalte, a luminilor,
inspirându-se din ea, reacţionând împotriva ei şi depăşind-o cel mai adesea pentru a
da naştere gândirii moderne: marilor teorii ale istoriei, sistemelor metafizice,
romantismului, dialecticii. Pe drept cuvânt, o Europă îmbogăţită atât de consistent
de Immanuel Kant, un fondator pe nedrept uitat, care, prin consistenţa ideilor
integraţioniste, invită la o necesară revizitare a „secolului german”.
Imperialismul şi ideea unificării Europei sub o singură coroană se impun în
forţă cu Napoleon, care însă a fost suficient de clarvăzător ca, după căderea
imperiului său, să vadă ca singurul „echilibru posibil”, federaţia.
Ideea europeană dobândise deja greutate şi adunase, nu puţine speranţe pentru a
fi luată în seamă, chiar dacă uneori doar de formă, în cadrul tratatelor de pace.
Metternich însuşi, unul dintre principalii autori ai acestor tratate (Châtillon, Chaumont,
Vichy), declara: „Deja de mult timp patria mea este Europa”44. Aşadar, întreaga
Europă vorbea despre Europa, împotriva lui Napoleon, care vrusese să o facă.
La începutul secolului al XX-lea, în „era federaţiilor”, chestiunea Europei
unite se pune şi dintr-o altă perspectivă, anume aceea a agresiunii şi tiraniei trecute.
Concluziile lui Arnold Toynbee, care a văzut Europa pe palierul comparativ, au
efectul unui duş rece.
Occidentalul care doreşte să vadă Occidentul cu ochii Lumii va trebui să iasă
puţin din pielea sa de occidental şi să privească lupta dintre Occident şi restul lumii
cu ochii neoccidentalilor, adică a marii majorităţi a oamenilor. Popoarele
neoccidentale pot diferi ca rasă, limbă, civilizaţie sau religie, însă cu toate vor fi de
acord asupra unui punct: fie ei ruşi, musulmani, hinduşi, chinezi sau japonezi, toţi
vor spune despre occident că a fost marele agresor al timpurilor moderne, şi fiecare
popor îşi va putea invoca drept exemplu propria existenţă istorică45.
În prelungirea acestui periplu prin istorie, ne permitem să subliniem ca o
primă pre-concluzie că mişcarea înspre integrarea europeană, pe care am
evidenţiat-o într-o extrem de condensată proiecţie istorică, a fost iniţiată de către
intelectuali şi elite politice. Ea nu a fost susţinută de o cerere a structurilor largi, de
la baza piramidei sociale. Încercarea de a o induce în ADN-ul maselor a eşuat în
1949 după crearea Consiliului Europei. Toate organizaţiile europene au fost
constituite şi organizate de către grupuri politice de elită sau de către politicieni de
renume care, deşi devotaţi întru totul ideii de Europa, şi-au văzut idealismul
temperat de realitatea politică.O a doua pre-concluzie este necesară a fi introdusă
aici, şi anume: chiar dacă ideea integrării nu a înflăcărat milioane de oameni, aşa
cum ipotetic mişscările europene au scontat, aşa cum au făcut-o de exemplu
cu un stat “al naţiunilor”, bazat pe un nucleu puternic, care să cuprindă treptat continentul şi lumea –
o republică puternică, bazată pe raţiune şi drept international (vezi Denis de Rougemont, op. cit.,
passim).
43
Johann Wolfgang von Goethe (1749–1832).
44
Metternich, în Denis de Rougemont, op. cit., p. 199.
45
A. Toynbee, Conférences de l’UNESCO, Paris, Ed. de la Revue Fontaine, 1947.
59
comunismul sau naţionalismul, ea îşi fortifică susţinerea tocmai datorită succesului
organizaţiilor europene, constituite după 1945.
Conştiinţa europeană – elaborată, sofiscată şi îndelung argumentată46 a
devenit aproape sinonimă cu aspiraţia spre pace: ea s-a dezvoltat pe măsură ce a
crescut şi dorinţa ca Europa să nu mai fie teatrul teribilelor operaţiuni militare.
Până în secolul al XVIII-lea inclusiv, confruntările care au avut loc pe bătrânul
continent au fost percepute ca fiind apanajul exclusiv al statelor. Operele
magistrale care prefigurează texte ale arhitecturii politice europene, de la Pierre du
Bois47 la William Penn şi trecând prin Emeric Crucé şi ducele de Sully, vorbeau
despre metodele de a asigura un echilibru armonios al relaţiilor dintre state, chiar
asumându-şi riscul de a ceda, într-o măsură mai mare sau mai mică, o parte din
atributele suveranităţii.
Odată cu secolul al XVIII-lea, iluminismul şi filosofia liberală scoteau
individul din neant şi construiau Naţiunea plecând de la cetăţean. După o glorioasă
intrare în scenă, întreaga gândire politico-filosofică, mai ales cea din secolul al XX-lea,
s-a întrecut în a o diseca, comenta, damna, arătând că în sânul ei şi în proasta
funcţionare a statului, rezidă sursa nenumăratelor confruntări şi a violenţelor care
au însângerat continentul, şi planeta. Pornind de la evaluarea deja critică a naţiunii,
ne permitem să revenim, întorcându-ne două secole în timp, la celebra scrisoare a
lui George Washington care scria către La Fayette că:
Eu sunt cetăţeanul marii Republici a Umanităţii... Noi am aruncat sămânţa libertăţii şi a

uniunii care va germina puţin câte puţin peste tot Pământul... după modelul Statelor Unite ale
Americii se vor constitui Statele Unite ale Europei48.
Prin această scrisoare, dar şi prin alte texte, conştiinţa europeană era pe
picior de plecare din laboratoarele intelectuale. Astfel, se contura în texte, dar şi
prin vocile puternice ale epocii, prin francezul Hugo, italianul Mazzini49 (1807–
1872) sau germanul Franke, dar şi pe terenul fertil al ideilor forţă, trecerea de la
naţiune, la federaţie, la Europa unită. Din această perspectivă se poate interpreta şi
faimoasa maximă a lui Montesquieu, care spunea: Dacă aş şti ceva util patriei
mele, dar dăunător Europei sau speciei umane, aş considera acel ceva ca fiind o
crimă50.
Să nu uităm că majoritatea marilor inspiratori ai mişcării ideilor, francezi în
secolul al XVIII-lea şi germani în secolul al XIX-lea, au fost în acelaşi timp primii
46
Edmund Burke, Reflections on the Revolution and other Essays, London, 1912, pp. 83–84.
47
În lucrările sale, Pierre du Bois (1250-1320) – De recuperatione Terre Sancte. Traité de
politique génerale; publié d’après le manuscrit du Vatican par Ch. V. Langlois, Paris, 1891, militează
pentru pacea între creştini, pentru monarhia universală, pentru confederaţia europeană pusă sub
autoritatea papalităţii.
48
Apud Marian Ştefănescu, Ideea şi Integrarea Europeană, MEN, 2007, p. 187.
49
Creatorul mişcării „Tinerei Europe”.
50
Montesquieu, Pensées et maximes, în Œuvres, Gallimard, Paris, 1954.
60
pedagogi ai construcţiei europene devenită într-un fel consecinţa logică a unei
relaţii echilibrate a Europei. Nu trebuie uitaţi în acest spaţiu germinativ al ideilor
federale, Rousseau şi Proudhon (1809–1865), cei care au teoretizat federalismul
european, în timp ce Kant, a dat un sistem filosofico-politic ce s-a structurat pe
cooperarea politică în Europa unită. Saint-Simon, a anunţat şi el spaţiul economic
şi social european cu un secol şi jumătate înainte ca el să fie creat efectiv.
Ceea ce se întâmplă în Serbia demonstrează necesitatea înfăptuirii Statelor Unite ale Europei.
Guvernelor dezbinate să le urmeze popoarele unite. Să terminăm cu imperiile ucigaşe. Să reducem la
tăcere fanatismele şi despotismele. Să frângem săbiile slujitoare ale superstiţiilor şi dogmele cu spada
în mână. Gata cu războaiele, gata cu masacrele, gata cu măcelurile; gând liber, liber schimb;
fraternitate. Pacea, e oare atât de dificil de realizat? Republica Europei, Federaţia continentală, altă
realitate politică în afara ei nu există. Raţionamentele o impun, ca şi evenimentele. Asupra acestei
realităţi, care este o necesitate, toţi filosofii sunt de acord, iar astăzi călăii îşi unesc demonstraţia cu
demonstraţia filosofilor. În felul ei, şi tocmai pentru că este îngrozitoare, sălbăticia stă mărturie pentru
civilizaţie. Progresul e semnat Ahmet-paşa. Ceea ce atrocităţile din Serbia aşază în afara oricărei
îndoieli e faptul că Europa are nevoie de o democraţie în pace cu ea însăşi, toate naţiunile surori
avându-şi cetate şi capitală Parisul, adică libertatea avându-şi capitală lumina.51
Conştiinţa Europei progresa la sfârşitul secolului al XIX-lea odată cu

mişcarea ideilor cărora le conferea într-un fel un orizont de aplicare finală. Dar şi
reciproca era valabilă: identitatea europeană nu poate fi decât cea care să adere la
un proiect orientat spre viitor. „Europa este o Confederaţie a statelor reunite prin
ideea comună de civilizaţie”, afirma Ernest Renan (1823–1892) în 187052; „Orice
mare idee politică viabilă este în mod necesar europeană”, adaugă Hugo von
Hofmannsthal; iar Ortega y Gasset, în lucrarea celebră „Revolta maselor”, pune o
aşteptată subliniere: „Europenii nu ştiu să trăiască decât dacă sunt angrenaţi într-o
acţiune care să-i reunească”53.
De aici, o primă întrebare, sau o nouă pre-concluzie, se referă la naţiunile
europene. Ideea de Europa a precedat ideea de Naţiune, însă iniţial ea nu a fost
aplicată, sub formă de sinteză între voinţă şi libertate, între statul de drept şi
cetăţean, decât în cadrul naţional. Ceea ce este suficient pentru a transforma acest
cadru într-unul din elementele-cheie a diversităţilor culturale, politice, sociale. În
acest context sintagma patriotism instituţional european, care se vrea adăugat şi nu
substituit vechilor fonduri ale apartenenţelor culturale şi locale, face ca naţiunea să
rămână mai mult decât o proiecţie, ci o proeminenţă şi esenţială referinţă.
Saint-Simon, nu nega relaţia organică dintre naţiune şi cadrul european.
Acesta este văzut de mulţi istorici, dar şi economişti ca „adevăratul precursor al
tendinţei instituţionaliste a secolului al XX-lea, care a creat piaţa comună”54.
51
Victor Hugo, Pour la Serbie, Actes et paroles–- Europa are nevoie de o naţionalitate
europeană, Paris, 29 august 1876 apudJean Carpentier, François Lebrun (coord.), op. cit., p. 326.
52
El respingea şi întemeierea naţiunii pe comunitatea de origine, rasă sau limbă. Ea constituie,
în viziunea sa, un principiu spiritual izvorât dintr-un trecut comun.
53
Ortega y Gasset, în Denis de Rougemont, op. cit., p. III.
54
Ibidem, p. V.
61
Gânditor vizionar, el afirma că „tot ce are comun societatea europeană se poate
raporta la ştiinţă, arte, legislaţie, comerţ, administraţie şi industrie”55. De altfel,
proiectul pe care îl publică, în 1814, împreună cu istoricul Augustin Thierry, viza
reorganizarea societăţii europene într-un singur corp politic. Se făcea referire în
text la Statele Unite ale Europei: la un parlament general situat deasupra guvernelor
naţionale, cu o reprezentare corporatistă. Parlamentul, se alegea pe un mandat de
10 ani, cu 240 de deputaţi (1 la 1 milion de locuitori) şi trebuia să elaboreze un Cod
moral general, naţional şi individual, pe care să se clădească federaţia europeană56.
Dorita unire a Europei a însemnat întotdeauna atât un proces de integrare, cât
şi de excludere. Uniunea pan europeană a contelui Coudenhove-Kalergi de
exemplu, asupra căreia vom reveni în paginile următoare, cu o influenţă politică
considerabilă în anii ’20, nu considera ca fiind în Europa nici Anglia imperială, nici
Rusia bolşevică. Excluderi de acest gen, originate istoric în texte, opinii, lucrări –
cu o frecvenţă mai mare în secolul al XX-lea, explică, parţial este adevărat, de ce
sentimentul anti-european, anti-continental, spre exemplu, este adânc înrădăcinat în
Marea Britanie şi de ce entuziasmul european al unui Mihail Gorbaciov le-a părut
anumitor politicieni din vest surprinzător, forţat şi oarecum ameninţător. De aceste
temeri se fac răspunzători, nu în ultimul rând, geografii, pentru care Europa nu este
altceva decât extinderea spre vest a masei tectonice asiatice – o definiţie nu doar
geodezică, ci şi geopolitică, ce la vremea sa a stârnit mânia lui Winston Churchill.
În trecut, Europa dezvoltase o eficienţă spirituală ce nu putea fi aşteptată pur şi
simplu de la Statele Unite ale Europei (de vest). Edmund Burke putea scrie în 1796 că
unui european nicio ţară a Europei nu-i poate fi cu adevărat exil – „No European can
be a complete exilé in any part of Europe” –, nu pentru că Europa ar fi fost o realitate
politică, ci pentru că era o idee eficientă din punct de vedere politic. După 1992, fraza
lui Edmund Burke nu va mai fi o maximă spirituală în statele Uniunii Europene, ci
doar formularea unui drept legitim implicit; în afara Comunităţii Europene, însă, se
pare că nu va fi luată nici ca maximă, nici ca drept legitim.
Europa sfârşitului de secol al XIX-lea, într-un optimism debordant hrănit de
concertul marilor puteri de după războaiele napoleoniene, cu o conştiinţă burgheză
sigură de valorile ei, cu conştiinţa misiunii de a răspândi civilizaţia în lume.
La Belle Epoque – o expresie retrospectivă, venea din nostalgiile unei
societăţi de dinaintea teribilului război total care a fost Primul Război Mondial.57 O
Europă care, după 1815 devenise Europa Sfintei Alianţe şi a lui Metternich,
55
Saint-Simon, Mémoires (1707–1710). Additions. Journal de Dangeau, Vol. 3, Paris,
Ed. Yves Coirault, 1984, p. 58.
56
Claude Corbo, Socialisme et féderalisme au XIX-e siècle: Saint Simon, Proudhon, Bakounine, în
Fédéralisme et Nations, Québec, 1971, pp. 56–84.
57
Margaret McMillan, în lucrarea care a făcut-o celebră, „Războiul care a pus capăt păcii.
Drumul spre 1914” (traducere în limba română de Smaranda Câmpeanu), Bucureşti, Editura Trei,
2015, pp. 49–51, analizează, parafrazându-l pe Stefan Zweig, acea Europă care nu fusese niciodată
mai puternică, mai bogată sau mai frumosă, nu crezuse niciodată cu mai multă fervoare într-un viitor
mai bun, p. 50.
62
cancelarul Austriei, a „concertului european”, care, pe o perioadă de pace şi
conflicte limitate, îşi configura alături de regimurile absolutiste, poli liberali. O
Europă care după odiseea napoleoniană şi restaurarea legitimismului, prin noile
elite, declanşa semnalul redeşteptării popoarelor europene, printr-o pledoarie
romantică unită cu elanul liberal, patriotic, naţional. „Tânăra Italie” şi „Tânăra
Europă” a lui Mazzini anticipau, anunţau „primăvara popoarelor”.
O altă pre-concluzie, nu ultima, ne determină să afirmăm că Europa
avântului european, a revoluţiei industriale, cu o geografie a industrializării care a
umplut rapid locuri de muncă, este o hartă dinamică, cu elite vechi şi noi, poposite
în secolul al XX-lea, o arcă venită din Vechiul Regim, cu o cronologie devansată
(1815–1913) pentru a plonja în noul secol al violenţelor şi extremelor.
Ideea ∫i con∫tiin˛„ european„ Ón ac˛iune.

Perioada interbelic„. Societatea Na˛iunilor
Un nou secol – douăzeci, începea spectaculos cu dezbaterea despre nevoia

unei o organizaţii menită să ofere garanţii şi să înlocuiască anarhia în domeniul
relaţiilor internaţionale. Elita Europei de până la sfârşitul secolului anterior –
al XIX-lea, rafinase suficient de consistent, cu argumente istorico-filosofice,
juridice, umaniste, geografice etc., o extraordinară panoplie de idei aduse la capătul
perioadei îndrăzneţe de proiecte de construcţie europeneană. Acţiunile necesare ca
acestea să poată intra în practica internaţională cereau un nou sistem diplomatic
diferit de cel bazat pe deciziile Concertului marilor puteri 58.
Conferinţa de la Haga din 1899 şi-a propus ca obiectiv declarat să contribuie
la formarea „Curţii permanente de Arbitraj”, cu competenţe vizând opţiunea
statelor de a recurge sau nu la jurisdicţia ei. O nouă conferinţa în 1907 a introdus în
preambulul documentului intitulat Convenţia dedicată consolidării păcii conceptul
de „Societate a Naţiunilor”, cu o semnificaţie morală de solidarizare a statelor
civilizate. Leon Bourgeois, în 1908, în lucrarea Pentru societatea naţiunilor59, îi
conferea proiectului un sens politic şi juridic precis, încadrat noului sistem de
organizare a relaţiilor internaţionale. A venit apoi rândul preşedintelui american
Woodrow Wilson, care la 27 mai 1916 a trasat proiectul Societăţii Naţiunilor în
termeni instituţionali de securitate colectivă şi drept internaţional.
Pactul Societăţii Naţiunilor60 adoptat de Conferinţa de la Paris61 stipulează
angajamentul membrilor de a respecta şi prezerva independenţa şi integritatea
58
Din Concert făceau parte Anglia, Imperiul habsburgic, Prusia, Rusia şi, din 1818 şi Franţa.
În 1875 Italia va adera la Directoratul European.
59
Leon Bourgeois, La Societé des Nations, Paris, 1908, passim.
60
Jean Baptiste Duroselle, De Wilson à Roosevelt. Politique extérieure des États-Unis 1913–
1945, Paris, 1960, passim.
61
Hans Wehberg, La contribution des conférences de la paix de la Haye au progrès du droit
international, în Recueil des cours de l'Académie de droit international, Paris, 1931, p. 35 şi urm.
63
teritorială şi de a nu recurge la forţă în disputele reciproce, înainte de a le supune
unui arbitraj sau Curţii Internaţionale de Justiţie. În caz de încălcare se puteau
aplica sancţiuni financiar-economice.
Curtea Internaţională Permanentă de Justiţie prelua competenţele în toate
cauzele care nu puteau fi rezolvate prin diplomaţie şi erau supuse arbitrajului.
Consiliul a fost însărcinat să formuleze proiecte de reducere şi de control al
comerţului cu arme; s-a înfiinţat Comitetul permanent consultativ în probleme
militare şi s-a introdus principiul revizuirii periodice a obligaţiilor internaţionale62.
Pactul Societăţii Naţiunilor, şi Preambulul său cu cele 26 de articole au fost
încorporate în tratatele de pace63.
Iată, deci, că textele tratatelor, ofereau unei Europe devastată de războiul
total, instituţii menite să reclădească încrederea bazată pe valori comune, pe idealul
pacifist.
În scurta sa istorie interbelică, Societatea Naţiunilor, nu şi-a atins
obiectivele, a fost marcată, timorată, lipsită de vitalitate datorită refuzului american
de a participa la acţiunile ei, urmare a neratificării de către Senat a Tratatului de la
Versailles. În consecinţă, deciziile ulterioare ale Ligii Naţiunilor controlate de
Franţa şi Anglia au slăbit garanţiile privind securitatea colectivă. S-a impus punctul
de vedere opţional de a lua sau nu în considerare recomandările Consiliului privind
măsurile de sancţionare a agresorului (Art. 16). Nu s-a realizat obiectivul Tratatului
de asistenţă mutuală pe bază regională şi de arbitraj obligatoriu; fiecare din cei 42
de membri ai săi aveau drept de veto. O regulă era semnificativă pentru spiritul
epocii care arata exact că societatea nu a primit puteri supranaţionale, ci a
funcţionat doar ca o simplă „ligă a naţiunilor” – League of Nations. În Consiliu, din
cei 5 membri permanenţi au rămas 4 prin neparticiparea SUA – Franţa, Anglia,
Italia şi Japonia. Din 1926 li s-a adăugat Germania care se va retrage în 1933, apoi
Japonia datorită problemei manciuriene, urmată de Italia în 1937 după sancţiunile
ineficiente adoptate de Ligă împotriva ei din cauza agresiunii împotriva Abisiniei;
Uniunea Sovietică a fost acceptată în 1934.
Statutul Ligii reflectă un consens limitat privind obiective şi interese
comune ale statelor în domeniul securităţii şi normalizării relaţiilor internaţionale,
extinderea rolului dreptului internaţional. Articolul 10 prevede expres garanţia
mutuală a securităţii între membri, dar, în general, întregul text rămâne ambiguu la
capitolul acţiunilor colective întreprinse împotriva agresiunilor (Propunerea lui
International Organisations, second edition, New York, Routledge, 1993, p. 3–23. Comentariile lui
Clive Archer din această lucrare definesc exact aşteptările din epocă faţă de Liga Naţiunilor: „The
whole League system can be seen as a crucial link which brought together. The stands of pre-1914
international organisations and wartime cooperation into a more centralized and systematic form on a
global scale, thus providing a sepping stone towards the more enduring United Nations.” (p. 23).
62
David Armstrong, Lorna Llyod, John Redmond, From Versailles to Maastricht.
International organisation in the twentieh century, London, 1996, pp. 11–14.
63
Vezi şi excelenta lucrare a lui Eric Hobsbawn, Secolul extremelor, traducere de Anca Irina
Ionescu a versiunii originale Age of Extremes, Bucureşti, Ed. Lider, 2002, pp. 45–51.
64
Leon Bourgeois făcută Conferinţei de Pace de a dota Liga cu o forţă militară
internaţională a fost refuzată de englezi şi americani)64.
Liga a gestionat cu succes doar unele probleme regionale de tipul
delimitărilor de graniţă în Europa Centrală, Răsăriteană şi Nordică, de tratament al
minorităţilor, de rezolvare a unor elemente din dosarul greu al economiei, mai ales
pe fondul crizei financiare care a zguduit Europa Centrală în 1920 sau în contextul
marii crize65.
Imposibila federa˛ie european„
Mişcarea pan-europeană foarte activă din anii ’20, ca şi proiectul Aristide

Briand, au constituit soluţii alternative la Liga Naţiunilor şi au urmărit mobilizarea
opiniei publice, a elitei, pentru a crea o stare de spirit necesară construcţiei
europene, articulată cu prioritate pe fundamente federale. Două proiecte au reţinut
atenţia în mentalul colectiv al epocii: cel al lui Richard Coudenhove Kalergi66 şi cel
al lui Aristide Briand.
Primul porneşte cu analiză de la sistemul politic învechit şi de la decăderea
Europei de după războiul mondial, de la ascensiunea puterilor extraeuropene –
64
Jean Ray, Commentaire du Pacte de la Société des Nations selon la politique et la
jurisprudence des organs de la Société, Paris, 1930, Victor-Yves et Catherine Ghebali, Repertoire des
documents de la Société de Nations, 1919–1946, I–II, Dobbs Ferry 1973; International
Organisations, second edition, New York, Routledge, 1993, pp. 3–23.
65
Martin Hill, The economic and financial organisation of the League of Nations. A survey of
twenty-four years’ experience, Washington, 1946; Nicole Pietri, La Société des Nations et la
reconstruction financière de l'Autriche 1921–1926, Geneva, 1970; Emile Girand, La Société de
Nations: L'expérience de vingt ans în „Revue générale de droit international public”, 1940.
66
Contele Richard de Coudenhove Kalergi, fiu al fostei Austro-Ungarii, şi-a consacrat viaţa şi
talentul alături de soţia sa, Ida Roland, uniunii pan europene. El a creat în 1923, la Viena, Mişcarea
Pan europeană. A asociat eforturilor lui personalităţi marcante ale epocii: Thomas şi Heinrich Mann,
Rainer Maria Rilke, Stefan Zweig, Albert Einstein, Aristide Briand, Nicolae Titulescu, Louise Weiss,
Herriot, Caillaux, Beneš, Venizelos, Nutti, Paul Claudel, Paul Valéry, Miguel de Unamuno,
vicecancelarul austriac Karl Renner, Paul Loebe – preşedinte al Reichstagului, Louis Laucheur,
socialistul Leon Blum etc. În ziua în care mareşalul Hindenburg încredinţa puterea lui Hitler
(30 ianuarie 1933), Richard de Coudenhove-Kalergi vorbea de „vocaţia europeană a Germaniei” în
foarte selectul club SSS Klub din Berlin (numit aşa după iniţialele marilor fondatori: generalul von
Seeckt, creatorul Reichwehr-ului, dr. Walter Simons, preşedintele tribunalului Reichului şi dr.
Wilhelm Solf, secretar de stat la externe). Cei trei erau, de altfel, prezenţi la reuniune. Contele are
meritul de a fi luat poziţie imediat împotriva exceselor nazismului. Coudenhove-Kalergi va sosi la
New York la 4 august 1940 şi va exprima voinţa de a face din Europa Occidentală şi Centrală un
ansamblu capabil să susţină valorile profunde ale umanismului şi civilizaţiei şi să reziste expansiunii
sovietice. El lua Elveţia ca model al viitorului federalism pan european. Revenit din America, va
prezenta la Gstaad la 1 septembrie 1947 un proiect de constituire a Europei „federale”. Despre
personalităţile mişcării europene vezi şi Desmond Dinan, Historical Dictionary of the European
Community, 1993, pp. 29-291. Apoi, vezi pe larg comentarii la proiectul Kalergi şi în lucrarea lui
Ladislau Gyémánt, Preistoria construcţiei europene, Cluj-Napoca, Ed. Fundaţiei pentru Studii
Europene, 1999, p. 93 şi urm.
65
Marea Britanie, Japonia, Rusia Sovietică şi SUA, organizate fie în federaţii, sau
Imperii. Statele Europei, în cadrul lor strâmt, naţional, erau, în opinia lui Kalergi,
generatoare de conflicte şi nu puteau să rezolve probleme globale sau cel puţin de
anvergură continentală.
O Europă a viitorului, pornind de la aceste premise, cu state atomizate şi
încapsulate în orgolii strict naţionale, nu avea nicio şansă în lumea nouă, în care
polii de putere erau bine definiţi. Se conturau două alternative: prima, o Europă
parte a revoluţiei bolşevice generalizată, sau o Europă bazată pe o unificare
federală. Kalergi pledează pentru această din urmă variantă, pe care o
argumentează şi propune, în vederea realizării ei, acţiuni graduale, menite, în final,
să elimine pericolul unui război inter-european şi mai ales agresiunea Rusiei
comuniste. Planul şi obiectivele Pan-Europei pledau pentru reducerea treptată a
suveranităţii statale în domeniul economic pentru dezvoltarea unor entităţi
regionale, pentru spiritualizarea frontierelor europene, uniune vamală, comunicaţii
şi monedă comună.
Kalergi sugera paşii necesari federaţiei, prin argumente constituţionale, de
tipul unui parlament bicameral în cadrul noii entităţi, cu limba engleză oficială, cu
solidaritate şi cu combaterea naţionalismului, a şovinismului, a militantismului, a
protecţionismului economic, a bolşevismului etc.
Prin Manifestul European, lansat în 1924, Kalergi cerea forţelor democratice
să contrapună Europei divizate o Europă a unificării continentale, a păcii şi a
prosperităţii.
În scurt timp de la lansarea Manifestului s-a creat o adevărată mişcare pan
europeană. Reviste ca „Das neue Europa”, „Les États-Unis d’Europe” sau
„L’Europe nouvelle” au difuzat Manifestul. Prim-ministrul francez Edward Herriot
s-a pronunţat la rându-i favorabil „Statele Unite ale Europei” – mai ales partea
economică a fost primită favorabil la Berlin de către ministrul de externe Gustav
Stresemann. El a avut rezerve faţă de partea politică a acestuia, mai ales faţă de
excluderea Marii Britanii din noul format federativ. Mai jos, o scurtă secvenţă din
Manifestul European.
Europeni şi europene! Ceasul destinului Europei a sunat! … Este posibil ca, pe mica
peninsulă europeană, douăzeci şi cinci de state să trăiască laolaltă într-o anarhie permanentă, fără ca
această situaţie să nu se încheie cu o cumplită catastrofă politică, economică şi culturală?… Salvaţi
Europa şi pe copiii voştri! 67
Aristide Briand a acceptat la rându-i preşedinţia de onoare a primului

Congres al Uniunii Pan europene, în octombrie 1926, la Viena. De altfel, Briand a
ridicat la rangul politicii de stat proiectul, difuzând câţiva ani mai târziu celebrul
„Memorandum al guvernului francez asupra organizării unui regim de Uniune
Federală Europeană”.
67
Richard Coudenhove-Kalergi, Manifestul European Pan-Europa, 1923.
66
Documentul sublinia necesitatea instituirii „unui regim permanent de
solidaritate convenţională”... „Instituţia legăturii federale dintre Guvernele
europene nu ar putea afecta cu nimic drepturile suverane ale statelor membre ale
unei astfel de asociaţii de fapt”.68
Proiectul Aristide Briand
Ministrul de externe al Franţei a elaborat, în numele Republicii Franceze, şi

în baza mandatului primit de la Societatea Naţiunilor în septembrie 1929, un raport
privind Uniunea Federală Europeană. Raportul trecea în revistă cele 26 de
răspunsuri primite dinspre statele membre, la 8 probleme şi chestiuni de principiu.
Mai întâi, documentul concepe UE de la Atlantic la Nistru, într-un format
interguvernamental, confederalist. Esenţialmente, textul este comparativ cu
Manifestul lui Kalergi sau textele Uniunii Pan europene. Proiectul Briand viza o
confederaţie de state suverane, după modelul Ligii Naţiunilor, care, treptat, putea
să devină o uniune politică şi economică. Instituţiile noii entităţi trebuiau să nu
ştirbească suveranitatea naţională. Proiectul era unul de tipul celor constant
promovate de Franţa, premergând într-un anumit sens formula lui de Gaulle – o
Uniune Europeană interguvernamentală, o Europă a statelor.
Este demn de remarcat faptul că „Memorandumul” guvernului francez trimis
celor 26 de state europene dezvoltă concepte care se vor regăsi în structura entităţilor
europene de după război – „Uniune Europeană”, „Comunitate Europeană”, „Piaţa
Comună”, „liberă circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor”,
„uniune politică”, „uniune economică” etc. 69
Memorandumul afirma şi necesitatea unor noi instituţii europene –
Conferinţa reprezentanţilor statelor membre, Comitetul european (permanent) şi
Secretariatul.
Planul Briand a fost susţinut de ministrul de externe german Gustav
Stressmann, mai puţin componenta sa anti-americană. Sprijinul dinspre Germania
şi-a pierdut actualitatea după moartea lui Stressmann, la 3 octombrie 1929, şi
instaurarea cabinetului Brünning, la 27 martie 1930. Cabinetul german a schimbat
liniile politicii externe de înţelegere cu Franţa, cu altele revizioniste, de
confruntare. Începea să devină vizibilă în Germania şi în Europa o puternică
presiune nazistă, revanşardă. Schimbarea liniilor de politică externă ale lui Gustav
Stressmann, au fost susţinute şi accelerate şi de consecinţele devastatoare ale marii
crize economice. Germania a respins ideea europeană la Congresul Uniunii Pan
europene desfăşurat la Berlin, în mai 1930. Aici au fost puternic acuzaţi atât
Kalergi, cât şi Briand. Oficial, guvernul german a respins Memorandumul Briand
68
Aristide Briand, Memorandum al guvernului francez asupra organizării unui regim de
Uniune Federală Europeană, Paris, 1930.
69
Jean Baptiste Duroselle, op. cit, pp. 272–290.
67
la 11 iulie 1930. La 16 iulie, în termeni diplomatici, a sosit la Paris şi refuzul Marii
Britanii. Italia lui Mussolini s-a pronunţat împotriva Pan-Europei şi a
Memorandumului francez, cerând revizuirea tratatelor statelor înaintea oricărei
Uniuni Europene. Italia s-a pronunţat pentru invitarea URSS şi a Turciei la
dezbaterile privind intrarea în Uniunea Europeană.
URSS a avut, al rându-i, o reacţie negativă faţă de un plan considerat de ea o
înţelegere capitalist-imperialistă antisovietică.
România, alături de statele „antantiste”, şi-a manifestat adeziunea faţă de
planul Briand şi realizarea Uniunii Federale Europene.70
Merită aici amintită pe scurt strategia proprie de integrare economică pan
europeană, etapizată, a ţărilor din Europa Centrală şi de Răsărit, strategie concepută
şi promovată de guvernul Maniu, prin vocea premierului Virgil Madgearu –
doctrinarul PNŢ şi ministru de industrie şi comerţ, prin personalităţi marcante: Ion
Mihalache, Gheorghe Mironescu Alexandru Vaida-Voievod, Pan Halippa, M.
Popovici, Grigore Gafencu şi Mihail Manoilescu. Lor li se adaugă o listă lungă de
personalităţi şi lideri din mediul academic şi politic.
Punctul 1 al răspunsului la Memorandum era susţinut fără echivoc de către
guvernul român. Sunt interesante următoarele trei puncte, unde România a avut
nuanţări. La punctul 2, ţara noastră susţine „principiul integrării Uniunii Federale
Europene în cadrul Societăţii Naţiunilor cu scopul de a întemeia pe o bază precisă
şi recunoscută de toate ţările membre ale Societăţii Naţiunilor, bazată pe
respectarea tratatelor, pe integritatea teritorială a statelor, pe independenţa.
suveranitatea şi egalitatea lor”. România, la acest punct 2, dorea maximizarea
interesului său naţional. La punctul 3 din Memorandum, România se alătura unor
ţări precum Austria, Danemarca, Spania, Belgia, Letonia, Luxemburg, Irlanda,
Portugalia, Olanda, Norvegia, Cehoslovacia, Iugoslavia în vederea încheierii unui
pact al Uniunii Europene care să „afirme principiul uniunii vamale europene şi să
indice obiectivul său pacifist”.71 La punctul 4, România era de acord doar cu două
instituţii ale Uniunii, respectiv Conferinţa Europeană, care se va întruni periodic, şi
Secretariatul provizoriu. Se respingea „Comitetul Politic”, ale cărui atribuţii erau
trecute Conferinţei.
Propunând „înfăptuirea treptată” a Uniunii, guvernul român viza o construcţie
comunitară în etape, începând cu zona economică central şi sud-est europeană.
Strategia României şi răspunsul pozitiv la Memorandum au fost prezentate
de miniştrii Gheorghe Mironescu şi Virgil Madgearu în Adunarea Generală a Ligii
Naţiunilor din septembrie 1930, aflată sub preşedinţia lui Nicolae Titulescu.
Finalitatea proiectului, într-o perioadă de criză economică şi reviriment al
revizionismului, a eşuat în Comisia de Studiu pentru Uniunea Europeană.72
70
Vezi Manuel Roger, L’Union Européenne, Paris, Sirey, 1932 (în partea a III-a, p. 187 şi
urm. el face un tur de orizont aproape complet la reacţiile Memorandumului în Europa.)
71
Vezi, pe larg, Simion Costea, op.cit., pp. 153-155, dar şi Fondul Geneva din Arhivele MAE,
vol. 167.
72
Vezi Chabot Jean-Luc, L’idée de l’Europe Unie de 1919 à 1939, Université de Grenoble,
1978, Thèse, pp. 298–311.
68
Vocaţia pan-europeană a României, a fost deseori afirmată de Nicolae
Titulescu, a cărui credinţă era că „Statele Unite ale Europei vor exista ca
organizaţie economică”.73
Viziunea pan europeană a României a fost integrată şi în două mesaje ale
Tronului aprobate în cele două camere ale Parlamentului.
Partidele politice şi-au exprimat la rândul lor, consensul de principiu pentru
Uniunea Europeană. prin vocile unor personalităţi – Ion Gheorghe Duca, Constantin
Argetoianu, Neagu Djuvara şi Nicolae Iorga, care era, în 1929, şi preşedinte de onoare
al Uniunii Pan-europene, secţiunea românească. Şi PSD, prin vocea lui Constantin
Titel Petrescu, s-a pronunţat ferm pentru Statele Unite ale Europei.
Constantin Rădulescu, membru în Comitetul de director al revistei „Ideea
europeană”, a preluat la rându-i, în perioada 1918–1928, mesaje politice, dar şi
academice de tipul integrării pan-europene. În acelaşi registru, s-a manifestat
Dimitrie Gusti, cu prestigiosul său Institut Social Român, prin intermediul căruia a
amplificat dezbaterea din societatea românească privind Uniunea Europeană.
Integrarea european„ regional„ ∫i subregional„. Antante economice
Proiectele antantelor fac parte din reflecţia europeană foarte largă asupra
cooperării de la nivelul mediilor economice în contextul nou creat de modelul
american, care viza o mare parte a concentrării capitaliste. Sir Alfred Mond,
fondatorul în Marea Britanie al „Imperial Chemical Industries” oferă argumente
asupra potenţialului pieţei europene şi se exprimă pentru Statele Unite Economice
ale Europei. Alături de el a fost şi francezul Louis Loucheur, fost ministru al
muncii şi prevederilor sociale între 1926 şi 1930, intrat în politică din lumea
chimiei, cu simţul antreprenorului, cu reflecţii şi acţiuni în domeniul construcţiei
europene bazate pe realităţi economice concrete. El s-a orientat către constituirea
unei antante franco-belgiene, însă negocierile în vederea uniunii vamale au fost
amânate, apoi blocate de Belgia (în 1919), de teamă să nu îşi piardă independenţa.
După eşecul belgian, proiectul său european se va axa treptat pe Germania. În
ianuarie 1924 i-a contactat pe Adenauer, Stresemann şi Schacht. Ca şi
personalităţile germane amintite, el credea în antantele internaţionale şi se întreba
la unison cu aceştia de ce să nu se realizeze o Europă industrială franco-germană
pentru a-i contracara pe englezi şi pe americani.
Louis Loucheur a propus Societăţii Naţiunilor, în septembrie 1925, ca ţările
europene să-şi organizeze producţia sub cupola Statelor Unite ale Europei prin axa
franco-germană, obiectiv bine primit în mediile economice şi politice şi inclusiv la
Quai d’Orsay.
73
Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Bucureşti, Ed. Politică, 1967, doc. 198,
pp. 337–355. „Progresul ideii de pace”, Conferinţa ţinută de Nicolae Titulescu la ONU, Cambridge,
19 noiembrie 1930.
69
În anul 1926, într-un document oficial se sublinia că „Scopul lui Loucheur
este să construiască o instituţie durabilă; o ligă economică a naţiunilor europene,
formată pe termenul de Statele Unite ale Europei”74.
La Conferinţa Economică Internaţională, deschisă la 4 mai 1927 la Geneva,
preşedintele, prim-ministrul belgian Theunis şi vicepreşedintele Loucheur au cerut
participanţilor să militeze pentru antante internaţionale într-un mare număr de
industrii, în scopul creşterii puterii de cumpărare a cetăţenilor. Cu această ocazie, ei
au propus o antantă între „industriile prime” europene: metalurgie, electricitate,
chimie, textile, cărbune. Se aveau în vedere două modele, cel american al
producţiei de masă şi cel german de organizare a producţiei prin antante şi
carteluri. Proiectul nu a fost urmat de efecte economice, însă Societatea Naţiunilor
a decis crearea Comitetului Consultativ Economic care s-a reunit în anul 1930 în
prima şedinţă. Iniţiativa şi-a pierdut actualitatea pe fondul Marii Crize.75
Un alt reprezentant al siderurgiei luxemburgheze, Emile Mayrisch a oferit
reşedinţa de la Colpach ca loc de întâlnire pentru scriitorii, politicienii, economiştii,
dar şi filosofii timpului său. Printre invitaţii obişnuţi se numărau Louise Weiss,
Marie Delcourt, Karl Jaspers. Iubitor al artelor şi filosofiei, Mayrisch a organizat
Oţelăriile Reunite Burbach – Eich – Dudenlange, un trust siderurgic luxemburghez
(1911), care poseda mine de cărbune în Renania, mine de fier în Franţa, uzine
metalurgice în Franţa şi Belgia, Germania, Brazilia, Argentina şi Africa de Sud.
Intervenţia sa în afacerile europene era legată de necesitatea de a împărţi pieţele
siderurgice. Or, acordurile europene eşuaseră datorită neîncrederii între vechii aliaţi
şi Germania. Din aceste motive, el a intervenit pe piaţă în februarie 1926;
producătorii de fontă francezi şi luxemburghezi s-au întâlnit şi s-au asociat la 30
septembrie 1926 cu belgienii, cu cei din Saar şi din Germania, şi au creat Antanta
Internaţională a Oţelului76, pe baza contingentării producţiei. Magnatul a devenit
primul preşedinte al unei comunităţi, replicată la o altă dimensiune şi pe alte baze,
în 1950, sub denumirea de CECO.77
Comitetul director al noii antante fixa trimestrial producţiile – 43,15% pentru
Germania, 31,15% pentru Franţa, 11,6% pentru Belgia, 8,3% pentru Luxemburg şi
5,8% pentru Saar; în caz de depăşire a cotelor, părţile incriminate plăteau o
amendă; cei care se menţineau sub cote erau premiaţi. Instituţia astfel organizată s-
a deschis în anul 1927 Austriei, Cehoslovaciei şi Ungariei. În scurt timp s-a ajuns
74
„League of Nations. Economic and Financial Section”, în: The World Economic
Conference Final Report, Geneva, 1927, pp. 10–29.
75
Charles P. Kindleberger, The World in Depression 1919–1939, London – New York, 1973;
Ch. Ambrosi, M. Baleste, M. Pacel, Les grandes puissances du monde contemporain, Delagrave,
Paris, 1973, pp. 132–134; A.J. Lathan, The Depression and the Developing World 1914–1939,
London, 1981; N. Păun, Stat şi Economie. România în perioada dintre cele două războaie mondiale
1919–1939, Cluj-Napoca, Interferenţe, 1992, pp. 96–130.
76
Nicolae Păun, Construcţie Europeană Modernă, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei pentru
Studii Europene, 1997, pp. 111–113.
77
Ibidem, pp. 166–174.
70
ca ţările membre să reprezinte 1/3 din producţia mondială de oţel şi 2/3 din cea
europeană. Antanta Oţelului a cunoscut un semi-succes, fiind înlocuită în februarie
1933 de un al doilea cartel – organizat pentru exportatori (Franţa, Germania,
Luxemburg, Belgia). Din 1935 li s-au alăturat Marea Britanie şi Polonia. Cartelul a
fost dizolvat în condiţiile izbucnirii războiului. După acest model s-au creat, mai
ales după Marea Criză, carteluri pentru aluminiu, electricitate, ciment, coloranţi,
zinc, potasiu... Un trust european al linoleumului a fost creat în 1928.
Jacques Seydoux, director adjunct al afacerilor politice şi comerciale la Quai
d'Orsay, integraţionist notoriu, a manifestat un mare interes pentru antantele
regionale care îi întăreau convingerea că pe această relaţie economică se va ajunge
la Statele Unite ale Europei. (Ideea antantelor şi a organizării pieţelor pentru a
reglementa dezvoltarea şi concurenţa a fost reluată în 1948 prin OECE, cu
deosebirea că iniţiativa nu va aparţine grupurilor private, ca în anii ’20, ci statelor
Europei occidentale.)
Emile Mayrisch, ginerele său Pierre Vienot şi industriaşul german Arnold
Rechberg au fondat Comitetul Franco-german de Informare şi Documentare (mai
1926), care şi-a propus să furnizeze informaţii credibile pentru a restabili
încrederea între cele două popoare. Comitetul şi-a asociat universitari şi industriaşi
europeni, jurnalişti şi chiar clerici. Pierre Vienot conducea biroul berlinez şi s-a
bucurat de încrederea redactorilor din presa franco-germană şi a politicienilor
Briand şi Loucheur. O primă reunine a Comitetului la Berlin, în februarie 1927, a
fost prezidată de Albert Einstein, alături de personalităţi care au promovat
concepţia integraţionistă a Europei unite, printre care: Briand, Rathenau,
Stressemann, „pionieri” ai construcţiei europene în anii ’30. Ultima reuniune a
Comitetului a avut loc la Heidelberg între 16 şi 18 mai 1930.
Activitatea europeniştilor a fost cu adevărat semnificativă. Antantelor asupra
cărora ne-am aplecat li s-au adăugat proiecte politice de anvergură, semnalate în
istoriografie sau pur şi simplu apreciate drept activităţi plasate în domeniul
cooperării economice transfrontaliere: Uniunea Economică şi Vamală Europeană
creată în 1926, în legătură cu proiectul pan-european şi condusă de Charles Gide,
eminent economist, de Yves Le Troquer, senator în Adunarea Naţională a
Republicii, şi de Henry de Jouvenel. O altă instituţie asemănătoare creată în 1927 a
fost Comitetul Francez pentru Cooperare Europeană, care şi-a propus să dezvolte
spiritul de cooperare în cadrul Societăţii Naţiunilor. De amintit şi proiectul lui
Dannie N. Heinemann, care sugera nevoia imperioasă a grupurilor de reflecţie în
contextul paradigmei europene. Industriaş german apropiat mediilor pro-europene
(Mayrisch, Delaisi, Coudenhove-Kalergi), el s-a simţit încurajat să vorbească
despre Europa, după discursul lui Aristide Briand din septembrie ’29 în Adunarea
Generală a Societăţii Naţiunilor. Proiectul său lua ca model Statele Unite şi insista
pe trei instituţii fundamentale în federaţia americană – Sistemul de Rezerve
Federal, Interstate Commerce Commission şi reţeaua de căi ferate.
Banca de Reglementări Internaţionale care se înscrie în aceeaşi paradigmă
integraţionistă ar fi putut constitui o primă etapă pentru sistemul bancar european.
71
Proiectul, interesant în esenţa lui, din perspectiva apelului la sistemul de valori
economice americane, a susţinut în epocă ideile economistului Francis Delaisi,
marcate de apelul la liberate în relaţiile economice internaţionale. (În scrierile
acestuia din urmă sunt aduse în dezbatere, pentru prima dată, noţiuni economice
specifice celor două Europe – o Europă agricolă, de Est şi Sud, şi o Europă
industrială de Nord şi de Vest, sau pe un alt plan, din perspectiva modernizării şi
dezvoltării, o Europă a cailor de tracţiune şi Europa cailor putere.)
Societatea Naţiunilor, la rândul ei, a imaginat proiecte economico-politice,
interesante din perspectiva viitoarelor procese de integrare europeană. Merită amintit
aici şi textul elaborat de Sir Arthur Salter şi Pitro Stoppani78, în completarea concepţiei
lui Briand asupra Unităţii Federale Europene, o aplicaţie practică a „Europei cu două
viteze”. Ei au imaginat un model de unitate regională europeană, concept relativ nou,
exploatat în domeniul politic prin Pactul de la Locarno.
André Tardieu79 a preluat la rându-i, în anii 1931–1932 conceptul regional şi
a schiţat o antantă economică între statele dunărene80. Insistentul slogan al Statelor
Unite ale Europei avea şi o nuanţă antiamericană din perspectiva competiţiei şi a
pieţelor. Mesajul era diferit de cele de până la acea dată, frecvente în relaţia
Europa-SUA, se renunţa la ostilitatea transatlantică, punând în schimb, prin
exemplul de această dată pozitiv al modelului american, un Zollverein al statelor
europene care putea, în timp, să primească şi un conţinut politic. În proiect apare
conceptul interesant de „autoritate politică comună” şi termenul de „federaţie
politică de state europene”, ambele îndrăzneţe în epocă. Cei doi demnitari au
propus europenilor, după exemplu SUA, un model de solidaritate economică. Au
sugerat, apoi, statelor să intervină în jocul antantelor pentru a le orienta către o
finalitate politică. În scurta perioadă rămasă până la declanşarea războiului s-au
conturat şi alte demersuri sau proiecte privind construcţia europeană. De exemplu,
Proiectul Pactului de colaborare economică internaţională a fost propus
cancelariilor occidentale de Van Zeeland la 28 ianuarie 1938. A intervenit însă
războiul. Instituţionalizarea Europei a fost doar amânată...
78
Sir Arthur Salter (1881–1958). El a prezidat Consiliul Aliat al Marinei în 1918, prilej cu
care l-a întâlnit pe Jean Monnet. Salter a devenit în 1922 director al secţiei economice şi financiare a
Secretariatului Societăţii Naţiunilor până în 1931. A fost deputat în perioada 1937-1953.
79
André Tardieu (1876–1975) a fost ministru şi preşedinte de Consiliu în perioada 1929–
1930, 1932.
80
Vezi Sylvain Schirmann, Cooperation économique et financière entre États européens
1929–1933, Cu o introducere de Raymond Poidevin, Comité pour l’histoire économique et financière
de la France, Ministere de l’Economie, des Finances et de l’Industrie, Paris, 2000, pp.194–209.
72
CONCEPTUALIZAREA MODERNIT√fiII
ŒN SPAfiIILE MULTI- ™I INTERCULTURALE.
CAZUL EUROPEI CENTRALE ™I EST81
VICTOR NEUMANN
ÑCentruî ∫i Ñperiferieî?
C‚teva observa˛ii pe marginea unor no˛iuni controversate
Este posibilă investigarea şi evaluarea Europei prin noţiunile de „centru” şi

„periferie”? Cărei categorii i se asociază aceste noţiuni? Ce deducem din ele? Este
ştiinţa istorică în măsură să opereze cu ele? Sugerează ele partizanatul, denaturînd
adevărul? Cum stabilim care este centrul şi care este periferia? E vorba de noţiuni
interşanjabile? Dacă structura unei civilizaţii este importantă, atunci ce sens are să
introducem într-o analiză cultural-istorică perspectiva „centru”– „periferie”? Să fie
o iluzie de inspiraţie liberală care ne îndeamnă să gândim relaţiile în interiorul unui
continent prin pretinse formule fixe, derivate din geografie? O iluzie explicabilă
prin perechea noţională „noi” şi „voi”? Sau, o invenţie cu mesaj ideologic, în care
conceptele de „Europa” şi de „Cealaltă Europă” vin să insinueze avansul unora
dintre statele continentului şi înapoierea altora, respectiv inegalităţile economico-
sociale şi consecinţele acestora?
Interogaţiile sunt cu atât mai legitime cu cât noţiunile în discuţie reflectă
diferenţe şi nu similarităţi, subordonări şi contradicţii între două geografii culturale
şi nu unitatea prin diversitate a unuia şi aceluiaşi continent. Atunci când e vorba de
dezbateri politice, folosirea noţiunilor de „centru” şi „periferie” ar putea fi o scuză
pentru cei ce doresc să-şi clarifice termenii şi limbajele. În cazul în care aceasta
este însă motivaţia unui demers academic, atunci perspectivele pot deveni
reducţioniste, teoretizarea tributară prejudecăţilor, rezultatele subordonate
intereselor ideologice de moment. Timpul şi spaţiul sunt diferit cuantificate în
funcţie de tradiţiile religioase, de trecutul cultural-istoric, de noţiuni şi limbaje şi
ele indică anumite particularităţi. Nu motivează însă perspectivele dicotomice pe
care istoricul să fie îndreptăţit să le folosească în interpretările sale. Realităţile
invocate sugerează forme ale existenţei umane, fără a genera ori a descrie raporturi –
indiferent de natura lor – între un presupus „centru” şi o imaginară „periferie”.
Câteva contribuţii fundamentale din ultimele decenii aduc o perspectivă novatoare
asupra Estului Europei şi asupra culturii identitare a continentului în ansamblul său,
punând sub semnul întrebării modul de abordare mai sus invocat. În vreme ce o
81
Acest studiu a fost publicat pentru întîia oară şi sub acelaşi titlu în cartea Victor Neumann,
Conceptualizarea istoriei şi limitele paradigmei naţionale, Bucureşti, Editura RAO, 2015, pp. 7–37.
73
cultură se produce într-un context social-politic, este legată de acesta82, istoria este
rezultatul interpretărilor ce trimite la o posibilă înţelegere, la un sistem de valori, la
oameni şi civilizaţie, la identificarea structurii de gîndire a individului şi a
colectivităţilor într-o anumită perioadă sau într-un anumit loc. Ea poate fi o
povestire a trecutului, dar nu una liniară, încorsetată de diverse prejudecăţi
religioase, etno-culturale, naţionale, economice, în temeiul cărora să căutăm
justificări ale situaţiei din prezent.
Am văzut cum mutarea comunităţii politice înapoi în timp – aşa cum au
procedat romanticii şi mulţi dintre urmaşii lor – a fundamentat într-un chip
anacronic naţiunea şi statul naţional. Conceptualizarea modernităţii nu face
abstracţie de acest tip de organizare, evoluţiile tehnică şi economică ale umanităţii
fiind arareori însoţite de o autentică includere a diversităţilor cultural-comunitare.
Nu există un „centru” şi o „periferie” posibil de definit în noţiuni cu sensuri
acceptabile de majoritatea culturilor europene. Totuşi, acolo unde sunt preferate şi
folosite asemenea noţiuni, ele nu au semnificaţii similare în mintea oamenilor şi a
comunităţilor şi aceasta pentru că nu există puncte fixe, inalterabile. În schimb,
ceea ce există, observa Giambattista Vico, este un proces istoric ce poate fi
cunoscut şi în care factorii spirituali, sociali şi economici se îmbină spre a arăta
cine suntem la un moment dat83.
Atunci când vorbim de Europa, „centrul” şi „periferia” sînt produsul
imaginaţiei noastre. Un strălucit exemplu provine din literaturile engleză şi
americană, de exemplu din aceea ce a fost în măsură să construiască o adevărată
geografie imaginară a Balcanilor84. În cartea sa, InventareaRuritaniei.
Imperialismul imaginaţiei (Inventing Ruritania. The Imperialism of Imagination),
Vesna Goldsworthy investighează arhetipurile create de scriitori celebri, de o lungă
producţie literară şi filmografică în legătură cu Peninsula Balcanică şi cu lumile ei.
Acestea au apărut în secolul al XIX-lea şi s-au perpetuat pînă astăzi. Folosite în
politică şi în „industria conştiinţei” bazată pe mass-media, arhetipurile sînt un
indiciu nu doar privind falsificarea realităţilor, ci şi privind maniera în care a fost
exploatată regiunea ca obiect al dialogului cu sine al culturilor dominante.
Rezultatul a fost că societăţile, dar mai ales elitele din această regiune a Europei au
fost şi sînt nevoite să înveţe nu numai vocabularul Vestului, dar şi stereotipurile
asimilate de acesta. Aparent absolvit de o posibilă acuzaţie de rasism – limbajul
cultural şi politic occidental a creat prin noţiunea de Balcani o alteritate blamabilă
pentru orice85. Vesna Goldsworthy susţine cu multe argumente că în pofida faptului
82
Reinhart Koselleck, Begriffsgeschichten. Studien zur Semantik und Pragmatik der
politischen und sozialen Sprache, Frankfurt am Main, Suhrkamp Verlag, 2006, p.108.
83
Isaiah Berlin, The Power of Ideas, Edited by Henry Hardy, Princeton University Press,
Princeton, New Jersey, 2000, vezi capitolul “One of the Boldest Innovators in the History of Human
Thought”, pp.53–67.
84
Pentru falsa reprezentare a Balcanilor în culturile occidentale vezi Maria Todorova,
Imagining the Balkans, New York, Oxford, Oxford University Press, 1997; Vesna Goldsworthy,
Inventing Ruritania. The Imperialism of the Imagination, London, Yale University Press, 1998.
85
Vesna Goldsworthy, Inventing Ruritania…, pp. 232–233.
74
că adjectivul „balcanic” poate să însemne opusul lui european, Peninsula Balcanică
face parte din Europa. Folosirea adjectivului de balcanism, deobicei adresat
vecinului, a fost şi este adeseori rezultatul ignoranţei şi al bigotismului.
Dezavuând interpretările naţionaliste, istoria conceptuală promovează o
perspectivă comparativă şi transnaţională a vieţii intelectuale, încercând să
descopere semnificaţiile comune sau diferite de la o limbă la alta a noţiunilor,
numeroasele transferuri culturale, ideile adevărate sau falsurile conţinute în
limbaje, discursuri, texte. Când e vorba de Centrul şi de Răsăritul continentului,
perspectiva devine cu atât mai novatoare cu cît are de înfruntat amintitele
stereotipii colportate de-a lungul timpului. Europa este un conglomerat de sisteme
politice şi economice, provenind din multiple valori religioase şi culturale, la
rândul lor tributare locului în care s-au născut şi au evoluat. Particularităţile derivă
din mulţimea apartenenţelor: Roma catolică, Bizanţul ortodox, Nordul protestant,
Sudul mediteranean, Vestul anglo-saxon sau franco-olandez, Estul rusesc. Se
înţelege că geografia joacă un rol important. Spaţiile indică mai multe sensuri ce se
află sintetizate în conceptul de Europa, parte dintre acestea derivând din
moştenirile istorice plurale, din limbile vorbite şi textele scrise, din religiile vechi şi
noi. Cert este că modernitatea nu se reclamă doar de la discontinuităţi (rupturi) în
raport cu Evul mediu, ci şi din continuităţi, din valorile ce s-au perpetuat de la un
timp la altul şi care au conferit o notă de autenticitate oamenilor şi locurilor.
Studiindu-le, vom descoperi setul de valori ce a făcut posibilă o construcţie
civilizaţională şi, finalmente, o identitate.
Bazele înnoirii culturii identitare s-au pus atunci cînd Europa era organizată
în principate, regate şi imperii, când intelectualii şi-au imaginat oraşe şi regiuni
populate cu mai multe grupuri lingvistice şi religioase trăind fără prejudecăţi şi
aspirând la construirea unui sensus communis. Modernitatea Europei, datând din
faza premergătoare genezei ideii de naţiune, pretinde o cunoaştere a condiţiei şi a
semnificaţiilor transnaţionale ale istoriei continentului. Pe de altă parte, trebuie să
înţelegem că fiecare regiune a Europei este definibilă nu doar în temeiul economiei
sau al statutului politic şi juridic al comumităţilor, ci şi în funcţie de tradiţii, de
moşteniri istorice şi reflexe mentale dobîndite printr-un tip de habitat. Experienţa
politică raţionalizată în cadrul unei gândiri procedurale, respectiv logica vieţii
politice este doar una dintre iniţiativele lumii moderne.Atunci, în discuţie e logica
statului, înţeles pe bazadreptului natural şi a contractualismului, pus în aplicare prin
folosirea unui aparat raţional construit, a unei logistici garantând o sporită
constrângere juridică86. Conceptul de statalitate ar trebui văzut însă şi în relaţie cu
acela de cultură, probând creaţia oamenilor liberi situată dincolo de constrângerile
social-economice şi politice. Cât despre conceptul de cultură, acesta este unul
fundamental nu numai pentru că atrage după sine coeziunea socială cum consideră
Reinhart Koselleck, dar şi pentru că mulţumită lui descoperim particularităţile
86
Mario Scattola, Begriffsgeschichte und Geschichte der politischen Lehren, în Typologie der
Formen der Begriffsgechichte, Hamburg,FelixMeiner Verlag, 2010, pp. 75–76.
75
comunicaţionale şi de reprezentare ale oamenilor în funcţie de timp şi spaţiu,
înţelesul dat transformărilor ori înnoirilor lor.
Conceptualizarea modernităţii nu se limitează la un timp sau la o geografie
anume, cum nu se limitează la principii invariabile, adică la o singur model de
existenţă socială. În faza de tranziţie la modernitate, dar mai ales o dată cu
instalarea în modernitate, accepţiunea socială sau liberală a conceptului de cultură
devine relativ similară pentru toate spaţiile europene. Sunt medii intelectuale –
exemplul acelora din Europa Centrală, de Est şi de Sud-Est – în care diferenţele în
temeiul rangului social sau al profesiunii n-au jucat un rol fundamental, aşa cum s-
a petrecut în Occident. Procesul de modernizare a avut loc în absenţa unor norme
administrative precise, a unui sistem juridic elaborat. El s-a bazat mai ales pe un
enciclopedism cultural, prin contribuţiile unor personalităţi remarcabile, creatoare
în mai multe domenii şi care îşi manifestaseră ataşamentul pentru valorile spirituale
tradiţionale şi pentru acelea noi intelectuale, fără a găsi vreo contradicţie între ele.
Intelligentsia rusă de exemplu87 este simptomatică pentru un atare traseu, ea fiind
nu numai în relaţie sau sub influenţa curentelor de idei occidentale, ci dezvoltând
un concept cultural modern în care se amalgamează originalitatea propriei culturi,
viziunile sau obsesiile istorico-religioase şi identitare, perspectivele armonioase şi
punctele de vedere radical critice.
Realit„˛ile Europei Centrale ∫i de Est:

multiculturalitatea sau eterogenitatea social-cultural„
Culturile frontaliere sau transfrontaliere nu sunt analizabile doar în funcţie

de geografia locului, aşa cum nu sînt întrutotul asimilabile structurii de gândire
născute în vechea statalitate medievală ori aceleia construite de statul-naţiune în
accepţiunea lui occidentală. Până unde se întinde Europa? Unde îi este centrul şi
unde îi este frontiera? Conceptualizăm modernitatea în funcţie de spaţiu sau doar în
funcţie de timp? Dacă o facem doar în funcţie de spaţiu, atunci cefel de importanţă
acordăm locurilor sau punctelor de întîlnire, zonelor de tranzit dintre Vestul şi
Estul Europei? Este posibil de exemplu să analizăm modernitatea în regiunile şi
subregiunile Europei Centrale şi de Est prin prisma noţiunii de liminaritate, noţiune
derivată din limen-ul grecesc şi semnificând întâlnirea dintre pământ şi mare, ideea
de port, zona de tranzit sau aşa-numita zonă gri ?88.
87
Isaiah Berlin, The Power of Ideas, Edited by Henry Hardy, Princeton, New Jersey,
Princeton University Press, 2000. Vezi capitolul “Russian Intellectual History”, pp. 68–78.
88
Mihai Spăriosu defineşte noţiunea astfel: „Noţiunea de liminaritate poate fi un important
instrument conceptual în alegerea nu numai a modului în care se produc/ pot apărea transformări
culturale (şi cognitive), dar şi a felului în care aceste transformări pot fi şlefuite într-un model paşnic”,
(traducerea noastră, VN), cf. (studiului publicat în română), Mihai Spăriosu, Studiile interetnice
contemporane în Europa Centrală. Observaţii interetnice preliminare, în vol. Vasile Boari, Mihai
Spăriosu (coord.), Armonie şi conflict intercultural în Banat şi Transilvania, Iaşi, Editura Institutul
European, 2013, pp. 66–67.
76
Conceptualizăm modernitatea în funcţie de spaţiu sau doar în funcţie de
timp? Dacă da, atunci cum definim zonele geografice? Ce fel de importanţă
acordăm locurilor sau punctelor de întîlnire, zonelor de tranzit dintre Vestul şi
Estul Europei? Este posibil de exemplu să analizăm modernitatea în regiunile şi
subregiunile Europei Centrale şi de Est prin prisma noţiunii de liminaritate, noţiune
derivată din limen-ul grecesc şi semnificînd întîlnirea dintre pămînt şi mare, ideea
de port, zona de tranzit sau aşa-numita zonă gri?
Sunt regiuni şi oraşe a căror istorie, evoluţie cultural-juridică şi structură
administrativă nu se suprapune nici cu aceea a centrului şi nici cu a periferiei,
delimitarea lor fiind arbitrară. Boemia, Silezia, Moravia, dar şi Slovenia, Banatul,
Transilvania, Bucovina atrag atenţia prin poziţionarea lor în zonele de tranzit, acolo
unde ambivalenţele devin foarte fecunde în planul comunicării intracomunitare,
conştiinţei colective şi creaţiilor culturale individuale sau de grup. Iată de ce o
conceptualizare a modernităţii poate a fi văzută în funcţie de geografia locului,
respectiv în funcţie de rezultatele coabitării a două sau mai multe comunităţi
lingvistice şi religioase. Nu este vorba de speculaţii în absenţa unei istorii, de
ipoteze intenţionînd să îmbogăţească memoria culturală contemporană. Este vorba
de explicarea şi conceptualizarea modernităţii în funcţie de reperele sociale,
culturale, comportamentale reale, de o pluralitate deja existentă în momentul în
care apar germenii lumii noi. Nu inventarea unei teorii este în discuţie, ci
teoretizarea realităţilor. Dintr-un dat premodern, multiculturalitatea spaţiilor
Europei Centrale şi de Est devine un argument cheie în conceptualizarea
modernităţii89. Aceasta reiese din organizarea şi administrarea statală, din reforme
şi din filozofiile politice. Nu este o construcţie complet nouă, ci regândirea
moştenirilor din trecut în virtutea aspiraţiilor de integrare în sistemul de valori al
Europei timpului. În cazul regiunilor Europei Centrale şi de Est, configuraţia
multiculturală şi identităţile hibride continuă să reprezinte o realitate de care nu vor
face abstracţie nici administraţiile imperiale şi nici ideologii etnonaţiunii. E acesta
un motiv pentru care, o dată cu răspândirea ideii etnonaţionale, conceptualizarea
modernităţii, respectiv modelele de gândire politică şi societală, se vor confrunta cu
diferite înţelesuri şi discursuri, cu o suită de contradicţii ideologice.
Este conceptul de multiculturalitate cu adevărat o problemă de interpretare
derivată din experienţele socio-comunitare şi cultural-lingvistice ? Există accep-
ţiuni contradictorii ale conceptului? Administraţiile imperiale cu un lung exerciţiu – pe
urmele lor şi istoricii conceptuali – au admis că este de dorit ca orice cultură,
indiferent de timpul şi locul genezei sale ori de evoluţia ei în diferite perioade, să
beneficieze de un fel de integritate, de respect şi nu de reducere la tăcere pe criterii
teritoriale sau de număr de persoane aparţinătoare. Idealurile personale sau ale so-
cietăţilor poartă trăsături ale locului în care s-au format. Ele primesc influenţe
89
Vezi Peter Niedermüller, Der Mythos der Unterschieds: vom Multilikulturalismus zur
Hibridität, în vol. Johannes Feichtinger, Ursula Prutsch, Moritz Csáky (eds.), Habsburg Postcolonial,
Insbruck, Wien..., Studien Verlag, 2003, pp. 69–81.
77
externe, dar sunt şi păstrătoare ale moştenirilor cultural-istorice. Geneza gândirii
moderne s-a întemeiat adesea pe trăsăturile psihologice ale comunităţilor regionale.
Cât despre societăţile tradiţionale, ele au vechi deprinderi de coabitare
multiculturală. Pe de altă parte, acelea liberale nu sunt preocupate de aplanarea
posibilelor conflicte intercomunitare. În acest din urmă caz, dificultăţile privesc
concilierea culturilor (pretins superioare) cu obligativitatea tratării oamenilor ca fi-
inţe egale90. Acesta este argumentul folosit de Charles Taylor spre a arăta că
geneza identăţilor moderne ar fi fost tributară schimbărilor, sfârşitului ierarhiilor
sociale. El consideră că ideea de recunoaştere a diferenţelor dintre grupuri stă la
baza afirmării identităţilor colective91. Filtrată prin cunoştinţele privitoare la
America de Nord, o generalizare pe această temă este insuficientă, ca să nu spunem
că nu are legătură cu realitatea. La fel, e puţin probabil ca teoria identitară să
reflecte un naţionalism în care, potrivit lui Taylor, să putem distinge între părţile lui
bune şi cele rele. Cum diferenţialismul nu are în vedere în fiecare caz respectul ce-
luilalt, tot astfel identificarea cu un grup sau altul nu presupune neapărat asumarea
unei ideologii naţionaliste. Descoperirea sensurilor atribuite în diferite culturi
noţiunilor de etnic, naţionalitate, naţiune este importantă în ordinea înţelesului dat
coabitării a două sau mai multe culturi, dar şi pentru a desluşi sensurile
modernizării şi ale modernităţii. Odată înţelese, noţiunile amintite pot contribui la
depăşirea confuziilor produse de limbajele ce au propagat ideologiile etnocentrice
şi naţionaliste. Cât priveşte conceptele de multi- şi interculturalitate, ele pot să
contribuie la explicarea înţelesurilor date modernităţii de locuitorii regiunilor
Europei Centrale şi de Est.
Etnonaţiunea şi statul etnonaţional au fost produsele secolului al XIX-lea,
născute sub influenţa ideologiilor revoluţionare şi reformiste franco-prusiano-
germane. Situate în interval, regiunile în discuţie s-au interferat când cu
Occidentul, când cu Orientul, împrumutând seturi de valori din ambele culturi şi
civilizaţii, generînd fie legături, fie conflicte cu acestea, construindu-se pe sine
când sub forma unor armonii, când sub aceea a unor dizarmonii interculturale.
Conceptualizând modernitatea în regiunile Europei Centrale şi Est-Centrală, vom
observa politicile Casei de Habsburg şi ale Imperiului Austriac din secolele
al XVIII-lea şi al XIX-lea. Amintitele spaţii au fost disputate timp de secole de trei
mari Imperii: Habsburgic, Ţarist şi Otoman. Vorbim de societăţi cu moşteniri
multiple, amalgamând limbi şi culturi, de un melting-pot ce s-a accentuat o dată cu
debutul modernizării, când circulaţia oamenilor a fost provocată de cuceriri
teritoriale, reorganizări administrative, progres economic şi colonizări. Toate aceste
schimbări nu au legătură cu divizarea etnică. De altfel, ea nu jucase un rol
important înainte de anii 1800. O anume nervozitate a caracterizat spaţiile invocate
şi oamenii lor într-un lung şi meandrat proces de emancipare şi modernizare, unul
greu de definit temporal printr-o singură unitate de măsură.
90
Amy Gutmann, Introduction to Charles Taylor et alii, Multiculturalism. Examining the Po-
litics of Recognition, Princeton University Press, 1994, Edited and introduced by… p. 5.
91
Ibidem, p. 30.
78
Sentimentul acestei lumi este că nu a fost periferică, ci a făcut parte din Europa.
Multe dintre inovaţiile tehnice, creaţiile literar-artistice, realităţile administrativ-politice
din secolele al XVIII-lea-al XX-lea probează nu doar apropierea de Occident, dar şi
disponibilitatea de a experimenta prin intermediul propriilor valori. E şi acesta un
motiv pentru care ar trebui evitate judecăţile deterministe, cele potrivit cărora
fenomenele social-economice ori politice ar fi întotdeauna esenţiale în trasarea
diferenţelor dintre o regiune şi alta92. Multe dintre oraşele Europei Centrale – chiar
dacă administrativ sau economic nu au fost aidoma acelora occidentale – erau
comparabile cu acestea. Ele au fost şi au rămas în bună parte produsele culturale ale
Imperiului Austriac, exprimînd o stare de civilizaţie cu nimic mai prejos decât oricare
alta a Europei medievale şi moderne. Ele indică particularităţi generate de o altfel de
statalitate, arată un apetit pentru împrumuturi şi interferenţe, dar nu diferă fundamental
în raport cu structurile urbane occidentale.
Praga, Budapesta, Bratislava, Novi-Sad, Gorizzia, Trieste, Krakowia,
Lemberg, Timişoara, Cernăuţi s-au construit şi s-au inserat în civilizaţia modernă
ca identităţi de sine stătătoare prin plurilingvism şi convergenţe religioase catolico-
protestante, ortodoxo-catolice (exemplul religiei greco-catolice), creştino-iudaice,
creştino-musulmane. Cu alte cuvinte, printr-un bagaj cultural multiplu codat. Ceea
ce le conferă atât similarităţi cu învecinatele oraşe din vestul Europei, cât şi
numeroase aspecte exotice generate de impactul ideilor iluministe. De aici se
desprinde şi concluzia cum că modernitatea zonei în discuţie coincide cu
descoperiri ştiinţifice, tehnice, industriale, competiţii comerciale, dar şi cu mişcări
literare, artistice şi muzicale de avangardă, toate propagând unitatea în diversitate.
La rîndul lor, oraşele Sud-Estului european, precum Bucureşti, Belgrad, Sofia,
Sarajevo, Salonik s-au definit prin coabitarea diverselor comunităţi religioase şi nu
doar prin poziţia lor geografică. Araeori prin numele de Balcani, prin condiţia de
avanpost al creştinismului european sau prin aceea de cetăţi de apărare în faţa
înaintării civilizaţiei otomane, presupus înapoiate. Mai degrabă prin conservatorism,
tranziţii lente de la timp istoric la altul. Sau, prin experimente.
Cercetarea modernităţii prin prisma multi- şi interculturalităţii facilitează o
altă cunoaştere a istoriei sociale şi intelectuale, dar şi conceptualizarea modernităţii
prin prisma transferurilor culturale şi a sensului transnaţional al identităţilor urbană
şi regională. Moritz Csáky a demonstrat în studiile sale legătura profundă dintre
viaţa politică oficială şi aceea generată de diversele expresii culturale, artistice,
literare, istorice, filozofice93. E o legătură ce se înscrie în tabloul evoluţiei sociale
din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, perioadă în care s-au modernizat reflexele
92
Vezi asemenea diferenţieri la Peter Gunst, Agrarian System of Central and Eastern Europe,
în volumul The Origins of backwardness in Eastern Europe: economics and politics from the Middle
Ages until the early twentieth century, Edited and with an introduction by Daniel Chirot, University of
California Press, 1989, pp. 53–92.
93
Moritz Csáky, Ideologie der Operette und Wiener Moderne. Ein kulturhistorisches Essay,
Wien, Böhlau Verlag, 1997; Idem, Das Gedächtnis der Städte. Kulturelle Verflechtungen-Wien und
die urbanen Milieus in Zentraleuropa, Wien, Böhlau Verlag, 2010.
79
de gândire ale colectivităţilor umane din regiunile în discuţie. Lumea Europei
Centrale şi de Est s-a identificat cu propriile sale particularităţi comportamentale,
transmise de la o generaţie la alta. Pe de altă parte, a acceptat schimbarea.
Amintirea şi corespondenţele culturale trimit la un spaţiu al experienţelor şi la un
orizont al aşteptării care se regăsesc în codul cultural multiplu al populaţiilor din
regiunile Europei Centrale şi de Est. Căutarea esenţelor, problematizarea devin
foarte importante, de aceea orice intenţie de a „recontextualiza” creaţiile culturale –
literare, muzicale sau artistice – contribuie la înţelegerea mentalităţilor, a structurii
de gândire a individului şi a colectivităţilor. Evaluarea şi conceptualizarea
modernităţii trebuie să ţină seama de particularităţile locului şi de istorie, de
eterogenitatea culturală şi de reperele ambivalente.
„Moştenirile culturale ambivalente”94 şi creaţiile au supravieţuit până astăzi
pe un întins areal al Europei. În Europa Centrală şi de Est, ele sunt parte a
identităţii. Lor le asociem marile reforme birocratice ale statului habsburgic din
care au rezultat: cultura comună regăsibilă în „germanitatea austriacă”; instituţiile
formatoare ale reflexelor comportamentale; denumirile imperiale indicând
subordonarea administrativ-juridică, economică şi politică; raportarea la casa
domnitoare, văzută ca simbol al cetăţeniei; limba germană pigmentată cu expresii
provenind din mai multe limbi comunitare şi mai ales din cehă, poloneză, maghiară
şi italiană; plurilingvismul. Toate indică faptul că indivizii şi colectivităţile din
regiunile amintite dobândiseră modele similare; o politică, o justiţie şi o economie
bazate pe aceleaşi principii. O parte dintre aceste înnoiri reprezintă succesul
reformelor visate încă din 1765 de Iosif al II-lea, acceptate de Maria Theresa şi pe
care Consiliul de Stat le-a pus în aplicare. Ele au fost rezultatul unor dispute
îndelungate, remodelând sistemul introdus de Haugwitz in 174995. Fusese un
context social-politic în care alături de elementele comune moştenite de populaţiile
imperiului, au fost impuse schimbările administrativ-financiare. Experienţele
reformiste s-au văzut mai întîi în Boemia, mai apoi în Ungaria, Banat şi
Transilvania. Ele au fost rezultatul unor idei radical reformiste. Cu ocazia călătoriei
din 1773 în Banat şi Transilvania, împăratul a adunat informaţii asupra
administraţiei civile şi militare, asupra situaţiei financiare şi a modului cum se
culeg taxele, formulând programul reformelor sale în care prioritate avea
introducerea codului civil şi codului criminal, reforma magistraturii, cărţile
funciare, arhivarea documentelor, controlul medical, reglementarea activităţii
instituţiilor reprezentative şi a funcţionarilor lor, reglementarea funcţionării
breslelor, înfiinţarea de manufacturi şi fabrici în funcţie de materiile prime
exploatate, mărirea salariilor funcţionarilor şi desfiinţarea obligaţiei ţăranilor de a-i
94
Idem, Ambivalenz des kulturellen Erbes: Zentraleuropa, în Moritz Csáky, Klaus Zeyringer,
Ambivalenz des kulturellen Erbes. Vielfachcodierung des historischen Gedächtnisses. Paradigma
Österreich, Insbruck, Wien, München, Studien Verlag, 2000, pp. 27–49.
95
Vezi excelenta carte a lui Derek Beales, Enlightenment and Reform in Eighteenth Century
Europe, New York, I.B. Tauris, 2011, p. 162.
80
întreţine pe aceştia etc.96 Şi în acest caz, similarităţile au devenit mai puternice
decât diferenţele, lor datorându-se cea dintâi modernizare a spaţiilor în discuţie.
Geneza naţionalităţilor, a naţiunilor şi a stereotipurilor naţionaliste a fost
însoţită pe parcursul secolului al XIX-lea de dorinţa intelectualilor şi a oamenilor
politici de a evidenţia în chip pozitiv amalgamarea comunitar-lingvistică şi
religioasă, acel „caleidoscop pestriţ” de care amintea Moritz Csáky reluând o
observaţie temeinic documentată de câţiva istorici din secolul al XIX-lea.
Literatura, istoriografia, filozofia politică, muzica şi artele vizuale au fost
preocupate de fenomenul amalgamării culturale, fenomen ce a conferit un exotism
regiunilor Europei Centrale şi de Est. Este cert că modernitatea acestora rezultă pe
de-o parte din receptarea ideilor occidentale, pe de altă parte din proiectele unei
statalităţi diferite faţă de aceea din Europa de Vest. Multiculturalitatea explică
realităţile existente. Conceptualizarea ei şi implicit a modernităţii în regiunile
Europei Centrale şi de Est nu are legătură nici cu utopia, nici cu „mitul habsburgic”
şi nici cu „mitul împăratului”, ci cu realităţile istorice. Are o profundă legătură cu
inimitabila „eterogenitate a culturilor” zonei97.
Orice teorie care are în vedere conceptualizarea modernităţii în Europa
Centrală şi de Est va ţine seama de geografia locului şi se va distanţa de modelele
interpretative împrumutate de la şcolile postmoderne contemporane, dar şi de
acelea subordonate ideologiilor etniciste şi naţionaliste. Analiza multi- şi
interculturalităţii în spaţiile în discuţie este parte din investigaţia istorică
obligatorie, una pe care adesea studiile ce pornesc de la actuala configuraţie statală
şi politică le ignoră. Situate la frontiera dintre Occident şi Orient, aceste spaţii au
beneficiat de infuenţele ambelor civilizaţii, cele occidentale prevalînd asupra
acelora orientale pe parcursul epocii moderne. Unii istorici le-au identificat în
structurile organizatorice sau în viaţa social-economică98, alţii, în ideile culturale şi
în setul de valori al comunităţilor religioase şi lingvistice 99. Conceptualizarea
modernităţii zonale va lua în considerare contribuţiile administraţiilor statale ce au
realizat progresul social-economic şi organizatoric, aşa cum s-a întâmplat acesta în
cazurile Casei de Habsburg, Imperiului Austriac şi Monarhiei Austro-Ungare. Sunt
destule exemple care arată că, la rîndul lor, Imperiile Otoman şi Ţarist au reformat
96
Vezi Lista măsurilor necesare şi utile să fie introduse în Transilvania în Ileana Bozac,
Teodor Pavel, Călătoria împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773, Vol. I, ediţia a II-a,
Cluj-Napoca, Editura Academiei Române, 2007, pp. 204–205.
97
Moritz Csáky, Ambivalenz des kulturellen Erbes: Zentraleuropa...., p. 31.
98
Vezi Daniel Chirot (coord.), The Origins of Backwardness in Eastern Europe, University of
California Press, 1989.
99
Victor Neumann, Multiculturality and interculturality. The Case of Timişoara, în „Hungarian
Studies” (Hungarian Academy of Sciences), Budapest, 21/1, 2007, p. 3–18; Idem, Timişoara between
„Fictive Ethnicity” and „Ideal Nation”. The Identitity Profile during the Interwar Period, în
„Balcanica” (Serbian Academy of Sciences and Arts), Belgrade, XLIV, 2013, pp. 391–412; Idem
(coord.), Identitate şi cultură. Studii privind istoria Banatului, Bucureşti, Editura Academiei Române,
2009, pp. 25–38; 38–48; 77–89; 211–229; 325–347; Idem, Interculturalitatea Banatului/Die
Interkulturalität des Banats, în curs de publicare.
81
statul inspirate fiind de transformările occidentale din perioada modernă. În tot
cazul, nu amintitele imperii au fost cauzele înapoierii Europei de Centrale şi de Est,
aşa cum adesea s-a afirmat.
Iluminism ∫i modernitate
Într-un articol dedicat istoriei conceptului de iluminism şi înţelesului

koselleckian atribuit acestuia, Hans-Erich Boedeker spune că statul absolutist a fost
extrem de problematic interpretat de istorici100. Căci conceptualizarea iluminismului şi,
deci, a modernităţii, necesită o înţelegere în funcţie de realităţile politice, sociale,
culturale, civice. Uneori, Reinhart Koselleck a extrapolat propriile sale referinţe-
cunoştinţe legate de Principatele germane, de Franţa etc., la zone mai întinse în
care lucrurile nu se petrecuseră aidoma. În secolul al XVIII-lea, la nivelul
acţiunilor statale, putem vorbi de practicarea unei ambivalenţe a luminilor,
conservarea tradiţiilor şi înnoirea prin alfabetizare, emancipare şi reformă, şi, mai
puţin, despre o dialectică între morală şi politică. Colonizările habsburgice din
secolul al XVIII-lea s-au făcut cu populaţii catolice, integrarea cărora a fost gîndită
şi realizată pe baza legăturilor religioase şi morale dezvoltate de imperiali şi de
Biserica Romano-Catolică. Aşa s-a întâmplat cu deosebire în regiunile Banat şi
Bucovina. Habsburgii s-au gândit şi la înfiinţarea de noi biserici, spre a subordona
administraţiei şi intereselor lor teritoriile şi populaţiile nou cucerite. Este cazul
Bisericii Greco-Catolice înfiinţată în Transilvania, biserică subordonată
Vaticanului, dar întemeiată pe valori mixte, ortodoxe şi catolice. Este vorba de
interferare doctrinară, mai rar întîlnită în Occident, dar prin care s-a asigurat o pace
socială şi o stabilitate politică. Fenomenul este rezultatul cooperării dintre stat şi
biserică. Aceiaşi imperiali au fost cei care au răspândit ideile iluministe de sus în
jos, controlând efectele. Împăratul trebuia să ţină seama de normele impuse de
biserici, de dreptul natural sau de convenţiile juridice tradiţionale. Autonomia
comunităţilor luterană şi calvină nu ar fi supravieţuit în secolul al XVIII-lea dacă
nu ar fi fost respectate vechile norme juridice, organizarea vieţii religioase,
ierarhiile sociale şi instituţionale fundate în secolele precedente. Cu alte cuvinte, în
regiunile Europei integrate Casei de Habsburg şi în care înnoirile au fost parţial
îndatorate ideilor iluministe, modernizarea trebuie văzută ca un amalgam de
discontinuităţi şi continuităţi în raport cu structurile de gândire medievale şi nu
doar ca discontinuităţi pur şi simplu.
Problema instituţiilor acelui timp este şi ea una complexă. Nu putem accepta
că pe întreg bătrânul continent ar fi fost vorba de orientări radicale, revoluţionare,
dar putem observa că dorinţa modernizării era vizibilă la multe comunităţi şi
100
Hans Erich Bödeker, Aufklärung über Aufklärung? Reinhart Kosellecks Interpretation der
Aufklärung, în Carsten Dutt, Reinhard Laube (Hgs.), Zwischen Sprache und Geschichte. Zum Werk
Reinhart Kosellecks, Göttingen Wallstein Verlag, 2013, pp. 128–174.
82
aceasta putea să devină realitate doar prin intervenţia unei puteri organizatoare. În
consecinţă, din acest motiv, intelectualitatea s-a dovedit adeseori cooperantă cu
structurile statului absolutist, sperând să-şi pună în aplicare programele reformiste
privind justiţia, economia şi politica. Cercurile nobiliare, preoţii, intelectualii laici şi
comercianţii probează un interes crescînd pentru pentru instrucţie şi emancipare.
Cărţile ce le citeau, instituţiile pe care le fundau, preocupările pentru înnoirea gândirii
sunt vizibile în pregătirea individuală, în idei şi în comportament, sugerând intrarea
într-un alt timp istoric. Mercantilismul regilor şi imperatorilor a fost profund
influenţat de politicile iluministe, întorcând spatele mişcărilor revoluţionare şi
socotindu-le periculoase ori contraproductive. Nu doar despoţii Franţei secolului al
XVIII-lea au fost astfel orientaţi, dar şi aceia ai Prusiei şi Austriei. Cu toţii au fost de
acord cu reformele, împotrivindu-se revoluţiilor. Fusese vorba doar de reforme
revoluţionare, ceea ce era în ton cu iluminismul. Cât despre diferenţele dintre statele
Europei continentale, ele pot fi înţelese urmărind politicile Vienei şi Frankfurt-ului,
politici ce nu fuseseră comparabile cu ale Parisului nici la 1789 şi nici la 1848,
nefiind cu adevărat revoluţionare în niciunul dintre cele două momente. În pofida
diferenţelor, între ideile intelectuale şi accepţiunile date fenomenelor social-politice,
exista o gândire orientată spre înnoire în toate regiunile bătrânului continent. Ea
fusese facilitată de „coridoarele culturale” create de imperiile colonizatoare, de
administratori, negustori şi intelectuali ce circulaseră şi invitaseră la dialogul între
Vestul, Centrul şi Estul Europei101.
Începând cu secolul al XVIII-lea, Biserica Romano-Catolică a fost
considerată de Habsburgi drept religie de stat 102. Noua conştiinţă trebuia să fie una
imperială – o altă formă de comunicare şi un alt sensus communis –, catolicii
urmând să joace rolul de constructori ai acestuia. Intenţia era aceea a aderării
locuitorilor la acelaşi cod de valori culturale şi civilizaţionale. Procesul a fost unul
lent, desfăşurat pe parcursul întregului secol al XVIII-lea. Limba latină a fost limba
bisericii catolice şi a cancelariei imperiale. Procesul integrator a fost continuat prin
intermediul limbii germane, promovarea ei în regiunile imperiului având loc în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Iniţial, ea s-a întâmplat în scopul înlesnirii
comunicării cu populaţiile imperiului şi nu în beneficiul fragmentării comunitar-
lingvistice. Ideea etnonaţională a apărut o dată cu receptarea şi adaptarea la
contextul local a scrierilor literare şi istorice romantice. Ea a beneficiat de
acumulările epocii iluministe, dar s-a opus aspiraţiilor formulate de reprezentanţii
101
Răzvan Theodorescu, Despre coridoarele culturale ale Europei de Sud-Est (About
Cultural Channels in Southeastern Europe), în Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice, Academia
Română, seria IV, tom VII, 1982, pp. 7–27; Victor Neumann, „Cultural Channels” in East-Central
Europe. Books and Libraries in Transylvania, Banat, Hungary and Serbia,în Idem, The Temptation of
Homo Europaeus, New York, Columbia University Press, 1993, pp. 149–211.
102
Habsburgii au restaurat dominaţia religiei catolice în Transilvania potrivit propriilor lor
interese. Vezi Lukács Olga, Magyari András, Biserică şi stat la maghiari, în Istoria Transilvaniei. De
la 1711 la 1918, Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András (coord.), Vol. III, Cluj-Napoca,
Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, 2008, pp. 105–106.
83
săi. Totuşi, pentru mult timp, realităţile multiculturale au continuat să existe în mod
firesc şi nestingherite de politicile oficiale, limba germană răspândindu-se şi
promovând cultura, dar mai ales interesele comune ale locuitorilor. Imperiul era
preocupat de organizarea persoanelor, a grupurilor, a activităţilor, a vieţii
religioase, din care cauză a avut nevoie de cât mai diversificate mijloace de
comunicare. Dezvoltarea învăţământului şi a practicilor religioase în mai multe
limbi, statuarea plurilingvismului ca mod firesc de manifestare, au făcut parte din
realităţile vieţii cotidiene ale populaţiilor Europei Centrale şi de Est în secolele
al XVIII-lea şi al XIX-lea.
Despotismul luminat crease „coridoarele” de pătrundere a cărţilor, a
cărturarilor şi a artiştilor. Viena a pus în aplicare mai multe reforme în acord cu
ideologia iluministă, ceea ce se observă în contribuţiile unora dintre cancelarii săi103.
Iosif al II-lea era considerat cel mai radical dintre reformatorii secolului al XVIII-lea.
Contradicţia generată de conceptul de despot, şi mai ales de conceptual de „despot
luminat”, nu este simplu de înţeles. Iosif a fost „un revoluţionar pe tron”, a dat o nouă
viziune politicii, un nou sens elitelor, a militat pentru schimbarea mentalităţilor şi a
cultivat relaţii sociale iluminate de ideile filozofice ale timpului. A făcut toate
acestea, impunând, considerând că reformarea lumii în care trăia era posibilă într-un
timp rezonabil doar de sus în jos. Luminile luminează şi dau un alt înţeles
raporturilor dintre împărat şi papalitate, dintre împărat şi mănăstiri, dintre împărat şi
francmasonerie104. Universalizarea conceptelor filozofice moderne a fost prezentă,
dar ea nu a întrerupt particularităţile locale. Cel dintâi segment cu asemenea
preocupări a fost acela al nobilimii, el fiind cel ce citea, scria, colecţiona cărţi şi
tablouri ocolind cenzura imperială care împiedicase influenţele Revoluţiei Franceze.
Alături de mediile nobiliare, şcoala şi cultura au făcut posibile ridicarea şi afirmarea
elitelor intelectuale în toate regiunile în discuţie105.
Chiar dacă nu urmaseră ambivalenţa iluminismului aşa cum o făcuseră mulţi
dintre congenerii lor din Occident, intelectualii astfel formaţi erau la curent cu
înnoirile produse de ştiinţe şi ideologii. Atunci cînd au fost atraşi spre cultura
înaltă, aceasta i-a ajutat în creaţiile literare, istoriografice, filozofice, artistice. Nu
sensul conferit naţiunii de evenimentul de la 1789 ori de epopeea napoleoniană i-a
cucerit, ci măsurile care să contribuie la progresul «luminii». Idealul era un Homo
Novus, în accepţiunea lor transformările fiind posibile doar de sus în jos, doar în
spiritul despotismului luminat106. Aşa se explică faptul că ideile moderne în
103
Franz Szabo, Kaunitz and Enlightened Absolutism – 1753–1780, Cambridge, 1994.
104
Derek Beales, op. cit. Vezi capitolele „Joseph II and the Monasteries of Austria and
Hungary”, pp. 227–256; „ The Origins of the Pope’s visit Joseph II in 1782”, pp. 256–272; „Was
Joseph II an Enlightened Despot?”, pp. 262–287.
105
Domokos Kosáry, Ujjáépites és polgárosodás 1711–1867 (Reconstrucţie şi civism),
Budapest, Hater Lap és Könyvkiadó, 1990. Vezi şi D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din
istoria formarii naţiunii române, ediţie nouă cu adăugiri şi precizări, Bucureşti, 1984.
106
Victor Neumann, Cultural Channels in East-Central Europe. Books and Libraries in
Transilvania, Banat, Hungary and Serbia, în Idem, The Temptation of Homo Europaeus, pp. 149–211.
84
regiunile Europei Centrale şi de Est sunt acelea îmbrăţişate şi răspândite de Iosif al
II-lea, iar curentul astfel creat va purta numele de iosefism sau iosefinism. Aidoma
principalului ei promotor, înnoirea în zona la care facem referire dobândeşte un
sens relativ diferit comparativ cu regiunile Europei de Vest. Un sens reformist-
radical, ce nu are nimic în comun cu revoluţia.
La Viena şi în oraşele aflatesub influenţa culturală a Vienei fuseseră
publicate multe descrieri istorice ce promovaseră modernitatea şi imaginea
multiculturală. Manualele şcolare semnate de autori de limbă germană în prima
jumătate a secolului al XIX-lea precum Alfred von Luschin-Ebengreuth, Alfred
Dopsch, Ludwig Gumplowitz, cărţile scrise de autori de limbă maghiară şi de
limbă cehă precum Victor Hornyánszky şi Vaclav V. Tomek susţineau că unitatea
imperiului se întemeia mai mult pe diversitatea sa lingvistică şi cultural-comunitară
şi mai puţin pe dinastia ori mitul Habsburgilor. Scrierile acestea contrastau în mod
evident cu orientarea antimonarhică şi cu aceea naţionalistă. Vaclav Tomek
susţinea că monarhia era o structură politică fantastică, rezultând din multiple
interferenţe, mariaje mixte şi conştiinţa multiculturală, afirmînd o ideologie
comună107. Fără exagerare, probail că cel mai potrivit concept capabil să prezinte
configuraţia zonală este acela ce referă la hibridizarea culturală. El trimite la
cultura înaltă şi la dinamica relaţiilor sociale, la raportul dintre local şi universal.
Având la bază componente cultural-comunitare foarte diverse, statalitatea austriacă
arăta diferit faţă de acelea vest-europene. Ea a făcut posibilă apariţia unor centre în
care simbioza dintre culturi să fie dominantă, ceea ce s-a reflectat atât în relaţiile
sociale, cât şi în creaţiile arhitecturale, artistice, muzicale, literare, filozofice. Aşa
s-a întîmplat la Brno, Praga, Bratislava, Pesta, Cernăuţi, Novi-Sad, Pécs, Timişoara
etc. Aşa s-a întâmplat şi în multe dintre satele regiunilor aflate sub administraţia
Imperiului Austriac.
Cât priveşte viaţa religioasă, aceasta s-a desfăşurat în mai multe limbi. În
secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, cultele au fost promotoare ale unei stări de
spirit multiculturale şi transculturale. De exemplu, regiunea Banat din sud-estul
monarhiei număra 1.302.807 suflete la 1834, dintre care 366.841 erau catolici. Ei
convieţuiau cu 867.287 de ortodocşi, 26.643 de reformaţi, 22.299 de evanghelici,
12.242 de greco-catolici şi 7.495 de evrei. Statisticile vechii episcopii de
Csanád/Cenad (Temeswar/Timişoara) privind bisericile romano-catolice din
regiunea amintită indică limbile vorbite în comunităţile lor religioase, anume
germana, maghiara, ilira (sârbo-croata), româna. În 57 dintre bisericile catolice
existente în anul 1834 în Banat, slujbele religioase se desfăşurau în 2 şi 3 limbi108.
O situaţie asemănătoare se înregistra în şcolile catolice din comitatele grănicereşti,
şcoli aflate sub patronajul aceleiaşi Episcopii. Şcolile plurilingve erau cele mai
numeroase, dascălii predând în limbile germană, maghiară, sârbă, cehă, română,
107
Moritz Csáky, op. cit.
108
Apud Martin Roos, Die Alte Diözese Csanád, Band I, 2b, Teil 2B, 1800–1850, Szeged-
Csanád, Gross Betschkerek, Temeswar, 2012, pp. 117–118.
85
slovacă109. Este o mostră a ceea ce se petrecea într-una dintre regiunile de graniţă
ale imperiului, un exemplu privind sensul atribuit pluralităţii culturale şi care
fusese înţeles atât în mediile urbane, cât şi în acelea rurale. În pofida centralismului
şi a răspândirii religiei catolice, Casa de Habsburg în secolul al XVIII-lea, Imperiul
Austriac în secolul al XIX-lea şi Monarhia Austro-Ungară în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea au cultivat particularităţile multiculturale, făcând efortul de a
păstra sau a construi punţile de legătură intercomunitare. Ele au înţeles să protejeze
limbile locale, religiile, culturile, preocupate fiind ca structura administrativ-
juridică să devină una integratoare. Loialitatea faţă de împărat fusese expresia
cetăţeniei comune a tuturor locuitorilor imperiului. Conceptul de modernitate
avansa astfel, bisericile şi statul admiţând şi promovînd trăsăturile multi- şi
interculturale ca formă de coexistenţă paşnică ale locuitorilor.
Politicile Vienei au urmărit nu doar să-şi consolideze puterea în noile
teritorii integrate în urma războaielor cu Imperiul Otoman, dar şi să păstreze pacea.
Acolo unde comunităţile au fost bine organizate, bazate pe norme respectate de
credincioşii de diverse religii, s-a admis existenţa ierarhiilor bisericeşti diriguitoare
chiar şi atunci cînd ele nu fuseseră subordonate bisericii romano-catolice. Aşa s-a
întâmplat cu biserica de limbă slavo-sârbă a cărei mitropolie de la Karlowitz
(Sremski-Karlovci) a fost recunoscută de Viena ca reprezentând cultul creştin
ortodox din imperiu. Ataşamentul înalţilor ierarhi ortodocşi faţă de dogma
religioasă a fost continuu însoţit de studiul ştiinţelor, de receptarea ideilor noi, de
contribuţia la formarea gândirii moderne. Ideea de progres în cunoaştere prin
cultivarea şi emanciparea individului, buna convieţuire socială, precum şi
acceptarea sau implicarea în reformele politice au conferit bisericililor în statut
diferit în secolul al XVIII-lea. Iluminismul austriac este present peste tot cu
ajutorul bisericilor. Mulţi dintre studenţii provenind din regiunile Europei Centrale
au urmat şcolile ungare, austriece şi germane ale timpului, corespondând între ei şi
scriind studii şi cărţi erudite inspirate de cei mai străluciţi reprezentanţi ai
iluminismului. Mitropolitul Ştefan Stratimirović (1790–1839) este unul dintre
aceştia, distingându-se prin participarea la transformările culturale şi politice, prin
comunicarea plurilingvă (slavo-sârbă, maghiară, germană şi latină) şi
interculturală. Scrierile sale probează o preocupare constantă pentru cercetarea
istoriei propriei comunităţi şi a relaţiilor ei cu acelea învecinate, dar şi interesul
pentru înţelegerea relaţiei local-universal110.
Între grupurile importante din spaţiul central şi est-european care au făcut
legătura între culturi, având o prezenţă semnificativă în rîndul elitelor creatoare,
dar şi în mijlocul segmentelor sociale receptive faţă de înnoiri, a fost acela al
evreilor. Pe de-o parte, religia mozaică a fost acceptată în regiunile aflate sub
109
Ibidem, p.171.
110
Victor Neumann, Principii iluminsite şi diferenţialism etnocultural. Opera cărturarului
Ştefan Stratimirović – mitropolit al ortodocşilor din Imperiul Habsburgic, în Idem (coord.) Identitate
şi cultură. Studii privind istoria Banatului, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2009, pp. 38–48.
86
administraţiile Habsburgilor şi Otomanilor, riturile sepharadim şi ashkenazim fiind
atestate aici în secolele al XVI-lea – al XIX-lea111. Pe de altă parte, evreii au fost un
factor coagulant peste tot, având o predispoziţie pentru asimilare mai ales după ce
Monarhia Austro-Ungară le-a recunoscut dreptul de cetăţenie. Evreii nu au
revendicat apartenenţe etnonaţionale, aşa cum o făcuseră alte comunităţi pe
parcursul secolului naţionalităţilor. În schimb, au fost încurajaţi de legile monarhiei
dualiste să se asimileze.
Romantismul ∫i fenomenul identitar.

Continuit„˛i ∫i discontinuit„˛i Ón spa˛iile multiculturale
Spre deosebire de iluminism, cu spiritul său reformist şi cu tentaţia păstrării

unui echilibru între local şi universal, romantismul Europei Centrale şi de Est se
manifestă printr-o dorinţă a schimbărilor rapide, alimentată de idealuri ce au o
firavă legătură cu realitatea. În acest demers, filologul, istoricul şi filozoful sunt cei
ce excelează, imaginând mersul lucrurilor, adesea zburând pe deasupra lor. În
vreme ce Hegelnu a acordat interesistoriei propriu-zise, ci doar elaborării unei
doctrine despre trecut, Herder a expus relaţia dintre specia umană şi gândirea
politică, nu însă şi relaţia dintre ideea de naţiune şi practica politică. Karl Popper
avea să numească acest fel de înţelegere a lucrurilor drept o „poveste ciudată”,
(strange story), „povestea evoluţiei naţionalismului german” (the story of the rise
of German nationalism)112. Având o cultură enciclopedică, inspirat de iluminişti,
Herder a formulat şi a popularizat cel mai accesibil teoria etnonaţionalistă.
Esenţialismul său istoricist nu era istorie. Prin intermediul conceptului de
Volksgeist (spiritul poporului), el dezvoltă ideea monadei leibniziene, ceea ce va
impresiona un număr mare de intelectuali. Originalitatea lui Herder constă în
aplicarea doctrinei biologiste la istorie. După Volksgeist, Herder a impus conceptul
vitalist având conotaţii teleologice. El aarticulatteoriaevoluţieiistorieiumanităţii în
sensul evidenţierii semnificaţiilor ei generale113. Între concluziile lui fundamentale –
unele deveniseră punctul de maximă atracţie pentru învăţaţii paşoptişti ai secolului
al XIX-lea, dar şi pentru naţionaliştii de mai târziu – a fost şi aceea potrivit căreia
111
Victor Neumann, Istoria evreilor din România. Studii documentare şi teoretice, Timişoara,
Editura Amarcord, 1996, p. 31.
112
K. Popper, The Open Society and Its Enemies [Societatea deschisă şi duşmanii ei], Vol. 2:
The High Tide of Prophecy: Hegel, Marx and the Aftermath, (London, Routledge, 1996), p. 49.
Explicaţia pe larg la pp. 49–59. Despre contribuţia lui Herder la filozofia oraculară şi la teoria
naţionalismului cf. pp. 52–53. Pentru o prezentare puţin mai detaliată a lui Herder şi a herderianismului
vezi Victor Neumann, Peculiarities of the Translation and Adaptation pof the Conbcept of Nation in
East–Central Europe: The Hungarian and Romanian Cases in the Nineteenth Centur”, în „Contributions
to the History of Concepts”, Volume 7, Issue 1, Summer 2012, pp. 72–101.
113
Elias Palti, The Metaphor of Life: Herder’s Philosophy of History and Uneven
Developments in Late Eighteenth Century Natural Sciences, în „History and Theory. Studies in the
Philosophy of History”, 38, nr. 3 (1999), pp. 322–347, 322–323.
87
istoria omenirii emană direct de la o forţă supranaturală. Doar intervenţia
providenţială poate, în momente critice, inculca o nouă viaţă în materia moartă.
Existenţa principatelor independente germane ca o moştenire medievală, dar şi
ca un spaţiu privilegiat pentru afirmarea societăţii civile şi a burgheziei urbane a
fost de neconceput pentru oamenii politici îndrăzneţi şi cu intenţii dominatoare.
Herder le venise în întâmpinare pledând pentru depăşirea acestor forme vetuste ale
administraţiei. Simţind pulsul epocii, s-a identificat cu forţele care vestesc
schimbarea şi cu cele ce considerau că dau glas sentimentelor şi conştiinţei. Acest
gende schimbare însă nu era în acord cu idealul liberal englez, nici cu aspiraţiile
naţionaliste ale britanicilor care păreau să aparţină unui alt timp istoric. Nu
corespundea nici cu spiritul Franţei post-revoluţionare şi post-napoleoniene. Era
vorba de ideidiferite114, din care s-au născut politici diferite. În vreme ce în cultura
germană iluminismul putea să reprezinte un Sattelzeit (timp al tranziţiei) – istoricii
îl idendifică în perioada cuprinsă între 1750 şi 1850 –, în regiunile Europei
Centrale şi de Est tranziţia spre modernitate purta amprentele locului vizibile în
ponderea şi rolul bisericii catolice, în practicarea plurilingvismului, în
eterogenitatea şi exoticul culturilor, în ambivalenţe. Stefan Jordan are dreptate
atunci când spune că suntem prea uşor dispuşi să adaptăm ori să transferăm spre
alte zone şi spre alte culturi un concept precum acela de Sattelzeit, al cărui caracter
la rândul său este vag definit115. Cercetând comparativ aspiraţiile romanticilor
germani şi francezi vedem că fiecare dintre aceştia îşi aveau propriile lor idealuri
privitoare la emancipare, de unde şi importanţa investigării şi evaluării istoriei şi
prin prisma geografiei şi nu doar a timpului.
Herder aşezase problema etnonaţională sub spectrul unor legi inventate, de
unde şi geneza unei fictive ethnicity.116 Aspiraţiile lui fac parte din monismul
idealist profesat de romantici. După el, poezia era cea mai în măsură să ofere
adevărul, inspirând „o dulce înclinare” (süßes Geklingel)117. E vorba de acel adevăr
potrivit căruia indivizii trebuie să se supună colectivităţii. Pentru ca fenomenul să
devină posibil, se cerea a fi creat poporul ca formă ideală întruchipând ideea de
114
Vezi João Feres Junior, With an Eye on Future Research: The Theoretical Layers of
Conceptual History, în Javier Fernández Sebastián (ed.), Political Concepts and Time: New
Approaches to Conceptual History, (Santander: Cantabria University Press şi McGraw-Hill
Interamericana de Espaňa, 2011), pp. 223-239. Vezi şi comentariul lui Victor Neumann în „Studia
Politica: Romanian Political Science Review”,12, no. 1 (2012), pp. 154–159.
115
Cf. Stefan Jordan, Die Sattelzeit – Transformation des Denkens oder revolutionärer
Paradigmenwechsel?, în Achim Landwehr (ed.), Frühe Neue Zeiten: Zeitkonzepte zwischen
Reformation und Revolution, Mainz, Johannes Gutenberg Universität, 2012. Cred că indiferent despre
care concept e vorba, o decodare a semnificaţiilor sale ori a aplicabilităţii sale la un anume timp şi
spaţiu va trebui să ţină seama de context, geografie, societate, moşteniri culturale şi religioase.
116
Etienne Balibar, The Nation Form: History and Ideology, în Etienne Balibar, Immanuel
Wallerstein (eds.), Race, Nation, Class: Ambiguous Identities, London, New York, Verso, 2002,
pp. 96–100.
117
J.G. Herder, Über die Wirkung der Dichtkunst in Herder’sWerke, Vol. 2, Weimar,
Volksverlag, 1963, p. 246.
88
unitate. Formulat de aleşii speciei, idealismul acesta trebuia să rezolve frustrări de
secole. Poetul e singurul ce deţine puterea de a îndrepta inima poporului în direcţia
bună. Herder i-a încredinţat rolul de formator de opinie. Cultura individului,
raţiunea şi responsabilităţile lui aşa cum fuseseră gândire de iluminişti aveau să fie
abandonate în favoarea unor visuri ce trebuiau transformate în realitate, dar care
atunci nu aveau legătură nici cu realitatea socială, nici cu administraţia şi nici cu
statutul omului şi al comunităţilor. Comparativ cu predecesorii lor, romanticii
produseseră astfel o a doua schimbare paradigmatică. Alături de continuităţi, ideile
speculative privind identitatea formulate de romantici au generat multe
discontinuităţi în toate culturile Europei, dar mai cu seamă în culturile politice ale
popoarelor Europei Centrale şi de Sud-Est.
Prin urmare, poetul trebuia văzut ca un zeu pe pământ, iar naţiunea ca o
creaţie a poeţilor, puritatea ei fiind echivalată cu poezia „adevărată”, „simplă”,
„divină”, la rândul ei „pură”. În subtext citim o replică adresată enciclopediştilor
francezi, un răspuns la idealurile Franţei întruchipate de cărturarii materialişti, dar
şi de programele Revoluţiei de la 1789. Dacă Volk-ul se va lăsa călăuzit de alesul
mulţimii, el nu va mai avea îndoieli cu privire la reuşită. Conceptul de naţiune
politică şi democratică pierduse teren în favoarea aceluia de naţiune organică. Volk-
ul (poporul) în sens de trib, comunitate sau reprezentare organică a fiinţei colective,
devine promotorul viitoarelor naţiuni. A accepta că „marea terapie” a omenirii este
„revolta violentă”118 – aşa cum considera Herder – echivalează cu a nu face nici o
distincţie între bine şi rău. A susţine că ceea ce se întemeiază pe sentimente
exaltate şi pe violenţă reprezintă puterea, înseamnă a fi de acord că raţiunea nu
joacă nici un rol în acţiunile omeneşti. Herder aşează constituţia şi legislaţia în
relaţie cu evlavia, religia şi onoarea cavalerească. El susţine particularitatea
ireductibilă a fiecărei comunităţi, precum şi necesitatea de asumare a metafizicii
mistice119. O gândire speculativă dezvoltând un curent de idei paralel cu realităţile
avea să ia locul unei construcţii administrative raţionale la care aspirase josefismul.
În această nouă accepţiune, comunitatea etnică urma să devină naţiune, iar naţiunea
etniei majoritare urma să echivaleze cu statalitatea.
Œn loc de concluzii. Conceptualizarea modernit„˛ii
Cea dintâi conceptualizare a modernităţii în Europa Centrală şi de Est este

posibilă sub influenţa ideilor iluministe. Alături de biserici, şcoli şi cercuri savante,
oamenii curioşi, circulând dintr-o parte într-alta a continentului, explorează şi îşi
doresc să cunoască spaţiul celuilalt. Latina, slavona, franceza şi germana sunt
mijloacele lor de comunicare, prin intermediul lor circulă ideile, descoperirile, are
loc transferul de ştiinţă şi de valori. Relaţia dintre emiţător şi receptor devine una
118
J.G. Herder, op. cit., p. 253.
119
Elias Palti, The Metaphor of Life, pp. 322–323.
89
fundamentală în ordinea schimbării oamenilor şi lucrurilor. Epoca luminilor
facilitează formarea unui gen de elite culturale în care diferenţele sau contradicţiile
dintre regiuni par a fi estompate. Cât priveşte Europa Centrală şi de Est, cooperarea
dintre statul austriac şi biserica romano-catolică a asigurat un echilibru, chiar şi
atunci când pătrunderea noilor idei indica necesitatea reformelor. Cosmopolitismul
iluminist din Imperiul Austriac îşi are corespondentul său în organismele locale.
Multiculturalitatea acestora vorbeşte despre un „orizont al aşteptării”, vocabularul
textelor literare, istorice, filozofie, politice sugerează aspiraţiile timpului. Elitele
zonei îşi concep noua condiţie, noul statut, prin formarea reflexelor de gândire în
acord cu informaţiile culturale şi politice ce circulau în epocă, în acord cu
preocupările oficiale şi neoficiale pentru schimbare. Are loc geneza unei gândiri
deschise, a unui civism, vizibil în tipul de instituţii şi de relaţii sociale. Este epoca
în care Europa Centrală şi de Est se va inspira depotrivă din bagajul de valori
locale, din eterogenitatea culturală preexistentă. Incluziunea imperială văzută ca
principiu existenţial al Imperiului s-a manifestat adesea şi cu rezultate practice pe
parcursul secolului al XVIII-lea. Divergenţa dintre incluziunea multiculturală şi
excluziunea etnocentristă – apariţia căreia se face simţită în secolul următor – va
afecta profund cea de-a doua etapă a modernizării.
Habsburgii nu au împiedicat autodefinirea comunităţilor în funcţie de avere şi
de apartenenţă religioasă, nobilimea şi preoţimea dîndu-le nume acestora. Odată cu
răspîndirea şi receptarea textelor şi ideilor lui Herder, au fost încurajate diferenţele
culturale dintre comunităţi în dauna convergenţelor, ceea ce s-a datorat
activismului intelectual generat de fiecare comunitate în parte. Limba germană şi
relaţiile cu instituţiile de învăţământ protestant, cu scriitorii şi savanţii din
Principatele dinafara Austriei au jucat un rol important în formarea ideologică a
elitelor din Slavonia, Silezia, Boemia, Ungaria, Transilvania, Banat, Bucovina.
Germana şi nu franceza fusese esenţială în acest proces de afirmare identitară.
„Germana Austriei” a fost treptat înlocuită de mesajele cultural-ideologice
vehiculate în „germana Prusiei” şi, mai tîrziu, în „germana Germaniei”. Sentimentele şi
instinctele comunitare fuseseră încurajate.
Interpretările lui Herder veniseră în întâmpinarea unui ideal regândit într-un
timp foarte scurt, prin arderea etapelor modernizării. Influenţa lor în regiunile
Europei Centrale şi de Est s-a exercitat prin circulaţia unora dintre operele sale,
prin traduceri şi popularizări datorate presei şi discursurilor în care atractivă a fost
teza dreptului popoarelor de a-şi dezvolta cultura proprie, „specificitatea” în
temeiul particularităţilor de limbă ori dialectale şi mai ales originile, istoria,
folclorul şi continuitatea de locuire pe acelaşi teritoriu. Chiar şi aşa, adesea s-a
întâmplat pe parcursul secolului al XIX-lea ca noile elite să fi avut dileme în a
alege între orientarea monoculturală şi multiculturalitatea tradiţională a zonei.
Confruntate cu ideea de supremaţie a unei etnonaţiuni culturale în dauna alteia,
respectiv cu ideea de recunoaştere a modernităţii europene în care prevalau fie
incluziunea, fie excluziunea, invocatele elite şi colectivităţile din care proveneau
90
s-au reaşezat pentru un timp în interval, acceptând ambiguitatea şi recunoscându-se
atât ca etnonaţiune, cât şi ca parte a statului multicultural. După câteva decenii,
contestarea realităţilor multiculturale a generat o ruptură de proporţii. Ea este
consemnată de Primul Război Mondial, un război al naţionalismelor extreme.
Ideologiile încurajând separarea şi competiţia dintre grupuri au câştigat din ce în ce
mai mult teren, teoriile identitare exotice şi belicoase inventate de romantici
impunându-se în spaţiile Europei Centrale şi de Est în dauna pluralităţii comunitare
şi a coabitării paşnice. În pofida acestui mers tragic al lucrurilor, în ciuda
tensiunilor produse de gestionarea defectuoasă a raporturilor majoritate–minorităţi
în cadrul statelor etnonaţionale, realităţile multiculturale au supravieţuit pe toată
durata secolului al XX-lea. Ele au fost, adesea au rămas, un ferment inconfundabil
al creaţiilor de tot felul, conservând punţile de legătură între diversele culturi şi
entităţi statale din Europa Centrală şi de Est. Este şi acesta un argument pentru care
cred că investigarea şi evaluarea istoriei multiculturale contribuie la mai obiectiva
înţelegere a conceptualizării modernităţii în amintitul spaţiu al continentului.
91
ROM¬NIA, ACTOR ŒN ANTANTELE REGIONALE
DE INTEGRARE EUROPEAN√
RADU ALBU-COM√NESCU
Anul 1921 a fost marcat de două tentative de restaurare în Ungaria a fostului

împărat Carol de Austria, rege în Boemia şi rege în Ungaria, una în martie şi alta în
octombrie. Tratatele încheiate România, Yugoslavia şi Cehoslovacia, cu
prevederile lor direcţionate fără echivoc spre limitarea ambiţiilor regionale ale
Ungariei de după tratatul de la Trianon, au venit ca răspuns la ceea ce era desemnat
– şi probabil perceput – ca ameninţare120. Combinaţia de tratate bilaterale – inclusiv
cele mai vechi, din 1920 – între cele trei state din Europa Centrală au creat ceea ce
se va numi Mica Înţelegere (Mica Antantă)121. Astfel, tratatului anterior încheiat de
Yugoslavia şi Cehoslovacia pe 14 august 1920 împotriva Ungariei, i se adaugă cel
semnat între România şi Cehoslovacia în aprilie 1921, apoi cel dintre România şi
Yugoslavia (din iunie 1921), alături de un tratat similar, datând din 3 martie,
încheiat între România şi Polonia.
După o perioadă de ezitări122, Franţa va ralia încheind alianţe bilaterale cu
fiecare din statele membre: cu Polonia pe 19 februarie 1921, cu Cehoslovacia în 25
ianuarie 1924, cu România în 1926 şi cu Yugoslavia la 11 noiembrie 1927. Dar
suntem departe de a putea vorbi de Yugoslavia, România şi Cehoslovacia ca state
realmente „satelit” sau „clientelare” ale Franţei, şi aceasta din mai multe motive.
120
În realitate, capacitatea Austriei şi a Ungariei de a mai putea regenera vechiul Imperiu,
odată Bohemia-Moravia, Ungaria superioară/Slovacia, Transilvania, Partium, Banatul, Croaţia,
Slavonia, Carniolia/Slovenia şi Bosnia-Herzegovina pierdute, şi de a-şi regăsi o poziţie de importanţă
pe eşichierul european prin agresarea a patru state succesoare mai puternice şi mai populate, erau
extrem de improbabile. Discursul politic însă, emoţional şi adesea radical, părea să ignore intenţionat
aspectele realiste ale problemei.
121
Trimitem la câteva dintre lucrările despre Mica Antantă pe care le considerăm
indispensabile, scrise în perioada interbelică: Florin Codrescu (Codresco), La Petite Entente, Paris,
1930, teză de doctorat cu o meticuloasă descriere a activităţilor alianţei în anii 1920; Aurel Cosman,
La Petite Entente, Paris, 1926, J.O. Crane, The Little Entente, New York, 1931; Robert Machray, The
Little Entente, Londra, 1929 şi idem, The Struggle for Danube and the Little Entente, 1929-1938,
Londra, 1938; Albert Mousset, La Petite Entente, Paris, 1925; Bojidar Sarich, La Petite Entente,
facteur de paix en Europe, Paris, 1933, dizertaţie doctorală.
122
Legată în primul rând de iniţiativa specială a Parisului, din anii 1919-1920, de a construi o
federaţie sau confederaţie central-europeană francofilă şi francofonă, care să ia locul, din punct de
vedere geostrategic, vechiului Imperiu al Habsburgilor (cf. Eliza Campus, Ideea federală în perioada
interbelică, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993, pp. 27-28). Iniţiativa întâlnea interesele
Budapestei mai mult decât pe cele ale Vienei, iar aceasta a atras respingerea proiectului de către
Cehoslovacia, Yugoslavia şi România (unde Alexandru Vaida-Voevod se exprimă tranşant, a se
vedea E. Campus, op. cit., p. 33).
92
Ca origine, complexul de relaţii apărut în Europa Centrală după 1920 fusese fondat
într-o logică bilaterală direcţionată precis (împotriva Ungariei sau a URSS),
necorespunzând unor scopuri identice între toţi participanţii. În al doilea rând,
pentru că Franţa nu fusese la originea acestor iniţiative. În linii mari, însă,
legăturile dezvoltate de ea cu cele patru naţiuni dunărene şi carpatice – Polonia,
Yugoslavia, România şi Cehoslovacia – puteau corespunde câtorva obiective ale
politicii externe franceze: construirea unui mare aliat la Est împotriva Germaniei,
în măsura în care Rusia sovietică nu mai putea fi numărată printre partenerii fiabili,
şi formularea unui plan de siguranţă în cazul în care garanţiile anglo-americane
făcute Franţei ar fi rămas literă moartă. În primul caz, dacă resursele umane (cca
200 milioane locuitori), materiale şi militare ale Rusiei depăşeau cu mult totalul
ofertat de cele patru naţiuni ale Europei Centrale (72 milioane împreună, cu
minorităţi încă nefidelizate), proximitatea geografică faţă de Germania părea să
poată compensa deficitul strategic. În al doilea caz, problema unei lipse de
susţinere britanice pentru Franţa era o abordare mai mult teoretică a Parisului decât
una factuală.
Realităţile erau mai complicate totuşi, pentru că Polonia se trebuia să se
confrunte cu doi giganţi ostili (Germania şi Rusia sovietică), România îşi avea propriile
dispute teritoriale cu aceeaşi Rusie sovietică privitor la Moldova răsăriteană
(Basarabia), iar Yugoslavia şi Italia rămâneau pe poziţii antagoniste cu privire la Istria
şi Dalmaţia. Între ei, aliaţii Franţei aveau să fie mai puţin aliaţi: dacă România şi
Polonia încheiaseră un pact defensiv, acesta era direcţionat doar împotriva URSS;
Yugoslavia, România şi Cehoslovacia iniţiaseră o serie de alianţe pentru a constrânge
Ungaria să renunţe la poziţia revizionistă sau la tentativele de restaurare a monarhilor
Habsburgi, şi sub nicio formă nu ar fi putut extinde prevederilor lor la protecţia
Cehoslovaciei de o posibilă invazie germană, mai ales pentru că Cehoslovacia însăşi nu
considera credibilă o asemenea opţiune a Berlinului în anii 1920. Relaţiile dintre
Polonia şi Cehoslovacia erau însă otrăvite de problema vechiului ducat Tessin
(Cieszyn, Těšín), revenit Cehiei dar de etnie poloneză şi reclamat de Varşovia. În plus,
principiile care guvernau relaţiile cu Rusia sovietică erau radical diferite între cele două
ţări: o Polonie catolică, a marilor domenii aristocrate, majoritar rurală, durabil inamică
a Rusiei, şi o Cehoslovacie burgheză, industrială, detaşată de ideea religioasă, pentru
care alianţa cu URSS nu era de exclus. Afinităţile Poloniei erau cu Ungaria, atât de
asemănătoare, dar suspectată în intenţiile ei politice atât de Cehoslovacia cât şi de
România123.
123
Cf. Jacques Néré, The Foreign Policy of France from 1914 to 1945, Island Press, 2001
[Routledge, Londra], pp. 42–44. Mai trebuie adăugat că niciunul din tratatele încheiate de Franţa cu
statele Europei Centrale nu cuprindea o clauză de exclusivitate. State ca România şi Yugoslavia vor
ajunge, în cele din urmă, în relaţii strânse cu Germania; Polonia, care se apropiase în 1936-1938 de
Germania, va cere şi obţine – prin presiunea britanică – o garanţie franceză de intervenţie în caz de
invazie germană. În 1925, în cadrul acordurilor de la Locarno, Marea Britanie, prin Chamberlain,
refuză să garanteze frontierele statelor din Europa Centrală şi de Est, oferind-o în schimb Franţei
pentru frontiera rhenană şi pe care Germania lui Streseman le-a recunoscut solemn. Pentru a linişti
93
Mica Înţelegere a fost prima alianţă interbelică cu o iniţiativă principală de
cooperare politică completată prin strângerea legăturilor economice între statele
semnatare. Constituirea unei comunităţi economice se suprapunea astfel proiectului
diplomatic. Ideea de colaborare economică între cele trei state aliate a evoluat din
însăşi clauzele tratatelor, aplicate ulterior şi structurii economice schiţate pentru
membri alianţei. Nevoia de a intensifica tot ce însemna acest tip de colaborare era
menţionată în articolul 3 al Tratatului yugoslavo-cehoslovac din 31 august 1922,
care reînnoia mai vechiul acord din 14 august 1920 şi conform căruia solidaritatea
politică nu înseamnă o apropiere economică, ci un program de acţiune124.
Iniţial, consolidarea relaţiilor politice prin extinderea celor economice a fost
un principiu de lucru trecut în plan secund, conlucrarea rămânând redusă. Cauzele
i-au fost multiple: evoluţia economiei mondiale între 1922 şi 1929 (inclusiv în
Yugoslavia, România şi Cehoslovacia), prioritarizarea intereselor politice şi
limitările puse potenţialului de cooperare economică. Yugoslavia şi România erau
în primul rând state agrare, şi cu toate că Cehoslovacia moştenise de la Imperiul
austro-ungar o vastă structură industrială, se bucura totodată şi de o agricultură
prosperă, capabilă să satisfacă o gamă largă de cerinţe interne – ceea ce, având în
vedere perioada dinaintea Marii Crize, făcea puţin probabilă o cooperare
economică utilă cu Cehoslovacia. Nu în ultimul rând, faptul că în epocă relaţiilor
economice li se acordau o importanţă mult diminuată faţă de cele politice125, în
raport cu situaţia contemporană, a redus şansele constituirii unei alianţe de acest tip
în spaţiul Micii Antante.
Schimbări internaţionale şi regionale de importanţă, cum ar fi, de exemplu,
proiectata uniune vamală germano-austriacă din 1931, alături de cele deja apărute
la Paris şi la Londra, au avut un impact asupra modului în care a decurs cooperarea
economică a Micii Antante. Între timp, în România, punctele de vedere mergând în
favoarea constituirii unui ansamblu regional coerent şi influent se exprimau la cel
mai înalt nivel politic. Iuliu Maniu, preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc, lua
în considerare „stabilirea de tarife preferenţiale între şase ţări central-europene –
România, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Austria şi Yugoslavia – cu scopul de a
le proteja de concurenţii lor exportatori de cereale şi de a le sustrage de sub
influenţa comercială a Germaniei”126, constituindu-se ceea ce tot el numea, în várii
Polonia şi Cehoslovacia, Franţa lui Aristide Briand le oferă garanţia franceză, mizând pe faptul că
aceasta nu va fi invocată decât în cadrul unei intervenţii collective a membrilor Ligii Naţiunilor.
124
Florin Codrescu, La Petite Entente, Paris, Bossuet, II, 1931, p. 241.
125
I.G. Duca, Raporturile economice şi politica externă a României, în „Buletinul Institutului
Economic Român”, VI/1927, 3–4, pp. 150–163. A se vedea şi Florin Codrescu, Interesele economice
ale României în cadrul alianţelor sale politice, Bucureşti, 1933, şi I.T. Nicolau, Politic şi economic,
în „Analele economice şi statistice”, XVII/1931, 7–9, pp. 45–54.
126
Traian Sandu, Le plan Maniu de Confédération économique danubienne du premier
semestre 1929, în „Revue d’Europe centrale”, 1997, tome V (2), pp. 41–49, în versiune electronică la
http://hal.archives-ouvertes.fr/docs/00/55/03/22/pdf/maniu.pdf, accesat la 1.12.2016. Complementar,
pe tema aceluiaşi proiect, Simion Costea, România şi Proiectul Briand de Uniune Europeană, Târgu-
Mureş, Editura Universităţii Petru Maior, 2004, p. 78.
94
formule, Confederaţie, Federaţie, Statele Unite ale Europei, integrare, federalizare,
ş.a. Maniu era convins că România trebuie să răspundă „mărit[ei] chem[ări] a
poporului românesc: de a deveni în aceste părţi ale lumii, de-a lungul Dunării şi la
Marea Neagră, centrul de gravitaţie al unei formaţiuni puternice”127, pentru el viitorul
fiind al „unităţilor mari sociale, ori economice (…) din care [statul român] mai
curând, ori mai târziu, va trebui să facă parte”. Ajuns prim ministru la finalul anului
1928, şi ţinând cont de una dintre cele mai mari probleme ale economiei româneşti –
cea a finanţării dezvoltării economice, pe care Liberalii nu o rezolvaseră după cinci
ani de guvernare Brătianu – Maniu va fi de acord să iniţieze un proiect prin care
România „să facă tot posibilul ca să realizeze, cu păstrarea suveranităţii statelor, o
organizare sistematică a statelor din bazinul dunărean”128, generând „un cerc virtuos
în care scăderea tarifelor vamale şi stabilitatea monedei ar fi permis economiei
române să se deschidă în faţa capitalurilor străine în scopul facilitării echipării şi
modernizării industriei naţionale”129.
Franţa nu va pregeta să susţină iniţiativa130, care nu primeşte răspuns din partea
Cehoslovaciei unde agrarienii se opun deschiderii pieţei în sistemul liberului-schimb.
Maniu revine un an mai târziu cu o propunere care întâmpină planul Briand-
St. Léger: cel de constituire a unei Confederaţii Central-Europene, chiar sub acest
nume. Ansamblul ar fi reunit Polonia, Cehoslovacia, Austria, Yugoslavia, Ungaria,
Bulgaria, Grecia şi România – alături de Italia, dacă aceasta îşi manifesta interesul
şi voinţa – într-o structură regională pregătind Confederaţia europeană propusă de
Briand, căreia i s-ar fi integrat în bloc. Patru mari etape ar fi precedat crearea
Confederaţiei Central-europene; primul ar fi fost economic, axat pe o „alianţă
economică, încheiată contractual cu privire la schimbul de mărfuri pe baza unor
anumite preferinţe sau contingentări”. Al doilea privea înfiinţarea unei uniuni
vamale. Al treilea ar fi dat naştere unui „mecanism eficace de apărare, menit să
asigure bunăstarea şi siguranţa membrilor ei în faţa ameninţărilor externe (...): o
posibilit[ate] comună de apărare”. Iar ultimul intenţiona crearea de instituţii
comune, „(…) cu păstrarea suveranităţii fiecărui stat, o alianţă mai strânsă cu
anumite obiective şi organe comune”131.
127
Iuliu Maniu, Problema minorităţilor, în Dimitrie Gusti (coord.), Politica externă a României,
Bucureşti, 1924, p. 243, citat în Mihai Sebe, Perspective româneşti cu privire la planurile interbelice de
creare a unei „Confederaţii Dunărene [Romanian Perspectives Regarding the Inter-war Plans of
Creating a “Danubian Confederation”, Institutul European din România (ediţie bilingvă/bilingual
edition), colecţia de studii I.E.R. nr. 31 [Working Paper Series], Bucureşti, 2011, p. 18.
128
M. Sebe, op. cit., loc. cit.
129
T. Sandu, op. cit., pp. 44.
130
Ibidem, pp. 48–49, Acţiunea se desfăşoară în tentativa de a detaşa Austria de potenţiala
unificare cu Germania, fie şi măcar într-o formulă economic. Era vorba de „reunificarea acestui spaţiu
pentru a-i spori rezistenţa în faţa reîntoarcerii Germaniei pe scena danubiană” având la bază două
motivaţii: „una, negativă, consta în a contracara Anschluss-ul; corolarul său pozitiv era apropierea
învingătorilor şi învinşilor în Europa centrală, cu scopul de a dezamorsa chestiunea minorităţilor şi,
implicit, cea a reviziunii teritoriale”.
131
Iuliu Maniu în „Dreptatea”, IV, n° 969, 29 decembrie 1930, citat în M. Sebe, op. cit., p. 20.
95
Ca şi planul Briand însă, planul Maniu, nefavorizat de contextul internaţional, va
rămâne doar pe hârtie.
Metamorfoza Micii Antante
În 1927, problema colaborării economice tripartite şi-a refăcut apariţia pe

agenda întâlnirilor Micii Antante132. În timpul conferinţei ţinute la Ioanikov în luna
mai din acel an, miniştri afacerilor externe ai celor trei ţări au discutat problema
cooperării economice133. La Conferinţa economică internaţională de la Geneva, din
luna iunie, delegaţia română le-a abordat pe cea yugoslavă şi cehoslovacă, aducând
în discuţie problemele cu care se confruntă fiecare dintre acestea şi găsirea unei
soluţii care să satisfacă interesele fiecăruia dintre statele membre.
Un pas suplimenra a fost făcut în timpul conferinţei de la Bucureşti din iunie
1928. Ca urmare a propunerii României, miniştrii afacerilor externe din ţările Micii
Antante, după o analiză a metodelor apte să le intensifice relaţiile economice, au decis
să numească o delegaţie care să ducă mai departe aceste considerente, atât din punct de
vedere al relaţiilor dintre acestea cât şi din alte ţări interesate să se implice134.
În ciuda acestor decizii, contextul s-a dovedit foarte puţin favorabil acţiunii
concrete şi în special negocierilor economice dintre statele Micii Antante.
Discuţiile dintre Yugoslavia şi Cehoslovacia, menite să înnoiască o mai veche
convenţie economică, au eşuat, indicând cât de dificilă era introducerea în practica
internaţională a ideii de complementarizare a relaţiilor politice cu o apropiere
economică organizată şi structurată.
Pregătirile pentru conferinţa de experţi din cele trei ţări având ca obiectiv
formularea unui plan comun de acţiune începe în decembrie 1928. Din varii
motive, în special cele privind alegerile cehoslovace, această întrunire nu va avea
loc până în 11–20 februarie 1929. Yugoslavia şi România, apoi Cehoslovacia, au
fost reprezentate de câte un delegat fiecare şi de mai mulţi observatori. Întrunirea s-
a dovedit valoroasă pentru că trasa perspectivele de cooperare economică în cadrul
Micii Antante.
Yugoslavii au făcut primul pas de importanţă. Pe 11 februarie 1929,
delegatul regatului transdunărean a anunţat că Guvernul ţării sale este în favoarea
unei serii de obiective din cele propuse în cadrul alianţei:
132
Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (AMAE), fond Mica Antantă, 36, f° 51 (conseil
économique de la Petite Entente, 1ère session, procès-verbaux des séances premières. A se vedea şi
Eliza Campus, Mica Înţelegere, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, pp. 77–78 şi Milan Vanku, Mica
Înţelegere şi politica externă a Yugoslaviei, 1920–1938, Bucureşti, Editura Politică, 1979, pp. 49–50,
dar şi Nicolae Dascălu, The Economic Little Entente, în „Revue des Etudes sud-est européennes”,
XIX/1981, n° 1 (ianuarie-martie), Bucureşti, Ed. Academiei, pp. 81–96.
133
A se vedea în acest sens memorandumul înaintat de ministrul roman, pe 5 februarie 1929
(AMAE, 31, f° 18).
134
Ibidem, comunicatul n° 3 al Conferinţei, Bucureşti, 20–21 iulie.
96
1. ameliorarea relaţiilor comerciale între statele membre;
2. adoptarea unor măsuri economice specifice apte să întărească aspectele de
colaborare economică;
3. extinderea acestui tip de măsuri şi la alte state dunărene (prin care trebuia
înţeles Ungaria şi Bulgaria în primul rând).
Din acest unghi, Yugoslavia propunea următoarele puncte pe agenda
conferinţei: în primul rând analiza măsurilor care se impuneau pentru colaborarea
economică între cele trei state; în al doilea rând, examinarea acelor aspecte din
acordurile deja semnate care puteau facilita un tratament preferenţial pentru statele
membre, mai ales în sfera taxelor vamale; apoi, revizuirea facilităţilor care stăteau la
baza traficului dunărean şi, în al patrulea rând, discutarea oportunităţii ca şi alte state
din regiune să poată deveni membre ale zonei economice create de Mica Antantă135.
Pentru ca informaţiile despre întâlnirea tripartită să fie disponibilă
partenerilor, delegaţia română a propus ca fiecare ţară să prezinte un document cu
privire la starea economiei şi relaţiile pe care le întreţine cu celelalte state membre
ale alianţei. Studiile urmau să examineze dificultăţile dar şi oportunităţie care
stăteau în calea relaţiilor economice tripartite. Conceptele şi ideile venite din partea
administraţiei de Stat, dar şi cele provenite din lumea afacerilor, urmau a fi luate în
considerare, documentele trebuind a fi ulterior schimbate între delegaţiile statelor
prezente pentru studiu136.
Sosirea delegaţiei cehoslovace a grăbit lucrările conferinţei, iar pe 20 februarie,
în ultima zi, un obiectiv economic comun acceptabil a fost în cele din urmă definit:
ranforsarea relaţiilor economice dintre cele trei state prin crearea de condiţii
economice normale (însemnând fără restricţii) şi introducerea unei serii de avantaje
reciproce. Pentru următoarele întâlniri ale conferinţelor economice din Mica
Antantă se stabileau următoarele subiecte:
1. analizarea relaţiilor comerciale existente şi a obstacolelor cu care se
confruntă; 2. crearea unei Camere de Comerţ comune şi studierea oportunităţilor de
încheiere a unor acorduri directe între diversele sectoare de producţie din fiecare
ţară; 3. măsuri (şi dacă era nevoie) acorduri permiţând (a) cetăţenilor din fiecare
stat membru să călătorească şi să trăiască în celelalte state ale Micii Antante;
(b) crearea de întreprinderi şi a condiţiilor de necesare pentru dezvoltarea
comerţului şi a afacerilor de către cetăţenii unui stat pe teritoriul celorlalte trei
state; (c) revizuirea reglementărilor vamale astfel încât traficul de frontieră să fie
facilitate; 4. probleme care privesc transportul şi comunicaţiile, astfel încât acestea
să poată fi tratate în comun, incluzând proceduri de facilitare a racordării căilor
ferate în vederea unificării lor, de coordonare a celor aeriene, navale, a poştelor şi
mijloacelor de telecomunicaţii (telefonie, telegraf, radio), alte propuneri urmând a
fi înaintate pentru ajustarea căilor ferate şi a transportului fluviatil, a navigaţiei
dunărene, a cooperării între administraţiile de state riverane şi companiile private,
135
Ibidem, vol. 38, f° 41–42 (şedinţa din 11 februarie 1929). Citat şi de N. Dascălu, ut supra.
136
Ibidem, f° 42.
97
cu facilităţi de tranzit pentru călători; 5. conferinţa urma să examineze măsurile
administrative şi legislative care se impuneau afectând dreptul comercial, biletele
la ordin, cecurile, competiţia ilegală, dubla taxare, arbitrajul comercial, convenţiile
juridice şi executarea sentinţelor judecătoreşti; 6. colaborarea între băncile
naţionale emitente; 7. cooperare în domeniul turistic şi universitar. Aceiaşi experţi
au consiliat cele trei guverne să lucreze la tratate comerciale care să pornească de la
cele existente privitoare la tarifele vamale137.
Întrunirea pregătitoare s-a dovedit a fi un eveniment de importanţă, pentru că
reliefa suita de iniţiative pe care membrii Micii Antante înţelegeau să le aplice
pentru crearea unei antante economice. Adoptat ca atare, şi apoi repetat amendat,
acest vast program va rămâne axa pivotală a activităţilor Consiliului economic al
alianţei între 1933 şi 1938.Programată pentru aprilie 1929, prima reuniune oficială
a acestui consiliu va fi permanent amânată, însă trebuie remarcat că totuşi, în
cadrul unei întruniri informale din Belgrad în mai 1929, programul din februarie a
fost aprobat. Urmările nu au venit imediat. Abia în octombrie 1929, Yugoslavia a
solicitat reluarea conferinţei – moment sub slabe auspicii ţinând cont de criza care
tocmai începea să se desfăşoare pe Wall Street, cu efecte tot mai vizibile pe plan
internaţional138.
Criza care avea să înceapă astfel a afectat proiectele Micii Antante pe două
linii. Pe de-o parte, întârziindu-i sine diae întâlnirile pregătitoare şi cele formale. În
al doilea rând, efectele intense şi acute ale acesteia în zona Europei Centrale şi de
Sud-Est au accelerat paşii consideraţi necesari pentru stabilirea unei arii economice
comune, astfel încât o serie de măsuri luate în regiune tind să dovedească utilitatea
ideii de colaborare economică strânsă, de pildă proiectul de uniune vamală austro-
germană din 1931. În acelaşi fel, criza a determinat şi conceperea amplelor proiecte
de confederare susţinute de Europe occidentală în zona dunăreană (asemenea
planului Tardieu privitor la un bloc economic în Europa Centrală). Proiectele lui
Elemer Hantos, fost om de stat ungar, mergând către reconstituirea în termeni
economici ai pieţei vechiului Imperiu, puteau fi la rândul lor un pas către fondarea
unei largi comunităţi economice la nivelul continentului139.
Reacţia iniţială a Micii Antante la planul Tardieu nu a fost, din partea
Cehoslovaciei reprezentate de Eduard Beneš, tocmai favorabilă. În declaraţia dată
presei la 15 mai 1932, oficialul considera planul ca fiind un instrument sofisticat nu
doar de a recupera Austria de sub influenţa germană, dar şi o modalitate de a
recrea, sub o formă discretă, prin uniuni vamale, Imperiul Habsburgilor. Praga
respingea planul cu atât mai mult cu cât la constituirea acestuia statele membre al
Micii Antante nu fuseseră consultate. „Interesele statelor dunărene – afirma el – nu
137
Ibidem, f° 53, 55 (şedinţa din 20 februarie).
138
Ibidem, f° 72–98, diverse propuneri de întruniri ale Consiliului economic venite din partea
membrilor alianţei.
139
Gabriel Godeffroy, Entre Mitteleuropa et Paneuropa: le projet d’Elemér Hantos dans
l’entre-deux-guerres, în „Bulletin de l’Institut Pierre Renouvin”, n° 43, printemps 2016, Paris,
pp. 64–75.
98
pot fi decise de către alţii; problemele create de aceste interese ar trebui rezolvate
doar în beneficiul statelor direct interesate; şi aceasta poate fi realizat doar prin
consultarea acestora140.”
Venirea la putere a lui Hitler în ianuarie 1933 a determinat consolidarea
procesului de raliere economică şi politică în cadrul Micii Antante. Pe 16 februarie,
un Pact de organizare a alianţei a fost semnat, incluzând obiectivele politice şi
economice deja stabilite. Aceasta a prins contur prin instituirea – pe lângă un
Consiliu permanent – un Consiliu economic creat pentru a coordona relaţiile şi
interesele economice interne ale Micii Antante atât intern cât şi în relaţiile cu terţii.
Consiliul economic devenea corp auxiliar consultativ al Consiliului permanent141,
direct implicat în aplicarea deciziilor de resort în cadrul alianţei. Trecuseră, trebuie
subliniat, peste patru ani de la ideea de cooperare economică la punerea ei în
practică, în 1933. Faptul că doar rezultatele din politica internă germană au
cristalizat acţiunea economică tinde să indice că planul economic era strâns legat
de ideea de creare a unei zone de securitate politică şi de menţinere a status-quo-
ului, iar pe o scară mai largă, de păstrare a integrităţii statelor europene rezultând
după momentul Versailles. Elementul economic îl consolida pe cel politic.
În mai–iunie 1933 problema cooperării economice a fost invocată din nou în
Consiliul permanent. Pe 1 iunie, miniştrii afacerilor externe ai Micii Antante au
luat decizii adiţionale cu privire la compunerea şi funcţionarea Consiliului
economic; acesta urma să fie compus din trei secţiuni naţionale, câte una pentru
fiecare stat. Fiecare secţiune urma să includă cinci delegaţii naţionale, asistate de
un „număr suficient de experţi”. Delegaţii se puteau concentra pe obiective
specifice în toate domeniile de activitate, în politicile aplicate, agricultură,
industrie, comunicaţii, finanţe. Fiecare secţiune naţională urma să înainteze
propuneri concrete în toate domeniile pentru a fi discutate în timpul şedinţelor
regulate. Regulamentul intern, funcţionarea şi prevederile generale legate de
Consiliul economic urmau să fie formulate în detaliu142.
Obiectivele economice trebuiau decise de Consiliul permanent. Pentru că
scopul ultim al acestei cooperări economice tripartite privea toate sectoarele vieţii
economice, deciziile luate de Consiliu ar fi stat la baza a ceea ce avea potenţialul să
devină o comunitate economică europeană. Astfel, Consiliului i se rezervau sarcini
legate de sistemul de tarife preferenţiale; un plan de comerţ reciproc a fost schiţat,
iar în domeniul agricol s-a decis stabilirea de contacte între institutele agronomice
ale celor trei ţări. Consiliul economic urma să se concentreze şi pe aspecte de
cooperare industrială. Activităţile camerelor de comerţ bilaterale urmau să fie
dublate de cea a Camerei de Comerţ mixte, alături de un institut economic al Micii
Antante. Consiliul economic a asumat şi alte sarcini, studiind posibilitatea
reglementărilor comerciale cu terţi, cea de constituire a unui spaţiu feroviar,
140
A.M.A.E., 71, E-1, vol. 195, ff. 98–99 (îndrumări confidenţiale ale lui Beneš în declaraţia
de presă).
141
M. Vanku, op. cit., pp. 80–87; Elisa Campus, op. cit., pp. 117–129; N. Dascălu, art. cit.
142
A.M.A.E., Fondul Mica Antantă, vol. 34, ff. 112–113 ; a se vedea şi N. Dascălu, art. cit.
99
fluviatil şi aerian comun, cu tarif unic, alături de crearea unui comitet care să
studieze posibilitatea standardizării în domeniul economic şi militar. În plus,
Consiliul considera utilă omogenizarea sau unificarea legislativă în sfera
economică în arii ca şi dreptul comercial, prevederi vamale, nomenclator, sau în
cele ale dublei taxări, a suspendării obligativităţii paşaportului, a promovării
turismului şi a schimburilor studenţeşti. În cele din urmă, Consiliul economic a
fost însărcinat cu iniţierea măsurilor de cooperare, cu organizarea reuniunilor
băncilor centrale şi cu studirea posibilităţii de a acţiona în bloc comun la toate
întrunirile economice şi financiare internaţionale143.
Consiliul permament îşi rezerva dreptul de a trata posibilele candidaturi de
adeziune exprimate de state terţe, solicitând ca de fiecare dată când acest tip de
negocieri are loc, să fie informat Consiliul economic144. Directivele Consiliului
permanent au devenit prima versiune de lucru a statutelor Consiliului economic, ale
cărui reglementări, adoptate în prima sesiune a Consiliului, au rămas în vigoare pe
întreaga perioadă a activităţii Micii Antante145.
Programul schiţat de Consiliul permanent în iunie 1933 a avut o anumită
însemnătate, vizând stabilirea unei comunităţi economice transnaţionale. Erau
astfel stipulate planificări ale cantităţilor şi valorii bunurilor care urmau să fie
schimbate, descurajând autarhia economică atât de căutată în perioada Marii Crize
şi încurajând parteneriatul cu terţi cu condiţia ca aceştia să respecte prevederile
blocului Micii Antante.
În a doua jumătate a anului 1933 discuţiile s-au concentrat pe organizarea
primei întruniri a Consiliului economic. Câteva proiecte au fost aduse în discuţie.
Un memorandum cehoslovac din 25 septembrie 1933, care includea aşa-numitul
„plan Beneš”, sugerează crearea a douăsprezece arii de cooperare între cei trei
aliaţi, cu 17 comitete speciale alcătuite în Consiliul economic 146. Din perspectiva
lui Beneš, planul ar fi dat naştere unei comunităţi economice europene ai cărei
membri fondatori ar fi fost Cehoslovacia, România şi Yugoslavia.
Însă, în ciuda programului clar trasat şi a susţinerii guvernamentale de care
se bucura, Consiliul economic însuşi avea dificultăţi în punerea lor în practică. În
noiembrie 1933 a fost propusă o nouă întâlnire pregătitoare; Belgradul a fost
sugerat ca loc de reuniune, iar Cehoslovacia solicita discutarea planului Beneš147.
Dar o întârziere a întrunirii de la Belgrad a demonstrat că mai erau obstacole
de trecut în ainte de a pune în practică proiectele de cooperare. În aceeaşi perioadă,
totuşi, o serie de acorduri bilaterale cu fost încheiate; astfel, pe 11 noiembrie 1933,
şeful diviziunii economice a ministerului yugoslav al afacerilor externe îşi invita
143
Ibidem, ff. 114–116.
144
Ibidem, f. 117.
145
Ibidem, vol. 35, ff. 1–7, Statutele Consiliului economic al Micii Antante.
146
Ibidem, vol. 34, ff. 129–139, Consiliul permanent al Micii Antante, Secretariat, n° 2,
23 septembrie 1933.
147
Ibidem, ff. 149–150, Legaţia Republicii Cehoslovace la Bucureşti, process verbal n° 621,
16 noiembrie 1933.
100
colegul din Bucureşti la o întâlnire bilaterală premergătoare celei oficiale pentru a
coordona poziţiile româno-yugoslave în faţa propunerii cehoslovace a lui Beneš148.
Este o invitaţie care trăda mai degrabă divergenţele de opinie decât convergenţa
dintre statele alianţei.
Conferinţa tripartită pregătitoare din Belgrad, ţinută între 23 şi 30 noiembrie
1933 a pavat drumul pentru activitatea Consiliului economic. Experţii din cele trei
delegaţii au discutat în primul rând aspecte ale planului Beneš sau cele legate de
schimbul de bunuri149.
Problema centrală în aceste discuţii ţinea de intensificarea comerţului.
România şi Yugoslavia solicitaseră Cehoslovaciei să-şi depăşească deja stabilitele
cote de import şi export, oferind celor două aliate un regim preferenţial. Cu toate că
admiteau importanţa punctului de vedere exprimat de Bucureşti şi Belgrad,
cehoslovacii nu puteau acţiona fără aprobarea Pragăi, partener anterior Bucureştiului.
Ca urmare, România nu a adoptat decât o rezoluţie care sublinia necesitatea
strângerii relaţiilor economice prin tarif preferenţial între statele membre. Acest tarif,
în contrast cu tipul de clauză a naţiunii celei mai favorizate, urma să fie cunoscut
drept „clauză a Micii Antante”, fiind considerat de părţi ca veritabil punct de plecare
al iniţiativei de colaborare economică în cadrul alianţei150.
În ciuda acestui consens privind importanţa relaţiilor economice, delegaţii
din Belgrad nu au elaborat un plan concret, punctual şi detaliat, pentru stimularea
efectivă a comerţului în sistem de preferinţă tarifară. Cehoslovacii nu aveau mână
liberă, iar românii au ezitat motivând criza politică şi schimbarea de guvern. A
devenit astfel imposibil ca delegaţiile naţionale să îşi poată exprima punctul de
vedere asupra problemelor incluse pe agenda de la Belgrad, astfel încât delegaţia
românească de pildă s-a limitat la a formula observaţii şi a cere detalii, fără a putea
avea în timp util sancţiunea guvernului. În aceste condiţii, delegaţia românească şi-
a manifestat doar bunăvoinţa, ilustrând dorinţa Bucureştiului de a lucra la un acord
viitor, pe mai multe capitole, dar unul care nu ar fi periclitat interesele naţionale151.
Acelaşi raport scotea în evidenţă importanţa extinderii relaţiilor comerciale,
care nu fusese discutată la Belgrad. Trebuia discutată din nou în detaliu la prima
întrunire a Consiliului economic din ianuarie 1934, în Praga. Acelaşi document
românesc specifica: „Ţinând cont de interesele politice implicate în aranjamentele
economice ale Micii Antante, considerăm că în perioada de aşteptare pentru
reglementarea unor chestiuni de largă importanţă (cele privitoare la comerţ în
mod special), nu trebuie să trecem cu vederea, ca posibile începuturi, încheierea
unor acorduri practice în alte domenii.”152
148
Ibidem, ff. 153, 155, 175, telegramele din 11, 12 şi 21 noiembrie 1933 trimise de Legaţia
română din Belgrad ministerului afacerilor externe de la Bucureşti.
149
Ibidem, ff. 212–238, raport cu privire la întâlnirea din Belgrad din 23–30 noiembrie 1933.
Pregătitoare a celei din Bucureşti la 5 decembrie, semnat Ioan Christu.
150
Ibidem, f. 186, sinteză a discuţiilor purtate la Belgrad de comitetele Consiliului economic.
151
Ibidem, ff. 212–213.
152
Ibidem, f. 238. Punctuaţia a fost revizuită pentru claritatea textului.
101
Întrunirea preparatorie belgrădeană a constitutit un succes parţial doar, în
imposibilitate de a valorifica puncte esenţiale, în special definirea mai precisă a
„clauzei Micii Antante”, parţial înţeleasă în opoziţie cu cea a naţiunii celei mai
favorizate; dar a reuşit să ofere ideile de bază pentru reuniunea oficială a
Consiliului economic, care, aşa cum o sublinia o altă notă diplomatică românească,
era menit să „...formuleze definitiv un program de cooperare economică capabil să
conducă la crearea unei comunităţi economice.”153
În lunile noiembrie şi decembrie 1933, cele trei secţiuni naţionale ale
Consiliului economic au fost organizate154; şi în cele din urmă, în ianuarie 1934,
sesiunea primului Consiliu economic se deschide în Praga. Ideea însăşi de colaborare
economică integrativă prinde astfel contur, dând naştere, pentru prima dată,
posibilităţii formării unei comunităţi în perioada dintre cele două războaie mondiale.
Între januarie 1934 şi martie 1938, Consiliul economic al Micii Antante s-a
întâlnit de 11 ori155, cu o frecvenţă de trei şedinţe pe an până în 1936, apoi – la
solicitarea yugoslavă – de două ori, având în vedere cantitatea de muncă pe care o
implica, la nivel de experţi şi comitete, organizarea acestora 156. Cu excepţia unor
puncte minore, agenda Consiliului economic pe întreaga desfăşurare a celor 11
întâlniri a cuprins aceleaşi tematici, din care cele mai importante au rămas, fără
îndoială, relaţiile comerciale şi cooperarea în domeniul transporturilor.
Primul subiect era de departe cel mai important, ţinând cont de veniturile pe
care le putea aduce şi stimulii pe care îi putea crea. O nouă metodă a fost adoptată:
cea de comerţ planificat, conceput pe baze bilaterale dar funcţionând cu rol
multilateral în cadrul alianţei. Astfel, în ianuarie 1934 la Praga este adoptat primul
plan comercial între România, Cehoslovacia şi Yugoslavia, cu cote pre-stabilite:
cea yugoslavă în Cehoslovacia corespundea sumei de 275 milioane de coroane, cu
un supliment de 70 pentru tutun; totalul anului, 345 milioane de coroane era mai
mare decât cel al anului 1933, de 200 de milioane. Pentru România, cota era de 238
milioane, redusă la 185 de milioane în 1933: ţinându-se cont de excedentul
comercial cehoslovac, s-a decis ca, pentru a acoperi surplusul, exporturile
româneşti ar trebui să depăşească importurile. Cât despre produsele agricole, atât
pentru România cât şi pentru Yugoslavia, cota de export la grâu şi porumb a fost
fixată la 200 000 tone157.
153
Idem, vol. 35, f. 17, Ministerul Afacerilor Externe român către Legaţia din Praga,
telegrama n° 1212, Bucureşti, nedatată.
154
Idem, vol. 31, ff. 160–161, 167–169, diverse note diplomatice.
155
În Praga (9–17 ianuarie 1934), în Bucureşti (30 aprilie/9 mai 1934), în Belgrad
(24 septembrie/1 octombrie 1934), în Praga (18–28 februarie 1935), la Bucureşti (17–22 iunie 1935),
la Belgrad (14–19 octombrie 1935), pentru a treia oară la Praga (24 februarie/3martie 1936), la
Bucureşti (12–19 octombrie 1936), la Dubrovnik (16–22 septembrie 1937), la Trenčianske Teplice
(11–19 octombrie 1937) şi în final la Bucureşti (3–8 mai 1938).
156
A.M.A.E., vol. 35, ff. 107–109, schimb de scrisori între ministerele român şi cehoslovac.
157
Idem, vol. 37, ff. 198–258, Plan economic de schimburi comerciale între statele Micii
Antante, 1934.
102
Pe baza planurilor globale, cei trei parteneri au putut să negocieze mai
departe acorduri comerciale. Pe 22 ianuarie 1934, un acord româno-cehoslovac a
fost semnat, regularizând comerţul pe acel an158. Intrarea în vigoare a acestuia pe
1 februarie 1934 şi efectele sale au constituit activitatea Consiliului economic pe
întregul an. La finalul primului trimestru al anului însă, devenea evident că întregul
proces comercial între cele două state nu se desfăşura aşa cum fusese plănuit. Pe
6 aprilie 1934 un protocol era adăugat acordului, cu măsuri de ajustare şi cu o listă
de mărfuri care puteau fi importate din Cehoslovacia în a doua jumătate a anului de
către România, alături de un protocol de anulare a datoriilor existente între cele
două state, semnat de delegaţii băncilor naţionale a României şi Cehoslovaciei159.
În timpul celei de-a doua întâlniri a Consiliului economic, la Bucureşti, în
aprilie/mai 1934, a fost permisă crearea de comisii permanente şi specializate.
Activitatea lor urma să se desfăşoare în perioada dintre întâlnirile Consiliului. Una
dintre acestea era însărcinată cu studiul problemelor comerciale. În timpul
dezbaterilor, importanţa comerţului a revenit pe listă, axându-se de data aceasta pe
discuţiile tripartite de apropiere economică. Pentru a regulariza scăderile apărute în
schimburile comerciale, s-a admis principiul compensaţiei private160.
Această rată a fost reluată în iulie 1934 într-o notă trimisă de legaţia
Cehoslovaciei Ministerului român al Afacerilor Externe ca bază pentru schimbul de
alte produse. Totuşi, precederile protocolului adiţional din aprilie au fost sensibil
modificate atunci când România adecis să asume noul regim al cotelor, ceea ce a
determinat partea cehoslovacă să sugereze încadrarea în cotele deja decise (de
30 000 tone pentru grâu)161.
În timpul întrunirii preliminare a experţilor, cehoslovacii au propus
intensificarea comerţului prin acordarea de regimuri preferenţiale reciproce162.
România a prezentat un studiu amplu cu privire la starea economiei proprii şi pe
relaţiile avute cu ceilalţi doi parteneri din Mica Antantă, menit să reînnoiască
formulele de parteneriat deja în vigoare ţinând cont de noul context163.
158
Anexele au fost semnate pe 24 ianuarie, cu observaţiile delegaţiei româneşti că: (1) balanţa
comercială continua să rămână defavorabilă României; (2) România datora în clearing Cehoslovaciei
450 milioane lei; (3) cotele stabilite anterior lui 1934 de către cele două state nu vor putea fi niciodată
îndeplinite; vezi: idem, vol. 35, f. 116, Consiliul economic al Micii Antante, proces-verbal al întrunirii
de la Praga, redactat la Bucureşti, 31 ianuarie 1934. Pentru alte detalii şi aspect relative la acest
protocol româno-cehoslovac, alături de cuantumul prevăzut, ibidem, ff. 117–121, 140–144, 236–237.
159
Ibidem, ff. 261–265, Protocol româno-cehoslovac semnat la 6 aprilie; şi ff. 266–269,
Protocol semnat între Banca naţională a României şi corespondentul ei cehoslovac.
160
Opţional pentru comerţul yugoslavo-cehoslovac şi obligatoriu pentru cel româno-
cehoslovac. În ambele cazuri, rata de schimb era fixată la 100:125; în: idem, vol. 36, ff. 317–319, a
doua şedinţă a Consiliului economic al Micii Antante, comunicat.
161
Idem, vol. 45, ff. 87–88, notă dioplomatică a guvernului cehoslovac.
162
Idem, vol. 37, ff. 1–14, propuneri ale Secţiunii naţionale cehoslovace a Consiliului
economic pentru stimularea comerţului Micii Antante.
163
Idem, vol. 45, ff. 165–192, studiu asupra situaţiei comerciale şi a condiţiilor economice
generale şi speciale ale României.
103
În timpul celui de-al treilea Consiliu economic, ţinut la Belgrad, în septembrie
1934, o serie de alte recomandări au fost emise pe aceeaşi temă. A fost subliniat că
prevederi restrictive pot fi aplicate, dar într-o măsură limitată, astfel încât comerţul
dintre cele trei să nu fie profund afectat. S-a căzut de acord cu privire la crearea unei
comisii mixte a cărei sarcină să fie redactarea unei convenţii standard164. Între timp,
noi negocieri comerciale erau purtate; cele dintre România şi Cehoslovacia se axau
pe schimburile care urmau să aibă loc în al patrulea trimestru al anului 1933 cu o
sumă care urma să stimuleze exportul de produse româneşti165.
Evoluţia discuţiilor privind comerţul din 1934 în Consiliul economic şi în
comisiile specializate era destul de convingătoare, atestând un interes viu
manifestat de părţile implicate, atât în formulele de conlucrare cât şi prin soluţiile
găsite pentru a stabili o cooperare satisfăcătoare. Era motivul pentru care au fost
adoptate noi planuri pentru perioada imediat următoare: la a patra întrunire, pentru
anul 1935; la a şaptea întâlnire pentru 1936, la a noua pentru 1937, iar la
unsprezecea pentru 1938166. Subvenţiile secrete au fost plătite de guvernul de la
Praga în tot timpul între 1935 şi 1938 pentru a stimula exporturile româneşti în
Cehoslovacia şi a compensa preţul mic al unor mărfuri similare produse în propria
ţară.167 Per total, între 1919 şi 1938, importurile din Cehoslovacia în România au
ajuns la un maxim de 16% din comerţul românesc în 1937 (cu un constant 15%
între 1925 şi 1930), iar exporturile româneşti în aceeaşi ţară au atins un maxim de
10% din comerţul naţional pentru doi ani la rând, în 1924 şi 1925, diminuându-se
până la 5% în 1933 (nivelul din 1920), pentru a reveni spre 10% în 1938168.
Care a fost utilitatea şi până la urmă ce s-a întâmplat cu plănuita „clauză a
Micii Antante” ? Aceasta a fost subiectul principal al celei de-a şaptea întâlniri a
Consiliului economic, în februarie 1936, pe baza unui amplu studiu eloborat de
comisia specializată. S-a decis ca pentru moment toţi partenerii să îşi intensifice
eforturile pentru această clauză169. La finalul celei de-a unsprezecea întâlniri însă,
la Sinaia din mai 1938, pentru că situaţia nu evoluase, Consiliul permanent al Micii
Antante a examinat critic acest aspect170, iar România a decis printr-o hotărâre a
164
Idem, vol. 37, process verbal al Consiliului economic de la Belgrad, copie.
165
În cele din urmă, printr-o clauză secretă, Cehoslovacia a acceptat să ofere subsidii (înţelese
ca bonus) pentru importul a trei produse româneşti: porcine, la 40 coroane/quintal; porumb la
2 coroane/quintal şi grăsimi (la 25% din taxa comercială plătită de România pentru exportul în
Cehoslovacia); ibidem, f. 55, acord secret româno-ceh încheiat la Belgrad în 1 octombrie 1934,
semnat de Stangler pentru partea cehă şi Tabacovici pentru cea română; ibidem, f. 53.
166
Idem, vol. 37, ff. 504–515 pentru 1935; ibidem, ff. 49–113 pentru 1936; idem, vol. 39,
ff. 40–43 pentru 1937 şi idem, vol. 40 ff. 137–161 pentru 1938.
167
A.M.A.E., Fondul Mica Antantă, vol. 37, ff. 278–279 pentru 1935; vol. 38 f. 13 pentru
1936, ş.a. Referinţa apare şi la N. Dascălu, art. cit.
168
Anuarul Statistic al României, 1939–1940, pp. 596–611.
169
A.M.A.E., loc. cit., vol. 35, f. 221–258, clauza regională a Micii Antante, instrument de
apropiere economică.
170
Ibidem, f. 270, proces verbal al Consiliului permanent al Micii Antante la Sinaia, 5 mai
1938, copie.
104
Consiliului de miniştri pe 7 iunie 1938, să renunţe la introducerea unei asemenea
clauze. Decizia marca sfârşitul, în termeni reali, ai organizaţiei. Când efectele
presiunii germane asupra Cehoslovaciei şi dezmembrarea acesteia vor fi desăvârşite,
Mica Antantă înceta să mai existe ca alianţă politică, economică şi militară.
Cooperarea în materie de transporturi aeriene, terestre şi fluaviale sau
maritime s-a aflat şi ea pe agenda Micii Antante încă de la primele întruniri, când o
serie de decizii au fost luate din această perspectivă. În a doua întrunire, de
exemplu, delegaţiile română şi cehoslovacă au stabilit câteva protocoale în
domeniul cooperării aeriene, prevăzând linii de transport aerian regulare între
Praga, Bucureşti şi retur, normarea zborurilor private, a inspecţiilor sanitare a
personalului de zbor şi de reînnoire a licenţelor. Acestea vor fi semnate de
subsecretarul român al Ministerului Aerului şi ministru cehoslovac al Lucrărilor
Publice. Discuţii similare au avut loc şi cu partea yugoslavă171.
În a doua întâlnire, o comisie permanentă pentru transporturi a fost creată, cu
un comitet de lucru pentru transporturile feroviare, însărcinat să studieze
posibilităţile de amelioare a transportului de pasageri şi marfă şi trasee
(„coridoare”) care să conecteze cele trei state aliate. Un alt comitet permanent, cel
de navigaţie pe Dunăre, condus de un grup de directori, a fost creat pentru o uniune
de transport dunărean; un comitet secundar ar fi avut un cuvânt de spus cu privire
la tarife şi la reglementările de navigaţie pe Dunăre.
Comitetul permanent pentru navigaţie pe Dunăre a supus atenţiei Consiliului
permanent o primă versiune a unei convenţii de introducere a unei uniuni tarifare
care să includă traficul pe toate căile navigabile ale celor trei state, alături de un al
doilea privind standardizarea cargourilor172. Discuţiile pe această temă au continuat
de-a lungul întrunirilor Consiliului economic, iar la a şaptea reuniune s-a pus
problema creării unei Mici Antante aeronautice în care România ar fi avut rolul de
principal furnizor de combustibil173.
La finalul celei de-a 11-a întruniri, pertractările cu privire la transport erau
vizibil înaintate faţă de cele din 1934. Cu toate că doar câteva acorduri fuseseră
încheiate privind traficul aerian şi fluvial, consensul de principiu al celor trei state
introducea un număr larg de detalii care se cereau reglementate de fiecare dată; este
foarte probabil ca până la urmă ele să fi fost implementate în totalitate dacă Mica
Antantă ar fi supravieţuit anului 1938.
Cele mai importante activităţi ale Consiliului economic ilustrează modul în
care problemele comune au fost abordate, atmosfera de lucru, şi vasta cantitate de
muncă adusă de amploarea proiectului. Beneficiile economice au derivat din ideea
de planificare – pe care o vom regăsi şi la Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului –, iar eficienţa lor a fost vădită în anii 1930, mai ales în raport cu 1934, an
171
Idem, vol. 36, ff. 307–316 privitoare la problemele de cooperare în transport ale Consiliului
economic al Micii Antante.
172
Ibidem, loc. cit., acelaşi raport.
173
Idem, vol. 38, ff. 18–20, protocol privind lucrările comitetului de experţi în materie de
aviaţie civilă, Praga, 29 februarie 1936.
105
de referinţă. Atunci, schimburile româno-cehoslovace au urcat la 237 milioane în
loc de cele 192 plănuite, iar exporturile la 185,7 milioane faţă de cele 239 plănuite.
Implementarea mai productivă a rezoluţiilor Consiliului economic este de altfel
remarcată de ambele părţi174.
Dincolo de sfera comercială, mai multe comisii specializate au fost create, cu
o activitate desfăşurată în transport, în agricultură, în industrie, finanţe, în serviciile
poştale, în legislaţie, statistică, educaţie, în stabilirea de standarde comune, în
turism şi în aspecte sanitar-medicale175. Registrul amplu de interese este cel mai
bun semnal al voinţei de creare, pe baze instituţionale aprofundate, a unei
comunităţi economice în Europa, indiferent de reculurile parţiale176.
Ceea ce rămâne absolut remarcabil în construcţia dunăreană urmată de Praga,
Belgrad şi Bucureşti este nu atât unicitatea, cât inovaţia instituţională dezvoltată
pentru a da amploare proiectului, într-o perioadă în care ralierea economiei la un
proiect politic defensiv între trei state de mari dimensiuni şi fără economii tradiţional
legate, era un element inedit177. Ideea de pornire, era fără îndoială politică, pentru că
doar trei state care se aflau în acord şi în relaţii pacifice puteau consimţi să îşi
deschidă pieţele şi să mutualizeze o parte din politicile economice.
Dar oricât de politic i-ar fi fost scopul, Mica Antantă nu s-ar fi reunit sub
forma unei Confederaţii. Pentru Beneš, de exemplu, ea nu ar fi fost decât un mijloc
de a crea o putere dominantă în centrul Europei care să echilibreze Germania şi să
înlocuiască, pe bazele principiilor wilsoniene şi îndiguind revizionismul ungar,
vechiul imperiu al Vienei, oferind totodată măsuri de siguranţă împotriva celor
care, după Versailles, ar fi contestat independenţa şi suveranitatea naţiunilor
constituite sau reconstituite în Europa dunăreană178. Aceasta nu excludea a ţine
marile Puteri la distanţă, cu atât mai mult cu cât, lucrând în bloc, Mica Antantă
putea ea însăşi să constituie o „mare putere” în echilibrul european reconfigurat179.
174
Idem, Fond Convenţii, C-3, vol. 3, f.p., Legaţia Republicii Cehoslovace la Bucureşti,
12 decembrie 1936, n° 11052, copie, 21 pagini.
175
Cu privire la evoluţia acestor discuţii, a se vedea A.M.A.E., Fondul Mica Antantă, ff. 11–
49, cuprind notele întâlnirilor din cadrul comisiilor.
176
A.M.A.E., vol. 40, ff. 1–13, listă a acordurilor şi convenţiilor semnate dar neaplicate,
9 martie 1938.
177
Trebuie totuşi atrasă atenţia asupra Uniunii economice şi monetare dintre Belgia şi
Luxemburg în 1921, în care monedele celor două ţări – de altfel strâns unite de-a lungul istoriei,
separate doar după 1839 – au funcţionat în regim de paritate, şi într-un regim de favoare tarifară. În
schimb, complexitatea proiectului Micii Antante depăşea uniunea decisă între regatul belgian şi
marele-ducat vecin.
178
Gordon Alexander Craig, Felix Gilbert, The Diplomats, 1919–1939, Princeton University
Press, 1953, p. 112.
179
O variantă a Micii Antante a fost Blocul balcanic, pe care istoriografia sârbă îl vede ca
iniţiind în mai-vechiul proiect de alianţă cu Bulgaria pe care Karagheorghevicii îl doreau încă din
1912, şi care ar fi stabilizat Balcanii. Pactul e constituit în 1924 între Yugoslavia, Grecia, România şi
Turcia, cu rolul definit de a păstra echilibrul puterilor în Europa de sud-est şi a limita orice apetit
revizionist al Bulgariei. Blocul va fi dublat de un pact militar cu caracter defensiv, încheiat pe
9 februarie 1934, la sugestie franceză. Pactul balcanic prevedea intervenţii colective în caz de atac din
106
Între 1934 şi 1938, Mica Antantă îşi pierde din vigoarea politică, staţionând
în proiectele economice cu tot mai puţină convingere. Asasinarea regelui
Alexandru al Yugoslaviei şi a preşedintelui francez Louis Barthou în 1934,
demiterea lui Nicolae Titulescu în România şi apoi captarea Belgradului într-un
nou tratat cu Italia mussoliniană în primele luni ale lui 1937 – o Italie care se
arătase amicală faţă de pretenţiile ungare – marcau dispariţia celor mai ardenţi
susţinători ai ideii Antantei şi totodată sfârşitul ei de facto180.
partea unui terţ (Bulgaria sau Albania), angajamentul de a exclude conflictele militare între statele
semnatare ale Pactului şi cel de a interveni colectiv în caz de atac al unuia dintre acestea de către o
mare putere europeană. O clauză specială, introdusă la cererea Ankarei, evita ca Pactul să fie
direcţionat împotriva URSS, acesta neacoperind frontierele asiatice ale Turciei. Structura
instituţională era similară: un Consiliu al miniştrilor afacerilor externe, un Secretariat permanent şi un
corp consultative, Consiliul economic. Deschis aderării altor ţări din regiune, el nu va număra printre
membri nici Albania, intrată în orbita Italiei, nici Bulgaria, aliată a Germaniei.
180
Ibidem, p. 121.
107
OPfiIUNI DE FEDERALIZARE A EUROPEI
DIN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA R√ZBOI MONDIAL.
MI™C√RI DE REZISTENfi√
DAN ZBUCHEA
În privinţa proiectelor pentru unitatea continentului european, perioada celui

de-al Doilea Război Mondial reprezintă un teren îndeajuns de fertil pentru
cercetare, deşi este lăsată să zacă într-un con de umbră din punct de vedere al
istoriografiei.181
Înţelegerea dezbaterii asupra viitorului Europei în febra anilor de război
necesită stabilirea unor repere de ghidaj, concentrate în jurul câtorva întrebări:
– De unde pleca/se relua această dezbatere?
– Ce scopuri aveau/ce factori îi motivau pe cei care scriau şi lansau idei pe
acest teren?
– Cum s-au concretizat ideile acestora?
Înainte de a ne concentra asupra întrebărilor deloc retorice, menţionăm faptul
că în perioada interbelică eforturile intelectuale şi practice pentru crearea unor
structuri suprastatale au fost remarcabile.
Se va contura cu claritate în paginile dedicate fondatorilor rolul jucat de
Winston Churchill, care susţinea unitatea europeană fără implicarea Marii Britanii,
ca un rezultat al cooperării franco-germane în anii ’30 ai secolului trecut. În decurs
de nici zece ani, în 16 iunie 1940, într-o optică diferită, din fruntea cabinetului
britanic, acelaşi Churchill a adus la masa discuţiei subiectul unei uniuni franco-
181
Cea mai notorie lucrare care exploatează resursele perioadei din această perspectivă îi
aparţine profesorului Walter Lipgens, a cărui întreprindere de proporţii magistrale, Documents on the
History of European Integration, a fost editată în 1985. Autorul are şi meritul unei aplecări
îndelungate asupra subiectului şi nu cred că ar fi prea îndrăzneţ de afirmat că deţine chiar pionieratul,
primul său studiu în această direcţie fiind publicat în 1968. Volumele Documents on the History of
European Integration sunt constituite ca o antologie de text şi sunt necontestate până astăzi în ceea ce
priveşte exhaustivitatea temei proiectelor de unificare europeană în intervalul anilor 1939–1945.
Cuprinzând peste 250 texte care au ca temă reconfigurarea continentului după finalizarea războiului,
aparţinând unei multitudini de autori, opera ştiinţifică se recomandă pentru originea unor cercetări
viitoare. Având la bază antologia menţionată, în limba română a fost publicat un volum care
abordează tema unificării europene în mişcările de rezistenţă anti-fascistă de pe cuprinsul continental
(Dan Zbuchea Proiecte de unificare europeană ale mişcărilor de rezistenţă din cel de-al Doilea
Război Mondial, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2013). Ţinând cont de importanţa cantitativă
(peste 200 de texte din antologia lui Walter Lipgens aparţin membrilor mişcărilor de rezistenţă) cât şi
de consistenţa lor intelectuală, în rândurile care urmează se vor expune opţiunile în privinţa unităţii
continentului european aparţinând reprezentanţilor mişcărilor de rezistenţă, pornind de la bornele deja
stabilite în lucrările menţionate anterior. Expunerea de faţă selectează şi comentează câteva scrieri din
arealul supus atenţiei.
108
britanice, de data aceasta. Proiectul, propus sub presiunea momentului, în
încercarea disperată de a salva Franţa, nu a fost dezbătut într-un dialog serios şi, cu
atât mai puţin, nu a fost susţinut într-o întreprindere practică.182
Amploarea discursului asupra Europei din perioada interbelică a coincis cu
euforia şi speranţele imediate încheierii Primului Război Mondial. Declinul
discursului a coincis cu stagnarea creşterii economice şi alunecarea brutală în
Marea Criză de la nivel mondial. Privind astfel, se poate afirma că luările de poziţie
favorabile unităţii europene din interbelic au fost strict o reacţie la Primul Război
Mondial. Avansul cronologic a condus la destrămarea Ligii Naţiunilor şi la căderea
în tumultul unui nou război mondial, şi acesta total, care însă nu s-a mai purtat în
tranşee, de-a lungul frontierelor statale. Temele care făcuseră cu puţin timp înainte
obiectul preocupărilor de cabinet, se constituiau acum, în timpul războiului, în
dezbateri care porneau de la nevoia de pacificare. Spre deosebire de interbelic,
acum se aduce permanent în discuţie nevoia restaurării păcii şi a asigurării
securităţii în viitor.
Statul naţiune se dovedise a fi prea mic pentru a face faţă provocărilor
întâmpinate, atât din punct de vedere al menţinerii păcii, cât şi din cel economic.
Încrederea în stat a slăbit şi a făcut loc pentru întărirea ideilor federaliste în rândurilor
mişcărilor de rezistenţă. Multiple texte din epocă afirmă consumarea resurselor
statului-naţiune în evoluţia civilizaţiei. Prin urmare, mişcările de rezistenţă, cu excepţia
celor comuniste, nu au favorizat întoarcerea la sistemul de dinainte de război în
scrierile lor programatice. Soluţia susţinută de acestea era crearea unui stat federal
supranaţional în spaţiul european. Economia centralizată la nivel continental sub
controlul nazist în timpul războiului ar fi putut înlesni posibilitatea acceptării din partea
populaţiei a unei economii europene pe timp de pace.183
Temele de gândire preluate din interbelic se bazau pe un plus de argumente.
Condiţiile de promovare a proiectelor, constituite sub presiunea războiului au
influenţat vizibil opţiunile de federalizare a Europei. Pe plan extern, jocul celor
două mari puteri, SUA şi URSS, la stânga şi la dreapta, estompau rolul spaţiului
european în sistemul mondial al relaţiilor internaţionale, ceea ce valida cu atât mai
mult poziţia federaliştilor.
Mişcările de rezistenţă promovau un suprastat european deservit de instituţii
politice, militare, judiciare care să menţină pacea şi libertatea.
Dintre numeroasele texte elaborate în susţinerea acestui deziderat, am ales
scrierile lui Altiero Spinelli şi Ernesto Rossi. De asemenea, am optat pentru
182
Minuta întrunirii Cabinetului de război, desfăşurată la Downing Street, 10, în după-amiaza
de duminică, 16 iunie 1940 a fost descretizată şi pusă la dispoziţia publicului interesat. Preşedintele
exilat al Franţei nu a făcut parte dintre participanţi Şi nici nu a manifestat interes pentru idee, la
momentul în care aceasta i-a fost prezentată. O analiză amănunţită a acestui eveniment se poate
consulta în Avi Shlaim, Prelude to Downfall: The British Offer of Union to France, June 1940, în
„Journal of Contemporary History”, Vol. 9, No. 3 (Jul. 1974), pp. 27–63.
183
Walter Lipgens, Documents on the history of European Integration, vol. I, Berlin, New
York, Walter de Gruyter, 1985, pp. 8–9.
109
manifestul „La scară umană” al lui Léon Blum şi memoriul „Puncte de plecare-
Obiective-Probleme” al contelui Helmuth von Moltke. Deşi emanate de autori
provenind din spaţii culturale şi geografice diferite, primii doi fiind italieni, Léon
Blum francez şi Helmuth von Moltke german, textele dovedesc viziuni largi, care
exced limitările determinate de cadrele naţionale.
Întrunirea desfăşurată la iniţiativa lui Altiero Spinelli şi Ernesto Rossi, care a
reunit la o masă de discuţie membri ai organizaţiilor din nouă ţări, este unicul
eveniment de acest fel care a avut loc pe parcursul războiului. „Declaraţia Federalistă
Europeană”, a fost adoptată de reprezentanţii mişcărilor de rezistenţă, în urma acestei
conferinţe derulate între martie–mai 1944, în Elveţia, la Geneva. Dintre ideile
documentului spicuim aici: o federaţie europeană era dezirabilă în acel moment
pentru asigurarea păcii; prin crearea unei uniuni federale se putea asigura participarea
poporului german în viaţa europeană, fără a se mai risca afirmarea unor tendinţe
belicoase din partea acestuia; organizarea federală la nivel continental va elimina
definitiv diferendele în ceea ce priveşte trasarea graniţelor în zonele de frontieră cu
populaţii amestecate; va asigura salvgardarea instituţiilor democratice în ţările care
nu au maturitate politică; va facilita reconstrucţia economică a continentului şi va
suprima monopolurile şi autarhiile naţionale. În ceea ce priveşte resursele naturale, se
vor găsi soluţii logice la problemele care privesc accesul la mare şi uzul raţional al
râurilor care traversează mai multe state.184 Pacea europeană asigură sine-qua-non
condiţiile pentru întreţinerea păcii mondiale...
Declaraţia sugerează în rândurile sale şi arhitectura instituţională a viitoarei
structuri continentale. În acest sens se enumeră: 1) un guvern responsabil, nu în
faţa guvernelor diferitelor state membre, ci în faţa cetăţenilor, de către care trebuie
ales, şi asupra cărora trebuie să exercite jurisdicţie directă, în limitele care îi sunt
desemnate; 2) o forţă armată la dispoziţia ei, care să includă toate celelalte armate
naţionale; 3) un tribunal suprem pentru judecarea oricăror interpelări legate de
interpretarea Constituţiei Federale şi rezolvarea conflictelor dintre statele membre
sau dintre federaţie şi statele din exterior.
Cunoscuţi ca cei mai vocali federalişti din timpul războiului, Ernesto Rossi
şi Altiero Spinelli şi-au legat inseparabil numele şi de manifestul întitulat „Spre o
Europă liberă şi unită”,185 notoriu pentru posteritate sub denumirea „Manifestul de
la Ventotene”. Supratitlul a fost împrumutat de la locul în care a fost scris de cei
doi autori, adică insula-temniţă Ventotene, unde aceştia se aflau exilaţi de autorităţi
în urma activităţii lor politice. Manifestul a fost scris în august 1941 pe foiţe de
ţigarete, care au fost ascunse pe fundul unei cutii şi apoi transportate clandestin în
Italia continentală. Odată ajuns în ţară, manifestul a fost multiplicat şi distribuit în
rândul organizaţiilor care se opuneau opresiunii fasciste. În 1943, manifestul a fost
adoptat ca program pentru Movimento Federalista Europeo.
184
Conferinţa de la Geneva a luptătorilor din Rezistenţă, „Declaraţie asupra Federaţiei
europene”, 20 mai 1944, în Lipgens, Documents on, op. cit., pp. 678–682.
185
Altiero Spinelli, Ernesto Rossi, „Manifestul de la Ventotene”, aug. 1941, în Lipgens,
Documents on, op. cit., pp. 471–484.
110
Manifestul este împărţit în trei secţiuni întitulate sugestiv „Criza civilizaţiei
moderne”, „Teme postbelice: Unitatea europeană” şi „Reforma societăţii”.
Socialişti declaraţi, autorii foloseau argumentul că socialismul ar fi sortit pieirii
dacă în viitor nu i s-ar asigura un suport federalist pentru dezvoltare. Ideea centrală
care se desprinde din primele rânduri este că împărţirea Europei în state naţionale
suverane reprezintă condiţia de bază pentru formarea de alianţe şi, subsecvent,
pentru izbucnirea războiului.
Ideile şcolii federaliste italiene nu sunt singulare în epocă. Ele s-au alimentat
copios şi din susţinerea pentru o federaţie europeană, reaprinsă în Marea Britanie în
anii ’30 şi puternic clamată în primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial. Dintre
personalităţile vieţii publice care au participat activ la promovarea ideilor federaliste se
remarcă Lionel Robbins, Barbara Wootton, Lordul Beveridge, Lionel Curtis, William
Curry, Ivor Jennings, Ronald Gordon Mackay, James Meade, Kenneth Wheare.
Organizaţia „Uniunea Federală” din Marea Britanie este funcţională şi astăzi.
Ea a fost înfiinţată în noiembrie 1938, deloc întâmplător, la foarte scurt timp după
întâlnirea de la München dintre prim-ministrul Chamberlain cu liderul Germaniei,
Adolf Hitler, de către trei tineri entuziaşti: Charles Kimber, Derek Rawnsley şi
Patrick Ransome. Apariţia organizaţiei s-a făcut sub auspiciile Lordului Lothian şi
ale lui Lionel Curtis, urmând ca pe rând şi majoritatea intelectualilor fascinaţi de
curentul federalist să o susţină sub diferite forme. În 1940, la apogeul activităţii sale,
conform datelor furnizate astăzi pe site-ul oficial, număra 12.000 de membri,
împărţiţi în 225 de filiale pe întinsul teritoriului britanic.186
Autorii „Manifestului de la Ventotene”, sub influența suflului ideatic
promovat de britanici, considerau că statul naţional a devenit un instrument care
ajunge să îşi devoreze proprii creatori, căpătând o conştiinţă de sine stătătoare, în
defavoarea cetăţenilor care îl constituie:
Dintr-un paznic al libertăţii civile, statul a fost transformat într-un stăpân de vasali, legaţi în
187
servitute şi a reţinut în puterea sa toate mijloacele necesare pentru a obţine eficienţă maximă în război.
Soluţia este: „statul federal, care va avea la dispoziţia sa un serviciu armat

european în locul armatelor naţionale; să rupă decisiv autarhiile economice,
coloana vertebrală a statelor totalitare”.188
La fel ca şi în textele profesorului Luigi Einaudi, de la Universitatea din
Torino, considerat iniţiatorul mişcării federaliste din Italia, speranţa autorilor
pentru atingerea scopurilor federaliste se originează tot în sfera economicului şi
vizează interesele vitale ale popoarelor. În condiţiile dezvoltării producţiei şi
schimbului comercial, cadrul strâmt al statelor naţionale devine un obstacol care se
cere a fi depăşit.
186
http://www.federalunion.org.uk/about/, accesat în iulie 2016.
187
Spinelli, Rossi, Manifestul, op. cit.
188
Ibidem.
111
Propunerea lui Spinelli şi a lui Rossi viza reunirea într-un partid revoluţionar,
care să le promoveze interesele. În textele ulterioare ei optează pentru exercitarea de
presiuni asupra diferitelor partide politice pentru atingerea scopurilor federaliste.
Pe parcursul războiului, Spinelli – pe lângă „Manifestul de la Ventotene” – a
mai scris două eseuri: „Statele Unite ale Europei” (Gli Stati Uniti dÈuropa)189 şi
„Politica marxistă şi politica federalistă” (Politica marxista e politica
federalista),190 în care a reluat ideile federaliste. Împreună cu Manifestul, cele două
eseuri au fost reunite pentru publicare în Problemi della federazione europea
(Edizioni del Movimento Italiano per la Federazione Europea, Roma, 1944), cu o
introducere semnată de Eugenio Colorni.191
Spinelli se arată excesiv de încrezător când afirmă că apărătorii formei
consacrate de aranjare politico-administrativă se vor afla în imposibilitatea
monopolizării opţiunilor europenilor. Criza generată de război la nivelul mai
multor ţări dădea posibilitatea promovării federalismului simultan în toate acestea.
Incertitudinea asupra felului în care se va putea instaura pacea la sfârşitul
războiului lăsa spaţiu pentru idei noi, întrucât structurile naţionale se dovediseră a
fi „putrede în esenţă, condamnate la a oscila între democraţie şi militarism”.192
Ideile din Manifest sunt reluate şi prezentate în eseuri într-o formă accesibilă
marelui public. Una dintre asumpţiile prezente în ambele texte arată că neajunsurile
de pe plan internaţional sunt generate de absenţa legii internaţionale. Statele îşi
urmăresc propriul interes, chiar cu preţul unor prejudicii aduse altor state în cazul
apariţiei divergenţelor, fapt care generează tensiuni continue. Fără existenţa unui
organism suprastatal puternic pentru asigurarea arbitrajului, aceste tensiuni nu pot
fi depăşite decât prin uzul de forţă.
Dintre cele două metode posibile în ordonarea internaţională, recte imperiul,
care înglobează şi îşi impune propriile legi statelor vasale, şi sistemul federal, care
comportă avantajul egalităţii statelor componente, se preferă a doua. Soluţia
federală ar permite crearea şi administrarea unui corpus de drept internaţional la
care să se raporteze egal toate statele, spre deosebire de cea imperială, considerată
a fi de speţă joasă, caracteristică perioadei de început a civilizaţiei. Războiul care
se afla în desfăşurare se putea sfârşi cu câştigul Germaniei şi constituirea
imperiului acesteia sau cu înfrângerea agresorului, cu posibilitatea creării celor mai
bune condiţii pentru ideile federaliste:
În prezent, jugul german este un stimul pentru toate popoarele de a se elibera, nu fiecare
naţiune, separat, ci la nivel european. Deja, sentimentul popular este mai puţin naţionalist: tot mai
189
Altiero Spinelli, Statele Unite ale Europei şi diferitele tendinţe politice, în Lipgens,
190
Altiero Spinelli, Politica marxistă şi politica federalistă, în Lipgens, Documents on,
op. cit., pp. 489–492.
191
Charles F. Delzell, The European Federalist Movement in Italy: first phase, 1918-1947, în
„The Journal of Modern History”, vol. 32, no. 3, sep. 1960, p. 245.
192
Spinelli, Statele Unite ale Europei, op. cit.
112
mulţi cetăţeni urmăresc şansele, nu numai a stindardului propriu, ci a tuturor celor care luptă de partea
lor, chiar dacă oficial aparţin unei ţări adversare. Oamenii de pretutindeni ajung la concluzia că pentru
ceea ce luptă este mai măreţ ca naţiunea proprie. Dacă puterea nazistă ar fi zdrobită mâine, toate
popoarele Europei ar întâmpina misiunea de a organiza continentul. Suferinţele prin care au trecut şi
riscul unei înrobiri universale îi fac să vadă asta ca o necesitate urgentă. Problema ordinii
internaţionale o să fie văzută mai importantă ca cea naţională, într-un fel care cu siguranţă nu s-a
simţit după ultimul război.193
Autoritatea federală – argumenta Spinelli – se va constitui prin preluarea

atribuţiilor statelor componente. Organismul federal rezultat urma să fie numit
Statele Unite ale Europei. Funcţionalitatea acestuia se asigura prin instituţii care le
înlocuiau pe cele statale. Deşi critic la adresa statului naţional şi la forma sa de
organizare, autorul nu militează pentru suprimarea simţămintelor naţionale. Din
contră, prevede că sentimentul naţional şi afirmarea acestuia se va putea face într-
un cadru mai potrivit decât în cel pe care restaurarea completă a suveranităţii
naţionale l-ar putea oferi. Manifestările naţionaliste agresive trebuiau înlocuite cu
convieţuirea paşnică, cu garanţia neasupririi. Soluţia federală nu şterge sentimentul
naţional, ci îl antrenează în mediu controlat fără să îi dea posibilitatea exprimării
extremiste, cu rezultate distrugătoare.
În manifestul „La scară umană” (A l’échelle humaine),194 Léon Blum,
teoretician al Partidului Socialist francez şi, pentru o perioadă, lider parlamentar al
acestui grup, întreţine, de asemenea, polemica referitoare fragilitatea matricei în
care este construită securitatea internaţională. Parcurgerea rândurilor francezului
facilitează regăsirea multor din ideile susţinute de rezistenţii italieni. Garantarea
securităţii se poate obţine prin crearea de instituţii internaţionale şi în opinia acestui
autor. Orice altă abordare a situaţiei conduce inevitabil la război, după cum arăta
experienţa imediată.
Este necesar să admitem că orice democraţie socială din Franţa va fi bazată din necesitate pe o
organizaţie internaţională. Nu are rost să încercăm să creăm vreo excepţie la aceasta şi dacă, prin miracol,
va fi cazul unei excepţii, nu va fi viabilă pentru că va fi spulberată cu prima ameninţare de război care se va
ivi în Europa.(…) Cum vom putea îndepărta permanent războaiele şi ameninţările de război fără a stabili o
organizaţie internaţională solidă? Cum vom putea crea spiritul dăinuitor de solidaritate? Cum putem
determina sentimentele complexe care preced o stare calificată de noi cu termenul „securitate”? Istoria
ultimilor douăzeci şi cinci de ani ne oferă răspunsul la aceste întrebări.195
La fel ca teoreticienii italieni, şi Blum argumentează că momentul imediat

încheierii conflictului este propice pentru lansarea şi punerea în aplicare a ideilor
federaliste. El se bazează pe entuziasmul popular pentru schimbare şi memoria vie
a ororilor consumate:
193
Ibidem.
194
Léon Blum, La scară umană (A l’échelle humaine), în Lipgens, Documents on, op. cit.,
pp. 277–284.
195
Ibidem.
113
Imediat, după fiecare prefacere mondială majoră, urmează o perioadă scurtă de raţionalitate,
când aceste teme majore pot fi înfăptuite şi este esenţial ca această oportunitate să fie fructificată,
controlată cu determinare şi entuziasm, cu speranţă fermă şi credinţă, pentru că nu durează mult.
După un război mondial întreaga umanitate este nerăbdătoare să facă pierdute pentru totdeauna
ororile ale căror urme încă le mai poartă.196
Modalitatea de evitare a unei noi revendicări teritoriale după terminarea

războiului este oferită prin slăbirea importanţei acordate conceptului de „frontieră”.
Încorporarea naţiunilor într-un organism internaţional, căruia îi revine competenţa
reglementării în această sferă şi asigură respectarea ordinii odată adoptate, va
genera râvnita detensionare în privinţa problematicii teritoriale. În viziunea
gânditorului francez crearea unei structuri suprastatale la nivel global este imperios
necesară. El este, poate, singurul dintre toţi reprezentanţii Rezistenţei care îşi
declară simpatia pentru federalism, dar şi pentru conceptul Ligii Naţiunilor şi
înaintează soluţii pentru resuscitarea acesteia.
În privinţa Rezistenţei germane, cel mai proeminent grup a fost cel al
aristocraţilor creştin-socialişti, avându-l în centru pe contele Helmuth von Moltke.
În corespondenţa purtată de membri acestuia se punctează nevoia pentru crearea
unei ordini care să includă, prin consens, toate naţiunile. Scopul declarat al acestei
ordini este asigurarea păcii şi a perpetuării culturii naţionale, incompatibile cu
menţinerea suveranităţii absolute a fiecărui stat.
Memoriul „Puncte de plecare–Obiective–Probleme”,197 al contelui Moltke,
redactat în aprilie 1941, este documentul programatic al Cercului de la Kreisau. În
definirea premiselor pentru argumentare, autorul acuză o stare de degradare a
simţămintelor individului, o pierdere a responsabilităţii acestuia. Ca urmare a
constrângerilor la care individul este supus, umanitatea începe să se dezintegreze în
grupuri, până la pierderea completă a unei solidarizări universale. În defavoarea
alinierii universaliste a indivizilor, s-au format diferite legături, care au condus la
apariţia statelor naţionale suverane, egale în drepturi, concentrate înspre obiective
limitate. Nici una dintre legăturile alternative create (precum Renaşterea,
Romantismul sau Mişcarea muncitorească) nu au reuşit să concureze conceptul de
stat în ceea ce priveşte atracţia individului. Statul este văzut ca o manifestare a
puterii seculare, care a confiscat gradual toate funcţiunile grupurilor sociale şi şi-a
impus propriile valori absolute, dintre care şi conceptele rasă şi putere. Sfârşitul
războiului oferea şansa reconfigurării legăturilor conective confiscate de stat şi
trivializate în exagerarea fascismului. În plan concret, aceasta se traduce prin
descentralizare şi administraţie în unităţi locale de mărimi controlabile, pentru a
retrezi „simţul individual al responsabilităţii şi exprimarea lui în comunităţi mici”.
Conform memoriului contelui Moltke, sperata pacificare oferea posibilitatea
de organizare internă a afacerilor europene. Începând din acest punct, tonul textului
196
Ibidem.
197
Helmuth von Moltke, Puncte de plecare-Obiective-Probleme, 24 apr. 1941, în Lipgens,
114
devine mai pragmatic şi oferă în mod calculat opt soluţii pentru organizarea
instituţional-administrativă a suprastatului european.
Astfel, prima se referă la gestionarea afacerilor economice pentru care se
cere crearea unei organizaţii comune, conduse de un birou inter-european şi de
organisme economice independente. În al doilea rând, Europa urma să fie împărţită
în unităţi administrative formate în concordanţă cu tradiţiile istorice, aproximativ
egale în dimensiuni. Opţiunea pentru împărţirea teritoriului în astfel de unităţi
administrative, îmbrăţişată şi de alţi gânditori europeni, vizează stingerea
definitivă, fără resentimente de vreo parte, a dominaţiei celor două mari puteri:
Germania şi Franţa. În politica culturală se prevede desfiinţarea comunităţilor
confesionale şi descentralizarea administraţiei activităţilor culturale.
Resursele publice se doreau a fi gestionate de către comunităţile mici. În
privinţa puterilor, componenta legislativă a statului european răspunde în faţa
cetăţenilor şi nu în faţa organelor de autoguvernare, deşi nu se prevede cum anume
se poate realiza această responsabilizare. Drepturile electorale, atât directe cât şi
indirecte, sunt obţinute pe criteriul implicării în activităţi constructive în
comunitate şi nu pe cel obişnuit, în speţă al vârstei. Dacă organul legislativ suprem
se va forma pe baza votului universal sau în alt mod rămânea a se hotărî la nivel de
tehnică procedurală. Metodele poliţieneşti nu erau permise, avându-se în vedere ca
viaţa să fie protejată printr-un proces legal.
Activitatea economică trebuie să se bazeze pe conferirea anumitor ocupaţii a
unui statut similar cu cel al proprietăţii.
Autoritatea executivă urma să fie exercitată la cel mai înalt nivel de un
cabinet format din cinci reprezentanţi care ocupau demnităţile de: Prim-Ministru,
Ministru de Externe, Ministru al Apărării, Ministru de Interne şi Ministru al
Economiei. Pe lângă cabinetul miniştrilor departamentali, era prevăzut să
funcţioneze cu titlu consultativ un cabinet constituit din reprezentanţi ai guvernelor
regionale (ai guvernelor de landuri).
Momentul redactării memoriului coincide cu cel al ofensivei armatei
germane, când nu se întrevedea finalizarea războiului. Spre deosebire de alţi
reprezentanţi notabili ai Rezistenţei germane, precum Carl Goerdeler sau figurile
reprezentative din grupul de generalilor, contele Moltke se arată a fi un vizionar de
ansamblu, afirmând că varianta victoriei germane ar lăsa fără obiect studiul de faţă:
O victorie germană ar produce un armistiţiu, nu pace… Pentru scopurile noastre, posibilitatea

unei victorii germane este de slab interes, din moment ce ar schimba condiţiile îndeplinirii pe termen
lung a obiectivelor noastre. O victorie germană ar lipsi studiul nostru de orice relevanţă şi ar necesita
un cu totul alt program.
Pacea va aduce cu ea un stat suveran european unit, care se întinde din Portugalia până la un
punct cât mai estic posibil. În cadrul acestei Europe unite există mai multe state nesuverane care sunt
strânse de diferite aranjamente politice.198
198
Ibidem.
115
De altfel, viitorul Germaniei şi locul rezervat acesteia în perspectiva
finalizării războiului au reprezentat un element care s-a bucurat de atenţie în
dezbaterile diferitelor cercuri şi personalităţi. În unele facţiuni din rezistenţa
germană se remarcă o evoluţie notabilă, pornind de la opţiunea constituirii unui
imperiu germanic la început şi ajungând spre sfârşitul războiului la o Europă în
care toate naţiunile să fie egal reprezentate. În restul statelor, reprezentanţii
Rezistenţelor se arătau echilibraţi cu privire la viitorul Germaniei. Într-un text
întitulat „Viitorul Germaniei”, autorul de origine franceză Phillipe Viannay
reuşeşte o delimitare între regimul politic instalat la Berlin şi statul german.199
Acesta afirmă că odată cu căderea nazismului Germania va fi aruncată în
comunism, fapt ce va reprezenta o problemă dificilă pentru ţările civilizate. Astfel,
părăsirea Germaniei de către celelalte puteri europene va determina inexorabil
extinderea puterii sovietice până la Rin. Propunerea francezului cu privire la
viitorul statului belicos era să se impună acestuia o conştiinţă referitoare la rolul
său în noua ordine, dorită de ansamblul continental şi de lumea întreagă, în
contrapondere cu soluţiile care vizau fărâmiţarea sa. Rolul aliaţilor ar trebui să fie
acela de a facilita integrarea Germaniei înfrânte în noua ordine europeană,
întrevăzută prin interdependenţa statelor participante, explică Viannay.
Cartea întitulată „Ce este de făcut cu Germania”, 200 publicată în 1943, a fost
scrisă în Alger de către un german care a adoptat cetăţenia franceză în 1929.
Autorul susţine că este uşor de dedus că Germania îşi va păstra şi în viitor
importanţa politico-economică şi, inevitabil ea manifesta tendinţe de expansiune.
Pentru a se evita o astfel de situaţie, nu numai în cazul Germaniei, ci şi al altor
state, se propune adoptarea unui sistem de securitate colectivă:
(…) alte puteri, în-afară de Germania, vor încerca, la fel ca în trecut, să îşi rezolve disputele
prin forţa armată şi Germania înconjurată de rivali înarmaţi va fi întotdeauna un punct nevralgic pe
harta mondială. Germania reprezintă în aşa măsură o complexitate în inima continentului european şi
germanii sunt o rasă aşa activă şi întreprinzătoare încât nu se poate pune problema reducerii ei la un
statut de inferioritate. Indiferent că ne place sau nu, cu Germania vom avea de-a face tot timpul. Într-o
lume în care puterea este îndreptăţită, nimic nu este mai tentant decât încercarea de a uza forţa
germană împotriva altor puteri. Pericolul poate fi evitat doar dacă toate puterile aderă la principiul
securităţii colective.201
Autorul acestei lucrări comentează opţiunile membrilor grupărilor de

rezistenţă – în general – şi conchide că ele converg către crearea unei federaţii
europene. Rolul statului în componenţa unei federaţii a tuturor ţărilor europene va
fi concretizat, conform opiniei autorului, cel mult în organizarea şi supervizarea
activităţilor administrative regionale. Astfel, guvernul federal va fi responsabil
199
Phillipe Viannay, Viitorul Germaniei, 20 mar. 1942, în Walter Lipgens, Documents on the
history of European Integration, vol. I, Berlin, New York, Walter de Gruyter, 1985, pp. 286–287.
200
Extrase din lucrarea lui Francis Gèrard, Ce este de făcut cu Germania, se regăsesc în
Lipgens, Documents on, op. cit., pp. 322–324.
201
Ibidem.
116
pentru rezolvarea problemelor generale. Statele nu vor fi afectate în prosperitate
prin reducerea prerogativelor ce le revin, ci dimpotrivă, ele se vor dezvolta în
cadrul federaţiei. Federaţia, căreia autorul îi sugerează numele de Commonwealth-
ul european, este imaginată funcţionând prin instituţii care sunt construite cu
respectarea principiului separaţiei celor trei puteri: cea executivă, cea legislativă şi
cea judecătorească.
Spre sfârşitul războiului, în articolul „Anexări sau ordine europeană?”202 din
publicaţia olandeză Plugul (De Ploeg), se arată că organizarea Germaniei va
determina şi viitoarea organizare a Europei. Astfel, destinul Germaniei trebuie să
fie în centrul preocupărilor viitoarei politici europene, pentru a se asigura
nerepetarea experienţelor precedente. Europa trebuie să se prezinte bine conturată
politic şi economic şi, în această paradigmă, Germania este un element
indispensabil.
*
* *
Federaliştii au continuat să se întâlnească şi după război, la Paris, însă ideile şi

dezbaterile lor au scăzut în intensitate. Spinelli sublinia în textele sale din timpul
războiului nevoia pentru propagandă în rândurile populaţiei, pentru conştientizare.
Însă, atât în timpul războiului, cât şi după consumarea lui, aceste propuneri nu au
avut parte de susţinere de masă, rămânând la nivelul de emanaţie intelectuală
vehiculată în cercuri restrânse, fără impact asupra realităţilor politice şi economice.203
Petiţia favorabilă unei federaţii europene, adoptată de cele cincisprezece
persoane participante la întrunirea de la Geneva din 20 mai 1944 a fost înaintată
Aliaţilor pentru examinare. Aceasta a fost singura ocazie de a se vorbi printr-o voce
comună a Rezistenţei de pe întinderea Europei. O reacţie directă a decidenţilor
politici a întârziat să apară, însă răspunsul era uşor de întrevăzut. Americanii, prin
preşedintele Roosvelt, apărau orânduirea globală în care scena era dominată de
patru mari puteri, în speţă SUA, URSS, Marea Britanie şi China. Statele mai mici
urmau să fie asigurate la umbra binefăcătoare a celor patru. Pacea viitoare urma să
fie consolidată pe cooperarea dintre aliaţii americani şi sovietici. Pentru Churchill
era mai important decât orice menţinerea unei bune relaţii cu un Stalin mulţumit şi
păstrarea URSS-ului de partea Aliaţilor până la sfârşitul războiului. Vizionar sau,
poate, doar un observator mai pătrunzător al realităţilor la formarea cărora a
contribuit, Churchill rosteşte, în martie 1946, celebrul discurs de la Fulton, care a
osificat termenul de „cortină de fier” care s-a coborât în Europa.
Aşa cum era de aşteptat, din partea sovieticilor s-au exprimat poziţii ferme
pentru păstrarea independenţei statelor naţionale. Proiectele de unificare europeană
nu puteau fi lansate la masa negocierilor de la sfârşitul războiului, în condiţiile în
202
A. J. van der Leeuw, Anexări sau ordine europeană?, ianuarie 1945, în Lipgens, Documents on,
op. cit., pp. 603–606.
203
Walter Lipgens, A history of European Integration, vol. I, 1945–1947: The Formation of
the European Unity Movement, Oxford, Clarendon Press, 1982, pp. 35–42.
117
care, începând cu primăvara lui 1942, aceştia au clasificat ideea unei federaţii de
state europene drept o „mişcare burgheză îndreptată împotriva Uniunii Sovietice”.
Prin atitudinea mişcărilor de rezistenţă comuniste de pe tot parcursul războiului, de
păstrare a suveranităţii statale, se putea intui şi poziţia Moscovei. Însufleţit de
victoria de la Stalingrad, din ianuarie 1943, Stalin şi-a apărat şi mai vocal opţiunea.
Şi-a retras ambasadorii de la Londra şi Washington şi a ameninţat cu încheierea
unei păci separate cu Hitler. Guvernul polonez exilat la Londra, apărător al
proiectului federalizării continentului, a fost vizat de întreruperea relaţiilor
diplomatice din partea Moscovei. Liderul sovietic a lansat o propunere pentru o
întoarcere la status-quo-ul convenit cu Hitler în 1939, cu reconstrucţia statelor
europene suverane.204
Opţiunile Rezistenţei privind proiectele federalizării Europei, nu erau
congruente cu opţiunile de lucru ale celor care decideau configurarea postbelică a
lumii. Începând cu Conferinţa de la Teheran din noiembrie 1943 şi continuând cu
conferinţele de pace ce au urmat, concesiile părţilor participante au inclus şi
idealurile federaliste apărate de Rezistenţă. Aceste idealuri s-au concretizat în
formule dintre cele mai provocative, după război.
204
Walter Lipgens, European Federation in the Political Thought of Resistance Movements
during World War II, în „Central European History”, vol. 1, no. 1, March 1968, p. 15.
118
EUROPA POSTBELIC√.
INTEGRARE ™I R√ZBOI RECE
119
120
MI™CAREA PENTRU UNITATE EUROPEAN√
FLAVIAN-C√T√LIN PAH
Sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, cel mai mare conflict armat
înregistrat de istorie, a făcut din Europa un continent distrus. Cele mai multe dintre
regiunile europene care au fost atinse de război sufereau de sărăcie, de lipsa
facilităţilor de producţie şi a alimentelor. Situaţia dificilă cu care ţările europene
s-au confruntat în primii ani de după război nu a fost necunoscută de către aliaţi (în
special de Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică), care au încercat, cu
scopuri şi mijloace diametral opuse, să ofere sprijin material şi financiar în vederea
reconstruirii economiilor distruse în urma evenimentelor din 1940–1945.
Dezvoltarea Europei de Vest, creşterea ei economică şi disponibilitatea
statelor occidentale de a coopera în vederea reconstrucţiei nu ar fi fost posibile fără
ajutorul financiar american şi fără impactul pozitiv generat de un model
organizaţional şi economic funcţional, într-un context postbelic în care „Statele
Unite ale Europei” redeveniseră un proiect viabil.
Înfrângerea Germaniei naziste avea să supună Europa unor noi încercări,
generate de această dată de viziunile diferite ale Aliaţilor referitoare la viitorul
continentului. Conferinţa de la Postdam (17 iulie – 2 august 1945) a reprezentat
prilejul unor noi negocieri între preşedintele american Harry Truman, primul
ministru britanic Winston Churchill şi liderul rus Iosif Vissarionovici Stalin, care
au stabilit principiile generale ale păcii ce urma a fi semnată cu Germania şi aliaţii
ei. Simbolic, Postdamul a pecetluit viitorul Europei şi parcursul acesteia,
reprezentând începutul procesului de împărţire a Europei în două sfere de influenţă.
Reparaţiile, negocierile purtate pe marginea statutului ţărilor învinse, precum Italia,
Ungaria şi România, sau al asociaţilor, precum Finlanda, au dus la consolidarea
poziţiilor Moscovei şi la retragerea treptată a foştilor aliaţi (Marea Britanie şi SUA)
din discuţiile legate de soarta Europei de Est.
După război, Europa a avut nevoie imediată de ajutor financiar în vederea
reconstrucţiei, ajutor pe care l-a primit cu titlu temporar, la început, şi apoi
permanent, în cadrul Planului Marshall. Orientarea politică pe care Statele Unite au
adoptat-o, încă din primii ani de război a fost, din fericire, mult mai pragmatică
decât cea de după Primul Război Mondial. În ciuda unor ezitări, SUA nu s-au
izolat, aşa cum o făcuseră după 1920, ci au devenit, datorită contextului politic
postbelic, susţinătoarele universale ale Europei Occidentale.205
De fapt, chiar dacă literatura de specialitate acceptă în unanimitate că
intervenţia financiară a Statelor Unite în Europa a fost crucială pentru reconstrucţia
205
Derek H. Aldcroft, Steven Morewood, The European Economy Since 1914, 5th Edition,
New York, Routledge, 2013, p. 160.
121
continentului, „dorinţa SUA de a acorda ajutor” trebuie plasată în diferite contexte.
Cu scopul de a oferi cea mai clară imagine posibilă a acestui aspect, vom păstra
aici două dintre raţionamentele care par să se potrivească cel mai bine contextului
politic şi economic al anilor 1945–1950.
Din punctul de vedere al lui Gérard Bossuat, ajutorul financiar american îşi
găseşte originea în teoria economică keynesiană. Gérard Bossuat susţine că, la
mijlocul anilor 1940, economiştii şi figurile politice americane marcante erau
puternic influenţate de Keynes şi de a lui „Teorie generală a ocupării forţei de
muncă, a dobânzii şi a banilor”.206 Atunci când Robert Majorlin (şeful Organizaţiei
pentru Cooperare Economică Europeană, organizaţie care a gestionat relaţiile
economice ale SUA după război), a explicat de ce este importantă reconstrucţia
Europei, înaltul oficial nu a făcut decât să reformuleze ideile lui Keynes, americanii
fiind conştienţi de rolul lor în Europa şi de miza ridicată de procesul de refacere a
continentului.
Pe de altă parte, pentru Alan Milward, interesul american pentru crearea
„Statelor Unite ale Europei” este clar legat de necesitatea restabilirii echilibrului
comercial mondial care lipsea de la izbucnirea Primului Război Mondial.207
Prin urmare, reconstrucţia şi integrarea europeană au fost o combinaţie de
interese politice şi economice, plasate între oportunitatea politică şi presupusele
avantaje economice ale integrării.
Ideea unei intervenţii americane în reconstrucţia Europei nu a apărut doar
după 1945 ci îşi găseşte rădăcinile chiar înainte de sfârşitul războiului. Perioada
1943–1944 a fost cea în care a fost recunoscut faptul că ajutorul financiar ar fi
necesar în regiunile eliberate de către forţele aliate. În acest sens, Administraţia
Naţiunilor Unite pentru Ajutorare şi Reabilitare – UNRRA, un fond americano-
britanic îşi propunea să ofere împrumuturi ţărilor europene. Până la sfârşitul lunii
iunie 1947, fondul cheltuise 3,5 miliarde $ la nivel mondial, din care 80%, în ţările
europene cele mai afectate de distrugeri.
Înrăutăţirea relaţiilor dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică, ineficienţa
fondurilor şi creşterea datoriile naţionale au forţat autorităţile americane să schimbe
strategia de reconstrucţie a Europei.
După o analiză dramatică a situaţiei economice a continentului, realizată
într-un discurs ţinut la Universitatea Harvard pe data de 5 iunie 1947, George
Marshal, secretarul de stat american, anunţa un nou program de ajutor pentru
Europa şi faptul că administraţia condusă de Harry Truman era decisă să se implice
în viitorul european.
Nu trebuie să vă spun domnilor că situaţia mondială este foarte gravă. Trebuie să fie evident
pentru toţi oamenii inteligenţi (...).
206
Gérard Bossuat, L’Europe occidentale à l’heure americaine. Le Plan Marshall et l’unité
européenne (1945–1952), Bruxelles, Editions Complexes, 1992, pp. 67–68
207
Alan S. Milward, The Reconstruction of Western Europe. 1945–1951, University Press,
Cambridge, 1992, p. 59
122
Luând în considerare cerinţele pentru reabilitarea Europei pierderea de vieţi omeneşti,
distrugerea vizibilă a oraşelor, a fabricilor, minelor şi a căilor ferate au fost estimate în mod corect,
dar a devenit evident în ultimele luni că această vizibilă distrugere a fost, probabil, mai puţin gravă
decât dislocarea întreagii economiei europene (…).
Adevărul problemei este că cerinţele Europei de produse alimentare străine şi alte produse
esenţiale pentru următorii trei sau patru ani – în principal din America – sunt mult mai mari decât
capacitatea ei prezentă de a plăti şi ea trebuie să aibă un ajutor suplimentar substanţial, sau se va
confrunta cu deteriorări economice, sociale şi politice cu caracter foarte grav (…).
Politica noastră este îndreptată nu împotriva unei ţări sau a unei doctrine, ci împotriva
foametei, sărăciei, disperării şi haosului (…).
Orice guvern care acţionează pentru a bloca recuperarea altor ţări nu poate aştepta ajutor din
partea noastră (…).
Este deja evident că, înainte ca Guvernul Statelor Unite să poată continua eforturile sale de a
atenua situaţia şi de a susţine lumea europeană în drumul său spre reconstrucţie, trebuie să existe un
acord între ţările din Europa în ceea ce priveşte cerinţele situaţiei şi acţiunile pe care ţările respective
le vor lua pentru a da un efect adecvat oricărei acţiuni ce ar putea fi întreprinsă de acest Guvern (…).
Programul ar trebui să fie unul comun, convenit de un număr, dacă nu chiar de toate naţiunile
europene (…)208.
În urma anunţului lui Marshall, secretarul britanic de externe, Ernest Bevin

şi omologul său francez, George Bidault, au preluat iniţiativa, invitând toate
guvernele europene pentru a discuta oferta americană, la Conferinţa privind
Cooperarea Economică Europeană de la Paris.209 Iniţial, Uniunea Sovietică a fost
invitată să participe la planul Marshall, deşi sinceritatea ofertei americane poate fi
discutabilă. Din păcate, pentru următorii 35 de ani de dezvoltare şi de cooperare în
Europa, Rusia a părăsit Conferinţa de la Paris, refuzând în acelaşi timp şi dreptul
românilor, polonezilor, maghiarilor, cehoslovacilor şi tuturor popoarelor aflate în
noua sferă de influenţă a Moscovei, de a lua parte la program.
De fapt, poziţia lui Stalin cu privire la participarea în planul Marshall poate
fi interpretată ca prim semnal al diviziunii politice şi economice a Europei în două
sfere de influenţă.210 De la mijlocul anului 1947, sovieticii fuseseră interesaţi cu
precădere de continuarea unui proces menit să consolideze influenţa lor în Europa
de Est şi nu de continuarea cooperării cu Aliaţii.
Planul Marshall a fost primul proiect comun al ţărilor din Europa de Vest,
care a dat un impuls pentru cooperarea inter-guvernamentală, imediat după război.
De fapt, putem vedea planul Marshall ca un punct central al construcţiei europene,
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi Comunitatea Economică
Europeană fiind conduse, cel puţin în anii 1950, de aceleaşi idei care au făcut SUA
să se implice în programul de reconstrucţie: frica de comunism şi marile provocări
ridicate de existenţa unor economii fragile.
208
The George G. Marshall Foundation, The Marshall PlanSpeech, http://marshallfoundation.org/
marshall/the-marshall-plan/marshall-plan-speech/, accesat la 30 noiembrie 2016.
209
Max-Stephan Schulze, Western Europe: Economic and Social Change since 1945,
London, Longman, 1999, p. 30.
210
Odd Arne Westad, Sven Holtsmark, Iver B. Neumann, The Soviet union in Eastern
Europe, 1945–1989, London, Macmillan Press, 2011, p. 21.
123
Refuzul lui Stalin de a lua parte la efortul american de reconstrucţie a
reprezentat separarea finală între Orient şi Occident şi a înlocuit, în cazul Europei
de Est, modelul de creştere economică bazat pe piaţa liberalizată cu modelul
economiei controlate în totalitate de către stat. După cum subliniază Barry
Eichengreen, decizia de a merge mai departe cu planul Marshall a divizat total
Europa,211 dar rezultatul său a fost acela de a plasa Europa de Vest în capitalism, în
tabăra orientată spre economia de piaţă. Cu ajutorul financiar american, economiile
europene au fost în măsură să diminueze restricţiile de import şi să intre pe o piaţă
internaţională liberă, fapt care le-a oferit o dezvoltare economică de lungă durată.
Din punctul de vedere al lui Michal J. Hogan, membru al Departamentului de
Stat American, planul Marshall a fost un succes, nu numai pentru că a reînviat
comerţul şi a restaurat producţia, dar mai important, pentru că a reuşit să controleze
inflaţia. În perspectiva lui Hogan, anul 1947 nu a fost un an al crizei de producţie ci a
deficienţelor de plată, planul reuşind astfel să acopere deficitele statelor occidentale,
fapt care a permis continuarea procesului de reconstrucţie economică.212
Cu toate acestea, dezvoltarea economiilor occidentale în epoca post-război a
fost generată de mai mulţi factori. Dacă luăm în considerare Planul Monnet, care a
fost prezentat pentru prima dată în 1946, putem argumenta că modelul de creştere,
dezbătut de către liderii francezi, a dat prioritate industriei grele, nefiind atât de
diferit de strategia propusă de liderii sovietici economiilor est-europene.
Planul include programe fixe de patru ani, în ceea ce priveşte cele şase activităţi de bază care
determină economia globală şi recuperarea acesteia. Cărbune, electricitate, oţel, ciment, maşinăriile agricole
şi transportul intern. Franţa se află acum la o răscruce. În cazul în care ea se angajează în mod deliberat pe
calea modernizării, aceasta îşi poate creşte foarte repede capacitatea de producţie şi productivitatea .213
Planul Marshall a creat mediul perfect pentru un nivel susţinut al investiţiilor

şi a cererii, care, dublate de un ciclu de creştere a importurilor şi exporturilor din şi
înspre SUA, au oferit o serie de stimulente puternice pentru dezvoltarea unei
economici competitive, bazată pe avantajate puternice în segmentul de producţie.
SUA au fost în mod evident interesate în a avea un partener economic
puternic şi în contextul unei economii globale deschise, guvernată de principiile
comerţului liber.
La 5 martie 1946, Winston Churchill rostea, la Westminster College din
Fulton, un discurs care a rezumat ruptura ideologică şi politică între Est şi Vest în
doar două cuvinte: „Cortina de Fier”.
S-a lăsat o umbră peste scenele atât de luminate, până nu demult, de victoriile Aliaţilor.
Nimeni nu ştie ce intenţionează să facă, în viitorul apropiat, Rusia sovietică şi organizaţia sa
211
Barry Eichengreen, The European Economy since 1945: coordinated capitalism and
beyond, Princeton, Princeton University Press, 2012, p. 68.
212
Michael J. Hogan, The Marshall Plan. America, Britain, and the reconstruction of Western
Europe, 1947–1952, Cambridge, Cambridge University Press, 1987, pp. 430–432.
213
Jean Monnet, Anunţul obiectivelor primului plan, 5 decembrie 1946, Sursa video şi
transcript: http://fresques.ina.fr/jalons/fiche-media/InaEdu01013/jean-monnet-annonce-les-objectifs-
du-premier-plan.html, accesat la 3 decembrie 2016.
124
comunistă internaţională sau care sunt limitele, dacă ele există, ale tendinţelor sale expansioniste şi de
prozelitism. Eu am o puternică admiraţie şi stimă pentru curajosul popor sovietic şi pentru camaradul
meu de război, mareşalul Stalin. Există o simpatie certă şi o bunăvoinţă în Marea Britanie – şi nu am
îndoieli că şi aici - faţă de toţi ruşii, precum şi o hotărâre de a persevera în stabilirea unor prietenii
trainice, cu toate divergenţele şi neînţelegerile existente. Noi înţelegem că ruşii au nevoie să-şi asigure
frontierele lor apusene prin eliminarea tuturor posibilităţilor de agresiune din partea Germaniei. Noi
urăm bun venit Rusiei la locul ei cuvenit printre naţiunile conducătoare ale lumii. Salutăm steagul ei
fluturând pe mările lumii. Mai presus de toate, noi urăm bun venit contactelor constante, frecvente şi
în creştere dintre poporul rus şi propriul nostru popor de pe ambele maluri ale Atlanticului. Totuşi,
este de datoria mea să vă prezint anumite consideraţii despre situaţia actuală din Europa.
De la Stettin, în Baltica, la Trieste, în Adriatica, o cortină de fier s-a lăsat peste Continent. În
spatele acestei linii se află toate capitalele vechilor state din Europa centrală şi răsăriteană. Varşovia,
Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia, toate aceste oraşe faimoase şi populaţiile
din jurul lor se află în ceea ce eu trebuie să numesc sfera sovietică; şi toate se află, într-o formă sau
alta, nu numai sub influenţă sovietică, ci şi sub un control foarte strict de la Moscova (...)214.
După ce Stalin a refuzat participarea ţărilor din Europa de Est la Planul

Marshall, era tot mai evident că economii naţionale care au fost „eliberate” de Armata
Roşie vor trebui să susţină eforturile de construire a socialismului politic şi economic.
La fel ca şi vestul Europei, partea de est a fost grav distrusă de război. În ţări
precum Polonia sau Iugoslavia, două dintre regiunile cele mai afectate, producţia
industrială în anii 1945 a fost aproape inexistentă iar producţia agricolă nu a fost în
măsură să susţină cererea internă a populaţiei.
Eforturile de război au generat un grad de productivitate scăzut în
economiile estice şi o influenţă negativă asupra nivelului PIB-ului. La nivel de
Produs Intern Brut, pierderile întregistrate între 1938 şi 1946 au fost chiar mai mari
decât în Europa de Vest: – 50% în Iugoslavia şi Polonia, – 40% în Ungaria şi
– 25% în Cehoslovacia.215 Cu toate acestea, cele mai multe din ţările care au intrat
în sfera de influenţă sovietică erau ţări agrare iar în cazul lor, succesul strategiei de
dezvoltare economică după model socialist a însemnat un singur lucru:
industrializarea. Astfel, între 1948 şi 1950, Europa de Est a înregistrat rate mai
mari de creştere şi dezvoltare, datorită trecerii masive de la agricultură către
industrie printr-o planificarea centralizată.
După cum subliniază János Kornai, interesul manifestat pentru creşterea
economică, manifestat în toate ţările în curs de dezvoltare, a fost amplificat în cazul
ţărilor socialiste printr-o promisiune făcută de socialişti încă din timpul războiului:
eliminarea decalajelor economice în comparaţie cu ţările vestice. De fapt, ideea
sovietică de a dezvolta industria grea, combinată cu metodele de aplicare a
acesteia, împrumutate din ţările dezvoltate, au făcut ca afirmaţiile lui Stalin să fie
destul de credibile din punct de vedere al dezvoltării economice.216
Într-un mediu economic care a fost dominat de agricultură, expansiunea
industriei a fost văzută ca modul adecvat de stimulare a dezvoltării economice.
214
Winston S. Churchill, The Sinews of Peace, https://www.nationalchurchillmuseum.org/sinews-
of-peace-iron-curtain-speech.html, accesat la 3 decembrie 2016.
215
Barry Eichengreen, op. cit., p. 131.
216
János Kornai, The Socialist System. The Political Economy of Communism, Oxford,
Clarendon Press, 1992, p. 160.
125
Acest lucru a făcut mult mai plauzibilă trecerea la industrie, a generat creşteri în
diferite sectoare, mai ales în cel al ocupării forţei de muncă, aspect văzut de
marxiştii ca sursă principală de dezvoltare. Cu toate acestea, trebuie să luăm în
considerare faptul că economiile din Europa Centrală şi de Est care au înregistrat
cele mai mari rate de creştere în primii ani de industrializare erau regiuni sărace,
preponderent agrare, care erau cu mult în urma chiar şi celor din Cehoslovacia, în
ceea ce priveşte specializarea sau productivitate. În acest sens, importul de
tehnologii străine şi direcţiile clare date de planurile centralizate au reprezentat
stimulente puternice pentru dezvoltare.
Explicaţia pentru accentul pus pe industrie poate fi găsită în unele
raţionamente militare şi de securitate. În timpul războiului, Uniunea Sovietică şi
ţările din Est au suferit mult din cauza intervenţiei germane iar în acest sens, Barry
Eichengreen argumentează că lipsa de apărare a ţărilor est-europene în faţa puterii
militare a Germaniei a încurajat eforturile de a promova industrializarea ca
modalitate de auto-protecţie, tendinţă alimentată mai ales de formarea celor două
blocuri militare din timpul Războiului Rece: NATO şi Pactul de la Varşovia.217
Sentimentul de insecuritate care a caracterizat guvernele naţionale, în primii
ani ai dominaţiei sovietice, au fost alimentate de raporturile economice stabilite
între Uniunea Sovietică şi fostele ţări inamice. În contul aşa-numitelor „reparaţii de
război”, Uniunea Sovietică a pretins materii prime care au fost preluate din ţări
precum România sau Ungaria. Prin acest proces, Europa de Est a fost deposedată
de o mare parte a activelor sale productive, care au fost expediate către Uniunea
Sovietică pentru a sprijini reconstrucţia economică. Astfel, Uniunea Sovietică nu a
sprijinit sub nici o formă dezvoltarea Europei de Est, în contextul în care
majoritatea ţărilor au trebuit să plătească despăgubiri şi să îşi concentreze eforturile
economice în vederea industrializării, în lipsa unei asistenţe financiare ferme.
Părţile Contractante (Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană, Ungaria,
Polonia, România şi Uniunea Sovietică)
Reafirmând dorinţa lor de a crea un sistem de securitate colectivă în Europa, bazat pe participarea
tuturor statelor europene, indiferent de structura lor socială şi politică, prin care statele menţionate anterior
pot fi activate pentru a combina eforturile lor în interesul asigurării păcii în Europa.
Luând în considerare, în acelaşi timp, situaţia care a survenit în Europa, ca urmare a ratificării
Acordurilor de la Paris, care prevăd constituirea unui nou grup militar sub forma unei „Uniuni
Europene de Vest”, cu participarea Germaniei de Vest remilitarizate şi includerea sa în blocul Nord-
Atlantic, crescând astfel pericolul unui nou război şi creând o ameninţare la adresa securităţii
naţionale a statelor iubitoare de pace.
Convinse fiind că, în aceste condiţii, statele iubitoare de pace ale Europei trebuie să ia
măsurile necesare pentru a proteja securitatea şi pentru a promova menţinerea păcii în Europa.
În interesul consolidării continue şi a dezvoltării prieteniei, cooperării şi asistenţei reciproce în
conformitate cu principiile respectării independenţei şi suveranităţii statelor şi non-intervenţiei în afacerile
lor interne; Au hotărât să încheie prezentul Tratat de prietenie, cooperare şi asistenţă reciprocă (...).218
217
Barry Eichengreen, op. cit., pp. 131–135.
218
The Centre Virtuel de la Connaissance sur l'Europe, Treaty of Friendship, Cooperation and
Mutual Assistance (Warsaw, 14 May 1955), http://www.cvce.eu/content/publication/1997/10/13/b1234dbc-
f53b-4505-9d86-277e4f5c20d4/publishable_en.pdf , accesat la 7 decembrie 2016.
126
De fapt, singurul „sprijin clar”, oferit de Uniunea Sovietică a fost reprezentate
de sistemul de planificare centralizată, care a luat în considerare, cel puţin în
primele sale decenii de punere în aplicare, doar ideea de creştere extensivă.
Potrivit lui Jan Adam, fundamentul planificării centrale a fost proiectat
înainte de începerea primelor planuri de cinci ani în ţările sovietice, fiind iniţial
determinat de experienţa dobândită în procesul de reconstrucţie a economiei
Uniunii Sovietice.219 Mecanismul de planificare nu s-a bazat pe considerente
economice raţionale, fiind prea rigid şi inflexibil în faţa provocărilor economice.220
Eforturile investiţionale nu s-au bazat pe priorităţi economice reale ci au fost
legate de considerente militare, de apărare şi de securitate. Astfel, în primele cicluri
de planificare de cinci ani, priorităţile investiţionale au fost reprezentate de
producţia internă, de industria grea, industria de armament şi instalaţiile industriale
noi.221 Toate aceste investiţii au creat un lanţ de investiţii ineficiente, care au avut
un impact mare asupra competitivităţii celorlalte ramuri economice.
Atunci când Moscova a respins cererile cehoslovace, ungare şi poloneze de a
lua parte la Planul Marshall, autorităţile sovietice s-au văzut obligate să vină cu o
alternativă care a fost menită să reproducă sistemul comercial stabilit în Occident.
În ianuarie 1949, autorităţile comuniste au înfiinţat Consiliul de Ajutor Economic
Reciproc (CAER), ca un răspuns la programul de ajutor american şi ca modalitate
de a stimula comerţul între economiile din Est. În ciuda importanţei scăzute
acordate iniţial CAER-ului, schimburile reciproce au înregistrat creşteri
semnificative: dacă în 1938 doar 13% din comerţul ţărilor care ulterior au devenit
membre ale CAER au fost efectuate pe baze de reciprocitate, până în 1953 volumul
schimburilor comerciale ajunsese deja la 80%.222
La o primă analiză, cifrele menţionate de Suvi Kansikas pot da impresia unui
comerţ puternic impulsionat de modelul economic pus în aplicare după război în
ţările din Est şi prin crearea CAER-ului. În mod evident, impactul celor două
aspecte menţionate nu poate fi diminuat la zero, dar trebuie să ţinem cont de faptul
că diferenţa de volum comercial de 67% în doar 15 ani plăteşte tribut izolării
economice care caracterizează economiile din Est după 1945 şi, în plus, unei
calităţi scăzute a produselor care nu au fost în măsură să concureze pe pieţele
internaţionale şi, astfel, au găsit o piaţă de consum numai pe piaţa sovietică.
Chiar dacă reforma agrară şi a sistemului de planificare centralizată au oferit
unele modalităţi de creştere în 1950, exproprierea industriei, naţionalizarea
sistemului financiar-bancar şi desfiinţarea proprietăţii private au distrus, chiar şi în
gândirea colectivă a noii societăţi comuniste, ideea de eficienţă, performanţă,
competitivitate sau specializare, ceea ce va adânci şi mai mult diferenţele din
Europa de Vest şi blocul ţărilor comuniste.
219
Jan Adam, Why did the Socialist system collapse in Central and Eastern European Countries?
The case of Poland, the former Czechoslovakia and Hungary, London, MacMillan Press, 2012, p. 21.
220
Derek H. Aldcroft, Steven Morewood, op.cit., p. 238.
221
János Kornai, op.cit, p. 71.
222
Suvi Kansikas, Socialist Countries Face the European Community. Soviet-Bloc Controversies
over East-West Trade, Bruxelles, Peter Lang Printing House, 2014, pp. 37–39.
127
După 1945, declinul economic care caracterizase continentul în perioada
războiului, precum şi politica expansionistă a lui Stalin, necesitau un răspuns ferm
din partea liderilor europeni. Reconstrucţia Europei avea nevoie de un proiect
politic viabil, care să o organizeze şi să îi ofere un viitor bazat pe cooperarea dintre
fostele state beligerante.
Impactul conflagraţiei a fost unul major, nu doar asupra vieţii de zi cu zi a
europenilor, ci şi asupra mentalităţilor şi dorinţelor acestora de a nu mai fi martorii
unor astfel de evenimente. Tony Judt, profesor de studii europene la Universitatea
din New York, afirma concis: „calamitatea din Europa a avut o asemenea
amploare, încât a deschis noi perspective. Războiul schimbase totul.”223
În acest context, la data de 19 septembrie 1946, Winston Churchill lansează,
într-un discurs ţinut la Universitatea din Zürich, un apel la reconcilierea franco-
germană şi la unitatea continentului. În opinia fostului prim-ministru britanic,
Unitatea Europeană era bazată pe necesitatea cooperării dintre Franţa şi Germania,
Marea Britanie, SUA şi URSS având rolul de „amici şi protectori în noua Europă”.
Vreau să vă vorbesc de tragedia Europei, acest nobil continent (...). Trebuie să edificăm un fel de
State Unite ale Europei (...). Fac acum o declaraţie care vă va uimi. Primul pas în re-crearea familiei
europene trebuie să fie parteneriatul dintreFranţa şi Germania. Numai această metodă va putea permite
Franţei să preia conducerea Europei. Nu se poate concepe renaştereaEuropei fără o Franţă mare
spiritualiceşte şi o Germanie mare spiritualiceşte. Dacă vrem să ducem la bun sfârşit opera de construcţie a
Statelor Unite ale Europei, structura lor va trebui concepută în aşa fel încât puterea materială a fiecărui stat
să nu joace decât un rol secundar. Statele mici vor conta ca şi statele mari şi se va asigura respectul prin
contribuţia lor la cauza comună. Vechile state şi landuri ale Germaniei, reunite într-un sistem federativ cu
acordul lor reciproc, pot să-şi ocupe locul în rândul Statelor Unite ale Europei.224
Discursul de la Zürich a provocat ecouri imediate, oferind un nou impuls

mişcărilor federaliste şi ducând, indirect, la multiplicarea acestora.
Conferinţa de la Hertenstein, prima conferinţă federalistă de după al Doilea
Război Mondial, încheiată la data de 22 septembrie 1946, era doar un prim pas spre
crearea unei uniuni a federaliştilor europeni. Chiar dacă la întâlnirea din Elveţia au fost
prezenţi 78 de delegaţi din 13 state europene şi a fost adoptat un program în 12 puncte,
mişcarea federalistă a primit o formă finală abia în decembrie 1946, la Paris, sub
preşedinţia lui Gaston Rieu, personaliate de marcă a „Uniunii Economice şi Vamale
Europene”.225
Cele 12 puncte ale Cartei Hertenstein

1. Organizarea unei comunităţi europene bazate pe principii federaliste este o
componentă esenţială a unei uniuni cu adevărat globale.
223
Tony Judt, Europa postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Iaşi, Editura Polirom,
2008, p. 71.
224
Council on Foreign Relations, Churchill's "United States of Europe" Speech, in Zürich,
http://www.cfr.org/europe/churchills-united-states-europe-speech-zurich/p32536, accesat la 10 decembrie 2016.
225
Jean Pierre Gouzy, The Birth of The Union of European Federalists, material disponibil la
adresa: http://www.federalists.eu/index.php?id=23384, accesat la 10 decembrie 201).
128
2. Conform acestor principii care implică descentralizarea şi organizarea
democratică de jos în sus, este responsabilitatea comunităţii europene de a rezolva
neînţelegerile apărute între membrii săi.
3. Comunitatea Europeană federală trebuie să facă parte din Organizaţia
Naţiunilor Unite şi să formeze un organism regional în conformitate cu art. 52 din
Carta O.N.U.
4. Naţiunile membre ale comunităţii europene deleagă federaţiei suveranitatea
lor economică, politică şi militară.
5. Federaţia Europeană este deschisă tuturor persoanelor care revendică un
caracter european şi care aderă la statutul acesteia.
6. Federaţia Europeană defineşte drepturile şi obligaţiile cetăţenilor săi în
Carta cetăţenilor europeni.
7. Această cartă se bazează pe respectul pentru persoana umană, conştientă
de responsabilitatea sa faţă de diferitele comunităţi din care face parte.
8. Federaţia va asigura reconstrucţia fizică, cooperarea culturală, economică
şi socială şi progresul tehnicii şi a ocupării forţei de muncă, în slujba omului.
9. Federaţia europeană renunţă la orice imperialism şi refuză să fie
instrumentul unei puteri străine.
10. Ca parte a unei federaţii europene, federaţii subregionale constituite în
mod liber sunt permise şi chiar de dorit.
11. Numai o federaţie europeană va garanta integritatea teritorială şi morală
a comunităţilor naţionale mari şi mici.
12. Demonstrând că ea este în măsură să rezolve problemele prin federalism,
Europa va contribui la reconstrucţia şi uniunea globală.226
În ciuda divergenţelor de opinie, delgaţii prezenţi în capitala Franţei au decis
în unanimitate convocarea unui prim Congres, organizat la Montreux în august
1947, care a stabilit statutul legal al Uniunii şi sediul acesteia. Uniunea
Federaliştilor Europeni urma să aibă un prim secretar general în persoana lui
Alexandre Marc şi un prim preşedinte – Hendrik Brugmans. Unul dintre cele mai
importante obiective a fost cel de a coordona multitudinea mişcărilor federaliste
post-belice: aproximativ cincizeci de cluburi, cercuri de discuţii şi mişcări din
aproximativ zece ţări europene.
În cazul Italiei, una dinte cele mai importante mişcări federaliste – Movimento
Federalista Europeo – a fost condusă de Altiero Spinelli şi Ernesto Rossi şi se
afiliase, împreună cu Comité français pour la Fédération européenne, la Uniunea
Europeană a Federaliştilor.
În cazul Belgiei, Paul van Zeeland a creat Liga Independentă de Cooperare
Europeană, care îşi va schimba numele în Liga Europeană de Cooperare Economică.
Democrat-creştinii, foarte activi în acţiunea federalistă, au fondat, lângă
Liège, mişcarea Nouvelles Équipes Internationalles, iar Contele Richard
Coudenhove-Kalergi s-a aflat în centrul Uniunii Parlamentare Europeane.
226
Centre Virtuel de la Connaissance sur l'Europe, Les 12 points de la charte d’Hertenstein,
http://www.cvce.eu/obj/les_12_points_de_la_charte_d_hertenstein_21_septembre_1946-fr-f39329ae-
b25a-4b04- 90ff-a25ea5c17051.html, accesat la 20 decembrie 2016.
129
În acest context, necesitatea coordonării mişcărilor europene era tot mai
apăsătoare. La 20 iulie 1947 este înfiinţat la Paris Comitetul de legătură al
Mişcărilor pentru Unitatea Europeană, comitet care cuprindea cinci dintre cele mai
importante mişcări pro-europene post-belice, precum Uniuniea Europeană a
Federaliştilor, condusă de Henri Brugmans, Consiliul Francez pentru Europa Unită,
condus de Raoul Dautry, Mişcarea Europa Unită, condusă de Winston Churchill,
Liga Independentă de Cooperare Economică, condusă de Paul van Zeeland şi nu în
ultimul rând, Uniunea Parlamentară Europeană, condusă de George Bohy.227
Scopul urmărit de Comitet a fost acela de a organiza mai eficient eforturile şi
activităţile mişcărilor sale constitutive, cu respectarea independenţei fiecărei
mişcări membre. Sarcina s-a dovedit a fi una complicată, din pricina diferenţelor
ideologice. Astfel, Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite ale Europei a refuzat să
fie asociată încă de la început cu Comitetul, pe care îl considera a fi prea
conservator şi în favoarea unui abordări capitaliste a integrării europene. La rândul
său, Uniunea Parlamentară Europeană, mişcarea independentă condusă de contele
Richard Coudenhove-Kalergi, a preferat să nu participe la lucrările Comitetului.
Şi totuşi, necesitatea unei mai bune coordonări a fost din ce în ce mai clară.
Prin urmare, grupurile de lucru întrunite la Paris au luat decizia să înlocuiască
Comitetul de legătură cu Comitetul Internaţional al Mişcării pentru Unitatea
Europeană. Duncan Sandys, un fost ministru conservator şi ginerele lui Winston
Churchill avea să fie preşedintele Comitetului. Componenţa Comitetului Internaţional
nu avea să fie cu mult diferită de cea a Comitetului de legătură, grupului celor
5 mişcări menţionate anterior alăturându-li-se încă două: Comitetul Internaţional
pentru Statele Unite Socialiste ale Europei, condus de Marceau Pivert şi Noile
Echipe Internaţionale, condus de Robert Bichet.228
Comitetul Internaţional a avut sediul în Londra, dar a menţinut un birou de
legătură la Paris, condus de Georges Rebattet, adjunctul secretarului general.
Misiunea principală a Comitetului a fost aceea de a amplifica şi orchestra
campania de publicitate în sprijinul unităţii europeane.
În prima zi de existenţă, Comitetul Internaţional a decis să convoace, în
primăvara anului 1948, o conferinţă la care urmau să participe reprezentanţii
partidelor politice europene, precum şi alte forţe vitale din societatea europeană.
Ideea Comitetului a fost aceea de a recruta personalităţi europene capabile să
dea viaţă conceptului de unitate europeană şi să îl concilieze cu principiul
suveranităţilor naţionale. Încă de la început, Mişcarea Europa Unită şi-a asumat în
mod eficient conducerea viitorului Congres, desemnându-l pe Pieter Kerstens,
senator olandez şi fost prim-ministru, preşedinte al Comitetului de Organizare.
Congresul pentru Europa s-a întâlnit la Haga la 7–10 mai 1948. În urma
deliberărilor, participanţii la Congres au emis un mesaj ambiţios pentru europeni şi
227
Idem, Organigramme des mouvements pro-européens (1948), http://www.cvce.eu/ recherche/ unit-
content/-/unit/04bfa990-86bc-402f-a633-11f39c9247c4/5e4d62cb-3849-434e-ac34-32b989d37059/Resources#
34c611bd-64cd-4f84-a63d-9421d7168ff7_fr&overlay, accesat la 21 decembrie 2016.
228
Ibidem.
130
au adoptat trei rezoluţii pe care Comitetul Internaţional al Mişcărilor pentru
Unitatea Europeană a decis să le pună în aplicare.
Pentru a exploata succesul întâlnirii de la Haga, diferitele organizaţii care
făceau parte din Comitetul de Coordonare al Mişcărilor în favoarea Europei Unite
au hotărât să se unească în Mişcarea Europeană, sub preşedinţia a patru
personalităţi: Winston Churchill, Léon Blum, Paul Henri Spaak şi Alcide de
Gasperi. Astfel, pe 25 octombrie 1948, a fost creată la Bruxelles, Mişcarea
Europeană, organizaţie permanentă şi neguvernamentală, cu scopul de a reuni într-un
singur ansamblu grupările favorabile unificării europene.
Congresul Europei, organizat la Haga, în mai 1948, a fost patronat, împreună cu Uniunea
Parlamentară Europeană, de mai multe mişcări care lucrează pentru cauza europeană, care s-au unit pentru a
forma Comitetul Internaţional al Mişcărilor pentru unitatea europeană. Succesul Congresului de la Haga a
permis Comitetul Internaţional al Mişcărilor pentru Unitatea Europeană să continue să existe, dar a arătat în
acelaşi timp că responsabilitatea de a conduce campania pentru unitatea europeană nu va putea fi limitată,
de acum încolo, la cercul mic al mişcărilor reprezentate în cadrul comitetului. Amploarea sarcinilor necesită
crearea unei organizaţii internaţionale construită pe cele mai mari baze şi care să deţină mandatul
organismelor naţionale reprezentative ale tuturor elementelor importante din viaţa politică, economică şi
culturală a ţărilor în cauză. Această organizaţie internaţională a fost creată şi va fi cunoscută de acum înainte
ca reprezentând Uniunea Europeană.229
În iulie 1948, Paul Henri Spaak, şeful guvernului belgian, anunţa că doreşte
formarea Adunării Europene (propusă de Congresul de la Haga) şi i-a cerut Mişcării
Europene să prezinte un plan în acest scop. La sfârşitul aceleiaşi luni, noul guvern
francez, puternic proeuropeist şi el, declara că sprijină constituirea Adunării Europene
şi a luat legătura în acest sens cu statele membre ale Tratatului de la Bruxelles.230
Mişcarea Europeană a răspuns cererii lui Spaak prin redactarea unui
memorandum, iar în septembrie 1948, Franţa şi Belgia au declarat că vor pune
documentul pe agenda întrunirii viitoare a Comitetului Permanent al statelor
membre ale Tratatului de la Bruxelles. În octombrie, Marea Britanie a acceptat, cu
mari rezerve şi datorită presiunilor, formarea unei comisii de studiu pentru
Adunarea Europeană, sub egida Tratatului de la Bruxelles. Raportul comisiei a fost
gata în ianuarie 1949 şi după câteva zile s-a ajuns la un compromis între orientarea
britanică şi cea franceză. Astfel, s-a propus formarea unui Consiliu al Europei, care
să dispună de un comitet ministerial şi de o adunare consultativă.
Efectele Congresului Europei şi a creării Mişcării Europene se vor materializa
prin semnarea la Londra, pe data de 5 mai 1949, a Tratatului Constitutiv al Consiliului
Europei, de către reprezentanţii a 10 ţări fondatoare: Franţa, Marea Britanie,
Danemarca, Irlanda, Italia, Belgia, Olanda, Luxembourg, Norvegia şi Suedia. Fiind
o organizaţie cu caracter politic, cu sediul la Strasbourg, Consiliul avea printre
229
Idem, Note du CICMUE sur l'organisation du Mouvement européen (24 octobre 1948),
Introduction, http://www.cvce.eu/content/publication/2008/4/10/213decdd-ca77-4db9-b85f-3d13464415ce/
publishable_fr.pdf , accesat la 27 decembrie 2016.
230
În martie 1948, cinci state din Europa occidentală: Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi
Marea Britanie, au semnat Tratatul de la Bruxelles, cu scopul de a-şi întări relaţiile de cooperare în
aspecte de natură ideologică, politică şi militară.
131
obiectivele principale cooperarea interguvernamentală, culturală, socială, tehnică,
precum şi încheierea de convenţii europene.
Statutul Consiliului Europei (Londra 5 mai 1949)
Guvernele Regatului Belgiei, Regatului Danemarcei, Republicii Franceze,

Republicii Irlandeze, Republicii Italiene, Marelui Ducat al Luxemburgului,
Regatului Ţărilor de Jos, Regatului Norvegiei, Regatului Suediei şi Regatul Unit al
Marii Britanii şi Irlandei de Nord,
Convinse că urmărirea păcii bazate pe justiţie şi cooperare internaţională este
vitală pentru păstrarea societăţii umane şi civilizaţiei;
Reafirmând devotamentul lor faţă de valorile spirituale şi morale care sunt
moştenirea comună a popoarelor lor şi care sunt adevărata sursă a libertăţii
individuale, libertăţii politice şi a statului de drept, care constituie baza oricărei
democraţii autentice;
Exprimă convingerea că, în scopul de a salva, treptat, idealuri şi de a promova
progresul social şi economic, precum şi o unitate mai strânsă între ţările europene;
Întrucât acum, pentru a satisface această nevoie şi aspiraţiile exprimate ale
popoarelor, pentru a crea o organizaţie care va aduce statele europene în asociere mai
strânsă,
Au decis, prin urmare, să instituie un Consiliu al Europei, constând într-un
comitet al reprezentanţilor guvernelor şi într-un ansamblu consultativ, iar în acest
scop, a adoptat prezentul Statut:
Capitolul I ñ Scopul Consiliului Europei, Articolul 1
a) Scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune mai strânsă între

membrii săi, pentru a proteja şi a promova idealurile şi principiile care reprezintă
moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social.
b) Acest lucru va fi urmărit prin organele Consiliului, prin discutarea
problemelor de interes comun, prin încheierea de acorduri şi adoptarea unor acţiuni
comune în domeniile economic, social, cultural, ştiinţific, aspecte juridice şi
administrative, precum şi prin respectarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.
c) Participarea membrilor la activităţile Consiliului Europei nu aduce
atingere contribuţiei lor la Organizaţia Naţiunilor Unite sau la activităţile altor
organizaţii sau uniuni internaţionale la care acestea sunt părţi.
d) Chestiunile referitoare la apărarea naţională sunt responsabilitatea
Consiliului Europei231.
231
Centre Virtuel de la Connaissance sur l’Europe, Statut du Conseil de l'Europe (5 mai
1949) – version consolidée, http://www.cvce.eu/content/publication/2003/4/11/0d25d34f-04fc-4aae-
88d0-7022cc9bd38d/publishable_fr.pdf , accesat la 27 decembrie 2016.
132
La înfiinţare, Consiliul Europei avea trei instituţii în compunerea sa: Comitetul
Miniştrilor, Adunarea Consultativă şi Secretariatul, fiecare cu un rol bine definit.
Comitetul Miniştrilor urma să fie format din miniştrii de Externe ai statelor
membre, fiind organul decizional, interguvernamental şi lipsit deci de orice
atribuţii supranaţionale.
Cei care doreau transformarea Consiliului Europei într-un motor al integrării
sau federalizării europene îşi puneau speranţele în Adunarea Consultativă, alcătuită
din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale. Aceasta a fost însă limitată atât legal
(prin textul Statutului), cât şi practic, la un rol deliberativ, subordonat, lipsit de
iniţiativă şi putere reală.
Sub conducerea primului ei preşedinte, Paul-Henri Spaak, Adunarea
Consultativă a încercat să dezbată cum ar putea Consiliul Europei să acţioneze
pentru integrarea europeană. Eforturile preşedintelui Spaak s-au lovit însă de
opoziţiile ferme ale membrilor Comitetului Miniştrilor, care nu dorea implicarea
Consiliului în nici un fel de demers care ar fi putut să submineze autoritatea ţărilor
şi guvernelor.
În acest context, secretariatul Consiliului avea doar un rol pur administrativ,
fără a fi capabil să incline balanţa spre oricare dintre cele două tendinţe care îşi
făceau simţită prezenţa în lucrările Consiliului: interguvernamentalismul (puternic
reprezentat de Comitetul Miniştrilor) şi supranaţionalismul (reprezentat de
Adunarea Consultativă).
Consiliul Europei a fost prima organizaţie europeană interguvernamentală şi
inter-parlamentară, care a iniţiat asocierea politică după al Doilea Război Mondial,
pentru statele democratice ale continentului. Consiliul Europei a elaborat, în cei
aproape 60 de ani de existenţă, circa 200 de convenţii şi protocoale, care acoperă
importante domenii din colaborarea la nivel continental: social şi cultural, mediu şi
asistenţă juridică, învăţământ şi autonomie locală etc. Cea mai cunoscută este
Convenţia europeană a drepturilor omului, semnată la 4 noiembrie 1950 la Roma232.
Odată cu schimbările la nivel global, dar şi cu creşterea numărului de
membri, Consiliul Europei a avut de a face cu tot mai multe provocări, uneori chiar
contestându-i-se rolul în totalitate.
În prezent, organizaţia are 47 de membri, incluzând toţi membrii Uniunii
Europene. Niciun stat nu a devenit membru UE fără a fi mai întâi membru al
Consiliului Europei.
În ciuda numărului mare de membri, Consiliul Europei nu include toate
statele europene, statele care nu au devenit membre fiind cunoscute pentru
nerespectarea drepturilor omului la o scară largă: Belarus şi Kazahstan. Statul
Vatican (care are un statut aparte), dar şi Israel, Canada, Statele Unite ale Americii,
Mexic şi Japonia au statut de observator233. În prezent, Consiliul Europei include
820 milioane de oameni şi are un buget de aproximativ 500 milioane de Euro.
232
Council of Europe, European Convention on Human Rights, Rome, 4.XI.1950, :
http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_ENG.pdf, accesat la 12 ianuarie 2017.
233
Council of Europe, The Council of Europe in brief, http://www.coe.int/en/web/about-
us/our-member-states, accesat la 12 ianuarie 2017.
133
Consiliul Europei poate fi caracterizat ca având două tendinţe, una
federalistă şi una interguvernamentală, prima fiind repezentată de Adunarea
Parlamentară, iar a doua de Comitetul Miniştrilor, care include miniştrii de externe
ai membrilor. Limbile oficiale ale Consiliului sunt engleza şi franceza însă în
timpul lucrărilor instituţiilor Consiliului mai sunt folosite şi alte limbi, precum
turca, germana, italiana sau rusa.234
Un rol aparte îi aparţine Congresului Autorităţilor Locale şi Regionale, un
organ consultativ care include reprezentanţi ai tuturor statelor membre, acesta
oferind o voce municipiilor şi regiunilor şi veghind asupra aplicării principiilor
Cartei europene a autonomiei locale.235 Priorităţile Congresului pentru perioada
2013–2016 au fost creşterea nivelului respectării drepturilor omului şi întărirea
democraţiei, susţinerea oraşelor şi regiunilor pentru a depăşi criza financiară şi
dezvoltarea parteneriatelor şi cooperării.236
Deşi Consiliul nu are dreptul de a emite propriile legi prin intermediul
instituţiilor sale, el are puterea de a impune respectarea tratatelor statelor
semnatare. Cel mai bun exemplu în acest sens este Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, în cadrul căreia se judecă posibile încălcări ale Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului, oferind inclusiv indivizilor dreptul de a face reclamaţii
împotriva statelor membre. În aceeaşi ordine de idei, Comisarul pentru Drepturile
Omului este o instituţie independentă de Curte sau Comitetul de Miniştri, având
rolul de a atrage atenţia asupra respectării drepturilor din Convenţie
În ceea ce priveşte relaţia cu Uniunea Europeană, Consiliul Europei se
bazează pe trei principii comune – respectarea legii, drepturile omului şi democraţia.
Dacă în cazul Uniunii Europene acestea sunt susţinute printr-o varietate de tratate,
directive şi alte tipuri de legislaţie care sunt aplicate în toate statele membre, în
cadrul Consiliului Europei guvernele statelor care fac parte din organizaţie se pun
de acord asupra unor standarde minime legate de cele trei principii. Mai apoi,
Consiliul evaluează modul în care aceste decizii sunt puse în aplicare, iar uneori se
ajunge şi la sancţiuni pentru abateri.
Ca urmare, deciziile luate în cadrul Consiliului Europei sunt respectate pe
întregul teritoriu al Uniunii Europene. Mai mult, Consiliul oferă asistenţă tehnică
pentru atingerea standardelor impuse tuturor statelor membre. Mai mult decât atât
experienţa Consiliului Europei este foarte utilă pentru UE în relaţiile cu statele
vecine care, deşi nu sunt membre ale Uniunii Europene, aparţin Consiliului
Europei. Existenţa unor standarde şi tratate comune este de mare ajutor în cadrul
relaţiilor economice şi diplomatice.
Tratatul de la Lisabona din 2007 a creat noi mecanisme de cooperare între
cele două organizaţii. Astfel, prin prevederile acestui tratat, Uniunea Europeană
capătă o voce comună în relaţiile cu actori externi în anumite contexte, fără a
234
Parliamentary Assembly, Official Languages of the Council of Europe,
http://www.assembly.coe.int/nw/xml/XRef/Xref-XML2HTML-en.asp?fileid=1356&lang=en
235
Reprezentanţa Permanentă a României pe lângă Consiliul Europei, Congresul Autorităţilor
Locale şi Regionale, https://coe.mae.ro/node/1248, accesat la 10 decembrie 2016.
236
Idem.
134
înlocui sau afecta relaţiile externe ale fiecărui stat membru în parte. Astfel,
Uniunea Europeană a dobândit abilitatea de a fi un semnatar separat al Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului, în calitate de organizaţie.
De asemenea, Uniunea Europeană a semnat o serie de tratate precum
Convenţia Consiliului Europei privind Prevenirea Terorismului (2015), dar şi
câteva acorduri parţiale. Memorandumul de Înţelegere dintre Consiliul Europei şi
Uniunea Europeană, semnat în 2007, a fost de asemenea un pas important în
întărirea relaţiilor dintre cele două organizaţii. Acesta restabileşte valorile comune
ale celor două enităţi precum şi priorităţile pentru colaborare în perioada
următoare. Mai mult, include o serie de activităţi comune, întruniri şi sesiuni de
consultare între membrii Consiliului Europei şi Uniunii Europene.
Consiliul Europei s-a remarcat încă de la înfiinţare prin numeroase măsuri
menite să încurajeze cooperarea între state, respectarea legii şi protejarea
drepturilor cetăţenilor. Acestea sunt consimţite printr-o serie de tratate, printre care
Convenţia europeană privind compensarea victimelor infracţiunilor violente,
Convenţia europeană pentru protecţia patrimoniului arheologic, Convenţia anti-
doping sau Convenţia europeană privind naţionalitatea.237
Deşi problemele vizate de aceste convenţii şi tratate încă există în statele
membre ale Consiliului Europei la diferite niveluri, nu poate fi negat progresul
făcut, mai ales pe continentul european, în ceea ce priveşte colaborarea şi
asigurarea drepturilor de bază ale cetăţenilor.
În special, abilitatea Consiliului Europei de a trage la răspundere statele
membre şi de a sancţiona comportamentele indezirabile este considerată a fi baza
acestor schimbări pozitive. Spre deosebire de acesta, Organizaţia Naţiunilor Unite
nu poate obţine nici pe departe rezultate similare, putând să intervină doar în
situaţii excepţionale, precum cazurile de genocid, şi chiar şi atunci cu dificultate.
În prezent, Consiliul Europei este una din instituţiile emblemă ale Uniunii
Europene, care trebuie să se adreseze noilor probleme apărute pe teritoriul statelor
membre, precum terorismul, imigraţia sau extremismul politic.
237
Council of Europe, Complete list of the Council of Europe's treaties, http://www.coe.int/
en/web/ conventions/full-list, accesat la 17 ianuarie 2017.
135
MONSIEUR EUROPE. JEAN MONNET*
RADU ALBU-COM√NESCU,
CIPRIAN-ADRIAN P√UN
A scrie un text, oricare ar fi el, despre Jean Monnet se apropie azi de limitele
provocării. Ce mai poate fi spus despre acest personaj, atât de discret şi de eficient,
francez prin eleganţa şi grandoarea ideilor, anglo-saxon în pragmatism şi
ponderaţie ?238
Europenistica l-a ridicat, omagial, la nivelul de „părinte fondator al
Europei”, titlu pe care – cunoscându-l pe Monnet din scrierile sale, cu rezerva sa –
este foarte puţin probabil să îl fi acceptat cu încântare. Universităţi, institute,
cercuri şi cluburi de studii europene îi poartă numele; biografia lui este ataşată
marilor figuri politice din a doua jumătate a secolului XX, alăturându-se unei
galerii istorice create de-a lungul secolelor, şi a cărui fast politic îl constituie
elaborarea visului de unitate europeană.
Visului…? Până la Monnet, da. Acest francez născut pe 9 noiembrie 1888 la
Cognac – în inima unei Franţe agricole, rurale, milenar constutite, cu tradiţiile şi
gusturile ei, cu gândirea şi metodicitatea ei care sunt fundamentul civilizaţiei
franceze – e convertit din simplul motiv al pragmatismului firesc al omului de
afaceri, la ritul anglo-american al concepţiei economice.
Bunicul său era mic proprietar, parte a acelei ţărănimi bogate franceze a
cărei bunăstare se datora inteligenţei şi iniţiativei în agricultură, îmbinate cu
prevedere şi prudenţă. Jean Monnet scrie cu cea mai perfectă simplicitate:
… originea mea ţărănească era încă aproape de mine şi aveam sub proprii-mi
ochi exemplul celor mai frumoase virtuţi pe care le încarnau bunicii mei. Dacă am
fost, în raporturile cu alţii, puţin înclinat spre respect, este fără îndoială pentru că
am încercat – şi rareori reuşit – să găsesc fiinţe conforme imaginii acestor caractere
atât de nobile şi atât de simple.239
Tatăl său urma să îi continue afacerile, călătorind mult cu acest scop; nu
fusese un părinte sever, şi nici interesat de politică. În schimb, mama era o catolică
* Textul a fost publicat în vol. Actualitatea mesajului fondatorilor Uniunii Europene (coord.
Nicolae Păun), Cluj-Napoca, Ed. EFES, 2006, pp. 44–84.
238
Am folosit în redactarea textului de faţă memoriile lui Jean Monnet, Mémoires, Paris,
Fayard, 1976 (ediţia a II-a 1989), 642 pagini. Opiniile şi considerentele care îl privesc pe Jean Monnet
şi apar de-a lungul studiului sunt extrase din Témoignages à la mémoire de Jean Monnet, lucrare
editată de Fundaţia Jean Monnet pentru Europa, Lausanne, apărută pe 9 noiembrie 1989. În 1989,
Valéry Giscard DÈstaing publica lucrarea Jean Monnet la aceeaşi Fundaţie Jean Monnet pentru
Europa, Lausanne, 39 pagini; primul capitol relua un amplu fragment anterior publicat de acelaşi
autor în Le pouvoir et la vie, Paris, ed. Compagnie 12, 1988, pp. 117–124. Restul opusculului e
compus din studii de mici dimensiuni.
239
Jean Monnet,op. cit., p. 38.
136
devotată, tolerantă în acelaşi timp, şi – ca toate mamele care supraveghează une
maisonnée – mult mai autoritară decât tatăl.
Mama mea m-a învăţat că nu se construieşte nimic bine dacă nu te sprijini pe
lucruri reale. Nu avea încredere în idei. Ea dorea să ştie ce urmai să faci.240
Însoţindu-şi tatăl, Jean Monnet călătoreşte încă de la 18 ani în Marea
Britanie şi dominionul Canada. Are suficienţă înclinaţie spre meditare şi suficientă
conştienţă pentru a-şi da seama că loialitatea şi cuvântul de onoare sunt două
puncte cheie în comerţ. Lor, Jean Monnet le adaugă o doză de catolicism cât să îi
asigure un spirit de comunitate universală, apoi prudenţă, pragmatism, sagacitatea
aşteptării unui moment propice, empirism, încredere, onoare, putere de convingere
prin cea mai bună justificare. Iată elementele unui patrimoniu moral la care Jean
Monnet ţine să se ataşeze după ce îl edifică.
Tatăl meu spunea: „Orice idee nouă este o idee proastă.” Avea dreptate în
ceea ce privea cognac-ul. Se înşela însă cu privire la lumea în genere. Nu eram de
părerea lui, dar nu sunt sigur că aş fi făcut mai bine ca el.
Cognacul nu e un simplu leit-motiv al memoriilor lui Monnet, nu îmbracă
forma unei literare referinţe la copilărie ca madlena lui Proust, şi ceaiul de tei.
Monnet nu este poet – sau este, dacă acceptăm matematica şi previziunea drept
poezie a raţiunii. Semizeu al băuturilor care aduc reputaţie Franţei, cognacul e un
stil de viaţă, e un calcul al ingredientelor, o alchimie a gustului, un savoir-faire. Şi,
mai ales, e un rezultat al timpului, care maturizează produsul.
Nu făceam decât un singur lucru, cu concentrare şi lentoare. Dar prin acest
lucru însuşi aveam un imens câmp de observaţie şi un schimb de idei foarte activ,
nota Monnet, adăugând: Mai târziu, în Orient, am regăsit această importanţă a
timpului, care mă face să mă îndoiesc că Cognac ar fi mai aproape de New York
decât de Shanghaï. În China, trebuie să ştii să aştepţi. În Statele Unite ale Americii
trebuie să ştii să revii. Două forme de răbdare la care cognac-ul, fructul unei anumite
durate, e predispus atât de bine. […] Am învăţat în decursul călătoriilormele că
fenomenele economice nu erau forţe oarbe, că puteau fi măsurate şi orientate şi mai
ales că acolo unde domnea organizarea, domnea şi adevărata putere.241
Într-adevăr, Jean Monnet călătorea. La sfârşitul anului 1917, în plin război
mondial este numit şef al misiunii de la Londra pentru comerţ şi transporturi
maritime şi delegat al ministerului reconstrucţiei. Numirea vine după ce, din
proprie iniţiativă, Jean Monnet propusese un sistem mai eficient de colaborare
economică între Aliaţi. Un simplu calcul demonstrează că era în vârstă de doar 29
de ani, ceea ce însemna:
… aveam o mică practică în afacerile private, o bună experienţă a afacerilor
publice sau mai precis a funcţionării administraţiei franceze, engleze şi americane,
dar o cunoaştere insuficientă a riturilor politice.242
240
Ibidem, p. 39.
241
Ibidem, pp. 51, 53.
242
Ibidem, p. 91.
137
Vârsta nu îl va împiedica să exceleze; echipa lui se remarcă prin acţiuni
precise şi rapide, însă, atrăgând geloziile pentru reuşită, acum îl va putea acum
număra printre rivali pe Louis Laucheur, ministrul francez al comerţului, ostil
colaborării cu Marea Britanie. Laucheur era gelos şi din motive personale: Monnet i
se părea independent, sigur pe decizie, iar ministrul se simţi lezat în autoritate atunci
când tânărul Monnet ajunsese să cumuleze suficientă putere de control. Monnet nu se
formaliza; dimpotrivă, pentru atitudinea sa oferă o justificare raţională:
Nu înţelegeam aceste scrupule, pentru că nu îmi stă în fire să respect – doar
pentru că există – autoritatea în sine. Doar utilitatea ei o legitimează în ochii mei…
Aveam o idee pe care doar preşedintele Consiulului de Miniştri o putea aplica: de
ce să nu îi bat la poartă ? Nu am acţionat vreodată altfel: aveam o idee, şi, apoi,
căutam omul care să aibă autoritatea să o aplice.243
Atunci când guvernele francez şi britanic au ezitat în faţa planurilor sale,
Monnet l-a căutat pe Woodrow Wilson, preşedintele Statelor Unite ale Americii, o
Americă ce, după dimensiunile implicării ei în conflagraţia europeană, dovedea că
va fi cea care va impune pacea şi termenii păcii. În septembrie 1918, în timpul
întâlnirii cu Wilson, Monnet sugerează: „Este urgentă formarea între democraţiile
aliate, a unei uniuni economice care va forma nucleul de uniune economică a
popoarelor libere.” La care, preşedintele american răspunde: „O asociaţie de
naţiuni trebuie stabilită în cadrul unui pact care să furnizeze garanţii mutuale de
independenţă politică şi de integritate teritorială la egalitate pentru marile şi
micile naţiuni.”244 Replica poate fi considerată drept din sursele Societăţii
Naţiunilor, iar Monnet e de acord cu termenii ei pentru că stabilirea unui pact – mai
târziu, a unui tratat – înseamnă aderarea la o convenţie de valori care, în esenţă, era
baza unei instituţii.
Natura umană se dovedeşte slabă şi imprevizibilă acolo unde regulile îi
lipsesc şi instituţiile sunt slabe.
Poziţia de dublu contact cu guvernul francez şi cel britanic îi aduce lui
Monnet numirea, în 1919, venită din partea lui Clemenceau şi a lordului Balfour,
ca secretar adjunct al Societăţii Naţiunilor. Şi-a început misiunea cu un entuziasm
redutabil, convins că această autoritate a Societăţii Naţiunilor trebuia să fie
investită, în spiritul timpului, de cea a raţiunii şi a concertării bunei-voinţe. Ea
urma să se impună prin – se credea – forţa ei morală [întruchipând pacea după cel
mai catastrofal război de până atunci din istoria omenirii], apelul la opinia publică
şi graţie obiceiurilor care urmau să se formeze. … Respectul integrităţii şi
independenţei naţionalităţii confirmate sau reconstituite era fundamentul chartei şi
– departe de a căuta pacea, cum o facem azi [1976] printr-o ştergere progresivă a
frontierelor – se preocupa de resublinierea vechilor linii de diviziune istorică şi
trasare a altora, şi de a le garanta împotriva oricărei atingeri.245
243
Ibidem, p. 55, 59.
244
Ibidem, p. 91.
245
Ibidem, p. 94.
138
Iniţial, Monnet credea că, responsabile şi raţionale, naţiunile europene vor
decide să îşi schimbe, după război, structura politică şi modul de concepere a
relaţiilor dintre ele. O schimbare de încredere.
Am vizitat astfel Statele Unite ale Americii, din New York în California.
Peste tot am regăsit această impresie, că acolo unde spaţiul nu e limitat, încrederea
nu e măsurată. Acolo unde schimbarea e acceptată, expansiunea e asigurată. Statele
Unite păstraseră dinamismul pionierilor din Vest (…), dar îi adăugaseră organizarea.
Organizarea schimbării, am înţeles că aceasta e necesar şi posibil.246
Astfel încât trezirea la realitate a fost dură: Monnet, pus în faţa suspiciunilor
tipice atâtor naţiuni de după Primul Război Mondial, ajungea să recunoască faptul
că Societatea Naţiunilor nu era capabilă să atingă scopurile de pace şi armonie pe
care şi le propusese, şi nici schimbarea internaţională în bine.
Peripeţiile ulterioare ale Societăţii Naţiunilor (…) au făcut să se uite că
sarcina istorică a acestei instituţii fără precedent se asuma într-un sistem
internaţional literalmente zguduit, acărui gestiune era în mâinile a trei puteri
victorioase [Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii] care nici măcar
nu aveau un concept de pace247.
În al doilea rând, deciziile nu puteau fi luate decât în unanimitate.
Veto-ul este cauza profundă şi totodată simbolul neputinţei de a depăşi
egoismele naţionale. [Totodată el] nu este decât expresia unor blocaje mai profunde
şi deseori nemărturisite.248
O asemenea realitate avea să îl determine pe Monnet să reţină foarte bine
care sunt efectele metodei şi să încerce, până în ceasul al XII-lea, să o elimine dintre
procedurile CECO.
Monnet se retrage în 1923 de la conducerea adjunctă a Societăţii Naţiunilor,
revenind la afacerile de familie şi păstrând o poartă deschisă către consilierea
internaţională în afaceri. Nu uită însă dimensiunile ideii europene, atât de en vogue
datorită „Paneuropei” lui Coudenhove-Kalergi, mai mult sau mai puţin întreţinute
de aparenţele Societăţii Naţiunilor. Monnet însuşi lucrează în acea perioadă cu un
(azi uitat) birocrat britanic, Arthur Salter. Acesta, devotat până la obsesie unificării
europene, scrisese o serie de eseuri chemând la formarea unei autorităţi politice
care ar reduce guvernele naţionale la statutul autorităţilor naţionale; noul corp
supranaţional ar fi fost condus de un „secretariat” de birocraţi internaţionali, loiali
faţă de organizaţie şi nu faţă de ţara de origine.
E inutil şi nejustifica a crede că Monnet a fost convins doar acum şi doar de
aceste argumente. Salter predica unuia deja convertit, pentru că – Monnet însuşi
având aceleaşi idei – terenul era fertil unei alianţe. Amândoi considerau că Europa
avea nevoie de mai mult decât o cooperare între guvernele statelor independente.
Condiţiile însă nu erau „coapte” – iar când vor fi, o tragedie inimaginabilă se va fi
desfăşurat deja…
246
Ibidem, p. 49.
247
Ibidem, p. 96.
248
Ibidem, p. 113.
139
În aceeaşi perioadă, din studierea cazurilor Sileziei şi a Saar-ului, Jean
Monnet calculează primul model de complementaritate economică, în care, într-o
parte a frontierelor se află o resursă, iar de alta o alta, ambele necesare unui proces
industrial. Este al doilea element esenţial care se va regăsi în reconstrucţia şi
unificarea Europeană din criticii ani de după al Doilea Război Mondial.
În 1921, e implicat în salvarea economiei a Austriei, iar şapte ani mai târziu
Monnet e de regăsit la Bucureşti din aceleaşi motive: economia românească avea
nevoie urgentă de oxigenul unui împrumut bancare care să o redreseze după ce
trecuse prin furcile caudine ale unei politici economice excesiv de protecţioniste
(„prin noi înşine”, motto-ul unui pseudo-liberalism – în fapt, a unui brătienism
plasat, aşa cum au remarcat-o Iorga şi Gafencu, dincolo de orice interes al Ţării).
Câteva luni după, în ianuarie 1928, eram la Bucureşti, unde o situaţie
economică şi politică tulbure slăbise valoarea monedei, leul, până la punctul în care
guvernul român nu se mai bucura de creditul pe care îl căuta pe pieţele europene, în
ciuda bunelor relaţii cu Parisul şi Londra. Negocierile pe care le-am început cu
Vintilă Brătianu au fost concluzionate în februarie 1929 cu prim-ministrul Iuliu
Maniu, şef al Partidului Ţărănesc, venit la putere după două crize ministeriale
născute din dezordinea financiară căruia se cerea să i se pună imediat capăt.
Împrumutul de consolidare a leului a fost o operaţiune dificilă, pentru că chiar piaţa
americană, deja atinsă de simptomele premergătoare crizei mondiale, nu putea să
absoarbă în totalitate sutele de milioane de dolari emisiune, gajate totuşi de Casa
autonomă a Monopolurilor Statului Român care a şi fost deschisă în acest scop. În
aceste condiţii apare la Bucureşti un personaj deja legendar în epocă şi care căuta,
se poate spune, să facă avere în lumea întreagă după ce şi-a stabilit puterea
financiară şi monopolul chibriturilor în ţara sa, Suedia: Jan Krüger oferea să
completeze subscripţia cu 30 milioane $ în schimbul oferirii monopolului
chibriturilor în România (…). Singur, promitea să aducă ceea ce grupările bancare
cele mai puternice nu puteau obţine de pe pieţele europene şi americane.249
A făcut-o. Câteva luni mai târziu însă, Monnet era unul din lichidatorii
falimentului trustului Krüger.
În anii 1930, Monnet se remarca drept foarte abil planificator de afaceri,
consilier economic şi iniţiator de întreprinderi de Stat (în Europa, Statele Unite şi
China); această participare la cota Statului în economie îi consolidează credo-ul în
instituţionalism. Scrutează totodată atmosfera europeană unde, după 1933,
Germania făcuse acei paşi care urmau să genereze după nici şase ani, în prima
jumătate a anilor ’40, cel mai monstruos conflict la care asistase vreodată
umanitatea. „Ştiam că nazismul duce la război aşa cum taïfunul duce la ruină.”250
A dus. Se ştie agonia franceză de după „drôle de guerre”. Când Franţa
metropolitană căzuse pradă blitzkrieg-ului zwasticii, Jean Monnet a fost cel care a
lansat un plan de o audacitate care înfrunta spiritul epocii, sensibil deja la ideile de
249
Jean Monnet, op. cit., p. 124.
250
Ibidem, p. 137.
140
unificare europeană; şi tocmai pentru că îl înfruntă, câştigă. Este vorba de a fi
sugerat lui Churchill o unificare in extremis franco-britanică; pe harta Europei
apărea de jure Uniunea Franco-Britanică, miraj politic şi juridic pe care Europa nu
îl mai văzuse din secolul XV, de la pierderea teritoriilor franceze de către regii
Plantageneţi ai Angliei. Cele două state, conform planului înaintat de Jean Monnet
guvernului de la Downing Street în iunie 1940, ar fi avut în comun cetăţenia,
parlamentul, bugetul, economia, o politică externă şi de securitate comună… (Câtă
familiaritate pentru toate aceste aspecte azi !). Nu Marea Britanie a fost atunci
ostilă proiectului, ci Franţa, tocmai Franţa, victima, cea care urma să sufere
înfrângerea, la France profonde, atât de visceral ostilă aux „ingliche”, englezilor,
Franţa care îşi păstra intactă iluzia independenţei atât timp cât guvernul se
refugiase la Bordeaux, dar care s-a resemnat cu predarea.
A se resemna nu era şi atitudinea lui Monnet. Din îngenuncherea Franţei,
patria lui Napoléon şi a sa proprie, din întreaga masă de dărâmături, el schiţează
bazele a ceea ce urma să dea naştere Comunităţii Economice Europene:
Aceste zile de iunie 1940 au modelat concepţia mea de acţiune internaţională.
Prea întâlnisem limite ale coordonării. E o metodă care favorizează discuţia, dar
care nu ajunge la decizie. Ea nu permite transformarea raporturilor între oameni şi
ţări în circumstanţe în care uniunea e necesată. Ea e expresia puterii naţionale, ca
atare, nu se poate schimba şi nu va creea niciodată unitate. 251
Urma să adauge, clarificând:
Ocazia de a acţiona nu mi-a lipsit niciodată în viaţă. Esenţialul este să fii
pregătit. Îţi trebuie pentru aceasta o convingere, formată pe o lungă reflecţie. Când
vine momentul, totul e simplu pentru că necesitatea nu mai lasă loc ezitării.
Nedezarmat moral, Monnet va continua să acţioneze în aşa fel încât, atunci
când îi va contabiliza mental întreaga activitate, John M. Keynes ajungea să
considere că prin acţiunile sale Monnet contribuise cu scurtarea la un an a celui
de-al Doilea Război Mondial. În primul rând, Monnet decisese să se deplaseze în
Statele Unite ale Americii pentru a lucra la programul „Victory”, convins că
America e deţinătoarea unui „mare arsenal de democraţie” care să reconfigureze
gândirea politică europeană la modul cel mai constructiv. În 1943, se alăturase
Comitetului Naţional de Eliberare, „La France Libre” a lui De Gaulle, unde
colaborează cu generalul pentru a organiza rezistenţa Franţei în exil. Între ei
relaţiile nu au fost deloc simpatetice – mărturiseşte în 1989 Valéry Giscard
d’Estaing – probabil tocmai pentru că semănau prea mult unul cu altul ca şi mod de
gândire şi metode de lucru. În timpul acestei colaborări, într-o întrunire din
5 august acelaşi an, Monnet îi spune lui De Gaulle:
Nu va fi pace în Europa atât timp cât statele se vor reconstrui pe o bază de
suveranitate naţională, cu tot ce înseamnă aceasta în politica de prestigiu şi de
protecţie economică… statele Europei sunt prea mici pentru a putea asigura
popoarelor lor prosperitatea pe care condiţiile o fac posibilă şi, în consecinţă,
251
Ibidem, p. 35.
141
necesară. Trebuie pieţe mai largi … Această prosperitate şi dezvoltare socială
indispensabile presupun ca statele Europei să formeze o federaţie sau o entitate
europeană care să facă o unitate economică comună. Alţii, englezi, americani, ruşi,
au câte o lume fiecare, unde se pot retrage temporar. Franţa e legată de Europa, ea
nu poate evada.252
Restaurarea guvernului francez naţional implica crearea unei politici
economice europene. Ideilor de destrămare a Germaniei şi formării unui stat
independent pe Rhin, o Lorenă industrială, Monnet le răspundea cu o altă viziune:
Imaginam vechiul Reich amputat de o parte din potenţialul industrial într-un
sistem unde resursele de cărbune şi oţel ale Ruhr-ului ar fi fost plasate sub o
autoritate europeană şi girate în numele naţiunilor participante, inclusiv Germania
demilitarizată. … Dar aceasta însemna ca Europa să fie unificată, şi nu doar prin
cooperare, ci printr-un transfer de suveranitate consimţită de către naţiunile europene
la un fel de uniune centrală care să aibă puterea…de a crea o mare piaţă europeană.
În acest text – aşternut pe hârtie în Alsacia, regiunea simbolică a diviziunii
şi apoi a concilierii franco-germane – ideea fundamentală a lui Jean Monnet ţine de
„îmblânzirea” raţională a Germaniei urmând metodele aceleiaşi fine intuiţii care îl
făcea pe Thomas Mann să scrie că, pentru a nu a avea o Europă germană e nevoie
de o Germanie europeană. În 1949, suveranitatea îi era redată Germaniei,
renunţâdu-se la dezmembrarea ei în state mici în schimbul fortificării unei Europe
centrale ameninţate:
Un alt război va fi în faţa noastră dacă nu facem nimic. Germania nu va fi cauza,
ci miza. Ea trebuie să înceteze să fie o miză, şi să devină un punct de legătură.253
Germania putea fi convinsă în spirit european pentru că era dornică ea însăşi
de Europa şi chiar preîntâmpina ideile monnetiene, sau le împingea foarte departe.
În martie 1950, Konrad Adenauer sugerase într-un interviu acordat americanului
Kingsbury Smith unificarea totală a Franţei şi a Germaniei, fuziunea economică, a
parlamentelor, a naţionalităţilor: de la Pirinei la colinele Bohemiei ar fi apărut, ca
în secolul VIII, un singur corp statal. Surprinzător, intenţia e foarte prost primită de
clasa politică din Franţa, care considera că ea nu se putea compara cu oferta făcută
în 1940 de Marea Britanie.
Indiscutabil, dacă francezii şi germanii se vor aşeza într-o zi la aceeaşi masă,
în acelaşi edificiu, pentru a lucra împreună şi a-şi asuma responsabilităţile comune,
un mar pas înainte se va face. Consecinţele psihologice vor fi vaste.
Cei care gustă grandorile istoriei ştiu că aceste consecinţe sunt mai vaste
decât pare la prima impresie, având în vedere că pentru prima dată după Tratatul de
la Verdun (843) încetau disputele dintre Francia occidentală (Franţa) şi Francia
252
Ibidem, p. 263.
253
Că războiul era inevitabil, adaugă Monnet, «e ceva ce cu greu am concepe azi [1976],
psihoza anilor ’50 datorită coexistenţei a două blocuri est-vest care nu se împăcau şi care nu
discutau decât sub raport militar. Se ştia foarte bine că Europa ieşise din orice joc [de putere], că
SUA şi URSS dominau scena, se vorbea des de neutralitate. »
142
orientală (Sfântul-Imperiu/Germania), ceea ce pacifica un conflict şi tensiuni care
durau, în sumă, de peste 1000 de ani… Neutru şi analitic, Monnet notează relativ la
momentul care tocmai de desfăşura:
Era normal ca în 1950 Adenauer să încerce să eludeze problema precisă pe
care o punea Franţa cu statutul Saar-ului, era normal ca Schuman [ministrul
afacerilor externe al Franţei – n.n.] să se încăpăţâneze în politica de control a
Germaniei, singura care obţinea majoritate în Parlament. Aceşti oameni acţionau în
logica funcţiilor lor. Guvernanţii ţărilor noastre, luaţi separat, sunt însărcinaţi să
apere un anumit concept de interes naţional… Oricât de clarvăzători ar fi, le e
dificil şi aproape imposibil să schimbe lucrurile pe care sunt responsabili să le
administreze. Pot să o dorească, în convingerea lor intimă, dar trebuie să dea seamă
în faţa Parlamentului, opiniei publice, şi sunt frânaţi de propriile servicii care
doresc păstrarea status-quo-ului.254
Or, aşa cum o demonstrase opoziţia franceză la proiectul neo-„carolingian” al lui
Adenauer, trebuia îmblânzită clasa politică din statele europene şi opinia publică.
Am înţeles atunci că degeaba ataci dificultăţi care nu există decât prin ele-
însele, şi care sunt produsul circumstanţelor. Doar modificând circumstanţele poţi
debloca situaţii cărora ele le sunt cauza sau ocazia. Franţa era terifiată de refacerea
germană, atât de rapidă255.
A convinge o întreagă clasă politică de necesitatea schimbării structurilor
politice şi economice nu doar datorită contextului apărut după al Doilea Război
Mondial, ci şi datorită ascendentului imens avut în acest moment de Statele Unite
şi Uniunea Sovietică, era o provocare înainte de orice morală. Unde se oprea
interesul naţional, interesul personal al politicianului şi unde începea bunul simţ
constructiv („Faire l’Europe sans défaire la France”256 se spunea la Paris) – întreaga
miză trebuia dovedită, scoasă la iveală, afirmată sau reafirmată. Monnet nu
dezarma pentru că stilul personal de abordare a acestei chestiuni îi uşura mult
sarcina:
Am trecut de sute de ori în viaţa mea prin experienţa de a vedea persoane care
deveneau obstacole majore pentru organizarea comună şi progresul acţiunii. Dar am
refuzat întotdeauna să le consider ca intenţionate şi nu m-am oprit decât din nevoie şi
după ce am epuizat toate posibilităţile de a face să treacă înainte chestiuni de principiu
şi metodă. Această regulă, evident, mi se aplica mie în primul rând, şi, nereclamând
nici o funcţie, nici un prerogativ în favoarea mea, nu m-am jenat niciodată să cer şi
altora un pic de dezinteres sau reţinere. Mai simplu: de raţiune.257
254
255
Ibidem, p. 345.
256
„A face Europa fără a desface Franţa.”
257
Jean Monnet,op. cit., p. 236, 255.
143
Raţiune, da, pentru că a conştientiza nevoia urgentă de modificare a
contextului eco-politic european era cel mai raţional gest cu putinţă. „Europa nu se
va fi făcând mâine, dar întorcerea naţionalismelor da”258.
Cât despre opinia publică, faţă de aceasta trebuiau aplicate alte metode:
explicarea noului context, a slăbiciunilor, a eşecurilor care riscau să distrugă mai
profund statele europene de după 1945, şi expunerea în acelaşi timp a şanselor de
reconstrucţie şi eficienţă.
Mă gândeam la anii de efort pe care această populaţie [europeană] atât de
încercată îi avea în faţa ei pentru a-şi regăsi şi depăşi nivelul dinainte de război, şi
pentru a se restabili pe plan mondial. Ea putea fi capabilă cun condiţia să fie unită
într-o perspectivă comună. Dar era prea devreme să pregătim viitorul. Era, clar,
cazul Franţei: „o lungă muncă de explicare era necesară pentru ca energia ţării să
fie canalizată spre reconstituirea de echipamente esenţiale în loc să se disperseze în
satisfacţii imediate.”
Acelaşi spirit înnoitor şi pragmatic se manifesta şi în De Gaulle, iar Monnet
îl observă în timpul unei discuţii:
– Trebuie o voinţă foarte fermă şi multe explicaţii pentru ca oamenii să
înţeleagă că răul esenţial rezidă în arhaismul echipamentelor noastre şi a
mijloacelor de producţie. Jean Monnet îi răspunde:
– Un lucru e sigur: nu vom putea transforma economia franceză fără ca
naţiunea franceză să participe la această transformare.
Din această cauză planul Marshall urma să se suprapună în Franţa peste
măsuri energice de modernizare, nu doar de reconstrucţie. Termenii planului – aşa
cum i-au fost expuşi lui Monnet de către administraţia americană – au fost
următorii:
… iniţiativa trebuie să vină din Europa. Rolul Americii consistă în a oferi un
ajutor amical pentru stabilirea unui program european, apoi sprijinirea acestui
program în măsura în care aceasta va fi necesar. Nu putem face totul dintr-o
lovitură, europenii trebuie să ne spună ce vor.
Ce lega strâns Franţa şi Germania era interesul economic, axat pe siderurgie.
Cărbunele şi oţelul erau totodată cheia puterii ecnomice şi cea a arsenalului
unde se forjau arme de război. Această dublă putere le dădea o formidabilă
semnificaţie simbolică pe care azi [1976] noi am uitat-o… A le face să fuzioneze
peste frontiere ar fi însemnat să le smulgi prestigiul malefic şi să le întorci, invers,
în gaj de pace.”259
Arogându-şi un uşor ascendent, Monnet adăuga:
Europa nu se putea naşte decât din Franţa. Doar Franţa putea vorbi şi
acţiona. Era în ochii mei o evidenţă de fapt, şi nu proclamarea unui privilegiu
istoric. Dacă Franţa nu vorbeşte şi acţionează acum, ce se va întâmpla ? O adunare
va avea loc în jurul SUA, dar pentru a aduce mai multă forţă războiului rece. Iată
de ce naţiunile europene se tem şi caută sprijin. Anglia se va apropia mai mult de
258
Ibidem, p. 264.
259
Ibidem, p. 348.
144
SUA, Germania se va dezvolta rapid şi nu vom putea să îi evităm reînarmarea.
Franţa va fi înghiţită de vechiul său malthusianism şi de data aceasta se va şterge.
(…) Nu ştiam cine va vorbi în favoarea Franţei şi în ce circumstanţe; important era
însă să se ştie ce era de spus.
Cel care a vorbit în favoarea Franţei a fost Monnet, din proprie iniţiativă.
Aveam 62 de ani şi o experienţă aparent plină de continuitate şi variată care
îi deconcerta pe autorii de biografii dornici să mă claseze într-una din cele
trei–patru categorii obişnuite: om politic, om de afaceri, economist, sau diplomat…
Mi se părea că urmasem întotdeauna aceeaşi linie continuă în circumstanţe, sub
latitudini diferite, dar cu o singură preocupare: să unesc oameni, să reglez
problemele care divid, să îi fac să vadă interesul comun.260
Rândurile acestea sunt o confesiune dublă, a unei experienţe multiple –
interdisciplinare, i-am spune azi –, şi a unei voinţe de a fi constructiv, cel mai bine
manifestată în demararea procesului de unificare europeană. De pe aceste baze va
porni Jean Monnet în asaltul politic dus în favoarea Europei.
Nu era oare rolul meu să îi influenţez pe cei care aveau puterea, să veghez ca
ei să se servească de ea la momentul util ? Ce aş câştiga dacă mi-aş face loc printre
ei, dacă le-aş lua locul ?... Ştiam că aşa ceva s-ar face doar prin violenţă. Pentru
omul politic, obiectivul în orice moment este de a fi în guvern – şi de a fi primul …
Totul se termină cu luptele de investitură, iar obiectul puterii, problemele care
trebuie rezolvate, e uitat. Nu am cunoscut om politic care să nu fie egocentric, şi
iată de ce: dacă nu ar fi fost, nu şi-ar fi impus imaginea şi persoana. N-aş fi putut fi
– nu pentru că sunt modest, ci pentru că nu poţi fi concentrat şi pe un lucru, şi pe
tine însuţi (…). Nu mi-am găsit harurile necesare unei cariere politice. Aş fi vrut să
fiu orator, dar nu eram. Ca tânăr, visam să fiu boxeur – trageţi ce concluzie doriţi.
M-am mulţumit să îmi apreciez facultăţile pe care le aveam şi să le folosesc.
Nederanjând oamenii politici, puteam conta pe sprijinul lor. Dacă îţi ia mult
timp să ajungi la putere îţi mai puţin să spui celor implicaţi cum să iasă din
dificultăţile prezente: e un limbaj pe care îl ascultă atent la momentul critic. În
momentul în care ideile le lipsesc, le acceptă pe ale dumneavoastră cu recunoştinţă,
cu condiţia să le lăsaţi paternitatea. Pentru că au înfruntat riscuri, au nevoie de
lauri. În munca mea trebuie uitaţi laurii. Nu îmi place să stau în umbră, orice s-ar
spune, dar dacă doar cu preţul ştergerii de sine pot face lucrurile să se realizeze,
atunci aleg umbra.261
Sunt considerente pe care, ani mai târziu, în deceniul IX al secolului XX, Sir
Edward Heath – prim-ministrul Marii Britanii din 1970 în 1974 – le confirma,
recunoscând maestria cu care Jean Monnet reuşea să se impună: „Secretul
influenţei sale se găseşte în abilitatea sa de a identifica pe cei care luau cu adevărat
deciziile, indiferent de nivelul la care simplitatea elocvenţei sale îi convingea pe
aceştia să îşi susţină ideile şi să îl asigure că ele vor fi puse în practică. De-a lungul
260
Ibidem, p. 262.
261
Ibidem, p. 272.
145
vieţii sale, Jean Monnet nu s-a limitat să direcţioneze organizaţia pe care o ajuta. El
anticipa întotdeauna noi dezvoltări. A fost un mare european, cu o viziune asupra
lumii care trecea cu mult de graniţele continentului nostru.” Helmut Schmidt, fost
cancelar al R.F. Germane, sublinia la rându-i că Monnet „şi-a exersat considerabil
influenţa politică deşi nu a fost niciodată politician, în sensul că nu a deţinut
niciodată un birou electoral. (…) Nu a ascultat decât de propria conştiinţă şi de
simţul său al nevoile politice; responsabilităţile sale ca cetăţean al lumii au depăşit
cu mult cadrul naţional. Monnet a fost un rar – aş îndrăzni să spun unic - om politic
care a reuşit să-şi ducă mai departe munca fără a avea factorul esenţial al politicii,
şi anume puterea.”
Era o cale mai sigură şi mai simplă – şi totodată mai serioasă, neumbrită
vreodată de artificialul „declaraţiilor politice” sau de retractarea lor – prin care Jean
Monnet îşi putea desfăşura acţiunea.
Concurenţa era vie în jurul puterii, dar era aproape nulă în sectorul în care eu
vroiam să acţionez. Acela care se ocupă de pregătirea viitorului este luminat de
razele actualităţii. Apoi, eu nu provocam dureri de cap oamenilor politici şi de
aceea puteam să mă bazez pe susţinerea lor. Printre altele, dacă este necesar mult
timp să ajungi la putere, este nevoie de foarte puţin pentru a le explica acelora care
au ajuns cum se putea ieşi din greutăţile prezente.
Ce începea în 1950 era momentul de grandoare istorică a lui Jean Monnet.
Pe 15 aprilie, la Montfort l’Amaury, Monnet se întâlneşte cu Paul Reuter
(jurisconsult în drept internaţional la Ministerul Afacerilor Externe) şi Etienne
Hirsch, un vechi colaborator al lui Monnet. În timpul discuţiilor, fraza miraculoasă
ţâşneşte astfel:
Europa trebuie organizată pe o bază federală. O uniune franco-germană este
un element esenţial şi guvernul francez e decis să o întreprindă … Începând cu
acest moment, stabilirea unei baze comune de dezvoltare economică trebuie să fie
prima etapă de unificare franco-germană. Guvernul francez propune plasarea
producţiei franceze şi germane de oţel şi cărbune sub o Autoritate internaţională
deschisă participării altor ţări din Europa.” Foarte probabil că de la Charlemagne
încoace nu mai existase atâta convingere în crearea unei entităţi politice: primul
credea în expansiunea creştinismului roman, ceilalţi, 1100 de ani mai târziu, în cea
a păcii. „Aceasta ar avea ca sarcină unificarea condiţiilor de bază ale producţiei şi
ar permite astfel extinderea graduală la alte domenii a unei cooperări efective în
scopuri pacifice.
Proiectul e încredinţat lui Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al
Franţei, personaj pentru care Monnet avea multă simpatie: „Îmi plăcea simplitatea
şi bunul lui simţ, îi respectam virtutea de onestitate şi forţa sufletească ce-i apărea
în toată persoana.” Schuman acceptă să citească public planul redactat de cei trei,
ceea ce însemna o consacrare oficială a intenţiei de unificare siderurgică franco-
146
germană. Când Schuman îi va spune lui Monnet „– Am citit proiectul, merg pe el”,
Europa actuală îşi trăia naşterea262.
Vrem să stabilim relaţiile între Franţa şi Germania pe o bază complet nouă, să
întoarcem ceea ce ne diviza, mai ales industria de război, înspre profitul comun care va
fi şi cel al Europei. Europa îşi va regăsi rolul eminent pe care îl juca în lume şi pe care
războaiele l-au făcut să dispară. Unitatea sa nu va atinge diversitatea, dimpotrivă.
Această diversitate care e bogăţia ei va fi în beneficiul civilizaţiei.263
Se regăsesc în aceste rânduri nu doar ideile duopolului franco-german care
să stea la baza edificării noii Europe (şi pe care Monnet le împărtăşea cu Winston
Churchill), nu doar o reflexie a proiectelor din anii ’20 de internaţionalizare a zonei
Ruhr, dar şi modernul concept al „unităţii în diversitate”, unitas multiplex,
revalorizat, ridicat la nivel de principiu de construcţie şi afirmat pentru prima dată
oficial. Acestea trebuiau însă înţelese, pentru că Europa nu era doar un atelaj dintre
voinţă politică şi eficienţă economică. „Începutul Europei era o viziune politică,
dar mai ales una morală. Europenii pierduseră facultatea de a trăi împreună şi de
a-şi asocia forţele creatoare. Contribuţia lor la progres, rolul lor în civilizaţia pe
care înşişi o creaseră, era în declin.”264
N-aş şti să spun de ce ţine această convingere care în circumstanţele
importante ale vieţii mele opreşte brusc continua mea reflecţie şi o transformă în
decizie. E ceea ce unii numesc simţul momentului.265
Era un simţ pe care Monnet în agrementa cu altul, cel al limitei, exprimat de-
a lungul prin mai multe fraze:
„Niciodată nimic nu e cu adevărat terminat şi e un talent a şti să te opreşti în
punctul în care excesul de grijă va rupe un echilibru” … „A pune capăt unei căutări
e o chestiune de instinct” … „Neterminarea e în Natură, şi e o mare artă, sau o
mare înţelepciune a şti să laşi unealta sau să pui capăt unei forme de acţiune. Să ne
ferim întotdeauna de perfecţionism.” … „În construcţia Europei, ca în oricare altă
mare întreprindere, oamenii împing în faţa lor dificultăţile cele mai grave, lăsând
succesorilor grija de a le rezolva”.
Există multă naturaleţe în întregul ansamblu monnetian al modului de
gândire, ale cărui surse de inspiraţie puteau fi găsite în cel mai uzual cotidian.
Monnet nu căuta expres să aibă o abordare empirică şi pragmatică – se lăsa dus de
un val de idei, din care selecta ulterior ceea ce considera a fi mai util, dat fiind
262
Înmânându-i într-o zi lui Jean Monnet dosarul cu planul pentru Europa cărbunelui şi oţelulului,
Paul Henri Spaak îi spune glumind: „– Ici, votre bébé.” (Poftiţi, aici e bebeluşul dumneavoastră).
263
264
Ibidem, p. 460. Trebuie spus că prima dovadă a fracturii din alianţa transatlantică îşi făcea
apariţia tot atunci. Statele Unite manifestau faţă de ideea unităţii europene o reticenţă care deriva din
neînţelegerea proiectului. Dean Acheson avea impresia că se va construi în Europa un cartel al
cărbunelui şi oţelului, expresie a vreunui nostalgic deziterat de monopol al industriaşilor europeni şi
totodată păcat de neiertat în ochii americanilor, mai degrabă dornici să impună în Europa dreptul
concurenţei şi al libertăţii comerţului.
265
Ibidem, p. 341.
147
contextul. Prefera plimbările matinale, îndelungi, în natură, analizând chestiunile
care le avea pe agendă, căutând soluţii… La ora 10.00 ajungea la birou şi discuta
„inspirat” de Natură. „A merge pe jos mi-a dat întotodeauna o igienă intelectuală şi
fizică ce m-au ajutat întotdeauna să trag o concluzie.” Chiar mai mult decât atât,
dacă luăm în considerare amintirile lui François Duchêne, fost colaborator în
Comitetul de acţiune pentru Statele Unite ale Europei: „deşi Monnet nu agrea
efectele literare şi nici măcar anumite înfloriri belletristice, aceasta nu se datora
lipsei sale de analiză. Ştim că plimbările sale matinale zilnice prin pădure îi erau
esenţiale. Îi plăcea să îşi testeze ideile, propoziţiile, cu şoferul său, cu poştaşul, sau
cu tinerii pe care îi respecta, iar aceasta nu reprezenta numai o chestiune de stil. Nu
îl vom putea înţelege pe Monnet cu adevărat dacă nu vor fi de acord că, deşi şi-a
petrecut întreaga viaţă sau cea mai mare parte din ea lucrând în anticamerele
puterii, el nu va avea deloc mentalitate de birocrat. Dimpotrivă, el era cu totul
străin de administraţiile pe care le frecventa şi, în fapt, nu a fost niciodată parte a
acestora într-un mod permanent sau „ortodox”. Ceea ce căuta să transforme în
fapte erau iniţiativele cum ar fi Statele Unite ale Europei, iniţiative ce vor părea
naturale pentru oamenii obişnuiţi sar naive pentru cei familiari cu politica sau
universitatea. Întregul său efort şi arta sa constau în clădirea unui pod, judecat în
mod normal impracticabil, între visul natural dar de nerealizat al cetăţenilor, şi
acţiunile liderilor guvernului.”
Nu toată lumea, avea să constate Monnet, era pregătită să îmbrăţişeze
unitatea europeană. Elveţia îşi gestiona mai departe neutralitatea, oficial dobândită
în 1815, însă efectivă încă din 1515. Austria, până în 1955, avea un statut confuz şi
nu îşi regăsise deplina suveranitate, preferând mai târziu să se declare neutră pentru
a păstra un echilibru în Europa centrală. Spania şi Portugalia nu se regăseau în
rândul statelor a căror abordare politică să fie favorabilă democraţiei; statele din
Europa central-răsăriteană căzute sub control bolşevic, nu puteau co-participa la
unitatea europeană nici dacă şi-ar fi exprimat clar dorinţa. Scandinavia menţinea –
şi încă menţine – faţă de Europa continentală propriu-zisă o atitudine de detaşare
învecinată neutralităţii, pe care Suedia o şi proclamă în condiţiile în care ţara
vecină, Finlanda, este obligată la sfârşitul anilor ’40, pentru a evita bolşevizarea, să
îşi alinieze întreaga politică externă după interesele U.R.S.S. Irlanda nu putea
invoca motive să adere la CECO din lipsa resurselor de cărbune şi fier care să îi
justifice gestul, iar pe de altă parte datorită insuficienţei economice şi a insularităţii
mult mai evidente decât a Marii Britanii.
Tocmai Marea Britanie se va dovedi, în ciuda excelenţei sale în domeniul
siderurgic, statul european cel mai pretenţios nu doar faţă de apariţia CECO şi a
Comunităţii Economice Europene, ci şi faţă de structura acestora, faţă de modul de
funcţionare şi, în cele din urmă, faţă de principiile de activitate ale lor. Trebuia Marea
Britanie convinsă să adere ? Monnet încearcă să sondeze opiniile de la Downing
Street, însă „vizita la Londra mă convinsese că propunerea franceză, atât de clară şi
de simplă în spiritul şi forma ei putea fi denaturată de o viziune prea scupuloasă sau
prea tehnică.” Este exact ceea ce s-a întâmplat în timpul care urma să treacă.
148
Scrupulele îşi găseau originea în interesele naţionale şi de în grijile de stabilire a unei
ponderaţii instituţionale; ulterior, viziunea tehnicistă a devenit una tehnicizatoare.
Acest aspect a şi determinat rezervele Marii Britanii faţă de integrare, gest care, în
anii ’50, lăsase fără replică toţi entuziaştii federalişti din Franţa, Ţările de Jos, Italia.
Ideea de unitate venise de la Churchill; Marea Britanie susţinuse toate reuniunile
organizaţiilor pro-federaliste din Europa anilor ’40. Şi atunci ?
Monnet concluziona: „Există o diferenţă fundamentală între Comunitate,
care e o metodă de a uni popoarele, şi zona de liber-schimb [propusă de Marea
Britanie], care e un aranjament comercial.”266
Diferenţa este, într-adevăr, una de proporţii: ea include o percepţie a lumii.
Geografia britanică predispune la rezervă, la izolare (sensul însuşi al termenului
„insulă”), la limitarea colaborării ca metodă şi principiu, redusă – aceasta – la
schimbul primar de bunuri materiale; pentru orice alte domenii, englezii (britanicii)
păstrează solide reticenţe. Peste 30 de naţiuni din Europa continentală au însă un
trecut comun a cărui principală moştenire în domeniul ideilor este dialogul,
colaborarea, şi nu o dată confruntarea fără limite. A uni înseamnă în Europa
continentală un proces cultural, exerciţiu intelectual valoric şi valorizant care, din
nobleţe, îşi refuză autolimitarea la simple şi prozaice aspecte economice.
„Comunitatea se va lărgi şi la Regatul-Unit, dar fără să îşi altereze principiul
integrării; în caz contrar nu ar mai fi ea însăşi şi nu ar mai interesa pe nimeni.” În
schimb, Monnet era de acord cu viziunea Marii Britanii asupra instituţiilor:
Englezii înţeleg mai bine instituţiile şi cum să se servească de ele decât
continentalii … Englezii au reputaţia de a fi parteneri dificili mai ales când
negociază pentru sine şi în felul lor. Dar sunt asociaţi loiali atunci când stau de
aceeaşi parte a mesei cu dumneavoastră. Atunci se putea conta pe ei.
Britanicii au dovedit-o în 1973, anul adeziunii, când s-au asociat deplin
CEE în politica energetică dusă în plină criză în Orientul Mijlociu.
Marea Britanie profesa în anii ’50 şi la începutul anilor ’60 opinia „fuziunii
parţiale de suveranitate”, dorind ca în nici un caz aderarea la Comunitatea
Economică Europeană să nu îi afecteze poziţia de centru al Commonwealth-ului şi
al zonei monetare a lirei sterline. Nu era decât o expresie a eternei tactici
basculante a intereselor britanice. Fără să vrea efectiv să între în alianţa
continentală, Anglia dorea să fie ţinută la curent. „Dacă nu va fi o participare 100
la 100, putem avea o asociere compatibilă cu structurile şi conceptele economice
englezeşti”, sosea răspunsul Londrei. Jean Monnet nu dorea jumătăţi de măsură aşa
cum nici De Gaulle nu dorea să permită Marii Britanii să continue un joc politic
evident duplicitar, beneficiind de avantajele economiei europene pentru a-şi
întreţine atât Imperiul colonial, cât şi relaţia tot mai strânsă cu Statele Unite.
„Suntem mai apropiaţi de Australia şi Noua Zeelandă decât de Europa, prin limbă,
origini, moravuri, istorie, concepte politice şi interese”, motiva Londra într-un
manifest electoral al Laburiştilor. Puteau adăuga „şi de Statele Unite ale Americii”.
Cu acest refren, pe cât de izolator pe atât de distant, Marea Britanie îşi va atrage
266
Ibidem, p. 527.
149
ostilitatea Franţei în anii ’60. La apariţia manifestului, Franţa şi Belgia s-au
proclamat profund jignite de atitudinea britanică, însă ambele urmau să îşi ia
revanşa. Suplimentar, Londra făcuse eroarea să afirme deschis că, odată aderată, îşi
propune să modifice cât mai mult din regulile şi procedurile Comunităţii
Economice Europene, fapt pe care nu doar că nu a reuşit să îl provoace, dar nici nu
avea autoritatea necesară.
E binecunoscut primul refuz de a primi Marea Britanie (rămasă „perfidul
Albion” pentru istoria franceză atât de înţesată de rivalităţi cu insula de la nord),
datorat veto-ului lui De Gaulle. Respingerea se datora nu ostilităţii viscerale a lui
De Gaulle pentru englezi, nici reînvierii unei antipatii istorice, ci achiziţionării de
către Londra a rachetelor Polaris de la Statele Unite ale Americii, act care
demonsta că Marea Britanie prefera să se sincronizeze politic cu Washingtonul.
Monnet declara după refuz: „Poate că într-o zi Anglia se va transforma, suficient
de mult pentru a face parte din Comunitatea Europeană, fără restricţii şi fără
rezerve şi preferând-o în pofida a orice.” Timpul nu i-a dat însă dreptate lui
Monnet, proaspete evenimente din 2003 şi 2005 revigorând „specificitatea”
britanică, pe de-o parte politică, unde rămâne preferată alianţa cu Statele Unite, şi
dezvoltarea unei egocentrice precauţii economice împinse prea departe în timpul
disputelor bugetare din 2005267.
Aceste inconsecvenţe nu sunt doar britanice, ar fi greşit să ne îndreptăm tirul
exclusiv către Anglia atunci când, cel puţin odată, fiecare stat membru a încercat să
îşi impună cu mai mult sau mai puţină obstinaţie ideile şi să obţină un grad sporit
de avantaje sau influenţă. „Memoriile” lui Jean Monnet consemnează, pagină după
pagină, fiecare zi din dificila naştere – fizică şi conceptuală – a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului, concesiile smulse atâtor naţionalisme latente,
iritate şi îngrijorate care, cu o doză certă de impertinenţă, după ce distruseseră
Europa aveau pretenţia de a-şi continua netulburate existenţa. Geneza dificilă se
datora tuturor compromisurilor, intersectate, revizuite – însă nu pe calea unui
echilibru ales, raţional, calculat şi discernut. Exemplu suprem, faptul că oraşul
Luxembourg a fost ales ca sediu al CECO era, în 1950, un compromis – crezut
temporar – între patru ambiţii naţionale. Evenimentul avea să se repete aproape cu
fiecare în ocaziile oferite de inaugurarea şi localizarea agenţiilor Uniunii Europene,
după 1990. Monnet însuşi va avea slăbiciunea ideii unei Europe franceze,
mărturisindu-i lui d’Estaing în 1977 că Franţa ratase posibilitatea forjării unei
Europe franceze:
De Gaulle a ratat o ocazie, cea mai mare ocazie pentru el, în 1962, când s-a
deplasat în Germania. Germanii erau gata să îi încredinţeze conducerea Europei, şi
am fi avut o Europă sub conducere franceză. Totul s-ar fi schimbat! Dar nu a văzut
267
Marea Britanie propunea în 2005 „eficientizarea” bugetului Uniunii Europene prin reducerea
lui. Înainta în acest sens un proiect care amputa cu 25 miliarde € fondurile pe care Uniunea le acorda
noilor state membre din Europa central-răsăriteană, României şi Bulgariei (2007–2008).
150
situaţia. Era încă prea preocupat de evenimentele şi situaţiile pe care le cunoscuse
înainte de război. Şi a lăsat ocazia să scape268.
Revenind asupra uneia dintre ideile fundamentale ale lui Monnet – „doar
instituţiile devin înţelepte: ele acumulează experienţa colectivă”269 – trebuie atrasă
atenţia că o asemenea concepţie denotă gradualism şi funcţionalism în strategia lui
Monnet pentru constucţia unităţii europene. Propunerea creării Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului reprezenta modelul care a dat naştere la multiple
variante, chiar dacă avea împotrivă-i toată opoziţia şi critica influentei Mişcări
Europene care, federalistă, reproşa aspectele confederale remanente în CECO, prin
care guvernele încă deţineau puterea de veto.
Metodei funcţionaliste, Altiero Spinelli (al membru de vârf al construcţiei
europene) îi opunea metoda constituantă – germene al creării Adunării
parlamentare de mai târziu – care deschidea singurul drum considerat democratic:
cel de construcţie europeană prin popoare. (Aceasta este, în realitate, o reverie pe
care 27 de ani de parlamentarism direct, din 1979, nu au făcut decât să o sublinieze
de fiecare dată).
Dialogia ideilor politice europene, care – după ineluctabilu-i stil – se termină
prin sinteze, a reuşit să ralieze gradualismul cu ideea constituantă; în timp ce metoda
gradualistă a lui Monnet serveşte începuturilor unificării europene, cea constitualistă a
lui Spinelli o revalorifică, adăugându-i factorul popular. Astfel, tabloul politic se
menţine favorabil procesului de integrare europeană fiecare reformă susţinând unitatea
Europei, cel puţin în spiritul în care aceste reforme sunt aplicate. Dificila şi de-fiecare-
dată-reluata „naştere” europeană, Jean Monnet o sintetiza bine când îi spunea unui
colaborator în preziua unei întruniri internaţionale:
– Avem câteva ore pentru a ne odihni şi câteva luni pentru a reuşi. Apoi…
– Apoi – prindea acesta ideea din zbor –, vom da peste mari dificultăţi de
care ne vom servi pentru a înainta, a merge mai departe. Nu e aşa ?
Răspunsul lui Monnet soseşte cu un ascuns grăunte de resemnare:
– Aşa este. Aţi înţeles totul despre Europa.
Justeţea observaţiei provine din intuiţia a ceea ce urma să fie Europa: un
spaţiu în care trebuiau înfrânte dificultăţile, ele însele generate de opinii diverse şi
contrarii. Europa va fi trebuind să fie, pentru a evolua, un spaţiu al integrării
intereselor, al negocierii şi compromisului, al dialogului continuu.
A convinge oamenii să vorbească între ei este tot ce poate fi făcut mai bun
pentru pace. Dar e nevoie de câteva condiţii, la fel de necesare. Una e ca spritul de
egalitate să prezideze conversaţiile şi ca nici una [din părţi] să nu vină la masa
negocierilor cu dorinţa de a smulge avantaje celorlalte. Aceasta implică abandonul
aşa-ziselor privilegii ale suveranităţii şi arma tăioasă a veto-ului. O altă condiţie
268
Valéry Giscard DÈstaing, op. cit., p. 13.
269
151
este să vorbim toţi pe acelaşi subiect; şi alta, în fine, este ca toţi să încerce să caute
interesul care le este comun.270
… Experienţa m-a învăţat că bunăvoinţa nu e suficientă dacă o anumită forţă
morală nu se impune tuturor: este cea a regulilor care dau naştere instituţiilor
comune superioare indivizilor şi respectate de către State. Aceste instituţii sunt
făcute pentru a uni, pentru a uni complet ceea ce e asemănător, pentru a apropia
ceea ce e diferit.
Monnet se dovedeşte aici un instituţionalist mai mult din convingerea oferită
de experienţă, nu din adeziunea principială la o „anumită forţă morală”. Forţa
morală nu se poate baza a posteriori pe simple reguli, ci pe conştientizarea a priori
că este nevoie de acestea pentru a crea un context social, economic, cultural
pozitiv, constructiv, fructuos; fără spirit, legile intră în pantheonul instituţiilor
născute moarte.
„Pe măsură ce acţiunea Comunităţilor se va afirma, legăturile dintre oameni
şi solidaritatea care se conturează deja se vor ranforsa şi întinde. Atunci, aceste
realităţi însele vor permite apariţia uniunii politice care este obiectivul
Comunităţii noastre, adică stabilirea unor State Unite ale Europei.”, scria Monnet
în 1958, adăugând „Ideea e clară: Europa politică va fi creată de oameni când
momentul va fi venit, plecând de la realităţi.”271 Este ceva ce nu se fi întâmplat nici
în viitorii 50 de ani datorită unor realităţi pe care Monnet le intuise de altfel şi
datorită cărora, după eşecul Comunităţii Europene a Apărării, se retrăsese de la
conducerea instituţiilor europene:
Europa politică va fi creată la un anumit moment de către oameni şi plecând
de la realităţi. Şi pentru că de mai multe ori am crezut că acest moment sosise şi că
realităţile erau coapte, a rezultat o istorie plină de neînţelegeri, dar şi de bune
intenţii. Dacă Europa a fost trasă în mai multe direcţii opuse de către oamenii care
nu aveau aceleaşi idei despre destinul ei, văd în aceasta mult timp şi eforturi
pierdute, însă nimic nu contrazice necesaitatea de a o uni. Pur şi simplu, chiar dacă
filosofiile şi metodele sunt diferite, realităţile vor avea ultimul cuvânt …
Construcţia europeană, ca toate revoluţiile pacifice, are nevoie de timp – timp de a
convinge, de a se adapta spiritele şi de a ajusta lucrurile la marile transformări.272
Din aceste motive – la fel de pragmatice ca întreaga gândire de care dădea
dovadă – Monnet nu prevedea vreo dată a unificării europene, nici în ani, nici în
decenii. „Ştiu că ceea ce ne va conduce spre unitate nu va fi ceea ce organizăm, ci
ceea ce ni se va întâmpla.”
Aşa este. Europenii – oamenii, în genere – nu învaţă decât din contextul cel
mai adesea coercitiv şi periculos al evenimentelor exterioare. Nu idealismul
unificării, nu ideea de pace şi prosperitate, de încetare a conflictelor, ci căderea în
Infern, distrugerea masivă şi ameninţarea bolşevică au sudat conştiinţa europenilor
270
Ibidem, p. 558.
271
Ibidem, p. 504.
272
Ibidem, p. 508.
152
din anii ’40. Europa, Continent-Aventură Umană, aşa cum îl defineam altundeva273,
poartă cu sine greul viciu uman al inconsecvenţei, al rupturii între ideal şi fapt, al
neputinţei morale; formula lui Søren Kierkegaard, „oamenii visează castele, dar
trăiesc în cocioabe”, rezumă în întregime discrepanţa. Dovada cea mai pregnantă o
constituie faptul că imediat ce căderea U.R.S.S. a produs o relaxare a rigorii
sistemelor politice democratice între Atlantic şi Marea Neagră, Europa pare să îşi
regăsească aceleaşi proaste obieceiuri şi dezavuabile fracturi.
La acest capitol, Marea Britanie a fost întotodeauna considerată liderul
euroscepticismului (deşi Marea Britanie e mai puţin eurosceptică pe cât e euro-
reticentă). Din Londra au pornit întotdeauna iniţiativele de diminuare, de reducere,
de frânare. Tot aici se găsesc şi cele mai aprige critici publice împotriva lui
Monnet, exponent al „bonapartismului francez” dornic să instaureze un „imperiu”
(superstat continental) reglat instituţional şi adus sub control francez; este o
atitudine faţă de care lumea academică britanică se distanţează net274. „Planul de
fuziune anglo-franceză – îl suspicionează pe Jean Monnet unul dintre cotidienele
britanice275 – nu era decât un mod calculat şi oportunist al unui individ fanatic de a
urmări o agendă mult mai largă”, era „prima mişcare dintr-o campanie a
dezamăgitoare orchestrată de acest individ manipulator din culise, care până la
urmă a clădit acest vast, decrepit, şi corupt monstru care e Uniunea Europeană
modernă”…
Asemenea rizibile acuze îşi ratează ţinta de la o distanţă imensă; complicaţia
nu este stilul lui Monnet, nu fusese niciodată pentru că nu o preferase. „Nu am
încredere în ideile generale şi nu mă las niciodată antrenat dincolo de concret”, şi
această afirmaţie privea atât cadrul general de gândire, cât şi relaţiile cu oamenii
care dădeau dovadă de o elansare utopică şi riscantă. Monnet era un om încrezător,
dar oricum. „Nu înseamnă că nu era prudent, era chiar suspicios înainte de a fi
încrezător – îşi aminteşte Jacques-René Rabier, secretar al lui Monnet pe
273
Radu Albu-Comănescu, Europe – une symphonie inachevée, lucrare de dizertaţie în co-
tutelă, coord. Ladislau Gyémánt şi Chantal Delsol, Cluj-Napoca – Paris, 2003.
274
A se vedea Timothy Garton-Ash, Un grand merci à la Turquie, în „Le Monde”, 08. 10.
2005. Timothy Garton Ash, unul dintre cei mai pertinenţi analişti ai Europei central-răsăriteane şi
Europei de sud-est din Marea Britanie, este director al « Centrului de Studii Europene » al colegiului
St.-Anthony din Oxford. Garton-Ash scria : « Trebuie să fii un eurosceptic britanic dintre cei mai
obtuzi ca să mai crezi că o asemenea Uniune, atât de vastă şi diversă, va forma o entitate
supranaţională şi centralizată de tip napoleonian ».
275
Christopher Booker, Richard North, The Great Deceiver, în „Daily Mail”, 08. 11. 2003. De la
pseudo-critica Uniunii Europene (dovedind, din păcate, o insuficienţă în analiză), articolul termină cu
acuze personale aduse lui Jean Monnet, printre care o relevarea faptului că acesta ar fost anchetat pentru
evaziune fiscală în Statele Unite şi că ar exista suspiciuni ale FBI-ului cu privire la spălarea de bani
nazişti de către Jean Monnet… Lipsa de deontologie a presei britanice – recent ilustrată de Brexit –, cu
denaturarea şi falsificarea informaţiei scrise şi a imaginilor, în scopuri senzaţionaliste, nu fac credibile
aceste „argumente”. A acuza Uniunea Europeană că „dacă constituţia e aprobată, sute de milioane de
oameni vor fi conduşi de un guvern labirintic, aşa cum lumea nu a mai văzut vreodată” ţine de
eşaloanele ieftine ale populismului, aşa cum a spune „sistemul e atât de complex încât puţini înţeleg
cum lucrează, cum a evoluat şi cum le domină vieţile” nu e tocmai o dovadă de inteligenţă…
153
problemele CECO –, judecând şi măsurând aproape colaboratorii şi interlocutorii
săi după propriile sale criterii şi intuiţii în acelaşi fel în care un fermier evaluează
oamenii înainte de a fi de partea lor. Dacă de la început o anumită figură, un
anumit mod de gândire nu era pe placul lui, de ce să ascundă acest lucru ?
Inevitabil ca unii oameni să fi fost răniţi din această cauză, nefiind admişi în
echipă sau daţi rapid la o parte, în ciuda meritelor şi diplomelor lor. Dar aşa era
Monnet, avea convingerile sale şi nu dorea să şi le schimbe… Dar când judeca
oamenii, ştiu bine că nu lua în considerare nici o ordine socială, sau opinie
politică, sau convingeri religioase.”
Ca pentru orice om politic, relaţiile cu Statele Unite – numite, în genere,
transatlanice – au fost o preocupare pentru Monnet. Ideea de „Europă occidentală”
aşa cum se discută azi – mai mult sau mai puţin suprapusă Uniunii Europene – se
naşte după cel de-al Doilea Război Mondial, odată ce germanii au ales să îşi lege
destinele de cel al naţiunilor din Occidentul european276, care nu îşi concepeau
securitatea decât în sistemul mai vast al apărării occidentale277. Ceea ce se numea
“atlantism” nu era mai era o doctrină, ci un reflex de supravieţuire din care deriva
importanţa relaţiilor europene cu Statele Unite, despre care Monnet se exprima în
termenii următori:
Statele Unite ale Americii şi Europa împărtăşesc aceeaşi civilizaţie fondată
pe libertate individuală şi îşi conduc viaţa publică după principii democratice
cunoscute […] Istoria a dat dovezi strălucitoare asupra acestei înrudiri profunde
care se exprimă în orele de pericol printr-o solidaritate activă. Când valorile
comune Europei şi Statelor Unite sunt ameninţate, acestea intervin fără să îşi
menajeze vieţile şi resursele.
Textul dă Cezarului ce este al Cezarului şi păstrează pentru sine ceea ce
trebuie păstrat pentru sine, Monnet adăugând: „sunt însă mai liniştit atunci când
europenii creează ei înşişi condiţiile care instituie egalitatea între ei şi Statele
Unite ale Americii.”
Kennedy i se părea „foarte simplu, prudent, direct”, şi care prin educaţie şi
cultură era predispus să înţeleagă problemele europene. Dar încă de la început s-a
spus că „America se va angaja în Europa în măsura în care, uniunea europeană
făcându-se, Comunitatea Europeană va contribui eficient la reglementarea
problemelor mondiale; de exemplu prin ajutorarea ţărilor subdezvoltate, prin
276
Ca exemplu al acestei orientări pro-atlantice într-o perioadă în care Germania oscila între
implicare şi neutralitate, ministrul afacerilor externe al Republicii Federale a Germaniei, Heinrich von
Brentano – prieten loial şi sigur al lui Jean Monnet – îi disputase preşedinţia Adunării parlamentare a
CECO în 1952 lui Paul Henri Spaak.
277
În textul de faţă prin Occident înţelegem acele naţiuni cu tradiţională deschidere atlantică,
şi care şi-au forjat, din secolul al XVI-lea începând, un „reflex atlantic”, treptat devenit global: Marea
Britanie, Franţa, Ţările de Jos (ca principali beneficiari ai comerţului maritim internaţional), Spania,
Portugalia (principalele contributoare la cucerirea Atlanticului şi a Americilor), dar şi zonele imediat
adjacente faţadei atlantice a continentului european: Belgia – cu Luxemburgul –, Italia (triplă sursă a
civilizaţiei Europei atlantice şi totodată marea moştenitoare a dinamismului economic al
Mediteranei), statele Scandinaviei (fără Finlanda), fără a uita Germania şi Austria, istorice plăci
turnante ale Europei atlantice între Europa central-răsăriteană şi Marea Neagră.
154
stabilitatea monetară a Vestului.” Aceste idei au doar parţial acoperire în realitatea
de azi, însă în epocă erau vitale pentru a reafirma legătura specială existentă între
Europa – redusă la occidentul ei – şi Statele Unite ale Americii. Pornind de aici, la
4 iulie 1962 în Statele Unite se semna o „Declaraţie de interdependenţă” împreună
cu Comunitatea Economică Europeană, în care cele două entităţi păreau dispuse să
instituie între ele o „asociaţie de parteneri egali între noua uniune care se
formează în Europa şi vechea uniune americană fondată la Philadelphia cu două
secole în urmă.” Tentaţia istoricistă nu poate scăpa ochiului avizat fără un surâs,
Statele Unite fiind pentru prima dată în postura de a putea evoca vreo (singura)
superioritate cronologică în comparaţie cu Europa; este totodată şi o încercare de a
plasa construcţia europeană în umbra celei americane pe care, aparent, ar copia-o…
Connaisseur-ii evoluţiei de şapte ori centenare a ideii de unitate europeană nu se
vor lăsa înşelaţi de acest artificiu.
Textul mai adăuga: „Statele Unite privesc această întreprindere cu speranţă
şi admiraţie. Nu considerăm o Europă unită ca o rivală, ci ca un partener.”
Precizarea era în anii ’60 necesară, având în vedere că o altă uniune, dar de consilii
(soviete), se constituise într-o rivală a Statele Unite ale Americii. Un an jumătate
mai târziu – după asasinarea lui Kennedy şi trecerea mai-puţin-rafinatului Lyndon
B. Johnson la Casa Albă – „Declaraţia de interdependenţă” devenise literă moartă,
chiar dacă scrisă în aur. Patru decenii mai târziu însă, după zeci de dispute de o
parte şi de alta a Atlanticului de nord, de rivalităţi efective împinse uneori până la
duritate, din fraza mai sus citată nu a mai rămas decât o formalitate de curtoazie.
Efectul cel mai important al decolajului transnaţional din 1957 a fost
revigorarea reticenţei „suveraniştilor” faţă de marile procese de transformare care,
odată antrenate, aveau ca şi consecinţă directă reducerea – mai mult sau mai puţin
vizibilă – a puterii de decizie care revenise, în ultimul secol jumătate, statului
naţional. Zilele de reuşită ale Europei păreau evanescente: din 1963 până în 1973,
anul Europei Unice pe scena internaţională, au existat mai multe discordii decât
concordii. Fără a neglija rolul dublei crizei petroliere, din 1973 până în 1981 avem
perioada de silentium, încoronată cu o celebră formulă, „euroscleroza”, maladie a
deficienţei economice şi a neîncrederii politice urmată de o convalescenţă din care
Europa iese doar după venirea la putere, din 1979–1980–1981 a quintei anilor ’80:
Reagan, Mitterrand, Thatcher, Kohl şi Gorbaciov, sau mai degrabă Reagan,
Mitterrand, Thatcher, Kohl şi Delors. Ritmul anilor 1981/1984–1995 a fost atât de
dinamic şi bogat pentru că, în rândul însuşi al Quintei, se reuneau pe scena
europeană trei caractere înrudite: Mitterrand, Kohl şi Delors278.
278
Există o subtilă asemănare între rolul lui Jacques Delors la 1989 şi cel al lui Metternich la
1815, fiecăruia revenindu-i rolul de a superviza – dacă nu a crea – o nouă ordine europeană după
prăbuşirea unui edificiu politic anterior: blocul socialist sovetizat şi respectiv Imperiul francez al lui
Napoléon. Fiecare a trebuit să supravegheze şi la menţinerea acestei noi ordini europene folosindu-se
de o alianţă de state : Franţa şi Germania, în primul rând, pentru Delors, Prusia şi Rusia pentru
Metternich. Amândoi au avut iniţiativă şi anvergură – ceea ce le conferă laurii istoriei –, amândoi au
prezidat asupra unor concepte de stabilizare (criterii de aderare la unul, legitimitate la celălalt). Îi
deosebesc însă principiile în numele cărora acţionau: liberalismul regularizat la Delors, neo-absolutismul la
155
În pofida avansurilor de după 1957, anii ’60 – şi mai ales 1964–1966 – sunt
consideraţi de Monnet ca o înnămolire. Criza scaunului gol, promovată de Franţa în
numele interesului de stat şi lovind în ideea transnaţională, nu era un element care să
poată contribui la edificarea CEE, ci la bruscarea evoluţiei ei. După găsirea
„compromisului” la Luxemburg, care reactualiza o procedură pe care Monnet o
respinsese încă de la început (unanimitatea şi veto-ul), acestuia nu îi rămâne decât să
privească, acum, de pe margine, la 78 de ani, mersul unităţii europene… Monnet găsea
în aceeaşi măsură incorectă propunerea lui De Gaulle a „Europei patriilor”, „de la
Atlantic la Urali”, opinie născută totodată din dorinţa generalului de a da naştere unei a
treia căi europene, între cea americană şi cea sovietică, dar şi din persistenta idee a lui
De Gaulle că Franţa trebuie să conducă procesul de integrare europeană, păstrându-şi
totodată preeminenţa. Monnet nu agreea deloc formula „atlanto-uralice”:
Propunerea generalului De Gaulle se bazează pe noţiuni perimate. Ele fac totală
abstracţie de experienţa care ne-a arătat, printr-o succesiune de eşecuri, că e imposibil
să reglezi probleme europene între state care îşi păstrează deplina suveranitate.
În rest, apele anilor ’60 nu sunt tulburate de mari proiecte de construcţie
europeană, decât de reamenajări şi amendări ale instituţiilor (Comisiile sunt
fuzionate, taxele vamale eliminate). Interpretarea pe care o dă Monnet unor
asemenea perioade de lentoare e plină de bun-simţ: „Timpul răbdării nu trebuie să
fie cel al inacţiunii.”279 Într-adevăr, există un timp pentru meditaţie, pentru
expectativă, un alt timp pentru acţiune. Însă după practica ultimilor 50 de ani, cei
din zorii secolului XXI se pot întreba când vor avea certitudinea că se gândeşte şi
meditează când trebuie, şi că se acţionează când trebuie ? Eşecurile unor vaste
planuri europene – de la Comunitatea Europeană a Apărării şi până la căderea
tratatului de Constituţie pentru Europa, trecând prin repetatele fracturi ale
sistemului monetar european în anii ’80 – dovedesc din plin că niciodată nu se
poate avea vreo iniţiere în acest „secrete al zeilor” care e ritmul universal
convenabil al unificării.
… Pe 18 august 1966 Monnet aşternea pe hârtie una din acele fraze care,
fără a avea necesarmente un sens, ţâşnesc din subconştient şi se cer marcate doar
pentru a constitui un punct de plecare mai bun: „Libertatea este civilizaţie”.
Civilizaţia însemna reguli alături de instituţii: adică – am spune altfel – acest reglaj,
arhitectural structurat, al unei societăţi umane conştiente de sine şi care îşi caută
Binele. Civilizaţia subsuma, în viziunea lui Monnet, reguli şi instituţii pentru că
dezvoltarea umană e obiectivul esenţial al tuturor eforturilor noastre şi nu pentru
afirmarea patriei, fie ea mare sau mică. Este un privilegiu a te naşte Om. E un
privilegiu a te naşte în civilizaţia noastră (…) Trebuie să ne menţinem civilizaţia
care e atât de avansată faţă de restul lumii. Trebuie să ne organizăm civilizaţia şi
acţiunea comună către pace. Şi cum să o faci fără a folosi acţiunea comună a
Metternich. Deşi aparent opuse, liberalismul secolului XX şi neo-absolutismul începutului de secol

XIX se regăsesc într-un teritoriu comun : ambele sunt fidele transnaţionalismului.
279
156
Europei şi Americii care au împreună cele mai mari resurse ale lumii280,
împărtăşesc aceeaşi civilizaţie…281
Ultima mare contribuţie a lui Jean Monnet la sistemul instituţional european
a fost susţinerea ideii lui Giscard d’Estaing de creare a unei instituţii superioare
Consiliului de Miniştri. Anterior, în discuţiile cu diverşi şefi de stat şi cancelari sau
prim-miniştri, Jean Monnet propusese instituirea unui „consiliu suprem” al Europei
(formulă delicată aleasă deoarece Edward Heath – pentru a evita tumultul în opinia
publică britanică – se opusese folosirii termenului „guvern”), al cărui rol ar fi fost
de a reflecta solidaritatea europenilor în faţa crizei petroliere, în faţa crizei
vietnameze, în dialogul cu Statele Unite, China sau U.R.S.S., şi care ar fi avut un
grad sporit de autoritate în direcţionarea şi dimensionarea construcţiei europene.
Valéry Giscard d’Estaing îşi aminteşte: „Jean Monnet a venit să mă vadă de
mai multe ori la Elysée. Eram bucuros să mă pot întreţine cu el, şi gustam
simplitatea şi vigoarea sintetică a gândirii sale. Nu se pierdea niciodată în detalii şi
nimic nu era derizoriu în demersul său intelectual. Percepea într-un mod firesc
dimensiunea exactă a lucrurilor, fie continentală, fie mondială. Doream să îi cer
sfaturi asupra modului de accelerare a unificării Europei. Era deja în vârstă şi
fragilizat. Am găsit la el mai multe încurajări decât sugestii. Aproba iniţiativa mea
de creare a Consiliul European. Metoda semăna cu a sa: empirică în aparenţă, dar
hotărâtă în fond. Obiectivul meu era de a obţine regularitatea reuniunilor şefilor de
stat şi de guvern europeni. Din momentul în care regularitatea era atinsă, întinderea
puterilor şefilor de guvern ar face restul şi ar consolida ea însăşi instituţia:
executivul european începea să se ivească; cooperarea politică ar prelungi într-un
mod firesc concluziile luate la întrunirile lor.”282
După prima reuniune din 1972, la Paris, Willy Brandt, cancelarul R.F.G.,
descria Consiliul European ca „un soi de conferinţă regulară a preşedinţilor,
vorbind liber şi fără să fie stânjeniţi de vreun „aparat” de probleme”; ea fixa
obiective ambiţioase şi precise. Atunci, la Paris, s-a luat o decizie mai târziu
transpusă într-o formulă celebră: „Statele membre ale Comunităţii, element motor
al construcţiei europene, îşi afirmă intenţia de a transforma înainte de sfârşitul
acestei decade relaţiilor lor într-o Uniune europeană.” Nu în 1980, ci în 1992, cu
un decalaj de 12 ani, acest lucru avea să se întâmple. Tot atunci se proiecta un Fond
Monetar European şi un Fond de Dezvoltare Regională. Trei decenii mai târziu faţă
280
În perioada în care Monnet scria aceste rânduri, Marea Britanie încă mai păstra porţiuni
din vechiul ei Imperiu colonial, avea sub protectorat emiratele din Golful Persic (până în 1973) şi se
afla în foarte strânse relaţii cu „dominioanele” din Commonwealth (Canada, Australia şi Noua
Zeelandă); Franţa încerca să păstreze sudul Algeriei, bogat în petrol, şi menţinea fragmente din
teritoriile coloniale din Africa (Djibouti, Comore) şi Pacific (Noua Caledonie); Portugalia era încă
posesoarea Imperiului său colonial (îl va controla până în 1974, format din Angola, Mozambic,
Guineea ecuatorială, Saõ Tome et Principe, Cabinda).
281
J. Monnet, op. cit., pp. 572–573.
282
Valéry Giscard DÈstaing, op. cit., p. 10. Monnet urma să îl felicite pentru d’Estaing
pentru o asemenea interpretare (p. 13).
157
de 1972, asemenea întruniri – departe de mai fi reuniuni „la gura sobei” – vor fi
deja fin reglate, desfăşurarea lor lăsând impresia celebrării unui „abscons rit
religios oriental”283.
Jean Monnet se stinge pe 16 martie 1979. Este doar un fel de a spune; ideea
lui Mitterrand de a-i transfera, în 1988, la Panthéon, rămăşiţele, îi asigură
imortalitatea. Elogiile şi criticile care i-au fost aduse îl fixează în conştiinţele
oamenilor politici. „Time Magazine” îl plasa pe aceeaşi poziţie cu De Gaulle, De
Gaulle îl numise „Inspiratorul”, Kissinger îl considera în 1974 drept singurul om de
pe Glob care a marcat puternic viaţa politică a celei de-a doua jumătăţi a
secolului XX: „Cred că putem afirma, fără riscul de a ne înşela, că nici un alt om
de pe Pământ nu a marcat şi modificat în acelaşi timp viaţa politică a timpurilor
noastre decât cel pe care îl onorăm azi… La finele războiului, domnul Monnet a
visat ca din distrugeri şi ruine, o Europă unită poate renaşte. Ceea ce era în 1946
o idee absurdă este azi o imagine tangibilă. Toţi aceia pe care dl. Monnet i-a
fermecat, criticat, inspirat şi condus la trezire atunci când imaginaţia noastră nu o
putea urma în totalitate pe a sa sunt îndreptăţiţi să fie mândri cu această ocazie.”
Monnet nu era necesarmente încântat de titlurile şi etichetele care i se
dădeau, fie şi elogiative. Când presa îl numea „Părintele Europei”, strâmba
depreciativ din nas: „ – Adică vrei să spui bunic ?”, replicase unui jurnalist care îl
intervieva284. Îi displăceau metaforele, cu toate că paternitatea proiectului european,
la modul practic, îi revenea cu desăvâşire; la modul ideatic, era precedat de secole
întregi de visători285.
Singurul titlu pe care l-a preferat Monnet a fost cel dat de jurnalistul britanic
John Devenport în august 1944: „Mister Jean Monnet de Cognac”, surclasat
probabil doar de cel alegoric de „Monsieur Europe” în virtutea căruia, în 1977,
Monnet a primit titlul unic în istorie de „cetăţean de onoare al Europei” oferite de
instituiţiile europene.
Iubea Monnet Europa, cumva ? Era pasionat de ea ca amor-pasiune, sau ca
amor-raţiune ? Sau nu a fost vreodată vorba de vreun sentiment… ? Întrebările atât
de indiscrete nu i-au plăcut niciodată (francezii au oroare, de altfel), iar Monnet nu
lasă să scape o urmă de sentiment în „Memoriile” sale… În definitiv, are vreo
importanţă ? Cert este că a dat Europei zeci de ani din viaţa lui, eforturi de
inteligenţă, căutări, replici, temporizări şi a furnizat oamenilor politici europeni un
model – ceea ce, per total, este mai mult decât un discurs pasionat şi mai durabil
decât o instituţie.
283
cf. Instituţiile Uniunii Europene. Evoluţie şi proiecte de reformă, coord. Nicolae Păun
(Nicolae Păun, A.-Ciprian Păun, Radu Albu-Comănescu, Mălina Petrescu, Dorin Domuţa, Sergiu
Mişcoiu), Cluj-Napoca, EFES, 2004, pp. 95–96 şi, mai amănunţit, pp. 277–282.
284
Mărturia lui Richard Mayne, fost colaborator al lui Monnet în Comitetul de acţiune pentru
Statele Unite ale Europei, în Témoignages.
285
Cf. Denis de Rougemont, Vingt-huit siècles d’Europe, Paris, Editions Payot, 1990 şi Ecrits
sur l’Europe – œuvres complètes, Paris, Flammarion, 1990.
158
Derapajele din primii ani ai secolului XXI – catalogabile drept schisme faţă
de principiile europene, erezii apărute din ambiţii naţionale – nu sunt decât una din
expresiile edificării europene. Nu sunt nici primele, nici ultimele din marea lucrare,
opus magnificus, care se ţese pe un continent întreg pentru a da naştere unei
formaţiuni geopolitice fără precedent în istorie. Marele mesaj al lui Monnet, şi cel
mai plin de încredere, este cel al posibilităţii efective de realizare a unităţii
europene, de compunere a ei, de menţinere a ei.
Rădăcinile Comunităţii sunt puternice, ele merg adânc în solul Europei. Au
supravieţuit unor anotimpuri proaste, vor mai suporta şi altele. La suprafaţă,
aparenţele se schimbă şi e normal ca de-a lungul unui sfert de secol generaţiile să
se succeadă cu ambiţii diferite, ca imaginile Trecutului să se şteargă şi ca echilibrul
lumii să fie reînnoit. Când văd persistenţa sentimentelor europene în acest decor în
plină mutaţie şi strabilitatea instituţiilor comunitare, nu mai sunt dubii că e [de fapt]
vorba de o puternică mişcare de fond pe măsura epocilor istorice.286
286
J. Monnet, op. cit., p. 615.
159
EUROPA, PROIECTUL UNEI VIEfiI.
ROBERT SCHUMAN∗
SERGIU MI™COIU, LAURA HERfiA
Robert Schuman s-a născut la 29 iunie 1886 la Luxemburg, în sânul unei

familii mixte – cu tată francez şi mamă luxemburgheză. După studii liceale
realizate la Metz – oraş din Lorena de Nord, aflat la acea vreme în Germania -
Robert Schuman a făcut studii de drept la prestigioasele universităţi din Berlin,
München, Bonn şi Strasbourg, specializându-se în drept civil şi comercial. În 1912,
cel care avea să devină viitorul Ministru de Externe al Franţei îşi deschide un
cabinet de avocatură la Metz, desfăşurând totodată activităţi intense în cadrul
organizaţiilor apropiate Bisercii Catolice. Între 1914 şi 1918, Robert Schuman se
înrolează în serviciul auxiliar al Wehrmacht-ului, fiind, mai apoi, în urma unor
probleme de sănătate, detaşat în serviciile administraţiei civile ale Germaniei la
Boulay (1915). Abandonează serviciul public în Germania pentru mult mai
profitabila activitate de avocat, profesia pe care însă nu o va exercita decât pentru o
scurtă perioadă de timp, rămânând membru al baroului oraşului Metz până în
1963). Cariera politică pe care tânărul Schuman o preconiza dintotdeauna a fost
însă posibilă doar odată cu reintegrarea Alsaciei şi Lorenei de Nord în teritoriul
Republicii Franceze, moment în care el este ales deputat în departamentul Moselle,
ocupând postul de membru al Comisiei juridice a Adunării Naţionale. În 1920, este
numit membru al Consiliului Consultativ al Alsaciei şi Lorenei, devenind, în scurt
timp, Preşedinte al Comisiei acestui Consiliu şi direcţionând, în această calitate,
chestiunile legate de administrarea generală a celor două regiuni – Alsacia şi
Lorena de Nord – cât şi problemele cu un grad mai mare de specificitate juridică
legate de integrarea celor două regiuni. Mandatul său de deputat va fi reconfirmat
în 1924, Robert Schuman bucurându-se de sprijinul şi încrederea locuitorilor
departamentul Moselle.
Schimbarea cetăţeniei a adus cu sine, în mod inevitabil, confruntarea cu un
nou sistem de valori, care plasa în centru laicitatea, prin Legea din 1905. Faţă de
acest cadru legislativ, care încuraja în mică măsură activităţile politice ale
organizaţiilor şi personalităţilor apropiate de Biserica Catolică şi asociate acesteia,
Robert Schuman şi-a arătat în repetate rânduri dezaprobarea, militând, în mod
constant, pentru menţinerea cutumelor germane privind rolul Bisericii în societate.
Poate că reuşita sa cea mai importantă din această perioadă este tocmai menţinerea
regimului confesional din Alsacia anterior Legii din 1905, inclusiv a sistemului
∗
Textul a fost publicat în vol. Nicolae Păun (coord.), Actualitatea mesajului fondatorilor
Uniunii Europene, Cluj-Napoca, EFES, 2006, pp. 85–96.
160
şcolilor catolice. Contrar Legii din 1905, care resticţiona, mergând până la a
interzice, implicarea Bisericii catolice în viaţa politică a Franţei, Robert Schuman
rămâne consecvent educaţiei şi principiilor sale şi militează în mod neîntrurupt
pentru menţinerea rolului Bisericii catolice în funcţionarea politică a societăţii
franceze. Creştin-democrat convins, Schuman a sprijinit constituirea unor secţiuni
departamentale ale Confederaţiei franceze a muncitorilor creştini din Moselle şi a
fost favorabil legislaţiei sociale adoptate începând cu 1928, legislaţie prin
intermediul căreia angajaţii beneficiau de asigurări medicale şi de primele concedii
plătite. Prolixitatea activităţii sale politice este confirmată de realegerea sa
neîntreruptă în 1928, în 1932 şi în 1936, ca deputat în Adunarea Naţională şi, mai
apoi, în 1940, de numirea sa ca sub-secretar de Stat pe probleme de refugiaţi.
Cariera sa va fi curmată în mod injust prin arestarea sa de către Gestapo la
14 septembrie 1940. După mai multe schimbări de locaţie, Robert Schuman va fi
consemnat la domiciliu, din aprilie 1941, la Neustadt, în Palatinat. În august 1942,
după mai multe tentative, Schuman va evada din acest domiciliu forţat şi va intra în
clandestinitate, alăturându-se maquis-urilor Rezistenţei. În 1944, odată cu
Eliberarea, el revine în Lorena sa natală, unde este reales ca deputat şi membru al
Comisiei de Finanţe a Adunării Naţionale, funcţie pe care o va ocupa între
noiembrie 1945 şi mai 1946. Cooptat în Cabinetul lui Paul Ramadier, el ocupă
funcţia de Ministru de Finanţe, din ianuarie până în noiembrie 1947. Între
noiembrie 1947 şi iulie 1948, în urma unor evoluţii conjuncturale favorabile,
Robert Schuman este numit Prim-ministru, din partea MRP (Mişcarea Republicană
Populară, de orientare creştin-democrată). Schuman va fi nevoit să părăsească
această funcţie şi datorită politicii sale de restrângere a consumului şi de menţinere
strictă a echilibrului bugetar. Părăsirea funcţiei de Preşedinte al Consiliului de
Miniştri nu a însemnat însă nicidecum declinul activităţii sale politice, ci, din
contră, prin numirea sa în funcţia de Ministru al Afacerilor Externe, continuarea şi,
practic, apogeul acesteia.
Tocmai aceasta este perioada în care Robert Schuman va susţine cu
înverşunare proiectele reconcilierii istorice franco-germane şi ale creării unor
structuri economice şi politice europene unite. Considerând că la rădăcina rivalităţii
istorice franco-germane se află capacitatea fiecăruia dintre cele două state de a-l
anihila pe celălalt, Schuman îşi direcţionează eforturile în sensul plasării întregii
producţii franceze şi germane de cărbune şi oţel sub o autoritate comună. Astfel,
prin faimoasa sa declaraţie din 9 mai 1950, Schuman indică în mod clar liniile
politicii externe pe care cele două state ar trebui să le urmeze în anii 1950, în
centrul acestora aflându-se preocuparea pentru gestionarea comună a capacităţii
industriale în domeniul exploatării cărbunelui şi producţiei oţelului. Reorientarea
acţiunii economice a Franţei şi a Germaniei dinspre exploatarea resurselor şi
producţia industrială în scopul fabricării armamentului înspre exploatarea şi
producţia destinate unor scopuri paşnice trebuia să constituie principalul obiectiv
politico-economic al celor două state. În acest sens, crearea Comunităţii Europene
161
a Cărbunelui şi Oţelului (Franţa, Germania, Belgia, Luxemburg, Olanda, Italia), în
1951, având în fruntea sa o Înaltă Autoritate (cu sediul la Luxembourg), reprezintă,
fără îndoială, un succes personal al lui Robert Schuman, transpus la nivel european
prin punerea bazelor comune ale dezvoltării economice pe termen lung. Dacă fără
planul economistului şi co-fondatorului Jean Monnet, CECO nu ar fi existat,
meritul lui Schuman este mai ales acela de a fi sprijinit diplomatic marea
reconciliere franco-germană.
Planurile lui Schuman ţintesc însă mult mai departe decât atât. El
anvizajează sprijinirea unui proiect federalist propus de René Pleven –
Comunitatea Europeană de Apărare şi Comunitatea Politică Europeană. Acesta nu
s-a bucurat de sprijinul parlamentarilor francezi, fiind respins eliminat prin votul
Adunării Naţionale, în august 1954. Conform acestor proiecte, se dorea crearea
unei armate comune şi, practic realizarea unei federaţii politice europene, proiecte
pentru care elitele politice ale vremii nu erau încă pregătite. Cu toate că Robert
Schuman a continuat să susţină proiectele federaliste, prin prezidarea Mişcării
Europene, între 1955 şi 1961, aceasta nu a reuşit să îşi ducă la îndeplinire, în mod
direct, obiectivele. Robert Schuman se va fi dedicat, începând cu 1953 exclusiv
proiectelor europene, acestea culminând cu succesul fuziunii celor trei Comunităţi.
Reorientarea politică a „eurofililor” a determinat în schimb un sprijin din ce
în ce mai consistent în favoarea creării Comunităţii Economice Europene şi
Comunităţii Europene pentru Energie Atomică – Euratom, pecetluită prin Tratatul
de la Roma, din 1957. Robert Schuman a fost ales ca prim Preşedinte al Adunării
Comunităţilor Europene, precursoare a Parlamentului European, funcţie pe care a
ocupat-o între 1958 şi 1960. Eforturile lui Schuman au contribuit în mare măsură la
crearea unui climat politic favorabil demarării proiectului european, însă meritul
Tratatului de la Roma aparţine, mai degrabă, decidenţilor aflaţi în funcţie la
momentul respectiv, mai ales Prim-ministrului Guy Mollet.
Ideile politice ale lui Robert Schuman se regăsesc astfel în ansamblul
activităţii sale, consecvenţa fiind, fără îndoială, caracteristica cea mai importantă a
întregii proiecţii asupra unei Europe unite. În cele ce urmează, ne vom apleca
asupra principalelor idei şi programe politice, aşa cum au fost evidenţiate şi
explicitate în lucrările şi cuvântările acestuia, şi mai ales din cartea sa Pentru
Europa. Dăruirea sa în edificarea proiectului european reiese în mod direct din
diagnosticul făcut de acesta asupra situaţiei Europei postbelice, asupra
precedentelor istorice şi culturale care permit formularea coerentă a unui proiect de
unificare a Bătrânului Continent, sub egida principiilor democraţiei şi cooperării
între naţiunile europene.
Divizarea Europei ñ un anacronism absurd
Europa imaginată de Schuman trebuie înţeleasă ca „o uniune, o coeziune, o

coordonare”, conditio sine qua non fiind, din punct de vedere politic, „înţelegerea
162
durabilă, organică, instituită între diferite ţări”, iar rolul inerent semnificativ pe
care ea îl va juca într-o „organizare raţională a lumii” va transpare din obiectivele
pivotale ale acesteia: solidaritatea şi cooperarea internaţională. Această „acţiune de
pace” nu urmăreşte, în interiorul Bătrânului Continent, o fuzionare a statelor,
nicidecum o nivelare sau egalizare a diversităţii statelor europene; de asemenea, nu
e vorba nici de o disipare a rolului actorului naţional, şi nici de crearea unui
superstat. Politica constructivă europeană, în viziunea lui Schuman, ia în calcul
realităţile istorice, trecutul glorios al continentului, dar şi diversitatea acestuia,
resentimentele, antagonismele, rivalităţile, interesele şi memoria fiecărui stat
european, iar noua structură a Europei unite trebuie să se bazeze pe aceste vechi
temelii, înţelese ca rezultat al unui proces evolutiv, ce trebuie respectat. Astfel,
„supranaţionalul se va sprijini pe fundamente naţionale”.287 Edificarea europeană,
consideră Schuman, „nu este în contradicţie cu idealul patriotic al fiecăruia dintre
noi”, iar organizarea supranaţională trebuie concepută, în acest context, ca una care
„depăşeşte naţiunea, nu pentru a o diminua şi înghiţi, ci pentru a-i permite să
evolueze într-un câmp de acţiune mai mare şi mai elevat. Naţiunea are o vocaţie
nu numai faţă de proprii săi membri, dar în mod egal şi faţă de celelalte naţiuni.
Nu ar putea deci să se limiteze la primul său rol”.288
Robert Schuman reiterează faptul că a construi Europa nu mai înseamnă a
folosi vechile formule ale alianţelor şi tratatelor efemere, ale înţelegerilor
neinspirate şi de moment, „făcute şi desfăcute după bunul plac al ambiţiilor şi
resentimentelor” monarhilor; „o sarcină europeană, constructivă şi valabilă,
constă, fără nici un dubiu, în asigurarea păcii colective împotriva oricărei
agresiuni posibile. Precum pacea, securitatea a devenit indivizibilă. Aceasta este
condiţia oricărei libertăţi şi prosperităţi, cele două obiective ale unui stat
democratic contemporan”.289
Proiectul european al lui Robert Schuman nu caută să elimine frontierele
etnice şi politice, întrucât „acestea sunt stabilite de istorie: nu avem pretenţia de a
corecta istoria şi nici de a inventa o geografie raţionalizată şi dirijată. Ceea ce
dorim este să înlăturăm rigiditatea frontierelor, aş spune ostilitatea lor
intransigentă”; rolul acestora se concretizează în a delimita „sarcinile specifice ale
fiecărei ţări, responsabilităţile şi iniţiativele care vor fi proprii în acest ansamblu
de probleme” […] în loc să fie bariere care separă, acestea vor trebui să devină
linii de contact, unde se organizează şi se intensifică schimburile materiale şi
culturale”.290
Dedicaţia lui Robert Schuman în sensul susţinerii proiectului european se
vădeşte în rândurile de mai sus nu sub forma unei subminări pan-europene a
287
R. Schuman, Pentru Europa, Fundaţia Robert Schuman, pp. 21-24.
288
Ibidem, p. 26.
289
Ibidem, p. 28.
290
Ibidem, pp. 29-30.
163
naţiunilor, ci sub cea a unei cooperări de lungă durată între statele naţionale şi o
entitate instituţională europeană, ale cărei reguli şi instituţii rămân să fie stabilite.
Înainte de a deveni o alianţă militară sau politică, Europa trebuie să devină o
comunitate culturală în sensul cel mai înalt al acestui termen
„Splendida izolare” reprezintă, în viziunea lui Schuman, o greşeală a
trecutului şi o alternativă defectuoasă şi înşelătoare a viitoarei organizări europene.
„Naţiunile, departe de a-şi fi suficiente, sunt solidare unele cu altele”, iar această
interdependenţă este reclamată de idealul comun privind menţinerea păcii şi
apărarea împotriva agresiunilor. În cadrul filozofiei politice a lui Robert Schuman,
metoda unificării europene nu plasează în centrul eforturilor neapărat instituţiile
europene, întrucât „crearea lor va urma drumul spiritelor”. Esenţială pentru
construcţia europeană este cultura, înţeleasă aici ca un liant al popoarelor europene.
Astfel, Europa unită treptat (întrucât „trebuie acţionat pe etape, în sectoare din
punct de vedere psihologic pregătite”) trebuie să permită, în primul rând, o liberă
circulaţie a ideilor.291
Acestă orientare care privilegiază cultura europeană – ale cărei fundamente
sunt cunoscute atât de bine de către fondator – reprezintă, pe de o parte, o chestiune
de fineţe diplomatică a lui Schuman, acesta fiind conştient de faptul că, în vremea
sa, iniţierea unui proiect pan-european care să plece din start de la reamenajarea
spaţiului politic ar fi fost sortită eşecului. Pe de altă parte, însă, Robert Schuman
era un european convins în sensul profund al acestei sintagme – mai ales prin aceea
că achiesa în mod natural la valorile culturale europene, cel puţin în aceeaşi măsură
în care era afin cu valorile culturale franceze şi germane.
Pe termen lung, integrarea economic„

este condi˛ionat„ de integrarea politic„
În viziunea lui Robert Schuman, proiectul european nu se poate înfăptui

exclusiv pe baza unei integrări economice a statelor europene. Componenta politică
trebuie să însoţească şi să potenţeze efectele integrării economice, reprezentând un
cadru necesar punerii în comun a resurselor materiale şi spirituale ale naţiunilor
europene. Fără voinţa politică a elitelor europene, proiectul european ar fi putut fi,
de la inceput, asociata cu un hazard.
Integrarea economică pe care suntem pe cale să o realizăm nu se concepe, în
timp, fără un minimum de integrare politică. Este un complement logic, necesar,
trebuie ca noua Europă să aibă un fundament democratic, încât consiliile,
comitetele şi alte organe să fie plasate sub controlul opiniei publice, un control care
să fie eficient, fără ca totuşi să paralizeze acţiunea şi iniţiativele utile. Integrarea
europeană trebuie, de o manieră generală, să evite erorile democraţiilor noastre
291
Ibidem.
164
naţionale, mai ales excesele de birocraţie şi tehnocraţie. Complicarea mecanismelor
administrative şi acumularea serviciilor nu sunt o garanţie contra abuzurilor, ci
sunt, câteodată, ele însele rezultatul supralicitării şi favoritismului. Anchilozarea
administrativă este primul pericol care ameninţă serviciile supranaţionale.292
Europa este înfăptuirea unei democraţii generalizate în sensul cel mai creştin
al cuvântului. Formula Europei unite a lui Robert Schuman conţine două
dimensiuni indispensabile. Pe de o parte, democraţia, căreia fondatorul îi atribuie
definiţia dată de Lincoln „guvernarea poporului către popor şi pentru popor”, iar
pe de altă parte creştinismul, de care prima este legată „din punct de vedere
doctrinar şi cronologic”.293 În cadrul construcţiei Europei, programul „unei
democraţii generalizate în sensul creştin cuvântului” este explicat de următoarea
afirmaţie a fondatorului:
Deja Comunitatea Cărbunelui şi a Oţelului, Euratom-ul şi Piaţa Comună, cu
libera circulaţie a produselor, a capitalurilor şi a oamenilor, sunt instituţii care
modifică profund şi definitiv relaţiile dintre state; ele devin, într-o oarecare măsură,
sectoare, provincii ale aceluiaşi ansamblu. Şi acest ansamblu nu va putea şi nu va
trebui să rămână o întreprindere economică şi tehnică: îi trebuie un suflet,
conştiinţa afinităţilor sale istorice şi a responsabilităţilor sale prezente şi viitoare
[…]”294
Robert Schuman este, din nou, consecvent principiilor sale creştin-
democrate, apărând ideea conform căreia Europa unită nu poate fi altfel decât afină
cu principiile universale ale catolicismului (în sens etimologic) şi cu spiritul
democratic. Menţinerea vie în conştiinţa europenilor a valorilor fondatoare ale
civilizaţiei europene este considerată de către Schuman ca reprezentând o
consistentă bază pentru demararea proiectului european, mai cu seamă în ceea ce
priveşte legitimarea afectivă şi valorică a acestuia în rândurile cetăţenilor Europei.
Anglia va accepta integrarea Ón Europa,

doar constr‚ns„ de evenimente
Intuiţia lui Robert Schuman în ceea ce priveşte indisponibilitatea – cel puţin,

temporară – a Marii Britanii de a se alătura proiectului european a fost, la rândul ei,
confirmată de evenimentele anilor 1950–1960. În acest sens, Robert Schuman
obervă că:
Anglia reprezintă, în mod particular, spiritul vechilor ţări europene, dată
fiind poziţia insulară şi cosmopolită, tradiţională, instinctiv neîncrezătoare în orice
inovaţie ideologică, dar, în acelaşi timp, atât de suplă în adaptarea instituţiilor sale
străvechi la circumstanţe noi, atât de ingenioasă în interpretarea obiceiurilor
292
Ibidem, pp. 98–9.
293
Ibidem, p. 44.
294
Ibidem, p. 56.
165
nescrise. Anglia resimte o prejudecată infailibilă contra textelor precise şi scrise
care fac plăcere juriştilor continentali [...] Pentru englezi, întâietatea aparţine
Commonwealth-ului, nu numai cronologic, ci şi sentimental.295
Fondator şi vizionar, Robert Schuman se înscrie, fără îndoială, în pleiada
personalităţilor marcante ale veacului al XX-lea, fiind cel care a deschis calea
integrării europene contemporare. Putem spune, fără teama de a ne înşela, că
Robert Schuman este personalitatea căreia îi datorăm însăşi existenţa Comunităţilor
Europene în forma în care le cunoaştem noi astăzi.
Robert Schuman, pentru istoria construcţiei europene, este unul dintre cei,
meritoriu numiţi „Fondatori”296.
295
Ibidem.
296
N. Păun, A. C. Păun, G. Ciceo, Europa unită, Europa noastră, Cluj-Napoca, Presa Universitară
Clujeană. 2003, p. 40.
166
DECLARAfiIA SCHUMAN ñ 9 MAI 1950*
Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale

cu pericolele care o ameninţă.
Contribuţia pe care o poate aduce civilizaţiei o Europă organizată şi activă
este indispensabilă pentru menţinerea unor relaţii paşnice. Asumându-şi, timp de
mai bine de 20 de ani, rolul de campioană a unei Europe unite, Franţa şi-a pus
dintotdeauna eforturile în slujba păcii. Nu am reuşit să realizăm o Europă unită şi
ne-am confruntat cu războaie.
Europa nu se va construi dintr-odată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin
realizări concrete care vor genera, în primul rând, o solidaritate de fapt. Alăturarea
naţiunilor europene împlică eliminarea opoziţiei seculare dintre Franţa şi Germania.
Orice acţiune întreprinsă trebuie să aibă în vedere, în primul rând, aceste două ţări.
În acest scop, guvernul francez propune ca măsuri imediate să fie întreprinse
într-o direcţie concretă, dar decisivă.
Guvernul Francez propune ca intreaga producţie franco-germană de cărbune
şi oţel să fie plasată sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizaţii
deschise şi altor state europene. Punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel
va asigura imediat stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică, un prim
pas către realizarea unei federaţii europene, şi va schimba destinele acelor regiuni
care s-au dedicat în trecut fabricării muniţiei de război, dar care au fost, în acelaşi
timp, permanent victime ale conflictelor.
Solidaritatea stabilită astfel la nivel de producţie va demonstra că orice
război între Franţa şi Germania devine nu numai inimaginabil, ci şi imposibil din
punct de vedere material. Înfiinţarea acestei unităţi de producţie puternice, deschisă
tuturor ţărilor care doresc să colaboreze, va pune bazele reale ale unificării
economice, angajându-se să le furnizeze tuturor ţărilor membre elementele de bază
pentru producţia industrială, în condiţii egale.
Această producţie va fi oferită lumii întregi, fără diferenţieri sau excepţii,
pentru a contribui la creşterea nivelului de trai şi pentru a promova realizările
paşnice. Cu mijloace suplimentare, Europa va putea să ducă mai departe realizarea
uneia dintre misiunile sale esenţiale:dezvoltarea continentului african.
În acest mod se va realiza, simplu şi rapid, acea fuziune a intereselor care
este indispensabilă pentru crearea unei comunităţi economice;aceasta ar putea fi
piatra de temelie a unei comunităţi mai largi şi mai complexe reunind ţări aflate
multă vreme în conflicte sângeroase.
Prin punerea în comun a producţiei de bază şi prin instituirea unei Înalte
Autorităţi, ale cărei decizii vor reuni Franţa, Germania şi alte state care vor adera la
*
Text integral. Comisia Europeană, Reprezentanţa Comisiei Europene Bucureşti.
167
aceasta, propunerea va conduce la stabilirea primelor baze concrete ale unei
federaţii europene, indispensabilă pentru menţinerea păcii. Pentru a promova
realizarea obiectivelor astfel definite, guvernul francez este pregătit să deschidă
calea negocierilor pornind de la următoarele considerente.
Sarcina pe care o va avea de îndeplinit Înalta Autoritate comună va fi de a
asigura, în cel mai scurt timp posibil, modernizarea producţiei şi îmbunătaţirea
calităţii acesteia;furnizarea, în condiţii egale, a cărbunelui şi oţelului pe pieţele din
Franţa şi Germania, precum şi pe pieţele din alte ţări membre;dezvoltarea în comun
a exporturilor către alte state; egalizarea şi îmbunătăţirea nivelului de trai al
muncitorilor din aceste ramuri industriale.
Pentru a îndeplini aceste obiective, pornind de la condiţiile de producţie diferite
din statele membre, propunem să se instituie o serie de măsuri cu caracter tranzitoriu,
cum ar fi aplicarea unui plan de producţie şi investiţii, stabilirea unui mecanism
compensatoriu pentru egalizarea preţurilor şi crearea unui fond de restructurare care să
faciliteze raţionalizarea producţiei. Circulaţia cărbunelui şi a oţelului între statele
membre va fi imediat scutită de toate taxele vamale şi nu va fi afectată de tarifele de
transport diferenţiate. Se vor crea treptat condiţii care vor permite o distribuţie cât mai
raţională a producţiei, la cel mai înalt nivel de productivitate.
Spre deosebire de cartelurile internaţionale, care au tendinţa de a impune practici
restrictive asupra distribuţiei şi exploatării pieţelor naţionale şi de a menţine profituri
mari, aceasta organizaţie va asigura fuziunea pieţelor şi extinderea producţiei.
Principiile şi acţiunile esenţiale definite mai sus vor face obiectul unui tratat
semnat între state şi înaintat spre ratificare parlamentelor din fiecare ţară.
Negocierile necesare pentru stabilirea măsurilor de aplicare se vor desfăşura cu
ajutorul unui arbitru numit de comun acord. Acesta va avea sarcina de a se asigura
că acordurile convenite corespund principiilor enunţate şi, în cazul în care se
ajunge la un impas, va decide ce soluţie urmează să fie adoptată.
Înalta Autoritate comună însărcinată cu administrarea întregului sistem va fi
alcătuită din personalităţi independente numite de guverne, respectându-se
principiul reprezentării egale. Guvernele vor alege de comun acord un preşedinte.
Deciziile Autorităţii se vor aplica în Franţa, în Germania şi în celelalte state
membre. În cazul în care deciziile Înaltei Autorităţi vor fi contestate, se vor lua
măsuri corespunzătoare.
Un reprezentant al Organizaţiei Naţiunilor Unite va fi acreditat pe lângă
Autoritate şi va întocmi un raport public pentru ONU de două ori pe an, pentru a
face un bilanţ al activităţii noii organizaţii, în special în ceea ce priveşte respectarea
obiectivelor pacifiste ale acesteia.
Instituirea Înaltei Autorităţi nu va prejudicia în niciun fel regimul de
proprietate asupra întreprinderilor. În exercitarea funcţiilor sale, Înalta Autoritate
comună va lua în considerare puterea conferită de Autoritatea Internaţională a
Ruhrului şi obligaţiile de orice natură impuse Germaniei, atât timp cât acestea
rămân în vigoare.
168
KONRAD ADENAUER ™I INTEGRAREA EUROPEANĂ*
GEORGIANA CICEO
Sunt şi rămân german, dar am fost deopotrivă dintotdeauna european şi am

simţit ca atare.297
1876 – se naşte la 5 ianuarie la Köln ca fiu al unui mărunt funcţionar;
1906 – este ales ca deputat al oraşului Köln pe listele Partidului Centrul;
1917 – este ales în unanimitate de Adunarea Consilierilor Municipali ca
primar al oraşului Köln pentru o perioadă de 12 ani; în 1929, este reales în această
funcţie; ca primar al unuia dintre cele mai importante oraşe vest-germane şi-a
dobândit reputaţia unui apărător al intereselor Köln-ului împotriva influenţelor
centralizatoare de la Berlin;
1933 – la mai puţin de două luni de la preluarea puterii de către naţional-
socialişti este constrâns să renunţe la funcţia de primar al Köln-ului; se retrage
pentru un an la mânăstirea benedictină Maria Laach din Munţii Eifel şi apoi la
Rhöndorf, lângă Köln; deşi a optat pentru o viaţă retrasă, departe de orice activităţi
conspirative sau de opoziţie, a făcut în mai multe rânduri obiectul unei atenţii
brutale din partea poliţiei secrete, în 1944 fiind arestat pentru scurt timp;
1945 – este repus în funcţia de primar al Kölnului de autorităţile americane
de ocupaţie; cinci luni mai târziu, după trecerea Kölnului în zona britanică de
ocupaţie este demis şi îi este interzisă orice fel de activitate politică;
1946 – joacă un rol decisiv în organizarea partidului Uniunea Creştin-
Democrată (CDU); în martie 1946 este ales preşedinte al CDU din zona britanicăde
ocupaţie, iar din octombrie 1950, odată cu unificarea CDU din cele trei zone de
ocupaţie devine preşedinte al Uniunii Creştin-Democrate, funcţie pe care o deţine
până cu un an înainte de moartea sa;
1948 – este ales ca preşedinte al Consiliului Parlamentar (adunare legislativă
însărcinată cu redactarea constituţiei viitorului stat vest-german);
1949 – este ales în funcţia de cancelar; până în 1955 deţine şi funcţia de
ministru de externe;
1963 – este nevoit să se retragă din funcţia de cancelar;
1967 – încetează din viaţă la 19 aprilie la vârsta de 91 de ani.
* Textul a fost publicat în vol. Actualitatea mesajului fondatorilor Uniunii Europene (coord.
Nicolae Păun), Ed. EFES, Cluj-Napoca, 2006, pp. 98–142.
297
Discurs susţinut de Konrad Adenauer la 24 martie 1946 în calitate de preşedinte al Uniunii
Creştin-Democrate din Zona britanică de ocupaţie în Aula Universităţii din Köln puţin după alegerea
sa în această funcţie. în Hans-Peter Schwarz (ed.), Konrad Adenauer. Rede 1917–1967. Eine
Auswahl, Stuttgart, Deutsche Verlags-Anstalt, 1975, pp. 82–106.
169
„La început a fost Adenauer – aşa ar putea fi descris pe scurt începutul
Republicii Federale Germania”298 în opinia istoricului german Arnulf Baring.
Chiar dacă această aserţiune a fost ulterior pusă în discuţie de un alt istoric german,
Helga Haftendorn, care a considerat că „la început au fost aliaţii”299, afirmaţia
trebuie privită în contextul specific Germaniei din perioada imediat postbelică,
marcat de absenţa unor structuri centrale de putere şi de existenţa doar la nivel
local şi regional a unor nuclee administrative, în care orice fel de discuţie cu privire
la o politică externă germană este relativ dificilă, atâta timp cât administrarea
Germaniei ca întreg, precum şi administrarea fiecărei zone de ocupaţie luată
separat era o prerogativă a autorităţilor de ocupaţie, iar în relaţia dintre acestea şi
germani era greu de fixat o linie clară de demarcaţie între politica internă şi cea
externă, şi ţine seama de rolul pe care primul cancelar german l-a jucat în
restabilirea deplinei suveranităţi a ţării sale şi reintegrarea sa în comunitatea
statelor lumii. Din această perspectivă, integrarea europeană a reprezentat pentru
părintele statului vest-german deopotrivă un obiectiv în sine şi un mijloc pentru
atingerea unui important obiectiv de politică externă al germanilor, şi anume,
redobândirea deplinei suveranităţi.
Adenauer a fost unul dintre cei mai buni tacticieni ai scenei politice
germane. El dispunea de două avantaje relativ rar de găsit la politicienii germani:
era deschis compromisurilor şi avea umor300. Ştia cum să iasă din situaţii în care
alţii s-ar fi putut împotmoli şi cum să facă ca problemele sensibile, de principiu, să
nu îi stea în drum. Este fără îndoială meritul lui Adenauer de a fi reuşit să se
impună ca o personalitate de referinţă a Germaniei postbelice în condiţiile
atomizării vieţii politice germane care a urmat încheierii celui de-al Doilea Război
Mondial. Primul pas în acest sens l-a reprezentat alegerea sa în funcţia de
preşedinte al Consiliului Parlamentar, organism căruia aliaţii îi încredinţaseră în
iunie 1948 sarcina redactării Constituţiei301. Nimeni nu îl mai credita în acel
moment pe Adenauer, proeminent politician renan din perioada interbelică aflat
acum la venerabila vârstă de 72 de ani, cu şansa de a mai avea un cuvânt de spus în
politica germană. Deşi contribuţia lui Adenauer la redactarea Constituţiei viitorului
stat vest-german este relativ greu de evaluat, având în vedere că activitatea sa era
legată în principal de medierea discuţiilor care aveau loc în cadrul Consiliului, este
indiscutabil meritul său de a fi reuşit ca, prin contactele pe care le-a stabilit în
calitate sa de preşedinte al acestui organsim cu conducătorii militari aliaţi, să se
impună ca purtător de cuvânt al germanilor în relaţia cu autorităţile de ocupaţie,
298
Arnulf Baring, Außenpolitik in Adenauers Kanzlerdemokratie, München, Deutsche Taschenbuch
Verlag, 1994, pag. 1.
299
Helga Haftendorn, Deutsche Außenpolitik zwischen Selbstbeschränkung und Selbstbehauptung,
Stuttgart, Deutsche Verlags-Anstalt, 2001, pag. 17.
300
Sebastian Haffner, op. cit., pag. 205.
301
În legătură cu acest moment de cotitură în cariera postbelică a lui Konrad Adenauer şi rolul
jucat de el în Consiliul Parlamentar vezi pe larg Rudolf Morsey, Die Rolle Konrad Adenauer im
Parlamentarischen Rat, în „Viertelsjahrshefte für Zeitgeschichte”, 18(1), 1970, pp. 62–94.
170
luând treptat locul preşedintelui Conferinţei premierilor landurilor care îndeplinise
până atunci acest rol. A folosit această poziţie nu numai pentru a discuta cu aliaţii
probleme tehnice legate de „legea fundamentală” 302, dar şi pentru a prezenta
acestora gândurile, nemulţumirile şi temerile conaţionalilor săi. A făcut acest lucru
cu foarte mult tact şi demnitate astfel încât aliaţii înşişi au ajuns să îl prefere ca
partener de dialog unor politicieni mult mai bine apreciaţi în rândul populaţiei
germane, cum ar fi, spre exemplu, social-democratul Kurt Schumacher,303 cel mai
redutabil adversar politic al său.
Adenauer a câştigat încrederea occidentalilor prin susţinerea ideii de
unificare a continentului european, aversiunea faţă de Prusia şi anticomunismul său
instinctiv în anii formării celor două blocuri304. Concepţia sa cu privire la viitorul
Germaniei în Europa s-a potrivit mult mai bine cu planurile aliaţilor occidentali cu
privire la Germania în condiţiile în care aceştia au trebuit să accepte ideea divizării
statului german. După alegerea sa în funcţia de cancelar al Republicii Federale
Germania, Adenauer a continuat această linie politică în ciuda opoziţiei pe care a
avut-o de întâmpinat pe plan intern. Este important de subliniat „că ideile sale
politice sunt adânc înrădăcinate în trecutul său personal. Nu este un oportunist, ci,
dimpotrivă, un om cu o singură idee”305.
Concep˛ia lui Konrad Adenauer cu privire

la integrarea european„ ∫i locul Germaniei Ón Europa
Este relativ puţin cunoscut că statul vest-german creat de aliaţii occidentali

în 1949 a fost încă din 1919 idealul politic al lui Konrad Adenauer. Pe atunci,
Adenauer, primar al oraşului Köln, aflat în zona britanică de ocupaţie306, şi
politician de marcă al partidului catolic de centru-dreapta Centrul, s-a pronunţat în
favoarea scindării Prusiei prin crearea, în condiţiile respectării cadrului juridic
existent, a unui stat vest-german, membru cu drepturi de pline al federaţiei care
stătea la baza Republicii de la Weimar. Pentru ca noul stat să poată fi cu adevărat o
contrapondere la Prusia şi să îşi poată îndeplini principala sa funcţiune, şi anume,
aceea de limitare a Prusiei, el ar fi trebuit, în opinia lui Adenauer, să includă pe
lângă Renania şi regiunile Westfaliei şi Palatinatului, precum şi regiunile ocupate
302
Constituţia Republicii Federale Germania.
303
Stephen Bierling, Die Außenpolitik der Bundesrepublik Deutschland. Norme, Akteure,
Entscheidungen Viena/München, Oldenbourg, 1999, pag. 77.
304
Hans-Peter Schwarz, Vom Reich zur Bundesrepublik. Deutschland im Widerstreit der
außenpolitischen Konzeptionen in den Jahren der Bezatzungsherrschaft 1945–1949, Neuwied, Berlin,
Luchterhand, 1966, pp. 441–442.
305
Sebastian Haffner, Konrad Adenauer, în Sebastian Haffner, Die deutsche Frage. 1950–1961:
Von der Wiederbewaffnung bis zum Mauerbau, Frankfurt/Main, Fischer Verlag, 2003, pag. 137. Articol
publicat de jurnalistul Sebastian Haffner în cotidianul britanic „The Observer” la 13 aprilie 1958.
306
Între noiembrie 1918 şi 31 ianuarie 1925, Kölnul s-a aflat în zona britanică de ocupaţie.
171
de aliaţi la sfârşitul Primului Război Mondial. Iniţiative privind reorganizarea
landurilor au circulat intens în perioada de dinaintea adoptării Constituţiei
Republicii de la Weimar. Guvernul german însăşi a înaintat o propunere în acest
sens Adunării Naţionale, dar la 30 ianuarie 1919 a decis să o retragă din cauza
sensibilităţii extreme pe care o comporta această chestiune. Adunarea constituantă
de la Weimar a decis în aceste condiţii ca reorganizarea landurilor să constituie o
prerogativă exclusivă a parlamentelor landurilor. Era evident că în aceste condiţii
reducerea influenţei Prusiei devenea aproape imposibil de realizat. În discursul său
din 1 februarie 1919307, ţinut în faţa deputaţilor renani din Adunarea Naţională a
Germaniei şi din Parlamentul Prusiei şi a primarilor oraşelor germane din zona de
ocupaţie Adenauer a pledat din nou în favoarea reaşezării raporturilor de forţe în
interiorul Reichului german. Conştient însă că această problemă nu mai putea fi
rezolvată într-un cadru strict german, Adenauer a încercat să identifice soluţii
într-un cadru european mai amplu. Ca de fiecare dată când a avut de găsit soluţii la
probleme dificile pentru Germania, el a pornit cu raţionamentul său de la analiza
sistemului de relaţii internaţionale, încercând să înţeleagă care sunt resorturile
intime şi posibilele modalităţi de acţiune ale principalilor actori ai acestui sistem.
Adenauer a ajuns astfel la concluzia că, pentru a veni în întâmpinarea temerilor
Franţei faţă de o eventuală revanşă germană şi pentru a menţine în acelaşi timp
integritatea Germaniei, singura soluţie o reprezenta scindarea Prusiei, „spiritul rău
al Europei”, care domina incontestabil statul german, printr-un aranjament
constituţional care să fie impus Germaniei din exterior, cel mai probabil sub
presiunea Marii Britanii. La vremea respectivă, soluţia sa părea în ochii celor
prezenţi la această întâlnire destul de credibilă, astfel încât la finalul întâlnirii a fost
creată o comisie care urma să elaboreze toate detaliile separării. În fruntea acestei
comisii a fost ales Adenauer. Totuşi, deşi comisia nu a fost niciodată convocată de
preşedintele său, Adenauer s-a folosit de statutul pe care i-l oferea postul de
preşedinte al acestui for pentru a discuta în numele renanilor cu autorităţile de
ocupaţie. Consecvent propriilor convingeri şi ignorând mesajul separatiştilor
renani, a transmis reprezentanţilor aliaţilor în teritoriile ocupate mesajul că
separarea acestor regiuni nu este dorită nici chiar de populaţia din aceste zone.
În contextul crizei din 1923, generată de ocuparea de către Franţa a bazinului
Ruhrului, Adenauer a revenit la ideile sale cu privire la separarea Renaniei de
Prusia în interiorul Reichului german în ideea creării unei contraponderi la Prusia.
De data aceasta însă şi-a rafinat proiectul politic, astfel încât acesta ar fi urmat
acum să servească nu numai atenuării temerilor Franţei, ci, deopotrivă, uşurării
situaţiei Germaniei în ansamblul său şi încetării regimului de ocupaţie a regiunilor
occidentale ale Germaniei. Ideile sale au căpătat o anvergură deosebită în toamna
anului 1923, în acele zile extrem de critice în care Germania se afla în pragul unui
colaps financiar generat de politica de rezistenţă pasivă pentru care optase Berlinul
307
Hans-Peter Schwarz, op. cit., pp. 25–38.
172
ca răspuns la ocuparea franceză a Ruhrului308. Guvernul german, condus începând
cu august 1923 de Gustav Stresemann, decisese la 20 octombrie 1923 să treacă
introducerea unui ambiţios program de reformă monetară în paralel cu sistarea
plăţilor către provinciile ocupate, care ar fi trebuit, în opinia sa, să încerce să îşi
asigure supravieţuirea prin negocierea cu autorităţile de ocupaţie a unui aranjament
prin care să le fie permis să colecteze taxele şi impozitele. În plus, reprezentanţii
industriei renane trebuiau să negocieze cu autorităţile de ocupaţie condiţiile reluării
producţiei. Din punctul de vedere al lui Adenauer, aceasta ar fi echivalat practic cu
abandonarea regiunilor ocupate ale Germaniei. Mai mult decât atât, Adenauer
considera că din punct de vedere tactic nu ar fi fost înţelept din partea guvernului
central german să abandoneze pur şi simplu regiunile ocupate fără a fi negociat în
prealabil condiţii mai avantajoase pentru Germania în relaţia cu puterile
învingătoare309. La Conferinţa de la Hagen din 24 octombrie 1923, Stresemann a
abandonat ideea de sistare a plăţilor către regiunile ocupate, preferând în schimb să
insiste asupra responsabilităţii guvernului central de a menţine integritatea
Reichului. În plus, Stresemann a folosit prilejul pentru a respinge de o manieră
tranşantă ideea lui Adenauer de creare a unui nou stat în interiorul federaţiei
germane prin desprinderea Renaniei, regiunii Ruhrului şi a regiunilor ocupate de pe
malul stâng al Rinului de Prusia, considerând-o ca nefiind de natură să rezolve
308
Deşi în toate luările sale de poziţie din această perioadă reapare la Adenauer constant ideea
separării Renaniei doar de Prusia, dar nu şi de Reich, el a ajuns să fie asociat cu mişcările separatiste
care s-au manifestat în toţi anii de ocupaţie în Renania. Acuzaţia de a fi susţinut separarea Renaniei de
Germania este de departe cea mai gravă care i s-a adus şi momentul cel mai controversat al unei
cariere politice de excepţie. Adenauer a ajuns să fie acuzat deschis de separtism, care ar fi putut
echivala cu un act de trădare naţională, de către unul dintre rivalii săi politici, fostul primar al oraşului
Duisburg şi unul dintre susţinătorii ideii de transferare a responsabilităţii pentru populaţia regiunilor
de ocupaţie către autorităţile locale (Versackungspolitik) în paralel cu denunţarea Tratatului de la
Versailles, Karl Jarres. Atunci când în 1925 a vrut să candideze la preşedinţia Germaniei, el a fost
acuzat de susţinere în 1923 a separtismului renan. Jarres s-a apărat acuzându-l pe Adenauer de a fi
susţinut aceste idei. El a adus ca probă în sprijinul propriilor afirmaţii notiţele pe care şi-i le-a făcut pe
parcursul Conferinţei pregătitoare desfăşurate la Barmen la 23 octombrie 1923, care urma să prefaţeze
întâlnirea de a doua zi de la Hagen a reprezentanţilor provinciilor ocupate cu cancelarul Gustav
Stresemann şi membrii guvernului central german. Chiar dacă ceea ce s-a întâmplat la Barmen nu mai
poate fi reconstruit cu precizie este greu de presupus ca Adenauer să fi susţinut un astfel de punct de
vedere aşa cum a încercat să susţină Jarres. Nici o altă luare de poziţie oficială sau privată a lui
Adenauer nici din această perioadă, nici de mai târziu nu pare să susţină o angajare a sa în favoarea
separării Renaniei de Germania. În plus, în aceast context nu putem să nu ţinem seama de acuzaţiile
care i-au fost aduse de liderul mişcării de separare totală a Renaniei de Germania, care l-a acuzat pe
Adenauer mai ales după puciul separatist eşuat de la sfârşitul lui octombrie 1923 de a fi sabotat
crearea unui stat renan de sine-stător şi care a văzut în Adenauer inamicul său cel mai de temut. Vezi
pe larg Hans-Peter Schwarz, Adenauer. Der Aufstieg 1876–1952, Stuttgart, Deutsche Verlags-Anstalt,
1986, pp. 263–275, Karl-Dietrich Erdmann, Adenauer in der Rheinlandpolitik nach dem Ersten Weltkrieg,
Stuttgart, Ernst Klett Verlag, (1966) pp. 88–94 şi 187–203 şi Günther Meinhardt, Adenauer und der
rheinische Separatismus, Recklinghausen, Kommunal Verlag, 1962, pp. 11–14; 72–77.
309
Günther Meinhardt, op. cit., p. 33–35.
173
problemele Germaniei310. Această înfruntare deschisă cu Stresemann, continuată
apoi la 13 noiembrie acelaşi an la Berlin311 când Stresemann a revenit la ideea
sistării plăţilor către regiunile ocupate, a ascuns în sine germenii unei duşmănii de
durată între cei doi politicieni marcanţi ai Republicii de la Weimar. Adenauer s-a
folosit în lunile care au urmat de încuviinţarea dată de Stresemann la Hagen unei
comisii renane de a începe discuţii cu autorităţile de ocupaţie cu privire la situaţia
din teritoriile ocupate pentru a se angaja, ca purtător de cuvânt al acestei comisii,
într-un complex proces de negocieri triunghiulare între autorităţile de la Berlin,
renani şi autorităţile de ocupaţie312 în încercarea de a clădi un minim consens în
jurul propriilor idei. Chiar dacă poziţia sa la aceste negocieri, purtate cu acordul şi
în strânsă coordonare cu autorităţile centrale germane, s-a întărit după demisia lui
Stresemann şi numirea în funcţia de cancelar a unui renan care, deşi nu îi agrea
ideile politice, cel puţin i le respecta, el nu a reuşit să construiască consensul
necesar în jurul proiectului său.
Ceea ce este remarcabil este faptul că pe parcursul acestor negocieri şi-a
dezvoltat câteva din ideile fundamentale în privinţa unificării europene şi va
înţelege gradul înalt de dificultate pe care îl comportă acest proiect politic.
Construirea unei relaţii de încredere reciproc avantajoase în primul rând cu Franţa,
dar deopotrivă cu celelalte ţări vest-europene, limitarea concentrărilor de putere,
implicarea regiunii de vest a Germaniei în procesul de reconciliere vor deveni idei
de forţă în cadrul concepţiei sale cu privire la politica europeană a Germaniei.
Deosebit de interesante pentru înţelegerea politicii sale europene de mai târziu sunt
relaţiile pe care şi-i le-a stabilit în contextul negocierilor cu autorităţile franceze de
ocupaţie cu reprezentanţii industriei germane din regiunile ocupate, care negociau
în paralel cu Misiunea interaliată de control a uzinelor şi minelor reluarea activităţii
miniere din bazinul Ruhrului. În rândul acestora, se discuta deschis despre
împletirea industriilor miniere şi siderurgice din Franţa, Germania, Belgia şi
Luxemburg, care se dezvoltaseră după 1870 ca părţi componente ale unui
mecansim unitar. Din punctul lor de vedere prevederile Tratatului de la Versailles
nu au făcut altceva decât să spargă motorul economic al Europei Occidentale în
mai multe elemente care nu puteau funcţiona autonom, ceea ce se răsfrângea
negativ asupra tuturor ţărilor care au avut de beneficiat de pe urma sa. Adenauer a
îmbrăţişat dintru început aceste idei şi a pledat deschis în favoarea lor313. În vederea
realizării unei relaţii cât mai bune între Germania şi Franţa, scria Adenauer la
310
Vezi pe larg Karl-Dietrich Erdmann, op. cit., pp. 94–106.
311
Paul Weymar, Konrad Adenauer. Die autorisierte Biographie, München, Kinder Verlag,
1955, pp. 121–125.
312
Din momentul ocupării regiunii Ruhrului şi retragerii ambasadorului german la Paris între
guvernul german şi cel francez (11 ianuarie 1923) nu a mai existat practic nici un fel de dialog direct.
313
Vezi interviul lui Konrad Adenauer pentru „Kölner Tageblatt” din 3 noiembrie 1923 citat
în Werner Weidenfeld, Konrad Adenauer und Europa. Grundlagen der westeuropäischen Integrationspolitik
des ersten Bonner Bundeskanzlers, Bonn, Europa Union Verlag, 1976, p. 41.
174
12 decembrie 1923 în contrapropunerea pe care a înaintat-o şefului Comisiei
Interaliate Renane Paul Tirard, care transmisese la 29 noiembrie 1923, în acord cu
guvernul de la Paris, un set de principii care, în opinia sa, ar fi trebuit să stea la
baza creării unui stat suveran renan cu o structură confederală, este nevoie ca
„industriile din Renania-Westfalia, Lorena şi Luxemburg să fie constituite şi să se
dezvolte ca un organism economic unitar”314. Această împletire a intereselor
economice ar fi fost de natură să creeze, scria Adenauer în acelaşi document, o
apropiere între popoarele Germaniei şi Franţei. În acest sens, opina Adenauer cu
referire la ideea sa mai veche de creare a unui stat vest-german în interiorul
Reichului, era esenţială „întărirea influenţei Germaniei de Vest în interiorul
Reichului şi crearea unor interese economice comune între Franţa şi Germania de
Vest”315. Toate aceste concepţii pe care şi le-a dezvoltat în contextul negocierilor
dificile pe care le-a avut de purtat cu autorităţile de ocupaţie nu au făcut decât să
dea substanţă unei viziuni politice mai ample pe care şi-a prezentat-o încă din
1919, când nimeni practic nu se gândea la unificarea continentului european:
Aici, în jurul Rinului, veche magistrală a popoarelor, vor intra în contact pe
parcursul următoarelor decenii cultura germană cu culturile statelor occidentale.
Dacă reconcilierea lor eşuează, dacă popoarele Europei nu înţeleg să îngrijească şi
să păstreze comunitatea particularităţilor culturilor lor, dacă nu reuşim printr-o
apropiere culturală să unim din nou popoarele, dacă nu reuşim pe această cale să
evităm noi războaie între popoarele europene, atunci puterea Europei în lume este
pe termen lung pierdută.316
În 1926, Adenauer a refuzat funcţia de cancelar al Reichului în primul rând
din cauza disputei mai vechi pe care o avea cu Stresemann, pe care era conştient că
trebuia să îl păstreze ca ministru de externe în viitorul guvern, şi, în al doilea rând,
deoarece discuţiile pe care le-a avut cu liderii partidelor politice l-au convins că era
imposibil de clădit un cabinet de uniune naţională. S-a speculat foarte mult, prin
exagerarea câtorva pasaje din notiţele făcute de Adenauer cu această ocazie şi
publicate ulterior în cartea lui Paul Weymar317, că a fost vorba despre un dezacord
principial între Adenauer şi Stresemann în probleme de politică externă, de o
respingere categorică din partea lui Adenauer a politicii de „balans” (Schaukelpolitik)
între Rusia şi Occident318 promovate de Stresemann. Tind (există tendinţa?), pe
314
Vezi pe larg în Karl-Dietrich Erdmann, op. cit., Documentul 20, pag. 328. Vezi şi Hans-
Peter Schwarz (1986), op. cit., pp. 280–282.
315
Karl-Dietrich Erdmann, op. cit., Documentul 20, pag. 329.
316
Discurs susţinut de Konrad Adenauer la 12 iunie 1919 cu ocazia redeschiderii Universităţii
din Köln publicat în Hans-Peter Schwarz (ed.), op. cit., pp. 38–41.
317
Paul Weymar, op. cit., pp. 132–133.
318
Vezi pe larg spre exemplu în Hagen Schulze (1996) Kleine deutsche Geschichte (München:
C.H.Beck), pp. 176–180, care demonstrează plecând de aici că nemulţumirea lui Adenauer a plecat de
la semnarea de către Stresemann, pe de o parte, a tratatelor de la Locarno şi a celui cu privire la
intrarea Germaniei în Liga Naţiunilor la 9 septembrie 1926 şi, pe de altă parte, a Tratatului de la
Berlin cu Uniunea Sovietică, prin care era garantată neutralitatea reciprocă, ceea ce a avut ca efect
dezlegarea Moscovei de coşmarul perspectivei ca Germania, ca aliată cu puterile occidentale să îşi
175
cale de consecinţă, să se piardă din vedere, pe de o parte resentimentele reciproce
dintre Adenauer şi Stresemann319 şi, pe de altă parte, faptul că şi Stresemann şi
Adenauer au pledat sistematic pentru reconcilierea franco-germană, pentru clădirea
unei relaţii de încredere între cele două ţări. Punctele lor de vedere difereau
fundamental în privinţa obiectivelor urmărite pe termen lung320. Dacă pentru
Stresemann reconcilierea cu Franţa, parte a unei strategii mai ample bazată pe
compromisuri şi cooperare cu toate ţările, dar în mod special cu ţările vest-
europene, reprezenta în primul rând un mijloc prin care putea ajunge la atingerea
visului său de a face ca Germania să îşi recapete poziţia de mare putere, pentru
Adenauer normalizarea relaţiilor franco-germane reprezenta un scop în sine. În nici
un moment, Stresemann nu a luat în considerare vreo concesie oricât de mică în
privinţa prerogativelor suverane ale Germaniei. Referirile pe care le făcea în luările
sale oficiale de poziţie la responsabilitatea comună europeană nu erau altceva decât
un instrument de care avea nevoie în efortul de a reduce neîncrederea în Germania
pentru a putea ajunge la obiectivul pe care şi l-a propus, şi anume acela de a face ca
ţara sa să reintre în clubul marilor puteri321. În opoziţie cu Stresemann, Adenauer
avea în vedere reconcilierea cu Franţa pentru a putea clădi în jurul Franţei şi al
Germaniei o reconciliere durabilă şi o unire a popoarelor, care să vindece
continentul european şi să îl scoată din cercul vicios al neînţelegerilor şi
războaielor. Prin susţinerea exprimată faţă de împletirea principalelor ramuri
industriale ale ţărilor riverane Rinului, Adenauer a semnalat indirect că este dispus
să facă concesii în privinţa suveranităţii Germaniei. După cel de-al Doilea Război
Mondial, Adenauer a pledat deschis pentru renunţarea de către Germania la o parte
din prerogativele sale suverane în favoarea unor organisme supranaţionale.
Cu toate acestea, Adenauer nu a întreprins în perioada interbelică demersuri
concrete în direcţia unificării Europei. A preferat să se concentreze asupra
mandatului său la Primăria Köln-ului şi transformării oraşului său natal într-o mare
metropolă renană, un oraş modern, „o poartă deschisă a Germaniei către lumea
occidentală”322. De numele său se leagă înzestrarea oraşului cu o centură verde, o
universitate (ale cărei patru facultăţi i-au acordat toate titlul onorific de doctor) şi
poată pune la dispoziţie teritoriul pentru un eventual atac franco-britanic împotriva Uniunii Sovietice.
Vezi de asemenea şi Sebastian Haffner (13 aprilie 1958), op. cit., pp. 138–139.
319
În contextul discuţiilor care s-au purtat între liderii diferitelor partide politice în vederea
formării unui eventual cabinet Adenauer, Stresemann şi-a notat în jurnalul său „Personal consider fără
nici o umbră de îndoială că Adenauer este strălucit pentru Köln, dar dacă acţionează întotdeauna în
interesul Reichului foarte îndoielnic…”. Vezi pe larg Gustav Stresemann, Vermächtnis, vol. II,
Locarno und Genf, Berlin, Ullstein, 1932, pp. 591–595. La rândul său, Adenauer, întrebat peste ani ce
părere are despre Stresemann, a spus „La astfel de întrebări personale nu aş dori să răspund… Cred că
Stresemann a avut intenţii bune, dar nu s-a bucurat în Germania de prestigiul necesar, iar în ultimii
ani de viaţă nu a mai putut ţine piept rezistenţei faţă de el din cauză că a fost mult prea slabit de
boală.” Citat în Hans-Peter Schwarz (1986), op. cit., p. 307.
320
Vezi pe larg în Werner Weidenfeld, op. cit., pp. 33–40.
321
Ibidem.
322
Paul Weymar, op. cit., p. 94.
176
un târg de expoziţii, construcţia primei autostrăzi germane legând Bohnul de Köln
şi a unui măreţ pod peste Rin, organizarea în 1928 a expoziţiei mondiale de presă la
Köln, curăţarea şi lărgirea portului, precum şi ridicarea câtorva cartiere
muncitoreşti model. După eliberarea Kölnului de trupele britanice de ocupaţie în
1925, Adenauer a călătorit extensiv în străinătate, vizitând marea majoritate a
ţărilor europene fără însă a putea spune că a urmărit prin aceasta promovarea
propriilor idei de integrare a continentului european. Ca marea majoritate a
politicienilor de centru din epoca Republicii de la Weimar, Adenauer a aderat la
ideea Pan-Europei, devenid membru în comitetul german al Uniunii Pan-Europa în
ciuda rezervelor pe care le-a avut faţă de persoana lui Coudenhove-Kalergi323.
Imediat după al Doilea Război Mondial, Adenauer a revenit însă în forţă
asupra propriilor idei şi proiecte, reluând pe parcursul intervenţiilor pe care le-a
avut în această perioadă la propunerea unei apropieri între Franţa şi Germania şi la
ideea unei „împletiri organice” a economiilor vest-europene. Într-un interviu
acordat la 5 octombrie 1945 (!) corespondenţilor Associated Press şi News Chronicle,
Adenauer, rugat să comenteze, pe de o parte, declaraţia lui de Gaulle de la
Saarbrücken din august 1945 că francezii şi germanii trebuie să îngroape securea
războiului şi să ţină seama că sunt deopotrivă vest-europeni şi, pe de altă parte,
presiunea guvernului de la Paris pentru crearea unui nou stat în bazinul Rin-Ruhr, a
arătat că a desprinde regiuni care nu sunt ocupate de sovietici de Germania ar fi
total greşit. În opinia sa, trebuie să se plece de la premiza că acele regiuni ocupate
de Rusia sunt pentru o perioadă de timp care nu poate fi determinată pierdute
pentru Germania. În aceste condiţii, singura soluţie ar fi unirea celor trei părţi
ocupate de aliaţii occidentali, eventual într-o structură federală. Considera însă că
era esenţial ca economia acestei părţi a Germaniei să fie interconectată cu
economiile Franţei şi Belgiei de o asemenea manieră încât această apropiere
economică să poată genera interese economice comune, care, la rândul lor, să
genereze o apropiere între aceste popoare324. Din nou, ca de altfel şi după Primul
Război Mondial, Adenauer îşi construieşte concepţia de politică externă pornind de
la analiza situaţiei sistemului de relaţii internaţionale 325. Din punctul său de vedere
divizarea Europei era la fel de evidentă, ca şi pierderea provizorie a acelei părţi a
Germaniei aflată în zona de ocupaţie sovietică. Trebuia salvat restul. Reapărea
323
Hans-Peter Schwarz (1986) op. cit., pp. 300–301.
324
Konrad Adenauer, Erinnerungen, ed. a 6-a, vol. I, Stuttgart, Deutsche Verlags-Anstalt, (1987),
pp. 34–35. Este de remarcat că la data când a făcut aceste afirmaţii era încă primar al Kölnului conform
deciziei autorităţilor militare americane. A doua zi după acest interviu, a fost convocat la cartierul general al
autorităţilor britanice de ocupaţie în a căror autoritate trecuse Kölnul pentru a i se comunica decizia acestora
de a-l demite pentru „lipsă de iniţiativă”. În mod special motivul acestei demisii l-a afectat profund, dar
evenimentul în sine a avut în ceea ce îl priveşte implicaţii mult mai profunde întrucât a fost de natură să îl
catapulteze din mediul strâmt al politicii locale în politica naţională. Din acest moment, şi-a concentrat
întreaga energie în direcţia creării Uniunii Creştin-Democrate.
325
Hans-Peter Schwarz, Adenauer und Europa, în „Viertelsjahrshefte für Zeitgeschichte”,
27(4), 1979, p. 474.
177
astfel în concepţia lui Adenauer ideea ancorării vestului Germaniei în Europa şi, şi
acum, ca de altfel şi după Primul Război Mondial, opţiunea sa pro-occidentală este
„străbătută de angajamentul său în favoarea reconcilierii cu Franţa”326. Încă din
1946 a pledat cu energie pentru crearea Statelor Unite ale Europei327, în care a
văzut „o mare speranţă pentru Germania şi, deopotrivă, pentru Europa”328. Adenauer
recurge astfel la o sintagmă – „Statele Unite ale Europei” – folosită extensiv
începând cu anii ’20, dar căreia nu i-au fost niciodată precizate cu claritate
contururile329. Ceea ce nu se poate documenta pentru că nu există nici un fel de
dovezi în acest sens, este în ce măsură a fost Adenauer la curent cu propunerile şi
demersurile în direcţia edificării Statelor Unite ale Europei şi cu privire la viitorul
Germaniei venite din partea mişcărilor de rezistenţă în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial sau din partea uniunilor federaliştilor în perioada de după
încheierea conflictului330.
Piatra de temelie a strategiei sale de integrare europeană o reprezenta
apropierea dintre Franţa şi Germania. Această idee apare cu claritate în interviurile
pe care cancelarul german le-a acordat la 7 şi, respectiv, 21 martie 1950 ziaristului
american Kingsbury-Smith în care a propus, cu aproape două luni înaintea lansării
Planului Schuman, o unire a Franţei şi Germaniei331:
O unire între Franţa şi Germania ar da bolnavei Europe o viaţă nouă şi un
stimulent puternic. Din punct de vedere psihologic şi material, ea ar avea o
influenţă extraordinară şi ar descătuşa forţe care în mod cert vor salva Europa.Cred
că aceasta este singura modalitate pentru realizarea unităţii europene. Prin aceasta o
să dispară spiritul de rivalitate între cele două ţări332.
Chiar dacă afirmaţiile sale nu pot fi scoase din contextul istoric în care ele au
fost făcute, marcat în Germania de căutarea cu asiduitate de soluţii la problema
326
Werner Weidenfeld, op. cit., p. 33.
327
Vezi Discursul susţinut de Konrad Adenauer la 24 martie 1946 în Aula Universităţii din
Köln după alegerea sa în calitate de preşedinte al Uniunii Creştin-Democrate din zona britanică de
ocupaţie, în Hans-Peter Schwarz (ed.) (1975), op. cit., pp. 82-106. Churchill a recurs şi el aproximativ
şase luni mai târziu în faimosul său discurs de la Zürich din septembrie 1946 la aceeaşi sintagmă. Şi
Charles de Gaulle folosea în această perioadă sintagma fără să expliciteze însă foarte clar ce înţelege
prin această formulă.
328
Konrad Adenauer, op. cit., vol. I, pag. 41.
329
Carl H. Pegg, Vorstellungen und Pläne der Befürworter eines europäischen Staatenbundes
in den Jahren 1925–1930, în „Europa-Archiv”, 17, vol. I, 1962, p. 762.
330
Vezi, spre exemplu, Raportul Primului Congres al Uniunii Federaliştilor Europeni desfăşurat la
Montreux în perioada 27-31 august 1947, în Walter Lipgens, Wilfried Loth (eds.), Documents on the
History of European Integration, vol. IV: Transnational Organizations of Political Parties and
Pressure Groups in the Struggle for European Union, 1945–1950, Berlin/New York, Walter de
Gruyter, 1991, pp. 34–38.
331
În condiţiile în care Germania nu dispunea la acel moment de un aparat diplomatic prin
care să poată comunica cu partenerii săi, este extrem de interesantă abilitatea cu care Adenauer
foloseşte canalul mass-media pentru a-şi prezenta şi testa principalele idei şi concepţii de politică
externă, în general, cu privire la integrarea europeană, în particular.
332
Archiv der Gegenwart, 1950, pag. 2291. Pentru comparaţie, vezi şi Konrad Adenauer,
op. cit., vol. I, p. 311.
178
Saarului333 şi pentru atenuarea temerilor Franţei faţă de o potenţială renaştere a
pericolului german334, care blocau practic orice fel de demers de politică externă al
Germaniei în direcţia ancorării sale în structurile europene şi împiedicau ţările vest-
europene să strângă rândurile în faţa adevăratului pericol la adresa lor, şi anume cel
venit din partea Uniunii Sovietice. Aprehensiunile lui Adenauer faţă de
vulnerabilitatea Europei erau potenţate de temerea că SUA, după ce reuşiseră să se
pună la adăpost de pericolul sovietic, ar fi putut deveni tentate să revină la o
politică izolaţionistă. Este demnă de remarcat ideea de salvare a Europei printr-un
astfel de demers care revine în foarte multe luări de poziţie ale lui Adenauer din
această perioadă335. La 16 martie 1950, generalul de Gaulle a salutat public
propunerea cancelarului german. El a amintit că pe Câmpiile Catalunice, în anul
451 d.Hr., regele hunilor Atila a fost înfrânt de eforturile comune ale galilor,
germanilor şi romanilor. O uniune franco-germană ar însemna continuarea operei
lui Carol cel Mare, a conchis generalul. Din nefericire, în 1950, de Gaulle nu se
afla la conducerea Franţei336.
În opinia lui Franz Josef Strauss, ministrul apărării în guvernul Adenauer,
decizia pentru legarea Republicii Federale de lumea occidentală a fost mai mult
decât o decizie politică şi economică; a fost înainte de toate o decizie irevocabilă în
favoarea unor valori fundamentale337.
Pentru realizarea practică a uniunii, Adenauer preconiza reeditarea paşilor pe
care i-au făcut statele germane după încheierea războaielor napoleoniene; acestea
au realizat o uniune vamală şi un parlament vamal. Pe acest model, el propunea,
pentru început, o uniune vamală şi economică între Franţa şi Germania; apoi,
instrumentul uniunii, un parlament economic; în sfârşit, cele două guverne vor
stabili o instituţie care să fie responsabilă împreună cu parlamentul economic. În
acest fel, aprehensiunile franceze ar fi fost liniştite, iar reapariţia unui naţionalism
333
La începutul lunii martie 1950, Franţa semanse cu autorităţile de la Saarbrücken o suită de
acorduri care conduceau spre desprinderea politică a Saarului de Germania. Adenauer ar fi fost
interesat în aceste condiţii de înlocuirea controlului unilateral exercitat de Franţa asupra Saarului cu
un parteneriat după modelul Autorităţii Internaţionale a Ruhrului.
334
Miracolul economic german a făcut ca în câţiva ani de la încheierea războiului Germania
să fie din nou în măsură să producă cărbune şi oţel în cantităţi comparabile cu cele produse în 1938.
Doar insistenţele Franţei pentru impunerea de cote la producţia germană de cărbune şi oţel mai ţineau
în loc la sfârşitul anilor ’40 ascensiunea economică a Germaniei. Cu toate acestea, în faţa presiunilor
SUA şi Marii Britanii, Franţa, din ce în ce mai izolată în toate forurile de decizie ale aliaţilor cu
privire la Germania, nu avea alternative la acceptarea creşterii continue a cotelor impuse pentru
producţia de cărbune şi oţel a Germaniei. Un scenariu asemănător ar fi urmat să aibă loc cu ocazia
reuniunii miniştrilor afacerilor externe din Franţa, Marea Britanie şi SUA care era programată să
înceapă la 10 mai 1950 la Londra, dacă Schuman nu ar fi lansat în după-amiaza zilei anterioare, în
numele Franţei, planul de unificare a industriilor producătoare de cărbune şi oţel ale Franţei şi
Germaniei cu participarea tuturor celorlalte state europene care ar fi fost interesate.
335
Vezi pe larg Konrad Adenauer, op. cit., vol. I, p. 190, 211; Idem,vol. II, p. 21.
336
Gheorghe Ceauşescu, Naşterea şi configurarea Europei, Colecţia: Microsinteze – Istorie
universală, vol. 67, Bucureşti, Corint, 2004, p. 124.
337
Franz Josef Strauß, citat în ibidem, p. 122.
179
german evitată. Ideea unei uniuni economice franco-germane a fost readusă de
cancelar în discuţie într-un al doilea interviu acordat de Adenauer aceluiaşi
jurnalist american două săptămâni mai târziu, la 21 martie 1950:
Eu cred – afirma cancelarul – că înţelegerea între Germania şi Franţa pe o
asemenea bază va avea consecinţe mult mai importante decât simplele avantaje
economice care vor decurge în mod evident din uniunea franco-germană338.
La întrebarea ziaristului american despre consecinţele europene ale unei
asemenea uniuni, Adenauer a răspuns:
O asemenea uniune se realizează acum între statele Benelux. Ţările
scandinave, Franţa şi Italia se gândesc la măsuri asemănătoare. De aceea, cred că
uniunea dintre Franţa şi Germania propusă de mine va fi salutată de aceste ţări.
Dacă Marea Britanie se consideră cu adevărat o putere europeană, atunci ea îşi va
ocupa în cadrul Naţiunilor Unite Europene locul corespunzător poziţiei şi puterii
sale [...]. După opinia mea, această uniune va evita decăderea culturiieuropene.
Fecundarea reciprocă între Franţa şi Germania va potenţa fără îndoială capacităţile
culturale ale celor două popoare. Şi din acest punct de vedere uniunea franco-
germană se va dovedi o călăuză pentru epoca noastră. [...] Europa nu are voie să
închidă ochii în faţa pericolelor prezente. Orbirea înseamnă capitulare, căci ea
paralizează acţiunea. A venit timpul acţiunii. Europa trebuie doar să ia măsurile
corespunzătoare pentru a privi spre un viitor mai sigur şi mai bun.
Ideile formulate de Adenauer nu au rămas fără ecou.
Concepţia europeană a lui Adenauer de după cel de-al Doilea Război
Mondial a rămas ancorată, cel puţin până în prima jumătate a anilor ’50, în
realităţile renane şi în sentimentul apartenenţei sale la acest land339. Arnulf Baring
consideră că politica europeană a lui Adenauer de până în 1953 este mai degrabă o
politică renană de vreme ce „totceea ce se află la est de zona Bergisch rămâne
pentru el misterios şi străin”, iar „fantezia sa rămâne limitată la zona renană
catolică”340. Mai mult decât atât, el consideră că este vorba în cazul lui Adenauer
despre o concepţie vest-europeană marcată de experienţele sale istorice, de
interesele sale renane şi că el reacţionează renan la problemele naţionale germane
din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial. Un punct de vedere similar
împărtăşeşte şi Hans-Peter Schwarz atunci când afirmă cu privire la politica
externă a lui Adenauer din anii de început ai carierei sale de cancelar că este o
„politică germană şi europeană centrată în jurul Domului din Köln”341. Waldemar
Besson, este de părere că politica externă promovată de Adenauer în această
perioadă a fost una de „autolimitare occidentală”342. Potrivit lui Baring de-abia
338
Archiv der Gegenwart, 1950, pag. 2307. Pentru comparaţie, vezi şi Konrad Adenauer,
op. cit., vol. I, pp. 312–316.
339
Vezi pe larg în Hans-Peter Schwarz, Adenauer und Europa, în „Viertelsjahrshefte für
Zeitgeschichte”, 27(4), 1979, pp. 508–510.
340
Arnulf Baring, op. cit., p. 53.
341
Hans-Peter Schwarz (1966), op. cit., p. 423.
342
Waldemar Besson, Die Außenpolitik der Bundesrepublik. Erfahrungen und Maßstäbe,
München, Piper Verlag, 1970, p. 62.
180
după 1953 putem vorbi în cazul lui Adenauer despre o viziune naţională asupra
politicii de integrare europeană a Germaniei343.
Contextul internaţional radical schimbat de după cel de-al Doilea Război
Mondial a creat pentru început premisele pentru separarea Renaniei de Prusia
(aflată în zona de ocupaţie sovietică). Noua realitate s-a potrivit perfect concepţiilor
lui Adenauer. Atunci când la 15 iulie 1946 a fost convocat împreună cu liderul
social-democrat Kurt Schumacher pentru a li se comunica intenţia aliaţilor
occidentali de a nu reface Prusia ca land şi de a crea în părţile occidentale ale
acesteia un nou land, Renania de Nord-Westfalia, Adenauer spre deosebire de
Schumacher a subscris cu dragă inimă la acest plan 344. A ţinut cu curaj şi fără a se
lăsa deconcertat la ideile sale, chiar şi atunci când ele i-au atras reproşul că ar fi nu
numai „nerealiste”, dar şi eretice şi chiar o „trădare clară” 345. Din acest moment,
Adenauer, în deplin acord cu partenerii săi occidentali, a urmărit, în esenţă, deplina
statalitate a statului vest-german, în paralel cu o cât mai profundă integrare a noului
stat în structurile occidentale, o cât mai mare stabilitate politică şi, în acelaşi timp,
o delimitare strictă de Est.
Era conştient însă că „pentru început Germania poate să îşi realizeze doar
de o manieră extrem de limitată propria sa politică externă [...], obiectivul nostru
trebuie să fie participarea la cooperarea paşnică a popoarelor prin unirea pe bază
de egalitate a naţiunilor”346. Conform primei declaraţii a guvernului său din 20
septembrie 1949 era vorba despre integrarea cât mai curând posibil a Republicii
Federale, pentru moment fără putere şi reprezentată extern de puterile învingătoare
într-o uniune europeană, despre dobândirea de către aceasta a drepturilor sale
suverane şi despre implicarea Germaniei în crearea unei ordini paşnice şi durabile
în Europa şi în lume347. Pentru Adenauer era esenţial să evite o politică de balans
între Est şi Vest, precum şi ca Germania să mai ajungă vreodată în umbra Uniunii
Sovietice. Strânsa ancorare în structurile vest-europene (Westbindung) pe care o
urmărea Adenauer trebuia să rezolve controversele franco-germane şi să facă din
Germania un partener statornic şi de nădejde. A căutat, de asemenea, evitarea unei
situaţii în care cele patru puteri învingătoare să se pună de comun acord în
chestiuni care priveau Germania fără a se ţine seama de interesele şi obiectivele
specifice ale acesteia şi, în acest sens, a respins cu fermitate orice fel de propuneri
care ar fi blocat integrarea Germaniei în comunitatea popoarelor libere sau ar fi
condus la plasarea Germaniei într-un nou sistem de securitate poziţionat între cele
două blocuri. Adenauer era hotărât să nu întreprindă nici un demers care să pună în
pericol interesele de pace şi de securitate ale Germaniei. Nu era dispus nici măcar
343
Arnulf Baring, op. cit., p. 334.
344
Konrad Adenauer, op. cit, vol. I, p. 99.
345
Sebastian Haffner, op. cit., p. 138.
346
Konrad Adenauer, op. cit, vol. I, p. 42.
347
1. Deutscher Bundestag, Stenographisches Protokoll der 5. Sitzung, Bonn, marţi,
20 septembrie 1949, pag. 29.
181
să permită să apară o cât de mică bănuială că ar ezita de la cursul pro-occidental al
politicii sale externe348.
Singurul punct slab al acestei strategii îl reprezenta imposibilitatea realizării
unui deziderat major al germanilor şi anume, reunificarea, ca urmare a apropierii
prea strânse de ţările occidentale şi a distanţării evidente de Uniunea Sovietică.
Dacă pentru Adenauer, prioritatea absolută a politicii externe germane o reprezenta
garantarea libertăţii ţării prin ancorarea ei în structurile europene, în vreme ce
unitatea statului german putea fi realizată doar în „dreptate şi libertate”349, deci, cu
alte cuvinte, numai după ce securitatea şi stabilitatea sa ar fi fost asigurate, pentru
marea majoritate a germanilor ordinea de priorităţi trebuia răsturnată350. Nu toţi
germanii împărtăşeau însă acest punct de vedere. La întrebarea din sondajele de
opinie efectuate în Germania Federală în fiecare an după 1945 în luna ianuarie:
„Care este cea mai importantă problemă căreia Germania ar trebui să îi facă faţă
astăzi?”, pentru mai bine de o decadă, germanii au răspuns constant:
reunificarea351. În plus, principalul partid de opoziţie, Partidul Social-Democrat
susţinea deopotrivă deschis acest punct de vedere. Disponibilitatea oamenilor
politici social-democraţi de a adopta o politică mai conciliantă faţă de Uniunea
Sovietică în speranţa că astfel va putea fi realizat obiectivul reunificării i se părea
lui Adenauer ca fiind extrem de riscantă. A avertizat, în repetate rânduri, că
alternativele integrării occidentale nu pot fi decât prelungirea pe o durată
nedeterminată a statutului de ocupaţie al Germaniei cu toate consecinţele negative
care decurg de aici sau refacerea unităţii Reich-ului printr-o serie de aranjamente
precare, cu riscul ajungerii în sfera de dominatie sovietica352. Toate aceste discuţii
referitoare la ordonarea politicii externe germane trebuie plasate în contextul
dezbaterilor mai ample care au avut loc în epocă cu privire la locul şi rolul
Germaniei în Europa: o Germanie ancorată în structurile europene, aşa cum
propunea Adenauer, o Germanie – „punte între Est şi Vest” aşa cum propunea un
alt proeminent politician creştin-democrat Jakob Kaiser, liderul Uniunii Creştin-
Democrate din zona sovietică de ocupaţie, sau o Germanie social-democrată într-o
Europă social-democrată aşa cum propunea şeful opoziţiei social-democrate Kurt
Schumacher în dorinţa de a capitaliza în avantajul său prezenţa extinsă la putere a
unor guverne de stânga în majoritatea statelor vest-europene353.
348
Konrad Adenauer, op. cit., vol. I, p. 246.
349
1. Deutscher Bundestag, Stenographisches Protokoll der 13. Sitzung, Bonn: vineri,
21 octombrie 1949, p. 309.
350
Hans-Peter Schwartz, Das außenpolitische Konzept Konrad Adenauers, în Klaus Gotto
ş.a., Konrad Adenauer: Seine Deutschland- und Außenpolitik: 1949–1963, München, Deutscher
Taschenbuch Verlag, 1975, pp. 112–113.
351
Wolfram Hanrieder, German Reunification, 1949–1963, în Roy C. Macridis (ed.), Modern
European Governments: Cases in Comparative Policy-Making, Englewood Cliffs, New Jersey,
Prentice Hall, 1968, p. 116.
352
Konrad Adenauer, op. cit., vol. I, pp. 245–246.
353
Pentru o discuţie amplă pe această temă vezi Anselm Doering-Manteuffel, Die
Bundesrepublik Deutschland in der Ära Adenauer, Darmstadt, Wissenschaftliche Buchgesellschaft,
1983, pp. 36–44.
182
Argumentele sale că este necesar sprijinul puterilor occidentale pentru
realizarea reunificării şi că, pe măsură ce alianţa occidentală se va întări, va creşte
marja de manevră a acesteia în negocierile cu Uniunea Sovietică pentru rezolvarea
problemei germane354, deşi aparent convingătoare datorită ancorării lor în
Realpolitik, au fost rând pe rând infirmate de realitate355. Primul argument folosit
de Adenauer pentru a justifica opţiunea sa politică în privinţa reunificării a avut ca
efect rigidizarea poziţiei Germaniei faţă de Uniunea Sovietică, un partener absolut
indispensabil pentru realizarea acestui obiectiv, cu atât mai mult cu cât sprijinul
Occidentului în acest sens era mai degrabă formal. Cel de-al doilea argument a
trebuit să fie abandonat în condiţiile în care Uniunea Sovietică şi-a creat propriile
capacităţi nucleare şi, după 1955, plecând de la status-quo-ul creat în Europa
Centrală prin integrarea fiecăruia din cele două state germane într-unul din cele
două blocuri militare, şi-a mutat atenţia spre alte zone geografice. A devenit
evident că bipolaritatea intereselor, tensiunii, puterii nu avea cum să favorizeze
atingerea obiectivului reunificării. În plus, nu numai Uniunea Sovietică, ci şi
Statele Unite erau satisfăcute de stabilizarea situaţiei în Europa Centrală. Totuşi,
politica în domeniu promovată de guvernul de la Bonn a rămas aceeaşi pe toată
perioada mandatului de cancelar al lui Adenauer.
Adenauer a reuşit practic să îşi impună propriul punct de vedere în condiţiile
existenţei pe plan intern a unei majorităţi care nu îi agrea concepţia de politică
externă. A fost meritul lui Adenauer ca „printr-o voinţă ieşită din comun şi mână
de fier să îi determine pe cei care ezitau, pe cei care se opuneau, pe cei care se
îndoiau – şi între aceştia nu se numărau numai opozanţii săi politici, ci şi mulţi
cetăţeni independenţi – să îi coalizeze în jurul ideii de integrare occidentală a
Germaniei”356. Ceea ce este remarcabil vis-à-vis de maniera în care Adenauer a
reuşit să îşi impună punctele de vedere este faptul că el a reuşit să îşi clădească mai
întâi pe plan extern un semnificativ portofoliu de încredere faţă de politica externă
promovată de el, capital de încredere pe care l-a folosit apoi cu abilitate pe plan
intern pentru acceptarea liniei sale politice. Astfel, a început să se creeze în
Germania un consens asupra concepţiei de politică externă promovată de Konrad
Adenauer. A fost însă vorba despre un proces care s-a întins pe parcursul mai
multor ani, până la dobândirea deplinei suveranităţi a statului vest-german în 1955.
Circumstan˛e care i-au influen˛at g‚ndirea politic„
Două sunt elementele care se consideră că au influenţat de o manieră

covârşitoare concepţia politică a lui Adenauer: credinţa catolică şi conştiinţa
apartenenţei la landul renan. Întreaga sa carieră politică poate fi cel mai bine
354
Aşa-numita teorie a magnetului.
355
Wolfram F. Hanrieder, Germany, America, Europe: Forty Years of German Foreign
Policy, New Haven/Londra, Yale University Press, 1989, p. 150.
356
Marion Dönhoff, Die Bundesrepublik in der Ära Adenauer, Hamburg, Taschenbuch
Verlag), 1963, p. 11.
183
analizată din aceste două perspective. Luate împreună sau separat aceste două
elemente ne oferă o perspectivă cuprinzătoare asupra mentalităţilor şi
prejudecăţilor celui care a marcat perioada de început a Germaniei postbelice.
Logica creştină a vieţii i-a influenţat, practic, toate deciziile importante. În
concepţia sa, politica era doar o prelungire a eticii, care, la rândul său, era o
prelungire a religiei. Refugiul la mânăstirea Maria Laach din Munţii Eifel, perioadă
din viaţa sa pe care a consacrat-o studiului învăţămintelor creştine, cu deosebire a
enciclicelor Papei Leon XIII, Rerum Novarum (1891) şi Papei Grigore XXIII,
Quadregissimo Anno (1931), ca de altfel şi anii de recluziune din viaţa publică în
care a urmărit cu interes dezbaterile cu privire la necesitatea reformării gândirii
sociale a Bisericii catolice, au oferit convingerilor sale o nouă tărie şi claritate
teoretică şi i-au permis ulterior să îşi aducă propria contribuţie la fundamentarea
unor concepte cheie pentru întreaga politică germană post-belică: Rechtssozialstaat,
Sozialwirtschaft, Mitbestimmung, liberalism, federalism.
Filosofia politică creştină, aspiraţia bisericii catolice spre universalitate şi
spiritul fraternităţii umane întru credinţa creştină, (idei) care se opun principiului de
stat naţional, răspunzător din punct de vedere istoric de ruperea Bisericii universale
şi încărcat de instinctul naţionalismului, i-au oferit o viziune mai largă, care
depăşea frontierele statului naţional. Conceptul de unificare europeană a
reprezentat pentru el în aceste condiţii o cale de depăşire naţionalismului îngust şi,
deşi şi-a consacrat întreaga viaţă patriei sale, a considerat întotdeauna naţionalismul
drept o sărăcire a noţiunii de stat naţional357. În opinia sa, naţionalismul ia naştere
atunci când principiul naţional este absolutizat şi plasat deasupra oricăror alte
valori umane. Era de părere că naţionalismul raportat la dragostea de patrie poate fi
comparat cu egoismul oamenilor obsedaţi de satisfacerea propriilor lor nevoi de
bunăstare şi prosperitate. Nu ezita să îi eticheteze ca naţionalişti pe toţi acei
politicieni sau acele partide politice care se îndepărtau de opoziţia popoarelor libere
faţă de Uniunea Sovietică. Mergând mai departe, era de părere că guvernele aveau
un comportament naţionalist atunci când urmăreau cu prioritate numai interesele
lor economice sau dobândirea spaţiului de manevră pentru propria autonomie, fără
a ţine seama de interesele comune. A reproşat aceste tendinţe naţionaliste şi
politicii franceze asupra Saarului şi a Ruhrului din primii ani de după război, dar,
deopotrivă, şi acelor politicieni germani care urmăreau realizarea reunificării pe
seama menţinerii unităţii lumii libere358. Ideile federale ale lui Adenauer erau
impregnate de valorile creştine. „Europenismul său invoca gloria Europei creştine,
a unui continent împărţit în unităţi politice mici, locale, descentralizate, unite prin
credinţa şi autoritatea supremă a Bisericii.”359 Arnulf Baring considera că aceste
elemente au catalizat şi acţiunile altor oameni de stat creştin-democraţi, cum ar fi
357
Helmut Kohl „Das politische Erbe Konrad Adenauers”, în Dieter Blummenwitz (ed.),
Konrad Adenauer und seine Zeit. Politik und Persönlichkeit des ersten Bundeskanzlers. Beiträge von
Weg- und Zeitgenossen, Stuttgart, Deutsche Verlags-Anstalt, 1976, pp. 73-84, aici pp. 77–78.
358
Ibidem.
359
Ghiţă Ionescu, Oameni de stat într-o lume interdependentă, Bucureşti, All, 1998, p. 51.
184
spre exemplu Robert Schuman sau Alcide de Gasperi, angajaţi cu toţii în efortul de
unificare a continentului european. Plecând de la numeroasele călătorii întreprinse
de prelatul catolic Wilhelm Böhler la Bonn, Paris şi Roma în perioada imediat
postbelică, Baring a mers mai departe cu presupunerile şi a tras concluzia că
demersurile politice ale acestor oameni politici au fost marcate de ideile de uniune
catolică ale Papei Pius al XII360.
După ce anii de ucenicie politică şi i-a făcut la Partidul Centrul, exclusiv
catolic, el a înţeles rapid că această platformă politică furniza doar o bază îngustă
pentru formarea unui guvern de largă reprezentare naţională. La formarea Uniunii
Creştin-Democrate, după cel de-Al Doilea Război Mondial, a acceptat cu plăcere,
deşi catolic până în măduva oaselor, sprijinul protestanţilor. Aceasta a însemnat
atât de multe compromisuri încât a ajuns să fie supranumit, nu fără respect
„bătrânul” sau, mai adesea, „bătrâna vulpe”361. Astfel, creştin-democraţia, care
înainte de război avusese accente confesionale şi clericale, a luat la încheierea
războiului un nou start sub patronaj ecumenic, ca mişcare creştin-cetăţenească ce
căuta să depăşească confesionalizarea vechiului sistem de partide şi să cuprindă
întregul spectru politic de la sindicatele catolice trecând peste liberali până la
conservatorii moderaţi. În fruntea sa s-au aflat cel mai adesea foşti catolici de
centru-stânga. Avea o „aripă de stânga” legată de sindicatele catolice şi o „aripă de
dreapta” nelegată de acestea362. Noul partid a fost dominat încă de la început de
aripa din Renania de Nord-Westfalia, condusă de Konrad Adenauer. Încă înainte de
ridicarea de către britanici a interdicţiei cu privire la activitatea sa politică, în
decembrie 1945, s-a implicat în organizarea activităţii mişcării creştin-democrate,
începându-şi astfel ascensiunea în cadrul viitoarei Uniuni Creştin-Democrate
(CDU)363. S-a angajat pe acest drum convins fiind că numai un partid deschis
tuturor confesiunilor, tuturor straturilor societăţii germane va fi în măsură să
reclădească Germania şi va putea evita greşelile Republicii de la Weimar, care, din
cauza fărâmiţării politice excesive, a trecut dintr-o criză în alta364.
Ataşamentul faţă de valorile creştine care i-a marcat întreaga carieră politică
a fost completat de sentimentul apartenenţei sale la landul renan. Cu toate acestea,
sentimentele sale renane trebuie privite în contextul mai larg al diferenţelor de
psihologie şi de caracter naţional existente între landurile germane. Probabil că cea
mai puternică consecinţă a conştiinţei sale renane a constituit-o sentimentul de
repulsie faţă de Prusia, care, deşi nu făcuse parte nici din Imperiul lui Carol cel
Mare şi nici din primul Reich german, a ajuns ca după unirea din 1870 să domine
întreg spaţiul german. În plus, persecuţiile la adresa catolicilor care au urmat
Kulturkampf-ului lansat de Bismark nu aveau cum să nu accentueze sentimentele
de aversiune şi dispreţ faţă de Prusia nutrite de renani. Nu a ezitat să afirme că
360
Arnulf Baring, op. cit., pp. 204–206.
361
Sebastian Haffner, op. cit., p. 207
362
Norman Davies Europe: a History, New York: HarperPublishers, 1998, pp. 1071–1072.
363
Vezi pe larg Paul Weymar, op. cit., pp. 287–296.
364
185
Prusia este „spiritul rău al Europei”, „un stat stăpânit de o castă de militari şi
dominat de clasa junkerilor”365, care a ajuns să domine Germania. Pornind de aici a
devenit partizanul ideii creării unui stat vest-german, mai întâi în cadrul Republicii
de la Weimar, iar apoi, după cel de-al Doilea Război Mondial, al unui stat vest-
german de sine-stătător. Statutul său de catolic într-o Prusie preponderent
protestantă l-a făcut mândru şi sensibil366, ca orice membru al unui grup minoritar.
Concepţia sa despre lume corespundea celei a unui „torry renan” provenind
din epoca de dinainte de 1914367. Această concepţie despre lume coincidea cu cea a
marii burghezii germane de generaţie mai veche, care considera că de săraci trebuie
avut mereu grijă, dar că, totuşi, socialismul rămâne un scandal, că Marx şi Freud sunt
fenomene străine, greu digerabile, iar revoluţia lui Lenin un drum greşit368. Nu a
acordat niciodată credit social-democraţiei şi, mai ales după al Doilea Război
Mondial, nu a văzut în social-democraţi un bastion credibil împotriva comunismului.
Câţiva factori se consideră că i-au influenţat de o manieră covârşitoare
luările de poziţie în materie de politică externă: tendinţele expansioniste ale
Uniunii Sovietice, aprehensiunile generate de o posibilă renunţare din partea
Statelor Unite la angajamentele de apărare a Europei, temerea că cele patru puteri
aliate în cel de-al Doilea Război Mondial s-ar putea înţelege pe seama Germaniei,
cursul fatal al istoriei germane recente. Nu s-a îndoit nici un moment de caracterul
expansionist al politcii externe sovietice, şi de ambiţiile acesteia de a domina
lumea. Existau, în opinia sa, mai multe indicii care conduceau în această direcţie:
soarta Ţărilor Baltice şi a celor central şi est-europene, evenimentele din Coreea,
presiunea exercitată de Moscova asupra Berlinului, eforturile sovietice în direcţia
înarmării, promovarea ideologiei revoluţionare ca factor favorizant al politicii de
expansiune. Aceste considerente l-au determinat să adopte o atitudine
esenţialmente defensivă, vădit antisovietică care a marcat fundamental întreaga sa
politică externă. Conflictul est-vest era perceput de Adenauer ca o consecinţă
directă a voinţei de putere a ţărilor comuniste. O serie întreagă de circumstanţe ar fi
putut favoriza, în opinia sa, transformarea în realitate a coşmarurilor sale:
rivalităţile dintre statele libere, refacerea sentimentului de neîncredere în Germania,
tendinţele naţionaliste369. Singura soluţie viabilă în faţa tendinţelor expansioniste
ale ţărilor comuniste era strângerea rândurilor de către popoarele libere şi
democratice, ceea ce face ca, din această perspectivă, anticomunismul şi integrarea
europeană să devină două feţe ale aceleiaşi monede370. Integrarea europeană era
365
Discurs ţinut de Konrad Adenauer la 1 februarie 1919 în faţa Adunării deputaţilor din
landurile de pe malul stâng al Rinului în Adunarea Naţională, a deputaţilor din landurile de pe malul
stâng al Rinului în Adunarea de Land a Prusiei şi a primarilor generali ai oraşelor din regiunile
ocupate publicat în Hans-Peter Schwarz (ed.), (1975), op. cit., pp. 25–38.
366
Sebastian Haffner, op. cit., p. 208.
367
Ibidem, p. 207.
368
Ibidem.
369
Konrad Adenauer, op. cit., vol. II, p. 288; Idem, vol. III, p. 253.
370
Werner Weidenfeld, op. cit., pp. 53–54.
186
deopotrivă singura soluţie viabilă în situaţia în care SUA ar fi decis să se reîntoarcă
la o politică izolaţionistă întorcând spatele europenilor, subiect care a alimentat
constant aprehensiunile lui Adenauer cu privire la viitorul Germaniei371. S-a spus
că cele mai importante decizii în materie de integrare europeană le-a luat în
momentele în care s-a îndoit cel mai mult de angajamentul SUA în Europa:
1956/57, 1959/60, 1963372. Se temea în egală măsură de posibilitatea ca Uniunea
Sovietică, în dorinţa sa de a tranşa în favoarea sa competiţia cu SUA, să reuşească
să tragă Germania Federală sau poate chiar întreaga Europă Occidentală în sfera sa
de influenţă, printr-o combinaţie de manevre diplomatice, presiuni politico-militare
şi subversiune internă373. S-a spus în acest sens, despre Adenauer, că a dezvoltat un
veritabil „complex Potsdam”, aluzie evidentă la temerea sa faţă de o eventuală
înţelegere a foştilor aliaţi pe la spatele şi pe seama Germaniei374. Această temere
căpăta dimensiuni paroxistice în momentele de relaxare a relaţiilor dintre
superputeri, când interesul pentru dialogul pe probleme de dezarmare sau pentru
crearea unor zone neutre care ar fi putut conduce la desprinderea Germaniei din
alianţa occidentală şi ar fi făcut-o vulnerabilă la presiunile sovietice creştea. Mai
mult decât mulţi alţi politicieni ai generaţiei sale, Adenauer a fost extrem de
conştient de greutatea cu care moştenirea istoriei apăsa asupra politicii externe
germane şi a fost preocupat de identificarea de căi de „reconciliere cu trecutul”375.
În opinia sa, o bună politică externă trebuia ferm ancorată în politica internă. Cu
toate acestea, era conştient de slăbiciunile politicii interne germane din perioada
imediat postbelică. Dificultăţile inerente cu care se confrunta societatea germană ca
urmare a pierderii războiului le vedea suprapuse peste o boală mai veche care
afecta largi straturi ale societăţii germane, şi anume, aceea a unei false percepţii
asupra statutului şi rolului său376. A plasat constant în centrul preocupărilor sale
chestiunea refacerii încrederii Occidentului în ţara sa, deşi era conştient că acest
proces va putea avea doar o evoluţie foarte lentă şi a văzut în proiectul de integrare
europeană o garanţie împotriva destabilizării situaţiei interne. A avut avantajul ca
371
Hans-Peter Schwarz, Anmerkungen zu Adenauer, München, Deutsche Verlags-Anstalt,
2004, pp. 104–105.
372
373
Konrad Adenauer, op. cit., vol. I, p. 472; Idem, vol. II, p. 20; Idem, vol. III, p. 481.
374
375
„Reconcilierea cu trecutul” este traducerea uzuală a termenului german „Vergangenheitsbewältigung”,
care desemnează în traducere directă stăpânirea, dominarea trecutului. Scriitorul Heinrich Böll, cel
care este considerat ca fiind părintele acestui termen, a avut în vedere ceva mai mult decât atât atunci
când a folosit acest termen: acceptarea trecutului nazist, admiterea unui anumit grad de vină colectivă,
evitarea încercărilor de trecere cu vederea a acestui trecut şi de a ignora lecţiile pe care acesta le oferă.
Ţinând seama de aceste considerente, termenul a fost tradus şi în engleză şi în franceză prin
„reconcilierea cu trecutul”.
376
„Poporul german s-a îmbolnăvit cu mult timp în urmă din cauza unei false concepţii despre
stat, despre putere, despre poziţia individului faţă de stat. A făcut din stat un idol şi l-a ridicat pe un
altar; individul, demnitatea şi valoarea sa au fost sacrificate pe acest altar.” Konrad Adenauer, op. cit.,
vol. I, p. 44.
187
opoziţia sa faţă de naţional-socialism şi integritatea sa morală să fie mai presus de
orice fel de dubiu377, ceea ce a dat un plus de credibilitate intervenţiilor sale în acest
sens. Potrivit lui Adenauer, înfrângerea Europei a avut drept consecinţă dependenţa
politică şi economică a continentului de cele două superputeri, dependenţă care era
de natură să pună în pericol întreaga cultură occidentală378. Unul din cele mai
importante principii care i-a călăuzit practic întreaga activitate a fost: „unitatea şi
solidaritatea popoarelor libere ale lumii”379. Pornind de aici, a acordat prioritate pe
parcursul întregului său mandat de cancelar ancorării politicii externe germane în
cea a comunităţii democraţiilor occidentale.
Demersurile Óntreprinse
Aşa cum arătam mai sus, primele demersuri întreprinse de Adenauer după
preluarea funcţiei de cancelar au fost îndreptate în direcţia eliminării limitărilor
impuse suveranităţii proaspăt-creatului stat vest-german de puterile occidentale
învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial. Integrarea europeană a Germaniei
obiectiv de sine-stătător al politicii externe germane devenea astfel deopotrivă şi un
mijloc în vederea atingerii acestui deziderat major al politicii externe vest-germane,
căci Adenauer a urmărit să elimine limitările impuse suveranităţii Germaniei printr-
o politică de clădire a încrederii bazată pe ancorarea ţării sale în rândul puterile
occidentale printr-o suită de acorduri juridice liber-consimţite de ambele părţi.
Succesul strategiei sale a fost asigurat de faptul că ea a fost convergentă cu
strategia europeană a Statelor Unite, principala putere occidentală. Aceasta a făcut
ca Republica Federală Germania să ajungă relativ curând după crearea sa
principala forţă motoare a extinderii şi integrării statelor vest-europene. Adenauer a
plecat de la premiza că, angajându-se în direcţia integrării europene pe un drum
care, ţinând seama de nevoia de securitate a ţărilor occidentale, conducea spre
reconstrucţia Europei Occidentale, inclusiv a Germaniei, ţara sa îşi va putea
redobândi pas cu pas egalitatea în drepturi între popoarele libere ale lumii.
Diferitele decizii, acorduri, statute din primii ani de după război erau, din punctul
său de vedere, doar reglementări cu caracter temporar, „segmente ale drumului
care ducea spre redobândirea egalităţii în drepturi”380. Aprecierea lor depindea în
primul rând de posibilităţile de dezvoltare viitoare pe care ele le ofereau. Pe de altă
parte, era convins că, în condiţiile date, confruntarea dintre Uniunea Sovietică şi
Statele Unite nu putea decât să se accentueze. Era, deci, în interesul vital al Statelor
377
Cu toate acestea, deşi a avut de suferit din cauza naziştilor, nu a fost deloc înrăit de
experienţele sale subiective şi a continuat să perceapă marea masă a naziştilor mai degrabă ca pe nişte
copii rătăciţi şi nu ca pe nişte infractori periculoşi, îndreptându-se mult mai neîngăduitor împotriva
comuniştilor decât împotriva lor.
378
Konrad Adenauer, op. cit., vol. III, p. 19.
379
Ibidem, vol. II, p. 304; Idem, vol. IV, p. 32.
380
Ibidem, vol. I, p. 245.
188
Unite să creeze condiţiile pentru o Europă Occidentală puternică. Germania
devenea astfel un partener indispensabil. Cum „o ţară în lanţuri nu poate fi un bun
partener”, a considerat că este necesar „ca lanţurile să dispară treptat.”381
Primul succes în direcţia reclădirii relaţiilor Germaniei cu ţările occidentale
l-a constituit încheierea Acordurilor de la Petersberg, la 22 noiembrie 1949.
Pornind de la situaţia existentă pe plan intern şi internaţional în toamna anului
1949, Adenauer a decis să întreprindă demersuri în direcţia renunţării sau măcar a
limitării demontărilor de întreprinderi germane. În contextul în care guvernul
american începuse deja să transfere fonduri importante pentru reclădirea economiei
germane, continuarea demontărilor apărea ca absurdă. În acelaşi timp, opoziţia
muncitorilor germani faţă de implicarea lor în procesul de demontare începuse să
devină din ce în ce mai consistentă, astfel încât această activitate nu se mai putea
desfăşura decât sub directa supraveghere a autorităţilor militare de ocupaţie, în
vreme ce resentimentele la adresa aliaţilor atinseseră cote alarmante, existând riscul
unei alunecări spre stânga a electoratului vest-german. Exista, de asemenea,
suspiciunea că listele includ în principal acele întreprinderi care ar fi putut face
concurenţă celor din ţările vecine. Deşi prin semnarea acestor acorduri Germania
nu câştiga foarte mult la capitolul legitimitate, admiterea sa în Autoritatea Ruhrului
avea totuşi semnificaţia unui important pas înainte în clădirea unor legături
durabile cu vecinii săi europeni. Nu toată opinia publică germană era însă convinsă
de aceasta. Într-o turbulentă şedinţă a Bundestagului, liderul opoziţiei social-
democrate şi marele său rival în politica germană postbelică, Kurt Schumacher, l-a
acuzat pe Adenauer că nu reprezintă interesele germanilor, fiind, în realitate,
„cancelarul aliaţilor”382.
Un alt succes, chiar dacă de mai mică anvergură, obţinut de Adenauer în
această perioadă de început a mandatului său de cancelar este legată de
permisiunea acordată Germaniei de a-şi numi propriul reprezentant la Organizaţia
Economică de Cooperare Europeană (OECE). Astfel, începând cu 31 octombrie
1949 un membru al guvernului german a început să ia parte la şedinţa Consiliului
de la Paris. Înaltul comisar american a folosit acest prilej pentru a convinge
guvernul german să se angajeze ferm în direcţia liberalizării şi integrării economice
şi financiare a continentului european.
Adenauer şi-a îndreptat în continuare atenţia spre admiterea Germaniei în
Consiliul Europei. Primele demersuri în acest sens au fost făcute la sfârşitul anului
1949 şi luau în calcul participarea Germaniei ca membru asociat având în vedere că
Germania nu dispunea încă de autonomie şi nu avea prerogative în materie de
politică externă. Deşi a reuşit să obţină acordul aliaţilor în acest sens, ducerea la
îndeplinire a acestui obiectiv a fost amânată până în august 1950 din cauza
condiţiei impuse de guvernul francez ca, în paralel cu admiterea Germaniei, să se
accepte ca şi Saarul să participe la activitatea Consiliului Europei sub autoritate
381
Ibidem.
382
Helga Haftendorn, op. cit., p. 26.
189
politică franceză. Aceasta ar fi echivalat, în fapt, cu acceptarea detaşării politice a
regiunii Saarului. Nici un om politic german nu ar fi putut fi de acord cu o astfel de
propunere. Deşi asupra teritoriului Saarului constituţia germană nu era aplicabilă
iar Germania nu dispunea de nici o împuternicire juridică în acest sens, guvernul
german considera că are faţă de Saar o datorie morală. În plus, guvernul francez
insista că, pentru a deveni membru al Consiliului Europei, guvernul german trebuia
să înainteze o cerere, deşi procedura standard de primire de noi membri prevedea
invitarea acestora de către Consiliu. Practic, Germania era pusă în situaţia celui
care solicita un favor. Din nou, era greu de crezut că Bundestagul ar putea accepta
o astfel de condiţie. Încă înainte de acutizarea problemei Saarului la începutul
anului 1950, Adenauer începuse să cocheteze cu ideea internaţionalizării regiunii
după modelul Ruhrului şi şi-a făcut publică această opţiune în cele două interviuri
acordate jurnalistului american John Kingsburry-Smith în martie 1950. Propunerea
guvernului francez din 9 mai 1950 nu făcea decât să vină în întâmpinarea ideilor pe
care el le enunţase deja, motiv pentru care ea a şi fost acceptată de Adenauer fără
nici o ezitare383. Planul Schuman ţinea seama de nevoile politice şi economice ale
Franţei permiţând acesteia, pe de o parte, ieşirea din situaţia defensivă în care se
afla în relaţia cu SUA, care, în condiţiile acutizării conflictului Est–Vest, exercita
presiuni în direcţia integrării Germaniei Federale în structurile europene şi, pe de
altă parte, accesul la rezervele germane de cărbune şi neutralizarea industriei grele
germane prin punerea sub o autoritate internaţionala a întregii producţii de cărbune
şi oţel a Franţei şi Germaniei. În altă ordine de idei, planul crea premizele necesare
pentru reconcilierea franco-germană şi pentru aşezarea Europei pe baze federale.
Germania, la rândul său, era pusă în situaţia de a accepta orice fel de iniţiativă care
avea ca efect reducerea controlului asupra producţiei sale de cărbune şi otel şi care
îi permitea o mai mare colaborare şi egalitate în drepturi pe plan internaţional.
Începerea războiului Coreei a făcut ca cel mai negru dintre coşmarurile
Uniunii Sovietice să devină relaitate întrucât a pus în discuţie întreaga problematică
a reînarmării Germaniei şi a contribuţiei acesteia la efortul comun de apărare a
Europei. Până atunci, în condiţiile participării în principal doar a Franţei şi Marii
Britanii la apărarea continentului european, aliaţii favorizau, în ciuda opoziţiei
Germaniei, soluţia unei retrageri în luptă până pe linia Rinului şi organizarea acolo
a defensivei în faţa unui eventual atac sovietic384. La rândul său, Germania, deşi
îngrijorată că în orice moment ar putea avea soarta Coreei, nu putea accepta soluţia
sacrificării propriului teritoriu pentru salvarea valorilor occidentale şi încerca să
găsească sprijin pentru organizarea unei apărări avansate până la linia de
demarcaţie dintre zona sovietică şi zona occidentală a Germaniei, prin dispunerea
de-a lungul acestei linii a unei forţe armate de descurajare credibilă. În ciuda
uriaşei opoziţii interne, era pregătit să ia în considerare participarea unor
contingente germane la acest uriaş efort de apărare a Germaniei şi a Occidentului.
383
Vezi pe larg Konrad Adenauer, op. cit., pp. 327–331.
384
Norman Friedman, The Fifty Year War: Conflict and Strategy in the Cold War, Londra,
Chatham Publishing, 2000, p. 172.
190
Pentru Adenauer devenise deja evident că nu poate pretinde asumarea marii sarcini
de a participa la apărarea Europei decât în condiţiile în care va reuşi ca într-un
interval de timp previzibil să poată din nou să colaboreze pe bază de egalitate cu
celelalte popoare. Aceasta însemna renunţarea la regimul de ocupaţie şi înlocuirea
acestuia printr-o serie de acorduri juridice385.
Pe acest fundal a apărut ideea revizuirii Statutului de ocupaţie. O propunere
în acest sens fusese deja luată în discuţie la Conferinţa miniştrilor afacerilor externe
de la Londra din mai 1950. În perspectiva următoarei Conferinţe care trebuia să
aibă loc la New York în septembrie 1950, Adenauer a înaintat participanţilor două
memorandumuri conţinând propunerile guvernului său asupra unei noi ordini a
relaţiilor dintre Germania şi aliaţi. În esenţă, prin acestea el formula trei solicitări:
1. încheierea stării de război dintre puterile de ocupaţie şi Germania, 2. scopul
prezenţei forţelor aliate în Germania să nu mai fie ocupaţia, ci asigurarea securităţii
împotriva pericolelor externe şi 3. înlocuirea treptată a relaţiilor dintre puterile
aliate şi Republica Federală Germania cu un sistem de înţelegeri cu caracter juridic.
Cel mai mult s-a discutat în jurul înlocuirii statutului de ocupaţie printr-un tratat
juridic care să modifice acest statut. Adenauer aducea în acest sens argumente de
ordin intern ce derivau din necesitatea convingerii criticilor reînarmării să îşi
modifice poziţia în această chestiune. De cealaltă parte, comisarii aliaţi considerau
că prin înlocuirea Statutului de ocupaţie ar dispărea şi drepturile lor cu privire la
prezenţa lor în Germania Occidentală şi în Berlin. Argumentele lui Adenauer au
fost însă suficient de convingătoare, astfel încâtziua de 6 martie 1951 a devenit ziua
micii revizuiri a Statutului de ocupaţie. S-a decis, în plus, încheierea stării de război
cu Germania şi recunoaşterea Germaniei Federale ca singura purtătoare de cuvânt a
tuturor germanilor. La New York s-a hotărât şi sporirea forţelor staţionate în
Germania şi oferirea de garanţii de securitate pentru Republica Federală Germania,
inclusiv pentru Berlin. Principalele consecinţe ale acestei revizuiri se refereau la
cedarea puterii legislative de către aliaţi Germaniei şi acordarea de prerogative
extinse în domeniul politicii externe guvernului federal german. Chiar dacă era
necesar în continuare acordul înalţilor comisari aliaţi în chestiuni sensibile care
ţineau de politica externă, Germania se afla acum în situaţia de a-şi crea propriul
Minister de Externe. Adenauer şi-a asumat până în 1955 portofoliul de ministru al
afacerilor externe. Astfel, la 18 aprilie 1951, Germania a putut semna cu depline
puteri Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi a
Oţelului, iar la 2 mai 1951, Germania a devenit membru cu drepturi depline al
Consiliul Europei.
Pe fundalul războiului din Coreea, atitudinea aliaţilor faţă de contribuţia
Germaniei la apărarea părţii occidentale a continentului european s-a modificat
treptat. Prin demersurile pe care le făcea în direcţia reînarmării Germaniei,
Adenauer urmărea în fapt trei obiective: obţinerea deplinei suveranităţi ca urmare a
restabilirii dreptului de a dispune de forţe armate, securitatea ţării faţă de înarmarea
385
191
Republicii Democrate Germane şi continuarea procesului de integrare europeană.
Ea oferea posibilitatea de a obţine sfârşitul regimului de ocupaţie şi, în acelaşi
timp, netezea drumul spre o federaţie europeană. La 24 octombrie 1950, premierul
francez René Pleven a avansat propunerea creării Comunităţii Europene de Apărare
(CEA). Propunerea premierului francez, deşi discriminatorie faţă de Germania
deoarece acesteia nu îi era permis să deţină şi o armată proprie, soldaţii săi ar fi
urmat să participe la cel mai jos nivel, iar participarea sa depindea de încheierea cu
succes a Tratatului CECO, conţinea o serie de elemente cheie de natură să conducă
la crearea unei viitoare armate europene. După ce în decembrie 1950, Consiliul
Atlantic a decis transformarea Pactului Nord-Atlantic într-o organizaţie integrată
de apărare (NATO) şi crearea unei armate comune, problema care se punea acum
era legată de modul în care să se realizeze participarea Germaniei la o eventuală
forţă armată europeană: în cadrul CEA sau în cadrul NATO, având în vedere
decizia miniştrilor de externe aliaţi din septembrie 1950, de la New York, de a
permite Germaniei să participe la o forţă armată europeană. După eşuarea ratificării
Tratatului asupra CEA de către Adunarea Naţională a Franţei, la iniţiativa Marii
Britanii a fost organizată la Londra în septembrie 1954 o conferinţă cu participarea
celor 6 ţări membre CECO, Statelor Unite şi Canadei. Rezultatele Conferinţei de la
Londra au fost extrem de bogate în semnificaţii: clauza de asistenţă automată era
dezvoltată într-un sistem european de securitate colectivă; guvernul german se
angaja printr-o declaraţie solemnă să se abţină de la producţia de arme; cei trei se
angajau să sprijine reunificarea paşnică a Germaniei. Se creau astfel premizele
pentru intrarea Germaniei ca membru cu drepturi egale în NATO şi pentru
revizuirea Tratatului general asupra Germaniei, astfel încât acesteia să i se permită
restabilirea deplinei suveranităţi. Mai trebuia în acest moment reglementată doar
problema Saarului. Pe parcursul unei şedinţe maraton, Konrad Adenauer şi Pièrre
Mendes-France au reuşit să cadă de acord asupra acestei spinoase probleme. În
aceste condiţii, la 22 octombrie 1954, la Paris, s-a hotărât în unanimitate invitarea
Republicii Federale Germane în NATO ca membru cu drepturi depline, iar a doua
zi la Bonn s-au semnat 12 acorduri menite să pună capăt regimului de ocupaţie
asupra Germaniei. La 5 mai 1955, înalţii comisari aliaţi anunţau sfârşitul regimului
de ocupaţie asupra Germaniei. În aceeaşi zi, Germania era admisă ca membru cu
drepturi depline în NATO.
În continuare, Adenauer s-a angajat cu toată forţa în direcţia promovării
adâncirii cooperării între ţările CECO. Încheierea cu succes a tratatelor de la Roma din
1957 se datorează într-o măsură însemnată lui Adenauer, care s-a angajat cu fermitate
pentru depăşirea tuturor impasurilor, a convins guvernul federal încă din mai 1955 să
accepte ideea pieţei comune, a susţinut principial ideea Euratomului, a ignorat
propunerea lui Ludwig Erhard din octombrie 1956, când negocierile păreau definitiv
blocate, ca Germania să se retragă de la negocieri şi să încerce să formeze o zonă de
comerţ liber cu Marea Britanie, a încuviinţat o serie de concesii de natură să vină în
întâmpinarea punctelor sensibile pentru delegaţia franceză la negocieri (reglementarea
192
unor regimuri de excepţie şi de perioade de tranziţie, precum şi implicarea Germaniei
în proiectele de dezvoltare a departamentelor franceze de peste mări)386.
Mo∫tenirea lui Adenauer
Europa a fost pentru Adenauer nu numai o expresie geografică [...], ci singura

şansă de a găsi soluţii demne la problemele lumii moderne. De aceea, tradiţia spirituală
şi politică europeană nu a reprezentat pentru el un balast de care trebuia să se
debaraseze, ci o orientare fundamentală a unei politici orientate spre viitor387.
Tradiţia europeană a reprezentat, din punctul său de vedere, liantul care
asigura unitatea lumii occidentale în faţa ameninţării venite din partea statelor
comuniste. În ceea ce îl privea, considera că este esenţial ca popoarele europene să
înţeleagă că, chiar şi (inclusiv?) atunci când între ele există deosebiri, aceste
deosebiri nu sunt de natură să le separe, ci doar elemente ale unei diversităţi în
unitate. A fost deopotrivă convins că Germania trebuie să aparţină acestei
comunităţi a statelor occidentale şi că este în egală măsură şi interesul statelor
occidentale ca Germania să facă parte din această comunitate. Din această
perspectivă, integrarea Germaniei în comunitatea europeană şi atlantică nu a fost o
alianţă din interes, o contraasigurare care să permită Germaniei experimente
spectaculoase în materie de politică externă. Decizia Germaniei de Vest de a se
angaja pe plan intern în favoarea libertăţii politice, statului de drept şi democraţiei,
a fost completată firesc în planul politicii externe prin înscrierea sa în rândul
statelor care preţuiesc aceste valori, de a contribui alături de acestea la modelarea
lumii secolului 20 în spiritul libertăţii şi demnităţii umane.
Deşi s-a perceput pe sine ca un bun european, Europa lui Adenauer se oprea
la limitele vechiului Imperiu Roman388, concepţie care excludea inclusiv părţi
importante din propria sa patrie. A fost convins că trebuie să acorde prioritate
absolută ancorării cât mai solide a statului vest-german în comunitatea statelor
occidentale în ideea de a reface pe această cale încrederea europenilor în ţara sa şi
nu a fost nici un moment dispus să rişte stabilitatea nou-creatului stat vest-german
pentru refacerea unităţii Germaniei. A preferat o Germanie divizată unei Germanii
unite plasate într-o zonă gri între cele două blocuri care şi-au disputat întâietetea pe
parcursul războiului rece sau, mai rău decât atât, unei Germanii plasate în sfera de
influenţă sovietică. A considerat că reunificarea nu se poate realiza şi nu poate fi
acceptată ca soluţie decât dacă se realizează în cadrul şi nu în afara procesului de
integrare europeană. Pentru ca unitatea Germaniei să poată deveni realitate era
386
Wilfried Loth, Konrad Adenauer und die europäische Einigung, în Mareike König,
Matthias Schulz (eds.) Die Bundesrepublik Deutschland und die europäische Einigung 1949–2000.
Politische Akteure, gesellschaftliche Kräfte und internationale Erfahrungen, Wiesbaden, Franz
Steiner Verlag, 2004, p. 52. Vezi, de asemenea, Konrad Adenauer, op. cit., vol. III, pp. 252–276.
387
Helmut Kohl, op. cit., pp. 76–77.
388
Sebastian Haffner (21 august 1949), op. cit., pag. 207.
193
absolut necesar ca alianţa occidentală să fie suficient de puternică, dispunând de o
marjă considerabilă de manevră la inevitabilele negocieri cu Uniunea Sovietică,
astfel încât viitorul stat rezultat din unificarea celor două părţi ale Germaniei să
poată deveni parte integrantă a comunităţii statelor occidentale şi să se bucure de
aceeaşi încredere ca şi statul vest-german înaintea sa. Avantajul strategiei de
politcă externă a lui Adenauer faţă de oricare din celelalte opţiuni avute în vedere
în Germania postbelică a fost acela că – dincolo de toate criticile care i-au fost
aduse în privinţa reunificării – a fost în acord cu politica americană de integrare
militară, politică şi economică a Europei postbelice, reprezentând un obstacol în
calea comunismului389.
Integrarea europeană a fost în concepţia de politică externă a lui Adenauer
deopotrivă un scop în sine şi un mijloc pentru atingerea altor obiective de politică
externă – mai întâi redobândirea deplinei suveranităţi şi, apoi, realizarea
reunificării Germaniei. Demersurile pe care le-a întreprins în direcţia integrării
europene şi a ancorării ţării sale în comunitatea naţiunilor occidentale au fost
întreprinse de cele mai multe ori împotriva curentului majoritar de opinie, astfel
încât, în paralel cu bătăliile pe care le-a desfăşurat pe frontul politico-diplomatic, a
trebuit să lupte pentru mobilizarea opiniei publice din ţara sa, pentru coalizarea
acesteia în jurul conceptului său de integrare. Probabil că cea mai fastă perioadă a
carierei sale politice postbelice a fost cuprinsă în intervalul 1949–1955 şi a
culminat cu renunţarea de către aliaţi la statutul de ocupaţie asupra Germaniei şi
restabilirea deplinei suveranităţi a Germaniei. În 1949, Adenauer era în ochii
concetăţenilor lor nimic altceva decât un politician ca mulţi alţii. Patru ani mai
târziu el stătea în rândul „marilor oameni ai Germaniei”. [...] De acolo de sus, ţinut
de aplauzele şi admiraţia susţinătorilor săi şi de furia oarbă a adversarilor săi, el nu
a mai părăsit niciodată acest loc390. Deşi şi după încheierea acestei perioade a
continuat să repurteze succese diplomatice a fost acuzat că politicii sale externe îi
lipseşte coerenţa, că nu are o strategie adecvată în vederea îndeplinirii idealului
reunificării Germaniei. Concepţia sa de politică externă a fost însuşită de Uniunea
Creştin-Democrată şi a rămas strategia de politică externă a acestei formaţiuni
politice până la momentul unificării Germaniei de către creştin-democratul Helmut
Kohl în 1990. Ea a permis Germaniei deopotrivă integrarea în Europa şi unificarea
ţării atunci când, aşa cum a susţinut Adenauer, Germania şi aliaţii săi occidentali au
fost suficient de atractivi pentru a smulge cealaltă parte a Germaniei din sfera de
influenţă a Uniunii Sovietice.
389
Mary Fulbrook, O scurtă istorie a Germaniei, Cambridge, Cambridge University Press,
1997, tradusă în limba română de Marian Stan la Institutul European, Iaşi, 2002, p. 261.
390
Sebastian Haffner (13 august 1958), op. cit., p. 139.
194
O CON™TIINfi√ EUROPEAN√.
ALCIDE DE GASPERI*
NICOLAE P√UN
Alcide De Gasperi s-a născut la Pieve Tesina, la 3 aprilie 1881391. Formaţia

intelectuală i-a fost de timpuriu marcată de ideile social-creştine, preluate din Enciclica
papală Rerum Novarum, la ale cărei precepte nu va renunţa niciodată: respectivul
document îi va fi alături, chiar şi atunci când va deveni un iniţiat al erudiţiei depozitate
în biblioteca vaticană. Preotul Celestini Endrici, personalitatea care îi va marca
dezvoltarea intelectuală prin îndemnurile timpurii de a aprofunda textele sfinţilor
părinţi, de a se dedica activismului creştin şi de a scrie despre învăţăturile acestuia, va fi
şi el menţionat de către De Gasperi drept unul dintre modele sale.
Foarte timpuriu se va face remarcat (ca student la Facultatea de litere şi
filosofie de la Universitatea din Viena392, apoi ca doctor în filozofie) ca un excelent
mediator şi interpret între mişcările catolice din imperiu şi din Italia, deopotrivă.
Numeroasele scrieri ale tinereţii vieneze (1906–1909) apar fie în cotidianul de
orientare creştin-socială „Reichspost”, fie în „La Vocce Cattolica”, devenit mai
apoi „Il Trentino”, a cărui direcţiune o va prelua în 1909393. De la poziţia de
director al ziarului considerat un cotidian creştin-social în Italia, la înfiinţarea
Partidului Popular Trentin (1909) nu a fost un drum prea lung. De Gasperi îşi
propunea astfel, ca prin intermediul unui partid, să reconstruiască unitatea
comunităţilor italiene din zonă. Şi-a construit platforma ideologică pe baza
preceptelor religioase, a ideilor spiritului naţional şi ale democraţiei. Devenit
deputat în Reichstaat-ul vienez, în 1911 a primit diverse atribuţii la Comitetul de
industrie, la cel de presă şi, mai ales, în calitate de membru al Delegaţiei Comune a
parlamentarilor de la Viena şi Budapesta, care avea putere legislativă pentru zona
financiară, militară şi de politică externă a monarhiei bicefale.394
* Textul a fost publicat în volumul Nicolae Păun(coord.), Actualitatea mesajului fondatorilor

Uniunii Europene Cluj-Napoca, Ed. EFES, 2006, pp. 143–153
391
Trento, regiune de graniţă în cadrul Imperiului Austro-Ungar, a fost şi un loc al
contrastelor, al conflictelor etnice şi al mişcărilor naţionale, dar şi, nu de puţine ori, al dialogului
dintre popoare şi culturi. A se vedea şi Maria Garbari, Vittorio de Riccabona. 1884–1927. problemi e
aspetti del liberalismo trentino, Trento, 1972.
392
Alcide De Gasperi, Cristlich Soziale Arbeit, în: Italienisch-Südtirol, „Reichpost”,
01 ianuarie 1904, p. 14, apud G. de Rosa, A. De Gasperi. I Cattolici trentini sotto l’Austria degli
scritti dal 1902 al 1915 con i discorsi al Parlamento austriaco, vol. I–II, Roma, 1964.
393
Ibidem. A se vedea www.cronologia.it.
394
I. Ganz, La repprezentanza del Tirola italiano alla Camera dei deputati di Vienna, 1881–1914,
Trento, 2001, pp. 220–239. A se vedea şi G. Andreotti, De Gasperi e il suo tempo, Trento-Vienna-Roma-
Milano, 1956.
195
În 1914, în „Il Trentino”, pentru o scurtă perioadă va susţine intervenţia
Italiei de partea Puterilor Centrale, poziţie explicabilă prin îngrijorarea faţă de pan-
slavism. A trecut însă repede la noul concept de neutralitate adoptat de guvernul de
la Roma.395
În ziua de 24 mai 1915, Italia declara război Austro-Ungariei. Autorităţile
austriece au reacţionat brutal, realizând deportări masive în zona Trentino – peste
80.000 de locuitori, adică au strămutat o treime din populaţie. În calitate de deputat
la Viena, în nou convocatul Parlament, începând cu 1916, De Gasperi va lua de
multe ori cuvântul în numele „naţiunii” sale. În 1918 va cere aceluiaşi for legislativ
recunoaşterea principiului naţional şi va declara, alături de Enrico Conci, în numele
Fasciului Naţional Italian din Parlamentul de la Viena, dezlipirea teritoriilor
italiene din cadrul monarhiei austro-ungare.
Alcide De Gasperi continuă după război în prima linie activismul creştin-
social şi naţional, fie în „Il Nuovo Trentino”, fie, după alegerile din 1921, ca
deputat al Partidului Popular Italian, în noul Parlament de la Roma. Numit imediat
preşedinte al grupului Partidului Popular (al cărui preşedinte era Luigi Sturzo), va
apăra de la înalta tribună principiile democraţiei împotriva noilor forţe de extrema
dreaptă, fasciste. De Gasperi şi Partidul Popular au primit o grea lovitură prin
moartea Papei Benedict al XV-lea, deoarece noul papă, Pius al XI-lea, conservator
şi antisocialist, a făcut eroarea de a-l sprijini pe Musollini.396
PPI a ţinut, cu un ultim efort, Congresul al V-lea în 1925, la Roma. Aici De
Gasperi şi-a reafirmat un crez care îl făcuse cunoscut deja, nu numai în Italia:
viziunea creştină care aşează înaintea statului drepturile naturale ale persoanei,
familiei şi societăţii.
Demisionat de la conducerea ziarului „Il Nuovo Trentino”, supus la Vicenze
unui proces politic în faţa reprezentanţilor fascismului local, ascuns sub nume fals
la Milano şi Roma, va fi arestat împreună cu soţia sa în martie 1926. Eliberat după
doi ani, va deveni angajatul Bibliotecii Vaticane în următorii paisprezece ani, şi va
publica sub diferite pseudonime texte despre catolicismul social. Începând cu 1941
îşi intensifică legăturile mai vechi cu grupuri de foşti populari, cu catolicii tinerei
generaţii şi cu profesorii de la Universitatea Catolică din Milano.397 De Gasperi şi-a
propus să construiască un partid de centru care să includă, pe lângă ecleziaşti, şi
personalităţi laice. El imagina, deja, o Italie postbelică fără fascişti, o Italie cu o
nouă scenă politică. A simţit, cu enorma-i experienţă politică şi culturală, că este
nevoie de un partid pe care l-a şi numit Democraţia Creştină, nu atât pentru a-i
accentua caracterul confesional, cât mai ales pentru a favoriza legături necesare
între vechea şi noua generaţie de politicieni şi pentru a repoziţiona Biserica
înăuntrul problemelor mari ale ţării. Numindu-l şi creştin, De Gasperi îşi reafirma
395
Marco Goio, De Gasperi, Reverdito Editore, p. 143. A se vedea şi I. Giordani, Alcide De
Gasperi, Milano, 1955.
396
Stefano Joacini, Storia del Partito Populare Italiano, Milano, Garzonti, 1951.
397
M. Scelba, Per l’Italia e per l’Europa, Roma, Cinque Line, 1990.
196
încă o dată crezul în înnoirea şi reconstrucţia socială, cu ajutorul tradiţiei şi al
moralei creştine.
Programul noului partid – Le idee reconstrutive della Democrazia
Cristiana398 – accentuează că „libertatea politică e premisa unui nou sistem de
democraţie reprezentativă, bazat pe separaţia puterilor în stat, pe o largă
descentralizare administrativă prin constituirea regiunilor autonome”399.
Nu sunt uitate în documentul programatic ideile forţă, deja cunoscute
cetăţenilor, ale catolicismului social şi ale popularilor: dreptul la educaţie, valorile
familiei, colaborarea organică a tuturor factorilor de producţie, participarea
muncitorilor la gestiunea întreprinderilor.400 Ca noutăţi ideatice, De Gasperi
consacră un loc vizibil proprietăţii private şi o poziţionează şi explicitează prin
comparaţie cu corporatismul fascist. El leagă proprietatea privată de mecanismele
pieţei, dar şi de cele ale sistemului politic bazat pe Parlamentul bicameral.
Sugerează italienilor să susţină un sistem de vot combinat, universal şi al
reprezentărilor profesionale. În capitolul dedicat vieţii internaţionale De Gasperi se
poziţionează critic faţă de Liga Naţiunilor şi propune crearea unei noi comunităţi
internaţionale dotată cu mijloace şi misiuni adecvate obţinerii şi menţinerii păcii.
Eruditul, militantul pentru valorile creştinismului social, intelectualul care
s-a oferit cu generozitate concetăţenilor săi, neglijând deseori să-şi scrie opera la
care avea dreptul să aspire, a fost şi un mare europenist. De Gasperi s-a poziţionat
alături de Konrad Adenauer şi Robert Schuman, alţi doi reprezentanţi de linie ai
creştin-democraţiei renăscute, sau mai exact vizibilă acum în Occident. Mai mult
însă decât cei doi amintiţi, De Gasperi este cel care a oferit îndrăzneţ, locul cuvenit
pe care America îl merita în Europa, a „teoretizat” atlantismul şi americanismul. În
discursul de la Cleveland401, de la începutul anului 1947, a recunoscut SUA drept
„o enormă forţă morală, economică, politică”, a relevat calităţile Americii, o ţară
în care spiritul de libertate şi cel religios convieţuiesc într-un „sistem colectiv
superior, ce conciliază şi armonizează drepturile individuale şi interesele fiecărui
stat federal”402. Alegerea lui De Gasperi pentru SUA şi Occident, pe fondul
puternic tensionat din peninsulă dar şi din Europa, generat de „războiul rece”, nu
i-a lăsat indiferenţi pe italieni. Opinia publică l-a aprobat şi l-a urmat politic în
alegerile din aprilie 1948. Totodată îl va aproba în următorii ani în problematica
europeană aşa cum el a înţeles-o, fapt ce merită menţionat cu atât mai mult dacă ne
gândim că zona interpretativă nu era deloc clară în legătură cu Europa. De Gasperi
a reuşit, şi o dată cu el şi Italia pe care a scos-o din tentaţiile unei stângi ideologice.
În 1948, în calitatea de lider creştin-democrat recunoscut de italieni ca atare, De
398
Atti e documenti dela democrazia Cristiana, 1943–1947, vol. I, Roma, Cinque Line, 1968,
pp. 1–8.
399
Ibidem.
400
Ibidem.
401
A. De Gasperi, L’Europa. Scritti e discorsi, Brescia, 2004, pp. 50–51.
402
Ibidem.
197
Gasperi adresa o scrisoare Comitetului American al Europei Unite, în care afirma
că „e necesară libera circulaţie nu doar a capitalului, dar şi a persoanelor…
Uniunea politică este procesul de unificare; în domeniul economic şi social sunt
termeni care se influenţează reciproc”403. Mişcându-se în conformitate cu realismul
politic, de la considerarea obiectivelor Italiei şi a intereselor naţionale, De Gasperi
a postulat corelaţia între libera circulaţie a mărfurilor şi a forţei de muncă, şi a
ajuns să indice cu claritate exigenţa unui paralelism între două momente
fundamentale ale integrării economice: eliberarea barierelor în faţa mobilităţii
factorilor de producţie şi coordonarea progresivă a politicilor economice naţionale.
Era teoretizată platforma pe care se va construi ulterior prima dintre comunităţile
europene, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
Chestiunea Europei unite era de actualitate şi primea un impuls substanţial prin
Congresul mişcării pentru unitate europeană organizat la Haga între 7–10 mai 1948. În
Italia, atât preşedintele republicii, Luigi Einaudi, cât şi ministrul de externe Carlo
Sforza şi preşedintele Consiliului de Miniştri, De Gasperi, susţineau la unison
unificarea europeană, singura în măsură, afirmau ei, să garanteze pacea. Italia, sublinia
De Gasperi, „este gata să-şi impună acele autolimitări de suveranitate ce vor instaura
o colaborare sigură şi demnă într-o Europă unită în libertate şi democraţie”404.
După cum subliniază Andrea Chiti Batelli în eseul Il federalismo europeo dalla
Resistenza ai Trattati di Roma405, De Gasperi a fost consiliat şi „ghidat” printre
numeroasele mişcări europene şi de contele Niccolo Carandini, ambasadorul Italiei la
Londra şi lider marcant al Consiliului Italian al Mişcării Europene. Informaţia este
confirmată şi de fiica lui De Gasperi, Maria Romana Catti De Gasperi.406
În calitate de preşedinte al Mişcării pentru Unitatea Europeană∗, De Gasperi
a cerut moderaţie Mişcării Federaliste Europene, şi a invitat-o deseori să-şi
tempereze tendinţele de a obţine „totul cât mai repede”. El sugera să se considere,
ca fiind de actualitate, atitudinile funcţionaliste bazate pe integrarea europeană
sectorială. De Gasperi îşi dorea o Europă democrată bazată pe valorile culturale,
încadrată în conceptul universal al creştinismului. Comunismului sovietic, De
Gasperi îi opunea fără ezitare solidarismul creştin.407
Declaraţia lui Robert Schuman de la 9 mai 1950 nu l-a luat prin surprindere.
Liderul italian avea deja o profundă şi comprehensivă viziune asupra Europei
Occidentale, care l-a şi ajutat să reacţioneze prompt, semnând alături de Franţa,
403
M.R. Catti, De Gasperi: „La nostra patria Europa”, Montadori, Milano, 1969, pp. 26–27.
404
Bazele morale ale democraţiei, conferinţă susţinută de Alcide De Gasperi la Bruxelles, în
20 nov. 1948, publicată în M.R. Catti De Gasperi, De Gasperi e l’Europa…, p. 70.
405
Andrea Chiti Batelli, Il federalismo europeo dalla Resistenza ai Trattati di Roma, în
M. Albertini, A. Chiti Batelli, G. Petrilli, Storia del federalismo europeo, Torino, ERI, 1973, p. 252.
406
M.R. Catti De Gasperi, op. cit., p. 27.
∗
Mişcarea pentru unitatea Europeană s-a format în octombrie 1948, sub impulsul dat de
Provisional United Europe Commitee, fondată de W. Churchill. De Gasperi era preşedintele acesteia,
alături de Churchill, P. H. Spaak şi Leon Blum.
407
Ibidem, p. 90.
198
Republica Federală Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg tratatul de la Paris de
la 18 aprilie 1951. Chiar dacă CECO nu a fost gândită pentru a rezolva problemele
Italiei, aderarea la acest organism a plasat-o în contextul european şi i-a dat soluţia
pentru excesul de forţă de muncă. Tratatul de la Paris a fost considerat
(argumentele fiind valabile în istoriografie şi astăzi) drept un pas către colaborarea
politică, economică şi comercială la nivelul „Micii Europe”, şi chiar al cooperării
militare. De altfel, în 1951, discuţiile asupra continuării procesului de reconstrucţie
politică a Europei occidentale se concentrau în jurul Uniunii Europene de Apărare.
Planul Pleven, prezentat de şeful guvernului francez la 24 octombrie 1950,
prevedea constituirea unei forţe europene integrate cu contingente naţionale de
dimensiuni minime, dependente de un Minister al Apărării Comune.408 De Gasperi
s-a declarat favorabil Planului Pleven, cu condiţia ca el să nu creeze dificultăţi
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), la care Italia aderase încă de la înfiinţare,
în aprilie 1949. Simultan cu Federaţia pentru o armată europeană liderii europeni
vor susţine şi proiectul pentru Uniunea Politică Europeană. În Senatul Italiei, în
noiembrie 1950, pe aceste două mari teme, De Gasperi se confesa Istoriei:
Cineva a spus că Federaţia Europeană e un mit…. Spuneţi-mi, vă rog, ce mit
trebuie să oferim tinerei generaţii în ceea ce priveşte raportul dintre state, viitorul
Europei, pacea, securitatea, dacă nu acest efort spre Uniune? Vreţi mitul dictaturii,
mitul forţei, mitul propriului drapel acompaniat de eroism? Atunci am recrea din
nou acel conflict care duce inevitabil la război. Eu vă spun că acest mit e un mit al
păcii; aceasta este pacea şi aceasta este calea de urmat…409
Întregul an 1951, s-a caracterizat printr-o impresionantă navetă diplomatică
atribuită cu prioritate fondatorilor – Schuman, De Gasperi, Adenauer - pentru
promovarea Conferinţei pentru Apărare europeană.În plenul Adunării Consiliului
Europei din decembrie 1951, De Gasperi argumenta, într-un discurs magistral,
conceptul unei Europe federale, înăuntrul căreia armata europeană era chemată să
devină „o punte între naţiuni”. Discursul lui De Gasperi de la Strasbourg este
considerat de către istoriografia integrării europene ca fiind unul central. De altfel,
pentru meritele în procesul de integrare europeană, De Gasperi primea premiul
Carlo Magno410 în 24 septembrie 1952, o supremă recunoaştere a rolului său
european. Înfrânt în alegerile politice din 7 iunie, a ieşit din scenă chiar în
momentul în care era cel mai hotărât (dar şi cel mai izolat…) patriarh al
chestiunilor europene. Tocmai în această perioadă, mai puţin presat de acţiunea
politică imediată, De Gasperi şi-a cristalizat viziunea/filosofia asupra unităţii
europene. Mai întâi el s-a concentrat asupra valorilor, a fundamentelor culturale,
408
A. Albonetti, Preistoria degli Stati Uniti d’Europa, Milano, Ginffré, 1964, p. 90.
409
M.R. Catti De Gasperi, La nostra patria Europa…, p. 44.
410
Premiul Carlo Magno e conferit începând cu 1949 personalităţilor care au favorizat ideea
uniunii occidentale în domeniul politic, economic, intelectual şi spiritual. De Gasperi a dorit ca
medalia conferită să-l acompanieze în mormânt. Vezi pentru premiul Carlo Magno:
www.aachen.de/EN/city_citizens/charlemagne_prize/history/history.html
199
asupra mentalităţii europene. Eminentul cărturar aprecia că civilizaţia europeană
reuneşte „elementul Orientului Apropiat, elementul grec, elementul coastelor
africane din Marea Mediterană, elementul germanic, elementul slav”, că Europa
este „sinteza politico-morală”între curentele de idei ce s-au afirmat în zilele noastre
ca produse ale evoluţiei sale culturale, sociale şi politice: „liberalismul, socialismul,
creştinismul”411.
Europa, afirma adesea De Gasperi, era destinată să-şi asume un rol de mediere
între Est şi Vest deoarece „era capabilă să sintetizeze sistemele de valori într-un alt
registru tematic” şi considera integrarea europeană ca fiind recunoaşterea nivelului
de identitate superior, care să le însoţească pe cele deja existente: familia, oraşul,
provincia, naţiunea.412
De Gasperi a crezut sincer că, în elementele sale spirituale, Europa este deja
unită. Şi a avut atât de multă dreptate…
411
M.R. Catti De Gasperi, op. cit., p. 184.
412
Ibidem, p. 179. A se vedea şi http://www.aiac-cli.org/principale/varie/de%20gasperi/
pag%201htm; Alcide De Gasperi nella politica estera italiana, 1944-1953 (Note şi reflecţii de Adstans,
pseudonimul sub care a publicat unul dintre colaboratorii săi, Paolo Canali), Milano, Mondadori, 1953;
F. BBarbagollo (ed.), Storia dell Italia republicana, vol. I, La construzione della democrazia, Torino, 1995.
200
PENTRU EUROPA. WINSTON CHURCHILL*
RALUCA B√DIL√
Sir Winston Leonard Spencer Churchill, născut la 30 noiembrie 1874,

absolvent al Academiei Regale Militare de cavalerie de la Standhurst, a îndeplinit o
serie de misiuni militare şi de jurnalism militar în India şi Africa de Sud. A deţinut
multiple funcţii executive (ministru al Comerţului, ministru de Interne, Prim Lord
al Amiralităţii, ministru al Armamentului în cabinetul lui Lloyd George, ministru
de război şi ministru al aviaţiei, ministru de Finanţe) până în momentul în care va
deveni prim-ministru (1940–1945; 1951–1955). A fost câştigător al premiului
Nobel pentru literatură în 1953.
Activitatea politică a lui Sir Winston Spencer Churchill, desfăşurată pe o
perioadă de mai bine de două decenii, apelul lansat în 1945 în cadrul Parlamentului
belgian pentru o federaţie a „Statelor Unite ale Europei” care să promoveze relaţii
armonioase între naţiuni, cooperare economică şi conştiinţa unei identităţi
europene, dar mai ales discursul de la Zürich din 19 septembrie 1946 îndreptăţesc
încadrarea sa printre fondatorii Uniunii Europene. Atât în Marea Britanie cât şi în
afara acestui spaţiu, Churchill a militat puternic pentru o Europă Unită, considerată
cel mai bun mijloc de rezolvare a problemelor privind refacerea economică şi
reorganizarea politică postbelică.
Cu toate acestea, retorica lui a fost, uneori, greu de conciliat cu ambivalenţa
acţiunilor sale în privinţa rolului Marii Britanii în cadrul preconizatei federaţii,
îndeosebi după revenirea la putere, în octombrie 1951. Devenit prim-ministru
după victoria conservatorilor în alegeri, Churchill nu face nimic pentru cauza
Europei federale. Acest lucru i-a determinat pe mulţi să considere că nici proiectele
sale de unificare europeană nu urmăreau mai mult decât o simplă organizaţie
interguvernamentală.
Se pune astfel întrebarea: care a fost semnificaţia reală a mesajului
churchillian şi ce importanţă mai prezintă temele discursului său în contextul actual
al integrării europene? Trebuie să precizăm că nu există o uniformitate de opinii.
Părerile oscilează de la interpretarea luărilor de poziţie ale acestuia drept o simplă
aderare la o concepţie politică, o nevoie egoistă de a domina un forum internaţional
de dezbateri, până la ideea exprimării unei viziuni inovatoare, un mijloc de a
menţine balanţa europeană de putere cu o implicare minimă a Marii Britanii, o
ultimă încercare de a salva poziţia ţării sale într-o lume a superputerilor sau chiar o
combinaţie din toate acestea.
*
Textul a fost publicat în volumul Nicolae Păun(coord.), Actualitatea mesajului fondatorilor
Uniunii Europene, Cluj-Napoca, Ed. EFES, 2006, pp. 156–186.
201
În cadrul controverselor s-au conturat două curente:
O primă tabără nu consideră declaraţiile lui Churchill inconsistente în raport
cu acţiunile lui, de vreme ce acesta a subliniat în repetate rânduri că nu doreşte ca
Marea Britanie să participe într-o organizaţie europeană supranaţională. Pornind de
la această idee, s-a susţinut că, în calitate de lider al opoziţiei, Churchill a vorbit
adeseori pe tema unităţii europene, însă el nu a avut nici cea mai mică intenţie de a
include Marea Britanie într-o Europă integrată, deşi, datorită abilităţii lui retorice,
mulţi au rămas exact cu impresia contrară. Dar aceştia au fost treziţi la realitate
imediat după întoarcerea lui în funcţie.
În concepţia opusă se insistă pe faptul că Churchill credea sincer în
transformarea progresivă a suveranităţii continentale, principalele sale dubii fiind
relative la momentul participării Marii Britanii în cadrul preconizatei federaţii, într-
un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat.
Indiferent de divergenţele existente în această privinţă, din acţiunile sale pot
fi deduse argumente în sprijinul ambelor opinii.
Avem în vedere primele luări de poziţie pe această temă, în articolul din
„Saturday Evening Post” din februarie 1930 unde propunea crearea Statelor Unite
ale Europei după modelul federalist american, dar fără participarea Marii Britanii:
„Avem propriile noastre vise. Suntem cu Europa dar nu în cadrul ei. Suntem legaţi,
dar nu angajaţi”.413 Iniţiativele de mai târziu, printre care amintim înfiinţarea New
Commonwealth Society, în 1936, proiectele de unificare militară şi ideea unei
alianţe continentale susţinută între anii 1938–1939, apoi controversata propunere
de Uniune Franco-Britanică din iunie 1940, mesajul trimis Congresului
Pan-european de la New York din martie 1943 şi scrisoarea adresată preşedintelui
american Franklin Delano Roosevelt în care milita pentru înfiinţarea unor Consilii
regionale subordonate unui Consiliu Mondial, sprijinirea proiectelor de unificare a
statelor din Europa Centrală şi de Est, constituie argumente în favoarea celor care
susţin apartenenţa lui Churchill la concepţia necesităţii unificării continentului.
Ideea reconstrucţiei Europei occidentale pe baze federaliste a fost lansată de
Winston Churchill în discursul ţinut la Zürich la 19 septembrie 1946. Se preconiza
o reconciliere franco-germană ca şi condiţie prealabilă a formării Europei, pe care
Marea Britanie, Statele Unite şi Rusia urmau să o garanteze. Ca lider al opoziţiei,
în anii postbelici, acţiunile lui Churchill au vizat înfiinţarea Mişcării pentru Europa
Unită, crearea unui Parlament European (propunere lansată în cadrul Congresului
de la Haga din 7–10 mai 1948) şi a unui Ministru European al Apărării,
organizarea unei Armate europene. Dar toate aceste declaraţii entuziaste devin
ambigue după revenirea la putere. Începând cu octombrie 1951, referirile lui la
Europa s-au rărit din ce în ce mai mult. Susţinut de Eden şi de Foreign Office,
Churchill n-a făcut nici un efort să schimbe politica lui Attlee. Marea Britanie a
rămas în afara Comunităţii Cărbunelui şi a Oţelului (aşa-numitul plan Schuman) şi
413
M. Wendell, Churchill and the Unification of Europe, în: “The Historian”, 61(1), Fall,
1998, pp. 67–84.
202
a refuzat să-şi angajeze trupele în cadrul Comunităţii de Apărare a Europei. Când i
s-a reamintit ce declaraţii calde făcuse la adresa Europei, el a replicat că Marea
Britanie „s-ar cuveni să fie alături de ea, chiar dacă ea nu prea are ce oferi în
schimb”. Federaliştii europeni s-au simţit trădaţi, însă Churchill a fost de neclintit.
„Uniţi-vă” le-a predicat el europenilor în 1957, având însă grijă să lămurească pe
toată lumea că nimic nu-i va face pe englezi să rateze legăturile cu Commonwealthul...
*
* *
Încă de la începutul anilor ’30 ameninţarea germană a monopolizat atenţia

lui Churchill. Temerile acestuia au fost confirmate de răsunătorul succes în cazul
plebiscitului de la Saar şi de abolirea unilaterală a clauzelor de dezarmare incluse
în Tratatul de la Versailles, realizată în mai 1935 şi urmată, un an mai târziu, de
reocuparea Renaniei, ceea ce reprezenta o încălcare flagrantă a acordurilor liber
negociate la Locarno. Planurile agresive ale lui Hitler puteau fi împiedicate doar
prin aplicarea curajoasei formule propuse de omul de stat britanic: pe de o parte
reînarmarea şi înfiinţarea unei Mari Alianţe care să includă Uniunea Sovietică, pe
de altă parte un sistem dinamic de securitate colectivă, care să-şi extragă sevele din
potenţialul Ligii Naţiunilor şi în centrul căreia să se afle o convenţie militară între
Anglia şi Franţa.
În martie 1936, Churchill şi-a expus principiile de politică externă, articulate
în jurul doctrinei clasice a echilibrului de forţe: „să ne opunem puterii celei mai
mari, mai agresive şi mai dominatoare de pe continent, şi mai cu seamă să
împiedicăm căderea Ţărilor de Jos în mâinile unei asemenea puteri. Nu ne putem
permite să asistăm la instaurarea în Europa a nazismului în faza lui actuală de
cruzime şi intoleranţă, ascuţindu-şi mereu armele şi revărsând şuvoaie de ură”.
Formula diplomatică pe care o îmbrăţişa Churchill pentru rezolvarea acestei crize
era „o Ligă înarmată a tuturor naţiunilor, având în centrul ei o alianţă între Anglia
şi Franţa”.414
În aceeaşi perioadă a fost implicat în înfiinţarea unui „Nucleu de Apărare a
Libertăţii şi a Păcii”. Era vorba de o organizaţie – umbrelă destul de laxă – al cărei
scop era să coordoneze activităţile organismelor de resort şi totodată să-i asigure o
platformă publică de manifestare. Nucleul s-a bucurat de sprijin din direcţii cât se
poate de diverse: disidenţi din rândurile conservatorilor, câţiva parlamentari
independenţi de factură liberală şi chiar laburistă, sindicalişti, intelectuali şi
pacifişti. Însă au existat şi probleme. În primul rând presa nu a luat în serios
iniţiativa, recurgând chiar la epitete şi caracterizări persiflante, cum ar fi „flecarii
de la Geneva” sau „pacifişti cu gust de sânge”. O altă problemă – stingheritoare
ce-i drept – era aceea a achitării notei de plată. Din fericire, la şedinţa de constituire
fusese invitat şi Eugen Spier, un refugiat germano-evreu care a donat cu discreţie
peste două mii de lire sterline pentru finanţarea activităţilor pe care le desfăşura
organizaţia. Cu toate că nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor, Nucleula funcţionat
414
N. Rose, Churchill, O viaţă de rebel, Bucureşti, Ed. All, 1998, pag. 265.
203
timp de trei ani şi a reprezentat un canal util prin care Churchill a putut să-şi
prezinte punctele de vedere. Considerat deja „un om politic cu vechi state de
serviciu”, el a fost rugat de Lordul Davies, fondatorul Noii Societăţi a
Commonwealthului (care avea o secţie britanică al cărei preşedinte era Churchill
însuşi), „să se concentreze asupra rolului de salvator al Europei”.415
În perioada dintre Compromisul de la München şi căderea Franţei s-a desfăşurat
în Marea Britanie o intensă dezbatere asupra cauzelor falimentului Ligii Naţiunilor şi a
necesităţii stabilirii unui sistem de pace dreaptă şi durabilă. În centrul ei s-a aflat
dezvoltarea ideilor federaliste şi în mod deosebit a aceleia a unei federaţii europene,
idee care cucerise unele sectoare ale opiniei publice, cu precădere tineretul. Apărătorii
acesteia proveneau din partide ce reprezentau întreg spectrul politic, asigurând astfel
difuzarea ei prin cărţi şi periodice, expuse şi analizate sistematic de organizaţia Federal
Union şi de Federal Union Research Institute. Opiniile exprimate în acest cadru erau
urmărite cu interes şi în afara asociaţiei, sub forma unor comentarii asupra punctelor de
vedere puse în circulaţie. Multe din ele erau sceptice. Funcţionalismul sau
evoluţionismul erau considerate poziţii mai realiste decât federalismul; relaţiile cu
Statele Unite, Commonwealth-ul şi Uniunea Sovietică, mai importante decât
organizarea Europei occidentale şi centrale.
La începutul anilor 1940 se admitea că un număr de guverne naţionale au eşuat
în îndeplinirea unei obligaţii de bază faţă de cetăţenii lor: apărarea integrităţii
teritoriale a statului. Acest lucru a condus la o creştere rapidă a popularităţii ideii unei
federaţii franco-britanice, opinie susţinută de majoritatea liderilor politici britanici ai
zilei, Churchill, Attlee, Halifax, Chamberlain, Bevin şi Eden, precum şi de
majoritatea presei naţionale. Una dintre versiunile ce se vehiculau era încorporată în
programul politic al guvernului britanic, respectiv în oferta unei uniuni semi-federale
a Regatului Unit cu Franţa, lansată de Winston Churchill la 16 iunie 1940.
Winston Churchill şi generalul Charles de Gaulle (subsecretar al Ministerului
de Război) semnau în numele Marii Britanii şi al Franţei o declaraţie care conţinea
în fapt planul unei Uniuni franco-britanice, preconizându-se elaborarea unei
Constituţii care va dota uniunea cu organe comune pentru apărarea naţională,
politica externă, finanţe şi politica economică. Noua construcţie franco-britanică se
baza pe o cetăţenie comună, iar pe durata războiului urma să funcţioneze un singur
Cabinet de război însărcinat cu conducerea supremă, ce beneficia de toate resursele
financiare ale celor două state şi avea rolul de a coordona forţele armate „de uscat,
aeriene şi maritime”. În acelaşi timp parlamentele celor două ţări erau unite formal.
Textul elaborat de Churchill şi de Gaulle poartă amprenta gândirii lui Jean Monnet
care, alături de Robert Vansittart, secretarul permanent al Foreign Office-ului şi
Desmond Morton, secretarul personal al premierului britranic, de Arthur Salter şi
Rene Pleven, va redacta „Declaraţia de uniune franco-britanică”, ce preconiza
uniunea vamală şi moneda comună.
415
Ibidem, loc. cit.
204
Eşecul militar al Franţei, schimbarea guvernului, venirea mareşalului Pétain
la putere vor bloca orice iniţiativă în sensul uniunii celor două state. Guvernul
francez, în rândurile căruia predomina curentul încheierii unui armistiţiu cu
Germania, a primit cu indiferenţă propunerea britanică.
Chiar premierul englez, cu toate că a fost de acord cu proiectul în principiu, nu
era partizanul unei uniuni instituţionale între cele două state. De altfel, Winston
Churchill va anunţa în primăvara lui 1945 că propunerea din 1940 a fost retrasă şi acest
lucru se petrecea în condiţiile unei Franţe eliberate. André Miroir crede că Churchill
dorea să împiedice pe generalul Reynaud să semneze armistiţiul cu Germania.416
În memoriile sale, comentând discuţiile din cadrul cabinetului francez şi
respingerea propunerii britanice, Churchill scria: „Lui Paul Reynaud i-a fost
imposibil să depăşească impresia nefavorabilă pe care a creat-o propusa uniune
anglo-franceză. Secţiunea defetistă, condusă de mareşalul Pétain, a refuzat fie şi să
o examineze. S-au adus acuzaţii violente. Că era un „plan de ultim moment”, “o
schemă de a pune Franţa sub tutelă sau de a i se lua imperiul colonial”. Spunea că
împingea Franţa în situaţia de dominion. Alţii se plângeau că francezilor nu li se
dădea nici măcar egalitate de statut, pentru că francezii urmau să capete cetăţenia
imperiului britanic, în loc de aceea a Marii Britanii, în timp ce britanicii urmau să
fie cetăţeni ai Franţei. Sugestia este contrazisă de text.
Dincolo de aceste cauze au venit alte argumente, Weygand îl convinsese pe
Pétain fără prea mare dificultate, că Anglia era pierdută. Înaltele autorităţi militare
fuseseră de părere că „în trei săptămâni, Angliei i se va rupe gâtul ca unui pui”. A
face o uniune cu Marea Britanie era, după Pétain, „o fuziune cu un cadavru”.
Ybarnegaray, care fusese atât de vajnic în războiul trecut, a exclamat, „mai bine o
provincie nazistă. Măcar asta ştim ce înseamnă”. Senatorul Reibel, un prieten
personal al lui Weygand, a declarat că planul însemna o distrugere totală pentru
Franţa şi, oricum, o subordonare totală faţă de Anglia. Degeaba a replicat Reynaud:
Eu prefer să colaborez cu aliaţii mei decât cu duşmanii” iar Mandel: „Ai prefera
să fii un district german sau un dominion britanic?” Totul era în zadar. Am fost
asiguraţi că prezentarea propunerii noastre de către Weygand nici măcar nu a fost pusă
la vot în Consiliu. Toate discuţiile în continuare s-au întors spre armistiţiu şi spre
întrebarea ce trebuia adresată germanilor despre termenii pe care îi acordau.417
Cu toate acestea, propunerea lui Churchill trebuie considerată ca primă
traducere în termeni concreţi a gândirii federaliste europene. Cu mişcarea britanică,
federalismul se preciza ca program de depăşire a statului-naţiune. Căderea Franţei
în 1940 a făcut imposibilă naşterea primului nucleu federal european, care ar fi
putut fi unul franco-britanic.418 În consecinţă, dezbaterea asupra ţelurilor belice şi a
416
A. Miroir, Winston Churchill et le construction européene (1930–1959) în: „Pensée et construction
européene”, Bruxelles, CERIS, 1990, pp. 163–167.
417
W. Churchill, Al doilea război mondial, Bucureşti, Ed. Saeculum, I. O., 1998, p. 305.
418
Şt. Delureanu, Geneza Europei Comunitare. Mesajul democraţiei de inspiraţie creştină,
Bucureşti, Ed. Paideia, 1999, pp. 26–27.
205
ideii federale s-a diminuat în intensitate, britanicii angajându-se în lupta disperată
pentru supravieţuire. Ipoteza orientativă conform căreia Marea Britanie şi Franţa
aveau să deţină influenţa într-o eventuală reglementare de pace, aşa cum susţineau
apărătorii ideii federaţiei europene, nu mai părea valabilă. Odată cu intervenţia în
război a Marii Britanii şi a Uniunii Sovietice devenea absolut clar rolul de
protagonist al celor două puteri emergente. În măsura în care britanicii reflectau la
perioada postbelică, ei o făceau prevalent în termeni mondiali sau atlantici, şi nu
europeni.
Deşi propunerea lui Churchill de creare a unei „uniuni indisolubile” între
cele două ţări a eşuat, abandonarea viziunii tradiţionale britanice cu privire la
inviolabilitatea suveranităţii naţionale demonstrează rolul pe care o ameninţare
externă îl poate juca în obţinerea sprijinului pentru aranjamente politice federale.419
În decembrie 1940, premierul vorbea despre o Europă postbelică a cinci
Mari Puteri: Marea Britanie, Franţa, Italia, Spania şi Prusia, precum şi patru
confederaţii care să funcţioneze în cadrul unui Consiliu al Europei. Acesta urma să
includă o Curte Supremă şi un Consiliu Economic Suprem care să rezolve
problemele monetare. În particular, Churchill era încă hotărât să menţină legături
strânse cu Statele Unite şi cu Comunitatea Britanică, dar şi să păstreze drepturile de
mare putere mondială ale ţării sale.
În 1942, confruntat cu „barbarismul rusesc” care ameninţa renaşterea
Europei, scade preocuparea pentru lumea vorbitoare de limbă engleză. „Va trebui
să lucrăm cu americanii”, scria el, dar „Europa este grija noastră principală”. Pe
această linie se înscriu luările de poziţie publice ale lui W. Churchill care în
ianuarie-mai 1943, în mesajele de salut către Congresul de la New York al mişcării
pan-europene a lui Coudenhove-Kalergi, în discursuri radiodifuzate şi în alocuţiuni
publice susţinea organizarea Naţiunilor Unite pe principiul unor consilii regionale
pentru Europa, America, Asia, subordonate unui Consiliu Mondial, format din
Statele Unite, Marea Britanie, Uniunea Sovietică, Europa, Extremul Orient şi
America Latină. Consiliul Europei urma să fie format din 12 state sau federaţii. El
mai propune o Curte internaţională pentru rezolvarea disputelor dintre state şi o
armată internaţională pentru asigurarea punerii în aplicare a deciziilor.
În 1943, propunerea sa, în care susţinea funcţionarea unui guvern european
(instrument de guvernare-administrare la nivel continental), format din unităţi care
să includă marile puteri europene şi blocuri alcătuite din statele mai mici, este
respinsă de Foreign Office pe motiv de lipsă de precizie.
În februarie acelaşi an Churchill i-a scris lui Roosevelt, sugerând un
„instrument de guvernare europeană” împreună cu o înţelegere similară pentru
Orientul Îndepărtat. El a reluat ideea, cu unele variaţii, într-un discurs din martie şi
cu ocazia unui prânz la Ambasada din Washington, în mai. Dacă iniţial Roosevelt
era indecis în privinţa organismelor regionale, acum era convins că acestea
419
D. McKay, Federalism and European Union. A political Economy Perspective, Oxford
University Press, 1999, p. 37.
206
reprezintă o ameninţare pentru o organizaţie globală, astfel că în august, la
Conferinţa de la Quebec, Eden şi Churchill au acceptat propunerea lui Hull de a se
proceda la înfiinţarea unui organism internaţional.
Britanicii nu propuneau o federaţie europeană, cu toate că ei vedeau nevoia unor
federaţii în Europa de est, iar consilierii în politica externă au ajuns la concluzia că:
Încurajarea exagerată care s-a dat în ultimele tratate de pace pretenţiilor la
independenţă ale micilor naţiuni a făcut loc acum unei reacţii naturale în favoarea
grupărilor regionale, prin intermediul cărora se speră că se va putea acorda
protecţia necesară statelor a căror experienţă a dovedit că sunt prea slabe pentru a
se apăra singure420.
La conferinţa de la Teheran din noiembrie 1943 Churchill a încercat să
impună ideea unei federaţii danubiene, ca o contrapondere la pretenţiile sovietice
privind Polonia. Şi de această dată a avut câştig de cauză poziţia comună
americano-sovietică a unei Organizaţii a Naţiunilor Unite bazată pe hegemonia şi
dreptul de veto al celor patru mari puteri, refuzându-se Europei orice şansă de a se
constitui ca o entitate unitară, cu pondere proprie în cadrul sistemului global.421
Spre sfârşitul celui de-al doilea conflict mondial pare că pentru Europa se
deschide epoca realizărilor efective. Reuniţi la Geneva în primăvara anului 1944,
reprezentanţii unor mişcări de rezistenţă din Franţa, Italia, Norvegia, Olanda,
Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Germania dădeau publicităţii, în iulie acelaşi
an, un document intitulat Declaraţia rezistenţelor europene, în care se pronunţau
pentru o uniune federală continentală:
În intervalul unei singure generaţii, Europa a fost epicentrul a două conflicte
mondiale care, întâi de toate, au avut ca origine existenţa a treizeci de state
suverane pe acest continent. Este important să remediem această anarhie prin
crearea unei Uniuni federale între popoarele europene422.
Rezistenţelor europene li se adaugă în această perioadă mişcările proeuropene
din ţările libere, precum: Federal Union din Marea Britanie, Institutul pentru
cercetări pentru o federaţie europeană, condus de contele Coudenhove-Kalergi
(1942 – New York), care organizează şi un Congres al Mişcării Paneuropene cu perso-
nalităţi politice din exil.423
Pe acest fundal vine propunerea lui Churchill de a crea un Consiliu european
în cadrul unei organizaţii regionale care să cuprindă America, Asia şi Europa. Ca şi
planul lui Monnet, nici acesta nu a avut mult succes. Partizan al consolidării
Commonwealth-ului şi strângerii legăturilor dintre Marea Britanie şi Statele Unite
ale Americii, liderul englez era conştient de vidul politic ce se putea crea prin
retragerea americanilor şi avansul sovieticilor în Europa Vestică. Astfel, într-o
adresă către Congresul Mişcării Paneuropene (1943), el propunea un Consiliu al
420
P. M. R. Stirk, A History of European Integration since 1914, Pinter, 1996, p. 72.
421
L. Gyémánt, Preistoria construcţiei europene, Cluj Napoca, Ed. Fundaţiei pentru Studii
Europene, 1999, p. 216.
422
Ch. Zorgbibe, Construcţia europeană. Trecut prezent, viitor, Ed. Trei, 1998, p. 10.
423
V. Vese; A. L. Ivan, Istoria integrării europene, Presa Universitară Clujeană, 2001, pp. 38–39.
207
Europei, un organism dotat cu un Tribunal suprem având rolul de a tranşa
diferendele între state şi cu forţe armate menite a împiedica agresiunea şi a asigura
executarea deciziilor.
Agreată de sovietici, care sperau în dezvoltarea influenţei lor într-un
organism regional european, propunerea lui W. Churchill a fost respinsă de
Roosevelt. Acesta se temea de izolarea Statelor Unite şi de creşterea preponderenţei
Marii Britanii, dar mai ales a URSS-ului în Europa. Preşedintele american era, în
ciuda promovării ideii unei organizaţii mondiale, adeptul echilibrului dintre cei
mari. Din acest moment asistăm la diviziunea Europei din punct de vedere
ideologic şi politic.
În ciuda reticenţei lui de a formula soluţii postbelice, Churchill schiţase un
plan de viitor, dar acesta fusese redactat în termeni foarte generali şi abstracţi.
Pentru oprirea agresiunii germane el a imaginat un „Consiliu mondial” compus din
Marea Britanie, Statele Unite, Uniunea Sovietică, China, precum şi delegaţii din
Europa, zona Pacificului şi a continentului american. În Europa nu aveau să se
formuleze revendicări masive, deşi Churchill avusese în minte cedarea „anumitor
teritorii” şi câteva „schimburi de populaţii”. Se preconiza înfiinţarea a patru
confederaţii: Dunăreană, Nordică, Mitteleuropa şi Balcanică, iar Franţa urma să
redevină o mare putere. Într-un fel, Churchill a remodelat clasicul echilibru de forţe
din secolul al nouăsprezecelea, care cuprindea patru mari naţiuni europene: Anglia,
Franţa, Italia şi Prusia, capabile să facă faţă împreună „Ursului” din est.
Cine citea printre rânduri putea descoperi un alt concept în spatele celui
declarat: locul special în această ordine mondială al „comunităţii vorbitoare de
engleză”, care avea să deţină controlul asupra mărilor, respectând drepturile
comerciale şi coloniale ale tuturor popoarelor. Marea Britanie şi Statele Unite se
bucurau de superioritate navală. Menţinând legături strânse cu Consiliul Europei,
cele două mari democraţii doreau să rămână la distanţă, în ideea că până la urmă se
va ajunge la o formă de uniune anglo-americană. Oricum ar fi stat lucrurile, Marea
Britanie dorea să fie veriga indispensabilă dintre Statele Unite şi o eventuală
Uniune a Statelor Europene.424
În anii postbelici, militantismul lui Churchill pentru o unificare europeană a
servit ca un forum pentru restabilirea statutului său în cadrul propriului partid dar şi
pe arena internaţională. La câteva luni de la terminarea războiului, cu ocazia unui
discurs ţinut în Parlamentul belgian425, în decembrie 1945, el propunea formarea
Statelor Unite ale Europei, unificarea continentului „într-o manieră necunoscută de
la căderea Imperiului roman”.426 Federaţia urma să fie o uniune de regiuni în
cadrul Naţiunilor Unite. El era de părere că acestea nu puteau preveni un eventual
război european în absenţa unei Europe unite. Statele Unite ale Europei erau văzute
424
N. Rose, op. cit, p. 345.
425
A.A., V.V, I movimenti per l’unita europea 1945–1954, Editioni Universitarie Jaca, 1992,
p. 118.
426
M. Wendell, op. cit, p. 72.
208
ca unul dintre cei patru piloni ai Naţiunilor Unite, alături de Imperiul Britanic şi
Commonwealth, de SUA ca lider al emisferei occidentale şi de Uniunea Sovietică.
Primul pas ar fi fost alianţa dintre Franţa şi Germania. El a cerut generalului de
Gaulle „să ia de mână Germania şi să o readucă la civilizaţia europeană şi
occidentală”.
La Universitatea din Zürich, în septembrie 1946, Churchill a oferit viziunea
unei „noi familii europene”, „ceva asemănător unor State Unite ale Europei”,
pornind de la uluitoarea propunere a realizării unei reconcilieri între doi inamici
istorici, Germania şi Franţa. Dar care avea să fie rolul Marii Britanii într-o
asemenea epocă de aur? Conform mesajului, Anglia, Commonwealth-ul,
„puternica Americă” precum şi Uniunea Sovietică urmau să acţioneze ca „prieteni
şi garanţi ai noii Europe, luptând pentru dreptul ei de a trăi şi de a străluci”.
Trebuie spus că Churchill nu a deviat niciodată de la această atitudine.
Redăm ideile de bază ale faimosului discurs ţinut la Zürich, la 19 septembrie
1946:
Dacă ţările europene ar conveni să se unească, locuitorii lor de
300–400 milioane ar întâlni, printr-o moştenire comună, o prosperitate, o glorie, o
fericire niciodată atinse, fără nici o frontieră care să îi limiteze. Trebuie ca familia
europeană, sau cel puţin cea mai mare parte a familiei europene, să se reformeze şi
să-şi schimbe direcţiile, într-o manieră care să-i permită să se dezvolte în pace, în
securitate şi libertate. Ar trebui erijată în ceva de genul Statelor Unite ale Europei.
Primul pas de îndeplinit este constituirea unui Consiliu european. Pentru a îndeplini
această sarcină urgentă, Franţa şi Germania trebuie să se reconcilieze; Marea
Britanie, familia popoarelor britanice, America, şi, sper sincer, Uniunea Sovietică
trebuie să devină prieteni şi protectori ai noii Europe, trebuie să-i apere dreptul la
viaţă şi la prosperitate.427
Churchill lansa astfel un apel la reconcilierea franco-germană, estimând în
mod just că aceasta trebuie să fie piatra unghiulară a unei organizaţii europene, dar
opinia franceză a considerat prematură o asemenea abordare. Cu toate acestea
Churchill se arăta favorabil unei unităţi europene continentale, dar fără Anglia.
Acest lucru a determinat reacţia federaliştilor britanici care au protestat împotriva
excluderii Marii Britanii dintre membrii Statelor Unite ale Europei, fapt care o
expunea pericolului de a fi lăsată la „periferia Europei Unite”.
Discursul lui Churchill a avut meritul de a relansa ideea europeană, de a-i da
garanţia imensului său prestigiu.428 Acest discurs este considerat de foarte mulţi
istorici şi jurnalişti ca fiind punctul de plecare al mişcării europene de după al
Doilea Război Mondial. La mai puţin de un an şi jumătate de la terminarea
conflictului în Europa, omul care a condus Marea Britanie în lupta contra
Germaniei, într-un moment în care acest stat era puternic detestat de întregul
427
Ibidem, loc.cit.
428
P. Gerbet, La construction de l’Europe, Nouvelle edition revisee et mise a jour, Imprimerie
Nationale Editions, p. 52.
209
continent, arăta cu claritate calea pe care vor merge Monnet, Schuman şi Adenauer
pentru a fonda Comunitatea Europeană.
Acţiunea asupra opiniei publice, lansată de o manieră eclatantă de către
Winston Churchill, a fost preluată de diferite mişcări europene, care au fost create
pentru a difuza idealul unităţii continentale şi pentru a acţiona în favoarea sa.
Aceste mişcări corespundeau unor tendinţe politice şi economice diferite, şi a două
concepţii asupra unităţii europene: federalizarea, respectiv simpla asociere. În
decembrie 1946 la Paris se năştea Uniunea Europeană a federaliştilor (UEF), apoi
Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite ale Europei, Uniunea Parlamentară
Europeană a contelui Richard Coudenhove-Kalergi etc. În anul următor, mişcările
europene fac primul pas către organizare, punându-se bazele unui Comitet
internaţional de coordonare a Mişcărilor pentru unitatea europeană, care va juca un
rol important în convocarea Congresului de la Haga (7–10 mai 1948), unde se va
decide crearea Consiliului Europei.
Toate aceste organizaţii grupează personalităţi culturale, politice, din domeniul
economic, juridic, partizani convinşi ai federalismului ca soluţie a eliminării disputelor
dintre statele naţionale şi totodată adversari redutabili ai statului naţiune centralizat.
Foarte mulţi conştientizau pierderea iniţiativei şi a rolului prioritar al Europei în
sistemul relaţiilor internaţionale, invocând ca argument de refacere a prestigiului
acesteia construcţia unei federaţii europene independente, care să joace un rol de
echilibru între Statele Unite şi Uniunea Sovietică.429
În anii 1946 şi 1947, organizaţiile private de susţinători ai Europei unite se
multiplică. Unele sunt expresia marilor curente politice europene, cum sunt
Mişcarea socialistă pentru Statele Unite ale Europei, Noile Echipe Internaţionale,
de inspiraţie democrat-creştină, Mişcarea pentru Europa Unită, fondată de Winston
Churchill şi Partidul Tory.
În ianuarie 1947, Churchill a prezidat nou înfiinţatul Comitet Provizoriu
pentru Europa Unită, compus din lideri politici, academicieni şi clerici britanici. De
asemenea, el încerca să înfiinţeze un Grup al Tuturor Partidelor, care să promoveze
unitatea continentului. Din păcate nu a reuşit să câştige sprijinul primului ministru
Clement Attlee.
Retorica inspirată a discursurilor sale înfăţişa elemente de supranaţionalism,
nu doar de cooperare interguvernamentală, cu toate că el nu dorea să pună în
primejdie relaţia privilegiată a Marii Britanii cu celelalte naţiuni vorbitoare de
limbă engleză prin aderarea la o federaţie europeană. În anii 1947–1948 a încercat
să lege iniţiativele britanice de celelalte grupări continentale militante pentru
unificare. În consecinţă, va înfiinţa Mişcarea Pentru Europa Unită, pe care o
prezida şi pentru care căuta sprijinul laburiştilor. Prin aceasta iniţiativă Marea
Britanie se afla mai aproape de inima unificării europene decât a fost vreodată.430
429
V. Vese, A. L. Ivan, op. cit, p. 45.
430
210
Mişcarea Pentru Europa Unită era o uniune bazată pe cooperarea unor state
suverane. Printre membrii ei figurau numeroase personalităţi conservatoare,
liberale şi chiar câţiva laburişti: Harold Macmillan, alături de Julian Amery,
Duncan Sandys, Lord Laytin. Se preconiza crearea unui spaţiu de Commomwealth
european sau de confederaţie. De altfel, Federal Union o califica drept o
„organizatie antifederalistă”. Mişcarea a fost foarte activă, în ciuda faptului că
Churchill se afla în opoziţie până în 1951. Comitetul provizoriu al Mişcării, al cărui
preşedinte era Churchill, a aprobat o declaraţie în care se susţinea necesitatea unui
guvern mondial permanent şi cooperarea cu Uniunea Sovietică. Pentru federalişti
problema fundamentală a acestei declaraţii era afirmaţia că „unitatea europeană se
putea baza numai pe consultare şi pe experienţa practică a unor acţiuni
concertate”. Acest „numai” transmitea în mod evident mesajul că nu se dorea mai
mult decât o cooperare interguvernamentală. Ordinea priorităţii între Europa şi
Commonwealth urma să fie revelată de structura unei fraze care susţinea că Marea
Britanie avea Commonwealth-ul, dar trebuia să îşi aducă propria contribuţie la
unitatea europeană. Această expresie ambiguă asupra poziţiei Marii Britanii în
contextul european şi respingerea ideii federaliste purta în sine germenul viitoarei
separări dintre Marea Britanie şi statele fondatoare ale Comunităţii Europene. Cum
de au acceptat federaliştii din Comitetul Provizoriu această abordare? Ei au
asigurat Consiliul naţional al Federal Union că Mişcarea avea să se conducă după o
concepţie federalistă şi scriau: „nu am putut refuza în mod categoric cooperarea cu
Churchill într-o politică care, comună în parte, este şi a noastră”431. Era vorba
despre curentul mondialist care prevala, în acel moment, în rândul mişcării
federaliste britanice. Nucleul esenţial al politicii lui Churchill, astfel cum a fost
exprimat în declaraţia Comitetului Provizoriu al MEU, contrasta cu punctul central
al federaliştilor europeni: validitatea metodei federale. Cu toate acestea, federaliştii
dispuneau de anumite legături pe scena internaţională care prezentau importanţă
pentru Mişcare. Sandys avea nevoie de deputaţii laburişti în Comitetul său pentru a
împiedica transformarea MEU într-un satelit al partidului conservator. Dar politica
urmată de laburişti, care invidiau prestigiul lui Churchill pe scena europeană şi
folosirea acestuia în avantajul propriului partid, a fost retragerea membrilor săi din
Comitet: exemplu precoce al modului în care sistemul britanic bazat pe
antagonisme împiedica o cooperare politică în problema europeană. În toamna
anului 1947 Sandys a constituit un Comitet Coordonator al Mişcărilor pentru
Unitatea Europei, ce reunea un număr de grupări care acţionau la nivel european,
menţinându-i astfel pe federalişti în minoritate. Şi pentru scurtă vreme, în timp ce
organiza marele Congres de la Haga din mai 1948, Sandys şi Churchill au reuşit
să-i ţină pe federalişti sub control.
Un organ paralel a fost creat în Franţa în iunie 1947 de către Rene Courtin,
Consiliul Francez pentru Europa Unită. El era prezidat de Raoul Dautry şi avea ca
vice-preşedinţi pe Andre Siegfried, Paul Bastied, Paul Ramadier, Paul Reynaud,
431
A.A, V.V, op. cit, p. 122.
211
Pierre-Henri Teitgen. De tendinţă unionistă, el va fi absorbit în 1953 de către
Mişcarea europeană.
Primul „Congres al Europei” din mai 1948, de la Haga, era organizat de un
Comitet internaţional coordonator al mişcărilor pentru unitatea Europei, iniţiativa
aparţinând U.E.F. – organizaţie cu mai mult de 50 de grupări în 12 ţări şi 100000
de membri – şi Mişcării pentru Europa Unită (United Europe Movement – U.E.M.),
iniţiată de Winston Churchill. Printre cei 1000 de delegaţi proveniţi din 19 ţări
occidentale se manifestaseră tendinţe diferite, rezoluţia politică reprezentând un
compromis ce preconiza cedarea unor drepturi suverane unui organism politic
european, solicitându-se în acelaşi timp convocarea unei Adunări parlamentare,
crearea unei Curţi de justiţie, elaborarea unei Carte a drepturilor omului, linii de
bază ale viitorului Consiliu al Europei, fondat în 1949. Congresul reunea o mare
parte a mişcărilor proeuropene, 800 de personalităţi din 19 ţări europene printre
care 16 foşti şefi de guverne, chiar câţiva reprezentanţi în exil ai Europei de Est.432
Un rezultat remarcabil al congresului era şi constituirea Mişcării Europene
(M.E.), prin reunirea tuturor organizaţiilor militante decise să cucerească opinia publică
pentru opera de construcţie europeană şi să stimuleze acţiunea eficace a guvernelor.433
Comitetul de legătură a fost transformat în Mişcarea Europeană la 25 octombrie 1948,
la Bruxelles. Aceasta a fost plasată sub preşedinţia de onoare a lui Winston Churchill,
Leon Blum, Paul-Henri Spaak, Alcide de Gasperi. Urma să se organizeze un Consiliu
naţional în fiecare ţară, grupând reprezentanţi naţionali ai diferitelor mişcări, şi un
Consiliu internaţional care să-i definească direcţiile generale. Animatorii lui erau
Duncan Sandys, ginerele lui Churchill, şi Joseph Retinger.434
Pe parcursul desfăşurării Congresului, Churchill a schiţat în numeroase
discursuri viziunea sa asupra unificării europene şi locul Marii Britanii în cadrul
acesteia, arătând că era imposibil să se separe structura politică de cea economică şi
de apărare.435 El preconiza o Adunare Parlamentară Europeană şi vorbea despre trei
piloni în cadrul Naţiunilor Unite: Uniunea Sovietică, Statele Unite şi emisfera
vestică şi un Consiliu al Europei care să includă Marea Britanie legată de Imperiul
ei şi de Comunitatea de Naţiuni. În ceea ce priveşte identitatea europeană,
Churchill îşi exprima dorinţa de a se ajunge la timpul când oamenii vor fi mândri
să spună „sunt european” şi să se considere mai mult europeni decât cetăţeni ai
statelor de origine.
Spre sfârşitul anului 1948 disputa privind organizarea pe baze federale sau
de cooperare interguvernamentală s-a intensificat. Churchill conştientiza cele două
viziuni privind unitatea europeană dar încerca să nu definească o structură
organizaţională în acest stadiu. La şedinţa de deschidere a Adunării Europene din
iulie 1949 el sugera ca toate posibilităţile să fie luate în calcul. Principalul scop era
să creeze un europenism care să includă şi Germania.
432
V. Vese, op. cit, p. 55.
433
Şt. Delureanu, op. cit, p. 48.
434
P. Gerbert, op. cit, p. 57.
435
212
Liderul conservator făcea declaraţii entuziaste, dar ambigue în favoarea
unităţii continentului. El a încercat să joace un rol în politica externă de-a
curmezişul Mişcării europene, ceea ce i-a sporit popularitatea şi a enervat guvernul
laburist. Dar conservatorii nu vroiau mai mult decât laburiştii o integrare europeană
veritabilă. Ei estimau că o grupare europeană era necesară şi că Marea Britanie
trebuia să aibă grijă să nu rămână izolată de un bloc continental şi să construiască o
uniune europeană într-o manieră cât mai profitabilă pentru ea. Dar era ostilă unei
federaţii şi unui abandon complet al suveranităţii.436
Într-adevăr, atitudinea guvernelor laburiste postbelice faţă de integrarea vest-
europeană era foarte neîncrezătoare. Orientarea britanică era mai degrabă
naţionalistă decât supranaţionalistă, imperială mai degrabă decât continentală,
trans-atlantică decât europeană. Marea Britanie încă se considera mare putere şi
partener al unei relaţii speciale cu Statele Unite. În consecinţă, ea a adoptat o
perspectivă benevolentă dar total absenteistă faţă de problema integrării. După cum
remarca Churchill în Camera Comunelor în dezbaterea asupra Planului Schuman,
la 27 iunie 1950: „Nu pot concepe ca Marea Britanie să fie un simplu membru al
unei Uniuni Federale limitată la Europa pentru orice perioadă de timp previzibilă
de acum înainte”.
În octombrie 1951 Winston Churchill a revenit în funcţia de prim ministru.
Obiectivele lui au fost foarte limpede enunţate într-o cuvântare radiodifuzată:
Orice s-ar întâmpla, noi ne vom ridica cu toată forţa pentru apărarea lumii
libere, împotriva tiraniei comuniste şi a agresiunii. Ne vom da toată silinţa să
menţinem Commonwealth-ul şi imperiul ca un factor independent pe arena
mondială. Vom menţine asocierea fraternă a lumii de limbă engleză. Vom colabora
prieteneşte pentru realizarea Europei Unite şi cu ea437.
Dacă la sfârşitul anilor ’40 Churchill s-a declarat în favoarea unităţii
europene, reales prim-ministru avea să îi dezamăgească pe federaliştii europeni. El
considera unitatea europeană o modalitate de a restabili relaţiile între Franţa şi
Germania, „în favoarea lor, dar nu şi a noastră”. În noiembrie 1951 avea să declare
în faţa Cabinetului:
Nu am considerat niciodată că este necesar ca Marea Britanie sau
Commonwealth-ul britanic, individual sau în mod colectiv, să devină parte
integrantă a federaţiei europene. Principalul nostru obiectiv este unitatea şi
consolidarea Commonwealt-ului britanic şi a ceea ce a mai rămas din fostul
Imperiu britanic. Al doilea obiectiv pe care ni-l propunem este “asocierea
frăţească” a ţărilor vorbitoare de limbă engleză; şi, abia apoi, Europa unită, căreia îi
suntem un aliat şi prieten apropiat.438
Totuşi, în viziunea sa asupra integrării europene, Churchill dorea mai mult
decât un cadru pentru un parteneriat franco-german de durată. El aspira la
436
P. Gerbert, op.cit, p. 68.
437
A. Farmer, Marea Britanie: politica externă şi colonială, 1939–1964, Bucureşti, Ed. All,
1997, p. 111.
438
Ibidem, loc.cit.
213
dezvoltarea unui sistem de securitate regională îndreptat înspre nevoia de protecţie
externă. La izbucnirea războiului coreean în 1950, acţionând în calitate de delegat
al Marii Britanii în Consiliul Europei, Churchill a propus formarea unei armate
europene. Consiliul de Miniştri a respins propunerea lui, dar aceasta a fost preluată
de Maurice Schuman care a subliniat faptul că interesele franceze ar fi fost mai
bine servite de o forţă europeană integrată, care să includă şi Germania, decât
renaşterea unei forţe militare naţionale separate Pentru a preveni redresarea armatei
germane ca entitate separată, francezii au propus înfiinţarea Comunităţii Europene
pentru Apărare (CEA). Acest lucru însemna o armată europeană, depinzând de un
Minister European al Apărării. Armata europeană va reuni trupe aparţinând statelor
membre şi va avea un buget comun realizat prin intermediul taxelor percepute în
acest sens, ţărilor membre. Acest plan a fost dezbătut pe larg şi semnat (dar nu
ratificat) de Franţa, Germania, Italia şi ţările Benelux în 1952.
Datorită presiunilor repetate ale americanilor, Churchill şi-a dat acordul de
principiu pentru CEA, dar a refuzat participarea Marii Britanii în calitate de
membru al acestui organism. Singura concesie pe care era dispus să o accepte era
stabilirea unor relaţii de „asociere” între Marea Britanie şi CEA. Comunitatea
Europeană de Apărare a continuat să fie subiectul unor îndelungate negocieri dat
fiind că Franţa, în special, urmărea să obţină o angajare militară mai concretă din
partea Marii Britanii. Eden nu era dispus să păstreze militari britanici în Europa,
acest lucru putând fi considerat un prim pas pe alunecoasa pantă a integrării în
federaţia europeană. Pentru a îi împăca însă pe francezi şi pe americani, Marea
Britanie a acceptat în cele din urmă să pună trupe britanice la dispoziţia CEA.
Adunarea Consultativă a Consiliului Europei s-a sesizat cu problema apărării
în luna august 1950. Statutul îi interzicea să discute probleme militare, dar într-o
mişcare de independenţă, ea a discutat această chestiune. Paul Reynaud, liderul
francezilor independenţi, preconiza numirea unui ministru european al apărării, şi
s-a gândit, alături de numeroşi alţi membrii ai Adunării, că această sarcina ar putea
fi asumată de Winston Churchill. „Batrânul leu” a luat cuvântul în Adunarea
Consultativă, la 11 august şi a ţinut un discurs răsunător. El estima astfel că
pericolul nu mai era imediat, pentru că forţa atomică americană permitea să-i
descurajeze pe sovietici să invadeze Europa, dar că acest respiro nu va dura prea
mult şi că trebuia folosit pentru crearea unei forţe europene puternice, care să fie
plasată sub autoritatea unui Ministru european al apărării. Winston Churchill nu a
spus cine ar putea ocupa această poziţie. Se pare că în acel moment Churchill
sprijinea participarea Marii Britanii în cadrul acestei armate europene. În moţiunea
prezentată se preciza:
Adunarea, dorind să-şi exprime ataşamentul în menţinerea păcii, e hotarâtă
să susţină acţiunea întreprinsă de Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite pentru
a apăra popoarele paşnice împotriva agresiunii, cere crearea imediată a unei armate
europene unificate supusă unui control democratic european şi care să acţioneze în
cooperare cu Statele Unite şi cu Canada.
214
Adunarea a aprobat moţiunea cu o largă majoritate, dar laburiştii britanici,
socialiştii germani şi scandinavi s-au abţinut.
Guvernul francez s-a întors, deci, spre Marea Britanie în încercarea de a o
asocia într-o măsură irevocabilă, pe termen lung, la CEA. Dar, englezii nu voiau să
se angajeze ferm în acest sens. Winston Churchill, primul ministru, declara la
11 mai 1953 că Marea Britanie este alături de CEA, dar că nu va participa. În cele
din urmă Franţa a obţinut, la 13 aprile 1954, semnarea unei convenţii de cooperare
între Marea Britanie şi CEA stabilindu-se o procedură de consultare. Britanicii au
promis să nu îşi menţină trupe pe continent decât în măsura existenţei unei
ameninţări, şi să integreze una din cele trei divizii blindate engleze într-un corp de
armată european. Era fără îndoială un progres, dar prezenţa militară engleză
rămânea la aprecierea guvernului britanic, acesta nefiind reprezentat în instanţele
CEA. În fine, Marea Britanie era mulţumită de reînarmarea germană, în măsura în
care aceasta îi permitea economisirea forţelor sale din Europa.
În august 1954, însă, după patru ani de intense tratative în care nu s-a ajuns
la nici un rezultat, Adunarea Naţională a Franţei a respins integral proiectul CEA.
Aşadar, până la revenirea în funcţie, strategia lui Churchill de a crea
încredere şi sprijin pentru o uniune europeană fără o constituţie rigidă a venit în
conflict cu dorinţele continentale de a construi exact o asemenea structură.
Încercările de cartelizare în domeniul cărbunelui şi oţelului ca şi stabilirea unei
Armate europene au pus la grea încercare dorinţa lui Churchill de a echilibra
angajamentul Marii Britanii faţă de Europa cu responsabilităţile imperiale, atlantice
şi comunitare ale acesteia. După ce moţiunea lui Churchill de creare a unei Armate
europene, deşi nu una cu caracter supranaţional, a trecut de Adunarea Europeană,
el se confrunta cu problema promovării acestei idei şi cu precizarea structurii
acesteia. Înfiinţarea unei armate europene readucea în discuţie problema
suveranităţii naţionale. În particular spera la formarea unor divizii naţionale care să
acţioneze sub un comandament unic, cu un Şef al Apărării responsabil de
cooperarea guvernelor naţionale. Era de părere că unei armate europene fără
contingente naţionale i-ar fi lipsit spiritul combativ. Oficial însă prefera să
comenteze propunerile altora decât să prezinte propria lui schemă.
Se poate astfel observa că, în ciuda venirii la putere a noului guvern
conservator în octombrie 1951, atitudinea Marii Britanii faţă de integrarea
europeană nu s-a schimbat prea mult. Anglia nu era interesată de o integrare
supranaţională, dar nici nu dorea să fie complet exclusă. În 1952, miniştrii britanici
au încercat să rezolve această dilemă propunând utilizarea Consiliului Europei
drept cadru integrator pentru Comunitatea Cărbunelul şi Oţelului şi Comunitatea de
Apărare. Acest lucru prezenta câteva avantaje, inclusiv acela de a se evita
„reduplicarea organelor europene.” Anthony Eden, ministrul de externe, declara la
12 februarie 1952: „Noi simţim în profunzime că nu putem deveni membrii ai unei
comunităţi europene”. De aici planul Eden din martie 1952, pentru instaurarea unor
raporturi organice între Consiliul Europei şi autorităţile specializate ale acestuia:
CECO, CEA şi cele ce urmau a fi înfiinţate. Astfel, Consiliul Europei era cadrul
215
tuturor activităţilor europene, permiţând legătura între Cei Şase şi ceilalţi.
Comitetul de Miniştri, Adunarea Consultativă şi Secretariatul Consiliului Europei
urmau să devină aceleaşi cu ale CECO, şi CEA, ceea ce dădea membrilor
Consiliului Europei şi în particular britanicilor un control asupra activităţii Celor
Şase. Planul Eden a fost aprobat în principiu de Consiliul de Miniştri şi Adunarea
Consultativă. Mai târziu, partizanii integrării, cu Jean Monnet şi Paul-Henri Spaak
care considerau oferta engleză drept o tentativă de a torpila Comunităţile, au
organizat rezistenţa şi planul Eden a fost abandonat.
O stategie mult mai radicală a fost sugerată de Harold Macmillan. În cazul în
care Comunitatea de Apărare ar fi reuşit, scopul ar fi fost „subordonarea federaţiei
continentale Consiliului Europei mai degrabă decât subordonarea Consiliului faţă
de Federaţia Continentală”. Dacă aceasta nu ar fi reuşit, el propunea participarea
Marii Britanii într-o „Uniune sau confederaţie europeană organizată după modelul
Commonwealth-ului”. Când propunerea britanică a fost înaintată Consiliului
Europei, la 20 martie, a fost primită cu simpatie. Totuşi unii, printre care şi
Monnet, au văzut-o ca pe o provocare directă la adresa procesului integraţionist
supranaţional. Acestea erau într-adevăr implicaţiile poziţiei lui Macmillan, dar nu
şi cele ale lui Eden.439
Dar Winston Churchill, care s-a servit din plin de tribuna de la Strasbourg
pentru a proclama unitatea europeană, a urmat politica restrictivă a laburiştilor.
Pentru el nu se punea problema ca Marea Britanie să adere la CECA sau la CEA.
Guvernul conservator, refuzând să dea adevărate puteri Consiliului Europei,
înţelegea totodată că ar fi periculos să lase să-i scape controlul asupra evoluţiei
continentului. Nu se punea problema participării la Europa celor Şase.
În concluzie, putem afirma că spre sfârşitul războiului poziţia Marii Britanii
era oarecum diferită. Ca putere victorioasă, cu o sferă de influenţă globală virtual
intactă, britanicii avansau cauza integrării europene dar în termeni britanici. Spre
deosebire de 1940, când ei şi Franţa au înfruntat singuri Germania, britanicii
credeau acum că aveau o relaţie specială cu Statele Unite şi că împreună cu
Imperiul Britanic şi Commonwealth, puteau continua să joace rolul de mare putere.
În această lumină trebuie înţelese cele mai intense iniţiative britanice privind
integrarea europeană şi cooperarea în anii imediat postbelici. Propunerea lui
Churchill pentru „Statele Unite ale Europei” din septembrie 1946 a fost motivată
mai mult de dorinţa de a cimenta Franţa şi Germania într-un fel de pact militar şi
economic, mai degrabă decât de a subsuma suveranitatea statelor naţionale
europene sub o autoritate supranaţională. Churchill nu era în guvern în acea
perioadă şi poziţia oficială a guvernului britanic era mai circumspectă în problema
unităţii europene. Aceasta este foarte bine rezumată într-un discurs al secretarului
Afacerilor Externe, Ernest Bevin, din 22 ianuarie 1948 în care el identifica poziţia
guvernului britanic ca susţinând „consolidarea mai strânsă şi dezvoltarea economică a
Europei şi eventual unitatea spirituală a Europei ca întreg”. Insistenţa Marii Britanii
439
P. M. R. Stirk, op. cit., p. 130.
216
de a întări legăturile cu Commonwealth-ul şi Statele Unite înaintea Uniunii
Europene, deşi intens criticată în ultimii ani, era complet raţională văzută prin
prisma interesului naţional şi mai ales a apărării naţionale.
Astfel, pare justificată întrebarea: Churchill a manipulat Mişcarea Europeană
pentru câştiguri politice sau a acceptat sincer implicaţiile acesteia asupra Marii
Britanii şi asupra continentului? Cu toate că nu şi-a exprimat niciodată sprijinul
necondiţionat pentru o Europă federală, favorizând în schimb o abordare
interguvernamentală, fără a renunţa la cooperarea cu Statele Unite, el şi-a folosit
din plin poziţia pentru a evita alegeri dificile. Aserţiunile sale publice ca membru al
opoziţiei păreau mai apropiate de acceptarea unei Europe federale decât s-a dovedit
atunci când era la putere.
Indiferent care au fost intenţiile sale, cuvintele lui Churchill au inspirat şi
energizat sentimentul unităţii continentale. Asigurând legitimitate prin prestigiul său,
liderul britanic a oferit un suport politic pentru promotorii unităţii europene şi i-a ajutat
să creeze un cadru pentru transformarea sentimentului public în politică
guvernamentală. Doctrina Truman, NATO, Planul Marshal şi Comunitatea Economică
Europeană îşi au izvorul în discursurile pe care el le-a ţinut în Marea Britanie, America,
Europa, în perioada când a fost lider al opoziţiei între 1945 şi 1951.
217
218
EXPERIENfiA POLITICO-INSTITUfiIONAL√.
DE LA COMUNIT√fiI LA UNIUNE
219
220
EVOLUŢIA JURIDICĂ A COMUNITĂŢILOR
ŞI A UNIUNII
CARMEN LAZĂR
Cele trei Comunităţi (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului,

Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice) au fost create de state suverane440 prin tratate441, documente de drept
internaţional442, ele fiind astfel subiecte ale dreptului internaţional (organizaţii
internaţionale). Cu toate acestea, statele nu au înţeles să creeze doar nişte
organizaţii de cooperare interguvernamentală, cum fusese cazul până atunci, ci
nişte organizaţii supranaţionale. Caracterul lor supranaţional este dat de faptul că
este creată o ordine juridică de tip nou – autonomă atât faţă de ordinea
internaţională şi cât faţă de cea a statelor –, ierarhizată, aplicabilă nu numai statelor
şi Comunităţilor ci şi persoanelor aflate sub jurisdicţia statelor – în raporturile lor
cu statele şi Comunităţile şi în raporturile dintre ele – şi superioară ordinii juridice
a statelor membre, în limitele competenţelor atribuite443. Fără a intra în discuţii
legate de natura juridică a Comunităţilor, adică de faptul că ele erau mai aproape de
o federaţie sau de o confederaţie, că evoluau sau nu spre un stat, discuţii mai mult
decât abundente în literatura de specialitate444, vom arăta care erau obiectivele,
competenţele şi politicile Comunităţii Economice Europene445, cu menţiunea că
structura instituţională şi procesul decizional au fost abordate de alţi autori din
prezentul volum.
Astfel, în preambulul Tratatului Comunităţii Economice Europene apar
următoarele obiective:
... fundamentele unei uniuni tot mai strânse între popoarele europene;
... progresul economic şi social al ţărilor lor, eliminând barierele care
divizează Europa;
440
Acestea erau: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
441
Acestea erau: Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, semnat în 1951 şi
intrat în vigoare în 1952, Tratatul Comunităţii Economice Europene şi Tratatul Comunităţii Europene
a Energiei Atomice, ambele semnate în 1957 şi intrate în vigoare în 1958.
442
Aceasta înseamnă că ele sunt semnate de executivele statelor (prim-miniştri, preşedinţi) şi
ratificate, de regulă, de parlamentele naţionale.
443
Hot. C.J. 8/55 „Fédération Charbonnière de Belgique/Inalta Autoritate” cit. (concluziile
avocatului general Lagrange), site-ul europa.eu; hot. C.J. 26/62 „Van Gen den Loos” din 5.02.1963,
site-ul europa.eu; hot. C.J. 6/64 „Costa/ENEL” din 17.05.1964, site-ul europa.eu; hot. C.J. 294/83
„Verzii/Parlamentul European” din 23.04.1986, site-ul europa.eu; J.P. Jacqué, Droit institutionnel de
l’Union Européenne, Paris, Ed. Dalloz, 2009, pp. 93-95 şi 507
444
Discuţiile rămân valabile şi pentru actuala Uniune Europeană.
445
Aceasta deoarece Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, al cărei tratat a expirat în
2002 şi n-a mai fost reînnoit, avea, respectiv Comunitatea Europeană a Energiei Atomice are doar o
competenţă sectorială (domeniul industriei cărbunelui şi oţelului, respectiv domeniul energiei nucleare).
221
... îmbunătăţirea constantă a condiţiilor de viaţă şi de muncă a popoarelor lor;
... acţiune concertată în vederea garantării stabilităţii în expansiune, a
echilibrului în schimburi şi a loialităţii în concurenţă;
... întărirea unităţii economiilor lor şi asigurarea dezvoltării armonioase,
reducând diferenţele între regiuni şi înapoierea celor mai puţin favorizate;
... suprimarea progresivă a restricţiilor în schimburile internaţionale, printr-o
politică comercială comună;
... confirmarea solidarităţii care leagă Europa şi ţările de peste mări şi
asigurarea dezvoltării prosperităţii lor, conform principiilor Cartei ONU;
... salvgardarea păcii şi a libertăţii...
Art. 2 din Tratatul Comunităţii Economice Europene vine să confirme şi să
sintetizeze preambulul:
Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei pieţe comune şi prin
apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor, să promoveze o
dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o
expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate crescută, o ridicare accelerată a
nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte.
Aşadar, piaţa comună este obiectivul imediat şi mijlocul care serveşte la
atingerea obiectivelor menţionate în preambul. La rândul lui, acest obiectiv imediat
este atins prin următoarele mijloace, prevăzute de art. 3:
…a) eliminarea, între statele membre, a drepturilor de vamă şi a restricţiilor
cantitative la intrarea şi la ieşirea mărfurilor, ca şi a oricăror altor măsuri cu efect
echivalent;
b) instituirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune
faţă de statele terţe;
c) abolirea, între statele membre, a obstacolelor la libera circulaţie a persoanelor,
a serviciilor şi a capitalurilor;
d) instaurarea unei politici comune în domeniul agriculturii;
e) instaurarea unei politici comune în domeniul transporturilor;
f) instaurarea unui regim care să asigure că concurenţa nu e denaturată în
cadrul pieţei comune
g) aplicarea de proceduri care permit coordonarea politicilor economice ale
statelor membre şi pararea dezechilibrelor în balanţele de plăţi;
h) apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării pieţei
comune;
i) crearea unui Fond social european, în vederea îmbunătăţirii posibilităţilor
salariaţilor de a găsi de lucru şi de a contribui la ridicarea nivelului lor de trai;
j) instituirea unei Bănci europene de investiţii, destinate să faciliteze
expansiunea economică a Comunităţii prin crearea de resurse noi;
k) asocierea ţărilor şi a teritoriilor de peste mări, în vederea creşterii
schimburilor şi a urmăririi în comun a efortului de dezvoltare economică şi socială.
Rezultă de aici că domeniile de competenţă ale Comunităţii sunt: comerţul
exterior şi uniunea vamală, libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi
222
capitalurilor, agricultura, transporturile, concurenţa la nivel comunitar, economia în
ansamblul ei, apropierea legislaţiilor naţionale, sfera socialului în măsura în care
are legătură cu piaţa comună. În afară de economia în ansamblul ei, pentru care se
prevede doar o competenţă de coordonare a politicilor economice ale statelor,
pentru restul nu există nicio prevedere care să spună dacă competenţa comunitară e
exclusivă, împărţită sau de coordonare. Fără să intrăm în acest subiect, care a făcut de
altfel obiectul altui articol446, menţionăm că le-a revenit jurisprudenţei Curţii de
Justiţie şi doctrinei să stabilească, prin interpretarea prevederilor tratatului, caracterul
exclusiv sau împărţit al uneia sau alteia dintre competenţe. Mai trebuie menţionat că,
în afara acţiunilor prevăzute expres pentru Comunitate, art. 235 permite ceea ce a fost
denumit în literatură competenţe subsidiare sau exprese indirecte:
Dacă o acţiune a Comunităţii apare ca fiind necesară pentru a realiza, în
funcţionarea pieţei comune, unul din obiectivele Comunităţii fără ca prezentul
tratat să fi prevăzut puterile de acţiune necesare în acest scop, Consiliul, statuând
cu unanimitate, la propunerea Comisiei şi cu consultarea Parlamentului european,
adoptă dispoziţiile adecvate.
Altfel spus, dacă tratatul stabileşte un obiectiv legat de piaţa comună dar nu
şi mijloacele de atingere a lui – adică acţiunile necesare –, Comunitatea le
stabileşte ea pe acestea din urmă.
Prin art. 7 alin. 1 se prevede interdicţia oricărei discriminări pe bază de
cetăţenie, în domeniile de aplicare a tratatului:
În domeniul de aplicare a prezentului tratat şi excluzând dispoziţiile speciale pe
care el le prevede, este interzisă orice discriminare practicată pe bază de cetăţenie.
Dat fiind că nu se face distincţie, rezultă că această interdicţie priveşte atât
Comunitatea cât şi statele; pentru acestea din urmă problema se pune în condiţiile
exercitării dreptului de liberă circulaţie.
Art. 8 prevede că instaurarea pieţei comune trebuie să se facă într-un termen
de 12 ani de la intrarea în vigoare a tratatului, termen divizat el însuşi în trei etape a
patru ani fiecare; el poate fi prelungit cel mult până la 15 ani. Este ceea ce se
numeşte termen de tranziţie:
1. Piaţa comună este progresiv instaurată în cursul unei perioade de tranziţie
de 12 ani. Perioada de tranziţie este divizată în trei etape, de patru ani fiecare, a
căror durată poate fi modificată în condiţiile prevăzute mai jos.
2. Fiecărei etape îi este atribuit un ansamblu de acţiuni care trebuie angajate
şi urmate în mod concurent.
…........................................................................................................................
Pentru îndeplinirea misiunilor sale şi atingerea obiectivelor fixate, Comunitatea
beneficiază de personalitate juridică, atât internă (adică în raport cu statele membre şi
446
A se vedea Carmen Lazăr, Repartiţia competenţelor între Uniunea Europeană şi statele
membre în tratatele anterioare şi în Tratatul de la Lisabona, volumul 20 al sesiunii de comunicări
ştiinţifice Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane a Academiei Române Filiala
Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2010, pp. 42–50.
223
cu persoanele aflate sub jurisdicţia statelor) cât şi internaţională (adică în raport cu
statele terţe şi cu alte organizaţii internaţionale) (art. 210, 211 şi 228). Aceasta îi dă
dreptul, printre altele, să încheie contracte şi tratate internaţionale.
Tratatul Comunităţii Economice Europene a fost încheiat pe durată
nedeterminată şi se aplică nu numai teritoriile europene ale statelor membre, ci şi
teritoriilor de peste mări ale statelor membre menţionate expres în anexă şi
teritoriilor europene autonome ale căror relaţii externe sunt asigurate de state
membre (art. 227).
În afară de faptul că la Comunităţi şi, apoi, la Uniune au aderat în mai multe
valuri şi alte state, ceea ce face ca la ora actuală Uniunea să aibă 28 de state
membre, tratatele fondatoare au fost ulterior modificate de nenumărate ori, prin alte
tratate sau, în mod excepţional, prin decizii ale Consiliului, pentru a determina un
progres al integrării europene – progres determinat el însuşi de realităţile unei pieţe
din ce în ce mai integrate – sau pentru a corespunde exigenţelor procesului de
lărgire la noi state. Modificările mai importante sunt reprezentate de următoarele
tratate:
• 1986 (1987) Actul Unic European
• 1992 (1993) Tratatul de la Maastricht sau Tratatul asupra Uniunii Europene
• 1997 (1999) Tratatul de la Amsterdam
• 2001 (2003) Tratatul de la Nisa
• 2007 (2009) Tratatul de la Lisabona.
Pe acestea le vom prezenta în cele ce urmează, cu excluderea evoluţiei
instituţionale şi a procesului decizional.
Actul Unic European
Acest tratat a fost denumit astfel de statele membre deoarece încorporează în

acelaşi document domeniile de competenţă unională şi cooperarea în materie de
politică externă (aspect relevat de art. 1), aceasta din urmă fiind un domeniu de
competenţa statelor membre447.
Astfel, în art. 30 se instituţionalizează cooperarea în materie de politică
externă, ceea ce înseamnă coordonarea politicilor externe ale statelor, această
cooperare urmând a se desfăşura obligatoriu într-un cadru comunitar. Statele au
obligaţia de a se consulta înainte de a lua atitudine într-o problemă ce interesează
447
Ideea de a proceda astfel s-a datorat dorinţei statelor membre de a face să progreseze
concret „Uniunea Europeană” (care nu era încă o structură reală, ci doar expresia angajamentului
explicit al statelor de a o crea), spre care Actul Unic nu era decât o etapă, după o perioadă de stagnare,
în caz contrar existând riscul ca tot ceea ce reprezenta un acquis, indiferent că în domenii unionale
sau de cooperare, să se „risipească” dacă ar fi fost inclus în tratate şi deci în sisteme instituţionale
distincte; aceasta explică şi caracterul obligatoriu al cooperării politice şi faptul că A.U.E. nu permitea
o participare diferenţiată la nicio politică comună (a se vedea J. de Ruyt, L’Acte Unique Européen,
Bruxelles, Ed. de l’Université de Bruxelles, 1989, pp. 97–98).
224
Comunităţile – chiar dacă nu ajung la o poziţie comună –, de a evita să aibă o
poziţie care să dăuneze intereselor comunitare şi de a evita să împiedice formarea
unui consens. Aceste obligaţii sunt valabile atât pentru reuniunile ce au loc între
statele membre cât şi pentru cele de pe plan internaţional, în scopul întăririi poziţiei
Comunităţilor pe plan mondial şi al unei mai bune apărări a intereselor lor.
În materie monetară (care era încă un domeniu naţional) tratatul instituie
recomandarea pentru state de a continua să coopereze, în perspectiva creării unei
Uniuni Economice şi Monetare (art. 20).
În dorinţa de a face din libertatea de circulaţie un drept al cetăţenilor statelor
membre şi nu numai un mijloc de realizare a pieţei comune, se introduce în art.13
noţiunea de "spaţiu fără frontiere interne", în care libera circulaţie urma să fie
extinsă la toate sferele şi categoriile sociale 448; în acest sens anul 1992 este fixat, cu
titlu orientativ, ca scadentă pentru realizarea unei Uniuni Europene449:
…........................................................................................................................
Comunitatea stabileşte măsurile destinate stabilirii progresive a pieţe interne
în cursul unei perioade ce expiră la 31 decembrie 1992... .
Piaţa internă comportă un spaţiu fără frontiere interne, în care libera
circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată
conform dispoziţiilor prezentului tratat.
O noutate o reprezintă posibilitatea unei „diferenţieri negative” (art. 15), în
sensul acordării de termene mai lungi pentru implementarea directivelor sau de
derogări asupra unui punct sau altul, pentru statele cu un nivel mai scăzut de
dezvoltare a legislaţiei lor faţă de standardul unional într-o materie dată, nivel
datorat slabei dezvoltări economice, nu unei alte cauze; derogările operează,
evident, cu autorizarea şi sub controlul Comunităţilor; pentru ca diferenţierea să fie
autorizată este necesar ca distanţa să fie foarte mare, de natură să-i creeze
dificultăţi statului respectiv în caz de deschidere totală a pieţei.
În fine, sunt introduse noi politici comunitare: coeziunea economico-socială
(art. 23), cercetarea şi dezvoltarea tehnologică (art. 24), mediul (art. 25). De
448
Această noţiune s-a impus finalmente deoarece consacră asupra liberei circulaţii o viziune
mai largă decât cea de piaţă comună; se voia ca libera circulaţie să fie un obiectiv în sine, de natură
atât politică cât şi economică (a se vedea J. de Ruyt, op.cit., p. 151).
449
S-a pus problema dacă prevederea care fixa această scadenţă avea valoare juridică şi, în caz
afirmativ, dacă avea efect direct sau nu (adică dacă la expirarea perioadei de tranziţie, deci la sfârşitul anului
1992, va opera automat recunoaşterea reciprocă a legislaţiilor naţionale în lipsa unei armonizări a lor la
nivel unional). În opinia unui autor (a se vedea J. de Ruyt, op. cit., pp. 156–161) ea avea incontestabil o
astfel de valoare, deoarece obiectivul stabilit impunea o serie de măsuri concrete, a căror nerealizare putea
da naştere unei acţiuni în carenţă; în ce priveşte efectul ei direct, declaraţia nr. 3 înscrisă în Actul final al
Actului Unic afirma ideea că fixarea scadenţei pentru anul 1992 nu produce efecte automate, dar ea nu
poate fi luată drept reper, fiind lipsită de valoare juridică, conform jurisprudenţei Curţii; ceea ce face totuşi
ca respectiva scadenţă să fi fost lipsită de efect direct este faptul că obiectivul pe care îl conţinea era prea
general, realizarea lui fiind condiţionată de adoptarea altor dispoziţii.
225
asemenea, sunt introduse noi aspecte în politicile existente: politica socială (art. 21 şi
22). Este consacrat principiul subsidiarităţii în domeniul protecţiei mediului (art. 25):
…......................................................................................................................
4. Comunitatea acţionează în materie de mediu în măsura în care obiectivele
vizate la paragraful 1 pot fi mai bine realizate la nivel comunitar decât la nivelul
statelor membre luate izolat. Exceptând anumite măsuri care au un caracter
comunitar,statele membre asigură finanţarea şi executarea celorlalte măsuri.
….......................................................................................................................
Acest tratat a părut modest şi limitat la început, fiind descris ca o victorie a
minimalismului, deoarece schimbările pe care le-a adus sunt în sine minore450.
Meritul lui este însă acela de a fi stimulat reluarea procesului de integrare (căci
acesta stagna de un timp), de a-i fi dat acestuia un nou impuls, pavând drumul spre
Uniunea Europeană, şi de a fi dus la finalizarea pieţei interne prin facilitarea luării
deciziilor cu majoritate calificată451.
Tratatul asupra Uniunii Europene (sau Tratatul de la Maastricht)
Acesta reprezintă unul dintre cei mai importanţi paşi pe care l-a făcut
integrarea europeană şi care, tocmai de aceea, a stârnit nu puţine controverse legate
de aşa numitul „transfer de suveranitate”452.
Tratatul creează Uniunea Europeană, structură complexă ale cărei componente
sunt cele trei Comunităţi (primul pilon), Politica Externă şi de Securitate Comună (al
doilea pilon) şi Justiţie şi Afaceri Interne (al treilea pilon) (art. A), şi schimbă numele
Comunităţii Economice Europene în Comunitatea Europeană (art. G, pct. A), pentru
a sublinia caracterul ei deopotrivă economic şi politic. Instituţiile unionale devin şi
instituţiile celorlalţi doi piloni şi prin aceasta ale Uniunii.
Cooperarea în domeniul politicii externe şi de securitate a statelor este dusă
mai departe, fiind denumită Politica Externă şi de Securitate Comună (art. J); prin
aceasta ea nu dobândeşte însă un caracter unional, cum ar putea lăsa denumirea să
se creadă, ci rămâne o competenţă statală care se exercită într-un cadru unional şi
care este prevăzută a deveni o politică comună. În acest sens se instituie obligaţia
450
D. Chalmers ş.a., European Union Law: cases and materials, Cambridge, Cambridge
University Press, 2010, pp. 20; N. Foster, Foster on EU law, Oxford, Oxford University Press, 2009,
pp. 32 şi 34–35.
451
A. Kaczorowska, EU Law, Marea Britanie-S.U.A.-Canada, Ed. Routledge-Cavendish,
2009, pp. 22.
452
În acest sens, un autor (a se vedea D. Sidjanski, Viitorul federalist al Europei, Iaşi, Ed. Polirom,
2010, pp. 240–241) susţine că Tratatul asupra Uniunii Europene confirmă în esenţă vocaţia federală a
Uniunii, deşi termenul de „federalism”, existent în proiectul iniţial, a fost suprimat; acelaşi autor
afirmă că ceilalţi doi piloni ai Uniunii nou create constituie Uniunea politică.
226
statelor de a ajunge la o poziţie comună, în reuniunile dintre ele şi în cele
internaţionale, de a desfăşura acţiuni comune pe baza unor decizii prealabile
adoptate în cadru unional şi de a aplica şi individual aceste decizii; se preconizează
utilizarea structurii militare a Uniunii Europei Occidentale 453 de către Uniunea
Europeană, aceasta urmând să aplice deciziile militare luate în comun de ambele
organizaţii.
Tratatul asupra Uniunii Europene instituţionalizează cooperarea în materie
de politică internă şi justiţie, pe care o denumeşte Justiţie şi Afaceri Interne (art.
K), statele urmând a se consulta şi informa reciproc, a-şi stabili poziţii comune şi a
desfăşura acţiuni comune, în vederea combaterii criminalităţii internaţionale (trafic
de droguri şi arme, trafic de fiinţe umane, terorism, piraterie etc.) şi a controlului
imigraţiei ilegale, prin stabilirea unei politici comune a dreptului de azil, a
controlului la frontiere şi a vizelor pentru cetăţenii statelor nemembre (cu derogări
pentru Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca).
Sunt adăugate noi competenţe comunitare (art. G, pct. D): energia, turismul,
protecţia consumatorilor, sănătatea publică, cultura, educaţia şi tineretul, formarea
profesională, reţelele transeuropene, cooperarea pentru dezvoltare, moneda unică
(cu derogări pentru Marea Britanie şi Danemarca). Cea mai importantă competenţă
nouă este politica monetară, cu moneda unică euro. De asemenea, sunt dezvoltate
competenţe existente (art. G, pct. D): libera circulaţie, politica comercială comună,
armonizarea legislaţiilor, concurenţa, mediul, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică,
coeziunea economică şi socială, politica socială (cu derogări pentru Marea
Britanie). Legat de competenţe, Tratatul generalizează principiul subsidiarităţii şi
introduce expres principiul proporţionalităţii ca principii ce guvernează exerciţiul
competenţelor unionale (art. G, pct. B):
…......................................................................................................................
Acţiunea Comunităţii nu excede ceea ce este necesar petnru atingerea
obiectivelor prezentului tratat... .
Primul dintre ele a fost considerat de unii oameni politici, ca şi de unii
doctrinari, ca un răspuns la nemulţumirile statelor membre faţă de intensitatea
activităţilor unionale corelată cu insuficienţa democraţiei în Comunităţi; alţii îl
consideră însă o expresie a exigenţelor descentralizării, descentralizare care, fără a
duce neapărat la federalism, se impune tot mai mult atât pe plan european cât şi
naţional.
Se introduce instituţia „cetăţeanului european” şi cea a „cetăţeniei europene”
(art. G, pct. C). Statutul cetăţeanului european cuprindea în acel moment
următoarele drepturi: dreptul de liberă circulaţie pe tot teritoriul Uniunii, de a alege
şi de a fi ales pentru Parlamentul european inclusiv pe teritoriul statului membru de
453
O organizaţie de cooperare creată în 1948 de către Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda
şi Luxemburg, cărora li s-au adăugat ulterior Italia şi Germania, în scopul, printre altele, al creării
unei apărări comune împotriva unei agresiuni externe.
227
reşedinţă altul decât cel propriu, dreptul de a alege şi de a fi ales pentru organele
colectivităţilor locale ale statului membru de reşedinţă altul decât cel propriu,
dreptul de petiţionare la Parlamentul european, dreptul de a se adresa Avocatului
european al Poporului, dreptul la protecţie diplomatică din partea altui stat membru
decât al său, drepturi care vor putea fi completate ulterior de către Consiliu454.
Cetăţenia europeană a fost văzută de unii ca un remediu la deficitul democratic al
Uniunii şi ca un mijloc de a contribui la apariţia sentimentului identităţii europene,
de alţii ca o etichetă pentru drepturile existente455.
În materie de drepturi ale omului Tratatul confirmă jurisprudenţa Curţii de
Justiţie, menţionând la modul general că Uniunea respectă drepturile omului aşa
cum sunt ele garantate şi consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
şi de constituţiile statelor membre (art. F, pct. 2).
Sunt unificate procedurile de aderare la cele trei Comunităţi (de fapt
procedura din Comunitatea Europeană este extinsă la celelalte două Comunităţi) şi
se prevede că aderarea va avea loc la Uniune (art. O, par. 1): „Orice stat european
poate cere să devină membru al Uniunii…”
În fine, Tratatul preconizează, în funcţie de progresele ce vor fi realizate
între timp, o nouă revizuire începând cu 1996, pentru a dezvolta acquis-ul existent,
pentru a „comunitariza” politicile de cooperare şi pentru a perfecţiona structura
instituţională (art. N, pct. 2). Ceea ce înseamnă că autorii Tratatului erau conştienţi
de lipsurile lui: o structură complexă şi complicată, proceduri decizionale greoaie,
deficit democratic neremediat complet, mai mult interguvernamentalism decât
integrare mai profundă – în ciuda a ceea ce sugerează Tratatul –, prea multe
derogări pentru state şi prea multe declaraţii interpretative456 (în ciuda lipsei lor de
valoare juridică, n.n.).
Tratatul de la Amsterdam
Acesta nu a reuşit să aducă schimbările care se aşteptau de la el în

perspectiva aderării de noi state la Uniune, adică perfecţionarea structurii
instituţionale şi adâncirea procesului de integrare prin dezvoltarea competenţelor
comunitare. Modificările instituţionale şi cele în materie de competenţe au fost
considerate insuficiente, incomplete; au fost consacrate prea multe derogări şi
454
În opinia unor autori (a se vedea Josephine Steiner, Lorna Woods, EU Law, New-York,
Oxford University Press, 2009, p. 9), sfera drepturilor conţinute de cetăţenia europeană nu e clară, ei
punând întrebarea dacă în această sferă intră şi drepturile conţinute în alte părţi ale tratatului. Pe de
altă parte, Tratatul nu face nicio referire la dreptul de acces la funcţiile publice europene şi la calitatea
de membru în instituţiile Uniunii altele decât Parlamentul, deşi acest drept există în mod evident, prin
natura lui el fiind rezervat în general cetăţenilor, deci cetăţenilor Uniunii.
455
Ibidem.
456
N. Foster, op. cit., pp. 36–38. Într-adevăr, prin faptul că acest Tratat a fost primul care a
permis derogări, putem spune că el deschis cutia Pandorei în privinţa lor.
228
anexate la el prea multe protocoale457. Chestiunea reformei instituţionale a fost
amânată pentru o nouă conferinţă interguvernamentală, statele membre fiind
incapabile să ajungă la un acord în acest sens.
În materie de competenţe modificările constau în dezvoltarea, precizarea şi
regruparea celor existente, mai puţin în introducerea de noi domenii458. Astfel, sunt
vizate: politica socială (cu suprimarea derogărilor consimţite până atunci), protecţia
mediului, sănătatea publică, protecţia consumatorilor, politica comercială comună
(se prevede posibilitatea includerii în sfera lui, de către Consiliu, a serviciilor şi a
drepturilor de proprietate intelectuală). Politici noi sunt doar: politica locurilor de
muncă şi cooperarea vamală. Principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii li se
consacră, în plus, şi un Protocol asupra aplicării principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii, din care menţionăm cîteva pasaje:
…......................................................................................................................
4. Pentru orice propunere de text legislativ comunitar, motivele pe care ea se
fondează fac obiectul unei declaraţii care tinde s-o justifice demonstrând că ea este
conformă cu principiile subosidiarităţii şi proporţionalităţii; motivele care permit să se
tragă concluzia că unobiectiv comunitar poate fi mai bine realizat la scară comunitară
trebuie să se sprijine pe indicatori calitativi şi, de câte ori este posibil, cantitativi.
…......................................................................................................................
Pentru a determina dacă condiţia mai sus menţionată e îndeplinită, trebuie
avute în vedere următoarele linii directoare:
– chestiunea examinată are aspecte transnaţionale care nu pot fi reglate de o
manieră satisfăcătoare prin acţiunea statelor membre;
– o acţiune doar la nivel national sau absenţa de acţiune din partea
Comunităţii ar fi contrară exigenţelor tratatelor (precum necesitatea de a corecta
distorsiunile de concurenţă, de a evita restricţiile deghizate la schimburi sau de a
întări coeziunea economico-socială) sau ar leza enorm într-un alt mod interesele
statelor membre;
– o acţiune desfăşurată la nivel comunitar ar prezenta avantaje manifeste,
datorită dimensiunilor sau efectelor sale, în raport cu o acţiune la nivelul statelor
membre;
6. Forma acţiunii comunitare este pe cât de simplă o permite realizarea
adecvată a obiectivelor măsurii şi necesitatea unei execuţii eficace. Comunitatea nu
legiferează decât în măsura necesară. Toate lucrurile fiind egale, trebuie dată
preferinţă unor directive mai degrabă decât unor regulamente şi unor directive-
457
Ibidem, p. 40; P.J.G. Kapteyn, ş.a., The law of the European Union and the European
Communities, S.U.A.-Olanda, Ed. Wolters Kluwer, 2008, pp. 36–37.
458
Pentru o analiză mai detaliată a acestui aspect a se vedea M. Fallon, H. Leclercq, Vers une
dimension nouvelle du marché plus proche du citoyen?, în Y. Lejeune (ed.), Le Traité d’Amsterdam.
Espoirs et déceptions, Bruxelles, Ed. Bruylant, 1998, pp. 298–323.
229
cadru mai degrabă decât unor măsuri detaliate. Cu toate că ele leagă orice stat
membru destinatar în privinţa rezultatului de atins, directivele vizate la art.189 din
tratat lasă autorităţilor naţionale alegerea formei şi a mijloacelor.
7. În cee ace priveşte natura şi sfera acţiunii comunitare, măsurile Comunităţii
trebuie să lase o marjă de decizie cât mai mare posibil nivelului national, această marjă
trebuind să rămână compatibilă cu realizarea obiectivului măsurii şi cu respectarea
exigenţelor tratatului. Fără a anticipa legislaţia comunitară, trebuie să se vegheze la
respectarea practicilor naţionale bine înrădăcinate şi a organizării şi funcţionării
sistemelor juridice ale statelor membre. În cazurile potrivite şi sub rezerva necesităţii
unei execuţii adecvate, măsurile comunitare trebuie să ofere statelor membre soluţii
diferite pentru a realiza obiectivele măsurii.
…......................................................................................................................
În materie de drepturi ale cetăţeanului european Tratatul adaugă două
drepturi noi – dreptul de a avea acces la documentele Consiliului, Comisiei şi
Parlamentului European (art. 2 pct. 45), respectiv dreptul de a scrie
instituţiilor/organelor Uniunii în oricare din limbile oficiale ale Uniunii şi de a
primi răspuns în aceeaşi limbă (art. 2 pct. 11) – iar în materia drepturilor omului în
general prevede că respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale de către statele
terţe este o condiţie de aderare la Uniune459. În plus, violarea lor masivă şi
persistentă de către un stat membru dă Consiliului posibilitatea de a-i suspenda
acelui stat anumite drepturi (în primul rând dreptul de vot); în prealabil însă
Consiliul European va trebui să constate această violare, cu unanimitate şi la
propunerea Comisiei sau a unei treimi din statele membre, cu avizul conform al
Parlamentului european (art.1 pct. 9). Pentru prima dată se introduce o prevedere
(art. 2 pct. 7) referitoare la combaterea discriminărilor pe bază de sex, orientare
sexuală, origine etnică, rasă, religie, convingeri, handicap, vârstă, până atunci doar
discriminările pe bază de cetăţenie fiind combătute (deoarece ele sunt legate de
libera circulaţie). Dreptul de azil, un drept fundamental al omului consacrat
internaţional, face obiectul unor derogări prin Tratatul de la Amsterdam, mai precis
prin Protocolul asupra dreptului de azil pentru resortisanţii statelor membre ale
Uniunii Europene anexat tratatului:
Articol unic
Având în vedere nivelul de protecţie a drepturilor fundamentale şi a

libertăţilor fundamentale în statele membre ale Uniunii Europene, acestea sunt
459
Pentru o analiză mai detaliată a acestui aspect a se vedea Marianne Wathelet, Acteur et
objet des reformes du Traité d’Amsterdam, în Y. Lejeune, op. cit., p. 131 şi 133; M. Dony, La
citoyenneté européenne après Amsterdam, în Y. Lejeune, op. cit., p. 152; O. de Schoutter, Les droits
fondamentaux dans le Traité d’Amsterdam, în Y. Lejeune, op. cit., p. 171 şi pp.179–180.
230
considerate ca, constituind ţări de origine sigure unele faţă de celelalte pentru toate
chestiunile juridice şi practice legate de azil. În consecinţă, orice cerere de azil
prezentată de un cetăţean al unui stat membru nu poate fi luată în considerare sau
declarată admisibilă pentru tratarea ei de către alt stat membu decât în cazurile
următoare:
a) dacă statul membru al cărui cetăţean este solicitantul, invocând articolul
15 al Convenţiei de la Roma asupra protecşiei drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, ia, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, măsuri
care derogă, pe teritoriul său, de la obligaţiile sale pe baza acestei convenţii;
b) dacă procedura prevăzută la articolul F.l, paragraful 1, din Tratatul asupra
Uniunii Europene a fost declanşată şi până când Consiliul ia o decizie privitor la
acest subiect;
c) dacă Consiliul, statuând pe baza articolului F.l, paragraful 1, din Tratatul
asupra Uniunii Europene a constatat faţă de statul membru al cărui cetăţean este
solicitantul, existenţa unei violări grave şi persistente din partea acestui stat
membru a principiior enunţate la articolul F, paragraful 1;
d) dacă un stat membru decide astfel în mod unilateral în ceea ce priveşte
cererea unui cetăţean al altui stat membru; în acest caz Consiliul este imediat informat;
cererea este tratată pe baza prezumţiei că este manifest nefondată fără ca, oricare ar fi
cazul, puterea de decizie a statului membru să fie afectată în orice mod.
Aceste prevederi au fost criticate ca încălcând convenţiile internaţionale460.
O inovaţie o reprezintă aşa-numita cooperare întărită461 (art. 1 pct. 11 şi 12
şi art. 2 pct. 5):
Art. 1
…......................................................................................................................
11)
1. Statele membre care îşi propun să instaureze între ele o cooperare întărită
pot fi autorizate, cu respectarea art. K15 şi K16, să recurgă la procedurile,
instituţiile şi mecanismele prevăzute de tratate, cu condiţia ca cooperarea
preconizată:
a) să respecte competenţele Comunităţii, ca şi obiectivele fixate de prezentul titlu;
b) să aibă ca scop să permită Uniunii să devină mai rapid un spaţiu de
libertate, securitate şi justiţie.
2. Autorizarea prevăzută la paragraful 1 este acordată de Consiliu, care
statuează cu majoritate calificată la cererea statelor în discuţie……………............
460
Emmanuelle Bribosia, Le protocole sur le droit d’asile pour les ressortissants des Etats
membres de l’Union Européenne, în Y. Lejeune, op. cit., pp. 190–194.
461
Pentru o analiză mai detaliată a acestui aspect a se vedea Catherine Schmitter, Coopérations
renforcées et compétences externes de la C.E., în M. Dony (ed.), L’Union Européenne et le monde
après Amsterdam, Bruxelles, Ed. de l’Université de Bruxelles, 1998, pp. 77–103; H. Bribosia, De la
subsidiarité à la cooperation renforcée, în Y. Lejeune, op. cit., pp. 49–76.
231
3. Orice stat membru care doreşte să participe la cooperarea instaurată în
virtutea prezentului titlu notifică intenţia sa Consiliului şi Comisiei, care transmite
Consiliului, ….., un aviz………………………………............................................
12)
1. Statele membre care îşi propun să instaureze între ele o copperare întărită
pot recurge la procedurile, instituţiile şi mecanismele prevăzute de tratate, cu
condiţia ca cooperarea preconizată:
a) să tindă la favorizarea realizării obiectivelor Uniunii şi la prezervarea şi
servirea intereselor sale;
b) să respecte principiile tratatelor şi cadrul instituţional unic al Uniunii;
c) să nu fie utilizată decât în ultimă instanţă, când obiectivele tratatelor nu ar
putea fi atinse prin aplicarea procedurile pertinente care sunt prevăzute în ele;
d) să privească cel puţin o majoritate de state membre;
e) să nu afecteze nici acquis-ul comunitar, nici măsurile luate pe baza altor
dispoziţii ale tratatelor;
f) să nu afecteze drepturile, obligaţiile şi interesele statelor membre care nu
participă la ea;
g) să fie deschisă tuturor statelor membre şi să le permită să se alăture în
orice moment la o asemenea cooperare, sub rezerva respectării deciziei iniţiale şi a
deciziilor luate în acest cadru;
…......................................................................................................................
2. Statele membre aplică, în măsura în care aceasta le priveşte, actele şi
deciziile adoptate pentru punerea în aplicare a cooperării la care participă. Statele
membre care nu participă nu împiedică punerea în aplicare a cooperării de către
statele membre care participă.
…......................................................................................................................
Art. 2
…......................................................................................................................
5)
1. Statele membre care îşi propun să instaureze între ele o copperare întărită
pot fi autorizate, cu respectarea art. K15 şi K16, să recurgă la procedurile,
instituţiile şi mecanismele prevăzute de tratate, cu condiţia ca cooperarea
preconizată:
a) să nu privească domeniile care ţin de competenţa exclusivă a Comunităţii;
b) să nu afecteze politicile, acţiunile au programele Comunităţii;
c) să nu aibă legătură cu cetăţenia Uniunii şi să nu facă discriminări între
cetăţenii statelor membre;
d) să rămână în limitele competenţelor conferite Comunităţii de prezentul
tratat;
e) să nu constituie nici o discriminare, nici o barieră în calea schimburilor între
statele membre şi să nu provoace nicio distorsiune a condiţiilor de concurenţă între ele;
232
2. Autorizarea prevăzută la paragraful 1 este acordată de Consiliu, care
statuează cu majoritate calificată la propunerea Comisiei şi cu consultarea
Parlamentului European.
…......................................................................................................................
Din prevederile prezentate rezultă următoarele: în situaţia în care unele state
doresc să aplice prevederile tratatelor, deci să atingă obiectivele fixate de acestea,
dar nu reuşesc să atingă pragul de vot cerut pentru luarea deciziilor, ele pot acţiona
separat de restul statelor dar numai în cadrul instituţiilor şi conform procedurilor
Uniunii. Ea este posibilă numai în domeniile de competenţă comunitară împărţită,
atât pe plan intern cât şi extern, precum şi în pilonul III, şi numai prin decizia
Consiliului; indiferent însă de domeniu este necesar ca ea să fie dorită de cel puţin
jumătate din state. Ea trebuie să fie necesară atingerii obiectivelor Uniunii şi să nu
le afecteze, să nu afecteze acquis-ul, nici drepturile şi obligaţiile rezultând din
tratate pentru statele participante la ea şi pentru celelalte state. Deciziile adoptate şi
acordurile încheiate în cadru restrâns li se vor aplica doar statelor participante la
cooperarea întărită. La ea pot adera ulterior şi alte state şi încetează fie prin
aderarea tuturor celorlalte state, fie prin decizia statelor participante de a-i pune
capăt. Deci, în ciuda denumirii – total neinspirate –, nu avem de-a face cu o
cooperare în sens interguvernamental ci cu o Uniune mai redusă, care se compune
dintr-un număr mai mic de state; de asemenea, nu se pune problema ca statele
participante să avanseze dincolo de ceea ce prevăd tratatele, căci aceasta nu ar fi
posibil decât prin revizuirea tratatelor.
Cooperarea întărită dă expresie a ceea ce unii au numit „Europa cu mai
multe viteze”. Introducerea cooperării întărite a fost justificată prin necesitatea de a
concilia imbunătăţirea funcţionării Uniunii cu lărgirea ei, prin eterogenitatea
crescândă a Uniunii şi prin necesitatea de a evita o astfel de cooperare în afara
cadrului unional (cum a fost Sistemul Monetar European sau Acordul de la
Schengen), dar unii au considerat că ea mai degrabă împiedică integrarea
europeană decât o facilitează, ducând la fragmentarea Comunităţii şi a Uniunii în
grupuri de state care promovează politici particulare şi subminând coerenţa
Uniunii, ideea de unitate şi solidaritate între state462.
În privinţa Politicii Externe şi de Securitate Comune463 (art.1 pct. 10) tratatul
introduce în unele cazuri majoritatea calificată şi extinde şi aici regula comunitară
că abţinerea nu împiedică luarea unei decizii pentru care se cere unanimitate. Se
prevede posibilitatea încheierii de acorduri cu terţii de către Consiliu dar, având în
vedere precizarea din Declaraţia nr. 4 anexată Tratatului că acest lucru nu implică
462
N. Foster, op. cit., p. 40; J. Steiner, L. Woods, op. cit., p. 12; A. Kaczorowska, op. cit., p. 36.
463
Pentru o analiză mai detaliată a acestui aspect a se vedea a se vedea E. Lannon, La
P.E.S.C. et le procéssus de paix au Moyen-Orient; bilan et perspectives offertes par le Traité
d’Amsterdam, în M. Dony, op.cit., pp. 275-290; P. d’Argent, Le Traité d’Amsterdam et les aspects
militaires de la P.E.S.C., în Y. Lejeune, op.cit., pp. 384-395; T. de W. d’Estmael, La réforme de la
P.E.S.C., în Y. Lejeune, op. cit., pp. 365–381.
233
transferuri de competenţe către Uniune, precum şi faptul că acordurile trebuie
ratificate/aprobate de statele membre, s-a tras concluzia că respectivele acorduri
sunt încheiate de fapt în numele statelor464; această concluzie este întărită şi de
prevederea din Tratatul de la Nisa conform căreia respectivele acorduri leagă
instituţiile Uniunii, căci, dacă ele ar fi încheiate în numele acesteia, evident că ar
lega şi instituţiile ei, prevederea nemaijustificându-se logic.
În privinţa pilonului Justiţie şi Afaceri Interne465 Tratatul prevede (art.1
pct.11 şi art. 2 pct.15) transferul din acest pilon în Comunitatea Europeană a unor
materii ce ţin de libera circulaţie a străinilor, cum ar fi suprimarea controlului la
frontierele interne, vize, azil, imigraţie, cu unele derogări de la procedurile
unionale existente şi cu derogări pentru Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda,
prevăzând şi cooperarea administrativă. Având în vedere transferul menţionat,
pilonul III păstrează doar cooperarea poliţienească şi judiciară propriu-zisă, dar şi
aceasta va putea fi ulterior transferată în Comunitatea Europeană. Se introduce şi
aici majoritatea calificată în unele cazuri. Acordurile cu terţii sunt încheiate tot de
Consiliu şi tot în numele statelor.
Acordul de la Schengen, cu convenţia ulterioară de aplicare şi cu acordurile
de aderare la ea a statelor terţe, este integrat Uniunii prin Protocolul care
integrează acquis-ul Schengen în cadrul Uniunii Europene anexat tratatului,
devenind astfel parte a acquis-ului unional:
…......................................................................................................................
Art.2
1. Începând cu data intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, acquis-ul
Schengen, inclusiv deciziile comitetului executiv instituit prin acordurile de la
Schengen care au fost adoptate înainte de această dată, se aplică imediat celor
13 state membre vizate la art. 1, cu excepţia paragrafului 2 al prezentului articol.
Începând cu această dată, Consiliul se substituie zisului comitet executiv.
…......................................................................................................................
Statele care nu l-au semnat (Marea Britanie şi Irlanda) au primit derogare în
continuare.
Finalmente nu se poate nega faptul că Tratatul de la Amsterdam are şi realizări:
transferul Acordului de la Schengen în dreptul Uniunii, transferul unor materii din
464
Em. Bribosia şi A. Weyembergh, La personnalité juridique de l’Union Européenne, în
M. Dony, op. cit., pp. 57–60.
465
Pentru o analiză mai detaliată a acestui aspect a se vedea Rose Trotta, La dimension
extérieure de la circulation des personnes après Amsterdam, în M. Dony, op. cit., pp. 126–141;
K. Pollet, L’intégration de l’acquis de Schengen dans le cadre de l’Union Européenne: impact et
perspectives, în M. Dony, op. cit., pp. 143–162; B. Van Simaeys, J.-Y. Carlier, Le nouvel espace de
liberté, de sécurité et de justice, în Y. Lejeune, op. cit., pp. 228–241 şi 248–281; S. Van
Raepenbusch, Le troisième pilier après Amsterdam et les relations extérieures de l’U.E., în M. Dony,
op. cit., pp. 317–333; G. de Kerchove d’Ousselghem, Un espace de liberté, de securité et de justice
aux dimensions incertaines, în Y. Lejeune, op. cit., pp. 288–295.
234
pilonul interguvernamental în pilonul comunitar, suprimarea unor derogări,
introducerea unei prevederi privind interdicţia discriminărilor pe diverse criterii,
extinderea jurisdicţiei Curţii de Justiţie în pilonul Justiţie şi Afaceri Interne,
posibilitatea suspendării statelor care încalcă principiile democratice ale Uniunii şi
introducerea condiţiei respectării acestor principii drept criteriu de aderare la Uniune466.
Tratatul de la Nisa
În ciuda criticilor care i s-au adus, acest tratat a realizat progrese notabile,
inclusiv sub aspectul structurii instituţionale în perspectiva lărgirii Uniunii în
viitorul apropiat.
În materie de competenţe Tratatul vizează: politica comercială comună
(art. 2 pct. 8; sunt incluse în ea comerţul cu servicii şi aspectele comerciale ale
proprietăţii intelectuale), politica socială (art. 2 pct. 9–13; sunt vizate combaterea
excluderii sociale şi modernizarea sistemelor de protecţie socială, fiind însă
excluse: salarizarea, dreptul la grevă, dreptul de asociere, dreptul de lock-out,
armonizarea legislaţiilor naţionale şi definirea principiilor fundamentale ale
sistemelor de protecţie socială), cooperarea economică, financiară şi tehnică cu
state terţe (art. 2 pct. 16).
În materie de drepturi ale omului este de menţionat faptul că, în paralel cu
semnarea Tratatului de la Nisa în anul 2000, Consiliul, Comisia şi Parlamentul au
proclamat sub forma unui acord interinstituţional o Cartă a drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene: „Parlamentul European, Consiliul şi Comisia
proclamă solemn în calitate de Cartă a drepturilor fundamentale textul reluat mai
jos”. Carta era inspirată din Constituţiile statelor şi din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, fiind considerată un act fără valoare juridică dar care a servit
ca sursă de inspiraţie – pe lângă alte documente în materie – jurisprudenţei
comunitare467. Tot în aceeaşi materie Consiliul poate constata că există un risc clar
466
J. Steiner, L. Woods, op. cit., pp. 10–11; P.J.G. Kapteyn, ş.a., ibidem.
467
Hot. 54/99 Tribunalului de Primă Instanţă (T.P.I.) „max.mobil/Comisie” din 30.01.2002,
site-ul europa.eu; ordon.T.P.I. 198/01 „Technische Glaswerke Illmenau/Comisie” din 4.04.2002, site-
ul europa.eu; hot. T.P.I. 228 şi 233/99 „Westdeutsche Landesbank Girozentrale/Comisie” din
6.03.2003, site-ul europa.eu; hot. C.J. 391/09 „Runevic-Vardyn şi Wardyn” din 2.05.2011, site-ul
europa.eu; hot. C.J. 540/03 „Parlament/Consiliu” din 27.06.2006; hot. C.J. 432/05 „Unibet” din
13.03.2007, site-ul europa.eu; hot. C.J. 244/06 „Dynamic Medien” din 14.02.2008, site-ul europa.eu.
În toate aceste hotărâri instanţele fac referire la dispoziţiile Cartei ca la principii generale ale
dreptului, nu ca la un document care este izvor de drept prin el însuşi, întocmai ca în cazul C.E.D.O.
În opinia noastră statuările Curţii şi ale Tribunalului sunt greşite şi în contradicţie cu însăşi
jurisprudenţa Curţii (a se vedea hot. C.J. 25/94 „Comisia/Consiliu” din 19.03.1996, site-ul europa.eu;
J.-M. Favret, Droit et pratique de l’Union Européenne, Paris, Ed. Gualino, 2003, pp. 231–232),
deoarece din modul în care Carta a fost redactată rezultă clar şi fără putinţă de tăgadă intenţia
autorilor ei de a-şi asuma un angajament juridic; or, aşa cum Curtea a statuat în legătură cu acordurile
interinstituţionale, acestea au valoare juridică dacă din ele rezultă intenţia autorilor lor de a se angaja
în acest sens.
235
de violare a lor de către un stat membru, la propunerea motivată a Comisiei,
respectiv la iniţiativa Parlamentului European sau a unei treimi din statele membre;
în acest sens el audiază statul respectiv, îi poate face recomandări adecvate şi poate
cere unor personalităţi independente să prezinte un raport asupra situaţiei; el
trebuie să verifice periodic motivele care au determinat constatarea; respectarea
procedurilor este controlată de Curtea de Justiţie (art.1 pct.1).
În materie de cooperare întărită (art.1 pct. 6 şi 9-14, art. 2 pct.1) se prevede
că:
Art. 1
………………………………………………………………..
6)……………………………………………………………..
2. ……………………………………………………………….......................
Cooperările întărite în virtutea prezentului titlu poartă asupra punerii în
aplicare a unei acţiuni comune sau a unei poziţii comune. Ele nu pot purta asupra
unor chestiuni având implicaţii militare sau din domeniul apărării.
………………………………………………………………………...............
11) Statele membre care îşi propun să instaureze între ele o cooperare
întărită pot recurge la procedurile, instituţiile şi mecanismele prevăzute de
prezentul tratat şi de Tratatul Comunităţii Europene, cu condiţia ca cooperarea
preconizată:
a)……………………………………………………………………................
b)
……………………………………………………………………..............................
c) să respecte acquis-ul comunitar şi măsurile luate pe baza altor dispoziţii
ale tratatelor
d)
……………………………………………………………………..............................
e) să nu aducă atingere pieţei interne astfel cum e definită la articolul 14,
paragraful 2, din Tratatul Comunităţii Europene, nici coeziunii economice şi
sociale stabilite conform titlului XVII din acelaşi tratat
f)…………………………………………………………………….................
g) să reunească cel puţin 8 state membre
h) să respecte competenţele, drepturile şi obligaţiile statelor care nu participă
la ea
i)…………………………………………………………………….................
j)…………………………………………………………………….................
13)…………………………………………………………………..................
Asemenea acte şi decizii nu fac parte din acquis-ul Uniunii.
…......................................................................................................................
După cum se poate observa, modificările aduse cooperării întărite constau
în faptul că numărul minim de state participante este de 8, că ea este extinsă şi în
pilonul II şi că se precizează că actele adoptate în cadrul ei nu fac parte din acquis
236
pentru statele candidate (ceea ce era evident, după părerea noastră), precum şi că
acquis-ul şi drepturile celorlalte state membre trebuie respectate, ceea ce este
diferit de obligaţia de a nu le afecta.
În privinţa Politicii Externe şi de Securitate Comune (art.1 pct. 2–6) se prevede
că acordurile încheiate de Consiliu cu terţii leagă (obligă) şi instituţiile Uniunii.
În privinţa pilonului Justiţie şi Afaceri Interne (art.1 pct.7 şi 8), acordurile
încheiate cu terţii obligă de asemenea instituţiile Uniunii. Se creează EUROJUST,
alcătuit din magistraţi sau poliţişti cu atribuţii echivalente, cu rolul de a contribui la
apropierea legislaţiilor penale ale statelor (de exemplu prin prescrierea de reguli
minimale referitoare la definirea infracţiunilor menţionate anterior şi la sancţiunile
aplicabile acestora).
Tratatul de la Lisabona
Acest tratat suprimă C.E., P.E.S.C. şi J.A.I ca entităţi, respectiv domenii

distincte, păstrând doar Uniunea Europeană468 (art. 1 pct. 2 b) şi, separat de ea,
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice; politicile comunitare şi cele
desfăşurate în cadrul celorlalţi doi piloni menţionaţi devin politici ale Uniunii. Ca o
consecinţă logică, aceasta din urmă dobândeşte personalitatea juridică ce-i era
contestată până acum (art. 1 pct. 55): „Uniunea are personalitate juridică”.
Tratatul Comunităţii Europene devine Tratatul asupra funcţionării Uniunii
Europene. Uniunea este fondată, astfel, pe două tratate cu valoare juridică egală –
Tratatul asupra Uniunii Europene cu modificările la zi şi Tratatul asupra
funcţionării Uniunii Europene cu modificările la zi – [(art.1 pct. 2) şi art. 2 pct.
11)], cărora li se adaugă Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene,
adaptată în 2007 şi care primeşte expres valoarea juridică a tratatelor [(art.1
pct. 8)]469. La rândul ei, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice rămâne
fondată pe Tratatul Comunităţii Europeane a Energiei Atomice, care suferă şi el
modificări în urma Tratatului de la Lisabona.
468
Un autor (a se vedea J.P. Jacqué, op. cit., p. 17, 35) vorbeşte de fuziunea dintre Uniune, pe
de o parte, şi Comunitatea Europeană şi ceilalţi doi piloni, pe de altă parte, fuziune prin absorbţia
Comunităţii şi a celorlalţi doi piloni de către Uniune, dispariţia pilonilor având loc ca o consecinţă a
acestei fuziuni.
469
În ciuda prevederii explicite în Tratat în acest sens, în mod surprinzător unii autori (a se
vedea J. Nergelius, The constitutional dilemma of the European Union, Groningen, Europa Law
Publishing, 2009, p. 61; N. Foster, op.cit., p. 42) susţin că statutul juridic al Cartei este neclar sub
imperiul Tratatului de la Lisabona! Primul autor este de altfel de părere că Uniunea nu avea în mod
real nevoie de Cartă, dat fiind nivelul ridicat de protecţie a drepturilor asigurat de Curtea de Justiţie şi
faptul că drepturile din ea se regăsesc în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (ibidem, p. 59).
În ceea ce ne priveşte, considerăm că era necesar un document ca şi Carta, deoarece, pe de o parte,
protecţia asigurată de Curte este nesigură şi, în plus, discreţionară în privinţa existenţei şi a sferei de
aplicare a unui drept, iar pe de altă parte Carta, deşi se inspiră din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, este mai completă şi mai bine elaborată decât aceasta din urmă.
237
În materie de competenţe este prevăzut în mod expres principiul atribuirii
competenţelor Uniunii, cu consecinţa că o competenţă neatribuită [expres sau
implicit) Uniunii le rămâne statelor membre (art.1 pct. 5) şi 6)], iar competenţele de
diferite tipuri ale Uniunii sunt clasificate pe categorii – fiecare cu regimul ei juridic
şi cu domeniile specifice –, pentru prima dată (art. 2 pct. 12); principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii sunt uşor reformulate, fiind mai bine precizate
(art.1 pct. 6):
…......................................................................................................................
3. În virtutea principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu ţin de
competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care
obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse de o manieră satisfăcătoare de
statele membre, atât la nivel central cât şi la nivel regional sau local, dar pot fi
atinse mai bine, datorită dimensiunilor sau efectelor acţiunii preconizate, la nivel
de Uniune.
…......................................................................................................................
4. În virtutea principiului proporţionalităţii, conţinutul şi forma acţiunii
Uniunii nu excede ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor tratatelor.
…......................................................................................................................
Vom analiza mai jos, în detaliu, acest Tratat contestat, disputat, criticat, dar
care este, încă, în vigoare.
DE LA CONSTITUfiIA EUROPEAN√
LA TRATATUL DE LA LISABONA
ADRIAN CORP√DEAN
Semnarea Tratatului de Reformă a Uniunii Europene, la data de

13 decembrie 2007, la mănăstirea Jerónimos din Lisabona, a marcat un moment
important în construcţia europeană, menit a indica ieşirea din criza instituţională
declanşată de eşecul ratificării Tratatului Constituţional în vara anului 2005, odată
cu referendumurile din Franţa şi Olanda470. Perioada de reflecţie care a urmat le-a
permis liderilor europeni să decidă modificările de formă şi de fond care trebuiau
aduse textului acestui tratat, pentru a nu suscita aceeaşi opoziţie vehementă a
470
Stéphane Leclerc, Les Institutions de l’Union européenne, ediţia a doua, Gualino éditeur,
Paris, 2007, pp. 46–47.
238
mişcărilor eurosceptice, dar cu păstrarea prevederilor esenţiale menite a continua
reforma cadrului decizional al Uniunii Europene.
Din acest punct de vedere, se poate afirma că noul tratat reprezintă un
succes, fapt confirmat de preşedintele Convenţiei asupra Viitorului Europei, Valéry
Giscard d’Estaing, principalul artizan al aşa-numitei Constituţii Europene.
Conform fostului preşedinte francez, într-o scrisoare deschisă adresată ziarului Le
Monde, în octombrie 2007, Tratatul de la Lisabona reprezintă o cvasi-copie a
predecesorului său, realizată cu un alt set de „unelte” şi cu scopul de a evita
referendumurile care i-ar putea periclita soarta471. Acelaşi Giscard d’Estaing
insista, într-o alocuţiune pronunţată la Strasbourg, în 24 noiembrie 2010, asupra
similitudinilor dintre cele două tratate, chiar dacă ultimul dintre ele era descris ca
„sărăcit” de către jurişti, lipsit de simboluri şi îngreunat de formule neinteligibile.472
În Tratatul de la Lisabona, redactat exclusiv pe baza proiectului tratatului
constituţional, instrumentele sunt exact aceleaşi. Doar ordinea a fost schimbată în
cutia cu instrumente. Cutia însăşi a fost redecorată, conform unui procedeu mai
vechi, care include trei sertare în care trebuie să scormoneşti pentru a găsi ceea ce
cauţi. (...) Se elimină şi menţionarea simbolurilor Uniunii: drapelul european, care
este arborat peste tot, şi imnul european, împrumutat de la Beethoven. Deşi ridicole
şi, din fericire, destinate să rămână inaplicabile, aceste decizii sunt mai
semnificative decât par. Ele vizează înlăturarea oricărei indicaţii care ar tinde să
evoce posibilitatea ca Europa să se înzestreze într-o bună zi cu o structură politică.
Este un semnal puternic al reculului ambiţiilor politice europene.
Valéry Giscard d’Estaing, Le Monde, 26 octombrie 2007473

Într-adevăr, o analiză în paralel a celor două texte, deloc facilă din pricina
caracterului diferit al acestora474, Tratatul Constituţional fiind unul de sine stătător,
iar cel de la Lisabona unul amendator (în raport cu Tratatul de la Roma, redenumit
„Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene” şi cel de la Maastricht, sau
„Tratatul privind Uniunea Europeană”475), relevă diferenţe majore de formă, dar şi
asemănări la toate capitolele privind reformele necesare. Se poate spune, grosso
471
Lisbon Treaty made to avoid referendum, says Giscard, EU Observer, 29 octombrie 2007,
http://euobserver.com/9/25052, accesat la 1 februarie 2017.
472
Valéry Giscard d’Estaing, intervenţie la 5es rendez-vous européens de Strasbourg,
24 noiembrie 2010, Études européennes, http://www.etudes-europeennes.eu/images/stories/
Variations_europennes/ A_la_une/
vge_strasbourg_24112010_avec_modif.pdf, accesat la 1 februarie 2017.
473
http://www.lemonde.fr/idees/article/2007/10/26/la-boite-a-outils-du-traite-de-lisbonne-par-
valery-giscard-d-estaing_971616_3232.html, accesat la 1 februarie 2017
474
Vezi, pe larg: Adrian-Gabriel Corpădean, Le Traité de Lisbonne – Perspectives sur la
réforme institutionnelle de l’Union européenne, in Bistriţa at Confluences of History, Cluj-Napoca,
EFES, 2010, pp. 59–72.
475
Sebastian Kurpas, The Treaty of Lisbon – How much Constitution is left? in CEPS Policy
Brief, nr. 147, decembrie 2007.
239
modo, că au fost înlăturate articolele care apropiau Uniunea Europeană, chiar la
nivel simbolic, de atributele asociate în mod tradiţional cu statele suverane şi care
ar fi stârnit acelaşi val de critici care au condus la votul negativ din 2005. Un
exemplu ar fi titulatura de „Ministru al afacerilor externe al Uniunii”476, prevăzut în
textul Tratatului Constituţional şi care nu şi-a mai găsit locul în textul nou adoptat,
recurgându-se la formula „Înalt reprezentant pentru afaceri externe şi politica de
securitate”, în consonanţă cu postul ocupat timp de un deceniu de Javier Solana
(1999–2009)477.
O altă diferenţă dintre cele două Tratate se referă la conceptul de „legi
europene”, menit să înlocuiască terminologia binecunoscută, care include
regulamente, directive etc., la care s-a renunţat la momentul redactării Tratatului de
la Lisabona, împreună cu menţionarea expresă a primatului dreptului european faţă
de legile naţionale. Precum în cazurile discutate anterior, efectele juridice ale
modificării sunt practic inexistente, cele simbolice fiind mult mai evidente. Pe de
altă parte, rămânând în sfera jargonului juridic, procedura codeciziei a fost
redenumită în ambele tratate „procedura legislativă ordinară”, în timp ce
reminiscenţele procedurale din trecut au intrat în categoria „procedurilor legislative
speciale”478.
Rămânând eminamente în sfera simbolurilor, este de notat renunţarea, în
Tratatul de la Lisabona, la drapel, imn, moneda unică şi slogan, ca elemente
definitorii cu caracter oficial ale Uniunii Europene, o măsură care se înscrie în
atitudinea conciliatoristă promovată de artizanii documentului, în raport cu criticii
eurosceptici sau naţionalişti. Efectele sunt, din nou, neglijabile, având în vedere
cutuma care atestă folosirea frecventă a simbolurilor Uniunii, a căror asociere cu
aceasta a pătruns fără îndoială în mentalul colectiv.
Se poate continua, în aceeaşi logică, prin menţionarea situaţiei Cartei
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, un document adoptat deja în anul
2000, care aştepta un nivel superior de consacrare în ordinea de drept a spaţiului
comunitar479. Dacă Tratatul Constituţional includea textul Cartei, în ton cu tradiţia
constituţionalismului european, succesorul său şi-a atins scopul de a instaura
obligativitatea acesteia, însă printr-o simplă menţiune în cadrul articolului 6.1,
efectele juridice fiind aceleaşi. După cum vom detalia ulterior, unele state au
formulat, totuşi, obiecţii la adresa aplicabilităţii Cartei, care au rezultat în
acceptarea a două excepţii, pentru Polonia şi Marea Britanie, în timp ce o a treia,
476
Nicholas Moussis, The European Union with or without a Constitution, European Study
Service, Rixensart, 2005, p. 76.
477
Antonio Missiroli, The EUForeign Service, în Ludovica Marchi Balossi-Restelli (ed.), An
EU Innovative External Action?, Cambridge Scholars Publishing, 2011, pp. 26–28.
478
Treaty of Lisbon, Art. 9C, http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/
cg00014.en07.pdf, accesat la 1 februarie 2017.
479
Andenas Mads, John Usher, The Treaty of Nice and Beyond: Enlargement and Constitutional
Reform, Oxford, Hart Publishing, 2003, p. 399.
240
negociată de Cehia480, nu s-a mai aplicat. În cazul Poloniei481, motivele au ţinut de
aspectele sociale şi economice ale documentului, precum şi de interpretarea,
discutabilă, privind căsătoriile între persoane de acelaşi sex 482, în timp ce pentru
Marea Britanie, obiecţiile au inclus primatul Cartei faţă de dreptul naţional, precum
şi, din nou, aspectele socio-economice judecate ca fiind contrare tradiţiei naţionale.
Tabelul 1
Asemănări şi deosebiri între Tratatul Constituţional (TC)
şi Tratatul de la Lisabona (TL) (informaţii compilate de autor)
Prevedere TC TL
Caracterul obligatoriu al simbolurilor UE 3 X
Conceptul de „legi europene” 3 X
Procedura legislativă ordinară, procedurile legislative speciale 3 3
Ministrul afacerilor externe al UE 3 X
Înaltul reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate X 3
Preşedintele Consiliului European 3 3
Carta drepturilor fundamentale a UE 3 (text) 3 (fără text)
Consiliul European şi Banca Centrală Europeană devin instituţii 3 3
Personalitatea juridică a UE 3 3
Iniţiativa cetăţenilor 3 3
Clauza de retragere din UE 3 3
Noua definiţie a votului cu majoritate calificată 3 3
Rol sporit al parlamentelor naţionale în procesul legislativ 3 3
Concluzionând, Valéry Giscard d’Estaing a oferit o caracterizare corectă a
Tratatului de la Lisabona, în raport cu defuncta Constituţie Europeană, analiza în
paralel a celor două documente relevând, practic, aceleaşi reforme, însă cu
diferenţe notabile privind formatul în care acestea au fost integrate. Un exemplu
pertinent este acordarea personalităţii juridice Uniunii Europene per ansamblu, nu
doar Comunităţilor, în cadrul fostului pilon I al „templului” de la Maastricht483. De
altfel, structura celor trei piloni a devenit redundantă, acesta fiind înlocuită de o
Uniune cu un rol mult mai proeminent ca actor de drept în relaţiile internaţionale,
cu o acţiune fundamentată pe subsidiaritate şi proporţionalitate care se manifestă în
trei arii de competenţă: exclusivă, partajată şi complementară.
Prevederi institu˛ionale
480
Czech Republic 'planning to delay signing Lisbon treaty', în „The Times”, 21 septembrie 2009,
http://www.timesonline.co.uk/tol/news/world/europe/article6841622.ece#, accesat la 1 februarie 2017.
481
EU-Poland: Opt-out Protocol to the Charter of Fundamental Rights, Statewatch News,
1 ianuarie 2008, http://www.statewatch.org/news/2008/jan/01eu-poland.htm, accesat la 1 februarie 2017.
482
Armel Pécheul, Le Traité de Lisbonne – La Constitution malgré nous?, Paris, Éditions
Cujas, 2008, pp. 101-102.
483
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediţia a doua, Bucureşti, Ed. Universul
Juridic, 2004, pp. 186–188.
241
Din punct de vedere instituţional, se remarcă, atât în Tratatul Constituţional,
cât şi în cel de la Lisabona, crearea postului de Preşedinte al Consiliului
European484, o denumire mult mai ambiţioasă decât atribuţiile asociate acestei
demnităţi. În fapt, Articolul 9E, care reglementează rolul Preşedintelui, conturează
un post îndeosebi administrativ şi prea puţin de reprezentare, al unui demnitar care
pregăteşte agenda Consiliului European, asigurând totodată un echilibru între
interesele statelor membre485. În ciuda lipsei atribuţiunilor executive, Preşedintele
are, totuşi, dreptul de a se adresa Parlamentului European după summit-urile şefilor
de stat sau de guvern, precum şi la începutul şi finele mandatului propriu. Acesta
este de doi ani şi jumătate, reînnoibil o singură dată. Tratatul nu defineşte postul
într-o manieră foarte restrictivă, ceea ce poate alimenta speculaţii privind o posibilă
evoluţie către un rol de reprezentare mult mai consistent486, însă, atât timp cât
Preşedintele este ales de către membrii Consiliului European, legitimitatea acestuia
rămâne exclusiv în sfera interguvernamentală (de altfel, acest aspect a făcut
obiectul criticilor acide din partea grupurilor eurosceptice din Parlamentul
European487 şi este discutabil dacă alegerea sa de către cetăţeni ar contribui la
combaterea crizei de legitimitate şi de reprezentare democratică la nivel
comunitar488). Primul demnitar care a îndeplinit această funcţie, a cărei vizibilităţi
nu pare a se ridica la înălţimea celei a preşedintelui Comisiei, a fost belgianul
Herman van Rompuy, deşi la momentul adoptării Tratatului se vehiculau nume cu
o rezonanţă politică mai proeminentă, precum Tony Blair 489, Jean-Claude
Juncker490 sau Anders Fogh Rasmussen491.
Pe lângă crearea funcţiei de preşedinte al Consiliului European, Tratatul de
la Lisabona a ridicat două organe comunitare la rang de instituţii – Banca Centrală
Europeană şi Consiliul European – în consonanţă cu prevederile Tratatului
Constituţional, crescând numărul instituţiilor comunitare la şapte. Cu toate că
întâlnirile la nivel de şefi de stat sau de guvern ai Comunităţilor Europene se
desfăşurau într-un cadru informal încă din anul 1961, recunoaşterea oficială a
484
Treaty of Lisbon, Art. 9E, http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/
485
Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, Art. I-22; Tratatul de la Lisabona, Art. 9B.
486
A guide to the Constitutional Treaty, ediţia a doua, Londra, Open Europe, 2008.
487
Ukip's Nigel Farage tells Van Rompuy: You have the charisma of a damp rag, The
Guardian, 25 februarie 2010, http://www.guardian.co.uk/world/2010/feb/25/nigel-farage-herman-van-
rompuy-damp-rag, accesat la 1 februarie 2017.
488
Vezi: Nicolae Păun, Europe’s Crisis – A Crisis of Values?, în Michael O’Neill, Nicolae
Păun, Europe’s Constitutional Crisis: International Perspectives, Cluj-Napoca, EFES, 2007.
489
Tony Blair and the Race for Presidency, BBC News, 6 februarie 2008,
http://www.bbc.co.uk/blogs/thereporters/markmardell/2008/02/tony_blair_and_the_race_for_th.html,
accesat la 1 februarie 2017.
490
Juncker, favori pour présider le Conseil européen, în „Le Figaro”, 6 mai 2008,
http://www.lefigaro.fr/international/2008/05/06/01003-20080506ARTFIG00005-juncker-favori-pour-
presider-le-conseil-europeen.php, accesat la 1 februarie 2017.
491
Dashing Dane Anders Fogh Rasmussen favourite for president of EU, în „The Times”,
6 mai 2008, http://www.timesonline.co.uk/tol/news/politics/article3876407.ece, accesat la 1 februarie 2017.
242
rolului acestora s-a produs abia odată cu adoptarea Actului Unic European (1987),
urmată de o consacrare explicită în cadrul Tratatului de la Maastricht (1993), care,
în fapt, recunoştea o situaţie evidentă a activităţii forului interguvernamental492. Cu
toate acestea, Tratatul de la Lisabona, prin prevederile Articolului 2, a recunoscut
calitatea de instituţie a Consiliului European, ceea ce a condus la o separaţie clară
între acesta şi o altă instituţie interguvernamentală, Consiliul Uniunii Europene,
cunoscut în mod informal şi sub denumirea de Consiliu de Miniştri.
În cadrul Consiliului UE, votul cu majoritate calificată devine procedura de
vot dominantă, acoperind 40 de noi domenii, precum transporturile, politica
energetică, migraţia, spaţiul libertăţii, securităţii şi justiţiei, cooperarea serviciilor
de poliţie (sub auspiciile Europol), retragerea unui stat din cadrul Uniunii etc.493
Tratatul de la Lisabona a schimbat definiţia majorităţii calificate adoptate la Nisa,
începând cu 31 octombrie 2014, prin înlocuirea acesteia cu o dublă majoritate,
constituită din 55% dintre statele membre şi 65% din populaţia Uniunii, fără vreo
altă alocare proporţională a voturilor494. Polonia a exprimat rezerve la adresa
acestei măsuri şi a obţinut o derogare în aplicarea sa până la data de 1 martie 2017,
la cererea oricărui stat membru495.
Cât despre Banca Centrală Europeană496, aceasta fusese creată prin Tratatul
de la Amsterdam, semnat în 1997, ca şi garant al stabilităţii politicii monetare a
zonei euro. Or, ridicarea Băncii cu sediul la Frankfurt la rang de instituţie a
Uniunii, prin Tratatul de la Lisabona, conferă mai multă autoritate şi independenţă
unui organism cu o importanţă strategică majoră pentru piaţa unică şi o aşează pe
picior de egalitate cu instituţiile din aşa-numitul „triunghi decizional”: Comisie-
Parlament-Consiliu.
Comisia Europeană şi rolul acesteia în mecanismul de luare a deciziilor sunt
atent descrise în Tratatul de la Lisabona. „Comisia Europeană” devine denumirea
oficială a instituţiei, odată cu acordarea personalităţii juridice per ansamblu
Uniunii. O altă noutate o reprezintă alegerea preşedintelui său de către Parlamentul
European, ca o precondiţie a votului de investitură a colegiului comisarilor şi cu
respectarea rezultatului elecţiunilor europene497. Măsura conferă, totodată,
prerogative sporite Parlamentului, în materie de control democratic, prin cele două
voturi precedând învestirea noii Comisii, alături de mai vechiul mecanism al
moţiunii de cenzură. Deşi Comisia nu a fost adusă mai aproape de statutul unui
492
Neill Nugent, The Government and Policies of the European Union, Durham, Duke
University Press, 2004, Ressource 5.1, p. 2.
493
Alina Kaczorowska-Ireland, European Union Law, Routledge, 2016, pp. 161–162.
494
Étienne de Poncins, Le traité de Lisbonne en 27 clés, Paris, Éditions Lignes de Repères,
2008, p. 192.
495
Jean-Luc Sauron, Comprendre le Traité de Lisbonne, Paris, Gualino éditeur, 2008, pp. 44–45.
496
Cristophe Degryse, Dictionnaire de l’Union européenne, ediţia a treia, Bruxelles, De
Boeck, 2007, pp. 84–85.
497
Yves Doutriaux, Christian Lequesne, Les institutions de l’Union européenne, Paris, La
Documentation française, 2008, pp. 62–63.
243
guvern european, Tratatul de reformă a încercat eficientizarea activităţii acesteia,
prin reducerea numărului de comisari la 2/3 din cel al statelor membre, pe baza
principiului rotaţiei. Creşterea numărului de state membre ale Uniunii, coroborată,
pe de o parte, cu independenţa comisarilor în raport cu interesele statelor de
provenienţă, şi pe de altă parte cu sistemul consensual de decizie din cadrul
colegiului, ar fi justificat această măsură. Totuşi, referendumul organizat în Irlanda,
în iunie 2008, a atras atenţia asupra aprehensiunii statelor mici faţă de un asemena
demers, abandonat ulterior prin compromisul 26+1 (ulterior 27+1), care îi permite
fiecărui stat să numească un comisar, respectiv pe înaltul reprezentant pentru
afaceri externe şi politica de securitate (vicepreşedinte de drept al Comisiei)498.
Înaltul reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate este un
post nou creat prin Tratatul de la Lisabona, în vederea asigurării unei coordonări
mai bune a acţiunii externe a Uniunii. El este ales de către Consiliul European, pe
baza unui vot cu majoritate calificată, şi confirmat de Parlament. Înaltul
reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate îndeplineşte funcţii de
coordonare şi reprezentare în Politica Externă şi de Securitate Comună, conduce
Serviciul European de Acţiune Externă (corpul diplomatic al Uniunii Europene)499
şi reprezintă un liant între Comisie şi Consiliu, fiind preşedintele Consiliului pentru
Afaceri Externe. De altfel, această configuraţie a Consiliului Uniunii Europene a
devenit singura care nu este condusă de reprezentantul statului care deţine
preşedinţia rotativă a Consiliului, în cadrul aşa-numitului „trio” compus din fostul,
actualul şi viitorul stat cu rol de preşedinte. De asemenea, înaltul reprezentant
deţine un rol important în dialogul inter-instituţional, prin participarea la întâlnirile
Consiliului European, prin rapoartele prezentate în faţa Parlamentului European,
dar şi prin propunerile adresate Consiliului UE privind PESC.
Modificările vizând Parlamentul European sunt, la rândul lor, reluate din
Tratatul Constituţional şi au menirea de a combate deficitul democratic acuzat de o
parte a cetăţenilor europeni500, prin extinderea ariei de aplicare a procedurii
legislative ordinare, care plasează Parlamentul şi Consiliul pe picior de egalitate, ca
instituţii legislative. Dacă procedura co-deciziei a fost redenumită „procedura
legislativă ordinară”, aplicabilă în majoritatea domeniilor de competenţă a UE,
celelalte proceduri, unde prerogativele Parlamentului sunt inferioare celor ale
Consiliului, precum consultarea şi avizul conform, sunt acum incluse în categoria
„procedurilor legislative speciale”. De asemenea, Parlamentul European a primit,
prin Tratatul de la Lisabona, dreptul de a se pronunţa asupra întregului buget al
Uniunii.
498
Cristophe Degryse, op. cit., p. 464.
499
Vezi: Mauro Gatti, European External Action Service: Promoting Coherence through
Autonomy and Coordination, BRILL, 2016.
500
Neill Nugent, op. cit., Ressource 6.5.
244
În ceea ce priveşte componenţa Parlamentului, repartizarea locurilor pe baza
aceluiaşi principiu al proporţionalităţii degresive poate fi modificată de către
Consiliu, fapt care facilitează eventualele extinderi ale Uniunii, în care nu se
impune un nou tratat pentru reconfigurarea locurilor. Or, limita superioară a
acestora este stabilită la 750+1 (acesta din urmă fiind preşedintele Parlamentului,
căruia nu îi este atribuit dreptul de vot), cu un număr maxim de 96 de mandate /
stat membru (în prezent, Germania) şi un minim de 6 mandate (actualmente
Luxembourg, Estonia, Cipru şi Malta)501.
Se observă o creştere a competenţelor Parlamentului European, fără însă a se
aduce modificări radicale, precum acordarea dreptului la iniţiativă legislativă sau
stabilirea unui set unitar de proceduri pentru derularea alegerilor europene. În
aceste condiţii, este discutabil în ce măsură prevederile Tratatului vor avea, cel
puţin pe termen mediu, efecte pozitive asupra absenteismului remarcat la scrutinele
europarlamentare, atât în „Vechea”, cât şi în „Noua” Europă502.
În paralel cu sporirea rolului Parlamentului European, Tratatul se referă în
mod constructiv la rolul jucat de legislativele statelor membre în procesul
decizional, un deziderat care şi-a făcut simţită prezenţa în timpul dezbaterilor
privind ratificarea acestuia. Astfel, parlamentele naţionale devin implicate în
garantarea respectării principiului subsidiarităţii, prin intermediul comitetelor de
specialitate care se pronunţă asupra propunerilor legislative venite de la Comisia
Europeană. Totodată, parlamentele statelor membre participă la revizuirea
tratatelor comunitare, dar şi la evaluarea politicilor europene din domeniul
libertăţii, securităţii şi justiţiei.503
Tabelul 2
Ariile de competenţă ale Uniunii Europene, conform Tratatului de la Lisabona (sursa: Comisia Europeană,
http://ec.europa.eu/citizens-initiative/public/competences/faq?lg=ro#q2, accesat la 1 februarie 2017)
Competenţă exclusivă a UE Competenţă partajată Competenţa de a sprijini,
(cu statele membre) coordona sau completa
acţiunile statelor membre
• uniunea vamală • piaţa internă • protecţia şi îmbunătăţirea
• stabilirea normelor privind • politica socială, pentru sănătăţii umane
concurenţa necesare aspectele definite în TFUE • industria
funcţionării pieţei interne • coeziunea economică, • cultura
• politica monetară pentru socială şi teritorială • turismul
statele membre a căror monedă • agricultura şi pescuitul, cu • educaţia, formarea
este euro excepţia conservării resurselor profesională, tineretul şi
• conservarea resurselor biologice ale mării sportul
biologice ale mării în cadrul • mediul • protecţia civilă
politicii comune privind • protecţia consumatorului • cooperarea administrativă
501
Jean-Luc Sauron, op. cit., p. 45.
502
Cristophe Degryse, op. cit., pp. 252–253.
503
National parliaments in the EU, http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/en/
20150201PVL00007/National-parliaments, accesat la 1 februarie 2017.
245
pescuitul • transporturile
• politica comercială comună • reţelele transeuropene
• încheierea acordurilor • energia
internaţionale: • spaţiul de libertate,
– când această încheiere este securitate şi justiţie
prevăzută de un act legislativ al • obiectivele comune de
Uniunii securitate în materie de sănătate
– când această încheiere este publică, pentru aspectele
necesară pentru a permite UE definite în TFUE
să îşi exercite competenţa • cercetarea, dezvoltarea
internă tehnologică şi spaţiul cosmic
– în măsura în care aceasta ar • cooperarea pentru dezvoltare
putea aduce atingere normelor şi ajutorul umanitar
comune sau ar putea modifica
domeniul de aplicare a acestora
În materie de apărare, Tratatul de la Lisabona a consolidat Politica de

Securitate şi Apărare Comună504, nu doar prin crearea postului de înalt reprezentant
pentru afaceri externe şi politica de securitate, ci şi prin includerea acesteia din
urmă în zona cooperării ranforsate. Sunt introduse două noi clauze, cea privind
apărarea mutuală şi cea de solidaritate, menite a contura un cadru de asistenţă
reciprocă în situaţii de criză.
Tot în domeniul politicilor comune, Tratatul consolidează relaţiile Uniunii
Europene cu statele din jur care nu au în mod deosebit aspiraţii de a deveni
membre, prin Politica de Vecinătate, în timp ce prin Politica Energetică, acesta
încurajează investiţiile în surse de energie regenerabile şi garantarea securităţii
energetice tuturor statelor din cadrul Uniunii505.
Cetăţenii europeni au primit, datorită Tratatului, dreptul la iniţiativă
legislativă, prin aşa-numita „iniţiativă a cetăţenilor”, un demers care, în fapt, aduce
în atenţia Comisiei necesitatea de a discuta o anumită propunere, odată ce aceasta a
fost semnată de minimum un milion de cetăţeni europeni, proveniţi din cel puţin
şapte state membre (cu un număr minim de semnături în fiecare stat). Iniţiativa nu
are caracter obligatoriu pentru Comisie şi poate să se refere la orice aspect din aria
sa de competenţă. Ea este iniţiată de un comitet cetăţenesc format din minimum
şapte membri, din tot atâtea state diferite, iar orice cetăţean al unui stat membru
care are dreptul de a vota poate să subscrie la propunerea respectivă, pe site-ul pus
la dispoziţie de Comisia Europeană (http://ec.europa.eu/citizens-initiative). Deşi
doar trei iniţiative ale cetăţenilor au avut succes până în prezent, toate datând din
2012, instrumentul legislativ pus la dispoziţie de Tratatul de la Lisabona s-a
504
Cristophe Degryse, op. cit., p. 123.
505
Vezi: Andrea Biondi, Piet Eeckhout, Stefanie Ripley (eds.), EU Law after Lisbon, OUP
Oxford, 2012.
246
dovedit a fi util pentru iniţierea unor dezbateri publice la scară largă, privind
aspecte de interes comun506.
O altă noutate în Tratatul de la Lisabona este introducerea Articolului 50 în
Tratatul asupra Uniunii Europene, care îi permite oricărui stat membru să se retragă
din Uniune, fie ca urmare a unei negocieri cu aceasta, fie la doi ani după anunţul
oficial, în lipsa unei înţelegeri cu blocul comunitar. Prevederea a fost reluată din
textul Tratatului Constituţional şi oferă un cadru legal pentru părăsirea Uniunii
Europene, cu toate că este discutabil în ce măsură unui stat i-ar fi fost imposibil să
recurgă la această măsură în lipsa Articolului 50, în baza suveranităţii naţionale.
Marea Britanie este, până în prezent, singurul stat membru care pregăteşte
retragerea, în baza Articolului 50 şi ca urmare a unei consultări populare507.
În concluzie, Tratatul de la Lisabona reuşeşte să reia principalele reforme
promovate de Tratatul Constituţional, utilizând formule şi abordări juridice diferite.
Prin acordarea personalităţii juridice Uniunii Europene, dar şi prin consolidarea
mijloacelor de acţiune de care aceasta beneficiază pe plan extern, se încurajează
consolidarea poziţiei sale pe scena relaţiilor internaţionale şi creşterea
adaptabilităţii la provocările globale. Problemele referitoare la deficitul democratic
sunt adresate prin creşterea rolului jucat atât de parlamentele naţionale, cât şi de
cetăţenii europeni, într-un proces decizional oarecum simplificat, acoperind arii de
competenţă comunitară mai vaste. Consolidarea leadership-ului Uniunii s-a realizat
prin crearea a două posturi cu rol de reprezentare şi coordonare, preşedintele
Consiliului European şi înaltul reprezentant pentru afaceri externe şi politica de
securitate, niciunul însă menit să schimbe echilibrul instituţional ghidat încă de
principiile mai vechi ale metodei comunitare.
Tratatul intervine într-un context intern şi global dificil, din punct de vedere
al crizei economice, al provocărilor geopolitice şi al dinamizării curentelor
populiste, cărora li se adaugă deloc recenta criză a valorilor şi a leadership-ului la
nivel comunitar. Deşi prea puţin spectaculos în materie de simboluri, aspiraţii
constituţionale şi paşi majori făcuţi către leitmotivul „ever closer Union” şi
insuficient cel puţin în termeni de disciplină fiscală, Tratatul de la Lisabona
reprezintă un pas înainte în reforma instituţională, un produs al unei perioade
sinuoase, fără îndoială important pentru statele central-est-europene, care au luat
parte pentru prima dată în istorie la un asemenea demers de reformă.
Procesul de ratificare
506
George Aichholzer, Stefan Strauss, Electronic Participation in Europe, în Ralf Lindner,
Georg Aichholzer, Leonhard Hennen (eds.), Electronic Democracy in Europe: Prospects and
Challenges of E-Publics, E-Participation and E-Voting, Springer, 2016, pp. 98-122.
507
Anna Wyrozumska, Withdrawal from the Union, în Hermann-Josef Blanke, Stelio
Mangiameli (eds.), The European Union after Lisbon: Constitutional Basis, Economic Order and
External Action, Springer Science & Business Media, 2011, pp. 356–363.
247
Tratatul de la Lisabona, la fel ca tratatele anterioare din cadrul comunitar, a
fost supus unui proces de ratificare sinuos508, înainte de a intra în vigoare, la data
de 1 decembrie 2009, cu aproape un an după momentul preconizat. Conform
dreptului internaţional, orice tratat de acest fel trebuie să parcurgă o serie de
etape implicând diferiţi actori la nivel naţional şi supranaţional, cu menţiunea că
regulile adoptării tratatelor Uniunii Europene s-au modificat cu timpul, din
dorinţa de a simplifica un proces devenit cu atât mai complicat cu cât a crescut
numărul statelor membre.
În cazul Tratatului de reformă, etapa de redactare i-a revenit Consiliului
European, demers facilitat de existenţa textului Tratatului Constituţional,
abandonat după eşecul ratificării în Franţa şi Olanda, în vara anului 2005509.
Summit-ul de la Bruxelles din 21–23 iunie 2007 a mandatat o Conferinţă
Interguvernamentală să pregătească noul Tratat de reformă, pe baza cutumei, ceea
ce nu echivalează cu o adunare constituantă, deoarece în Uniunea Europeană,
procesul de reformă prin tratate a fost dintotdeauna plasat sub auspiciile
elementului interguvernamental, spre deosebire de schimbările constituţionale la
nivelul statelor membre, care le revin îndeosebi parlamentelor 510.
Următoarea etapă a fost decizia asupra tipului de tratat care trebuia redactat,
existând două posibilităţi – varianta amendării şi cea a tratatului unitar, aceasta din
urmă urmând modelul defunctului Tratat din 2005. Deoarece devenise evident
faptul că respingerea acestui tratat fusese datorată şi aspiraţiilor sale
constituţionale, s-a decis continuarea logicii Tratatelor de la Amsterdam şi Nisa,
prin optarea pentru un tratat de amendare, al cărui nume urma să fie Tratatul de
Reformă al Uniunii Europene. Prin prevederile sale, noul tratat modifica cele două
tratate fondatoare ale Comunităţilor şi, respectiv, Uniunii Europene, şi anume
Tratatele de la Roma (redenumit Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene)
şi Maastricht (post hoc Tratatul privind Uniunea Europeană).
O altă decizie importantă ce ţine de prezentarea Tratatului a vizat forma de
includere a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care se dorea să
devină obligatorie, fără însă a-i ataşa întregul text, aşa cum se încercase în Tratatul
Constituţional511. În tradiţia constituţionalismului european se pune accentul pe
importanţa prezenţei unei carte a drepturilor în textul legii fundamentale, însă în
Tratatul de la Lisabona, acesta pierzându-şi aspiraţiile constituţionale, nu se mai
justifica o asemenea măsură susceptibilă de a atrage noi critici ale euroscepticilor.
508
Vezi, pe larg: Adrian-Gabriel Corpădean, The Lisbon Treaty: A Sinuous Ratification, în
Centre for European Studies Working Papers Series, vol. III, Iaşi, Ed. UAIC, 2011, pp. 31–48.
509
Armel Pécheul, op. cit., pp. 101–102. Vezi, de asemenea: Nicolae Păun, Adrian-Ciprian
Păun, Georgiana Ciceo, Radu Albu-Comănescu, Finalitatea Europei, EFES, Cluj-Napoca, 2005,
pp. 157–176.
510
Andenas Mads, John Usher, op. cit., pp. 240–241.
511
Charter of Fundamental Rights of the European Union, in Official Journal of the European
Union, 14 decembrie 2007, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2007:
303:0001:0016:EN:PDF, accesat la 1 februarie 2017.
248
Formula de compromis menită a ranforsa Carta, adoptată încă din anul 2000512, a
fost de a o proclama ca fiind obligatorie, prin intermediul unui articol inclus în
textul Tratatului – o manieră discretă dar eficientă de a atinge scopul propus.
Conferinţa Interguvernamentală însărcinată cu pregătirea Tratatului a
beneficiat de o bază solidă oferită de proiectul adus în dezbatere de preşedinţia
portugheză a Consiliului (iulie–decembrie 2007), sub denumirea de „Proiect
privind Tratatul de amendare a Tratatului asupra Uniunii Europene şi a Tratatului
de instituire a Comunităţii Europene”513.
Pentru a asigura transparenţa în dezbaterea privind conţinutul documentului,
proiectul a fost lansat în dezbatere publică pe site-ul Consiliului Uniunii Europene,
iar Conferinţa a inclus specialişti şi oameni politici din toate statele membre, alături
de delegaţi ai Parlamentului European. În octombrie 2007, Consiliul European de
la Lisabona, sub conducerea prim-ministrului José Sócrates, a pus la punct ultimele
detalii ale textului, prin acceptarea unei propuneri a Poloniei de a avea o marjă
temporală de introducere a noii definiţii a votului cu majoritate calificată în
Consiliu. Această reeditare a Compromisului de la Ioannina514, însoţită de
acordarea unui post de avocat-general Poloniei la Curtea Europeană de Justiţie, a
asigurat sprijinul din partea acestui stat, necesar în vederea semnării Tratatului în
13 decembrie 2007515. Ceremonia s-a desfăşurat la mănăstirea Jerónimos din
capitala Portugaliei şi s-a bucurat de prezenţa şefilor de stat sau de guvern ai ţărilor
membre, cu excepţia premierului britanic, Gordon Brown, care a semnat
documentul cu câteva ore întârziere. Tratatul de reformă a ajuns să fie cunoscut sub
numele de Tratatul de la Lisabona, de altfel un deziderat al guvernului portughez.
În ciuda atmosferei ceremoniale, reflectată în aşa-numita „poză de familie”
(care îi include pe preşedinţii Parlamentului, Comisiei şi Consiliului), momentul
13 decembrie 2007 a iniţiat un proces imprevizibil care va dura doi ani, până la
ratificarea Tratatului, şi care a scos la iveală tensiuni şi sentimente eurosceptice.
Procedura de ratificare la nivel naţional a constat în două etape principale, votul în
legislativ şi semnarea de către şeful statului, în timp ce un al treilea pas, formal, se
referă la depunerea instrumentelor de ratificare la guvernul Italiei, ales ca stat
depozitar516.
Până la acel moment, ţinând cont de dificultăţile întâmpinate în procesul de
ratificare a altor tratate comunitare, majoritatea statelor membre adoptaseră
modificările legale necesare pentru ca ratificarea să se desfăşoare în parlament, cu
512
Andenas Mads, John Usher, op. cit., p. 399.
513
Draft Treaty Amending the Treaty on European Union and the Treaty Establishing the
European Community, Presidency of the IGC, 5 octombrie 2007, http://www.consilium.europa.eu/
uedocs/cmsUpload/cg00001re01en.pdf, accesat la 1 februarie 2017.
514
Jean-Luc Sauron, op. cit., pp. 44–45.
515
Declaration ad Article 222 of the Treaty on the Functioning of the European Union on the
number of Advocates-General in the Court of Justice, DS866/07, 18 octombrie 2007.
516
Treaty of Lisbon, Art. 6 (2), http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/
249
excepţia Irlandei, ţinută în continuare de regula referendumului. În cazul Tratatului
de la Lisabona, niciun alt stat nu a organizat o consultare populară, în pofida
existenţei unor propuneri în acest sens.
Primul stat care a finalizat ratificarea parlamentară a Tratatului a fost Ungaria, al
cărei parlament şi-a exprimat categoric susţinerea faţă de document la doar patru zile
după semnare, într-un gest simbolic cu importanţă pentru Europa central-răsăriteană,
implicată pentru prima oară într-un demers instituţional major la nivel comunitar. La
data de 6 februarie 2008, procedura a fost încheiată cu succes în Ungaria, odată cu
depunerea instrumentului de ratificare la guvernul italian517.
Celelalte ţări membre ale Uniunii au urmat la rândul lor cursul ratificării,
conform regulilor constituţionale proprii, astfel încât până la sfârşitul lui 2008, doar
patru state nu finalizaseră procesul: Germania, Irlanda, Cehia şi Polonia. Dacă la
primul dintre acestea nu se punea problema unei opoziţii vehemente la adresa
reformei instituţionale, celelalte trei cazuri s-au dovedit a fi complicate, din punct
de vedere procedural, dar şi politic.
Două dintre statele membre au adoptat Tratatul în parlament cu unanimitate,
şi anume Italia (în ambele camere)518 şi Malta519, iar în toate celelalte s-a remarcat
existenţa unei majorităţi confortabile, inclusiv în Parlamentul European. Cel mai
strâns rezultat s-a înregistrat în legislativul britanic, mai precis Camera Comunelor,
unde susţinătorii Tratatului au avut totuşi un avans considerabil, de aproape 150 de
voturi520. Cât despre România, votul a fost covârşitor în favoarea adoptării
Tratatului (387 pentru, un vot împotrivă şi o abţinere).
Ultimul instrument de ratificare a fost depus de Republica Cehă, la
13 noiembrie 2009, ceea ce a activat clauza înscrisă în Tratat, conform căreia acesta va
intra în vigoare în prima zi din luna următoare, în acest caz 1 decembrie 2009.
Euroscepticismul ∫i deficitul democratic,

factori Ón procesul ratific„rii Tratatului de la Lisabona
Reamintim faptul că, urmare a eşecului Tratatului Constituţional şi a

impactului referendumurilor din Franţa şi Olanda din 2005, Uniunea Europeană a
înţeles că nu îşi mai putea permite o reeditare a episodului. O aşa-numită perioadă
de reflecţie a condus la redactarea Tratatului de la Lisabona, în fapt un compromis
menit să îndeplinească ţelurile privind reforma instituţională prilejuite de cel mai
517
Hungary First to Ratify EU Treaty, Deutsche Welle, 22 octombrie 2010, http://www.dw-
world.de/dw/article/0,,3010107,00.html, accesat la 1 februarie 2017.
518
Italy’s Senate Approves EU Treaty, EUbusiness, 23 iulie 2008, http://www.eubusiness.com/
news-eu/1216842483.98, accesat la 1 februarie 2017.
519
The Malta Government Gazette, nr. 115, 5 februarie 2008, http://www.doi.gov.mt/en/
gazetteonline/2008/02/gazts/GG%205.2.pdf, accesat la 1 februarie 2017.
520
EU Treaty Bill Clears the Commons, BBC News, 11 martie 2008, http://news.bbc.co.uk/
2/hi/ uk_news/ politics/ 7290871.stm, accesat la 1 februarie 2017.
250
mare val de extindere a Uniunii, din 2004521. La momentul semnării Tratatului,
13 decembrie 2007, se preconiza că acesta va intra în vigoare la 1 ianuarie 2009,
conform duratei obişnuite a procesului de ratificare a unui tratat comunitar.
Totuşi, această ratificare nu s-a derulat atât de facil, deoarece unul dintre
statele membre, Irlanda, a fost obligat de prevederile constituţionale să supună
Tratatul unui referendum naţional, care a condus iniţial la respingerea sa, un déjà
vu al momentului de criză din vara anului 2005. De asemenea, euroscepticismul a
jucat un rol important în procesul sinuos al ratificării Tratatului, desfăşurat în
contextul deficitului democratic resimţit de europeni. În cazul de faţă,
euroscepticismul s-a manifestat nu doar în „Vechea” Europă, ci şi în cel puţin două
state din ceea ce am putea numi „Noua” Europă, sau partea central-răsăriteană a
continentului. Vom analiza opoziţia faţă de Tratat manifestată de preşedintele ceh
Vaclav Klaus, ale cărui argumente istorice s-au referit la status quo-ul postbelic,
într-o luare de poziţie oarecum neaşteptată şi contrazisă de o parte importantă a
spectrului politic naţional.
Pentru a înţelege contextul în care a avut loc ratificarea Tratatului de Lisabona,
este important să ne referim la Eurobarometru, ca instrument de măsurare a percepţiei
europenilor faţă de Uniune şi de subiecte precum legitimitatea şi reprezentativitatea522.
La momentul 2009, situaţia prezentată de acest indicator era relativ îngrijorătoare, din
moment ce doar jumătate dintre europeni se pronunţau în favoarea apartenenţei ţărilor
de origine la Uniunea Europeană, însă cu diferenţe notabile între statele membre. Ca o
tendinţă generală la acel moment, cei şase membri fondatori beneficiau de un sprijin
relativ consistent al cetăţenilor pentru adâncirea procesului de integrare, cu valori
încurajatoare înregistrate în Luxembourg şi Olanda, în timp ce alte state membre,
precum Spania şi Irlanda, erau la fel de bine poziţionate în raport cu Uniunea
Europeană523.
Pe de altă parte, numeroase formaţiuni politice eurosceptice, unele adoptând
un discurs naţionalist, au derulat campanii împotriva Tratatului şi chiar a
apartenenţei la UE (ceea ce se poate numi euroscepticism de tip „hard”) în ţări
precum Marea Britanie, unde noua alianţă de guvernare dintre Conservatori şi
Liberal-Democraţi a adoptat o poziţie mai rezervată faţă de UE decât predecesorii
săi laburişti. Cu mai puţin de o treime din populaţie care sprijinea apartenenţa la
UE în acel moment, Marea Britanie s-a dovedit a fi un mediu propice pentru o
amplă dezbatere asupra Tratatului de la Lisabona. UK Independence Party (UKIP)
s-a erijat în promotor al euroscepticismului „hard”524, subiect exploatat cu iscusinţă
la alegerile europarlamentare din 2009, unde UKIP s-a situat pe locul secund, cu
521
Étienne de Poncins, op. cit., p. 192.
522
Vezi: Nicolae Păun, op. cit.
523
Standard Eurobarometer 71. Table of Results, septembrie 2009, pp. 91–93, http://ec.europa.eu/
public_opinion/archives/eb/eb71/eb713_annexes.pdf, accesat la 1 februarie 2017.
524
Karine Tournier-Sol, The UKIP Challenge, în Karine Tournier-Sol, Chris Gifford (eds.),
The UK Challenge to Europeanization: The Persistence of British Euroscepticism, Springer, 2016, p. 135.
251
16.5% din sufragii, după Partidul Conservator525. De asemenea, Eurobarometrul
indica tendinţe asemănătoare în state membre nou-integrate, din Europa central-
răsăriteană, odată cu venirea la putere a partidelor de dreapta, pe fondul crizei
economice şi al protestelor populaţiei faţă de măsurile de austeritate adoptate.
Eurobarometrul îi întreba pe europeni, de exemplu, dacă integrarea europeană a
produs efecte benefice în ţara lor, iar răspunsurile înregistrate în Ungaria şi
Lituania au arătat că doar jumătate din populaţie a răspuns afirmativ la această
întrebare526. În Bulgaria se remarca, de asemenea, o scădere a încrederii în UE, în
pofida integrării foarte recente, din cauza situaţiei economice precare a ţării şi a
problemelor legate de corupţie şi crimă organizată, în timp ce România se menţinea
pe o traiectorie eurofilă.
Un alt instrument al Eurobarometrului care facilitează înţelegerea sentimentelor
eurosceptice este gradul de încredere al cetăţenilor în instituţiile comunitare,
îndeosebi Parlament, Comisie şi Banca Centrală. Valorile înregistrate în 2009
indică un sprijin mai consistent pentru prima dintre acestea, însumând aproximativ
jumătate dintre europeni, cu precădere din partea central-răsăriteană, unde
încrederea în parlamentele naţionale era cea mai scăzută. În state cu o tradiţie
parlamentară consistentă, precum Marea Britanie, se remarca rata cea mai scăzută
de încredere în Parlamentul European – o cincime dintre cetăţeni.
Cât despre încrederea europenilor în Comisie, aceasta era, la momentul
2009, mai scăzută decât în Parlamentul European527, în ton cu tendinţa generală a
europenilor de a fi mai critici la adresa instituţiilor cu rol executiv, inclusiv la nivel
naţional528 şi comparabilă cu cea în Banca Centrală Europeană, fiind vorba despre
un moment de cumpănă pentru moneda unică529.
În ciuda indicaţiilor că euroscepticismul se afla în creştere în perioada
ratificării Tratatului de la Lisabona, este de notat că sondajele arătau că atitudinea
dominantă a europenilor era fie favorabilă (46%), fie neutră (36%), cu privire la
procesul de integrare per ansamblu, doar 16% dintre ei exprimându-şi opoziţia faţă de
acesta530. Şi în Parlamentul European, grupul politic intitulat, după alegerile din 2009,
„Europa Libertăţii şi Democraţiei” a adoptat o doctrină eminamente eurosceptică şi un
program politic în care se regăsea blocarea procesului de reformă instituţională.
Pe fondul absenteismului la alegerile europarlamentare şi al deficitului
democratic exploatat de formaţiunile populiste, Tratatul de la Lisabona a reluat sau
suplimentat anumite prevederi din Tratatul Constituţional, menite a aduce procesul
decizional mai aproape de cetăţeni: iniţiativa cetăţenilor, extinderea ariei de
aplicabilitate a metodei comunitare, creşterea rolului parlamentelor naţionale în
525
European Election 2009: UK Results, BBC News, 8 iunie 2009, http://news.bbc.co.uk/2/
shared/bsp/hi/elections/euro/09/html/ukregion_999999.stm, accesat la 1 februarie 2017.
526
527
528
Yves Doutriaux, Christian Lequesne, op. cit., pp. 62–63.
529
530
252
procesul decizional comunitar şi acceptarea principiului subsidiarităţii531 ca
fundament al construcţiei europene532.
Opozi˛ie Ón ÑVecheaî ∫i ÑNouaî Europ„
Ratificarea Tratatului de la Lisabona s-a realizat în intervalul 13 decembrie

2007 – 1 decembrie 2009, sub atenta monitorizare a Comisiei Europene, având în
vedere recentul eşec al Tratatului Constituţional şi cu un interes sporit din partea
presei şi a partidelor pro-UE din statele membre. Conform procedurii obişnuite, a
fost nevoie de aprobarea tuturor statelor membre pentru ca Tratatul să intre în
vigoare (Articolul 6.2 din Tratat).
Opoziţia la adresa documentului a venit atât din medii tradiţional eurosceptice,
cât şi din rândul statelor nou-integrate. Dacă în prima categorie s-au regăsit Marea
Britanie şi Irlanda, în cea de-a doua vorbim îndeosebi despre Cehia şi Polonia.
Vom examina cazul Irlandei, singurul stat membru la acel moment care era
obligat de constituţie să organizeze o consultare populară pentru aprobarea
tratatelor comunitare, declanşând totodată primul moment de criză în adoptarea
Tratatului de la Lisabona. După semnarea acestuia de către şefii de stat sau de
guvern, Irlanda a început pregătirile pentru referendum, pe fondul semnalelor
pozitive date de coaliţia tripartită de guvernământ, în timp ce opoziţia la adresa
Tratatului a venit din partea a trei partide de o importanţă relativ minoră. Cu toate
acestea, pe fondul unui sentiment general de suspiciune la adresa obiectivelor
documentului, rezultatul consultării populare organizate la data de 12 iunie 2008 a
fost negativ, 53,4% dintre cei prezenţi la urne exprimându-şi opoziţia faţă de
procesul de ratificare. Prezenţa la vot a fost de 53%533.
Acest nedorit déjà vu amintind de soarta Tratatului Constituţional a provocat
angoasa liderilor europeni, cu atât mai mult cu cât efortul depus pentru a se ajunge
la un nou compromis privind reforma instituţională fusese considerabil. Dacă noul
tratat urma să fie la rândul lui abandonat, ar fi fost dificil de anticipat dacă Uniunea
ar fi reuşit să găsească resursele necesare pentru a reîncerca un asemenea proiect în
viitorul apropiat, un scenariu eminamente negativ pentru construcţia europeană.
Primul pas făcut de guvernul irlandez pentru a depăşi situaţia a fost să
pregătească populaţia pentru un al doilea referendum, de data aceasta ca urmare a
unei campanii naţionale de informare, fiind evident faptul că refuzul de a ratifica
Tratatul fusese motivat şi de necunoaşterea prevederilor acestuia. Mai mult, fiind
531
Vezi: Chantal Millon-Delsol, L’État subsidiaire, Paris, Presses Universitaires de France, 1992.
532
Treaty of Lisbon, Art. 9C, http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/cg00014.en07.pdf,
533
Ireland rejects EU reform treaty, BBC News, 13iunie 2008, http://news.bbc.co.uk/2/hi/
7453560.stm, accesat la 1 februarie 2017.
253
vorba despre un document care aduce amendamente Tratatelor anterioare, textul este
greoi şi adesea incomprehensibil pentru cineva care nu are pregătire juridică534, spre
deosebire de Tratatul Constituţional, care se prezenta sub forma unui document de
sine stătător535. Procesul de negociere a vizat, pe de o parte, dialogul dintre guvernul
Irlandei şi cetăţeni şi, pe de altă parte, relaţia dintre primul şi Uniunea Europeană,
având drept scop identificarea unor formule prin care se va garanta respectarea
interesului naţional al Irlandei, cu referire la o serie de subiecte concrete. De
exemplu, premierul Brian Cohen opina că Uniunea Europeană trebuie să îşi ia
angajamentul de a introduce o serie de amendamente la textul Tratatului, care urmau
să fie incluse în următorul tratat (cel de aderare a Croaţiei), precum cel vizând dreptul
fiecărui stat de a numi câte un comisar european, având în vedere că Tratatul de la
Lisabona urmărea reducerea numărului comisarilor la 2/3 din cel al statelor membre.
De asemenea, Cohen făcea referire la chestiuni precum impozitarea, situaţia dreptului
la avort şi garantarea neutralităţii, subiecte de interes major pentru societatea
irlandeză, care se impuneau a fi clarificate înainte de un al doilea vot536. După ce a
primit confirmarea din partea Comisiei că asemenea clarificări vor fi incluse în textul
următorului tratat comunitar, guvernul irlandez a organizat a doua consultare
populară vizând Tratatul de la Lisabona, la 2 octombrie 2009, după o perioadă de
reflecţie. Strategia guvernului a dat roade, votul arătând un sprijin consistent al
populaţiei pentru reforma instituţională, însumând 67,1% din sufragii. Mai mult,
prezenţa la urne a fost cu 6% mai mare decât în cazul primului referendum, ceea ce a
sporit legitimitatea votului şi a reprezentat un imbold pentru UE537.
Un alt caz ce merită a fi evocat în cursul ratificării Tratatului de la Lisabona
este cel al Marii Britanii, unde istoricul opt-out-urilor în relaţia cu spaţiul
comunitar este bine-cunoscut538, chiar dacă gravitatea situaţiei nu a fost, de data
aceasta, comparabilă cu cea înregistrată în Irlanda. Conform procedurilor naţionale,
Marea Britanie nu era obligată să organizeze o consultare a populaţiei, ca o
precondiţie a ratificării Tratatului, deoarece acesta nu are un caracter constituţional.
Totuşi, o speţă adusă în atenţia Înaltei Curţi a avut la bază solicitarea organizării
unui referendum în această privinţă, în virtutea unor declaraţii făcute de membri ai
guvernului britanic. Guvernul s-a apărat afirmând că o asemenea promisiune ar fi
afectat exclusiv Tratatul Constituţional şi nu un tratat ulterior al Uniunii Europene,
534
Sebastian Kurpas, op. cit.
535
Vezi: Nicholas Moussis, op. cit.
536
Brussels European Council 11/12 December 2008; Presidency Conclusions,
http://www.consilium.europa.eu/ ueDocs/cms_Data/docs/pressData/en/ec/104692.pdf, accesat la
1 februarie 2017.
537
Ireland says “Yes” to Lisbon Treaty, Herald Scotland, 3octombrie 2009,
http://www.heraldscotland.com/news/politics/ireland-says-yes-to-lisbon-treaty-1.923771, accesat la
1 februarie 2017.
538
Simon Bulmer, Christian Lequesne, The Member States of the European Union, Oxford
University Press, 2005, pp. 137–138.
254
cu un alt caracter. Punctul de vedere a fost reţinut de către Curte, care a constatat
legalitatea procesului de ratificare în Parlament şi lipsa necesităţii unui vot popular
pe acest subiect539.
Un al treilea caz din „Vechea” Europă referitor la ratificarea Tratatului s-a
înregistrat în Germania, unde un parlamentar al CSU, Peter Gauweiler, a contestat
legalitatea documentului în faţa Curţii Constituţionale Federale. În hotărârea sa
memorabilă din 30 iunie 2009, Curtea a făcut un bilanţ al principiilor care stau la
baza funcţionării cadrului instituţional decis prin Tratat, accentuând faptul că există
o compatibilitate între principiile federaliste ale Uniunii Europene şi cele care stau
la baza funcţionării statului german. Chestiunea cea mai sensibilă era cea a
suveranităţii, unde Curtea a constatat utilitatea delegării de competenţe către
nivelul supranaţional, ca o condiţie a diminuării sentimentului de deficit
democratic. Cu toate acestea, Curtea a explicat că procesul de reformă realizat prin
Tratatul de la Lisabona nu conduce la o federalizare a Uniunii Europene şi, astfel,
nu se poate vorbi despre o incompatibilitate cu principiile constituţiei germane540.
Odată îndepărtat acest obstacol, judecătorii federali au constatat necesitatea ca
Bundestagul să poată exercita o formă de control asupra voturilor exprimate de
membrii guvernului german în Consiliul Uniunii Europene şi în alte foruri
comunitare, însă această chestiune ţine de cadrul legal intern al Germaniei şi nu de
natura Tratatului în sine. De asemenea, Curtea a apreciat că deţine dreptul de a
contrazice decizii ale Curţii Europene de Justiţie, dacă acestea nu se află în
concordanţă cu legile germane. Aşadar, nu s-a constatat niciun temei care să
împiedice procesul de ratificare541.
Opoziţia faţă de Tratatul de la Lisabona s-a manifestat şi în noile state
membre, care dobândiseră această calitate în 2004, unde dificultatea de adaptare la
cadrul comunitar, coroborată cu efectele crizei economice, au dus la creşterea
sprijinului popular pentru mişcările eurosceptice. Cazul Poloniei este notabil în
acest sens, unde preşedintele Lech Kaczynski a exprimat public faptul că nu
intenţionează să semneze instrumentul de ratificare ca urmare a rezultatului
referendumului irlandez, cel puţin până la clarificarea situaţiei. Între timp, s-a iscat
o dezbatere amplă asupra Tratatului în viaţa politică a Poloniei, care a condus, inter
alia, la semnarea unui protocol de tip opt-out de la Carta Drepturilor
Fundamentale, la fel ca în cazul Marii Britanii. Teoretic, prevederile Cartei au
devenit neaplicabile în dreptul intern al celor două state, însă acest lucru este
539
Stuart Wheeler loses High Court challenge to the EU Lisbon Treaty, The Times, 26 iunie
2008, http://www.timesonline.co.uk/tol/news/uk/article4214748.ece, accesat la 1 februarie 2017.
540
Act Approving the Treaty of Lisbon compatible with the Basic Law, Federal Constitutional
Court Press Release 72/2009, 30 iunie 2009, http://www.bundesverfassungsgericht.de/pressemitteilungen/
bvg09-072en.html, accesat la 1 februarie 2017.
541
Decision of the German Constitutional Court, 30 iunie 2009, http://www.bundesverfassungsgericht.de/
pressemitteilungen/bvg09-072en.html, accesat la 1 februarie 2017.
255
discutabil, după cum reiese din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie542.
Capitolele Cartei care au făcut obiectul opoziţiei celor două state au fost îndeosebi
cel social şi cel economic, cu menţiunea că, în cazul Poloniei, au fost invocate
aspecte privind valorile tradiţionale ale statului, arătându-se că aplicarea Cartei ar
putea conduce la legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Cât despre
Marea Britanie, unul dintre argumentele cele mai frecvent invocate în dezbaterea
privind Carta a fost definiţia dreptului la grevă, considerată incompatibilă cu legea
naţională.
Pe plan intern, în cazul Poloniei s-a remarcat o situaţie sinuoasă privind
atitudinile faţă de Tratatul de la Lisabona, întâlnindu-se, pe de o parte, o opinie în
principiu favorabilă din partea formaţiunii de guvernare, Partidul Platforma Civică
al premierului Donald Tusk, şi pe de altă parte opoziţia manifestată de Partidul
Dreptate şi Justiţie, condus de fraţii Kaczynski. Fiindcă Tusk necesita sprijinul
acestora din urmă pentru ratificarea Tratatului în Parlament, el a ajuns să susţină
propunerea de opt-out de la prevederile Cartei, cu toate că a indicat faptul că în
viitor, s-ar putea renunţa la acest protocol543.
Odată cu aprobarea Tratatului de la Lisabona de către electoratul irlandez, în
octombrie 2009, preşedintele Kaczynski a semnat instrumentul de ratificare, lăsând
decizia finală în mâinile liderului ceh544. În fapt, cazul Republicii Cehe a fost în
mod deosebit interesant, unde preşedintele Vaclav Klaus a adoptat o retorică
vehementă împotriva Tratatului de reformă în pofida sprijinului de care acest
document se bucura în parlament. Discursul lui Klaus nu a venit ca o surpriză,
deoarece acesta exprimase deja opoziţia faţă de continuarea procesului de ratificare
după anunţarea rezultatului primului referendum din Irlanda, în septembrie 2008.
Răsturnarea situaţiei, odată cu cel de-al doilea vot popular în această ţară, nu a
domolit critica preşedintelui ceh faţă de Tratat, ceea ce a constituit premisele unei
noi crize în procesul de ratificare.
Demersul prin care Vaclav Klaus a contestat Tratatul a inclus atacarea
acestuia la Curtea Constituţională, prin intermediul unui grup de senatori, care au
formulat obiecţii punctuale, vizând o serie de articole din textul documentului.
Conform legii cehe, iniţierea unei proceduri de acest fel blochează procesul de
ratificare, ceea ce i-a oferit preşedintelui un răgaz de a critica documentul cu
prilejul mai multor discursuri. Între timp, decizia Curţii a indicat conformitatea
Tratatului cu legea fundamentală, ceea ce i-a determinat pe aceeaşi senatori să
conteste legalitatea Tratatului în ansamblu, amânând din nou procesul de
542
Nicole Lazzerini, The Scope and Effects of the Charter of Fundamental Rights in the Case
Law of the European Court of Justice, în Giuseppe Palmisano (ed.), Making the Charter of
Fundamental Rights a Living Instrument, Hotei Publishing, 2015, pp. 51–52.
543
EU-Poland: Opt-out Protocol to the Charter of Fundamental Rights, Statewatch News,
1 ianuarie 2008, http://www.statewatch.org/news/2008/jan/01eu-poland.htm, accesat la 1 februarie 2017.
544
Poland ratifies Lisbon Treaty as Czech cloud hangs overhead, EU Observer, 10 octombrie
2009, http://euobserver.com/18/28809, accesat la 1 februarie 2017.
256
ratificare545. La data de 3 noiembrie 2009, la o lună după ratificarea Tratatului în
Irlanda, Curtea Constituţională a Cehiei a emis decizia finală în privinţa
documentului, constatând compatibilitatea sa cu dreptul naţional, ceea ce a înlăturat
ultimul obstacol instituţional din calea ratificării. Totuşi, înainte de a semna
Tratatul, preşedintele Klaus a solicitat o ultimă concesie din partea Uniunii
Europene, de data aceasta vizând Carta Drepturilor Fundamentale a UE, şi anume
cu privire la definirea dreptului la proprietate, care ar fi, conform spuselor sale,
incompatibil cu faimoasele Decrete Beneš din anii 1940. Decretele prezidenţiale îi
expropriau pe cetăţenii germani şi maghiari din Cehoslovacia fără despăgubire546,
ceea ce, în interpretarea lui Klaus, contravenea Cartei nou-adoptate. Argumentul nu
era nou în Cehia, deoarece fusese deja pronunţat în dezbaterile privind aderarea
ţării la UE de către unii politicieni de dreapta. În fapt, două aspecte sunt relevante
în interpretarea acestui punct de vedere – primul ar fi acela că decretele sunt parte
nu numai a sistemului de drept ceh, ci şi a celui slovac, or, Slovacia nu a emis nicio
obiecţie în această privinţă, în dialogul cu Uniunea Europeană. Mai important este,
însă, faptul că UE a solicitat o opinie din partea Curţii Europene de Justiţie în
timpul negocierilor cu cele două state, pentru a identifica eventuale probleme de
compatibilitate ale Decretelor Beneš cu acquis-ul. Răspunsul Curţii a fost univoc,
constatând incompatibilitatea temporală a oricărei contestări a Decretelor venite
din partea Uniunii Europene, conform principiului tempus regit actum. Altfel spus,
Decretele Beneš au fost emise înainte de formarea Comunităţilor, iar orice acţiune
în justiţie împotriva lor ridicată în virtutea dreptului comunitar ar fi retroactivă,
deci ilegală547.
Fiindcă obiecţia lui Vaclav Klaus persista, acesta angajându-se să semneze
Tratatul doar ca urmare a unui opt-out al Cehiei de la aplicarea Cartei, liderii
europeni au fost de acord să acorde această excepţie în viitor, nu ca parte a
Tratatului de la Lisabona, ceea ce nu s-a mai realizat, solicitarea fiind retrasă de
guvernul ceh în 2014. Astfel, în 3 noiembrie 2009, în ziua în care Curtea
Constituţională a Cehiei a constatat legalitatea Tratatului, preşedintele Klaus a
semnat documentul, finalizând procesul de ratificare. Zece zile mai târziu,
instrumentul de ratificare i-a parvenit guvernului italian, ceea ce a activat clauza
conform căreia Tratatul va intra în vigoare în ziua de 1 a lunii următoare de după
ultima ratificare naţională.
Concluzionând, constatăm un proces de ratificare complicat, în ton cu cel al
tratatelor anterioare ale Uniunii, care a relevat influenţa mişcărilor politice
545
Czech Constitutional Court OKs Lisbon Treaty, CzechNews, 26 noiembrie 2008,
http://aktualne.centrum.cz/czechnews/clanek.phtml?id=623170, accesat la 1 februarie 2017.
546
Czech Republic 'planning to delay signing Lisbon treaty', în „The Times”, 21 septembrie 2009,
http://www.timesonline.co.uk/tol/news/world/europe/article6841622.ece#, accesat la 1 februarie 2017.
547
Legal Opinion on the Beneş Decrees and the Accession of the Czech Republic to
the European Union, European Parliament, Directorate-General for Research, octombrie 2002,
http://www.kbdesign.sk/cla/projects/benes/related/legal_opinion_benes_decrees.htm, accesat la
1 februarie 2017.
257
eurosceptice în dezbaterea privind construcţia europeană, precum şi interesele uneori
divergente ale statelor membre în raport cu procesul de reformă. Având în vedere
numărul mare de state care au luat parte la demers, ratificarea Tratatului de la
Lisabona poate fi privită ca un succes major al UE, cu atât mai mult cu cât momentul
a fost unul complicat, marcat de efectele unei crize economice cu implicaţii diferite
pentru ţările membre. Tratatul este departe de a soluţiona pe termen lung toate
aspectele privind funcţionarea instituţiilor UE, însă a adus un plus de eficienţă şi
deschidere democratică unui mecanism legislativ încă greoi, dependent de un
echilibru fragil între supranaţionalism şi cooperare interguvernamentală.
258
PROIECTUL EUROPEAN
LA ORA REALIT√fiILOR ™I PROVOC√RILOR
RADU ALBU-COM√NESCU
În 10 ani, Uniunea Europeană a cunoscut probabil cea mai amplă transformare

cunoscută în istoria ei. În 2007 se încheia faza a doua a valului sde extindere
început în 2004 în Europa centrală şi răsăriteană; pe 1 mai 2004, Estonia, Letonia,
Lituania, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Cipru, Malta aderau la
Uniune, România şi Bulgaria alăturându-se la 1 ianuarie 2007. Populaţia noii
Europe urcă spre 500 milioane locuitori (faţă de cele aproape 300 ale Statelor Unite
ale Americii); zona euro se extindea pentru a include şi o parte din noii-veniţi, iar
moneda unică nu doar că-şi recâştigase paritatea faţă de cea americană, dar
adăugase un plus valoric de 50%, echivalând $1,36, urmând să urce la un sfruntător
$1,60 în vara anului 2008. Europa devenea cea mai mare putere comercială a lumii,
şi arealul economic cu cea mai mare producţie. Iar după eşecul Tratatului
Constituţional, formularea celui de la Lisabona – redactat până în toamna lui 2007 –
părea că aduce un suflu stabil în evoluţia organizaţiei.
Zece ani mai târziu, Europa pare gata să moară atunci când iese din eclipsa
în care s-a scufundat un secol mai devreme, în fatidicii 1914–1918. O criză triplă,
născută din nefinisarea instituţiilor de guvernare şi din inexistenţa unei politici
externe şi de securitate comune, au decapat proiectul integrării, contribuind la
desprinderea unuia dintre cei mai importante state: Marea Britanie. Niciodată
convinsă să contribuie şi să consimtă la altceva decât la o zonă de liber-schimb,
Britania părăsea ansamblul european printr-o decizie excepţională, împuţinându-l
demografic şi economic. Europa trecea pe locul doi pe Glob ca areal economic.
Uniunea îşi cunoaşte carenţele şi le analizează. Dacă dificultatea şi lipsa de
transparenţă a instituţiilor ei se constituie într-o acuzaţie frecvent lansată, trebuie
observat că, la o primă analiză obiectivă a acestora, dincolo de orice insinuări de
naţionalism, patru aspecte devin evidente.
În primul rând, instituţiile sunt irevocabil interdependente: oricât de mult ar
concura între ele însele, sunt condamnate să reuşească sau să eşueze împreună.
În al doilea rând, capacitatea lor de a îndeplini funcţiile centrale ale Uniunii
Europene – de a oferi un leadership, de a administra politici şi de a integra interese
(cele naţionale) – este subiectul de dubii, mai ales în acest moment.
În al treilea rând, este de remarcat că guvernele statelor membre ale Uniunii
Europene relansează pe piaţă opţiuni instituţionale pentru a lega sectorul naţional
în modalităţile de luare a deciziilor în Uniune.
În al patrulea rând, rămâne la fel de valabil că înţelegerea guvernării
colective în Europa cere examinarea atentă a modului în care instituţiile Uniunii
Europene funcţionează şi interacţionează.
259
Ar fi utilă, în ceea ce urmează, dezvoltarea acestor puncte.
Cel mai important scop al instituţiilor Uniunii – de a administra interdependenţa
care leagă statele europene între ele – a dat naştere cererii faţă de ceea ce poate fi
numit guvernare colectivă.
Guvernarea colectivă cere în mod logic instituţii care lucrează în mod
colectiv pentru a oferi o conducere Uniunii Europene, pentru a administra diverse
sarcini, pentru a integra interese. Sistemul instituţional al Uniunii pare adesea
incapabil să forjeze o acţiune comună pentru atingerea unor scopuri comune… Se
uită însă că Europa este şi rămâne una dintre cele mai diversificate şi heterogene
părţi ale lumii, etalând un întreg armorial de state dens populate şi de culturi
diferite, naţionale şi regionale, ale căror istorii sunt adânc imbricate, cu interese
pregnante şi ireductibile, marcate de conflicte şi de refuzul unităţii.
Aceeaşi perspectivă istorică, permanent necesară analizei instituţiilor
Europei, dovedeşte că integrarea europeană e un proiect care a început cu un
obiectiv economic îngust şi precis: în primul rând, să unească producţia de oţel şi
cărbune a statelor europene (motoare economice în anii ’50); să dezvolte o piaţă
comună şi de liber-schimb în privinţa altor bunuri. Cu toate acestea, primele
mişcări de a instituţionaliza cooperarea europeană nu au fost percepute ca având
explicit o finalitate. Reprezentau ceva nou şi indefinibil, dar – în mod cert –
mergeau dincolo de cooperarea recent lansatului Consiliu al Europei, cu agenda şi
resursele lui limitate. Încă de la început, însă, edificarea de instituţii în Europa avea
scopul politic de a face statele europene mai conştiente de dependenţa lor unele de
altele, şi de a favoriza această interdependenţă. Justificarea avea o motivaţie: aceea
de a ucide în faşă orice viitoare conflicte militare.
În jumătate de secol de existenţă, Europa instituţională unificatoare s-a
extins prin preluarea de sarcini noi şi diverse. Şi-a extins şi numărul de membri şi
s-a transformat într-o colecţie de state; nimeni nu şi-a imaginat în mod precis că o
asemenea comunitate vastă ar putea fi transformată într-o uniune. Mai mult, până în
decembrie 2000, Uniunea Europeană părea decisă să admită în interiorul ei state
mai disparate decât sistemul ei instituţional era capabil să susţină. În consecinţă,
instituţionalizarea guvernării colective a devenit gradual un proces politic şi
politizat, dominând calculele guvernelor europene.
Extinderile instituţionale ale Uniunii în a trata probleme monetare, de
politică externă şi securitate, de jurisdicţie şi afaceri interne – printre altele – au dus
la comportamente instituţionale dintre cele mai diverse. Mai degrabă decât să
dezbată clar situaţia şi soluţia care se impune – „vrem să comunitarizăm acest
sector de politici sau nu?” – membrii guvernelor au creat un set vast de opţiuni
pentru ei înşişi. Astfel, decizia de tratare a agendei la nivel european apare mai
degrabă sub forma „vrem să comunitarizăm acest sector de politici, organizăm un
nou tip de cooperare prin mecanisme instituţionale alternative, ori creăm o nouă
instituţie?” E un compromis care nu mulţumeşte pe nimeni: nu se naşte de aici nici
Europa unită, nici vreo satisfacţie dată acelor naţionalisme remanente care tulbură
peisajele politice europene. Nu înseamnă că acestora din urmă le trebuie dată
260
permanentă satisfacţie, ci mai degrabă că e regretabilă ezitarea de a alege Europa,
limpede şi raţional.
Mizele care înconjoară asemenea alegeri – sau le justifică – sunt mult mai
mari acum decât erau în anii 1950–1960. Există mai mulţi jucători, mai multe
guverne, mai multe interese afectate, pe lângă instituţiile crescând în număr ale
Europei; compromisul devine tot mai greu de realizat, şi mai nerealist. Mai mult,
acel faimos „consens permisiv” care a permis cei mai îndrăzneţi paşi înspre
unificarea europeană (fără prea mult protest din partea opiniei publice sau chiar
fără atenţie din partea acesteia) a dispărut. Sentimentele de ataşament ale
persoanelor şi cetăţenilor Uniunii Europene faţă de instituţiile europene rămân
slabe, chiar dacă în general ataşamentul faţă de „Europa” ca teren de acţiune
colectivă e în vigoare. Loialităţile slabe nu pot fi separate de creşterea permanentă
a complexităţii instituţionale. Majoritatea cetăţenilor nu pot decât să se menţină în
confuzie în faţa tuturor detururilor lingvistice, a formulelor şi a modificărilor de
articole care au caracterizat tratatele în ultimii douăzeci de ani. Prea multe
trebuiesc făcute până când cetăţenii continentului Europa să se identifice cu insti-
tuţiile create în ultimii cincizeci de ani.
Aşa cum arătam mai sus, există patru mari dileme privind instituţiile europene:
1. interdependenţa lor (însemnând că sunt condamnate să reuşească sau să
eşueze împreună);
2. capacitatea lor de a îndeplini funcţii de guvernare colectivă în Uniunea
Europeană, pentru că aceasta e limitată;
3. procesul de întreţesere a „naţionalului” cu „europeanul” şi
4. nivelul de înţelegere a guvernării colective, care cere examinarea atentă a
modului în care instituţiile Uniunii Europene funcţionează şi interacţionează.
Interdependen˛a institu˛ional„
În primul rând, niciuna din instituţiile europene nu poate fi complet

autonomă. Ele sunt interdependente, conectate, atât între ele cât şi la spaţiul
naţional şi cel supranaţional. Din acest context nu poate rezulta decât o
responsabilitate colectivă faţă de politicile europene aplicate. Nu doar membrii
Comisiei Europene sunt cei care, formal, trebuie să susţină asemenea politici şi să
le explice sau motiveze; în mod informal, toate instituţiile componente ale
sistemului instituţional al Uniunii Europene sunt confruntate cu obligaţia politică
de a motiva public ce face Uniunea Europeană şi de ce face ceea ce face.
E de remarcat că instituţiile se bucură totuşi de un grad de libertate
considerabil, conferit de însuşi statutul lor. Cel mai elocvent caz este Banca
Centrală Europeană – cu toate riscurile derivând din această marjă de manevră a
unei instituţii în realitate insuficient de bine fundamentată, aşa cum o atestă criza
financiară a Greciei. Însă acestea au nevoie de conexiuni bine definite cu celelalte
instituţii pentru a putea acţiona în deplină capacitate. Orice oprobriu cu care se con-
261
fruntă o instituţie europeană are nefericitul obicei de a se răsfrânge asupra
celorlalte; e momentul să reamintim discreditanta (cel puţin pentru moneda unică)
afirmaţie a fostului preşedinte a Băncii Centrale Europene, Wim Duisenberg548,
care pleda pentru dobânzi reduse pentru a stimula creşterea economică în 2001 în
UE în termeni ca: „Aud, dar nu ascult.” În mod firesc a stârnit criticile Parlamentului
European, şi aceasta pentru că întregul eşafodaj al instituţiilor europene a fost în
asemenea fel clădit încât sistemul cere intrinsec ca actorii fiecărei instituţii nu doar
să îi audă pe ceilalţi, ci şi să îi asculte. Curtea Europeană de Justiţie – care lasă o
impresie de independenţă şi putere acerbă – depinde, în cele din urmă, de
benevolenţa statelor membre de a-i accepta şi implementa deciziile. Orice discuţii
s-ar purta pe tema declinului (relativ) al Comisiei Europene, e greu de imaginat
cum ar putea Consiliul European să „prospere” fără o Comisie suficient de puternică
pentru a emite sugestii, a se îngriji de agenda europeană şi care să accepte critici
pentru aplicare. Nevoia de guvernare colectivă se resimte în spaţiile vieţii globale în
care Europa are maximă nevoie de o voce puternică, mai ales în confruntarea cu
entităţi economice extrem de influente; dacă până mai ieri disputele se purtau cu
agenţii politici din spatele unor actori economici (amintim exemplul din 2001, când
Bruxelles-ul a refuzat să aprobe pe piaţa europeană fuziunea între două corporaţii
americane gigant, General Electric şi Honeywell, rezistând acuzelor administraţiei
Bush că „se amestecă dincolo de jurisdicţia ei”), astăzi ele implică vaste corporaţii
tehnologice (GoogleAlphabet, Apple, Amazon ş.a.) cu o forţă financiară şi o
capacitate de influenţă socială care o depăşeşte pe cea a statelor. Contabilizându-şi
performanţa în termeni de atracţie a investitorilor şi creare de locuri de muncă, un
conflict direct cu aceste „puteri” nu poate fi benefic nici pentru statele membre, nici
pentru instituţiile europene, cu toate că în ultimii ani Comisia are tendinţe justiţiare
soldate cu amenzi de miliarde aplicate acestor corporaţii.
Realitatea responsabilităţii colective nu înseamnă că bătălia pentru un areal de
acţiune cât mai mare şi augmentarea prerogativelor nu ar fi unul din păcatele
instituţiilor europene. Este. Apar perioade în care instituţiile par a fi mai degrabă
interesate să intre în zone conflictuale decât să aplice politici la nivel european, însă
trebuie observat că pe cât concurează pentru spaţiu de acţiune, ele concurează totodată
şi pentru a-şi acredita politicile, ceea ce, în final, se dovedeşte a avea un efect pozitiv.
Sau – în definitiv, errare humanum est – apar situaţii în care instituţiile îşi permit luxul
de a refuza culpa, negând responsabilitatea în cazuri de eşec sau de conflict deschis cu
opinia publică a unei ţări membre: respingerea de către Irlanda a Tratatului de la Nisa a
fost un asemenea exemplu. Ambele tipuri de comportament nu fac decât să sublinieze
cât de întreţesute sunt destinele instituţiilor europene.
548
Wim Duiseberg, dispărut în vara lui 2005, la vârsta de 70 de ani [olandez; doctor în
economie al Universităţii din Gröningen în 1965, ministru al finanţelor în Ţările de Jos 1973–1977,
membru al consiliului de administraţie al Rabobank Nederland, 1978–1981, Preşedinte al Băncii
centrale a Ţărilor de Jos, 1982; preşedinte al consiliului de administraţie şi apoi preşedinte al Băncii
de Reglementări Internaţionale 1988-90, 1994–1997; membru al consiliului Institutului Monetar
European 1994–1997, preşedinte al acestuia din 1997. Preşedinte al Băncii Centrale Europene din
1998 în 2003 (prevăzut iniţial până în 2002)].
262
Adiţional, în ciuda imposibilităţii de a trasa linii clare ale rolurilor şi
obligaţiilor în cadrul Uniunii, instituţiile au devenit responsabile în mod colectiv
pentru activitatea acesteia, la orice nivel. De la grupurile de lucru ale Consiliului
până la COREPER, preferinţele naţionale sunt aduse la un numitor comun prin
amplul proces de negociere care stă la baza uniunii. În schimb, cu un joc politic
calchiat pe interesul electoral, părţile naţionale refuză să facă publice poziţiile
iniţiale în procesul de negociere, iar responsabilitatea este difuză între subteranele
COREPER şi negocierile din Parlamentul European. Împotriva unei asemenea
ipocrite atitudini s-a ridicat recent preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude
Juncker, criticând „comitologia” şi plănuind să oblige părţile să-şi facă publice
poziţiile în negociere, refuzând să accepte transformarea instituţiilor europene în
ţap-ispăşitor al politicii naţionale549.
Astfel încât o pre-concluzie ar putea fi următoarea: Refacerea unei Europe
mai unită şi mai prosperă depinde, acum mai mult ca niciodată, de abilitatea
instituţiilor Uniunii Europene de a lucra împreună între ele şi cu statele membre
într-un sistem coerent apt să ofere guvernare colectivă eficientă.
Capacitatea de guvernare colectiv„
Sunt instituţiile europene capabile să-şi îndeplinească sarcina „marii guvernări”

continentale?
Are Uniunea Europeană capacitatea de a fi / rămâne eficientă în contextul
unei „mega-Europe” cu 29 de state?
E nevoie de exagerarea unor termeni doar pentru a sublinia mai bine
dimensiunile pe care le-a atins proiectul european. E greu de conştientizat
amploarea unificării unui Continent întreg, unificarea spaţiului economic dezvoltat
de naţiunile care îl împart de peste o jumătate de mileniu, şi trecerea la o voce
comună pe plan internaţional.
Va lucra la fel de bine sistemul instituţional european în cazul unei Europe
care-şi împlineşte formatul geografic? Forjând o cooperare internaţională fără
precedent în istorie, instituţiile au funcţionat perfect pentru Europa celor Şase, apoi
pentru cea a celor Nouă, a celor Doisprezece şi în final, greoi, Cincisprezece.
Europa-de-mâine va suferi oare de ceea ce francezii sceptici numesc immobilisme,
şi care a fost bătător la ochi în anii trecuţi, în special la finalul comisiei Barroso II ?
E acest immobilisme inevitabil? E vreun eventual declin inevitabil?
Nu sunt întrebări uşor de acceptat. Cu atât mai mult cu cât, în mod bizar, ceea ce
poate fi descris ca o „guvernare a instituţiilor Uniunii Europene” este doar pe jumătate
corect şi nu trebuie confundat cu guvernanţă. Nu există o ierarhie a instituţiilor, nu
549
Juncker plans radical shake-up to save the EU from itself, în „Politico Europe”, versiunea
online, 7 februarie 2017; http://www.politico.eu/article/juncker-plans-radical-shake-up-to-save-eus-
reputation/ accesat la 16.02.2017.
263
există un guvern propriu zis şi nici măcar o opoziţie. Nici un partid politic nu poate
reclama guvernarea Uniunii. Nu există un cabinet ministerial, nu există un executiv. La
urma urmelor, Consiliul European este cel care a părut cel mai bine instalat în vârful
unei posibile piramide ierarhice, acţionând ca un „comitet directiv” pentru Uniunea
Europeană; proiectul de Constituţie îi consacra supremaţia, confirmată de Tratatul de la
Lisabona. Toate propunerile de reînnoire a instituţiilor – venite până în 2007–2009 din
partea unor nume ca Jacques Chirac, Joschka Fischer, Tony Blair, Lipponen, d’Amato
şi alţii – cereau augmentarea capacităţii Consiliilor Europene de a impune decizii
restului instituţiilor europene.
Ceea ce nu soluţionează şi nici nu schimbă unul dintre aspectele cele mai
decepţionante ale lumii europene de azi: Uniunea este într-o lipsă dramatică de
conducere politică, pe care nici Consiliul european nu o poate asuma ţinând cont de
modul în care îşi negociază consensul, ca durată, impact şi credibilitate; nici
Comisia, nici Consiliul de miniştri, nici Parlamentul nu pot prelua o sarcină care nu
mai poate fi plasată pe masa negocierilor, ci pe cea a iniţiativei şi a mijloacelor
puse fără ezitare în slujba ei.
Fie că a fost vorba de viziunea lui Hallstein, fie de opiniile lui Delors, fie de
sugestiile lui Romano Prodi de a privi Comisia ca un proto-guvern al Uniunii, o
asemenea aserţiune e respinsă, nu o dată, cu condescendenţă şi emfază. Preşedinţia
Consiliului Uniunii Europene, cu ansamblul său de miniştri, nu poate acţiona decât
în limitele unui mandat clar definit şi nu poate merge mai departe decât i-o permit
statele membre. Iar Parlamentul European, cu toată revenirea lui confortabilă la
masa puterii, încă luptă să atragă loialitatea cetăţenilor europeni.
Ţine de bunăvoinţa guvernelor, individual sau în alianţă, să asigure o direcţie
politică proiectului european. Adoptând această viziune se ajunge inevitabil la
întrebarea dacă cumva vechile surse de conducere în interiorul Uniunii Europene –
ca şi duopolul franco-german – mai pot fi reactualizate; întrebarea e cu atât mai
acută cu cât defazarea dintre Paris şi Berlin, economică în primul rând, antrenând
politicul, a devenit un fapt incontestabil în anii preşedinţiei lui François Hollande.
Odată acest parametru modificat, şi cu Marea Britanie ieşită din Uniune, vor trebui
reconstruite echilibre sau parteneriate care să asigure suficiente concertări de
iniţiativă pentru a reda funcţionalitatea Uniunii.
Pe de altă parte, puterea este exercitată ceva mai difuz în instituţiile Uniunii
decât înainte, ceea ce face mai dificilă capacitatea unui grup de state sau a unui
singur stat de a da impulsuri politice care să aibă rezonanţă în Uniunea Europeană.
O acţiune puternică şi energică, decisivă la nivel european, are nevoie de surse
multiple – astfel încât un Consiliu european puternic are nevoie de o Comisie
puternică; or această situaţie aduce excesul de ambiguitate în Uniune.
Pe scurt, evoluţia sistemului instituţional al UE generează un dubiu legitim
dacă viitorul european se poate inspira din trecutul european. Chiar dacă Uniunea
s-a bazat permanent pe un sentiment de misiune şi scop comun între şi pentru
instituţiile ei ca să poată evolua, Bruxelles-ul are acum conştiinţa clară că se
sprijină pe un adevărat principiu al instituţionalităţii colective.
264
Lipsa de ierarhie în interiorul Uniunii Europene are şi aspecte pozitive dacă
sistemul este privit din punct de vedere al power-brokerage. Ea susţine participarea
tuturor părţilor pentru că agenda politică pare (cel puţin în aparenţă) extrem de
deschisă. Nimeni nu câştigă permanent, chiar şi cei care pierd în dezbaterile politice
pot deveni câştigători prin schimbarea în priorităţi a agendei europene, cu noi serii de
proiecte politice care le pot schimba sau anula pe cele trecute. Guvernarea colectivă
este imposibilă în lipsa compromisului constructiv, însemnând a ceda azi din poziţia
ta în favoarea unui câştig deja obţinut pentru mâine.
Dar aceeaşi lipsă de ierarhie deschide un cortegiu nefast de probleme, de
management defectuos şi de incapacitate politică. În primele perioade ale evoluţiei
sale, afacerile Uniunii Europene puteau fi bine administrate de către comisiile
Hallstein sau Delors, ori de către cele mai mari şi mai devotate guverne (din nou,
evident, duopolul franco-german) atunci când deţineau preşedinţia Consiliului de
miniştri. Acum însă, lucrurile stau diferit. Din momentul în care se acceptă faptul
că politicile cele mai performante apar doar dacă obiectivele sunt bine specificate –
având în vedere că UE trebuie să acţioneze pe mai multe fronturi, cu capacităţi
limitate – atunci absenţa în Uniune a oricărei ierarhii de scopuri politice, ca şi a
unei instituţii care să impună una, este păgubitoare. Uniunea Europeană a acţionat
în mare măsură ca un consorţiu de guvernare, în care multe chestiuni sunt lăsate în
zone ambigue pentru a facilita compromisul. Aceasta se plăteşte însă cu un anumit
preţ în termeni de eficienţă şi rezultate. Preţul creşte astronomic cu cât sunt mai
multe voci intrate în regulile compromisului, pe măsură ce Uniunea Europeană se
extinde şi dezacordurile se multiplică pe diverse linii de fractură.
Problemele de management ale Uniunii Europene sunt uşor de detectat. Spus
fără ocolişuri, sistemul instituţional al UE – oricare i-ar fi virtuţile – este totodată şi
un cec în alb pentru management defectuos. Oricât de mari şi impresionante ar fi
reuniunile Consiliului european pentru un ochi neavizat, o mare parte din
guvernarea Uniunii provine în realitate din structuri orizontale şi deseori foarte
autonome reţele de politici care prezidează peste sectoare individuale de politici. O
observa foarte bine Andrew Moravcsik550. Instituţiile principale ale Uniunii
Europene sunt bine reprezentate în toate aceste reţele – în special de când
co-decizia a ridicat în mod substanţial puterile Parlamentului European. Politicile
inter-instituţionale sunt active: actori reprezentând Comisia Europeană, Parlamentul
European şi Consiliul Uniunii apără prerogativele instituţiilor lor şi priorităţile lor,
şi o fac cu toată fervoarea.
Cu toate acestea, responsabilitatea e împărţită în mare măsură atât pentru
propunerile cât şi pentru rezultatele finale ale politicilor, astfel încât nici una din
instituţiile UE nu are motive să investească în capacitatea acestor reţele de a
administra agenda de politici. Rezultatul final este următorul: problemele care apar
din acest amestec de semi-decizii, indecizii şi eludări, între aspiraţiile şi capacităţile
550
A se vedea Liberal Intergovernmentalism, articolul clasic publicat de Moravcsik în Antje
Wiener, Thomas Diez, European Integration Theory, Oxford University Press, 2009, pp. 67–87.
265
reale ale Uniunii Europene, se agravează în mod natural de la an la an, prin simplul
fapt că UE îşi asumă sarcini pe care nu le poate duce la bun sfârşit. Această
combinaţie de factori ce acţionează în interiorul instituţiilor Uniunii creează
stimulentele preluării de tot mai multe sarcini, impunând totodată constrângeri
asupra dobândirii şi dezvoltării de capacităţi cu care să le administreze eficient. În
Consiliu, cei care iau deciziile politice par să îşi închipuie că a implementa politici
sau a evita punctele dificile care apar pe parcurs vor aduce şi rezultate. Dincolo,
Comisia e mult mai interesată să îşi traseze noi zone de activitate decât să insiste
asupra resurselor şi modalităţilor prin care să ducă la capăt în mod eficient
responsabilităţile pe care le are. Astfel, bilele negre ale neperformanţei se strâng pe
ceea ce ar trebui să constituie reputaţia de eficienţă a Uniunii.
Management defectuos înseamnă coordonare defectuoasă şi lipsă de
priorităţi clare. Când a fost lansat celebrul „făcător de agende” – Consiliul de
Afaceri generale – nimeni nu prevedea că va fi la fel de incoerent în acţiunile sale,
inapt de a găsi priorităţile reale, incapabil să coordoneze diferitele sectoare de
politici din Uniune pentru crearea unei policy-making veritabile. Dacă, aşa cum se
întâmplă din nou azi, inter-guvernamentalul e stimulat să îşi ofere fructele
înţelepciunii, nu se întrevăd la orizont nici guvernele Uniunii Europene, nici
miniştrii de resort oferind soluţii la eficientizarea instituţiilor.
Privitor la problema capacităţii de a integra interese, e nevoie de un retur în
trecut. Până în anii ’80, sarcina de a executa integrarea de interese însemna cea de a
concilia interesele naţionale, de a le integra pe acestea într-un cerc special al
procesului de guvernare colectivă din C.E.E., de pildă politica agricolă comună şi
comerţul extern. Lansarea şi crearea de politici se configura ca splendid exerciţiu
de academism administrativ-instituţional rezervat unei elite, mai mult sau mai puţin
monopolizat de executivele naţionale lucrând cu Comisia Europeană. Parlamentul
European era o adunare generală care seconda Parlamentele naţionale pentru care
Europa însemna o preocupare de ordin secund. Comitetul Economic şi Social era o
instituţie pseudo-corporatistă. Atât Parlamentul European cât şi Comitetul
Economic şi Social puteau fi cu graţie ignorate de Consiliul de miniştri; Comisia
Europeană mai puţin, cu atât mai mult cu cât aceasta făcea adevărate eforturi de
seducţie captând porţiuni tot mai mari de interese sociale şi politice pe care să le
includă în sfera sa de prerogative, integrându-le în conexiuni şi reţele europene.
Abia după primii ani Delors s-a putut constata succesul integrării nivelului
transnaţional în activitatea cotidiană a Comisiei, şi încă la un asemenea nivel încât
devenise capabilă să rivalizeze cu Consiliul de miniştri sau să-i determine direct pe
membrii guvernelor componente să îi accepte agenda.
Azi însă, competiţia pentru integrarea intereselor e pe departe mult mai
acută, atunci când ea nu deschide linii de front între statele membre. Agenda de
politici a Uniunii Europene s-a extins enorm şi încă dă semne că este fixată pe
această rută. Un număr crescând de interese în sfera administrativă şi politică cer
atât lansarea lor ca politici ale UE, cât şi să aibă un cuvânt de spus în procesul de
elaborare: aici poate fi nominalizat lobby-ul ca factor şi actor principal, trecut din
266
poziţia de contributor la agregarea Europei la cea de pestiferant joc de interese, aşa
cum îl caracterizează o parte din opinia publică europeană mai ales după criză.
Aceasta se adaugă unui alt aspect, pe care probabil puţini îl observă: după 1992,
Comunitatea Economică Europeană devenită Uniunea Europeană s-a transformat
dual: nu doar din Comunitate Economică în Uniune, ci şi dintr-un sistem axat pe
gestiunea de politici într-un sistem a cărui preocupare e guvernarea şi integrarea
unei mase sociale la scară continentală.
Două avertismente sunt necesare:
Primul este că, aşa cum am văzut, sistemul UE are o capacitate remarcabilă
de a integra interesele instituţionale ale actorilor majori (care, la rândul lor, pot fi
văzuţi ca integratori ai intereselor naţionale, mai îngust definite). Nici o mare
politică a Uniunii Europene nu poate fi definită – cu excepţia unor sectoare ca şi
comerţul sau agricultura – fără „marele consens” venit de la Comisia Europeană,
de la Consiliul de miniştri, de la Parlamentul European. Până şi cele mai noi
instituţii europene, ca şi cea a politicii externe şi de securitate comune, care
privilegiază interesele naţionale şi sunt îmbibate de oficiali ai statelor membre,
furnizează Comisiei şi Parlamentului European canale de recepţie a dezideratelor
politice sau administrative naţionale. Responsabilitatea instituţională colectivă
pentru politicile Uniunii Europene – care trebuie să fie un scop central al oricărui
sistem eficient de guvernare colectivă – este un aspect pe care Uniunea Europeană
l-a dezvoltat bine.
Al doilea avertisment e următorul şi ţine de faptul că sistemul instituţional al
Uniunii Europene a devenit cu timpul tot mai inovativ în sarcina sa de a integra
interesele sectoriale. Una din trăsăturile esenţiale ale modificării înspre ceea ce
poate fi numit „instituţii post-moderne”, ca răspuns la procesul de globalizare, este
renunţarea la teritorialitate – cu alte cuvinte, au apărut reţele trans-guvernamentale
specializate pe politici, având ca actori grupuri ce împărtăşesc mai multe trăsături
comune între ele decât cu oficialii care se specializează în alte arii politice decât
cele ale propriilor lor state. Consecinţele pentru Uniunea Europeană sunt că acum
trebuie să integreze o diversitate mult mai mare de „interese naţionale” decât
trebuise să o facă până nu demult.
La acest test însă, UE se descurcă foarte bine. COREPER este una din
instituţiile care înregistrează cele mai bune rezultate ca integrator de interese ale
unor servicii naţionale civile tot mai divizate şi tot mai puţin limitate, dar şi ca
mediator de interese politice şi tehnice. Agenţiile Uniunii Europene, tot mai
puternice şi mai independente, oferă un mecanism potenţial de integrare a
intereselor funcţionale.
Cu toate acestea, una din deficienţele Uniunii e incapacitatea ei de a integra
interese sociale, în sensul în care – de exemplu – grupurile politice din Parlamentul
European sunt departe de a putea beneficia de loialitatea şi sprijinul cetăţenilor
Uniunii, prea dezinteresaţi să înţeleagă influenţa pe care o pot avea partidele din
interiorul UE asupra elaborării de politici.
267
Câteva nuanţe sunt imediat necesare. Să ajungi să supralicitezi acuzele
împotriva capacităţii reduse a Uniunii Europene de a integra interesele e uşor. Cei
care o anatemizează, neglijează să facă deosebirea între 1º) legitimitatea pro-
punerilor politice şi 2º) rezultatul final (ceea ce poate fi numit între „input” şi
„output”). Legitimitatea propunerilor politice provine din asigurarea că un număr
foarte mari de voci (iniţiative şi propuneri) sunt luate în calcul în procesul politic.
Legitimitatea rezultatelor provine de la certitudinea că politicile Uniunii Europene
funcţionează şi îmbunătăţesc viaţa unui număr cât mai mare dintre cetăţenii
Uniunii. Dacă UE va elabora doar politici cu excelentă funcţionalitate, atunci,
probabil, nu ar mai conta cum au fost elaborate. (Susţinătorii unei asemenea idei
par totuşi nemulţumiţi de faptul că oricât s-ar extinde competenţele Uniunii
Europene în spectrul elaborării de politici, ele par să rămână multă vreme de acum
înainte mai limitate în comparaţie cu cele ale unui stat naţional.) Totuşi, a integra
tot mai multe interese în procesul de elaborare a politicilor UE ar putea fi
contraproductiv legitimităţii rezultatelor, dat fiind că Uniunea se sprijină atât de mult
pe compromisuri între state membre şi instituţii.
Dilema care ia fiinţă e următoarea: orice iese din imensa maşinărie de făcut
politici a Uniunii va fi inevitabil influenţat de modul în care operează sistemul551.
Există atunci posibilităţi de reînnoire?...
Cu toate acestea, într-o nouă pre-concluzie: nu trebuie considerat că
integrarea e blocată, că Uniunea Europeană e muribundă sau că instituţiile ei ar fi
atrofiate. În primul rând, ca argument în favoarea UE, este că agenda a rămas
permanent plină, efervescentă, chiar dacă e marcată de o lipsă cronică de
îndeplinire a sarcinilor. Un al doilea argument în favoarea Uniunii este capacitatea
acesteia de a improviza soluţii. Singura decepţie e legată de faptul că doar când e
confruntată cu o criză, Uniunea se dovedeşte capabilă (sau e dornică) să inoveze.
551
În acest sens, transparenţa a devenit esenţială. De pildă, regularizarea accesului la
documentele Uniunii Europene a fost permisă doar în 2001 cu ocazia summit-ului organizat de
preşedinţia suedeză. Regularizarea – un eveniment de marcat – a fost rezultatul negocierilor dintre
Consiliul de miniştri şi Parlamentul European. În orice caz, mulţi au văzut această regularizare ca
produs al înţelegerilor de culise, care nu erau decât opusul valorii de transparenţă pe care o votau.
Acesta e un caz interesant: după ce Parlamentul a aprobat o serie de amendamente la
propunerile originale ale Comisiei Europene din noiembrie 2000, amendamentele Parlamentului
European au fost ignorate; din această cauză, Consiliul a negociat doar cu un grup restrâns de
europarlamentari. Rezultatul a fost o nouă versiune de regularizare a accesului la documente, din care
nu a mai rămas aproape nimic din amendamentele Parlamentului. Noul text a fost prezentat ca un fait
accompli Parlamentului în aprilie 2001, chiar dacă procedura de co-decizie a făcut posibilă
continuarea negocierilor în conciliere. Oricare ar fi meritele regularizării, sau avantajele găsirii unui
punct comun într-o fază incipientă a negocierilor, e nefiresc să afli că o asemenea procedură complet
lipsită de transparenţă a fost aplicată pentru obţinerea unei reglementări de transparentizare a Uniunii.
Legitimitatea rezultatului final a fost contestată de chiar procedurile care au dus la aprobarea lui, aşa
cum deseori se întâmplă în interiorul Uniunii Europene, unde se pune un (prea) mare preţ pe
compromis şi consens, pe lansat afaceri şi politici unde să nu există părţi care pierd. Tocmai încercând
să satisfacă pe toată lumea Uniunea Europeană nu satisface pe nimeni, pentru că inexistenţa unor
învinşi la masa negocierilor şi integrarea unor interese cât mai mari sunt obiective care, în cel mai bun
caz, sunt opuse, ireconciliabile, dacă nu cumva sunt complet incompatibile.
268
Inser˛ia domeniului na˛ional Ón spa˛iul european:
subsidiaritatea r„sturnat„?
Cu cât un lucru e mai complex (până la confuz), cu atât mai multe metafore
vor apărea pentru a-l descrie. Cazul Uniunii Europene este de altfel clasic, iar
simplificările se pretează la butade de genul „Comisia propune, Parlamentul
amendează şi Consiliul dispune”, cu toate că fazele intermediare de luare a
deciziilor sunt camuflate de formula de mai sus. Dar în lumina evenimentelor din
ultimii ani, rămâne regretabilă şi oneroasă negăsirea unor soluţii mai rafinate, sau
mai inteligibile, altfel spus un pic mai transnaţionale decât această evidentă
dominaţie a interguvernamentalului, în special în sectoarele strategice pentru
configurarea puterii externe a Uniunii.
Imbricarea guvernării în Uniunea Europeană şi instituţiile ei cu concepte atât
de puţin tradiţionale aduc în sistemul de guvernare colectivă al UE o doză de inedit.
Ceea ce toate au în comun este faptul că au reuşit să păstreze neatins rolul individual
al statului membru; într-o ambivalenţă specifică integrării europene, pe cât îşi trag
legitimitatea din acesta, departe de a-i epuiza prerogativele şi autoritatea, instituţiile
sunt şi cele care îl ranforsează, servind intereselor naţionale. Dar tot mai frecventa
instituţionalizare a guvernării colective în modalităţi care vor să păstreze explicit
prerogativele şi priorităţile naţionale a dat naştere unei alte întrebări: ce se întâmplă
în realitate până la urmă? Se „naţionalizează” Uniunea Europeană sau se europenizează
statele naţionale? Dacă da: ce înseamnă „naţionalizarea” Uniunii Europene?
Dezunire, aşa cum apetenţele unor naţiuni Central-Europene dau semne, sau
inserarea naţiunii – conform unui principiu încă nebulos – în sfera transnaţională?
Ce înseamnă „europenizarea” statelor naţionale? Tutelarea lor de către un
Bruxelles hărţuitor, sau aplicarea unei subsidiarităţi bine înţelese care să lase statul
liber şi totuşi parte a ansamblului european?
Definiţia pentru „europenizare” – deseori percepută ca „instituţionalizare” –
este suficient de largă pentru a acoperi eclectismul procesului, încercând totuşi să
fie şi inteligibilă, şi cu sens. Se convine, în genere, că „europenizarea” este un
proces reorientând direcţia şi forma politicii către un grad la care dinamica politică
şi economică a Uniunii Europene devine o parte a proiectelor naţionale
administrative şi politice.
Chiar dacă „europenizare” are o semnificaţie azi mai degrabă confiscatorie
faţă de sensurile vechi ale cuvântului, el e probabil cel mai bun termen care face
inteligibilă relaţia dintre politicile noi de integrare europeană post-Maastricht şi
recenta instituţionalizare a unor forme noi de cooperare politică. Menţinerea
practicilor naţionale, aşa cum practicile naţionale la rândul lor sunt europenizate,
poate fi percepută mai puţin ca obstacol pentru succesul proiectului european şi
mai mult ca o precondiţie esenţială a succesului său. Într-un sens abstract – şi
empiric – este dificil de imaginat cazuri în care un guvern ales democratic ar decide
să-şi transfere puterile (într-un mod care pare direct şi linear multor cetăţeni
europeni) de la sine însuşi către organizaţii internaţionale, când curentul general
269
este (dacă nu prudenţa) tocmai de a retrage creditul acordat acestora din urmă; aici,
încă o dată, avem exemplul recent şi extrem de vocal al Americii lui Donald Trump
sau cel anterior al Americii în relaţie cu ONU.
Desigur, nu poate fi negat (pentru că e de domeniul evidenţei) faptul că
istoria Uniunii Europene abundă în exemple în care statele Uniunii şi instituţiile ei
partajează puterea şi o pun în comun pentru a-şi dezvolta o structură comună,
colectivă, cât mai armonioasă şi puternică. În schimb e de mirare că nu s-a auzit
până acum de o „comunitarizare” a unor politici ca cea externă şi de securitate
comună, justiţie şi afaceri interne sau politica de angajări; ele au fost „europeni-
zate”. La fel în cazul tendinţei spre stabilirea unui mai mare grad de guvernare
colectivă în Europa, rămasă nealterată în ciuda dispariţiei „consensului permisiv”.
Mai pe scurt şi mai simplu: a înţelege de ce guvernele statelor membre ale Uniunii
Europene aleg să integreze sfera naţională celei europene în modalităţi atât de
diverse, ar trebui să înceapă prin a înţelege că dacă guvernele UE nu-şi văd
obiceiurile şi practicile politico-administrative reflectate în munca Bruxelles-ului,
şi nu-şi conving cetăţenii că această similaritate e adevărată, aceştia – cetăţenii –
vor fi tot mai reticenţi în a accepta transferul de competenţe către Bruxelles.
Există un imperativ general de a păstra nivelul naţional de control
(„influenţă” ar fi prea puţin), aceasta în ciuda omniprezenţei Consiliului Uniunii
(cărora unii îi contestă capacitatea reală de a fi omniprezent şi atoateştiutor), şi –
simetric – în ciuda dezbaterilor privind rolul Parlamentelor naţionale în luarea
deciziilor. Nevoia politică pentru fiecare stat de a numi în Comisia Europeană un
membru pe criterii naţionale e un alt exemplu. Până şi cei mai aprigi federalişti
sunt de părere că o construcţie europeană viitoare se va face pe baza naţiunilor, pe
inserţia naţionalului în european, pentru că înlocuirea lor de către un super-stat fără
limite între Atlantic şi Marea Neagră este greu de gestionat atât ca transformare cât
şi ca areal politic viabil.
Chiar şi acolo unde europenizarea a produs cele mai adânci efecte, capete de
pod ale spaţiului naţional au fost păstrate şi apărate cu gelozie. Politica monetară e
unul din aceste exemple, iar structurile Băncii Centrale Europene reflectă acest
imperativ de salvgardare a naţionalului; problema este însă că moneda comună e
greu adaptabilă unor economii variate ca tip de valori, resurse, comportamente şi
consum. Sciziunea profundă care subminează eficienţa instituţiei bancare europene
s-a văzut în perioada crizei greceşti (niciodată terminată, permanent reîncepută) şi
în ineficienţa corelării politicii financiare aplicate de BCE în perioada de criză din
2008–2014.
S-ar putea spune că nimic nu e nou realmente în „europenizare”. Statele
membre ale Uniunii Europene – guvernele lor, administraţiile, parlamentele – au
fost întotdeauna părţi ale sistemului instituţional al UE şi nu în afara acestuia. Sunt
uşor de găsit cazuri în istoria Uniunii Europene în care guvernele membre au făcut
primii paşi foarte precaut înspre cooperare politică înainte de a decide să o
comunitarizeze în întregime. Nu lipsesc nici voci care afirmă că „europenizarea”
nu e decât o alternativă la „comunitarizare” ca răspuns la guvernarea colectivă –
270
astfel încât, conform aceloraşi, integrarea europeană nu mai are nici o teleologie,
nici un scop clar. Uniunea Europeană urmează să devină tot mai complexă, tot mai
diferenţiată, cu un sistem instituţional tot mai policentric.
În sfârşit, se mai discuta despre europenizare ca pas intermediar pentru
comunitarizare, aşa cum s-a văzut în politicile de Justiţie şi Afaceri interne, Mediu
şi Cercetare. Ceea ce ar presupune că apariţia unor noi metode de integrare a
naţionalului în european ar deplasa procesul de integrare europeană pe alt palier
decât cel instituţional deja format; este puţin probabil. Uniunea va rămâne canalul
principal de elaborare şi implementare de politici publice prin simplul fapt că alte
alternative sunt şi mai puţin viabile, şi mai puţin credibile. Tot ca o pre-concluzie, a
treia, se poate spune că: direcţia înspre care merge Uniunea Europeană în termeni
instituţionali este un aspect greu predictibil, însă e limpede că Uniunea a ajuns la
un punct de răscruce în dezvoltarea ei instituţională, datorită nevoii de a compensa
extinderea printr-o aprofundare cât mai concretă şi precisă a integrării.
Institu˛iile europene ∫i noul institu˛ionalism
La urma urmelor, instituţiile contează? Prin modul în care sunt construite,

cum funcţionează şi cum interacţionează, ele sunt cel mai puternic determinant al
vieţii politice a Uniunii Europene. Răspunsul – dincolo de evidenţă – este: da,
instituţiile contează. Guvernarea colectivă în Europa nu poate fi înţeleasă fără
instituţii, fără a şti cum lucrează acestea atât individual cât şi împreună, ca sistem.
Trebuie avută în vedere şi acea puzderie de mini-instituţii, semănând cu
sateliţi în jurul unei planete. Uniunea Europeană e şi un ansamblu de agenţii, ceea
ce face din competiţia inter-instituţională una din trăsăturile politice ale Uniunii
Europene. Există şi noi mecanisme – de la trialoguri via co-decizie la acorduri
inter-instituţionale – create pentru a canaliza şi controla conflictele dintre
instituţiile Uniunii. Într-un fel, mai dura competiţie inter-instituţională e produsul
creşterii puterii Comisiei Europene şi a Parlamentului European după 1986, apoi a
Curţii de Justiţie după 1992, până la punctul la care Consiliul de miniştri a devenit,
în unele cazuri, neglijabil, acesta având nevoie de acordul primelor trei. Ceea ce
denotă că unele clivaje din UE sunt atât inter-instituţionale cât şi interguvernamentale.
În al doilea rând, toţi actorii de pe scena politică a Uniunii Europene au
identităţi multiple, pe care trebuie să le echilibreze sau să le reconcilieze în
dezbaterile politice ale UE. Ca exemplu: cum ar reacţiona irlandezii din Nord dacă
pacea la Belfast, periclitată de Brexit, ar fi păstrată de trupe europene estone şi
austriece? ce ar putea motiva un ministru al unui partid de centru-dreapta din Italia,
originar din Sardinia (sau Trentino-Alto-Adige, sau Trieste, sau Val d’Aosta etc.)
în momentul în care Consiliul ar dezbate să centralizeze luarea deciziilor în privinţa
fondurilor structurale? Sau, într-o zonă de mai mare actualitate, ce sfat ar putea da
un oficial al cabinetului de la Paris (ori Berlin) comisarului său pentru politică
monetară la propunerea generală de a condamna guvernul francez (sau german)
271
pentru „spargerea” Pactului de Stabilitate la capitolul deficit bugetar?... Deseori se
întâmplă ca actorii de pe scena politicilor Uniunii Europene să fie subiecţi cu
sensibile chestiuni de identitate, care le pot motiva comportamentul şi acţiunile,
intervenind asupra lor. Indiferent de cât de precis (sau nu) asemenea coincidenţe
pot descrie spaţiul politic al Uniunii, nu poate exista nici un dubiu asupra faptului
că instituţiile UE în sine pot oferi un spaţiu identitar crucial – alături de identitatea
naţională – pentru actorii de pe scena politică a Uniunii Europene. Participanţii
merg uneori destul de departe în a se identifica cu instituţia lor, în a-i lua apărarea
şi a-i proteja interesele. Consiliul de miniştri este departe de a fi o simplă instituţie
interguvernamentală, de pildă, aşa cum – în mod opus – există suficient spaţiu de
manevră pentru apărarea intereselor naţionale în spaţiul supranaţional al UE.
În al treilea rând, există o dependenţă faţă de un model deja aplicat.
Majoritatea politicilor şi metodelor de lucru curente se inspiră din, sau copiază un
model deja aplicat în trecut. Şi e simptomatic pentru Uniunea Europeană, ceea ce
poate oferi la un moment dat o anumită capacitate de previziune în ce măsură
instituţiile UE (şi nu mai puţin statele naţionale) se pregătesc să dezbată, să se
„războiască” după stilul ultimei dispute avute. Ca mărturii stau tendinţa
Comitetului Economic şi Social, de pildă, de a apăra modelul corporatist al
relaţiilor stat-societate, chiar dacă acesta nu fusese acceptat de Europa nici măcar
în anii de glorie a ideii; sau rezistenţa miniştrilor de interne şi de justiţie din statele
Uniunii la nevoia evidentă de a europeniza cooperarea în spaţiul afacerilor interne
şi al justiţiei. Persistenţa aceleiaşi politici agricole comune din 1957 până în al
doilea deceniu al secolului XXI s-a observat cel mai bine şi se poate explica chiar
prin modul în care instituţiile UE şi-au creat organisme – DG Agricultură,
Consiliul de agricultură şi Comitetul Special de Agricultură, ş.a.m.d. – pentru a-i
lua apărarea. Dependenţa faţă de modelele deja aplicate e trăsătura unui sistem
care, în ciuda a toate, e destul de tânăr, cu privirea spre sine, interiorizat, şi se
bazează din plin pe antecedente politice şi legale pentru a-şi defini spaţiul
viitoarelor acţiuni. Alături de sistemele naţionale, cade şi el victima unei şablonizări.
În al patrulea rând, relaţia dintre centru şi periferii – instituţionale – este
deseori perturbată şi contestată în Uniunea Europeană, cu costuri inevitabile pe
plan politic. În multe cazuri statele membre refuză să acorde noilor agenţii
europene create gradul de autonomie necesar pentru ca acestea să devină eficiente;
şi aceasta în mare măsură pentru că ele, statele, rămân blocate la vechile informaţii
primite de la Comisia Europeană privind autonomia corpurilor instituţionale ale
Uniunii Europene. Într-o serie de politici comune ale Europei – calitate alimentară,
politica externă şi de securitate comună, controalele financiare, ş.a. – delegarea de
competenţe de la statele naţionale către agenţiile europene a fost făcute doar pe
jumătate, ceea ce a dus inevitabil la confuzie în aplicarea politicilor.
Toate cele patru observaţii arată tabloul abstract şi griuliu al vieţii politice
europene. Pot fi adăugate inerţia, inconsecvenţa şi lupte intestine între instituţii. Cu
toate acestea, instituţiile europene sunt volens-nolens un lider în lansarea de soluţii
pentru ceea ce poate fi numit guvernare contemporană. Oricât de mult ar fi prinse,
272
captive în „modelul deja aplicat”, instituţiile Uniunii Europene au o şansă mai bună
decât guvernele numeroaselor state europene de a dezvolta, îmbrăţişa şi promova
pe termen lung soluţii la chestiuni de extremă urgenţă sau importanţă: climat, OMC,
îmbătrânirea forţei de muncă, terorismul internaţional, ş.a.. E în natura politicilor
din regimul democratic de a avea doze de ineficienţă datorită faptului că sunt
supuse unui ciclu de guvernare de 4–5 ani al unui partid venit la putere. Scurt-
termismul impune serioase dificultăţi în a vedea dincolo de această perioadă de
timp şi în a investi în politici care continuă dincolo de perioada alegerilor. Caz în
care acest instituţionalism european trebuie regândit: cum reflectă el valorile eco-
politice şi sociale, cu dinamica lor, din societăţile europene?
Ca o a patra pre-concluzie: în ciuda diversităţii, Europa are la centru un set
de valori comune şi, prin aceasta de tradiţii instituţionale, în care statul e legat
organic de societate, iar societatea e semnificativ legată de natura statului.
*
* *
Marea întrebare care rămâne deocamdată fără răspuns e cea legată de cum
poate răspunde Uniunea Europeană, prin instituţiile ei, cetăţenilor, şi care e
legitimitatea de care se bucură în ochii acestora. E greu de închipuit cum se poate
soluţiona o asemenea dublă dilemă printr-o doză de „democraţie directă”, aşa cum
ar fi alegerea unui Preşedinte, împuternicirea Parlamentelor naţionale pentru a avea
un cuvânt de spus în afacerile europene or forjarea unor partide politice trans-
europene tot mai puternice. Mai degrabă viitoarele guverne ale statelor membre UE
vor fi dispuse să prezinte publicului instituţiile Uniunii sub un discurs nou, sau sub
un ambalaj nou. Ideal ar fi ca ele să conţină germeni reali de înnoire.
Contrastul e flagrant: după extraordinarul tandem franco-german din anii
1974–1981 şi 1981–1994 reprezentat de Valéry Giscard d’Estaing şi Helmut
Schmidt, respectiv François Mitterrand şi Helmut Kohl, nu sunt de găsit spirite apte
să devină „cavalerul Europei”, gândind europeneşte şi în favoarea unei Europe
coerente, puternice, bine plănuite. Excepţia notabilă, la vârsta de 91 de ani, o face
excepţionalul Giscard d’Estaing, şi într-o mai mică măsură, Jacques Delors, care a
avut incredibila şansă să joace rolurile lui Louis XIV – prin centralizarea europeană
propusă – şi pe cel al lui Metternich, în anii 1989–1994, coordonând un Concert al
Europei; după retragerea sa, Comisia Europeană pare să aştepte o personalitate la fel
de dominatoare, dar fără îndoială mai puţin axată pe centralizare de putere.
Legitimitatea şi coerenţa Uniunii Europene merg împreună. Dar cine mai
poate şti cine e adevăratul responsabil pentru Uniunea Europeană când statele
membre, pe de-o parte, sunt de acord să îşi pună în comun suveranitatea pentru a
atinge nivelul guvernării colective, dar pe de altă parte, refuză să creeze pentru UE
liniile cele mai simple şi mai drepte – asemenea celor care permit cetăţenilor să
ceară demisia unui guvern pe care l-au ales tot ei în mod democratic, şi să-l
înlocuiască cu opoziţia. Mergând un pas mai departe, unii euro-sceptici lasă să
transpară impresia că sistemul instituţional al Uniunii Europene este pe muchia
273
prăpastiei, gata de colaps, cu atât mai mult cu cât extinderea spre est îngreunează
situaţia pentru că implică înglobarea unor state slabe şi sărace cu cetăţeni dornici să
acceadă la dezvoltare economică rapidă, suprapunându-se peste lipsa de entuziasm
pro-european în democraţiile mai mature ale Europei apusene. Marea Britanie a
mizat prin excelenţă şi cu o agresivitate care nu îi lasă mulţi prieteni pe această carte
a respingerii Europei Centrale şi de Est, inevitabil catalogată drept „de mâna a doua”.
De mai multe ori în anii 2000–2010 Cartea Albă a Guvernării Europene
constata pe un ton decepţionat că există o neîncredere tot mai mare a popoarelor
faţă de instituţiile Uniunii Europene sau se percepe o lipsă tot mai mare de interes
faţă de aceste instituţii. Ajunşi la limita toleranţei faţă de politicile duse din birouri
rupte de societăţile pe care le gestionează, aceiaşi cetăţeni sunt tot mai critici cu
privire la abilitatea organizaţiilor internaţionale de a guverna societatea şi
economia în contextul unor provocări de anvergură, cele mai multe neaşteptate.
Criza a agravat ceea ce, la Bruxelles, s-a considerat cu indulgenţă a fi un permanent
şantier în lucru.
Faptul că Uniunea Europeană a devenit subiectul unui tip populist de
presiuni atestă o realitate fundamentală: „re-eşalonarea” democraţiei (sau
reconfigurarea democraţiei) pentru a se potrivi cu o realitate tot mai interde-
pendentă şi mai globalizată nu e doar o caracteristică a Europei. Desigur, naţiunile
europene au mers mai departe ca orice regiune a globului pentru a crea legături
care le unifică destinele şi a aduce în centru o guvernare colectivă prin instituţii
comune. Dar să plasezi guvernarea la un nivel mai ridicat ierarhic decât cel al
statului naţional este una dintre cele mai complicate – mai vexante chiar –
probleme cu care se confruntă guvernele. Simplificând: cu cât un guvern lucrează
mai aproape de cetăţean, cu atât răspunde mai mult cerinţelor, nevoilor şi
preferinţelor marii mase a populaţiei; în schimb, guvernele de mici dimensiuni nu
au suficiente resurse pentru a se confrunta cu probleme de ordin global, fie
încălzirea globală, fie ameninţarea teroristă, fie tragediile umanitare (ultima eşuând
din lipsa de efort colectiv ca reacţie la decretele procustiene ale Comisiei).
Deasupra acestor chestiuni, problema „guvernării” economiei globale – într-o
epocă în care majoritatea guvernelor au mai rămas în favoarea comerţului deschis
şi a liberului schimb – cere reguli globale şi o remiză între conflictele de interese.
Totodată, Uniunea Europeană rămâne un aprig apărător al valorilor care pot fi uşor
dislocate de comerţul liber, cum ar fi protecţia mediului sau standardele de muncă.
Unul din efectele pe termen lung ale Uniunii Europene a fost transformarea
instituţiilor CEE/UE în modele pentru instituţiile internaţionale în general, aceasta
incluzând atât modul de raportare al populaţiilor la instituţii, cât şi legitimitatea lor
pentru majoritatea cetăţenilor. Sarcina de democratizare a organizaţiilor internaţio-
nale nu e cu mult mai provocatoare decât crearea şi instituţionalizarea democraţiei
cu câteva secole în urmă. Există aspecte în sistemul instituţional european care pot
fi admirate (pe lângă cele care pot fi respinse sau displăcute) pe plan internaţional.
Comparate cu alte organizaţii internaţionale – chiar O.N.U. şi A.S.E.A.N., fără a
mai aminti N.A.F.T.A. – instituţiile europene sunt relativ democratice şi transparente,
274
putând fi liber accesate şi interogate de cetăţeni. În primul rând, ele „supra-
reprezintă” statele membre mici în luarea deciziilor, într-un mod în care ONU sau
OMC nu o vor face, şi nu discriminează formal statele cu resurse mai puţine sau cu
economii în reconstrucţie. În al doilea rând, toate părţile lor politice constituente au
dreptul la un reprezentant în Comisia Europeană într-un mod în care, comparativ,
statele membre ale Uniunii nord-americane (Statele Unite) nu o pot face în cabi-
netul de la Washington DC.
În final, poate că trăsătura cea mai spectaculoasă este alegerea directă, prin
sufragiul universal al (până mai ieri) 500 milioane de oameni, a singurului
Parlament multinaţional de pe glob la ora actuală. Cât despre deficitul democratic
al Uniunii Europene şi instituţiilor ei, exagerările tind, orice ar fi, să devină injuste.
Competenţele UE în comparaţie cu cele ale statelor membre sunt reduse; pe de altă
parte multe din competenţele avute sunt deja parte a activităţii politice a statelor
naţionale membre sub controlul unor instituţii de stat care nu sunt supuse nici unui
control politic, sau sub impactul unor prevederi legislative netransparente552. O
parte din beneficiile oferite de Uniunea Europeană – comerţ liber, competiţie
corectă, calitatea alimentară, ş.a. – nu pot fi aplicate fără a reduce presiunile pe
termen scurt asupra celor ce iniţiază politici publice.
Oricare i-ar fi viciile şi virtuţile, Uniunea Europeană are în primul rând
capacitatea de a reuşi să elimine conflictul între statele naţionale. Când instituţiile
ei funcţionează bine în ansamblu, procesul politic devine simfonic Este rar, dar se
întâmplă, şi este un exemplu meritoriu pentru cei care caută o sursă de inspiraţie
pentru guvernarea colectivă la nivel internaţional.
552
Un exemplu: finanţarea campaniilor electorale naţionale în unele state membre rămâne
discutabilă sub raportul transparenţei, ca şi resursele financiare puse la dispoziţia reprezentanţilor politici.
275
DESPRE SISTEMUL INSTITUfiIONAL.
COMISIA EUROPEAN√,
CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,
CONSILIUL EUROPEAN,
CURTEA DE JUSTIfiIE A UNIUNII EUROPENE
PAULA MUREŞAN, ELENA RUSU
Comisia European„
Comisia Europeană, una dintre cele mai importante vehicule ale integrării
europene a cunoscut de-a lungul timpului numeroase transformări în ceea ce priveşte
structura⁄componenţa, rolul sau atribuţiile⁄competenţele. Ca instituţie europeană,
Comisia, îşi începe istoria odată cu Tratatul de la Paris din 1951553, sub denumirea
de Înalta Autoritate,554 aceasta fiind de fapt executivul primei Comunităţi Europene a
Cărbunelui şi a Oţelului. Odată cu Tratatul de la Roma din 1957555, tratat ce instituie
Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) şi Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (C.E.E.A.), se înfiinţează două organisme cu rol executiv pentru fiecare
Comunitate, cu denumirea de Comisie. Prin urmare, cele trei entităţi au funcţionat
individiual până la Tratatul de Fuziune din 1965556, care a intrat în vigoare în anul
1967. Una dintre consecinţele adoptării acestuia, o reprezintă fuziunea celor trei
executive într-unul singur, sub numele de Comisia Europeană,557 denumire utilizată
astăzi. De la creare şi până în prezent, numărul comisarilor cât şi modul lor de
desemnare a variat. Comisia şi-a început activitatea cu 9 comisari, ajungând în
prezent la 28/27.
Actul Unic European558, document programatic al statelor membre,
reprezintă un reper în construcţia europeană, măsurile acestuia vizând, în special,
„un spaţiu european fără frontiere”, precum şi modificarea Tratatului C.E.E., în
special în ceea priveşte puterile Comisiei Europene şi ale Parlamentului European,
extinderea competenţelor Comunităţilor şi procedura de luare a deciziilor în cadrul
Consiliului. Prin urmare, atributul esenţial conferit Comisiei în urma adoptării şi
intrării în vigoare a acestuia îl reprezintă dreptul exclusiv de iniţiativă legislativă.
553
Parlamentul European, Despre Parlament, disponibil la adresa http://www.europarl.europa.eu/
aboutparliament/ ro/ 20150201PVL00022/PE-%C8%99i-tratatele, accesat la 2 februarie 2017.
554
Art. 7 din Tratatul de la Paris.
555
aboutparliament/ro/20150201PVL00022/PE-%C8%99i-tratatele, accesat la 2 februarie 2017.
556
Ibidem.
557
Art. 9 din Tratul de Fuziune, 1965.
558
Actul Unic European a fost semnat în 1986 la Luxembourg şi ulterior la Haga, şi a intrat în
vigoare în anul 1987.
276
Considera˛ii generale
Comisia Europeană, independentă din punct de vedere politic, este

organismul executiv al Uniunii Europene, cu sediul la Bruxelles, având
reprezentanţe în cele 28/27 de state membre şi 139 de delegaţii în lume. Aceasta
reprezintă interesele constructului european în ansamblul său, nu pe cele ale
vreunui stat membru. Termenul de Comisie este bivalent, înţelegându-se atât
instituţia în sine, cu cei cca 34.000 de funcţionari, cât şi Colegiul comisarilor,
format din 28/27 de membri, câte unul pentru fiecare stat membru. Mandatul de
reprezentare al comisarilor este pe o perioadă de cinci ani.559 Actual preşedinte al
Comisiei Europene este luxembourghezul Jean-Claude Juncker, numele acestuia
fiind preluat generic de către Comisie pe durata mandatului său (Comisia Barroso,
Comisia Prodi, Comisia Delors).
Alături de Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene, Comisia
Europeană este promotoarea interesului comun al cetăţenilor europeni. Prin
urmare, trăsăturile definitorii şi funcţiile Comisiei Europene o particularizează în
raport cu celelalte instituţii, conferindu-i un statut special prin faptul că: deţine
iniţiativă legislativă, activitatea sa are caracter permanent, îşi asumă poziţia de
gardian al tratatelor, beneficiază de putere de decizie şi competenţe de
reprezentare. În plus, se caracterizează ca o instituţie supranaţională, în cadrul
căreia, răspunderea comisarilor este o răspundere colegială. 560
Fidelă crezului că multilingvismul este benefic Europei, Comisia dispune de
unul dintre cele mai mari servicii de traducere din lume, cca 3000 de
traducători⁄interpreţi. Cu toate acestea, limbile interne de lucru ale Comisiei sunt
engleza, franceza şi germana.
Preşedintele Comisiei Europene este una din figurile cele mai mediatizate
din cadrul Uniunii Europene. Tratatul Uniunii Europene561, reglementează
modalitate de alegere a acestuia şi a membrilor Comisiei. Membrii Comisiei sunt
aleşi dintre personalităţile care „prezintă toate garanţiile de independenţă, pe baza
competenţei lor generale şi a angajamentului lor faţă de ideea europeană”562. Pentru
evitarea oricărui posibil conflict de interese, în timpul şi după terminarea
mandatului de comisar, în 1999, a fost instituit Codulde Conduită al Comisarilor563 –
cea mai recentă revizuire a acestuia având loc în 2011. Pe perioada mandatului,
comisarii nu pot să desfăşoare alte activităţi, fie că sunt remunerate sau nu.564
559
În urma tratatului de la Maastricht, perioada de mandat pentru comisari a fost stabilită la 5 ani.
560
Art. 17⁄8 din TUE.
561
aboutparliament/ro/20150201PVL00022/PE-%C8%99i-tratatele, accesat la 2 februarie 2017.
562
Art. 17 din TUE.
563
Uniunea Europeană – site oficial, Ethics and integrity for EU Commissioners, disponibil la
adresa [http://ec.europa.eu/transparency/ethics-for-commissioners/pdf/3-2011-2904-ro-f1-1.pdf], accesat la
data de 5 februarie 2017.
564
Art. 245 din TFUE.
277
Ţinând seama de alegerile pentru Parlamentul European şi după ce a procedat la
consultările necesare, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune
Parlamentului European un candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei. Acest
candidat este ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor care îl compun.
În cazul în care acest candidat nu întruneşte majoritatea, Consiliul European, hotărând
cu majoritate calificată, propune, în termen de o lună, un nou candidat, care este ales de
Parlamentul European în conformitate cu aceeaşi procedură.
Consiliul, de comun acord cu preşedintele ales, adoptă lista celorlalte
personalităţi pe care le propune pentru a fi numite membri ai Comisiei. Alegerea
acestora se efectuează, pe baza sugestiilor făcute de guvernele statelor membre.565
De menţionat faptul că Parlamentul deţine dreptul de veto cu privire la investirea
Comisiei, şi tot Parlamentului trebuie să i se prezinte periodic rapoarte, cele mai
mediatizate fiind Raportul de sintezăanual şi Raportul privind execuţia bugetară.
Diferitele tratate care au reglementat atât CEE cât şi Uniunea Europeană,
i-au conferit Comisiei puteri din ce în ce mai mari şi mai puternice şi adesea o
poziţionează în conflict cu guvernele ţărilor membre. La ora actuală, Comisia
asumă patru funcţii principale cu implicaţii directe în viaţa cetăţenilor Europei.
Aceste funcţii o statuează ca pilon principal în triunghiul instituţional Comisia–
Parlamentul–Consiliul UE.
• funcţia legislativă566 – propune noi acte legislative în domeniile ei de
competenţă;
• funcţia executivă567 – pune în aplicare actele legislative adoptate de către
Parlament şi Consiliul; gestionează politicile UE şi alocă fondurile europene;
• funcţia de reprezentare568 – reprezintă UE pe scena internaţională;
• funcţia de control a aplicării dreptului comunitar569 – garantează
respectarea legislaţiei UE, având în Curtea de Justiţie a Uniunii Europene un
partener de încredere în vederea respectării acesteia.
Comisia este compusă din Colegiul Comisarilor, care numără 28 de membri,
din care fac parte preşedintele şi vicepreşedinţii. Aceştia din urmă sunt în număr de
7 (5 vicepreşedinţi, un prim-vicepreşedinte şi Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate). Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate deţine un dublu rol: prezidează
reuniunile Consiliului Afaceri Externe şi este în acelaşi timp vicepreşedinte al
Comisiei Europene. Cei 20 de comisari coordonează politica Comisiei în timpul
mandatului lor, fiecărui comisar atribuindu-i-se de către preşedinte responsa-
bilitatea unei politici europene. Fiecare comisar îşi numeşte un cabinet pe care îl
565
Uniunea Europeană – site oficial, Tratatul privind Uniunea Europeană, disponibil la
adresa http://eur-lex.europa.eu/resource.html?uri=cellar:2bf140bf-a3f8-4ab2-b506-fd71826e6da6.0001.02/
DOC_1&format=PDF, accesat la 5 februarie 2017.
566
Art. 17 din TUE.
567
Art. 291 din TFUE.
568
Art. 207 şi 218 din TFUE.
569
Art. 258 din TFUE.
278
are în subordine. Membrii cabinetului provin din personalul din cadrul Comisiei,
din persoane externe, delegate de către administraţiile naţionale sau din sectorul
particular570. Comisarii se întâlnesc în şedinţe de lucru o dată pe săptămână (în
zilele de miercuri) la Bruxelles, publicul neavând acces la dezbateri, rezoluţiile
fiind transmise în cadrul conferinţelor de presă din ziua următoare.
Preşedintele Comisiei defineşte liniile directoare ale politicilor, încredinţează
portofoliile comisarilor şi poate să modifice atribuţiile şi/sau structura
portofoliilor.571 În cadrul mandatului, preşedintele îşi propune un plan strategic.
Actualul plan Juncker are în vedere realizarea a zece obiective/puncte. Acestea fac
referire la: un nou impuls pentru locuri de muncă, creştere şi investiţii; o piaţă
digitală unică; o Uniune a Energiei solidă cu o viziune asupra politicilor de
schimbare climatică; o piaţă internă mai corectă şi de substanţă, cu o bază
industrială puternică; o Uniune monetară şi economică de substanţă şi mai corectă;
un acord de liber schimb cu Statele Unite ale Americii care să fie rezonabil şi
echilibrat; o zonă de justiţie şi drepturi fundamentate bazată pe încredere reciprocă;
o nouă politică în domeniul migraţiei; un actor global mai puternic; o Uniune a
schimbării democratice.572
Preşedintele Jean Claude Juncker a fost investit de către Parlamentul
european în 22 septembrie 2014 pentru un mandat de 5 ani. Comisia Juncker, care
îşi desfăşoară activitatea pentru perioada 2014–2019, are în componenţă573:
– Prim-vicepreşedinte Frans Timmermans – o mai bună legiferare, relaţii
interinstituţionale, statul de drept şi Carta drepturilor fundamentale;
– Înalt Reprezentant Federica Mogherini – Înalt Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe şi politica de securitate şi vicepreşedinte al Comisiei;
– Vicepreşedinte Andrus Ansip – Piaţă unică digitală
– Vicepreşedinte Maroš Šefčovič – Uniunea energiei;
– Vicepreşedinte Valdis Dombrovskis – Vicepreşedinte, comisar
responsabil pentru moneda euro şi dialogul social, precum şi pentru stabilitatea
financiară, serviciile financiare şi uniunea pieţelor de capital;
– Vicepreşedinte Jyrki Katainen – Locuri de muncă, creştere, investiţii şi
competitivitate;
– Vicepreşedinte Kristlina Georgieva (2014–2016) – Buget şi resurse
umane; atribuţiile acesteia au fost transferate comisarului Oettinger
– Comisar Günther Oettinger – Buget şi resurse umane;
– Comisar Johannes Hahn – Politica europeană de vecinătate şi negocieri în
vederea extinderii;
570
Uniunea Europeană – site oficial, Comisarii. Conducerea politică a Comisiei Europene,
disponibil la adresa https://ec.europa.eu/commission/commissioners/2014-2019_ro, accesat la
7 februarie 2017.
571
572
Comisia Europeană, Comisia şi priorităţile sale, disponibil la adresa http://ec.europa.eu/index_ro.htm,
573
Comisia Europeană, Comisia şi priorităţile sale, disponibil la adresa [http://ec.europa.eu/
index_ro.htm], accesat la data de 5 februarie 2017.
279
– Comisar Cecilia Malmström – Comerţ;
– Comisar Neven Mimica – Cooperare internaţională şi dezvoltare;
– Comisar Miguel Arias Cañete – Politici climatice şi energie;
– Comisar Karmenu Vella – Mediu, afaceri maritime şi pescuit;
– Comisar Vytenis Andriukaitis – Sănătate şi siguranţă alimentară;
– Comisar Dimitris Avramopoulos – Migraţie, afaceri interne şi cetăţenie;
– Comisar Marianne Thyssen – Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale,
competenţe şi mobilitatea forţei de muncă;
– Comisar Pierre Moscovici – Afaceri economice şi financiare, impozitare
şi vamă;
– Comisar Christos Stylianides – Ajutor umanitar şi gestionarea crizelor;
– Comisar Phil Hogan – Agricultură şi dezvoltare rurală;
– Comisar Violeta Bulc – Transporturi;
– Comisar Elżbieta Bieńkowska – Piaţă internă, industrie, antreprenoriat şi
IMM-uri;
– Comisar Vĕra Jourová – Justiţie, consumatori şi egalitate de gen;
– Comisar Tibor Navracsics – Educaţie, cultură, tineret şi sport;
– Comisar Corina Creţu – Politică regională;
– Comisar Margrethe Vestager – Concurenţă;
– Comisar Carlos Moedas – Cercetare, ştiinţă şi inovare;
– Comisar Julian King – Uniunea Securităţii.
Comisarul englez Jonathan Hill, deţinător al portofoliului privind stabilitatea
financiară, serviciile financiare şi uniunea pieţelor de capital şi-a prezentat demisia
în 15 iulie 2016. Atribuţiile acestuia au fost preluate de către vicepreşedintele
Dombrovskis.
Lista preşedinţilor Comisiei Europene din 1958 şi până în prezent:

Franco Maria Malfatti, 01.07.1970 – 21.03.1972;
Sicco Leendert Mansholt, 22.03.1972 – 05.01.1973;
François-Xavier Walter Hallstein, 10.01.1958 – 06.07.1967;
Jean Rey, 07.07.1967 – 30.06.1970;
Franco Maria Ortoli, 06.01.1973 – 05.01.1977;
Roy Jenkins, 06.01.1977 – 05.01.1981;
Gaston Thorn, 06.01.1981 – 05.01.1985;
Jacques Delors, 06.01.1985 – 22.01.1995;
Jacques Santer, 23.01.1995 – 15.03.1999;
Manuel Marín, 16.03.1999 – 15.09.1999;
Romano Prodi, 16.09.1999 – 21.11.2004;
José Manuel Barroso, 22.11.2004 – 31.10.2014;
Jean-Claude Juncker, 01.11.2014 – …
Personalul Comisiei îşi desfăşoară activitatea în departamente de politici,

departamente de servicii şi agenţii executive. Sunt organizate 31 de departamente
280
de politici (direcţii generale). Acestea sunt responsabile pentru domeniile de
politică – mai exact, elaborează, implementează şi gestionează politicile, reglementările
şi programele de finanţare ale UE574. Departamentele de servicii, în număr de 16, se
ocupă de aspectele administrative, iar cele şase agenţii executive gestionează
programele Comisiei. Fiecare departament este responsabil de un anumit domeniu
de politică, sub conducerea unui director general, subordonat comisarului de resort.
Numărul membrilor din cadrul departamentelor variază în funcţie de domeniul de
activitate al acestora, iar structura de organizare este una dinamică. Un rol aparte în
cadrul departamentelor de servicii îl deţine Secretariatul General, organism care
prezintă responsabilităţi interne şi externe. Printre cele mai uzitate se regăsesc:
asistă preşedintele în îndeplinirea atribuţiilor sale şi asigură sprijin administrativ
pentru Colegiul comisarilor, pregăteşte Comisia pentru negocierile tratatelor, preia
dosarele de politică complexe, controversate sau sensibile şi îşi asumă
competenţele noi, asigură un flux de lucru intern eficient, o desfăşurare facilă a
procesului de luare a deciziilor, dar şi bune relaţii cu celelalte instituţii europene.
Departamentele de politici (DG-uri) ale Comisiei sunt:
1. Afaceri Economice şi Financiare 17. Justiţie şi Consumatori (JUST);
(ECFIN)
2. Afaceri Maritime şi Pescuit (MARE) 18. Mediu (ENV);
3. Agricultură şi Dezvoltare Rurală 19. Migraţie şi Afaceri Interne
(AGRI) (HOME);
4. Buget (BUDG) 20. Mobilitate şi Transporturi
(MOVE);
5. Centrul Comun de Cercetare (JRC) 21. Ocuparea Forţei de Muncă,
Afaceri Sociale şi Incluziune
(EMPL);
6. Cercetare şi Inovare (RTD) 22. Piaţă Internă, Industrie,
Antreprenoriat şi IMM-uri
(GROW);
7. Comerţ (TRADE) 23. Politica Europeană de vecinătate şi
negocierile privind extinderea
(NEAR);
8. Comunicare (COMM); 24. Politica Regională şi Urbană
(REGIO);
9. Concurenţă (COMP); 25. Politici Climatice (CLIMA)
10. Cooperare Internaţională şi Dezvoltare 26. Protecţie Civilă şi Operaţiuni
(DEVCO); Umanitare Europene (ECHO);
11. Educaţie, Tineret, Sport şi Cultură 27. Resurse Umane şi Securitate (HR);
(EAC);
574
Comisia Europeană, Cum este organizată Comisia, disponibil la adresa
https://ec.europa.eu/info/about-european-union/organisational-structure/how-commission-organised_ro,
281
12. Energie (ENER); 28. Reţele de Comunicare, Conţinut şi
Tehnologie (CNECT);
13. Eurostat, Statistici europene (ESTAT); 29. Sănătate şi Siguranţă Alimentară
(SANTE);
14. Impozitare şi Uniune Vamală 30. Stabilitate Financiară, Servicii
(TAXUD); Financiare şi Uniunea Pieţelor de
Capital (FISMA);
15. Informatică (DIGIT); 31. Traduceri (DGT);
16. Interpretare (SCIC);
Alături de acestea în cadrul Comisiei funcţionează şi Departamentele de

servicii:
1. Administrarea şi plata drepturilor 8. Oficiul pentru Infrastructură şi

individuale (PMO) Logistică-Bruxelles (OIB)
2. Biblioteca şi Centrul de Resurse 9. Oficiul pentru Infrastructură şi
Electronice Logistică-Luxembourg (OIL)
3. Centrul European de Strategie 10. Oficiul pentru Publicaţii (OP);
Politică (CESP); 11. Responsabilul cu protecţia datelor
4. Grupul de Lucru pentru Pregătirea din cadrul Comisiei Europene;
şi Conducerea Negocierilor cu 12. Secretariatul-General (SG);
Regatul Unit în temeiul art 50 din 13. Serviciul Arhive Istorice
TUE 14. Serviciul de audit intern (IAS);
5. Instrumente de Politică Externă 15. Serviciul de sprijin pentru reforme
(FPI); structurale (SRSS);
6. Oficiul European de Luptă 16. Serviciul juridic (SJ);
Antifraudă (OLAF);
7. Oficiul European pentru Selecţia
Personalului (EPSO)
Agenţiile executive s-au redus şi s-au conturat, domeniile de activitate fac

referire la:
1. Agenţia Executivă pentru Consumatori, Sănătate, Agricultură şi Alimente
2. Agenţia Executivă pentru Educaţie, Audiovizual şi Cultură
3. Agenţia Executivă a Consiliului European pentru Cercetare
4. Agenţia executivă pentru Cercetare
5. Agenţia Executivă pentru Inovare şi Reţele
6. Agenţia Executivă pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii.
Un aspect extrem de important în cadrul Comisiei îl reprezintă încetarea

mandatului comisarilor. Acesta poate să aibă loc în una din următoarele situaţii: la
expirarea perioadei pentru care au fost numiţi – mandat de cinci ani care poate fi
282
reînnoit; prin deces; prin demisie individuală sau în bloc. Singurele instituţii
europene care pot demite comisari sunt: Parlamentul575, care ii poate demite în
bloc, prin adoptarea de moţiuni de cenzură, şi Curtea Europeană de Justiţie,576 care
îi poate demite individual. Preşedintele Comisie poate să revoce mandatul unui
comisar, după aprobarea Colegiului.
Încurajarea dezbaterilor la nivel european pe o anumită temă de reflecţie este
susţinută de către Comisia Europeană prin documentele pe care le publică,
cunoscute sub numele de cărţile verzi. Acestea se pot concretiza în propuneri
legislative, prezentate sub forma de cărţi albe. În situaţia în care Consiliul Uniunii
Europene aprobă o Carte albă, acest fapt poate conduce la un program de acţiuni al
Uniunii în domeniul respectiv.
Cu o istorie de mai bine de 60 de ani, Comisia Europeană s-a restructurat
substanţial, ajungând să îşi câştige până în prezent câteva caracteristici definitorii,
extrem de importante: independentă, supranaţională, gardian al tratatelor,
negociatoare a tratatelor cu actori externi, iniţiatoare legislativă. Identificată adesea
cu Uniunea Europeană, definită ca eurocrată, Comisia reprezintă instituţia stindard
a acesteia, instituţia în care fondatorii construcţiei europene au crezut cel mai mult,
şi de succesul ei depinzând adesea construcţia europeană.
*
* *
În loc de concluzie, am atenţiona asupra textului şi îndemnului de mai jos:

Orice cetăţean al Uniunii Europene poate lansa o iniţiativă cetăţenească
europeană, înainta o plângere oficială sau lua parte la consultări publice organizate
de Comisie.
Consiliul Uniunii Europene
Consiliul Uniunii Europene, cunoscut informal şi sub denumirea de Consiliu

de Miniştri, face parte din trioul instituţional de luare a deciziilor, alături de
Comisia Europeană şi Parlamentul European, fiind un factor decizional esenţial în
cadrul Uniunii Europene.
Din punct de vedere al evoluţiei istorice, Consiliul a cunoscut mai multe
denumiri: Consiliul Special al Miniştrilor577 – 1952 – ce îşi exercita atribuţiunile în
cadrul Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului; Consiliul Comunităţii
Economice Europene şi Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomice, în urma
Tratatelor de la Roma din 1957. Tratatul de Fuziune din 1965, contopeşte cele trei
structuri într-un singur organism numit Consiliu578. Denumirea de Consiliul Uniunii
575
Art. 234 din TFUE.
576
Art. 247 din TFUE.
577
Art. 7 din Tratatul de la Paris, 1951.
578
Art. 1 din Tratatul de Fuziune, 1965.
283
Europene intră în vigoare odată cu semnarea Tratatul de la Maastricht din 1992, însă,
prin Tratatul de la Lisabona din 2007 se revine asupra denumirii, la ora actuală, această
instituţie a Uniunii Europene fiind denumită Consiliu. 579
Consiliul reprezintă guvernele statelor membre ale Uniunii Europene.

Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat
membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă şi
să exercite dreptul de vot.580 Prin urmare, Consiliul este vocea statelor membre,
instituţia ce reprezintă interesele acestora. Consiliul nu trebuie confundat cu
Consiliul European, care reuneşte şefii de stat şi de guvern ai statelor membre UE,
alături de preşedintele Comisiei Europene, sau cu Consiliul Europei, care este un
organism internaţional în afara Uniunii Europene. Consiliul Europei se află în
relaţie directă cu constructul european, calitatea de membru al unui stat în Consiliul
Europei fiind o condiţie obligatorie pentru a adera la Uniunea Europeană.
În funcţie de tema discutată, miniştrii de resort din fiecare stat membru
participă la reuniuni fără dată fixă, care au loc la Bruxelles, unde se află şi sediul
instituţiei. O caracteristică importantă este aceea că în cadrul Consiliului nu există
membri permanenţi, în sensul că mandatul lor de prezenţă este dat de portofoliul pe
care îl ocupă la momentul respectiv. În urma deciziilor luate în cadrul Consiliului,
miniştrilor le revine sarcina de a angaja guvernele pe care le reprezintă în vederea
îndeplinirii acestora. Împreună cu Parlamentul European, Consiliul este principalul
organism cu putere decizională581.
Consiliul răspunde de coordonarea generală a activităţilor Uniunii Europene.
Astfel, principalele atribuţii ale Consiliului au acţiune directă într-o plajă de
domenii care variază de la legislaţie la politică de securitate, de la acorduri
internaţionale la buget şi politici economice, financiare, educaţionale, de sănătate,
de mediu, de agricultură etc.
• Negociază şi adoptă legislaţia UE582, împreună cu Parlamentul European,
pe baza propunerilor înaintate de Comisia Europeană;
• Coordonează politicile ţărilor UE583;
• Elaborează politica externă şi de securitate comună şi adoptă deciziile
necesare pentru definirea şi punerea în aplicare a acesteia, pe baza
orientărilor generale şi a liniilor strategice definite de Consiliul European584;
579
Art. 13 din TUE.
580
Art. 16/2 din TUE.
581
Uniunea Europeană – site oficial, Council of the European Union, disponibil la adresa
https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/council-eu_ro, accesat la 14 decembrie 2016.
582
583
Ibidem.
584
284
• Încheie acorduri între UE şi alte ţări sau organizaţii internaţionale585;
• Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o
procedură legislativă specială, adoptă bugetul anual al Uniunii586.
Chiar dacă funcţionează ca o entitate juridică unică, Consiliul este
fragmentat, fiind organizat în 10 formaţiuni diferite în funcţie de subiectul dezbătut
în cadrul fiecărei întrevederi. Acestea sunt:
• Afaceri Economice şi Financiare;
• Afaceri Externe;
• Afaceri Generale;
• Agricultură şi Pescuit;
• Competitivitate;
• Educaţie, Tineret, Cultură şi Sport;
• Justiţie şi Afaceri Interne;
• Mediu;
• Ocuparea Forţei de Muncă, Politică Socială, Sănătate şi Consumatori;
• Transporturi, Telecomunicaţii şi Energie.
Fiecare dintre aceste entităţi are un rol specific şi o importanţă egală, însă
chiar şi aşa, formaţiunea Afaceri Generale are un domeniu de competenţă special şi
deţine un rol special de coordonare şi organizare a aspectelor instituţionale,
administrative şi orizontale. Consiliul Afaceri Generale asigură coerenţa lucrărilor
diferitelor formaţiuni ale Consiliului. Acesta pregăteşte reuniunile Consiliului
European şi urmăreşte aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare
cu preşedintele Consiliului European şi cu Comisia.587
Un aspect important de menţionat în ceea ce priveşte existenţa celor
10 formaţiuni este acela că oricare dintre acestea poate adopta un act din domeniul
de competenţă al altei formaţiuni. Astfel, oricare ar fi actul legislativ adoptat de
Consiliu, formaţiunea nu este menţionată nicăieri588.
În cadrul Consiliului, fiecare stat membru deţine preşedenţia prin rotaţie pe o
perioadă de şase luni. Statele membre care deţin preşedinţia lucrează împreună în
grupuri de trei denumite trio-uri. Trio-ul stabileşte obiective pe termen lung şi
pregăteşte o agendă comună care abordează aspecte majore pe o perioadă de
18 luni. Fiecare ţară membră îşi pregăteşte propriul program pentru şase luni. La
ora actuală trio-ul este format din Ţările de Jos, Slovacia şi Malta.
Un tablou al Preşedinţiilor Uniunii Europene până în 2020589 arată, în
succesiune, astfel:
585
Art. 207 şi 218 din TFUE.
586
Art. 314 din TFUE.
587
588
Consiliul Uniunii Europene, Formaţiunile Consiliului, disponibil la adresa
http://www.consilium.europa.eu/ro/council-eu/configurations/, accesat la 14 decembrie 2016.
589
Consiliul Uniunii Europene, Preşedinţia Consiliului UE, disponibil la adresa
http://www.consilium.europa.eu/ro/council-eu/presidency-council-eu/, accesat la 14 decembrie 2016.
285
1. Malta: ianuarie–iunie 2017
2. Estonia: iulie–decembrie 2017
3. Bulgaria: ianuarie–iunie 2018
4. Austria: iulie–decembrie 2018
5. România: ianuarie–iunie 2019
6. Finlanda: iulie–decembrie 2019
7. Croaţia: ianuarie–iunie 2020
8. Germania: iulie–decembrie 2020
Cele două misiuni ale fiecărei preşedinţii sunt: planificarea şi conducerea
reuniunilor din cadrul Consiliului şi al grupurilor sale de pregătire şi reprezentarea
Consiliului în relaţiile cu celelalte instituţii ale UE.
La reuniunile Consiliului participanţii sunt miniştrii sau secretarii de stat ai
fiecărui stat membru UE şi comisarii europeni responsabili de domeniile propuse
dezbaterii.
Miniştrii de resort ai ţării care deţine preşedinţia prezidează reuniunile celor
10 formaţiuni, excepţie făcând Consiliul Afaceri Externe, care este întotdeauna
prezidat de aceeaşi persoană – Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi
Politică de Securitate, la ora actuală, funcţia fiind deţinută de către Federica
Mogherini. Înaltul Reprezentant conduce politica externă şi de securitate comună a
Uniunii. Acesta contribuie prin propuneri la elaborarea acestei politici şi o aduce la
îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului. Acesta acţionează în mod
similar şi în ceea ce priveşte politica de securitate şi apărare comună.590 Înaltul
Reprezentant prezidează Consiliul Afaceri Externe.591
Revenind la activitatea Consiliului, menţionăm că acesta are la dispoziţie trei
modalităţi de a decide în funcţie de problematica pusă în discuţie:
• prin majoritate simplă dacă cel puţin 15 membri votează pentru; aceasta
este uzitată în special pentru aspecte non-legislative (ex: adoptarea regulamentului
de procedură, solicitarea de realizare a unor studii de către Comisie);
• prin majoritate calificată dacă sunt îndeplinite două condiţii: 55% dintre
statele membre votează pentru (16 din 28 de ţări) şi propunerea este sprijinită de un
număr de state membre care reprezintă cel puţin 65% din totalul populaţiei UE;592
majoritatea calificată reprezintă modalitatea cea mai uzitată de decizie în cadrul
Consiliului, ea fiind cuantificată într-un procent de 80% din cazuri.593 (ex: decizii
cu privire la politica educaţională, sănătate, mediu, politici economice, politici
monetare etc.);
• unanimitate (ex: decizii cu privire la politica externă şi de securitate
comună, decizii de ordin constituţional-revizuirea tratatelor).
590
591
592
Art. 16/4 din TUE.
593
Consiliul Uniunii Europene, Sistemul de vot, disponibil la adresa
[http://www.consilium.europa.eu/ro/council-eu/voting-system/], accesat la data de 18 decembrie 2016.
286
Voturile în Consiliu sunt reprezentate astfel: Germania, Franţa, Italia, Marea
Britanie au 29 voturi, Spania, Polonia – 27 voturi, România – 14 voturi, Ţările de
Jos – 13, Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria, Portugalia – 12 voturi, Austria,
Finlanda, Suedia – 10, Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda, Croaţia –
7 voturi, Cipru, Estonia, Letonia, Luxembourg, Slovenia – 4 voturi şi Malta 3 voturi.
Consiliul este sprijinit de Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai
guvernelor statelor membre pe lângă Uniunea Europeană594 şi de peste 150 de
grupuri de lucru şi comitete foarte specializate, cunoscute sub denumirea de
grupuri de pregătire ale Consiliului. Acestea sunt împărţite în două categorii:
comitete instituite de tratate, prin decizii interguvernamentale sau printr-un act al
Consiliului (majoritatea sunt permanente şi au un preşedinte numit sau ales) şi
comitete şi grupuri de lucru instituite de COREPER (tratează chestiuni foarte
specifice şi sunt prezidate de un delegat din ţara care asigură preşedinţia prin
rotaţie).595
Cele două configuraţii ale COREPER (COREPER I şi COREPER II) se
reunesc în fiecare saptămână, cu scopul de a pregăti lucrările formaţiunilor din
Consiliul. COREPERUL nu are drept de decizie.
Lucrările COREPER I sunt pregătite de „Grupul Mertens” COREPER I este
compus din reprezentanţii permanenţi adjuncţi ai fiecărei ţări şi pregăteşte lucrările
următoarelor şase formaţiuni ale Consiliului:
• Agricultură şi pescuit;
• Competitivitate;
• Educaţie, Tineret, Cultură şi Sport;
• Ocuparea Forţei de Muncă, Politică Socială, Sănătate şi Consumatori;
• Mediu;
• Transporturi, Telecomunicaţii şi Energie.
Lucrările COREPER II sunt pregătite de „Grupul Antici”. COREPER II este

compus din reprezentanţii permanenţi ai fiecărei ţări, cu rang de ambasadori, şi
pregăteşte lucrările celor patru formaţiuni ale Consiliului:
• Afaceri Economice şi Financiare;
• Afaceri Externe;
• Afaceri Generale;
• Justiţie şi Afaceri Interne.
Miniştrii din statele membre care aparţin zonei euro se întrunesc într-un
organism informal denumit Eurogrup. Principalul obiectiv este acela de a asigura o
coordonare strânsă a politicilor economice între statele membre care fac parte din
594
Art. 240 din TFUE.
595
Consiliul Uniunii Europene, Grupurile de pregătire ale Consiliului, disponibil la adresa
http://www.consilium.europa.eu/ro/council-eu/preparatory-bodies/, accesat la 18 decembrie 2016.
287
zona euro. Eurogrupul se reuneşte de obicei o dată pe lună596. Banca Centrală
Europeană este invitată să participe la aceste reuniuni, care sunt pregătite de
reprezentanţii miniştrilor responsabili cu finanţele statelor membre a căror monedă
este euro, precum şi de reprezentanţii Comisiei. 597
Cu acţiune directă în cadrul cooperării interguvernamentale, cu
responsabilitate primordială în domeniile de politică externă şi de securitate
comună, de justiţie şi afaceri interne, cu poziţie asumată de co-legiuitor alături de
Parlament, cu mandat direct de coordonator al politicilor la nivelul Uniunii
Europene, cu valenţe bugetare, Consiliul Uniunii Europene realizează un echitabil
echilibru instituţional care promovează valorile Uniunii Europene.
*
* *
Consiliul UE negociază şi adoptă, de asemenea, concluzii, rezoluţii,

declaraţii, care nu produc efecte juridice. Scopul acestora este de a exprima o poziţie
politică cu privire la un subiect legat de domeniile de activitate ale UE. Prin urmare,
aceste documente nu au forţă juridică obligatorie, nefiind prevăzute în tratate.
Consiliul European
Consiliul European îşi are debutul în anul 1974 în cadrul Summit-ului de la

Paris prezidat de către preşedintele francez Valéry Giscard d’Estaing, dar întâlniri
ale şefilor de stat au avut loc încă din 1961. Scopul principal al creării acestui
organism european a fost acela „de a soluţiona problemele interne în vederea
realizării unităţii europene şi rezolvarea problemelor externe cu care se confrunta
Europa”598. Prin urmare, rolul primordial pe care l-a avut Consiliul European a fost
acela de a oferi un impuls politic în cadrul comunităţii şi în cooperarea politică.
Însoţiţi de către miniştrii de externe, şefii de stat sau de guvern „urmau să se
întâlnească de trei ori de an sau ori de câte ori era necesar” 599. Prima întâlnire a
Consiliului European a avut loc în martie 1975, la Dublin.
Prin Tratatul de la Lisabona, Consiliului European i se conferă statutul de
instituţie600 a Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că este supus tuturor dispoziţiilor
aplicabile instituţiilor Uniunii Europene. El oferă Uniunii impulsurile necesare
dezvoltării acesteia şi îi defineşte orientările şi priorităţile politice generale. 601
596
Consiliul Uniunii Europene, Istoric, disponibil la adresa http://www.consilium.europa.eu/
ro/history/?taxId=78], accesat la 19 decembrie 2016.
597
Art. 1 din Protocolul nr. 14 din TFUE.
598
Centre Virtuel de la Connaissance de l'Europe, Communiqué final du sommet de Paris
(9 et 10 décembre 1974), disponibil la adresa http://www.cvce.eu/content/publication/1999/1/1/
2acd8532-b271-49ed-bf63-bd8131180d6b/publishable_fr.pdf, accesat la 19 decembrie 2016.
599
Ibidem.
600
Art. 13 din TUE.
601
288
Tot prin tratat s-a pus capăt dreptului miniştrilor de externe să mai participe la
întrunirile Consiliului European, acesta devenind un organism dedicat exclusiv
preşedinţilor şi prim-miniştrilor.
Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor
membre, precum şi din preşedintele său şi preşedintele Comisiei. Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate participă la
lucrările Consiliului European602. Preşedintele Parlamentului European este invitat
să intervină la începutul reuniunii603. Consiliul European nu negociază şi nu adoptă
legislaţia Uniunii Europene, în schimb, adoptă o agendă strategică a domeniilor
prioritare de acţiune pe termen lung, defineşte politica externă de securitate
comună şi desemnează şi numeşte canditaţii la anumite posturi de importanţă
majoră la nivelul UE, cum ar fi Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană.
În 2014, Consiliul European a convenit asupra a cinci domenii prioritare
pentru orientarea activităţii Uniunii Europene. Acestea sunt:
• locuri de muncă, creştere economică şi competitivitate;
• autonomizarea şi protejarea cetăţenilor;
• politici privind energia şi clima;
• libertate, securitate, justiţie;
• UE ca actor mondial puternic.
Ca urmare a Tratatului de la Lisabona, în vederea realizării unei preşedinţii
stabile a Consiliului European, preşedintele este ales de către membrii Consiliului
pe o periodă de doi ani şi jumătate, cu posibilitate de înnoire o singură dată.604
Actual preşedinte este polonezul Donald Tusk, ales în decembrie 2014, fiind
precedat de Herman Van Rompuy, deţinător al unui dublu mandat (decembrie 2009 –
noiembrie 2014). Reuniunile Consiliului European au loc de cel puţin patru ori pe
an, două la Bruxelles, iar alte două în ţările care preiau preşedinţia rotativă pentru
şaseluni. Preşedintele poate solicita reuniuni suplimentare tematice605, dacă acest
fapt se impune. Discuţiile durează de obicei două zile.
Preşedintele Consiliului European deţine următoarele atribuţii:
a) prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European;
b) asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în
cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;
c) acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul
Consiliului European;
602
603
Art. 235⁄2 din TFUE.
604
Art. 15/5 din TUE.
605
Vezi summit-urile privind migraţia, energia din ultimii ani.
289
d) prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a
Consiliului European.606
Consiliul European se pronunţă prin consens, cu excepţia cazului în care
tratatele dispun altfel.607 În cazul în care se ajunge la vot, singurii care pot să îşi
exercite dreptul de a vota sunt şefii de stat sau de guvern. În cazul în care Consiliul
European se pronunţă prin vot, preşedintele acestuia şi preşedintele Comisiei nu
participă la vot.608 (Prin Constituţie, România acordă locul de reprezentare, şefului
statului, respectiv, în acest mandat domnului Klaus Iohannis).
În aceeaşi ordine de idei, în vederea definirii priorităţilor şi a calendarului
construcţiei europene, Consiliul European deţine în cadrul instituţiilor UE o poziţie
cheie privind procedura de suspendare a drepturilor unui stat membru (Consiliul
European, hotărând în unanimitate la propunerea unei treimi din statele membre sau a
Comisiei Europene şi cu aprobarea Parlamentului European, poate să constate existenţa
unei încălcări grave şi persistente a valorilor prevăzute la articolul 2, de către un stat
membru, după ce a invitat acel stat membru să-şi prezinte observaţiile609).
Deşi nu face parte din trioul instituţional, Comisie-Parlament-Consiliu,
Consiliul European dezvoltă relaţii instituţionale cu acestea (ex: Preşedintele
Comisie şi Înaltul Reprezentant participă la reuniunile Consiliului European,
Preşedintele Consiliului European prezintă Parlamentului un raport după fiecare
întrunire). Preşedintele Consiliului European asigură, la nivelul său şi în această
calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă
şi de securitate comună, fără a aduce atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate.610
În cadrul procedurilor de numire în posturi de importanţă majoră la nivelul
UE, Consiliul European răspunde de611:
• alegerea preşedintelui Consiliului European;
• propunerea preşedintelui Comisiei Europene;
• numirea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate;
• numirea oficială a întregului organ colegial al comisarilor;
• numirea Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene (BCE),
inclusiv a preşedintelui BCE.
Consiliului European i s-au atribuit competenţe:
• în problematica de politică externă şi de securitate, el fiind acela care
defineşte orientarea politică a Uniunii. Consiliul European identifică interesele
606
Art 15⁄6 din TUE.
607
Art 15⁄4 din TUE.
608
Art 235⁄1 din TFUE.
609
Art. 7⁄2 din TUE.
610
Art. 15 din TUE.
611
Consiliul European, Rolul Consiliului European în procesul de desemnare şi numire,
disponibil la adresa http://www.consilium.europa.eu/ro/european-council/role-nominations-appointments/,
accesat la 27 decembrie 2016.
290
strategice ale Uniunii, stabileşte obiectivele şi defineşte orientările generale ale
politicii externe şi de securitate comune, inclusiv în ceea ce priveşte chestiunile
având implicaţii în materie de apărare. Acesta adoptă deciziile necesare.612
• în problematica economică a Uniunii şi în cadrul financiar multianual;
semestrul european reprezintă ciclul anual de coordonare al politicilor economice şi
fiscale la nivelul Uniunii Europene. Cu referire directă la acesta, Consiliul
European se întruneşte de două ori pe an, în martie, respectiv iunie, pentru a evalua
situaţia economică din Uniunea Europeană şi pentru a aproba recomandări finale
specifice fiecărei ţări pentru următoarele 12–18 luni.
• în problematica cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală613 în
sensul în care se are în vedere clauza pasarelă, adică posibilitatea pe care o are
Consiliul European de a schimba modalitatea de luare a deciziilor în Consiliu (se
poate vota cu majoritate calificată în loc de unanimitate).
O concluzie se impune şi anume aceea că în noua calitate conferită de
Tratatul de la Lisabona, de instituţie a Uniunii Europene, Consiliul European joacă
un rol esenţial în construcţia europeană, fiind considerat pilonul politic al acesteia,
locul în care statele membre interacţionează la cel mai înalt nivel politic.
Confruntat cu cele mai delicate probleme care au repercursiuni directe asupra
Uniunii, liderii europeni iau decizii în cadrul Consiliul European care pot să devină
puncte de reper în evoluţia constructului european. Decizii politice, conciliere,
orientare şi impuls sunt atributele care definesc Consiliul European.
*
* *
De remarcat faptul că la finalul fiecărei întruniri la nivelul şefilor de stat sau

de guvern sunt adoptate concluzii în care se identifică aspecte ce interesează
Uniunea Europeană şi totodată se propun acţiuni de urmat. Concluziile se adoptă
prin consens între toate statele membre.
Curtea de Justi˛ie a Uniunii Europene
Tratatul de la Paris (1951) menţionează existenţa unei Curţi de Justiţie

formată din şapte judecători numiţi de acord comun de către guvernele statelor
membre, care garantează independenţă şi competenţă.614 Astfel, în 1952, la
Luxembourg, Curtea a fost instalată în mod oficial. Un an mai târziu îşi votează
Propriul regulament de procedură. Denumirea de Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene (CJCE) apare menţionată în urma Tratatului de la Roma 1957 şi deservea
cele trei comunităţi (CECO, CEE şi EURATOM).
Actul Unic European (1987) vine cu o reglementare extrem de importantă în
evoluţia ulterioară a Curţii, şi anume solicitarea către Consiliul de înfiinţare a unei
612
613
Art. 20 din TUE.
614
Art. 32 din Tratatul de la Paris.
291
jurisdicţii de primă instanţă. Prin urmare, în 1988, alături de Curte se înfiinţează
Tribunalul de Primă Instanţă a Comunităţilor Europene.
Tribunalul Funcţiei Publice, reglementat prin Tratatul de la Nisa (2004)
reprezenta a treia jurisdicţie a CJCE.
Deşi când se vorbeşte despre CJUE referirea se face în special la Curtea de
Justiţie, Tratatul de la Lisabona reglementează organizarea Curţii astfel: Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale
specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea
tratatelor.615 Fiecare dintre acestea are o cazuistică proprie.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă o instituţie extrem de

importantă în arhitectura instituţională a Uniunii Europene cu prerogative şi puteri
lărgite, luând în considerare faptul că dreptul Uniunii Europene prevalează asupra
dreptului naţional. Toate statele membre trebuie să pună în aplicare hotărârile
CJUE întrucât acestea au forţă juridică obligatorie616.
Instituţie multilingvă, beneficiind de aportul a peste 1000 de traducători/
interpreţi, CJUE reprezintă o instituţie adesea controversată ale cărei verdicte au dus la
aprecieri sau nemulţumiri din partea celor care au suportat hotărârile acesteia.
CJUE deţine competenţe exclusive în cadrul Uniunii legate de: interpretarea
legislaţiei617 şi respectarea acesteia618, anularea unor acte legislative 619,
reglementarea disputelor între instituţiile UE.620 În prezent CJUE este compusă din
trei instanţe, toate cu sediul la Luxembourg:
• Curtea de Justiţie;
• Tribunalul;
• Tribunalul Funcţiei Publice.
Curtea de Justiţie, nucleul instituţiei, are ca jurisprudenţă soluţionarea
conflictelor dintre instituţiile Uniunii, dintre instituţiile UE şi statele membre, sau dintre
statele membre. Curtea de Justiţie este formată din câte un judecător pentru fiecare stat
membru621. Aceasta este asistată de către avocaţi generali.622 La ora actuală numărul
acestora a crescut la 11.623 Judecătorii şi avocaţii numiţi de comun acord de către
615
Art. 19 din TUE.
616
Art. 280 din TFUE.
617
Art. 267 din TFUE.
618
Protocolul 24 din TFUE.
619
Art. 264 din TFUE.
620
Art. 265 din TFUE.
621
Art. 19 din TUE.
622
Art. 252 din TFUE, La cererea Curţii de Justiţie, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate
mări numărul de avocaţi generali.
623
Declaraţia cu privire la articolul 252 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
referitor la numărul de avocaţi generali ai Curţii de Justiţie : Conferinţa declară că, în cazul în care, în
292
guvernele statelor membre pentru şase ani. Judecătorii şi avocaţii generali care îşi
încheie mandatul pot fi numiţi din nou.624 Statutul CJUE prevede ca la fiecare trei ani
să aibă loc o înlocuire parţială a judecătorilor şi avocaţilor generali. De notat faptul că
judecătorii îşi desemnează preşedintele Curţii de Justiţie pe o perioadă de trei ani, cu
posibilitatea de reînnoire. Rolul acestuia este acela de a prezida lucrările Curţii şi de a
coordona activitatea acesteia. Curtea de Justiţie îşi numeşte şi grefierul,625 care are rolul
de secretar general al instituţiei. Curtea de Justiţie poate judeca în şedinţă plenară,
Marea Cameră – formată din 15 judecători – sau în camere formate din trei sau cinci
judecători. Judecătorii aleg dintre ei pe preşedinţii camerelor. Preşedinţii camerelor de
cinci judecători sunt aleşi pe trei ani. Mandatul acestora poate fi reînnoit o dată.
Preşedinţii camerelor de trei judecători sunt aleşi pentru un an. Marea Cameră este
alcătuită din 13 judecători. Aceasta este prezidată de preşedintele Curţii. Din Marea
Cameră mai fac parte preşedinţii camerelor de cinci judecători şi alţi judecători
desemnaţi în condiţiile prevăzute de regulamentul de procedură.626 Curtea se întruneşte
în şedinţă plenarăîn cazurile speciale prevăzute de Statutul Curţii (printre altele, atunci
când trebuie să pronunţe destituirea Ombudsmanului627 sau să dispună din oficiu
demiterea unui comisar european care nu a respectat obligaţiile ce îi revin628 sau să
dispună destituirea⁄decăderea din drepturi la pensie sau alte avantaje a membrilor Curţii
de Conturi629) şi atunci când apreciază că o cauză prezintă o importanţă excepţională.
Curtea se întruneşte în Marea Camerăla cererea unui stat membru sau a unei instituţii
care este parte într-un proces, precum şi în cauzele deosebit de complexe sau de
importante.630
Tribunalul are rolul de a soluţiona în primă instanţă toate acţiunile directe
introduse de către persoanele fizice si juridice şi statele membre, cu excepţia celor
rezervate Curţii de Justiţie. (se pronunţă asupra acţiunilor în anulare introduse de
persoane fizice, întreprinderi şi, în anumite cazuri, de guvernele UE. În practică,
această instanţă se ocupă în principal cu legislaţia privind concurenţa, ajutorul de
stat, comerţul, agricultură, mărcile comerciale).
Tribunalul cuprinde cel puţin un judecător din fiecare stat membru.631
Numărul de judecători ai Tribunalului se stabileşte prin Statutul Curţii de Justiţie a
conformitate cu articolul 252 primul paragraf din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene,
Curtea de Justiţie solicită ca numărul avocaţilor generali să se majoreze cu trei persoane (unsprezece,
în loc de opt), Consiliul, hotărând în unanimitate, îşi va da acordul cu privire la această majorare. În
acest caz, Conferinţa convine ca Polonia, similar Germaniei, Franţei, Italiei, Spaniei şi Regatului
Unit, să aibă un avocat general permanent şi să nu mai participe la sistemul de rotaţie, iar sistemul
existent de rotaţie va funcţiona prin rotaţia a cinci avocaţi generali, în loc de trei.
624
625
Art. 253 din TFUE.
626
Art. 16 din TFUE.
627
Art. 228⁄2 din TFUE.
628
Art. 245 ŞI 247 din TFUE.
629
Art. 286⁄ 6 din TFUE.
630
Art. 16 din TUE.
631
Art. 19 din TUE.
293
Uniunii Europene. Statutul poate prevedea ca Tribunalul să fie asistat de avocaţi
generali.632 Numărul judecătorilor a fost de 40 în decembrie 2015, 47 din
1 septembrie 2016, iar din 1 septembrie 2019 se preconizează a fi doi judecători pe
stat membru.633 Ca şi membrii Curţii de Justiţie, membrii Tribunalului aleşi dintre
persoanele care oferă depline garanţii de independenţă şi care au capacitatea cerută
pentru exercitarea unor înalte funcţii jurisdicţionale. Aceştia sunt numiţi de comun
acord de către guvernele statelor membre, pentru o perioadă de şase ani. La fiecare
trei ani are loc o înlocuire parţială. Mandatele pot fi reînnoite. Preşedintele
Tribunalului este ales din cadrul judecătorilor pentru trei ani. Mandatul acestuia
poate fi reînnoit. Tribunalul îşi numeşte grefierul şi îi stabileşte statutul,634
judecătorii neputând exercita nici o funcţie politică sau administrativă pe durata
mandatului lor. Tribunalul se întruneşte în camere compuse din trei sau din cinci
judecători. Judecătorii aleg dintre ei pe preşedinţii camerelor. Preşedinţii camerelor
de cinci judecători sunt aleşi pe trei ani. Mandatul acestora poate fi reînnoit o dată.
Regulamentul de procedură stabileşte compunerea camerelor şi repartizarea
cauzelor către acestea. În anumite cazuri, stabilite de regulamentul de procedură,
Tribunalul se poate întruni în şedinţă plenară sau cu judecător unic.635
Tribunalul Funcţiei Publice soluţionează cauzele între instituţiile UE şi
funcţionarii acestora, activitatea acestuia fiind desfăşurată de şapte judecători pe un
mandat de şase ani cu posibiltate de reînnoire.636 Articolul 3 din aceeaşi anexă
mentionează modalitatea de alegere a acestora, fiind diferită de cea de alegere din
CJ sau de la Tribunal: judecătorii sunt numiţi de către Consiliu, după consultarea în
prealabil al unui Comitet, ţinându-se cont de criteriul geografic şi de o reprezentare
cât mai extinsă posibil a sistemelor juridice naţionale. Comitetul în cauză este
alcătuit din şapte personalităţi din domeniu, foşti membri ai Curţii de Justiţie sau ai
Tribunalului. 637
Judecătorii aleg dintre ei preşedintele Tribunalului Funcţiei Publice pentru
un mandat de trei ani. Preşedintele poate fi reales. Tribunalul Funcţiei Publice
judecă în camere formate din trei judecători. În anumite cazuri prevăzute de
regulamentul său de procedură, cauzele pot fi judecate în şedinţă plenară, în cameră
alcătuită din cinci judecători sau de un judecător unic. Preşedintele Tribunalului
Funcţiei Publice prezidează plenul şi camera formată din cinci judecători.638
Tribunalul Funcţiei Publice numeşte grefierul şi stabileşte statutul acestuia. 639
632
Art 254 din TFUE.
633
http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=OJ:L:2016:247:FULL.
634
Art. 254 din TFUE.
635
Art. 50 din TFUE.
636
Art. 2 din Anexa 1 TFUE, La cererea Curţii de Justiţie, Consiliul, hotărând cu majoritate
calificată, poate să mărească numărul de judecători.
637
Art. 3⁄3 din Anexa 1 la TFUE.
638
Art. 4 din Anexa 1 la TFUE.
639
Art. 6 din Anexa 1 LA TFUE
294
Veritabil organism judiciar supranaţional, independent faţă de interese
statelor membre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene veghează asupra aplicării
dreptului comunitar în toate statele membre, evitând acordarea de soluţii diferite în
cauze similare. Deţinând puteri sporite în urma Tratatului de la Lisabona, CJUE
şi-a lărgit aria de competenţe şi în materie de libertăţi, securitate şi justiţie fiind azi
un factor decident şi în problematica vizelor, azilului, circulaţiei persoanelor etc.
*
* *
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) nu trebuie confundată

cu Curtea Europeană de Justiţie pentru Drepturile Omului (CEDO) cu sediul
la Strasbourg – care este o instituţie a Consiliului Europei – şi nici cu Curtea
Internaţională de Justiţie, care este o instanţă internaţională, principalul organ
jurisdicţional al Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu sediul la Haga.
295
PARLAMENTUL EUROPEAN,
O DIMENSIUNE COMUNITAR√*
HORAfiIU DAN
Reprezentarea cetăţenilor a fost una din principalele idei din retorica politică,
indiferent de epocă, filosofie sau ideologie guvernantă640. Parlamentul sau Adunarea
reprezentativă şi-a creat legitimitate în viaţa publică europeană, o dată cu apariţia
constituţionalismului şi „principiului separaţiei puterilor în stat”641. Daca prima
formă post-antică parlamentară apărea în Islanda în secolul al IX-lea, totuşi
Adunările Reprezentative engleze s-au impus în mentalul colectiv al istoriei recente.
Parlamentul a fost definit ca fiind reprezentarea poporului642 în statele
democratice ale cărui principale atribuţii sunt: exercitarea puterii legislative,
dreptul de vot al bugetului, controlul Guvernului643. Această definiţie scurtă
caracterizează formula funcţionalistă de definire a Parlamentului. În analiza pe care
v-o propunem vom porni de la această accepţiune funcţionalistă a Parlamentului
specifică mai ales sistemului de drept german 644.
Parlamentarismul a fost definit ca fiind o concepţie politică potrivit căreia
poporul îşi exercită guvernarea prin reprezentanţii săi trimişi în Parlament.
Parlamentarismul este un sistem de guvernământ în care guvernul ca organ
executiv este subordonat şi responsabil unei adunări reprezentative alese de către
popor şi alcătuită din reprezentanţii săi645.
Parlamentul European, parte a unui proces sui-generis

Parlamentul European este una dintre instituţiile fundamentale ale Uniunii
Europene. Pentru a se ajunge însă la poziţia de astăzi a Parlamentului European în
ecuaţia integraţionistă, au fost redactate studii, analize, s-au realizat sondaje de
opinie, s-au făcut presiuni politice. Dacă acum 50 de ani ne imaginam Uniunea
* Textul este o ediţie revizuită la cel din volumul N. Păun, A.C. Păun, G. Ciceo, R. Albu-
Comănescu, Finalitatea Europei, ed. a II-a, Cluj-Napoca, EFES, 2007, pp. 109–139
640
A se vedea „noţiunea de guvernare” în Michel Senellart, Artele Guvernării, Bucureşti,
Editura Meridiane, 1998, pp. 15–32.
641
O antologie comentată a gândirii politice moderne în Adrian-Paul Iliescu, Emanuel-Mihail
Socaciu, Fundamentele gîndirii politice moderne, Iaşi, Ed. Polirom, 1999.
642
În forma germană reţinem reprezentarea poporului, iar în forma franceză reţinem „naţiunea”.
643
A se vedea „Parlament” în Schubert/Klein, Das Politiklexicon, Bonn, Dietz, 1997, p. 207.
644
Pentru a se urmări sistemul german Hermann Avenarius, Die Rechtsordnung der
Bundesrepublik Deutschland, Bundeszentrale fuer politische Bildung, Bonn, 2001, pp. 13–63.
645
A se vedea Pierre Lalumiere, Andre Demichel, Les regimes parlamentaires europeens, Paris,
Presses Universitaires de France, 1966, p. 2 citat de Ion Deleanu, Teoria şi practica regimului
parlamentar burghez, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1978, p. 14.
296
Europeană sub forma cooperării trans-frontaliere, astăzi putem vorbi că asistăm la
construcţia unei adevărate structuri statale europene. În acest context trebuie să
evităm să apelăm la comparaţii între structuri parlamentare naţionale cu
Parlamentul European, pentru că lipseşte, cel puţin temporar, catalizatorul
suveranităţii populare a structurii etatice.
Astfel, a face o paralelă între rolul parlamentelor naţionale în edificiul naţional şi
Parlamentul European ar însemna că, pentru o speculaţie a imaginarului federal, să re-
nunţăm la rigoarea specifică unei analize pertinente bazată pe realităţi contemporane.
În conformitate cu prevederile legale (art. 189 alin 1 din Tratatul CE, art. 20
din Tratatul CECO, Art. 107 din Tratatul Euratom), Parlamentul European se
compune din reprezentanţii popoarelor membre ale Comunităţilor. Formularea
legală nu lasă urmă de echivoc, consacrând o reprezentare populară şi nu una
guvernamentală a statelor membre. Cu timpul, o dată cu evoluţia Comunităţii
Economice Europene către Uniunea Europeană, Parlamentul European va deveni
„agora” cetăţenilor europeni în căutare de drepturi şi reprezentare democratică.
Diferenţele între poziţiile Parlamentului European şi cele ale Comisiei Europene şi
Consiliului, instituţii de reprezentare guvernamentală, soldate cu câştigul aproape
permanent al celor din urmă, au alimentat teoriile „deficitului democratic” al CEE
şi ulterior al Uniunii Europene. În conformitate cu aceste teorii, Parlamentul Eu-
ropean ar trebui să deţină rolul suprem în cadrul edificiului european, el trebuind
să-şi subordoneze instituţiile guvernamentale, trebuind să fie înzestrat şi cu
instrumente de cenzură şi control a activităţii „eurobirocraţiei”646.
Formula aleasă de liderii statelor europene în deceniul şase al secolului
trecut a fost una normală, care se încadra în practica obişnuită a organizaţiilor
internaţionale inter-guvernamentale647.
Din însăşi organizarea instituţiilor europene în faza lor primară putem trage
concluzia că proiectul european s-a dezvoltat spontan, în funcţie de necesităţile
spaţiului european şi de dinamica geopolitică globală648.
Parlamentul European cuprinde două etape fundamentale în evoluţia sa:
etapa Adunării Reprezentative şi etapa Adunării Parlamentare.
Adunarea Reprezentativ„
Formula folosită mai sus surprinde fidel forma funciară de codificare

legislativă. Ea corespunde, aşa cum afirmam şi mai sus, unei etape de început.
646
Peter Schönberger, Hauptsache Europa-Perspektiven für das EuropäischeParlament, Berlin,
1994, p. 99; şi Winfried Steffani, Parlamentarismus in den EG-Staaten und demokratischen Defizit
der europäischen Institutionen, în „Zeitschrift für Parlamentarische Fragen”, 1978, pp. 233–259.
647
A se vedea Paul Reuter, Jean Combacau, Institutions et relations internationales, Paris,
Presses Universitaires de France, 1985, pp. 285–316.
648
A se vedea, istoria postbelică a Germaniei în Peter Pulzer, German Politics, 1945–1995,
Oxford, Oxford University Press, 1995.
297
Perioada „Adunării Reprezentative” în care „parlamentarii” erau desemnaţi de
parlamentele naţionale se suprapune intervalului 1952–1979, luând în calcul şi
Adunarea CECO. Numărul reprezentanţilor a crescut de la 78 pentru Adunarea
comună a CECO, la 142 pentru Adunarea comună celor trei comunităţi, apoi la
198 o dată cu aderarea Regatului Unit, a Irlandei şi a Danemarcei şi a ajuns la
410 odată cu instituirea alegerilor directe. Astfel, într-o perioadă de 27 de ani,
Adunarea reprezentativă şi-a mărit numărul de aproape şase ori. Acest lucru nu se
explică prin lărgirea „clubului select european”, ci printr-un proces profund de
creştere a importanţei reprezentării populaţiei şi, în acelaşi timp, printr-o lărgire a
atribuţiilor reprezentanţilor europeni649.
Desemnarea de către parlamentele naţionale, care era prevăzută de art. 133
TCEE, urma o procedură stabilită de fiecare stat membru. Datorită lăsării la
latitudinea parlamentelor naţionale a procedurii aplicabile pentru desemnarea
reprezentanţilor, soluţiile alese difereau fundamental de la stat la stat, aspectelor
acestora adăugându-li-se discriminări grosolane la adresa unor grupări politice650.
Generalul de Gaulle propusese încă din 1949 crearea unor instituţii care să
reprezinte voinţa cetăţenilor europeni, anume „instituţiile Europei trebuie să ia
naştere printr-o manifestare democratică, prin vot universal a cetăţenilor Europei”651.
Trebuie precizat că tratatele fondatoare cuprindeau dispoziţii care autorizau
alegerea reprezentanţilor prin vot universal direct. Procedura complexă şi temerile
supra-naţionaliste au întârziat procesul cu aproape treizeci de ani. Încă de la prima
întâlnire a Adunării Europene, în martie 1958, se decide elaborarea unui proiect de
convenţie privind alegerea directă a Parlamentului European. Proiectul este adoptat
de plen încă din 1960 şi trimis Consiliului care a „întârziat” discutarea şi adoptarea
lui aproape cincisprezece ani.
Un nou proiect a fost propus de Parlament în 13 ianuarie 1975, fiind cunoscut
sub denumirea de „Raportul Patijn”652, după numele raportorului special, olandezul
Schelto Patijn. Proiectul a fost semnat la 20 septembrie 1976 la Bruxelles, după lungi
discuţii şi dezbateri în care argumentele opiniei publice de susţinere necondiţionată a
proiectului au fost decisive. Un important rol l-a avut şi premierul luxemburghez
Gaston Thorn653 şi preşedintele francez Valery Giscard d’Estaing, în timp ce social-
democraţii germani au părut cei mai neinteresaţi de proiect654.
649
Rudolf Streinz, Europarecht, Heidelberg, C. F. Müller, 2001, pp. 115–117.
650
Este vorba de încercarea guvernelor italiene de a bloca accesul comuniştilor în Adunarea
Reprezentativă. Este punctul de plecare în politica europeană de folosire a tuturor pârghiilor
democratice, chiar prin forţarea limitelor lor, pentru a minimaliza accesul pe scena politică europeană
a grupurilor de extremă stânga – în faza de început şi de extremă dreaptă – în faza contemporană.
651
Discursul pro-democratic european în cadrul Conferinţei de presă, celebră de altfel,
organizată la Palais d’Orsay, 14 noiembrie 1949.
652
Disponibil la adresa web http://www.cvce.eu/en/obj/patijn_report_13_january_1975-en-
b665c27d-6cfb-4b30-a989-1dd40e5e08d7.html, accesat în ianuarie 2017.
653
A se vedea comentariul lui Jean Louis Burban în Parlamentul European, Bucureşti,
Ed. Meridiane, 1999, p. 15.
654
În acea perioadă Germania miza pe destinderea relaţiilor cu RDG şi în acelaşi timp se arăta
dispusă să crifice proiectul european în favoarea proiectului reunificării germane sub condiţia
298
La 8 octombrie 1976 este adoptat documentul care reglementează alegerea
reprezentanţilor în Adunarea Parlamentară prin sufragiu direct655. Articolele acestui
document crucial stipulează principiile care vor guverna alegerile europene:
sufragiul direct, votul unic şi personal, mandatul reprezentativ (ne-imperativ),
stabilirea obligaţiilor, privilegiilor şi imunităţilor membrilor săi. Alte reglementări
mai tehnice stipulează stabilirea ciclului electoral de cinci ani, compatibilitatea
mandatului european cu calitatea de membru al parlamentului naţional,
incompatibilitatea cu calitatea de membru în executivele naţionale şi supra-
naţionale şi alte incompatibilităţi, fixarea datei alegerilor de către fiecare stat
membru în interiorul unui interval stabilit în Consiliu – care să înceapă joi
dimineaţa şi să sfârşească prima duminică seara – numărul de mandate care revin
fiecăruia dintre cele 8 state membre (Germania, Italia, Franţa şi UK câte 81,
Olanda 25, Belgia 24, Danemarca 16, Irlanda 15, Luxemburg 6).
Un accent important se pune pe propunerea pentru stabilirea unei proceduri
electorale uniforme la nivelul tuturor statelor membre. (Această problemă va
reveni, de altfel, recurent pe parcursul timpului în discuţiile şi documentele privind
alegerile europene.)
Dincolo de a fi spectaculoasă prin rezultatele în cadrul arhitecturii puterii
instituţionale europene, introducerea sufragiului universal pentru stabilirea
membrilor adunării parlamentare a constituit punctul de rezistenţă al cetăţenilor
europeni faţă de orice atitudine de sfidare a bazelor societăţii occidentale, bazată în
principal pe principiul reprezentării democratice. A fost o etapă ce s-a caracterizat
prin negocieri dificile pentru a găsi instrumentele comune de alegere a „Europarla-
mentarilor” şi în acelaşi timp o etapă caracterizată prin începutul cristalizării
grupurilor politice europene. Este un moment de început, în care se identifică
poziţiile de negociere asupra viitorului Europei. În planul colaborării politice,
perioada se caracterizează prin antanta dintre social-democraţi şi comunişti, care se
poziţionează pe o linie de atitudine „europesimistă”.
Adunarea Parlamentar„
„Adunarea”, instituţie comună pentru cele trei comunităţi, îşi desăvârşeşte

construcţia o dată cu alegerea directă a parlamentarilor în statele membre, după
proceduri specifice fiecărui stat. „Adunarea”, denumită de majoritatea cetăţenilor
Parlamentul European, îşi dă acum proba de maturitate: În această perioadă
Parlamentul European devine spaţiu al practicilor negocierii democratice între
statele membre, între grupurile politice europene şi chiar în interiorul acestora. Un
autor american făcea următoarea referire:
neutralitătii. A se vedea Hagen Schulze, Kleine deutsche Geschichte, München, C. H. Beck Verlag,
1997, pp. 237–261.
655
OJ L 278, 8 Octombrie 1976
299
Parlamentul European este un caleidoscop al politicii europene. De exemplu
au apărut grupuri ale socialiştilor, Partidul Popular European, Grupul reformist şi
liberal-democrat, verzii, alianţa democrată europeană, Grupul tehnic al dreptei
europene, grupul curcubeului etc. Nici aceste grupuri nu pot cuprinde diversitatea
de opinii pe care de cele mai multe ori socialiştii o promovează cu succes. În acest
mediu, alianţele sunt esenţiale.656
Sediul Parlamentului European
Chiar şi sediul Parlamentului a făcut obiectul a numeroase discuţii. Şedinţele

plenare sunt ţinute la Strasbourg, şedinţele de comisii sunt ţinute la Bruxelles
(într-una dintre cele mai impunătoare clădiri ale UE) şi secretariatul se află la
Luxemburg. Această peregrinare a parlamentarilor prin perimetrul european are ca
scop evitarea monopolizării instituţiei menite să reprezinte toţi cetăţenii europeni,
de către o singură ţară. Un amănunt interesant este acela că sediile Parlamentului
conţin foarte multă sticlă şi sunt foarte luminoase. Acest fapt nu este dat de vreo
preferinţă arhitectonică, ci de concepţia preşedinţiilor acestei structuri de a crea un
spaţiu permeabil, al accesului şi al transparenţei.
Num„rul europarlamentarilor ∫i Ómp„r˛irea lor pe ˛„ri membre
Această chestiune a fost îndelung negociată şi vine să completeze o

dezbatere asupra sub- şi supra-reprezentării. Odată cu instituirea alegerilor directe,
numărul parlamentarilor a fost stabilit la 410, apoi la 434 de la 1 ianuarie 1981,
odată cu intrarea Greciei, la 518 prin intrarea Spaniei şi Portugaliei în 1986, la 567
prin reunificarea Germaniei în 1990 şi la 626 prin aderarea Austriei, Suediei şi
Finlandei, de la 1 ianuarie 1995.
Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederea potrivit căreia numărul
maxim al parlamentarilor nu poate depăşi cifra de 700657.
Tratatul de la Nisa658 cu documentele şi amendamentele subsecvente au
introdus o nouă distribuţie a mandatelor în Parlament din perspectiva unei Uniuni
cu 27 de membri. Numărul maxim al membrilor Parlamentului European va creşte
de la 700 la 732. Protocolul privind extinderea Uniunii Europene, adoptat pe
1 ian. 2004, stipulează numărul de reprezentanţi ai statelor membre în PE pentru
perioada 2004–2009 şi reglementează condiţiile pentru aderarea a noi membri,
prevăzând posibilitatea de depăşire temporară a numărului de membri stabilit prin
Tratat.
656
Ralph H. Folsom, European Union Law, St. Paul, West Publishing Co., 1995, p. 41.
657
***Dinamica Europeană, Glosar, Timişoara,Ed. Orizonturi universitare, 2001, p. 94.
658
Treaty establishing the European Community (Nice consolidated version) Part 5 Title I,
Chapter 1, Section 1, Article 189 (20), Official Journal C 325, 24/12/2002 P. 0033–0184.
300
Numărul de mandate care vor reveni noilor state membre a fost stabilit prin
„Declaraţia cu privire la extinderea UE”, care reglementează distribuţia locurilor
în PE într-o uniune cu 27 de membri, ponderea voturilor în Consiliu, compoziţia
Comitetului Economic şi Social şi compoziţia Comitetului Regiunilor.659
Norma de reprezentare stabilită astfel este de circa 1 euro-parlamentar la
680.000 de cetăţeni locuitori ai statelor membre UE.
Alegerile din 2004 şi aderarea României si Bulgariei la UE în anul 2007
ridică temporar numărul parlamentarilor europeni la 785. Cu toate acestea,
documentele care guvernează alegerile pentru PE stabilesc un număr maxim de
736 de mandate pentru următoarea rundă de alegeri, în anul 2009. Configuraţia
Parlamentului a fost modificată mai departe prin Tratatul de la Lisabona şi
documentele care privesc aderarea Croaţiei660.
Ca şi noutate, Tratatul, prin Art. 14 Paragraful 2, înlocuieşte principiului
proporţionalităţii utilizat până atunci pentru stabilirea numărului de mandate care
revin ţărilor membre, cu aşa-zisul „principiu al proporţionalităţii degresive”.
Acesta principiu este detaliat şi explicat în Rezoluţia privind compoziţia
Parlamentului European, astfel:
În aplicarea principiului proporţionalităţii descrescătoare prevăzut la
articolul 14 alineatul (2) primul paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană,
se respectă următoarele principii:
– la repartizarea locurilor în Parlamentul European se foloseşte integral
numărul minim şi cel maxim stabilit în Tratatul privind Uniunea Europeană, astfel
încât să se reflecte cât mai fidel cu putinţă mărimea populaţiilor respective ale
statelor membre;
– raportul dintre populaţie şi numărul de locuri pentru fiecare stat membru,
înainte de a fi rotunjit la un număr întreg, variază în funcţie de populaţia statului
respectiv, astfel încât fiecare deputat în Parlamentul European dintr-un stat
membru mai populat să reprezinte mai mulţi cetăţeni decât fiecare deputat dintr-un
stat membru mai puţin populat, precum şi invers, cu cât populaţia unui stat membru
este mai mare, cu atât statul membru respectiv are dreptul la un număr mai mare de
locuri.
Ca efect, ţările cu o populaţie mai numeroasă ar urma să aibă mai mulţi
deputaţi decât ţările mai mici, în timp ce acestora din urmă le-ar reveni mai mulţi
deputaţi decât le-ar reveni aplicând principiul proporţionalităţii stricte (tabelul 1).
Principiul proporţionalităţii degresive a fost încălcat în cazul României,
Italiei, Ungariei, Bulgariei, Slovaciei şi Germaniei în alegerile din 2014.
Discuţiilor privind un nou amendatment la Tratat care să stabilească o metodă de
alocare a mandatelor care revin ţărilor membre cât mai transparentă, echitabilă şi la
adăpost de efectul negocierilor politice sunt deschise, cel mai notoriu demers fiind
659
10.3.2001, Official Journal of the European Communities, C 80/81
660
Rezoluţia PE din 13 martie 2013 privind compoziţia Parlamentului European
(P7_TA(2013)0082).
301
„Reuniunea de la Cambridge pentru alocarea mandatelor” (Cambridge Apportionment
Meeting), cunoscută drept „Compromisul Cambridge”661.
Tabel 1
Alocarea mandatelor după alegerile din 2009 (sistemul Nisa), respectiv 2014 (Lisabona)
Statul membru Mandate PE 2009 Mandate PE 2014
Germania 99 96
Marea Britanie 72 73
Franţa 72 74
Italia 72 73
Spania 50 54
Polonia 50 51
România 33 32
Olanda 25 26
Grecia 22 21
Republica Cehă 20 [22]* 21
Belgia 22 21
Ungaria 20 [22]* 21
Portugalia 22 21
Suedia 18 20
Bulgaria 17 17
Austria 17 18
Slovacia 13 13
Danemarca 13 13
Finlanda 13 13
661
G. Grimmet et al., The Allocation between The EU Member States in The European
Parliament – Cambridge Compromise, European Parliament, 2011, http://www.europarl.europa.eu/
RegData/etudes/note/join/2011/432760/IPOL-AFCO_NT(2011)432760_EN.pdf, accesat în ianuarie
2017.
302
Statul membru Mandate PE 2009 Mandate PE 2014
Irlanda 12 11
Croaţia – 11
Lituania 12 11
Letonia 8 8
Slovenia 7 8
Estonia 6 6
Cipru 6 6
Luxemburg 6 6
Malta 5 6
Total 732 [736]* 751
* Mandate atribuite
Dreptul de a alege ∫i de a fi ales Ón Parlamentul European
Aşa cum am mai menţionat, art. 190 (ex. art. 138) din Tratatul CE conţine
reglementări generale privind alegerea europarlamentarilor. În temeiul art. 190 din
Tratatul CE, Consiliul a adoptat reglementarea privind procedura de alegere din
20 septembrie 1976662. Până la Tratatului de la Maastricht o problemă rezolvată în
mod diferit de statele membre era aceea a votului sau dreptului de vot pe care îl puteau
sau nu exercita naţionali ai unui stat membru care locuiau într-un alt stat membru. Prin
Tratatului de la Maastricht, art. 19 aliniatul 1, a fost introdus principiul domiciliului.
Conform acestuia, orice cetăţean al unui stat membru al UE se bucură în orice alt stat
membru în care îşi are domiciliu de aceleaşi drepturi de a alege şi a fi ales pentru
Parlamentul European, ca orice cetăţean al acelui stat663. Astfel, un cetăţean francez
poate fi ales în Italia, după procedura italiană, membru în Parlamentul European664.
Această măsură este completată de concepţia privind unitatea spaţiului electoral
european împărţit în circumscripţii naţionale. Este un pas către definitivarea cetăţeniei
662
A se vedea A. C. Păun, Wege zur europäischen Demokratie-die Wahlen, în „Studia
Universitatis Babeş-Bolyai”, fasciculul Europea, nr. 1/2003, pp. 81-91.
663
A se vedea A. C. Păun, Die Unionsbürgerrechte, Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară
Clujeană, 2003, p. 52.
664
Este cazul politologului francez Maurice Duverger ales parlamentar pe listele comuniştilor
italieni.
303
europene. La momentul reglementării sale legale, acest principiu a suscitat mari
controverse, mai ales din partea Danemarcei şi Marii Britanii.
În anul 1993, Consiliul a elaborat Directiva nr. 93/109/CE asupra
amănuntelor privind exercitarea dreptului de vot activ şi pasiv665. Directiva a fost
preluată de toate statele membre sub forma unor legi pentru alegerile europene666.
În conformitate cu reglementările actuale „dreptul de a alege şi de a fi ales în
Parlamentul European îl au toţi cetăţenii europeni (în definirea dată de TCE –
Cetăţenii UE) indiferent de locul de domiciliu”.
Procedura de vot
Preocuparea pentru o procedură de vot uniformă la nivelul statelor membre se

remarcă încă de la primul document care reglementează alegerile directe pentru
Parlamentul European. La articolul 7 paragraful 1 al documentului din septembrie
1976 se spune că Adunarea va trebui să facă propuneri în acest sens667. Până la
stabilirea unui sistem uniform, procedura utilizată rămâne la latitudinea statelor.
Preocuparea pentru un sistem electoral uniform a fost recurentă. În anii 1992 şi 1993
au fost pregătite mai multe rapoarte şi au existat două încercări de promovare a
procedurii electorale uniforme, fără ca vreuna să fie adoptata de statele membre668.
Un succes parţial este înregistrat în anul 2002, când prin deciziile Consiliului din 25
iunie şi 23 septembrie sunt stabilite câteva principii de bază în materia alegerilor
pentru Parlamentul European669. Le amintim pe cele mai importante:
• obligativitatea folosirii unui sistem electoral proporţional (pe liste de
partid sau votul unic transferabil)
• posibilitatea, în acest cadru, a utilizării unui sistem electoral preferenţial,
pe liste
• sufragiul universal, liber şi secret
• votul poate avea loc într-o singură circuscripţie (naţională), sau în
subdiviziuni
• statele pot institui un prag electoral, dar acesta nu poate depăşi 5% din
numărul de voturi valabil exprimate
• statele pot stabili un plafon pentru cheltuielile cu campania electorală.
Şi în prezent fiecare stat membru beneficiază, deci, de o procedură de vot aparte,
având libertatea de a stabili procedura pentru alegeri, într-un cadru destul de larg.
665
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al CE L 329/34 din 6 sept. 1993.
666
A se vedea în Germania: Europawahlgesetz comentată în Kaufmann – Bühler, K., Die
Unionsbürgerschaft, în Lenz EGV Kommentar, p. 52; şi A. C. Păun, op. cit, p. 57.
667
Art. 7 par. 1 OJ L 278 of 8 October 1976.
668
JO C 176, 13.7.1992, p. 72.
669
2002/772/EC, Euratom: Council Decision of 25 June 2002 and 23 September 2002
amending the Act concerning the election of the representatives of the European Parliament by direct
universal suffrage, annexed to Decision 76/787/ECSC, EEC, Euratom, JO L 283, 21.10.2002, pp. 1–4.
304
În cele ce urmează ne vom opri atenţia asupra câtorva din legislaţiile
europene care au guvernat alegerile europarlamentare de-a lungul timpului.
Sistemul francez. Încă din 1977 Franţa are o lege electorală europeană.
Sistemul francez este foarte simplu şi se bazează pe o circumscripţie electorală
unică (naţională). Reprezentanţii Franţei sunt aleşi după principiul proporţionali-
tăţii, pe liste naţionale. S-a instituit un prag electoral de 5 %. Francezii din afara
ţării pot vota în ambasadele Franţei din ţara unde se află. Mijloacele publice de
comunicare în masă sunt puse la dispoziţia listelor electorale în funcţie de repre-
zentarea acestora în Adunarea naţională şi în Senat670.
Sistemul danez. În Danemarca legea electorală europeană datează de la
2 decembrie 1977. Procedura este identică cu cea franceză, un detaliu
reprezentându-l faptul că partidele ce nu sunt reprezentate în Folketing trebuie să
adune semnăturile a cel puţin 2% din alegătorii care au participat la alegerile
precedente pentru a putea participa la alegerile europene.
Sistemul irlandez. Sistemul irlandez preia practica electorală naţională
folosind metoda proporţională single transferable vote. Reprezentanţii irlandezi
sunt aleşi în cinci circumscripţii în care se aleg un număr de 2–5 parlamentari.
Alegătorul poate alege din lista propusă candidatul pe care îl doreşte. Există
posibilitatea ca un loc să nu fie ocupat în acest sistem, cel care decide fiind atunci
Parlamentul irlandez. Fiecare candidat depune o cauţiune de 1000 de lire, iar dacă
nu este votat de cel puţin 1/3 din cvorumul electoral pierde suma de bani.
Sistemul german. În Germania legea electorală a fost amânată de diferite
tensiuni între nivelul federal şi nivelul landurilor privind competenţele de
reglementare. Formaţiunile politice au dreptul de a-şi prezenta candidaţi, fie pe
liste federale, fie pe liste de landuri, fie pe liste grupate pe landuri. S-a fixat şi în
Germania un prag electoral de 5%, iar orice partid sau asociaţie care propune o
listă şi nu este reprezentată de minim 5 parlamentari în Bundestag, sau în vreun
Landtag, trebuie să strângă 4000 de semnături pentru o listă federală şi 2000 pentru
o listă de land671.
Sistemul britanic. Marea Britanie a optat prin legea electorală europeană
din mai 1978 pentru sistemul de vot uninominal cu un singur tur de scrutin. Un
aspect specific este că fiecare candidat nu este flancat de un supleant, astfel că în
caz de vacanţă a locului se organizează alegeri parţiale.
Sistemul italian. Acesta a fost consfinţit prin legea din 16 februarie 1977.
Legea împarte ţara în cinci circumscripţii electorale ad-hoc. Se menţine sistemul
proporţional folosit în alegerile naţionale. Candidaturile altele decât cele ale
partidelor trebuie susţinute de cel puţin 30.000 de semnături672.
670
Jean Louis Burban, op. cit, p. 35.
671
Ibidem, p. 36, 37.
672
Ibidem, p. 40.
305
Am arătat prin aceste exemple complexitatea sistemelor de alegeri pentru
Parlamentul European, dorind să subliniem că procedura unică de vot la nivelul
Uniunii Europene se lasă încă aşteptată. Avantajul unei proceduri unice ar fi
cuantificarea mult mai corectă şi egală a votului cetăţenilor europeni.
Parlamentul European ñ Momente cheie
19 Martie 1958, Strasbourg, Franţa – Prima întrunire a adunării

comune a celor trei comunităţi (ECSC, EEC, Euratom), numită informal
„Adunarea Parlamentară Europeană” (European Parliamentary Assemby).
Preşedinte: Robert Schuman. Din 1962 această adunare a început să folosească
numele de „Parlament European” („European Parliament”) deşi titulatura a devenit
oficială abia în 1987.
Ianuarie 1971–- Tratatul de la Luxembourg - Parlamentul dobândeşte în mod
oficial dreptul de a dezbate asupra alocării de fonduri pentru constituirea Bugetului
la nivel comunitar.
Prima extindere: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie
Iananuarie 1975 – Raportul Patijn [Schelto Patijn, MP] asupra organizării de
alegeri directe pentru alegerea membrilor săi.
Iulie 1975 – EP solicită elaborarea unei carte a drepturilor celor care locuiesc
în Comunitatea Europeană
Iunie 1977 – Tratatul de la Bruxelles – Puterile parlamentului sunt extinse,
căpătând dreptul de a respinge Bugetul şi de a vota descărcarea Comisiei de
managementul exerciţiului bugetar („grant discharge”).
7–10 iunie 1979 – Primele alegeri directe, primul legislativ european ales
410 membri aleşi în cele nouă ţări membre
Preşedinte: Simone Veil (Franţa);
Se formează nouă grupuri politice, niciunul nu are majoritate; Cele mai
importante sunt: Socialiştii (112 membri) şi Partidul Popular European (Creştin-
democraţii – 108 membri). 84% dintre membrii aleşi sunt bărbaţi;
Prezenţa la vot: media 61,99%; Cea mai bună prezenţă 91,4% în Belgia (vot
obligatoriu), respectiv Germania, 65,7%; Cea mai scăzută prezenţă la vot: UK, 32,3%
Populaţia EC 260 mil., alegători înregistraţi 180 mil., au votat 110 mil.
Decembrie 1979 – proaspăt alesul parlament respinge bugetul Comunităţii
pentru anul 1980
Ianuarie 1981 – Grecia se alătură Comunităţii Europene
Febebruarie 1984 – Parlamentul European adoptă proiectul Tratatului asupra
Uniunii Europene (Altiero Spinelli, MP).
14–17 iunie 1984 – Alegeri eruopene, al doilea legislativ european ales
434 membri aleşi în cele zece ţări membre
306
Preşedinţi: Pierre Pflimlin (Franţa) mandat: 1984–1987; Va fi urmat în
funcţie de Lord Plumb (UK), 1987–1989.
Cele mai importante grupuri politice: Socialiştii (130), EPP (110)
82% dintre membrii aleşi sunt bărbaţi.
Ianuarie 1986 – Spania şi Portugalia se alătură CE
1 Iulie 1987 – Actul European Unic (Single European Act) – Adunarea
parlamentară primeşte în mod oficial numele de Parlament European; Sunt
introduse procedurile de cooperare (lb. engleză: cooperation) şi aviz conform (lb.
engleză: assent), dând Parlamentului puterea de a avea un cuvânt de spus în
privinţa legislaţiei comunitare; Sunt create premisele pieţei unice.
1988 – PE fondează Premiul Saharov pentru libertatea de gândire, destinat
persoanelor şi grupurilor care luptă pentru drepturile omului. Primii laureaţi sunt
Nelson Mandela şi Anatoly Marchenko.
15–18 Iunie 1989 – Alegeri pentru Parlamentul European, al treilea
legislativ european ales
518 membri aleşi în 12 ţări
Preşedinţi: 1989–1992 Enrique Barõn Crespo (Spania), 1992–1994 Egon A.
Klepsch (Germania);
81% dintre membri sunt bărbaţi;
1 Noiembrie 1993 – Tratatul de la Maastricht – Crearea Uniunii Europene şi
Euro.
Este introdusă procedura de co-decizie, Parlamentul fiind pus pe picior de
egalitate cu Consiliul în pronunţarea asupra unor zone ale legislaţiei comunitare.
Parlamentul este împuternicit să aprobe componenţa Comisiei în plenul său.
9–12 Iunie 1994 – Alegeri pentru Parlamentul European, al patrulea
Preşedinţi: 1994–1997 Klaus Hänsch (Germania), 1997–1999 José Maria
Gil-Robles (Spania)
74% bărbaţi, 26% femei
Ianuarie 1995 – Austria, Finlanda şi Suedia devine membre ale UE
(EU15)
15 Martie 1999 – Parlamentul solicită o investigaţie asupra Comisiei condusă de
Jacques Santer sub suspiciunea de abuz de putere, incompetenţă şi practici
neconforme. Raportul grupului de experţi conduce la demisia lui Santer şi a membrilor
Comisiei.
Mai 1999 – Tratatul de la Amsterdam – lărgeşte spectrul de aplicare a procedurii
de co-decizie. Paralemntul capătă dreptul de a aproba Preşedintele Comisiei.
307
10–13 Iunie 1999 – Alegeri pentru Parlamentul European, al cincilea
Preşedinţi: 1999–2002 Nicole Fontaine (Franţa), 2002–2004 Pat Cox (Irlanda)
Grupuri politice majore: EPP (233), Socialiştii (180) – pentru prima dată
gruparea creştin-democrată trece în faţa socialiştilor
70% dintre membrii PE sunt bărbaţi, 30% femei;
Decembrie 2000 – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene –
statuează drepturile fundamentale ale cetăţenilor care locuiesc în ţările UE în plan
economic, social şi politic. Paralamentul European a avut un rol important în
elaborarea proiectului Cartei.
Mai 2001 – Regula transparenţei – garantează accesul public la toate
documentele UE
1 Ianuarie 2002 – Este pusă în circulaţie moneda EURO; Consolidarea
Uniunii economice şi monetare
28 Februarie 2002, Bruxelles – Convenţia pentru viitorul Europei
Iulie 2013 – Este elaborat proiectul unei viitoare Constituţii Europene
Februarie 2003 – Tratatul de la Nisa – reformare instutuţiilor europene
pentru facilitarea extinderii UE spre Estul Europei. Este extinsă aplicarea
mecanismului de co-decizie în procedurile PE – Consiliu
1 Mai 2004 – Extinderea spre Est: Ciprul, Republica Cehă, Estonia,
Ungaria, Lituania, Letonia, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia devin membre
ale Uniunii Europene (EU25)
10–13 Iunie 2004 – Alegeri pentru Parlamentul European, al şaselea
732 membri, din 25 de state (736 locuri)
Preşedinţi: 2004–2007 Josep Borrell Fontelles (Spania), 2007–2009 Hans-
Gert Pöttering (Germania)
Cele mai mari grupuri politice: EPP-ED (268), PES (200)
69% bărbaţi, 41% femei;
Octombrie 2004 – PE îşi exercită puterile în audierile din Comisie, forţându-l pe
Barroso să se retragă din poziţia de Preşedinte în care tocmai a fost numit şi să
revină cu un plan de acţiune revizuit.;
29 Mai – 1 Iun. 2005 – Constituţia Europeană – este respinsă la referendumul de
validare în Franţa şi Olanda. Procesul de validare este suspendat pentru o perioadă
nedefinită;
Ianuarie 2007 – România şi Bulgaria se alătură Uniunii Europene – EU
(EU27)
4–7 Iunie 2009 – Alegeri pentru Parlamentul European, al şaptelea
736 membrii aleşi în 27 de state membre
308
Preşedinţi: 2009–2012 Jerzy Buzek (Polonia), 2012–2014 Martin Schultz
(Germania)
Grupuri politice majore: EPP (268), Socialiştii (200)
69% bărbaţi
Decembrie 2009 – Tratatul de la Lisabona – Parlamentul European capătă
puteri egale de decizie cu guvernele ţărilor membre în stabilirea legislaţiei în
aproape toate ariile.
1 Aprilie 2012 – Intră în vigoare Iniţiativa Cetăţenească (stipulată în Tratatul
de la Lisabona) care le permite cetăţenilor EU să influenţeze în mod direct agenda
politcă europeană
1 Iulie 2013 – Croaţia devine cea de-a 28 ţară membră a Uniunii
Europene – EU (EU28)
22–25 Mai 2014 – Alegeri pentru Parlamentul European, al optulea
751 membrii aleşi în 28 de ţări
Preşedinte Martin Schultz (2014 –)
Grupuri politice majore: EPP (221), Socialiştii (191)
Iunie 2016 – „Brexit” – în urma unui referendum, 51,9% din cetăţenii cu
drept de vot care s-au prezentat la urne decid că Marea Britanie trebuie să
părăsească Uniunea Europeană.
Tabelul 2
Date sintetice asupra alegerilor europene673
AN Populaţia Alegători Au votat Au votat Prezenţa **Cea Cea mai
(mil) înregistraţi (mil) (%) maximă* mai scăzută
(mil) (%) ridicată prezenţă
prezenţă (%)
(%)
1979 198,6 184,4 113,9 61,799 91,36 63,6 32,34
1984 210,7 200,5 118,3 59,017 92,09 56,7 32,57
1989 262,3 244,9 142,9 58,345 90,73 68,3 36,21
1994 349,4 266,5 151,0 56,676 90,66 73,6 35,54
1999 375,9 289,5 143,4 49,535 91,05 69,76 24,02
2004 459,6 352,7 160,6 45,55 91,35 82,39 16,97
2009 500,2 386,5 166,0 42,959 90,76 78,79 19,64
2014 519,8 394,4 168,2 42,663 89,64 13,05
* include ţările cu vot obligatoriu

** fără ţările cu vot obligatoriu
673
Sursa date tabel: http://www.idea.int/ “Voter Turnout Database”, International Institute
for Democracy and Electoral Assistance (IDEA) – International IDEA Voter Turnout Database.
IDEA oferă provides comprehensive data on turnout in presidential and parliamentary elections all
over the world since 1945.
309
Organizarea Parlamentului European
Parlamentul European este condus de un corp managerial format din Birou

(alcătuit din Preşedintele Parlamentului, 14 vicepreşedinţi, plus chestorii, care au rol
consultativ) – responsabil cu deciziile administrative şi financiare referitoare la
deputaţii europeni şi organizarea internă a Parlamentului674, Conferinţa
preşedinţilor (Preşedintele şi şefii grupurilor politice) – care stabileşte ordinea de zi
a Parlamentului, competenţele şi componenţa comisiilor şi delegaţiilor –, Conferinţa
preşedinţilor comisiilor de specialitate şi Conferinţa preşedinţilor delegaţiilor.
Preşedintele coordonează activităţile PE şi declară adoptat bugetul. El
reprezintă PE în relaţiile externe, precum şi în relaţia acestuia cu celelalte instituţii
ale UE. Vicepreşedinţii îl pot suplini pe acesta în caz de absenţă, lor fiindu-le
delegate diverse funcţii, inclusiv de reprezentare. Mandatul Preşedintelui, a
vicepreşedinţilor şi a chestorilor este de doi ani şi jumătate, putând fi prelungit,
durata unei legislaturi fiind de cinci ani.
Comisiile ∫i delega˛iile
Membrii Parlamentului sunt organizaţi în 20 de comisii, 2 subcomisii şi 39 de

delegaţi împărţiţi în comisii de specialitate, delegaţii interparlamentare şi delegaţii de
comisii parlamentare comune. Pe lângă comisiile permanente se mai pot institui
comisii speciale pe o perioadă limitată de timp (comisii de anchetă etc.). Fiecare
comisie sau delegaţie îşi alege propriul său birou compus din preşedinte, vicepreşe-
dinţi (maximum patru). Mandatul lor este de doi ani şi jumătate.
Grupurile politice
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, filosoful şi omul politic britanic Edmund

Burke definea partidele politice ca fiind „un corp de oameni uniţi pentru a
promova, prin eforturile lor comune, interesul naţional, pe baza unui principiu
particular asupra căruia sunt toţi de acord”675. O definire mult mai recentă a
partidelor politice se concentrează pe finalitatea acţiunii partidului: „O organizaţie
care urmăreşte să dobândească puterea politică prin alegerea membrilor săi în
funcţii publice, astfel încât concepţiile lor politice să poată fi reflectate în politici
publice”676. Această definiţie se potriveşte foarte bine cu concepţia de partid
european, sau mai bine spus, partid care activează la nivelul Uniunii Europene.
674
Sursa: Regulamentul de procedură al Parlamentului European disponibil la
http://www.europarl.europa.eu/sipade/rulesleg8/Rulesleg8.RO.pdf, acesat în februarie 2017.
675
A se vedea Giovanni Sartori, Parties and Party Systems: A Framework for Analysis,
Cambridge, Cambridge University Press, 1976, vol. I, p. 9, citat în Liliana Mihuţ, Introducere în ştiinţa
politică, Cluj-Napoca, Ed. EFES, 2001, p. 67.
676
Ibidem, p. 68.
310
Dacă înainte de alegerile directe pentru Parlamentul European, ideea
existenţei unor foruri politice supranaţionale nu era un subiect pe agenda liderilor
europeni, după 1979 a crescut numărul iniţiativelor de reunire a grupărilor politice
din statele membre sub sau în cadrul unor entităţi politice organizate la nivel
comunitar. Datorită interesului sporit din partea cetăţenilor s-a trecut în timp de la
simple confederaţii la adevărate partide europene.
Partidele politice şi parlamentele naţionale sunt şi ele implicate în activităţile
legate de Parlamentul European care organizează reuniuni anuale cu preşedinţii
parlamentelor statelor membre, ai Consiliului European şi ai Adunării Uniunii Europei
Occidentale (Conferinţele Mari), şi pre-sesiuni ale reprezentanţilor Adunării
Parlamentare cu cei ai parlamentelor naţionale ale statelor membre (Conferinţele
Mici), pregătite şi precedate de reuniuni ale secretarilor generali.
Întâlnirile între comisiile corespondente nu sunt la rândul lor, îngrădite de
diferenţele de structură internă între parlamentele naţionale şi cel european (număr
variabil de comisii, competente şi rol diferit). Din 1981 au avut loc peste 100 de
întâlniri de lucru, adesea sub formă simplificată de delegaţii ale unei comisii a
parlamentelor naţionale şi a Parlamentului European. Apoi, a fost creat în 1977, în
cadrul unei Mari Conferinţe, Centrul European de Cercetare şi Documentare
Parlamentară, al cărui scop este de a promova schimburile de informaţii între
parlamente inclusiv accesul la băncile de date aleComunităţilorşi la cele ale statelor
membre.
Astfel, dacă vorbim de grupuri politice în Parlamentul European nu putem să
nu remarcăm că cele mai importante, grupul popular, grupul social-democrat,
grupul liberal şi grupul ecologist fac parte din structuri politice comunitare orga-
nizate pe criterii ideologice pentru a reuşi să dobândească puterea politică în
Parlamentul European şi în instituţiile comunitare, astfel încât concepţiile lor
politice să poată fi reflectate în politici publice europene. Prin Tratatul de la Nisa
se reglementează mecanisme speciale de control a finanţării partidelor politice
europene şi se încurajează dezvoltarea unor astfel de structuri, reglementarea
depăşind prevederile Tratatului de la Maastricht care evidenţia importanţa
partidelor politice europene.
Astăzi, putem identifica trei modele de organizare a partidelor comunitare677:
• Modelul confederal, care presupune coordonarea partidelor naţionale la
nivel european;
• Modelul federal, în care cetăţenii optând pentru un partid federal, devin
automat, membrii ai partidului federal;
• Modelul supranaţional, care reprezintă o organizare politică regrupând
partidele naţionale şi având un mod de funcţionare supranaţional.
Se observă că activitatea politică la nivel comunitar a fost decisiv influenţată
de sporirea atribuţiilor Parlamentului European.
677
Wilhelm Lehmann, Statut et financement des parties politiques europeens, Document de
Travail, Series Affaires constitutionnelles, AFCO 105 FR, Parlament Europeenne, 2003.
311
Din 1979 s-au constituit grupuri politice care au un cuvânt de spus la nivel
comunitar. Polemica se centrează pe agenda Uniunii Europene, iar respectarea,
promovarea şi garantarea drepturilor cetăţeanului sunt obiective majore ale retoricii
parlamentare. Mai trebuie să precizăm că şi grupurile politice au cunoscut fluctuaţii în
privinţa numărului de membri, trecerea de la un grup la altul nefiind deloc o excepţie.
Membrii Parlamentului nu sunt organizaţi în delegaţii naţionale, ci în funcţie
de afilierea lor politică în grupuri transnaţionale678.
Un grup are nevoie de minimum 25 de deputaţi europeni provenind din cel
puţin un sfert dintre statele membre.
Grupurile politice din PE au suferit numeroase transformări şi modificări pe
parcursul timpului. În urma alegerilor din anul 2014 s-au format opt grupuri
politice distincte, plus grupul neafiliaţilor (independenţi). Unii parlamentari
independenţi au ales să se afilieze grupurilor politice existente.
Grupul Partidului Popular European (Cre∫tin-Democrat) PPE / EPP
Partide afiliate: Partidul Popular European / European People's Party (EPP)

Leader: Manfred Weber (Germania)
Membrii ai PE (a 8-a legislatură): 217
A fost fondat la 23 iunie 1953 sub denumirea de Grupul creştin-democrat în
cadrul Adunării CECO. În anul 1979 după primele alegeri directe şi-a schimbat
denumirea în Grupul Partidului Popular European (PPE). Ultima particulă,
„democraţilor europeni” a fost introdusă după alegerile din 13 iunie 1999. Partidul
Popular European a fost creat la 26 aprilie 1976. El este continuatorul Uniunii
Europene Creştin-Democrate înfiinţată în 1965. Grupul Popular este cel mai
important la ora actuală din Parlamentul European. Partidele populare afiliate sunt
partide de guvernământ sau principalele partide de opoziţie în majoritatea
covârşitoare a statelor europene679.
La al XIV-lea Congres al PPE desfăşurat la Berlin în ianuarie 2001, s-a
adoptat documentul „O Uniune a Valorilor” în care se precizează direcţiile
programatice ale popularilor europeni. Ei militează pentru o Europă având în prim-
plan poporul Uniunii, pentru o nouă economie europeană capabilă să facă faţă
provocările secolului XXI şi care se bazează pe folosirea spiritului antreprenorial şi
educaţie, precum şi pentru o deschidere mult mai mare către lumea mileniului III.
Partidele afiliate PPE din ţările membre (2017):
Austria – Österreichische Volkspartei – ÖVP
Belgia – Christen-Democratisch en Vlaams – CD&V, Centre Démocrate
Humaniste – cdH
Bulgaria – GERB – Citizens for European Development of Bulgaria,
Democrats for a Strong Bulgaria, Bulgaria of the Citizens Movement – BCM,
Union of Democratic Forces – UDF, Demokraticeska Partija – DP
678
A se vedea Daniel L. Seiler, Partidele politice din Europa, Iaşi, Ed. Institutul European, 1999.
679
A se vedea lista partidelor în: N. Păun. A. C. Păun. G. Ciceo, op. cit., p. 124.
312
Croaţia – Croatian Democratic Union – HDZ, Croatian Peasant Party –
HSS
Cipru – Democratic Rally of Cyprus
Republica Cehă – The Christian & Democratic Union-Czech People’s
Danemarca – Det Konservative Folkeparti – C, Kristen Demokraterne – KD
Estonia – Pro Patria and Res Publica Union – IRL
Finlanda – Kansallinen Kokoomus – KOK, Suomen Kristillisdemokraatit –
SK(KD)
Franţa – Les Républicains
Germania – Christlich Demokratische Union – CDU, Christlich-Soziale
Union in Bayern – CSU
Grecia – Nea Demokratia – ND
Ungaria – FIDESZ, Kereszténydemokrata Néppárt – KDNP
Irlanda – Fine Gael
Italia – Forza Italia – IT, Südtiroler Volkspartei – SVP, Popolari per
l’Italia – PpI, Nuovo Centrodestra – NCD, Unione di Centro – UDC, PATT –
Trentino Tyrolean Autonomist Party
Letonia – Vienotība
Lituania – Homeland Union – Lithuanian Christian Democrats
Luxemburg – Chrëschtlech Sozial Vollekspartei – CSV
Malta – Partit Nazzjonalista – PN
Olanda – Christen Democratisch Appel – CDA
Polonia – Platforma Obywatelska – PO, Polskie Stronnictwo Ludowe – PSL
Portugalia – Partido Social Democrata – PSD, Centro Democrático e
Social – Partido Popular CDS-PP
România – Partidul Naţional Liberal – PNL, Uniunea Democrată Maghiară
din România – UDMR, Mişcarea Populară – MP, Partidul Național Țărănesc
Creștin Democrat – PNȚCD
Slovacia – Kresťanskodemokratické hnutie – KDH, Most-Hid, Slovak
Democratic and Christian Union – SDKU-DS, Strana Madarskej Komunit – SMK-
MKP
Slovenia – Slovenska demokratska stranka – SDS, Nova Slovenija krščanski
demokrati – Nsi, Slovenska Ljudska Stranka
Spania – Partido Popular – PP, Unió Democràtica de Catalunya – UDC
Suedia – Moderaterna – MOD, Kristdemokraterna – KD.
Programul PPE are la bază o politică care împleteşte integrarea europeană şi

interese regionale şi naţionale. Scopul acţiunii politice este o Europă comunitară,
democratică, transparentă şi capabilă a lua decizii. În contextul discuţiilor asupra
viitorului Uniunii Europene, PPE nu doreşte un super-stat, ci mai degrabă o
diviziune a responsabilităţilor şi obligaţiilor între Uniune, statele membre şi
instituţiile regionale şi municipale.
313
Componenta anti-socialistă a programului este importantă. Dintre elementele
de structură ne reţin atenţia reformă instituţională a Uniunii Europene, im-
plementarea cetăţeniei, elaborarea Constituţiei europene care să delimiteze
atribuţiile şi competenţele instituţiilor europene, să reconfirme drepturile prevăzute
în documente. Finanţarea Uniunii ar trebui să se facă pe principiile solidarităţii,
autonomiei, anualităţii şi unicităţii.
Grupul Alian˛ei Progresiste a Sociali∫tilor ∫i Democra˛ilor ñ S&D
Partide afiliate: Partidul Socialiştilor Europeni/ Party of European Socialists

(PES)
Leader: Gianni Pittella (Italia)
Membrii ai PE (a 8-a legislatură): 189
Cunoscut informal drept Grupul social-democraţilor este construit pe struc-

tura Partidului Socialiştilor Europeni. Este al doilea grup politic din Parlamentul
European şi se revendică ideologic de la social-democraţia modernă, puternic
influenţată de curentul „New Labour” promovat de Tony Blair (Marea Britanie) şi
susţinut de Gerhard Schröder (Germania). S-a înfiinţat în urma Congresului de la
Haye din 9–10 noiembrie 1992 şi este continuatorul Uniunii Partidelor Socialiste
din Comunitatea Europeană înfiinţată la 5 aprilie 1974.
Femeile joacă un rol important în acest grup politic Deşi au pornit ca mari
favoriţi în alegerile din 1999, social-democraţii au pierdut alegerile europene.
Programul electoral al PSE din 1999, adoptat la Congresul al IV-lea de la
Milano din 1–2 mai 1999 denumit „New European Way” nu făcea decât să
consacre alunecarea PSE către centrul scenei politice europene.
Partidele naţionale afiliate:

Austria – Social Democratic Party of Austria – SPÖ
Belgia – Socialist Party – PS, Socialist Party - Differently – sp.a
Bulgaria – Bulgarian Socialist Party – BSP
Croaţia – Social Democratic Party of Croatia – SDP
Cipru – Movement for Social Democracy – EDEK
Republica Cehă – Czech Social Democratic Party – ČSSD
Danemarca – Social Democrats – A
Estonia – Social Democratic Party – SDE
Finlanda – Social Democratic Party of Finland – SDP
Franţa – Socialist Party – PS
Germania – Social Democratic Party of Germany – SPD
Grecia – Panhellenic Socialist Movement – PASOK
Ungaria – Hungarian Socialist Party – MSZP, Hungarian Social
Democratic Party – MSZDP
314
Irlanda – Labour Party – Labour
Italia – Democratic Party – PD, Italian Socialist Party – PSI
Lituania – Social Democratic Party of Lithuania – LSDP
Luxemburg – Luxembourg Socialist Workers' Party – LSAP
Malta – Labour Party – PL
Olanda – Labour Party – PvdA
Polonia – Democratic Left Alliance – SLD, Labour United – UP
Portugalia – Socialist Party – PS
România – Partidul Social Democrat – PSD
Slovacia – Direction - Social Democracy – Smer-SD
Slovenia – Social Democrats – SD
Spania – Spanish Socialist Workers' Party – PSOE
Suedia – Swedish Social Democratic Party – SAP
Marea Britanie – Labour Party – Labour, Social Democratic and Labour
Party – SDLP
Dintre proiectele recurente ale social-democraţilor europeni amintim
promovarea Cartei Drepturilor Fundamentale, a industriei nepoluante şi susţinerea
unor politici axate pe dimensiunea socială a Uniunii Europene care să faciliteze
crearea de locuri de muncă.
Grupul Alian˛a Liberalilor ∫i Democra˛ilor pentru Europa ñ ALDE
Partide afiliate: Alianţa Liberalilor şi Democraţilor Europeni / Alliance of

Liberals and Democrats for Europe (ALDE), Partidul Democrat European /
European Democratic Party (EDP)
Leader: Guy Verhofstadt (Belgia)
Membrii (a 8-a legislatură): 68.
Este unul dintre grupurile cu pondere semnificativă în Parlamentul European

şi aliat tradiţional al creştin-democraţilor. În martie 1976 s-a înfiinţat Federaţia
Partidelor Liberale şi Democrate din Uniunea Europeană. În 1977 au adoptat o
nouă titulatură „European Liberal Democrats”. Cu ocazia Congresului din Catania
din aprilie 1986 îşi schimbă din nou denumirea în Federaţia partidelor liberal-
democrate şi reformatoare Ulterior vor adopta sistemul de organizare federal şi de
vor transforma în Partidul liberal-democrat şi reformator european. ELDR susţine
promovarea cetăţeanului şi a unei politici economice libere, bazată pe creştere
economică şi nu pe redistribuire. Se manifestă însă o serie de tensiuni doctrinare
între liberalii de stânga şi cei de dreapta, mai ales în probleme economice. În 1999,
grupul intră în parteneriat cu grupul PPE - DE formând „Marea Coaliţie” a celei
de-a cincea legislaturi. Prin efect, grupul ELDR câştigă în premieră preşedenţia PE,
prin liderul său, parlamentarul irlandez Pat Cox, care în 2002 preia a doua jumătate
a mandatului 1999–2004 de la Nicole Fontaine (PPE).
315
În urma alegerilor din anul 2004, grupul se uneşte cu cel al Partidului
Democrat European (European Democratic Party – EDP), la grup aderând Partidul
Muncii din Lituania şi Democracy is Freedom – („La Margherita”) – din Italia
formând grupul ALDE, Graham Wilson (UK, LibDem) devenind primul preşedinte.
Grupul a pierdut numeroşi membrii în urma formării noii legislaturi în anul 2014,
unii migrând spre noile grupuri mai radicale, alţii spre grupurile/partidele majore (de
exemplu, un membru tradiţional, Partidul Naţional Liberal din România, a trecut la
grupul PPE după fuziunea cu Partidul Democrat Liberal).
Membrii în cea de-a 8-a legislatură:
Austria – The New Austria and Liberal Forum – NEOS
Belgia – Open Flemish Liberals and Democrats, Reformist Movement
Bulgaria – Movement for Rights and Freedoms
Croaţia – Croatian People's Party - Liberal Democrats, Istrian Democratic
Assembly
Republica Cehă – ANO 2011
Danemarca – Venstre - Denmark's Liberal Party, Danish Social Liberal
Party
Estonia – Estonian Centre Party, Estonian Reform Party
Finlanda – Centre Party, Swedish People’s Party
Franţa – Mouvement Démocrate, Union des démocrates et indépendants
Germania – Freie Demokratische Partei, Freie Wähler
Letonia – Union of Greens and Farmers
Lituania – Labour Party, Liberal Movement
Luxemburg – Democratic Party
Olanda – People’s Party for Freedom and Democracy, Democrats 66
Portugalia – Democratic Republican Party
Slovenia – Democratic Party of Pensioners of Slovenia
Spania – Catalan European Democratic Party, Basque Nationalist Party,
Union, Progress and Democracy, Citizens - Party of the Citizenry
Suedia – Liberal People's Party, Centre Party
Marea Britanie – Liberal Democrats – LibDem.
Ca program politic, liberal-democraţii europeni accentuează ideea respectării

identităţii naţionale. Totodată dezvoltă şi ideea că ceea ce s-a creat nu este doar o
Europă a afacerilor, ci şi o Europă a indivizilor. Liberalii se pronunţă pentru
abordarea tehnocratică mai puţin birocratică şi pentru extinderea puterilor
Parlamentului European, militează pentru o Europă a solidarităţilor, pentru o
Europă deschisă spre cealaltă Europă, descătuşată de lanţul comunist. Europa
trebuie să fie în opinia lor, un exemplu de respect a drepturilor civile, toleranţei,
emancipării şi dezvoltării individului, un dialog între culturi diferite într-un cuvânt
o Europă luminată: opinii care, în alegerile din 2004, le-au adus 88 de mandate.
316
În ciuda forţei sale scăzute, grupul liberal a fost mult timp un elment pivotal
în negocierile politice la nivelul Parlamentului European.
Grupul Conservatorilor ∫i Reformi∫tilor Europeni (ECR)
Partide afiliate: Alianţa Europeană a Conservatorilor şi Reformiştilor /

Alliance of European Conservatives and Reformists (AECR)
Mişcarea Politică Creştină Europeană / European Christian Political
Movement (ECPM)
Leader: Syed Kamall (Marea Britanie)
Este grupul cu cea mai mare creştere în ultimele sesiuni electorale. După
alegerile din 2009, grupul a reuşit să coalizeze partide totalizând 55 de euro-
deputaţi, devenind a patra forţă în PE, pentru ca în urma elegerilor din 2014 să
ajungă la 74 de deputaţi din 16 state membre ale UE, a treia forţă politică în
Parlament.
Grupul a fost înfiinţat în anul 2009 pe structura „Mişcării pentru o Reformă
Europeană” (MRE/MER), o alianţă pan-europeană fondată în anul 2006 de liderul
Partidului Conservator britanic, David Cameron, şi cel al Partidului Civic democrat
ceh, premierul ceh la acel moment Mirek Topolánek, în jurul ideilor de piaţă liberă
europeană, într-o Europă non-federalistă, deschisă şi flexibilă. Mişcarea a atras
partidele europene de centru-dreapta, conservatoare, dar şi destui eurosceptici.
Precum MER, Grupul AECR nu se opune existenţei Uniunii Europene,
autodefinindu-se ca şi un grup „Euro-realist”, denumire propusă în locul etichetei
mai largi şi cu conotaţii mai degrabă peiorative a „euro-scepticismului”.
Ideile principale de acţiune sunt pentru un buget regândit, centrat pe
distribuţia mai judicioasă a fondurilor, liberul schimb, punând emfază pe acordul
TTIP – văzut ca una dintre cele mai importante iniţiative economice globale –, o
critică a Euro şi efectelor monedei unice asupra dezvoltării economice, accent pe
politicile privind ocrotirea familiei – privită ca fundament al societăţii – şi politicile
demografice, reglementarea libertăţii de mişcare a forţei de muncă, preocuparea
pentru prezervarea libertăţii religioase şi a credinţei, economia rurală, securitatea
energetică, reforma instituţională etc.680 ECR are o preocupare aparte pentru
politica de apărare, chemând la revizuirea Politicii de Apărare şi Securitate
Comune prin prisma principiului suveranităţii statelor şi în cadrul unei Alianţe
Nord-Atlantice revitalizate.
Cei mai numeroşi membrii ai grupului provin din Partidul „Lege şi dreptate”
din Polonia (18 membri) şi Partidul Conservator britanic (19 membri), perspectiva
Brexitului fiind nefastă pentru viitorul acestui grup.
680
http://ecrgroup.eu/ecr-policies/ideas-for-reform/, accesat în februarie 2017.
317
Membrii ECR în cea de-a 8-a legislatură:
Belgia – New Flemish Alliance
Bulgaria – Without Censorship – BBT, IMRO – Bulgarian National
Movement – IMRO-BNM
Croaţia – Croatian Conservative Party – HKS
Cipru – Solidarity Movement – KA
Rep. Cehă – Civic Democratic Party – ODS
Danemarca – Danish People’s Party – DF
Finlanda – Finns Party – PS
Germania – Family Party – FAMILIE, Liberal Conservative Reformers – LKR
Italia – Conservatives and Reformists – CR
Letonia – National Alliance – NA
Lituania – Electoral Action of Poles in Lithuania – AWPL
Olanda – Christian Union – CU, Reformed Political Party – SGP
Polonia – Law and Justice – PiS, Right Wing of the Republic – PR
Románia – M10
Slovacia – Freedom and Solidarity – SaS, New Majority – NOVA, Ordinary
People – OĽaNO
Marea Britanie – Conservative Party – Conservative, Ulster Unionist Party –
UUP
La grup au mai aderat independenţi din Danemarca, Grecia şi Irlanda
Grupul St‚nga Unit„ European„ / St‚nga Verde Nordic„ ñ GUE/NGL
Partide afiliate: Partidul Stângii Europene / Party of the European Left

(PEL), Stânga Europeană Anti-Capitalistă / The European Anti-Capitalist Left
(EACL), Alianţa Stângii Verzi Nordice / Nordic Green Left Alliance (NGLA)
Leader: Gabriele Zimmer (Germania)
Este un grup de stânga, care cuprinde partide socialiste şi comuniste.

Comuniştii au fost o prezenţă constantă pe scena politică europeană, reprezentantul
lor de seamă fiind celebrul politolog francez Maurice Duverger (1917–2014) care a
activat ca parlamentar european în legislatura 1989–1994 din partea Partidului
Comunist Italian. Ei mai sunt numiţi şi eurocomunişti. Grupul Stângii Unite s-a
fondat în 1994, la 14 iulie. Obiectivele lor ating în principal domeniul social şi cel
al mediului înconjurător. Se pronunţă pentru crearea unei zone sociale care să
promoveze drepturi egale de la cel mai înalt nivel până la ultimul cetăţean. GSU se
autodefineşte ca un grup „confederal”, dorind să sublinieze respectul pentru
identităţile fiecărui membru şi îşi asumă lupta împotriva austerităţii, a proliferării
manifestărilor de extremă dreaptă dar şi opoziţia fermă asupra încheierii
parteneriatul transatlantic pentru comerţ şi investiţii (TTIP).
318
După alegerile din 2014, grupul a totalizat 52 de parlamentari. Ca
particularitate, acest grup şi-a propus să asigure o reprezentare egală a bărbaţilor şi
a femeilor, incluzând exact 26 de femei şi 26 de bărbaţi.
Grupul Verzilor/Alian˛a Liber„ European„
Partide afiliate: Partidul Verde European / European Green Party (EGP),

European Free Alliance / (EFA)
Leaderi (co-preşedinţi): Rebeca Harms (Germania), Philippe Lamberts (Belgia)
Cunoscut informal pe parcursul timpului drept Grupul Ecologist, sau

„Verzii”, grupul a avut priză la partidele politice tinere, având ca ţinte programatice
respectarea drepturilor cetăţeanului şi rezolvarea problemelor de mediu, mergând
până la închiderea tuturor centralelor atomo-electrice. Mişcările autonomiste din
Marea Britanie şi Spania şi-au făcut loc în acest grup pe parcursul timpului,
discursul regionalist căpătând un loc important în documentele programatice.
Federaţia europeană a partidelor ecologiste s-a format în iunie 1993, iar în 2004 s-a
format Partidul Verzilor Europeni în cadrul unui Congres de constituire desfăşurat
la Berlin. Cel mai important partid ecologist la nivel European sunt „Verzii”
germani conduşi de Joschka Fischer.
Partidele afiliate istoric la Grupul verzilor au fost:
Die Grünen (Austria); Agalev (Belgia); Volksunie (Belgia); Ecolo (Belgia);
Vihreä Litto (Finlanda); Les Verts (Franţa); Bundnis ’90/Die Grünen (Germania);
Federazione dei Verdi (Italia); The Green Party (Irlanda); Déi Greng
(Luxemburg); The Green Party, Scottish National Party, Plaid Cymru (Țara
Galilor/Marea Britanie); Groen Links (Olanda); Partido Andalucista (Andalucia,
Spania); Eusko Alderdi Jertzailea (Țara Bascilor/Spania); Eusko Alkartasuna (Tara
Bascilor/Spania); Bloque Nacionalista Galego (Galicia/Spania); Miljopartiet De
Gröna (Suedia).
Accederea în guvernele Germaniei, Franţei, Italiei şi Finlandei le legitimează
noile opţiuni: construirea unei societăţi în care să se respecte drepturile
fundamentale şi justiţia, mediul înconjurător. Pe lângă drepturile consacrate verzii
fac apel la dreptul la adăpost sau dreptul la o sănătate bună.
În 2004, pe fundalul deprecierii imaginii Verzilor, aceştia nu au mai obţinut
decât 42 de locuri în Parlamentul European.
Valorile fundamentale proclamate de „Verzi”: solidaritatea, inovaţia,
independenţa, deschiderea. În ceea ce priveşte lărgirea UE ei consideră că ar trebui
începute negocierile cu toate ţările doritoare, participarea membrilor asociaţi cu vot
deplin la deciziile privind dezvoltarea instituţională şi reforma comunitară.
Verzii au contestat supremaţia NATO şi UEO şi vedeau o structură pan-
europeană sub autoritatea ONU şi OSCE eficientă şi productivă.
319
Unul dintre programele fundamentale ale Verzilor este „Manifestul Verzilor
Europeni” (Manifesto), un document reînnoit periodic681.
Alegerile din 2009 şi 2014 au îmbogăţit familia Verzilor cu reprezentanţii
unei doctrine inedite în peisajul politic european (chiar mondial), candidaţii
partidelor Piraţilor din Suedia, respectiv Germania reuşind să câştige mandate în
cele două legislaturi europene. Acest succes vine pe fondul rezultatele tot mai bune
pe care „piraţii” le-au înregistrat în alegerile naţionale şi locale. Aceste partide
luptă pentru libertăţile fundamentale, în general, cu accent pe mediul online:
accesul nerestricţionat şi liber la internet, folosirea produselor software open-
source, limitarea controlului statelor asupra internetului şi a supravegherii online
etc. Asipraţia „Piraţilor Europeni” este de a fonda un partid pan-european
recunoscut.
Grupul Europa Libert„˛ii ∫i Democra˛iei Directe (ELDD / EFDD)
Partide afiliate: Alianţa pentru Democraţie Directă în Europa / Alliance for

Direct Democracy in Europe (ADDE)
Leaderi (co-preşedinţi): David Borelli (Italia), Nigel Farrage (Marea
Britanie)
Este un grup care, în limbaj diplomatic, îşi asumă lupta pentru pentru
păstrarea tradiţiilor şi valorilor popoarelor Europei. „Popoarele şi naţiunile
Europei au dreptul de a-şi proteja graniţele şi de a-şi promova propriile valori
istorice, tradiţionale, religioase şi culturale”, scrie în autoprezentarea oficială a
grupului682. În practică, încă de la înfiinţare, liderii EFDD au promovat un discurs
anti-european, nesfiindu-se să declare deschis că luptă împotriva Uniunii Europene
şi pentru disoluţia acesteia.
Grupul a apărut sub titulatura „Europe of Freedom and Democracy” (EFD)
în cea de-a şasea legislatură (după alegerile in 2009), fiind fondat, în mare, pe baza
fostelor grupuri bazate pe formaţiuni eurosceptice, naţionalist – conservatoare
„Independence/Democracy” (IND/DEM) – din care făceau parte cunoscutele
partide radicale UKIP (Marea Britanie), Mişcarea pentru Franţa a lui Philippe de
Villiers, sau Lega Nord (Italia) a lui Umberto Bossi – şi „Union for a Europe of
Nations” (UEN). Cele mai mari formaţiuni din grup erau UKIP (cu 11 deputaţi) şi
Lega Nord (9 deputaţi), liderii provenind de la cele două formaţiuni, în persoanele
lui Nigel Farrage, respectiv Francesco Speroni.
681
European Greens pagina oficială https://europeangreens.eu/manifesto/romania, accesat în
februarie 2017.
682
Website Parlamentul European http://www.europarl.europa.eu/elections-2014/ro/political-
groups/europe-of-freedom-and-direct-democracy, accesat în februarie 2017.
320
De la înfiinţare, grupul s-a poziţionat pe o poziţie ostilă continuării integrării
europene, promovând ideile naţionaliste şi anti-imigraţie cu şi mai mare vehemenţă
decât predecesoarele IND/DEM - UEN.
În urma alegerilor din 2014, grupul a suferit pierderi atât din cauza părăsirii
sale de către foşti membrii în favoarea altor grupuri conservatoare, cât şi din cauză
că unii dintre eurodeputaţii din mandatul anterior au pierdut un nou mandat
european. Prin urmare, Nigel Farrage își caută noi aliaţi şi reuşeşte să coopteze
partidele „Five Star Movement” din Italia, „Ordine şi dreptate” din Lituania, pe
Democraţii Suedezi – un partid naţionalist xenofob –, „Partidul cetăţenilor liberi”
din Cehia şi „Uniunea fermierilor” din Letonia, alături de un deputat francezi care
au defectat din Frontul Naţional al lui Marine LePen. 683 Grupul a adăugat o iniţială
la nume, devenind Europa Libertăţii şi Democraţiei Directe şi l-a cooptat ca şi co-
preşedinte pe liderul „Five Star Movement” din Italia, David Borelli.
Un succes incontestabil atribuit activităţii Partidului Independenţilor
Britanici (UKIP) şi a liderului acestuia, Nigel Farrage, este campania susţinută
anti-UE promovată în Marea Britanie cu un efect semnificativ în votul britanicilor
pentru părăsirea Uniunii Europene în urma referendumului din 23 iunie 2016.
Viaţa grupului nu a fost una lipsită de turbulenţe, acesta fiind teatrul a
numeroase mişcări din şi spre grup, precum şi tentative de defectare în bloc. Cea
mai importantă a fost încercarea, în ianuarie 2017, a parlamentarilor proveniţi din
partidul italian anti-establishment „Five Star” de a migra spre grupul ALDE,
tentativă eşuată din cauza refuzului imediat al celor din ALDE de a-i primi pe
italieni în grupul lor.684
Grupul Europa Na˛iunilor ∫i a Libert„˛ii /

Europe of Nations and Freedom (ENF)
Partide afiliate: Alianţa Europeană pentru Libertate / European Alliance for
Freedom (EAF), mişcarea pentru o Europă a Naţiunilor şi Libertăţii / Movement
for a Europe of Nations and Freedom (MENF)
Leaderi (co-preşedinţi): Marine LePen (Franţa), Marcel de GRAAFF (Olanda)
Este grupul care reuneşte parlamentari proveniţi din partidele europene de

dreapta şi extremă dreaptă cu cel mai radical discurs naţionalist şi anti-UE. Prin
vocea co-preşedintelui Marine LePen, grupul se declară „o forţă de opoziţie care
întrupează alternativa patriotică la o Europă mondialistă, tehnocrată şi anti-
683
EU Observer, „Farage creates eurosceptic group in EP”, 18 iun 2014, disponibil online
https://euobserver.com/tickers/124651, acesat în februarie 2017.
684
Gavin Jones, Julia Fioretti, EU's Liberals rebuff Italy's 5-Star bid to join parliamentary group,
în „Reuters”, 9 ianuarie 2017, disponibil http://uk.reuters.com/article/uk-italy-5star-ukip-idUKKBN14T1R6,
accesat în februarie 2017.
321
democratică promovată de Bruxelles”685 Marcel de Graff, rezumă mai direct
viziunea asupra UE astfel: „Cultura noastră europeană, valorile noastre,
libertatea noastră sunt sub atac. Acestea sunt ameninţate de puterile dictatoriale,
zdrobitoare, ale Uniunii Europene (...) de imigraţia în masă, de frontierele
deschise şi de moneda unică europeană”686.
Grupul s-a format cu dificultate, abia în al doilea an al celei de-a opta
legislaturi, adunând la un loc figuri controversate ale politici europene şi
îndeplineşte la limită condiţiile necesare constituirii, ceea ce îi face pe liderii
ENF să fie în permanentă în căutare de adepţi, dar şi fragilizează unitatea
ideologică a grupului. ENF se opune proiectului supranaţional şi luptă împotriva
oricărei forme de transfer a deciziei politice de la nivel naţional către UE, acest
lucru fiind văzut ca un afront la adresa suveranităţii statelor. „Păstrarea identităţii
naţionale” este un alt slogan asumat, în viziunea ENF aceasta însemnând
„conservarea identităţii cetăţenilor şi naţiunilor Europei, în acord cu caracteristicile
specifice fiecărei populaţii”. Prin această prismă, ENF pune emfază pe dreptul
statelor de a reglementa şi elabora propriile politici în domeniul imigraţiei.
În ciuda acestei virulenţe, grupul îşi asumă formal jocul politic în limitele
democraţiei şi a drepturilor fundamentale ale omului, lucru subliniat încă din
primul paragraf al Chartei ENF. În plus, membrii săi – partide şi independenţi –
se obligă să respingă orice posibilă afiliere, conexiune sau simpatie cu vreun
proiect autoritarist sau totalitarist.687
Grupul neafilia˛ilor / Non-Inscrits (NI)
Membrii (a 8-a legislatură): max. 48, min. 18.
Este un grup care reuneşte parlamentarii neafiliaţi – temporar sau definitiv –

vreunuia dintre grupurile existente. Acest segment al PE nu are consitenţă, fiind
un loc de tranzit pentru parlamentarii care, din diverse motive, sunt în căutarea
unui (alt) grup politic, sau indezirabili pentru acestea.
În legislaturile anterioare a existat până la un moment dat posibilitatea ca
neafiliaţii să formeze grupuri de convenienţă, fără a împărtăşi viziuni politice
apropiate. Un exemplu este aşa-zisul Grup Tehnic al Independenţilor (Technical
Group of Independent Members – TDI) format în urma alegerilor din 1999.
Existenţa TDI a fost însă subiect al mai multor interpelări către Preşedintele PE.
În urma acestora, Comitetul pentru Probleme Constituţionale a apreciat că existenţa sa
este în contradicţie cu Regula nr. 29(1) din Procedurile PE, care statua că „membrii se
pot organiza în grupuri pe baza afinităţilor politice” (s.n.)688. Prin urmare, TDI a fost
685
ENF site web oficial http://www.enfgroup-ep.eu/, accesat în februarie 2017.
686
Idem.
687
ENF Charter http://www.enfgroup-ep.eu/charter/, accesat în februarie 2017.
688
News report: 28-07-99 http://www.europarl.europa.eu/press/sdp/newsrp/en/1999/
n990728.htm, accesat în februarie 2017.
322
desfiinţat. Decizia a fost atacată la Curtea de Primă Instanţă şi apoi la CJUE, toate
apelurile fiind însă respinse689, fiind stabilit astfel principul conformă căruia este
interzisă formarea de grupuri mixte din punct de vedere ideologic.
Ombudsman-ul European
Parlamentul European şi-a asumat de la început rolul de protector şi sprijinitor

al cetăţeanului european. Preluând tradiţia statelor membre s-a introdus în art. 195
din Tratatul CE instituţia „mediatorului european”690. În anul 1994 s-a adoptat
decizia nr. 94/262/CECO, CE, Euratom a Parlamentului European din 9 martie, prin
care s-a stabilit statutul şi condiţiile generale de exerciţiu a funcţiei de mediator691.
În planul relaţiei dintre instituţiile comunitare şi cetăţenii Europei,
ombudsmanului european692 îi revine misiunea de a întreprinde demersurile fireşti,
pentru asigurarea libertăţii de informare a cetăţenilor şi transparenţa instituţiilor
comunitare, prin intermediul unor instrumente juridice speciale numite „recomandări
ale Ombudsmanului” şi prin rapoartele anuale prezentate Parlamentului European.
În conformitate cu reglementările sus-menţionate, orice cetăţean al unui stat
membru al Uniunii Europene se poate plânge ombudsman-ului european cu privire la
administrarea defectuoasă a activităţii instituţiilor comunitare, exceptând activitatea
puterii judecătoreşti. Primind o sesizare, Ombudsman-ul informează instituţia sau
organizaţia în cauză, adresându-le totodată recomandări693. Ombudsman-ul european
poate participa în diverse gremiuri sau comitete având rol de expert şi dispunând de un
drept de vot consultativ694.
Atribu˛iile ∫i func˛ionarea Parlamentului European695
Prin textele Tratatelor, Parlamentului European i-au fost atribuite competenţe

legislative, bugetare şi de supraveghere.
689
Judgement (2004/C 217/01) of the European Court of Justice in Case C-486/01 P
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2004:217:0001:0001:EN:PDF, accesat
în februarie 2017.
690
În România instituţia funcţionează sub denumirea de Avocatul poporului.
691
A se vedea Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene nr. L 113 din 4. 05. 1994, p. 15.
692
A se vedea Corneliu Manda, Ovidiu Petrescu, Ioan Popescu Slăniceanu, Cezar Corneliu Manda,
Ombudsmanul-Instituţie fundamentală a statului de drept, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1997, p. 36.
693
Ibidem.
694
A se vedea participarea ombudsmanul-ui european Jacob Söderman, la elaborarea Cartei
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în, Adrian Ciprian Păun, Die Grundrechtsarten und -
funktionen in EU Grundrechtecharta, apărută în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai, fasciculul
Europaea”, nr. 1-2/2002, p. 103.
695
A se vedea câteva cercetări de referinţă în domeniu: Mathias Chauchat, Le controle politique du
Parlament sur les executifs communitaires, LGDJ, Paris, 1989; J. P. Jaque, R. Bieber, V. Constantinesco,
D. Nikel, Le Parlament europeene, Paris,Economica, 1984; Jacobs-Shakelton-Corbett, The European
Parliament, Londra, Cartermille, 1995; J. Bröhmer, Das europäische Parlament: echtes Legislativorgan
oder blosses Hilfsorgan im legislativen Prozess?, în Revista „ZEuS”, 1999, p. 197 şi urm.
323
Competen˛a legislativ„
Procedura legislativ„ ordinar„ (co-decizie)

Procedura co-deciziei a fost instituită prin Tratatul de la Maastricht
(1992)696, şi a fost extinsă prin Tratatul de la Amsterdam (1999) cu scopul de a
lărgi puterile legislative ale Parlamentului European. În conformitate cu prevederile
art. 251 din Tratatul CE, Parlamentul European poate adopta acte împreună cu
Consiliul în domeniile: transporturi, mediul înconjurător, piaţa internă, protecţia
consumatorilor, locurile de muncă, protecţia şi politicile sociale, educaţia, sănătatea
publică.
Tratatul de la Amsterdam a extins procedura co-deciziei la alte domenii iar
Tratatul de la Nisa a adus noi modificări procedurii, extinzând votul cu majoritate
calificată în dauna celui cu unanimitate697. Tratatul de la Lisabona (2009) aduce
numeroase modificări care sporesc puterea PE, extinzând domeniul de acţiune la
peste 40 de domenii noi, între care politicile în domeniile agricultură şi pescuit,
securitatea şi justiţia, cooperarea cu ţări non-UE, politica comercială a UE şi
sprijinul pentru regiunile defavorizate etc.
Lisabona redenumeşte principala procedură legislativă a sistemului
decizional al UE drept „Procedura legislativă ordinară”. Astăzi, marea majoritate
a legilor europene sunt adoptate prin această procedură, în comun de către
Parlamentul European şi Consiliul European.
Procedura este una complexă, presupunând un mecanism prin care atât
Parlamentul cât şi Consiliul să poată avea un cuvânt de spus în adoptarea legislaţiei
europeane, accentul punându-se pe stabilirea unui acord între cele două entităţi.
În sinteză, Procedura legislativă ordinară decurge astfel:
Comisia prezintă propunerea legislativă atât Parlamentului European cât şi
Consiliului spre aşa-numita „primă lectură”. Această parte a procedurii nu are un
termen. Parlamentul adoptă o primă poziţie asupra propunerii, cu amendamente sau
fără, pe care o înaintează Consiliului. Dacă acesta acceptă poziţia PE – cu sau fără
amendamente, actul este ratificat.
În caz contrar, Consiliul adoptă o poziţie comună în speţă şi o înaintează PE
spre o a doua lectură. Parlamentul are trei posibilităţi: să accepte poziţia comună –
şi actul e adoptat –, să o respingă (e necesară majoritatea absolută) – şi actul e
respins definitiv – sau să amendeze poziţia comună (şi aici e nevoie de majoritatea
absolută) şi aceasta să fie retarnsmisă Consiliului spre o a doua citire. Actul poate
fi adoptat şi ca efect al inacţiunii Parlamentului în termenul limită de 3+1 luni.
În cazul în care după a doua citire Consiliul acceptă amendamentele propuse
de PE, actul este adoptat. În caz contrar, este format un Comitet de. Acest organism
696
Una din cele mai bune analize ale tratatului în Clive H. Church, David Phinnemore,
European Union and European Community. A Handbook and Commentary on the 1992 Maastricht
Treaties, Prentice Hail, 1994.
697
A se vedea Nicolae Păun, A. C. Păun, G. Ciceo, op. cit., pp. 238–254.
324
reuneşte delegaţiile PE şi ale Consiliului, alcătuite din 28 membri fiecare. Termenul
alocat concilierii este de 6 + 2 săptămâni, scopul fiind obţinerea unui acord asupra
unui text comun. Dacă procedura nu are succes, textul este respins definitiv.
În cazul unei concilieri pozitive, EP şi Consiliul au la dispoziţie alte
6+2 săptămâni să adopte textul comun. Pentru aceasta, textul este supus celor două
organisme spre a treia lectură. Dacă acestea nu ăl aprobă în interiorul acestui
termen, actul nu este adoptat. În caz contrar, actul este adoptat şi devine lege
europeană.698
Procedura de consultare
Această procedură îşi are originea în zorii comunităţilor europene, Tratatul
de la Roma (1957), când Adunarea Parlamentară avea un rol consultativ în
procesul legislativ. Prin Actul Unic European şi tratatele subsecvente s-au acordat
puteri sporite PE în acest cadru, devenind tot mai multe materiile în care PE a fost
pus pe picior de egalitate cu Consiliul, procedura primară legislativă devenind co-
decizia, redenumită după Lisabona „Procedura legislativă ordinară”. Consultarea
este utilizată acum într-un număr limitat de domenii.
Procedura de aprobare
„Procedura de aviz conform”, denumită ulterior „aprobare”, a fost introdusă
prin Actul Unic European (1986) şi viza implicarea PE mai profund în viaţa UE,
dând Parlamentului o voce în materiile acordurilor de aderare la Uniune şi a celor
de asociere, domeniul de aplicare fiind extins prin tratatele ulterioare. Procedura
poate fi una nelegislativă, atunci când priveşte negocierile privind aderarea,
respectarea drepturilor omului etc., sau una legislativă, atunci când vizează
adoptarea unor legi în domeniile la care se aplică.699
Regulamentul de procedură al PE prevede şi alte proceduri pentru domenii
specifice, aplicabile relaţiilor cu Banca Centrală Europeană, cu partenerii sociali, în
cadrul încheierii unor înţelegeri şi acorduri etc.
În plus, prin Tratatul de la Maastricht, consolidat de Lisabona, Parlamentului
i-a fost conferit dreptul de a cere Comisiei să prezinte propuneri legislative, ceea ce
îi conferă, indirect, dreptul de iniţiativă legislativă, care aparţine de drept Comisiei.
Pe de o parte, PE participă activ la programarea anuală şi multi-anuală a Comisiei,
unde se stabilesc inclusiv priorităţile legislative, pe de alta poate cere direct
Comisie să facă o propunere în orice domeniu.700 Pentru aceasta, PE are nevoie de
votul majorităţii membrilor săi.
698
Ghidul procedurii legislative ordinare, Consiliul UE, http://www.consilium.europa.eu/ro/
documents-publications/publications/2016/guide-ordinary-legislative-procedure/, accesat în februarie 2017.
699
Regulamentul de procedură al PE articolele 79–85, art. 99
700
Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), Art. 225
325
Pentru o mai bună reprezentare a cetăţenilor în viaţa politică a Uniunii,
Parlamentul European încurajează accesul acestora prin dreptul la petiţii şi
iniţiativa cetăţenească privind promovarea legislaţiei comunitare, reglementate prin
articolele 211–218 din Regulament.
Competen˛a bugetar„
Aceasta a fost una dintre principalele competenţe ale PE pe parcursul istoriei

sale. Atribuţiile bugetare sunt foarte importante şi reprezintă punctul de plecare
pentru o adevărată reformă a puterilor în Comunitate. În conformitate cu
prevederile din Tratate, Parlamentul European poate să respingă aprobarea bugetu-
lui. La 13 decembrie 1979, la câteva luni de la alegerea sa în premieră prin vot
direct, Parlamentul European a respins pentru prima dată proiectul de buget. În
condiţiile respingerii bugetului intră în funcţiune procedura bugetului de urgenţă
care asigură baza legală provizorie pentru asigurarea bunei funcţionări a Uniunii701.
Tratatul de la Lisabona a mers mai departe pe calea ridicării statutului PE în
raport cu celelalte instituţii europene, Parlamentul fiind pus pe picior de egalitate
cu Consiliul UE în stabilirea cadrului financiar multi-anual stabilit pentru o
perioadă de 7 ani, a Bugetului anual al UE şi, mai mult, aprobarea execuţiei
bugetare, adică descărcarea de gestiune a Comisiei.702
Competen˛a de supraveghere ∫i control
Una dintre cele mai importante măsuri de control politic conferite PE prin
Tratatul de la Lisabona este alegerea Preşedintelui Comisiei. Articolul 117 din
Regulament şi articolele subsecvente indică propcedura prin care plenului PE îi
este prezentată propunerea Consiliului European pentru mandatul de Comisar şef.
Pentru a fi validat, acesta trebuie să întrunească votul majorităţii simple a
membrilor, în caz contrar fiind respins, Consiliul primind un termen de o lună
pentru a vveni cu o nouă propunere. Noul Preşedinte al Comisiei prezintă apoi PE,
propunerile pentru portofoliile de comisari. Candidaţii sunt audiaţi în comisii, pe
baza rapoartelor grupurile PE putând înainta spre aprobare propuneri de rezoluţii.
Votarea acestora conduce al aprobarea sau respingerea Comisiei. De asemenea, pe
parcursul exerciţiului său, PE poate cere Preşedintelui Comisiei să retragă
încrederea acordată unui comisar dacă în cazul acestuia s-a stabilit existenţa unui
conflict de interese. Tot cu ocazia numirii noii Comisii, aceasta împreună cu
Parlamentul şi Consiliu trebuie să cadă de acord asupra programării multianuale,
documentul de parcurs al Comisiei pentru exerciţiul său.
701
K. D. Borchardt, Die rechtlichen Grundlagen der Europäischen Union, Heidelberg, C. F.
Müller, 1996, p. 112.
702
TFUE Cap. 4 Execuţia Bugetului şi descărcarea, Regulamentul PE art. 93
326
O altă măsură de control la îndemâna PE este procedura moţiunii de cenzură
faţă de Comisie, prevăzută la (Art. 234 Tratatul de funcţionare al UE, ex. Art. 201
din Tratul CE):
În cazul în care moţiunea de cenzură se adoptă cu o majoritate de două
treimi din voturile exprimate şi de către majoritatea membrilor care compun
Parlamentul European, membrii Comisiei trebuie să demisioneze colectiv din
funcţiile lor, iar Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate trebuie să demisioneze din funcţiile pe care le exercită în cadrul
Comisiei. Aceştia rămân în funcţie şi continuă să gestioneze afacerile curente până
la înlocuirea lor în conformitate cu articolul 17 din Tratatul privind Uniunea
Europeană. În acest caz, mandatul membrilor Comisiei numiţi pentru a-i înlocui
expiră la data la care ar fi trebuit să expire mandatul membrilor Comisiei obligaţi
să demisioneze colectiv din funcţiile lor.
Formularea face din PE un partener redutabil în stabilirea unui echilibru de
forţe între organismele politice care conduc Uniunea Europeană şi îi dă
posibilitatea de a exercita un control politic democratic asupra Comisiei. Pe
parcursul timpului au fost depuse un număr de opt moţiuni de cenzură, niciuna
nefiind adoptată. Un caz aparte s-a înregistrat în anul 1999, când, în urma mai
multor serii de discuţii asupra execuţiei bugetare şi a unor acuzaţii de fraudă la
adresa Comisarului Édith Cresson (Franţa), Comisia condusă de Jacques Santer a
demisionat în bloc, alegând această alternativă în faţa posibilităţii unei moţiuni de
cenzură reuşite. A fost un moment de cotitură în viaţa Uniunii Europene, reflectat
pe larg de presa internaţională, care a marcat intrarea PE între jucătorii de forţă în
politica pan-europeană703.
Alte atribuţii de control politic eficiente sunt cele asupra excuţiei bugetare,
dreptul de interpelare, procedura înfiinţării Comisiilor de anchetă, care,
independent de atribuţiile altor organe ale Comunităţii, pot cerceta încălcări ale
legislaţiei comunitare sau pot analiza anumite abuzuri ale instituţiilor europene etc.
Un rol de control al PE faţă de Consiliu nu este însă expres prevăzut în Tratate.
Acest control trebuie exercitat de către membrii parlamentelor naţionale.
Imunit„˛i ∫i privilegii
Discuţia asupra imunităţilor şi privilegiilor parlamentarilor europeni devine

deosebit de interesantă dacă analizăm statutul juridic al acestora704. Ce sunt
europarlamentarii? Diplomaţi sau parlamentari? La aceste întrebări ne răspunde
„Protocolul asupra imunităţilor şi privilegiilor Comunităţii” din 8 aprilie 1965 care în
703
14 January 1999: Crisis in the EU, BBC News, http://news.bbc.co.uk/democracylive/hi/
historic_moments/ newsid_8207000/8207105.stm accesat fe. 2017.
704
Un excelent studiu în domeniu îl regăsim în J. L. Burban, Sources communautaires et
sources nationales des regles aplicables aux parlamentaireseuropeens, în Annuaire francais de droit
international, 1979, vol XXV, pp. 779–791.
327
art. 9 şi 10 conferă membrilor Parlamentului European imunităţi parlamentare
clasice. Pe teritoriul statului lor de origine beneficiază de imunitate parlamentară
clasică, iar pe teritoriul unui alt stat membru de o exceptare de la orice măsură de
detenţie şi urmărire judiciară. Art. 5 din Regulamentul Parlamentului consacră proce-
dura ridicării imunităţii parlamentare. S-au făcut cereri în acest sens pentru verzii
germani şi radicalii naţionalişti francezi sau austrieci, dar regula instituită cutumiar
de către Parlament este de a nu ridica imunitatea pentru „delicte de opinie”.
Declinul electoral, recrudescen˛a discursului na˛ionalist,

anti-european ∫i consolidarea grupurilor anti-UE
Ón Parlamentul European
Privite ca un imens câştig al cetăţenilor în construcţia europeană, „alegerile

europene” nu sunt, însă, întru-totul povestea de succes care ar fi trebuit să fie. Deşi
entuziamsul iniţial a fost foarte mare şi în ciuda faptului că în timp, prin Tratate,
Parlamentul însuşi a căpătat puteri sporite, până la a ajunge un element pivotal în
politica UE, în mod aparent paradoxal interesul cetăţenilor pentru alegerile
europene înregistrat un declin constant, invers proporţional cu importanţa pe care
PE a căpătat-o în marea politică europeană (Grafic 1).
* Sursa datelor: Parlamentul European

Grafic 1. Prezența la vot – nivel UE 1979–2014 (%).
328
Tabelul 3
Prezenţa la vot pe ţări şi total UE 1970–2014 (% din total alegători)Sursa datelor: Tabel realizat pe baza datelor electorale disponibile pe webiste-ul
Parlamentului European www.europarl.europa.eu
Anul 1979 1981 1984 1987 1989 1994 1995 1996 1999 2004 2007 2009 2013 2014
Ţara
EU 61,99 – 58,98 – 58,41 56,67 – – 49,51 45,47 – 42,97 – 42,61
Belgia 91,36 92,09 90,73 90,66 91,05 90,81 90,39 89,64
Danemarca 47,82 52,38 46,17 52,92 50,46 47,89 59,54 56,32
Germania 65,73 56,76 62,28 60,02 45,19 43 43,27 48,1
Irlanda 63,61 47,56 68,28 43,98 50,21 58,58 58,64 52,44
Franţa 60,71 56,72 48,8 52,71 46,76 42,76 40,63 42,43
Italia 85,65 82,47 81,07 73,6 69,76 71,72 65,05 57,22
Luxemburg 88,91 88,79 87,39 88,55 87,27 91,35 90,76 85,55
Olanda 58,12 50,88 47,48 35,69 30,02 39,26 36,75 37,32
Marea Britanie 32,35 32,57 36,37 36,43 24 38,52 34,7 35,6
Grecia 81,48 80,59 80,03 73,18 70,25 63,22 52,61 59,97
Spania 68,52 54,71 59,14 63,05 45,14 44,87 43,81
Portugalia 72,42 51,1 35,54 39,93 38,6 36,77 33,67

Anul 1979 1981 1984 1987 1989 1994 1995 1996 1999 2004 2007 2009 2013 2014
Suedia 41,63 38,84 37,85 45,53 51,07
Austria 67,73 49,4 42,43 45,97 45,39
Finlanda 57,6 30,14 39,43 38,6 39,1
Rep. Cehă 28,3 28,22 18,2
Estonia 26,83 43,9 36,52
Cipru 72,5 59,4 43,97
Lituania 48,38 20,98 47,35
Letonia 41,34 53,7 30,24
Ungaria 38,5 36,31 28,97
Malta 82,39 78,79 74,8
Polonia 20,87 24,53 23,83
Slovenia 28,35 28,37 24,55
Slovacia 16,97 19,64 13,05
Bulgaria 29,22 38,99 35,84
România 29,47 27,67 32,44
Croaţia 20,84 25,24

Declinul prezenţei la vot s-a accentuat după 1990, extinderea Uniunii
Europene aducând – din nou paradoxal – valuri tot mai mari de absenteism
electoral. Ţările „Blocului Estic”, sosite în familia europeană după 2004, cu un
mare entuziasm declarat şi largă susţinere din parte populaţiei, au dus cotele
absenteismului electoral la proporţii îngrijorătoare, de sub 30%, recordul fiind
înregistrat de slovaci, care în chiar primele alegeri din istoria sa pentru Parlamentul
European, s-au prezentat la urne în procent de 16,97% (!)
Prezenţa la vot scăzută în ţările estice este parţial explicată prin faptul că,
dacă privim cifrele, cetăţenii acestui spaţiu geografic par a avea un mai mic
„apetit” electoral, chiar în alegeri care îi privesc foarte direct – alegerile locale şi
cele pentru desemnarea parlamentelor naţionale – unde se înregistrează sistematic
prezenţe reduse la vot. Dar declinul prezenţei în alegerile europarlamentare este
evident şi în ţări precum Germania, cu participări de sub 50%, şară în care, altfel,
peste 80% dintre cetăţeni votează pentru desemnarea membrilor Bundestagului.
Atât politicienii cât şi teoreticienii au fost preocupaţi de acest fenomen,
îndreptându-şi atenţia spre analiza acestor alegeri atipice, încercând, pe de o parte, să
înţeleagă şi explice lipsa de apetit a cetăţenilor pentru alegerile europarlamentare, pe
de alta să sugereze soluţii pentru îmbunătăţirea participării. Lipsa de interacţiune
dintre tinerele şi tot mai numeroasele instituţii europene şi cetăţeni a fost observată
încă din anii ’70, fiind propus chiar un termen care să surprindă „distanţa” dintre
cetăţean şi instituţii: „deficitul democratic”. Termenul se presupune a fi fost folosit
pentru prima dată în Manifestul Tinerilor Federalişti Europeni (1977) şi
contextualizat în 1979 cu referire directă la CEE705. Interesant este că, la acel
moment, criticii politicii distante a Bruxelles-ului vedeau în alegerile directe pentru
PE o soluţie prin care cetăţenii să fie (re)aduşi în scenă, ca participanţi direcţi la viaţa
politică a unei Europe Unite, democratice. Acest deziderat s-a împlinit dar, nu mulţi
ani mai târziu, termenul de „deficit democratic” a ajuns să fie atribuit tocmai
interesului (tot mai) scăzut al cetăţenilor pentru nişte alegeri care, virtual, le dau o
pârghie cu care să acţioneze asupra politicilor europene. În prezent, termenul de
„deficit democratic” este folosit pe larg în ştiinţele politice, fiind extins la tot ceea ce
înseamnă „golul dintre aspiraţiile şi satisfacţiile cetăţenilor”706. Acest „gol” a fost,
multă vreme, explicaţia favorită a absenteismului la vot.
O altă explicaţie este atribuită felului în care cetăţenii ar percepe aceste
alegeri. O teorie promovată în anii ’80 de şcoala politică americană, cu aplicaţie
directă în fenomenul politic din SUA şi transpusă la alegerile europene propune
termenul de „alegeri secundare” (în original second hand elections) sau „alegeri de
rang doi” pentru alte exerciţii electorale decât alegerile generale707. Scrutinul PE
este comparat cu alegerile intermediare (midterm) pentru Camera Reprzentanţilor,
705
David Marquand, Parliament for Europe, 1979, p. 64.
706
Pipa Norris, Democratic Deficit. Critical Citizens Revisited, Cambridge University Press, 2011,
pp. 5, [Online google Books, Disponibil la: https://books.google.co.uk, accesat la 11 februarie 2017].
707
K. Reif, H. Schmitt, Nine second-order national elections: A conceptual framework for the
analysis of European election results, în „European Journal of Political Research”, nr. 8, 1980, pp. 3–44.
331
sau alegerile ocazionale (by-elections) din diverse legislaturi pentru completarea
locurilor vacante. Potrivit acestei teorii, pedeoparte există un efect cantitativ,
vizibil în prezenţa scăzută la vot, cetăţeanul fiind mai greu de mobilizat între
sesiunile de alegeri consacrate, pe de altă parte este afectată calitatea votului,
rezultatele acestui tip de alegeri fiind mai degrabă efectul expresiei nemulţumirilor
cetăţenilor asupra politicii interne şi având o semnificativă componentă de
penalizare a performanţei aleşilor din ţară pe perioada scursă de la instalarea în
oficiu, decât o alegere inspirată de problematica „europeană”. Aceasta ar fi şi o
explicaţie a observaţiei potrivit căreia în alegerile europene cetăţenii ar tinde mai
degrabă să îşi orienteze votul spre listele propuse de partidele mici, sau cele care la
momentul alegerilor se află în opoziţie, decât spre partidul de guvernământ.708
Preocuparea pentru ridicarea nivelului de interes al cetăţenilor, atât prin
participare cât şi prin orientare spre problematica europeană în locul celei
naţionale, a continuat, succesiv fiind făcuţi paşi în direcţia creării unui spaţiu
politic european coerent, compatibil cu spaţiul politic de la nivelul statelor.
Formarea marilor partide europene, după 1990, este un rezultat al acestui demers,
acestea dorindu-se exponente ale politici europene, transnaţionale, dar păstrând
baze doctrinare, ideologice, comune.
Unii autori apreciază că UE s-a aflat tot timpul într-un impas cauzat de lipsa de
coeziune dintre elementul naţional şi cel supranaţional. În cartea Democracy in Europe,
Vivien Schmidt descrie această situaţie foarte plastic, arătând că, prin transferul de
competenţe între cele două nivele, s-a ajuns la o situaţie în care statelor le-a rămas să
facă politică, fără a face politici („politics without policy”), în timp ce la nivelul
Uniunii se fac politici, fără a se face politică („policy without politics”)709. Au existat,
însă, eforturi încununate de succes în traversarea „barierei” dintre supranaţional şi
naţional în elaborarea politicilor UE, amintind aici „Iniţiativa Cetăţenilor Europeni”
(European citizens’ initiative, 2011)710 şi „Mecanismul de avertizare timpurie” („The
early warning mechanism”, Lisabona)711.
În opinia altor cercetători, în timp, prin problematica tot mai largă abordată
şi (re)aşezarea actorilor politici în scena europeană, la nivelul UE a ajuns să se facă
o politică similară statelor. „Politica UE şi-a pierut caracterul tehnocratic şi
depolitizat şi devine o politcă «normală», subiect al unor dezbateri şi controverse
similare cu politica internă”, arată Thomass Risse712.
708
Hermann Schmitt, The European Parliament elections of June 2004: Still second-order?,
în „West European Politics,” nr. 28, 2005, pp. 650–670.
709
V.A.Schmidt, Democracy in Europe, Oxford, Oxford University Press, 2006.
710
Iniţiativa Cetăţenilor Europeni le permite acestora să adreseze Comisiei cererea de a
propune elaborarea de legi în domeniile de competenţă, dacă iniţiativa este sprijinită de cel puţin
1 milion de cetăţeni EU provenind din cel puţin 7 din cele 28 de state membre.
711
Tratatul oferă parlamentelor naţionale dreptul de a le gfi prezentate iniţiativele legislative
simultan cu Parlamentul European şi Consiliul şi puterea de a cere revizuirea acestora în anumite
condiţii – referinţe: http://www.europarl.europa.eu/webnp/cms/pid/1873, acceast în februarie 2017.
712
Thomas Risse (ed.), European Public Spheres: Politics Is Back, Cambridge University
Press, 2015, Introduction pp. 3
332
Tot în anii ’90 a început discuţia despre necesitatea implicării directe a
cetăţenilor în desemnarea „executivului” european, rezultatele alegerilor PE
urmând să aibă un rol major în stabilirea componenţei Comisiei. Premisa
materializării acestui deziderat a oferit-o amendarea Tratatelor (TEU/TFUE) prin
Tratatul de la Lisabona (2009).
ÑSpitzenkandidatenî ñ ÑCandidatul cheieî

∫i calea spre un sistem parlamentar
În premieră în alegerile din 2014 a fost propusă şi adoptată o nouă formulă,

menită să stimuleze conexiunea între cetăţeni şi politica europeană la vârf, prin
introducerea în ecuaţie a „candidatului cheie” (termenul consacrat este
Spitzenkandidaten – din limba germană, candidat de top). În pregătirea campaniei
pentru alegerile europene din anul 2014, Partidul Socialiştilor Europeni l-a
desemnat pe germanul Martin Schultz, preşedinte al PE la acea dată, drept opţiunea
lor pentru Preşedenţia Comisiei Europene, în cazul în care PES ar fi câştigat
majoritatea. Calea spre această abordare a fost deschisă de prevederile Tratatului de
la Lisabona privind desemnarea Preşedintelui Comisiei, mai exact un amendament
la articolul 17 al Tratatul Uniunii Europene (TEU, Maastricht 1992):
(7) Ţinând seama de alegerile pentru Parlamentul European şi după ce a
procedat la consultările necesare, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată,
propune Parlamentului European un candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei.
Acest candidat este ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor care îl
compun. În cazul în care acest candidat nu întruneşte majoritatea, Consiliul European,
hotărând cu majoritate calificată, propune, în termen de o lună, un nou candidat, care
este ales de Parlamentul European în conformitate cu aceeaşi procedură.713
Au fost voci care au contestat faptul că această formulare ar permite
partidelor să propună candidaţi pentru funcţia de Preşedinte al Comisiei, motiv
pentru care Grupul Conservatorilor şi Reformiştilor (European Conservatives and
Reformists – ECR) a refuzat să desemneze un candidat, un contestatar vehement al
principiului „Candidatului cheie” fiind însuşi premierul britanic David Cameron,
liderul Partidului Conservator, partid cu cei mai mulţi membrii în ECR în cea de-a
opta legislatură. Iniţiativa a fost însă îmbrăţişată de celelalte grupări politice
majore, Partidul Popular European propunându-l drept candidat pe luxemburghezul
Jean Claude Juncker, ALDE pe belgianul Guy Verhofstadt, „Verzii” (Greens/EFA)
pe Joseph Bove (Franţa) şi Ska Keller (Germania), iar stânga, prin GUE/NGL, pe
populistul grec Alexis Tsipras. În urma alegerilor, creştin-democraţii au câştigat
majoritatea simplă în Parlament, cu aproximativ 29% din mandate, Jean Claude
Juncker fiind desemnat astfel Preşedintele Comisiei Europene.
713
Art. 17.7 Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului
privind funcţionarea Uniunii Europene, JO C 326/1, Vol. 55 26 Oct. 2012.
333
Această practică a fost văzută ca un pas major spre integrare şi consolidarea
sistemului politic european, unii teoreticieni văzând aici tranziţia spre un sistem
politic „cvasi-parlamentar” la nivel UE714. Gradul în care „candidatul cheie” a
impulsionat alegerile europene face obiectul mai multor studii, impresia generală
fiind că, în ciuda impedimentelor cauzate în principal de campania electorală prea
scurtă, eterogenitatea crescută existentă încă la nivelul partidelor europene, sau
bariera lingvistică, „efectul în stimularea alegătorilor este unul care trebuie luat în
considerare”715.
În orice caz, formula propusă a dat un impuls cert campaniei electorale
europene, fiind prima dată când candidaţii şi-au făcut campanie directă într-o bună
parte din ţările membre şi chiar a existat o dezbatere televizată în comun.716 Avem,
deci, o perspectivă nouă asupra campaniei electorale, având în vedere că în exerciţiile
electorale precedente campaniile au fost aproape exclusiv dominate de problematica
internă, fiind mai degrabă un exerciţiu electoral, de test, în intervalul dintre alegerile
naţionale (vezi teoria „alegerilor de rang secund”, amintită mai sus).
Chiar dacă rezultatul alegerilor nu a arătat o îmbunătăţire a participării
electorale şi magnitudinea efectului este încă studiată, strategia „candidatului
cheie” aduce, deci, elemente şi mai ales premise proaspete asupra modului de
desfăşurare a alegerilor europene, dând o faţă viitorului şef al „executivului”
european, împuternicindu-i pe cetăţeni să contribuie efectiv la desemnarea acestuia
şi deschizând uşa dezbaterilor pan-europene pe tematici pan-europene. Mai mult,
experienţa alegrilor din 2014 a dat un suflu nou ideilor mai vechi menite să aducă
cetăţenii mai aproape de politica europeană, între care cea a listelor trans-naţionale
de candidaţi sau a alegerii directe a Preşedintelui Comisiei de către cetăţeni. O
propunere mai îndrăzneaţă este adoptarea sistemului american al alegerilor în
interiorul partidului, prin organizarea de alegeri primare (primaries) la nivelul
statelor membre pentru desemnarea „candidatului cheie”, acest demers având mai
multe beneficii ipotetice: creşterea gradului de conştientizare a problematicilor
abordate, cunoaşterea candidaţilor şi necesitatea ca aceştia să îşi desfăşoare mult
mai efectiv campaniile electorale. Efectul colateral ar fi politizarea mai accentuată
a Comisiei Europene.717
714
Sara B. Hobolt, A vote for the President? The role of Spitzenkandidaten in the 2014
European Parliament elections, în „Journal of European Public Policy”, nr. 21, 2014, pp. 1528–1540.
715
H. Schmitt, S.B. Hobolt, S.A. Popa, Does personalization increase turnout?
Spitzenkandidaten in the 2014 European Parliament elections, în „European Union Politics”, vol. 16,
3, 2015, pp. 347–368.
716
Spitzenkandidaten: the underlying story, disponibil online la adresa:
https://www.europarltv.europa.eu/ programme/others/spitzenkandidaten-the-underlying-story, accesat
în februarie 2017.
717
Pentru detalii Johannes Müller Gómez Why and How the Spitzenkandidaten Procedure
Should be Further Developed, 2016, disponibil la adresa http://www.euvisions.eu/why-and-how-the-
spitzenkandidaten-procedure-should-be-further-developed/, accesat în februarie 2017.
334
Euroscepticii, partidele de ni∫„ ∫i interesul pan-european
Dacă succesul Spitzenkandidaten este subiect de dezbatere, alegerile din

2014 au avut, însă, un rezultat cert: triumful „euroscepticilor”, care au reuşit să
pătrundă în număr fără precedent în Parlamentul European – membrii care se
încadrează în definiţia largă a termenului contând pe cca. 25% din totalul
mandatelor - şi să devină o voce puternică în dezbaterile forului.
Eticheta „eurosceptic” este una destul de vagă, acoperind o plajă mare de
opinii, de la moderaţi – aşa-zisul „euroscepticism soft” – constând în parlamentari
care doresc o Uniune mai puţin prezentă în politica naţională a ţărilor membre şi
viaţa cetăţenilor – până la „euroscepticismul hard”, reprezentat de radicali care
militează făţiş pentru destructurarea şi disoluţia UE. Între cele două curente sunt
cei care opinează că integrarea europeană şi-a atins limitele sau că a fost dusă prea
departe, adversarii politicii monetare comune şi a zonei Euro, sau cei care militează
pentru regândirea subsidiarităţii în favoarea statelor. Deşi pentru aceste categorii de
politicieni au fost propuşi termeni alternativi (de la reformişti şi euro-realişti –
varianta soft –, la anti-UE şi eurofobi – pentru varianta hard), „euroscepticismul”
este deja o etichetă consacrată.Trendul clivajului interesului alegătorilor spre
partide noi, vocale, care au aruncat mănuşa „establishmentului” – partidele mari,
tradiţionale – a fost remarcat atât în politica naţională a statelor europene cât şi în
alegerile europene încă din 2009, fiind atribuit în principal efectului crizei
economice în societate, partidele politice tradiţionale decontând o mare parte din
responsabilitatea pentru declinul economic accentuat rsimţit la toate nivelele. Pe
acest fond, de-a lungul Europei s-au reinventat partidele extremiste care până
atunci subzistau la limita pragurilor electorale, sau s-au ridicat partide noi, care
apelau în termeni simpli la sprijinul popular direct, adresându-se emoţiilor şi
apelând la discursul naţionalist, populist, xenofob, anti-european. Frontul Naţional,
în Franţa, Partidul Independenţilor din Marea Britanie (UKIP), Partidul Popular în
Danemarca, Syriza în Grecia au câştigat bătălii importante în alegerile naţionale,
urmate de partide precum Sinn Féin (Irlanda), tânăra mişcare AfD în Germania,
Podemos în Spania sau Mişcarea celor cinci stele /Five Star Movement /
Movimento 5 Stelle în Italia.
Criza economică a erodat încrederea cetăţenilor în partide şi, nu odată,
Uniunea Europeană a fost folosită de politicienii din statele membre drept ţap
ispăşitor pentru o gamă largă de probleme cu care se confruntau statele şi cetăţenii.
Pe acest fond, în premieră, studiul Eurobarometru din primăvara anului 2010
înregistra un procent mai mare de cetăţeni care declarau că nu mai au încredere în
Uniunea Europeană faţă de cei care declarau că au încredere (42% faţă de 47%)718,
pe trendul scăderii încrederii generale în instituţiile europene şi zona Euro. Acest
718
STANDARD EUROBAROMETER 73 – Public Opinion In The European Union –
SPRING 2010 http://ec.europa.eu/COMMFrontOffice/publicopinion/index.cfm/General/index
335
scor a fost confirmat de studiul Eurobarometru din toamna aceluiaşi an (EB74),
diferenţa accentuâandu-se la 31–51 în pragul alegerilor din 2014. (Neîncrederea
cetăţenilor europeni în Uniune nu a fost restabilită nici ulterior alegerilor, scorul
negativ menţinându-se – pe fondul general al scăderii încrederii cetăţenilor în
politicieni, parlamente şi Guverne –, studiul Eurobarometru din toamna 2016,
EB86, marcând o cotă de 36% încredere vs. 54% neîncredere în UE). Prin urmare,
aceste partide populiste, anti-sistem etc. au mers în alegerile europene în 2014 în
climaxul efectului crizei asupra Euro-zonei, uzând în campanie de teze naţionaliste,
izolaţioniste şi anti-UE şi au reuşit să câştige sufragiile unei bune părţi din
electoratul a nu mai puţin de 23 din cele 28 d estate membre. Ba mai mult, în
Marea Britanie, Franţa şi Danemarca, euroscepticii au câştigat majoritatea
mandatelor.
Sosiţi în Parlamentul European au îngroşat rândurile celor care văd viitorul
UE mai degrabă simbolic sau chiar deloc. Doctrinar, s-au consolidat câteva grupuri
majore, cel mai puternic fiind grupul European Conservatives and Reformists
(ECR), fundamentat pe candidaţii Conservatorilor britanici şi cei ai Partidului Lege
şi Dreptate din Polonia. Atât parlamentarii din ECR cât şi cei din grupul „stângii”
(GUE/NGL) sunt aliniaţi curentului eurosceptic „soft”, împărtăşind ideea existenţei
unei Uniuni Europene reformate, dar prin perspective total diferite. Un alt grup, de
data aceasta în zona „hard” – anti-establishment a fost constituit în jurul UKIP,
partidul britanicului Nigel Farage, un proeminent contestatar al Uniunii Europene,
pe nucleul fostului grup EFD – Europe of Freedom and Democracy existent în
legisaltura a 7-a, rebotezat Europe of Freedom and Direct Democracy (EFDD, sau
EFD2) în Paralmentul din 2014 după cooptarea italienilor de la Mişcarea celor cinci
stele, sub co-preşedenţia lui Nigel Farage şi David Borrelli (Italia). După mai multe
tentative de constituire, defectări şi multe negocieri în zona nafiliaţilor, hemiciclul
Parlamentul European a fost îmbogăţit în anul 2015 cu grupul Europe of Nations
and Freedom (ENF), co-prezidat de Marine Le Pen (Frontul Naţional, Franţa) şi
Marcel de Graaff (Partidul Libertăţii PVV, Olanda), reunind nucleul dur al
naţionaliştilor.
Observarea componenţei acestor grupuri relevă faptul că acopera ambele
extreme ale spectrului politic, atât de la stânga cât şi de la dreapta acestuia.
„Euroscepticii”, deşi împart aceeaşi etichetă, nu împart şi aceleaşi idei, în spatele
lor fiind cei care i-au trimis în Parlament cu motivaţii la fel de diferite. Un studiu
recent relevă faptul că, deşi efectul crizei economice pare să fi influenţat în mod
semnificativ înclinaţia electoratului către partidele cu un discurs anti-UE,
simpatizanţii stângii sunt cei care se declară mai afectaţi de greutăţile financiare şi
politicile de austeritate, în timp ce adepţii extremei drepte sunt mai degrabă
deranjaşi de politicile frontierelor deschise şi migraţia forţei de muncă719. Această
719
S. B. Hobolt, C. de Vries, Turning against the Union? The impact of the crisis on the
Eurosceptic vote in the 2014 European Parliament elections, în „Electoral Studies” 44 (June 2016),
pp. 504–514.
336
diferenţă majoră de percepţie a Uniunii este în particular o problemă pentru actorii
europeni – politicieni şi instituţii – în găsirea unie căi de mijloc acceptabile pentru
ambele părţi.
Impactul asupra parlamentarismului european
„Euroscepticismul” a făcut şi prima victimă între membrii Uniunii, anul

2016 fiind cel mai negru din întreaga istorie a proiectului european: pe 24 iunie
2016, cetăţenii britanici decid în urma unui referendum că Marea Britanie va părăsi
UE. „Brexit-ul” (de la BRitish EXIT), cum a fost numită această tristă premieră, a
fost apogeul escaladării unui conflict îndelungat din interiorul Partidului
Conservator din Marea Britanie pe tema aparteneţei la Uniunea Europeană.
Lucrurile s-au precipitat pe fondul evoluţiei flamboyante pe scena britanică şi
europeană a partidului populistului Nigel Farage, UKIP, care a înregistrat victorii
electorale semnificative, conservatorii forţând adoptarea unei poziţii privind
defăşurarea unui referendum pe tema rămânerii sau părăsirii UE până în anul 2017.
Faţă în faţă cu alegerile iminente într-o Mare Britanie agitată de propaganda anti-
UE a populiştilor UKIP şi divizată de massmedia, şeful partidului, David Cameron,
a ridicat mănuşa, acceptând provocarea. Conservatorii au repurtat o victorie
confortabilă în alegeri, iar Cameron s-a angajat într-o serie de negocieri cu UE şi
ţările membre pentru obţinerea unor condiţii de partneriat preferenţiale, care să
tempereze curentul anti-UE din propriul partid, precum şi pe britanicii sensibili la
mesajul anti-UE. Cameron a reuşit să obţină ce şi-a propus, dar nu a reuşit să
convingă şi electoratul şi, cu o majoritate fragilă, britanicii au aprobat părăsirea
UE. Brexit-ul a dat apă la moară eurofobilor din întreaga Europă, numeroşi lideri
politici – dar şi analişti politici – grăbindu-se să prevadă alte „exit-uri” şi chiar
disoluţia construcţiei europene. Până la acestea, un efect imediat a fost intrarea UE
în defensivă şi readucerea pe tapet a discuţiei privind stoparea integrării europene
şi a unei Europe cu mai multe viteze.
Euroscepticismul şi extremismul vor fi tratate pe larg în secţiunea următoare
a lucrării de faţă, fiind subiecte actuale, dar şi motive de interes pentru cercetători
şi de îngrijorare pentru susţinătorii proiectului UE.
În loc de concluzii, căci ele sunt premature în această perioadă de dezbateri
intense privind viitorul UE, amintim faptul că discuţia asupra viitorului Europei
include inevitabil şi sporirea în continuare a rolului Parlamentului European.
Propunerile sunt diverse şi vizează măsuri diferite, dintre acestea amintind opinia
germană de „parlamentizare” a Europei pe sistem bi-cameral, însemnând:
● transformarea Consiliului European într-o cameră superioară în care
membri să fie desemnaţi de Guvernele statelor, iar actualul Parlament European,
ales după o procedură unică, să devină camera inferioară.
337
● în acelaşi timp, votul preşedintelui Comisiei se va face de către Parlament
care se va reuni în plen (lucru realizat, dealtfel, prin Tratatul de la Lisabona) şi
Parlamentul va căpăta puteri legislative complete.720
Subliniem faptul că Parlamentul European reprezintă, înainte de toate,
forumul democraţiei europene. Din dorinţa de a-şi lărgi puterile, Parlamentul
European a impus, de facto, schimbarea structurilor europene având ca susţinere
cetăţenii Uniunii Europene. Această poziţie este justificată. Vreme de aproape 60
de ani, Parlamentul European s-a manifestat ca un garant al drepturilor omului, ca
vector al integrării europene şi ca promotor al redesenării Europei în conformitate
cu valorile social, politice, culturale şi economice comune.
720
A se vedea alte propuneri în Alasdair Murray, The European Parliament’s Path to
Maturity, în *** « New Designs for Europe », Center for European Reform, Londra, 2002, pp. 89–
101. Ea şi-ar găsi de altfel originea în atâtea sfaturi care, de-a lungul secolelor, chemau la instaurarea
unui Consiliu al Europei ca Senat al principilor europeni.
338
BANCA CENTRAL√ EUROPEAN√
™I LUNGUL DRUM AL INTEGR√RII ECONOMICE
HORAfiIU DAN
Etapele realiz„rii uniunii monetare
Banca Centrală Europeană, pilonul zonei monetare comune, a fost înfiinţată

în 1998, după o perioadă de integrare accentuată în care au fost puse bazele uniunii
economice şi monetare. Ideea a fost pentru prima dată inclusă într-un document
oficial odată cu redactarea Memorandumului Comisiei Europene din 24 octombrie
1962721, cunoscut şi sub numele de Memorandumul Marjolin, după economistul şi
politicianul francez Robert Marjolin, comisarul european pentru Afaceri Financiare
şi Economice de la acea dată. Astfel, Memorandumul recunoştea faptul că, în
vederea coordonării politicilor naţionale cu scopul final de a se ajunge la o politică
economică unică, era imperios necesară promovarea unei politici monetare
comune, în principal pentru a proteja ratele fixe de schimb, cruciale pentru
asigurarea funcţionării eficiente a pieţei unice722.
Memorandumul Marjolin venea în contextul în care Tratatul de la Roma,
semnat în 1957 şi intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie a anului următor, se
concentra pe aspecte referitoare la comerţ şi agricultură, conţinând prevederi mult
mai vagi în ceea ce priveşte chestiuni macroeconomice 723. Dintre acestea,
remarcăm prevederea privind constituirea unui comitet monetar cu rol consultativ
menit să supravegheze situaţia financiară şi monetară a Statelor Membre şi să
raporteze în mod regulat Consiliului şi Comisiei724. Această abordarea detaşată a
aspectelor monetare era una firească având în vedere că sistemul Bretton Woods se
dovedise până atunci a fi un cadru relativ capabil să asigure stabilitatea ratelor de
schimb, astfel încât obiectivele CEE legate de crearea uniunii vamale şi a pieţei
unice nu necesitau explicit reglementări suplimentare. Totuşi, pe fondul tensiunilor
economice care începeau deja să se contureze, Memorandumul Marjolin, deşi îşi
declina competenţa de a analiza avantajele şi dezavantajele sistemului Bretton
Woods, identifica potenţiale elemente de fragilitate şi constata avantajele pe care
apariţia unei monede de rezervă europene le-ar genera725. Mai mult, Memorandumul
721
Hanspeter K. Scheller, The European Central Bank – History, Role and Functions, The
European Central Bank, 2004, p. 17.
722
Memorandum of the Commission on the action programme of the Community for the
second stage, COM (62) 300 final, Brussels, 24 October 1962, art. 127 şi 128.
723
John Singleton, Central Banking in the Twentieth Century, Cambridge University Press,
2011, p. 261
724
Tratatul de la Roma, 25 martie 1957, art. 105 (2).
725
Memorandum of the Commission on the action programme of the Community for the
second stage, art. 129.
339
constata neajunsurile Tratatului de la Roma, care conţinea prevederi privind
politica comercială comună, fără însă a include măsuri privind crearea unei politici
monetare comune, fapt care, considerau autorii Memorandumului, constituia o
lacună evidentă care trebuia corectată pentru a putea asigura coeziunea pieţei
unice726. Ca urmare, Comisia propunea crearea unui consiliu compus din
guvernatorii băncilor centrale ale Statelor Membre care să dezbată problemele de
natură monetară care afectau Comunitatea Europeană, indiferent dacă acestea erau
specifice Comunităţii, sau originau în afara ei727.
Primele efectele au apărut relativ rapid, în 1964 fiind constituit Comitetul
Guvernatorilor Băncilor Centrale din Statele Membre ale Comunităţii Economice
Europene, care avea să funcţioneze ca organism complementar Comitetului
Monetar728. Regulile de procedură ale Comitetului stabileau componenţa acestuia
ca fiind constituită din guvernatorii băncilor centrale din Belgia, Republica
Federală Germania, Franţa, Italia şi Olanda, prevăzând şi posibilitatea ca membrii
Comitetului Guvernatorilor să fie reprezentaţi sau secondaţi în cadrul întâlnirilor de
orice alt membru al consiliului de politică monetară din cadrul băncii centrale
respective729. Întâlnirile aveau să aibă loc regulat, de obicei la fiecare două luni,
fiind programate în aceleaşi date cu întâlnirile consiliului directorilor Băncii
Reglementărilor Internaţionale730, motiv pentru care membrii Comitetului aveau să
se întâlnească la Basel, în Elveţia. În anii care au urmat, Comitetul Guvernatorilor a
devenit din ce în ce mai important în ecuaţia instituţională europeană datorită
contribuţiei sale la dezvoltarea şi administrarea unui cadru funcţional pentru
cooperarea monetară, fiind organismul care a pregătit, în 1990, primul draft al
statutului Băncii Centrale Europene731.
Existenţa celor două Comitete (cel monetar şi cel al guvernatorilor) avea însă
să se dovedească a fi insuficientă pentru a impulsiona şi proteja progresele în ceea
ce priveşte integrarea economică a Comunităţii. Într-adevăr, aşa cum intuise
Comisia încă din 1962, situaţia economică internaţională avea să se schimbe
dramatic de-a lungul anilor şaizeci, deficitul de cont curent al Statelor Unite şi
presiunile inflaţioniste (existente chiar şi înainte de şocul petrolului din 1973)
punând sub semnul întrebării viabilitatea sistemului Bretton Woods încă de
dinaintea prăbuşirii sale formale din august 1971732. Astfel, a apărut nevoia
identificării unor soluţii la instabilitatea cursurilor de schimb care ameninţa
sistemul de preţuri comune ale politicii agricole, la acea dată principala realizare a
726
Ibidem, art. 130.
727
Ibidem, art. 132.
728
Hanspeter K. Scheller, op. cit., p. 17.
729
Rules of procedure of the Committee of Governors of the Central Banks of the European
Economic Community, Basel, 12 octombrie 1964, art. 1.
730
Ibidem, art. 5.
731
Francesco Paolo Mongelli, European Economic and Monetary Integration, and the
Optimum Currency Area Theory, în “Economic Papers” 302, 2008, p. 9.
732
Ibidem, p. 10.
340
Comunităţii Europene733. În acest context, în urma summit-ului şefilor de stat şi de
guvern de la Haga din decembrie 1969, a fost agreată ideea conceperii, în decursul
anului următor, a unui plan menit să contureze o viziune în mai multe etape asupra
creării unei uniuni economice şi monetare734. Acesta a venit odată cu Raportul
Werner, redactat de un grup de lucru condus de Pierre Werner, premierul şi
ministrul de finanţe al Luxemburgului, şi prezentat în octombrie 1970. Documentul
conţinea o serie de propuneri al căror obiectiv final era identificarea acelor
elemente indispensabile creării unei uniuni economice şi monetare complete735.
Astfel, din analiza Raportului Werner se desprind patru condiţii pentru o uniune
monetară funcţională:
1) convertibilitatea deplină a monedelor din interiorul Uniunii,
2) stabilirea unor rate de schimb fixe între acestea,
3) libera circulaţie a capitalului şi
4) centralizarea tuturor deciziilor de politică monetară.736
Mai mult, raportul constata totodată că, deşi este posibilă menţinerea
monedelor naţionale cu respectarea prescripţiilor menţionate anterior, crearea unei
monede unice europene prezenta totuşi avantaje de natură psihologică şi politică737.
Bazându-se pe recomandările Raportului Werner şi pe deliberările care au avut
loc în cadrul întâlnirii Ecofin din februarie 1971, Consiliul şi reprezentanţii
guvernelor Statelor Membre au formalizat, odată cu rezoluţia din 22 martie 1971,
decizia întreprinderii unor paşi importanţi în vederea realizării uniunii monetare738.
Rezoluţia, care anticipa prăbuşirea formală a Sistemului Bretton Woods de câteva
luni mai târziu, prevedea realizarea uniunii monetare în mai multe etape până în
1980, reprezentând un important pas înainte pe calea integrării economice europene
chiar dacă nu toate prevederile sale au fost puse în practică, ultima etapă prevăzută în
document fiind prea avansată pentru nivelul de integrare financiară al vremii739.
În primăvara anului 1972, ca parte a primei etape de realizare a uniunii
economice şi monetare, a fost implementat sistemul „şarpelui monetar”, care
implica limitarea fluctuaţiilor cursurilor de schimb dintre monedele Statelor
Membre la ± 2,25% începând cu 1 iulie 1972740. Deşi sistemul s-a dovedit a fi
733
Comisia Europeană, One currency for one Europe. The road to the euro, Luxembourg,
Publications Office of the European Union, 2015, p. 2, http://ec.europa.eu/economy_finance/
publications/general/pdf/the_road_to_euro_en.pdf, accesat la 15.02.2016.
734
Final communique of the Hague Summit, 2 decembrie 1969, art. 8
735
Report to the Council and the Commission on the realisation by stages of Economic and
Monetary Union in the Community. “Werner Report”, Supplement to Bulletin II – 1970 of the European
Communities, 1970, p. 9.
736
Ibidem, p. 10.
737
Ibidem.
738
Résolution du Conseil et des représentants des gouvernements des États membres
concernant la réalisation par étapes de l'Union économique et monétaire dans la Communauté, în
„Journal officiel des Communautés européennes”, No. C28, 27.03.1971, pp. 1–4.
739
Francesco Paolo Mongelli, op. cit., p. 10.
740
Résolution du Conseil et des représentants des gouvernements des États membres, du 21
mars 1972, relative à l'application de la résolution du 22 mars 1971 concernant la réalisation par
341
nefezabil, în mai puţin de doi ani de la implementare pierzându-şi din membri şi
fiind redus la ceea ce, de facto, era o zonă a mărcii germane din care mai făceau
parte doar Germania de Vest, ţările Benelux şi Danemarca 741, „şarpele monetar” a
reprezentat o încercare valoroasă în urma căreia au ieşit la iveală o serie de
concluzii utile pentru continuarea procesului de integrare.
Eşecul „şarpelui monetar” nu a reprezentat sfârşitul eforturilor privind crearea
uniunii monetare, astfel încât, în martie 1979, a luat naştere Sistemul Monetar
European (SME), ca urmare a rezoluţiei Consiliului European din 5 decembrie 1978742.
În centrul sistemului a fost plasată o unitate monetară nou creată (ECU), care era în
fapt un coş monetar din care făceau parte, având diferite ponderi, monedele statelor
participante la sistem743, urmărindu-se, prin diverse măsuri de politică monetară sau
economică, menţinerea unor rate de fluctuaţie a cursurilor de schimb ale monedelor
Statelor Membre faţă de ECU de maximum ± 2,25%744, aceeaşi bandă de fluctuaţie
care era prevăzută şi în cazul „şarpelui monetar”.
Spre deosebire de mult mai rudimentarul sistem al „şarpelui monetar”,
Sistemul Monetar European a funcţionat cu succes timp de două decenii, până la
introducerea monedei Euro în 1999, reuşind să depăşească mai multe momente
delicate generate de crizele de pe pieţele financiare, diferenţele în ratele inflaţiilor
din economiile Statelor Membre sau contextul politico-economic de la începutul
anilor ’90745. Mai mult, SME a asigurat cadrul continuării procesului de integrare
economică şi monetară şi a facilitat crearea pieţei unice prin intermediul Actului
Unic European din 1986.
Adoptarea Actului Unic European şi apariţia ideii pieţei unice au însemnat
reiterarea nevoii creării uniunii economice şi monetare746, astfel încât Consiliul
European, în urma summit-ului de la Hanovra din iunie 1988, a decis înfiinţarea unui
comitet care să analizeze oportunitatea unui astfel de obiectiv şi să propună paşi
concreţi în această direcţie. Comitetul avea să fie prezidat de Jaques Delors (la acea
vreme şi preşedintele Comisiei Europene), din componenţa sa urmând să facă parte şi
guvernatorii tuturor băncilor centrale din Comunitatea Europeană747. A rezultat
étapes de l'union économique et monétaire dans la Communauté, Journal officiel des Communautés
européennes, No. C38, 18.04.1972, p. 4.
741
Dirk Verbeken, History of economic and monetary union, în „Fact Sheets on the European
Union”, European Parliament, p. 2, http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/en/FTU_4.1.1.pdf, accesat
la 15.02.2016.
742
Resolution of the European Council of 5 December 1978 on the establishment of the
European Monetary System (EMS) and related matters, în „Bulletin of the European Communities”,
Nr. 12, 1978, pp. 10–13.
743
La SME au participat toate Statele Membre de la acea dată, cu excepţia Marii Britanii.
744
Resolution of the European Council of 5 December 1978 on the establishment of the
European Monetary System (EMS) and related matters, art. 3.1, 3.3, 3.4, şi 3.6.
745
Francesco Paolo Mongelli, op. cit., pp. 12-14.
746
747
European Council (Hannover), Conclusions of the Presidency, în „Bulletin of the
European Communities”, Nr. 6, Vol. 21, 1988, pp. 165–166.
342
Raportul Delors, aprobat în 1989 la Madrid, care a reprezentat, alături de Actul Unic
European, una dintre pietrele de temelie ale Tratatului de la Maastricht din 1992748.
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht (noiembrie 1993) a deschis
aşadar calea pentru demararea etapei a doua de dezvoltare a Uniunii Economice şi
Monetare, care a debutat în 1994 cu crearea, cu sediul la Frankfurt am Main, a
Institutului Monetar European (IME), având ca membri băncile centrale din
cincisprezece State Membre749. Deşi nu avea putere în ceea ce priveşte elaborarea
politicii monetare, aceasta rămânând, până la crearea Băncii Centrale Europene,
sub controlul băncilor centrale naţionale, IME era responsabil de coordonarea
politicilor promovate la nivel naţional, având ca scop asigurarea convergenţei750 şi
pregătirea terenului pentru intrarea în etapa a treia care implica crearea Sistemului
European al Băncilor Centrale, renunţarea la monedele naţionale şi înlocuirea lor
cu moneda unică751.
Structura de conducere a B„ncii Centrale Europene

∫i a Sistemului European al B„ncilor Centrale
Momentul 1 ianuarie 1999 a marcat aşadar crearea monedei Euro, în primă

fază strict sub forma scripturală, coexistând cu monedele naţionale ale statelor
participante faţă de care era cotată la o rată de schimb fixă şi, începând cu
1 ianuarie 2002, şi sub formă de monede şi bancnote, înlocuind definitiv monedele
naţionale. De asemenea, începând cu 1 ianuarie 1999, Banca Centrală Europeană a
preluat toate prerogativele de politică monetară pentru Zona Euro, deţinând
monopol în acest sens.
Conform Protocolului privind statutul Sistemului European al Băncilor
Centrale şi al Băncii Centrale Europene, Banca Centrală Europeană şi cele 28 de
bănci centrale naţionale ale Statelor Membre formează Sistemul European al
Băncilor Centrale (SEBC), în vreme ce băncile centrale naţionale ale statelor care
au adoptat moneda unică, împreună cu BCE, constituie Eurosistemul752. Astfel, cu
excepţia Marii Britanii şi a Danemarcei, care au primit derogare de la
obligativitatea aderării la Zona Euro, toate Statele Membre fie fac parte deja din
aceasta753, băncile lor centrale participând activ la guvernarea zonei monetare unice
prin implicarea guvernatorilor lor în Consiliul de Guvernare, fie ţintesc aderarea,
aceasta fiind unul dintre obiectivele băncilor centrale naţionale754.
748
Francesco Paolo Mongelli, op. cit., p. 12.
749
European Monetary Institute, The European Monetary Institute, Frankfurt am Main,1997,
pp. 11–13, https://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/othemi/pub_02en.pdf, accesat la 04.03.2016.
750
751
752
Protocolul (nr. 4) privind statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii
Centrale Europene, în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”, Nr. C326, 26.10.2012, art. 1.
753
La data redactării acestui studiu, Zona Euro numără 19 membri.
754
Cazul Suediei face nota discordantă, aceasta contestând obigativitatea de a adera la
Mecanismul Ratei de Schimb II, condiţie necesară aderăii la Zona Euro.
343
Existenţa a două categorii de state, mai precis a statelor care au adoptat deja
moneda Euro şi a statelor care încă folosesc moneda proprie a condus la necesitatea
definirii unei palete diverse a organelor de conducere ale SEBC. Astfel, conducerea
SEBC este asigurată de trei formaţiuni care constituie totodată organismele de
decizie ale BCE755, şi anume Comitetul Executiv, Consiliul guvernatorilor756
(ambele prezidate de preşedintele BCE757) şi Consiliul general758.
Comitetul executiv, organismul răspunzător pentru administrarea curentă a
BCE759, numără şase membri, inclusiv preşedintele şi vicepreşedintele BCE, care
sunt numiţi pentru un mandat nereînnoibil de 8 ani de către Consiliul European pe
baza unui vot cu majoritate calificată „la recomandarea Consiliului şi după
consultarea Parlamentului European şi a Consiliului guvernatorilor, dintre
persoanele a căror autoritate şi experienţă profesională în domeniul monetar sau
bancar sunt recunoscute”760. În ceea ce priveşte procedura de vot în cadrul
Comitetului executiv, se merge pe sistemul un membru-un vot, majoritatea simplă
fiind suficientă pentru luarea celor mai multe decizii, cu menţiunea că, în caz de
egalitate, votul preşedintelui BCE este hotărâtor761.
Consiliul guvernatorilor, cea de-a doua formaţiune din cadrul SEBC
însărcinată cu atribuţii de conducere, „este format din membrii Comitetului
executiv şi guvernatorii băncilor centrale naţionale ale statelor membre a căror
monedă este euro”762. Deciziile în cadrul Consiliului guvernatorilor se iau
utilizându-se un sistem de vot complex, bazat pe rotaţie763.
Potrivit statutului, „Consiliul guvernatorilor defineşte politica monetară a
Uniunii, inclusiv, dacă este cazul, deciziile privind obiectivele monetare intermediare,
ratele dobânzilor de referinţă şi constituirea rezervelor în cadrul SEBC, şi stabileşte
orientările necesare aplicării lor”764, urmând ca organismul Comitetului executiv, cu
ajutorul băncilor centrale naţionale, să desfăşoare acţiunile de politică monetară potrivit
deciziilor adoptate în cadrul Consiliului guvernatorilor765.
Cel de-al treilea organ de decizie al BCE este Consiliul general, din care fac
parte preşedintele BCE, vicepreşedintele BCE şi guvernatorii băncilor centrale
naţionale ale Statelor Membre, fiind prevăzută posibilitatea participării fără drept
de vot şi a celorlalţi membrii ai Comitetului executiv766. Atribuţiile Consiliului
755
Protocolul (nr. 4) privind statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii
Centrale Europene, art. 8.
756
Ibidem, art. 9.3.
757
Ibidem, art. 13.1.
758
Ibidem, art. 44.1.
759
Ibidem, art. 11.6.
760
Ibidem, art. 11.2.
761
Ibidem, art. 11.5.
762
Ibidem, art. 10.1.
763
Ibidem, art. 10.2.
764
Ibidem, art. 12.1.
765
Ibidem.
766
Ibidem, art. 44.
344
general sunt diverse, incluzând funcţii consultative, sarcina de a culege informaţii
statistice, sau aceea de a întocmi diverse rapoarte767.
Activitatea Băncii Centrale Europene este monitorizată de Consiliul de
supraveghere, care are rolul de a discuta, planifica şi desfăşura procesul de
supraveghere. Acesta este compus dintr-un preşedinte cu un mandat nereînnoibil de
5 ani, un vice-preşedinte ales dintre membrii Consiliului executiv al BCE, patru
reprezentanţi ai BCE şi reprezentanţi ai autorităţilor de supraveghere naţionale.
Activitatea Consiliului de Supraveghere este sprijinită de un comitet director,
printre ale cărui atribuţii se numără şi pregătirea şedinţelor768.
Obiective ∫i instrumente
Obiectivele şi atribuţiile Sistemului European al Băncilor Centrale (şi

implicit ale BCE) sunt stabilite în cadrul Tratatului privind Funcţionarea Uniunii
Europene, acestea gravitând în jurul obiectivului principal legat de menţinerea
stabilităţii preţurilor. Adiţional, luându-se în considerare prioritatea reprezentată de
obiectivul principal, SEBC susţine politicile economice ale UE şi favorizează
alocarea eficientă a resurselor769, ţintind totodată „dezvoltarea durabilă a Europei,
întemeiată pe o creştere economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o
economie socială de piaţă cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre
ocuparea deplină a forţei de muncă şi spre progres social”770.
În vederea îndeplinirii acestor obiective, BCE defineşte şi pune în aplicare
politica monetară a Zonei Euro, efectuează operaţiunile de schimb valutar, deţine şi
administrează rezervele valutare oficiale ale statelor participante, promovează buna
funcţionare a sistemelor de plăţi771 şi autorizează emisiunea de monede şi bancnote
Euro772.
Primul pas în determinarea poziţiei adoptate de Banca Centrală Europeană şi
a acţiunilor pe care aceasta urmează să le întreprindă, inclusiv a deciziilor de
politică monetară, este reprezentat de activitatea de analiză, care este centrată in
jurul a doi piloni principali: analiza economică şi analiza monetară.
Analiza economică se referă la observarea climatului economic şi financiar
şi evaluarea evoluţiei acestuia, cu scopul de a înţelege atât dinamica interacţiunii
dintre cerere şi ofertă, cât şi factorii (interni sau externi) care influenţează această
dinamică, inclusiv evoluţia pieţei muncii, a politicii fiscale, a ratelor de schimb
767
Ibidem, art. 46.
768
Banca Centrală Europeană, Consiliul de Supraveghere, https://www.ecb.europa.eu/ecb/orga/
decisions/ssm/html/index.ro.html, accesat la 01.04.2016.
769
Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind
funcţionarea Uniunii Europene art. 127 (1).
770
Ibidem, art. 3.
771
Ibidem, art. 127 (2).
772
Ibidem, art. 128 (1).
345
valutar sau a balanţei de plăţi, fiind în cele din urmă urmărite efectele asupra
preţurilor şi ameninţările la stabilitatea acestora 773.
Analiza monetară se concentrează pe relaţia care se stabileşte pe termen
mediu şi lung între masa monetară şi condiţiile de lichiditate pe de o parte şi
inflaţie de cealaltă parte, completând astfel tabloul conturat de interacţiunea pe
termen scurt dintre mediul economico-financiar şi preţuri şi oferind BCE un set
complet de date pe baza cărora să poată lua decizii eficiente şi eficace774.
Odată ce concluziile analizei economico-monetare au facilitat înţelegerea în
profunzime a factorilor definitorii ai contextului economic, BCE acţionează în
vederea îmbunătăţirii indicatorilor a căror valori sunt considerate a fi deficitare,
având la dispoziţie o serie de instrumente de politică monetară prin care banca
centrală controlează dobânda pe termen scurt şi masa monetară, influenţând astfel
ratele dobânzilor pe termen lung. Aceste instrumente variază de la cele tradiţionale,
dintre care amintim operaţiunile de piaţă deschisă (prin care banca centrală vinde
sau cumpără obligaţiuni), stabilirea rezervelor minime obligatorii şi facilităţile de
refinanţare şi de depozit adresate băncilor comerciale, până la inovativele
instrumente de relaxare cantitativă, prin care banca centrală injectează direct şi
ţintit bani în economie şi care, în ciuda numeroaselor critici, şi-au dovedit utilitatea
în perioadele când instrumentele tradiţionale au fost insuficiente pentru a revigora
o economie europeană puternic lovită de criza economică şi financiară mondială.
Utilizarea instrumentelor de politică monetară produce efecte care sunt
livrate în economie de-a lungul a cinci canale de transmisie monetară: canalul ratei
dobânzii, canalul aşteptărilor, canalul de credit, canalul preţurilor activelor şi
canalul ratei de schimb775, înţelegerea aprofundată a modului de funcţionare a
acestor canale fiind crucială pentru conceperea unei politici monetare care să-şi
atingă obiectivele. Totuşi, situaţia este complicată de gradul înalt de eterogenitate a
Zonei Euro şi implicit de diferenţele importante care pot apărea în modul de
funcţionare la nivel naţional a canalelor de transmisie monetară, fiind astfel dificil
ca o decizie luată avându-se în vedere caracteristicile Zonei Euro ca un întreg să
genereze efecte optime în fiecare dintre statele participante.
Uniunea bancar„
Criza economică mondială debutată în 2007 şi efectele acesteia asupra

mediului financiar european au scos la iveală o serie de deficienţe structurale ale
sistemului bancar din Uniunea Europeană. În acest context, la Summit-ul
Consiliului European din iunie 2012 s-a decis demararea procedurii privind crearea
773
Hanspeter K. Schaller, op.cit., p. 84.
774
Ibidem, p. 85.
775
Pentru mai multe detalii vezi Horaţiu Sorin Dan, Influenţa mecanismului de transmisie
asupra politicii monetare, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2014.
346
unui mecanism comun de supraveghere bancară în care să fie implicată Banca
Centrală Europeană776, constituind un prim pas în vederea completării uniunii
economice şi monetare cu componenta unei uniuni bancare europene menite să
îmbunătăţească funcţionarea sectorului financiar, asigurându-i totodată un grad
sporit de stabilitate.
Implementarea ulterioară a principiilor convenite de şefii de stat şi de guvern
a condus la apariţia mecanismului unic de supraveghere (MUS), un instrument pus
la dispoziţia Băncii Centrale Europene în vederea monitorizării respectării regulilor
bancare europene de către băncile din Zona Euro şi din Statele Membre care au
decis să adere la MUS777. Pentru a facilita atingerea obiectivelor privind stabilitatea
financiară, mecanismului unic de supraveghere i s-a adăugat un mecanism unic de
rezoluţie (MUR), care vine în completarea puterilor conferite Băncii Centrale
Europene prin definirea unor instrumente de intervenţie rapidă în cazul în care
băncile incluse în MUS se confruntă cu probleme majore, scopul fiind acela de a
minimiza efectele negative asupra contribuabililor şi mediului economic778.
Împreună, cele două mecanisme constituie pilonii uniunii bancare, a cărei
funcţionare ar putea fi eficientizată de materializarea propunerii din noiembrie
2015 a Comisiei privind sistemul european de asigurare a depozitelor bancare,
menit să îi protejeze mai bine pe deponenţii băncilor vizate şi să slăbească legătura
dintre bănci şi entităţile lor suverane779, scăzând astfel gradul de interconexiune şi
implicit vulnerabilitatea sistemului bancar la eventualele crize financiare ale
sectorului public.
Nu în ultimul rând, uniunea bancară include şi un cadru unic de reglementare
privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, ale cărui
obiective se sunt legate de: 1) asigurarea continuităţii funcţiilor critice în cazul
instituţiilor cu probleme; 2) evitarea efectelor negative semnificative asupra stabilităţii
financiare, o atenţie specială fiind acordată prevenirii contagiunii şi menţinerii
disciplinei pe piaţă; 3) protejarea fondurilor publice prin reducerea la minimum a
sprijinului financiar extraordinar din surse publice şi 4) protecţia deponenţilor şi a
investitorilor, precum şi protejarea fondurilor şi a activelor clienţilor780.
776
Consiliul European, Euro Area Summit Statement, Bruxelles, 29 iunie 2012.
777
Consiliul Uniunii Europene, Council Regulation (EE) No 1024/2013 of 15 October 2013
conferring specific tasks on the European Central Bank concerning policies relating to the prudential
supervision of credit institutions, în „Official Journal of the European Union”, 29.10.2013.
778
Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene, Regulamentul (UE) nr. 806/2014 al
Parlamentului European şi al Consiliului din 15 iulie 2014 de stabilire a unor norme uniforme şi a
unei proceduri uniforme de rezoluţie a instituţiilor de credit şi a anumitor firme de investiţii în cadrul
unui mecanism unic de rezoluţie şi al unui fond unic de rezoluţie şi de modificare a Regulamentului
(UE) nr. 1093/2010, în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”, 20.07.2014.
779
Comisia Europeană, O uniune bancară mai puternică: noi măsuri de consolidare a
protecţiei depozitelor bancare şi de reducere, în continuare, a riscurilor bancare, Comunicat de
presă, Strasbourg, 24 noiembrie 2015.
780
Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene, Directiva 2014/59/UE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea
347
Toate aceste mecanisme şi prevederi au contribuit la conturarea unei uniuni
bancare plasate sub coordonarea Băncii Centrale Europene, care, deşi aflată în primii
ani de existenţă şi încă incompletă, s-a dovedit a avea o funcţionare eficientă,
constituind o adiţie valoroasă şi absolut necesară la uniunea economică şi monetară.
Integrarea european„ Óntre provoc„ri economice ∫i limit„ri politice
Ne permitem în acest punct al lucrării să avansăm câteva necesare precizări:

1) Desăvârşirea uniunii monetare şi crearea unui sistem de guvernanţă
eficient (sub forma Eurosistemului, cu Banca Centrală Europeană în frunte)
reprezintă fără dubiu una dintre cele mai importante realizări ale proiectului
european. Totuşi, aşa cum au demonstrat experienţele ultimului deceniu,
funcţionarea eficientă a Eurosistemului nu implică neapărat şi funcţionarea
eficientă a Zonei Euro. Măsuri precum crearea uniunii bancare au contribuit la
creşterea stabilităţii, dar insuficienta mobilitate de pe piaţa muncii şi gradul extrem
de redus al integrării fiscale continuă să constituie obstacole majore în calea
robusteţii uniunii monetare.
2) Trebuie identificate cauzele structurale ale deficienţelor care împiedică o
mai bună funcţionare a Zonei Euro, fiindcă doar adresarea lor directă poate genera
soluţii sustenabile pe termen lung. Astfel, în cazul mobilităţii forţei de muncă,
devine clar că problemele sunt preponderent de natură culturală, prevederile pieţei
unice asigurând eliminarea tuturor barierelor de natură legislativă. În consecinţă, un
proces de integrare culturală care să nu anuleze însă diversitatea culturală naţională
ar trebui să devină una dintre priorităţile asumate atât de instituţiile europene, cât şi
de Statele Membre, în condiţiile în care, în prezent, politica culturală este inclusă
doar în categoria competenţelor de sprijin ale UE, ceea ce înseamnă ca toate
deciziile se iau la nivel naţional.
3) În ceea ce priveşte gradul extrem de redus al integrării fiscale la nivelul
Zonei Euro, se observă că problema devine tot mai acută, dezbaterea trebuind să se
concentreze pe rezolvarea dihotomiei dintre politica monetară unică şi cele
nouăsprezece politici fiscale diferite care coexistă la nivelul Zonei Euro, situaţie
care constituie cel mai important catalizator al fragilităţii zonei monetare şi un
obstacol fundamental în calea atingerii obiectivelor pe termen lung ale integrării.
4) Integrarea fiscală reprezintă aşadar o condiţie esenţială pentru dezvoltarea
pe termen lung a Uniunii Economice şi Monetare şi pentru continuarea procesului
de integrare europeană, îndeplinirea sa necesitând o analiză aprofundată a tuturor
şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii şi de modificare a Directivei 82/891/CEE a

Consiliului şi a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE,
2011/35/UE, 2012/30/UE şi 2013/36/UE ale Parlamentului European şi ale Consiliului, precum şi a
Regulamentelor (UE) nr. 1093/2010 şi (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European şi ale
Consiliului, în „ Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”, 12.06.2014.
348
factorilor (interni sau externi, favorabili sau antagonici) care joacă un rol în
complicata ecuaţie din spatele unei potenţiale renunţări în favoarea Bruxelles-ului a
prerogativelor fiscale, adică tocmai piatra de temelie a procesului de guvernare. Deşi
discuţia este, fără îndoială, una extrem de complexă, influenţată de o largă serie de
factori de natură politică, socială şi economică, trebuie evidenţiat faptul că, şi în acest
caz, elementul cultural joacă un rol important, însă nu în funcţionarea sistemului, aşa
cum se întâmplă în cazul pieţei muncii, ci în capacitatea acestor factori de a se plasa
în aşa fel încât să permită crearea unui mediu fiscal mai integrat.
5) În pofida emergenţei unor puternice semnale de alarmă, venite cu
preponderenţă din zona economică, cu privire la carenţele majore ale actualei
arhitecturi a Zonei Euro, intervenţiile sociale şi politice ale ultimilor ani indică însă
extrem de clar, în ciuda eforturilor instituţiilor europene de a asigura un climat
macroeconomic stabil la nivelul UE, un blocaj în ceea ce priveşte capacitatea luării
unor măsuri care să asigure stabilitate pe termen mediu şi lung. Deşi ansamblul
pachetelor de măsuri fiscale generează, în teorie, efecte pozitive asupra stabilităţii
macroeconomice la nivelul UE, ele reprezintă doar soluţii pe termen scurt la o serie
de deficienţe structurale. Problema principală a abordării, şi implicit motivul pentru
care au apărut deja obstacole în implementarea acestor măsuri fiscale, rezidă în
lipsa de legitimitate politică a reglementărilor care impun Statelor Membre un
anumit comportament fiscal, creându-se astfel o decuplare între procesul electoral
şi comportamentul fiscal al aleşilor. În încercarea de a eficientiza funcţionarea
Zonei Euro, care vine pe fondul unui climat politic potrivnic realizării uniunii fiscale,
instituţiile Uniunii Europene au căutat să găsească metode alternative de a-şi impune
viziunea în ceea ce priveşte principiile după care trebuie desfăşurate politicile fiscale.
Dincolo însă de dezbaterea tehnică cu privire la importanţa adoptării unui
comportament macroprudenţial şi la potenţialul benefic al politicilor de austeritate,
trebuie explorate problemele care pot apărea ca urmare a îngrădirii posibilităţii de
acţiune a guvernelor Statelor Membre în contextul inexistenţei unei uniuni fiscale
instituite prin tratatele care stau la baza funcţionării UE. În urma procesului electoral,
parlamentele şi guvernele naţionale sunt legitimate să implementeze o viziune fiscală
în concordanţă cu dorinţele alegătorilor, ansamblul de reglementări fiscale europene
(unele dintre ele complementare legislaţiei UE) putând fi antagonice acestei viziuni,
fapt care poate da naştere, aşa cum s-a şi întâmplat de altfel, la tensiuni şi atitudini
eurosceptice. Este preţul jumătăţilor de măsură şi al ambiguităţii inerente provocate
de astfel de situaţii, contribuind la polarizarea Uniunii Europene şi la accentuarea
reticenţelor privind adâncirea integrării.
6) Problema de omogenitate economică trebuie rezolvată fără întârziere,
context în care reglementările fiscale existente s-ar putea dovedi utile pe termen
scurt cu condiţia gestionării adecvate a situaţiilor tensionate care apar. Pe termen
mediu şi lung însă, procesul de integrare europeană trebuie să evolueze ţinând cont
de toate caracteristicile sistemului democratic. Slăbirea controlului instituţiilor
naţionale asupra politicii fiscale trebuie să vină concomitent cu transferul dezbaterii
349
politice pe această temă dinspre nivelul naţional spre cel supranaţional, fără a fi
diluată legătura dintre electorat şi decidenţi. În linia acestei idei, revenind la
ansamblul măsurilor fiscale impuse Statelor Membre, nu se poate să nu observăm
faptul că, pe lângă implicarea Parlamentului European, un rol decisiv în procesul
de decizie a aparţinut unor instituţii europene ai căror membri nu sunt aleşi direct,
având doar legături indirecte sau parţiale cu electoratul UE, în speţă Comisia
Europeană şi Consiliul Uniunii Europene. Or, asemenea decizii pot avea un grad
ridicat de legitimitate doar dacă sunt luate de instituţii direct mandatate de către
electorat în acest sens.
Credem că putem să ne lansăm în avansarea unei concluzii de etapă şi anume
că, în vederea funcţionării eficiente a Zonei Euro, este imperios necesară adâncirea
pe baze solide a integrării fiscale. În acest sens, este crucială întărirea rolului jucat
de Parlamentul European atât în ceea ce priveşte capacitatea sa legislativă (în
prezent puternic limitată prin procedura legislativă ordinară, fosta codecizie), cât şi
în ceea ce priveşte controlul asupra ramurii executive. Chiar dacă schimbări
fundamentale ale modului de funcţionare a Uniunii Europene par dificil de realizat,
trebuie conştientizat faptul că dihotomia dintre politica monetară şi cea fiscală
erodează stabilitatea UE, impunând, pe termen mediu şi lung, acţiuni fie în vederea
adâncirii integrării fiscale, fie în vederea dezintegrării monetare. Prima dintre
aceste variante pare a genera mult mai multe avantaje pentru Statele Membre, chiar
şi cu costul pierderii a încă unei părţi din suveranitate.
Dincolo însă de diferitele prescripţii cu privire la cursul optim de urmat în
dezvoltarea Uniunii Europene şi continuarea procesului de integrare, nimic din
evoluţia evenimentelor sociale şi politice din ultimii ani, atât la nivel european, cât
şi la nivel global, nu prefigurează emergenţa, cel puţin nu în viitorul apropiat, a
unui cadru propice continuării integrării pe vectorul fiscal. Astfel, recunoaşterea
acestei stări de fapt impune necesitatea explorării unor variante alternative care,
deşi probabil inferioare în capacitatea de a livra rezultate în conformitate cu
exigenţele europeniştilor, pot constitui modalităţi de a adresa şi rezolva, chiar dacă
doar temporar, o serie de probleme care ameninţă stabilitatea (şi poate chiar
existenţa) Uniunii Europene.
Indiferent de preferinţele instituţionale sau individuale privind modul de
abordare a acestor probleme, trebuie avută în vedere nevoia acută de implementare
a unor soluţii care să asigure eficientizarea funcţionării Zonei Euro şi prevenirea
apariţiei unei crize generalizate la nivelul UE.
350
EUROSCEPTICISM ™I EXTREMISM
ŒN UNIUNEA EUROPEAN√.
CAZUL ROM¬NIEI ŒN PERSPECTIV√ COMPARATIV√
SERGIU MI™COIU, SORINA SOARE
Euroscepticismul s-a impus începând cu anii 1990 ca o tendinţă analitică

importantă în contextul studiilor europene. Fenomen social şi politic cu frontiere şi
conţinut flexibil, euroscepticismul nu beneficiază până în zilele noastre de o
definiţie larg acceptată în literatura de specialitate, fiind adesea încadrat în grupul
conceptelor eluzive şi contestabile (de exemplu, precum conceptul de
„democraţie”) despre care vorbea Gallie781. Pe scurt, avem de-a face cu un concept
greu de sesizat, utilizat de mulţi cercetători şi de publicul larg, fără însă a desemna
aceleaşi realităţi. Este aplicat nu numai la nivel de partide politice (de guvern sau în
opoziţie, de tip mainstream sau periferice), mişcări sau asociaţii, ci şi la nivelul
opiniei publice. În contextul crizei economice şi financiare din ultimii ani, acesta a
devenit o tribună politică eficace precum o demonstrează succesul unui amplu
registru de partide782. Pe de o parte, sunt acele partide situate de literatură la
polurile extreme precum Syriza în Grecia sau Partidul Popular Danez (DF) la nivel
naţional, Frontul Naţional (FN) în Franţa şi Partidul pentru Independenţa Regatului
Unit (UKIP) la nivel european. Pe de altă parte, sunt menţionate adesea partidele
ecologiste783 şi partidele cu temă unică, fără a uita partide mainstream precum
Conservatorii britanici, Fidesz în Ungaria sau Partidul Civic Democrat (ODS) în
Republica Cehă. Prima observaţie care poate fi trasă din succinta enumerare de mai
sus este aceea că euroscepticismul este un fenomen transversal din punct de vedere
ideologic, cu variaţii importante de-a lungul timpului.
În ceea ce priveşte radicalismul şi extremismul, o delimitare teoretică este la
fel de complexă. Avem de-a face, din nou, cu concepte contestabile, mai ales din
cauza faptului că cei care sunt desemnaţi cu aceste etichete nu se recunosc ca atare.
Sunt aplicate, cu o conotaţie negativă, atât la nivel de partide, cât şi de asociaţii.
Spre deosebire de euroscepticism, caracterizare ce poate fi adoptată ca un stindard
legitim în competiţia politică (a se vedea campania conservatorilor britanici în
alegerile din 2015), radicalismul şi extremismul sunt, în schimb, asociate unor
781
W.B. Galli, Essentially Contested Concepts, în „ Proceedings of the Aristotelian Society”,
no. 51, 1956, pp. 167–198.
782
C. Mudde, Populism in Europe: A primer, în „OpenDemocracy”, 2015. Available at:
https://www.opendemocracy.net/can-europe-make-it/cas-mudde/populism-in-europe-primer.
783
Actualul grup parlamentar european Stânga Europeană Unită / Stânga Nordică Verde
cuprinde 12 mici partide caracterizate de un discurs critic faţă de Uniunea Europeană (Bertoncini,
Koenig 2014).
351
forme de opoziţie violentă şi virulenţă faţă de status quo şi ca atare unor patologii
ale democraţiei784. Belligni785 aminteşte că extremismul are o conotaţie negativă,
consecinţă directă a rădăcinilor sale filosofice – în etica aristoteliană a echilibrului,
de exemplu, extremele erau poziţii de evitat. De-a lungul secolelor, principiul
potrivit căruia in medio stat virtus menţine conotaţia negativă a poziţionărilor
extreme referindu-se, în domeniul nostru, la acei actori care refuză regulile jocului
şi percep relaţiile politice sub forma unor alternative radicale. Pe scurt,
radicalismul şi extremismul se suprapun indicând astfel o concepţie a acţiunii
politice care exclude compromisul şi negocierile pentru a obţine nu numai tot ceea
ce şi-au propus, ci şi o reuşită imediat. Extremismul are cu precădere o accepţiune
topografică: se referă la o proprietate a poziţiilor ocupate pe continuum-ul
stânga/dreapta. Radicalismul poate fi interpretat ca un atribut al mesajelor sau
acţiunilor diferiţilor exponenţi politici sau sociali. Această concepţie a politicii
(extremă şi radicală) se regăseşte cu precădere într-un gen politic cu frontiere
conceptuale extrem de maleabile, acela al populismului 786.
La nivelul continentului european, regăsim constant în retorica utilizată de
aceste partide, mişcări sau asociaţii, trimiteri la o viziune critică asupra Uniunii
Europene (UE). Avem de-a face adesea cu o prelungire a poziţiei critice pe care aceste
grupări le au faţă de establishment-ul politic naţional, acuzat de a fi trădat interesele
comunităţii (definite ca ethos, demos sau din punct de vedere social-economic),
privilegiind în schimb acorduri internaţionale şi interese economice transnaţionale. În
ceea ce priveşte grupurile care ocupă extrema dreaptă, discursul acestora valorizează
un sentiment de competiţie etnică, o percepţie difuză de ameninţare culturală şi
economică din partea imigranţilor europeni sau din afara continentului. Nu în ultimul
rând, este criticată şi gestiunea unei birocraţii impersonale, incapabilă să interpreteze
necesităţile stringente ale diferitelor comunităţi.
La nivel de asociaţii, crezul acestora este ameninţarea supremaţiei
suveranităţii naţionale. La nivel transnaţional, colaborările între aceste asociaţii
sunt favorizate de poziţia critică faţă de economia globală 787. Acest gen de
colaborări sunt adânc înrădăcinate la nivel european788. Asociaţiile şi mişcările
extremiste de dreapta şi de stânga critică la unison globalizarea economică;
grupările dreptei radicale au recuperat în ultimul timp teme care aparţineau în
trecut registrului de stânga precum anticapitalismul, drepturile animalelor sau lupta
784
C. Mudde, The Populist Radical Right: A Pathological Normalcy, în „West European
Politics”, 33 (6), 2010, pp. 1167–1186.
785
S. Belligni, Estremismo (Extremism), în N. Bobbio, N. Matteucci, G. Pasquino (coord.),
Dizionario di Politica (Dictionary of Politics), Torino, Utet, 2004, p. 312.
786
C. Mudde, Fighting the system? Populist radical right parties and party system change, în
„Party Politics”, 20(2), 2014, pp. 217–226.
787
M. Caiani, P. Kröll, The transnationalization of the extreme right and the use of the Internet, în
„International Journal of Comparative and Applied Criminal Justice”, 39(4), 2014, pp. 331–351.
788
Europol, TE-SAT 2014. European Union Terrorism Situation and Trend Report 2014,
European Police Office, 2014.
352
împotriva alimentelor modificate genetic789. Dacă internaţionalismul este valoarea
de referinţă la nivelul grupurilor de stânga, exaltarea identităţii naţionale, a rasei
albe, antisemitismul, nativismul, heterofobia sau poziţiile antiislamice sunt
punctele de reper principale ale popului diametral opus790. În legătură cu registrul
argumentativ, UE este percepută de amândouă extremele ca o sursă nocivă.
Euroscepticismul nu poate fi însă încadrat ca o ramură a extremismului; în
acelaşi timp, nu poate fi susţinută nici teza opusă: extremismul nu este parte
integrantă a euroscepticismului. Avem de-a face cu intersecţii circumstanţiale şi nu
cu suprapuneri inevitabile. În acelaşi timp, cercetări recente au demonstrat o
legătură directă între cele două fenomene: prezenţa de partide extreme la cele două
poluri accentuează vizibilitatea mesajului eurosceptic791.
În vederea identificării afinităţilor şi divergenţelor dintre cele două poziţii, în
paginile care urmează ne propunem să identificăm convergenţele posibile între cele
două fenomene. Ca punct de plecare, în prima secţiune vom descrie principalele
valori europene792 care se regăsesc în discursurile propovăduite de exponenţii
eurosceptici şi/sau extremişti. Pe baza acestor delimitări, în secţiunea a doua ne
axăm pe definirea celor doi termeni în literatura de specialitate. În final, ne
propunem să identificăm diferitele surse ale euroscepticismului şi extremismului.
Contextul general: contestarea valorilor europene
Din punct de vedere legal, valorile fundamentale ale UE sunt codificate în

versiunea consolidată a Tratatului privind UE (TUE) şi a Tratatului privind
funcţionarea UE (2010). Preambulul TUE insistă, de altfel, pe valorile culturale
comune pe baza cărora s-au dezvoltat nu numai drepturile inviolabile şi
inalienabile ale persoanei, ci şi principiile libertăţii, democraţiei, ale statului de
drept şi respectul drepturilor sociale fundamentale. Art. 2 precizează că:
Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii,
democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor
omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori
sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism,
nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi.
789
Ibidem, p. 9.
790
M. Minkenberg, The European Radical Right and Xenophobia in West and East: Trends,
Patterns and Challenges, în R. Melzer, S. Serafi (coord.), Right-Wing in Europe Extremism Country
Analyses, Counter-Strategies and Labor-Market Oriented Exit Strategies, Berlin, Friedrich-Ebert-
Stiftung, 2009, pp. 9–33.
791
H. Werts, P. Scheepers, M. Lubbers, Euro-scepticism and radical right-wing voting in
Europe, 2002–2008: Social cleavages, socio-political attitudes and contextual characteristics
determining voting for the radical right, în „European Union Politics”, 14(2), 2012, pp. 183–205.
792
Similar cercetărilor anterioare din domeniu, acest studiu utilizează conceptul de „valori
europene” cu referire strictă la valorile promovate de UE.
353
Se menţionează ulterior, că „Uniunea urmăreşte să promoveze pacea,
valorile sale şi bunăstarea popoarelor sale”, oferind cetăţenilor un spaţiu de
libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne (art. 3, al. 1–2). În acelaşi timp,
se specifică faptul că:
Uniunea combate excluziunea socială şi discriminările şi promovează justiţia
şi protecţia socială, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi
protecţia drepturilor copilului. Aceasta promovează coeziunea economică, socială
şi teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre. Uniunea respectă bogăţia
diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la protejarea şi dezvoltarea
patrimoniului cultural european” (art.3, al. 3).
În conformitate cu articolul 6, Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi
principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale.
Trebuie însă menţionat că includerea acestor principii, valori şi norme în
textele fundamentale ale UE este relativ recentă; dimensiunea prevalent economică
a primelor forme de cooperare limitând indirect spaţiul de discuţie în acest
domeniu până la Tratatul de la Maastricht793. Printre rândurile tratatelor şi
documentelor oficiale precedente se puteau totuşi identifica trimiteri către o
„comunitate de valori” inspirată de modelul democraţiilor occidentale. Raportul
Birkelbach din 1961 preciza că, dincolo de criteriile geografice şi economice, orice
candidat la aderare trebuie să dovedească existenţa unui sistem democratic. Erau
astfel excluse explicit nu doar acele guverne care nu se bucurau de o legitimare
democratică, ci şi candidaturile din partea unor comunităţi incontestabil
democratice, dar care urmăreau o politică în opoziţie cu atitudinea statelor membre,
(Raportul Birkelbach, pp. 7–8), cu precădere în domeniul politicii externe. Încă din
anii ’60, Curtea Europeană de Justiţie monitorează respectul drepturilor omului şi
al libertăţilor fundamentale de către statele membre. În contextul aderării
democraţiilor din Sudul Europei în anii ’80, dar mai ales pentru „securizarea”
edificiului comunitar în vederea extinderii Uniunii către fostele state comuniste,
codificarea acelor valori şi norme constitutive care definesc identitatea unei
comunităţi devine o prioritate794. Începând cu anii ’90, dimensiunea liberal-
democratică devine un adevărat standard de legitimitate nu numai pentru statele
membre la nivel internaţional, ci şi pentru actorii politici, economici sau sociali la
nivel naţional. Valorile si normele democratice apar ca elemente cardinale în
Politica Europeană de Vecinătate sau în relaţiile internaţionale.
Definirea UE prin prisma unei identităţi culturale comune, bazată – precum
este specificat în Preambul TUE – pe moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a
Europei se regăseşte în centrul discursurilor propovăduite de către numeroase
formule radicale. Poziţia acestora este adesea ambiguă. Pe de o parte, cultura, dar şi
793
W. Sadurski, Adding Bite to the Bark: The Story of Article 7, E.U. Enlargement, în
„Columbia Journal of European Law”, 16(3), 2010, pp. 385–426.
794
B. Rittberger, F. Schimmelfennig, Explaining the constitutionalization of the European
Union, în „Journal of European Public Policy”, 13(8), 2006, p. 1150.
354
valorile şi normele care s-au dezvoltat pe continent de-a lungul secolelor sunt
percepute ca fiind sub asediul unui grup eterogen de ameninţări. În funcţie de
circumstanţe, ameninţările pot fi legate de o singură sursă (politică, economică,
socială, o instituţie sau un grup etnic) sau combinări ale mai multor surse. Din
punct de vedere argumentativ, se face adesea apel la un scenariu huntingtonian: o
ciocnire între civilizaţii. Soluţiile preventive cuprind suprapunerea dintre
frontierele fizice ale continentului şi cele creştine (catolice-protestante şi eventual
ortodoxe), eliminând de facto candidatura Turciei. Ca efect direct este şi susţinerea
unei poziţii intransigente faţă de fluxurile migratorii (cu precădere imigraţia
musulmană în discursul unor partide precum FN în Franţa, Partidul Libertăţii
(PVV) în Olanda sau DF în Danemarca. Apărarea identităţii europene este
echivalată, în acest caz, cu apărarea identităţii naţionale şi a laicităţii795.
Cel mai adesea, însă, referirile la cultura şi valorile comune sunt circumscrise
într-o înţelegere strict naţională. Multiculturalismul reprezintă elementul central al
atacurilor împotriva valorile europene. Apar adesea teorii conspiraţioniste care asociază
imigranţii cu un virus programat să distrugă identităţile naţionale şi să faciliteze
supunerea faţă de interese străine, in primis cele ale imperiului american796. Este şi
cazul poziţiilor asumate de numeroşi exponenţi politici în vederea limitării accesului
forţei de muncă din noile state membre, de exemplu UKIP în Marea Britanie sau Liga
Nord (LN) în Italia. Din punct de vedere social-economic, critica modelului european
se deplasează de la argumentele care denunţau sistemul consensual-corporativist bazat
pe compromisul social-democrat din anii ’80 şi ’90, către o critică a derivelor liberale
datorate supunerii marilor interese economice. Se poate astfel explica interpretarea
pozitivă a referendumului grec din iulie 2015 a unor partide precum FN, LN sau PVV.
Soluţia avansată constă nu numai în abandonarea modelului de guvernare bazat pe o
gestiune tehnocratică şi valori impersonale ci, mai ales, în adoptarea a ceea ce Reynié
numeşte un patrimonialism populist. Obiectivul este acela de a apăra atât patrimoniul
material (o viziune şovinistă a beneficiilor politicilor sociale), cât şi stilul de viaţă sau
patrimoniul cultural. Pe scurt, dincolo de afinitatea superficială cu o identitate
europeană datorată originilor comune din punct de vedere cultural, religios şi umanist,
UE reprezintă tot ceea ce aceste grupări detestă: de la guvernarea bazată pe reguli
raţional-legale la autoritatea delegată de la nivel naţional către sfera supranaţională, de
la absenţa unui lider puternic şi uşor de identificat până la responsabilitatea limitată
datorată unei gestiuni tehnocratice şi constantului deficit democratic797.
Puncte de convergen˛„ Óntre euroscepticism ∫i extremism
Integrate în acelaşi gen, pentru Mudde şi Kaltwasser, diferenţa între

populismul extrem de dreapta şi cel de stânga constă în primul rând în grupul de
795
M. Tarchi, Italia populista. Dal qualunquismo a Beppe Grillo, Bologna, Il Mulino, 2015, p. 139.
796
Ibidem, p. 138.
797
Y. Meny, Y. Y. Surel, Populismo e democrazia, Bologna, Il Mulino, 2001.
355
referinţă. Comunitatea organică pentru populismul extrem de dreapta este definită
într-o dimensiune etnică, în timp ce mesajul populismului extrem de stânga se
axează pe aspecte egalitare social-economice. Inamicii principali, în primul caz,
sunt străinii (definiţi ca intruşi etnici, culturali, religioşi sau lingvistici). În cel de-al
doilea caz, avem de-a face cu un discurs orientat către elite corupte. Schematic,
putem spune că în zilele noastre formulele radicale de stânga se regăsesc cu
precădere în sudul Europei, iar cele de dreapta în nord798.
Din punct de vedere cronologic, formulele radicale se regăsesc în atenţia
comunităţii ştiinţifice încă din perioadă imediat următoare celui de-al Doilea
Război Mondial. Declinările de dreapta ale acestora aveau să fie circumscrise în
trei valuri consecutive799. În primul val sunt formate partidele nostalgice, cu un
discurs ce recuperează numeroase elemente ideologice din repertoriul anti-
democratic al anilor ’30. Cel de-al doilea val este lansat de episodica vizibilitate a
poujadismului în Franţa şi de succesul electoral al partidelor anti-impozite din
Peninsula scandinavă. Subiectul devine central începând cu anii ’80 când un nou
val aduce pe prima scenă politică partidele xenofobe a căror vizibilitate este
menţinută până în zilele noastre.
În ceea ce priveşte extrema stângă, analizele ştiinţifice sunt mult mai puţin
consolidate800. Dincolo de studii de caz bazate pe experienţe precum Mişcarea
Panelenică Socialistă (Pasok) în anii ’80, Die Linke în Germania sau Smer în
Slovacia în ultimele decenii, puţine observaţii sunt disponibile, fenomene recente
precum Syriza sau Podemos fiind încă prea puţin studiate801. Acelaşi lucru se poate
spune şi despre partide consolidate precum Partidul Naţional Scoţian (SNP),
devenit în urma recentelor alegeri legislative un actor important în Parlamentul
britanic. Două grupuri de partide pot fi însă identificate: populist socialiste şi social
populiste802. În primul grup, regăsim promotor un discurs anti-establishment axat
pe atragerea unui electorat mixt (interclase). Dimensiunea populistă este, în acest
caz, legată exclusiv de statutul de outsider şi nu reprezintă un fundament ideologic.
Ce de-al doilea grup este mult aproape de discursul populist, utilizând tematici
eterogene (similare câteodată cu cele ale dreptei extreme) pentru a mobiliza
poporul (demos) împotriva elitelor corupte. Viziune sa ideologică este concentrată
aproape exclusiv pe aspecte sociale, promovând o critică sectorială a capitalismul
acuzat de negarea drepturilor sociale ale poporului.
Primele referinţe explicite legate de un discurs eurosceptic pot fi observate
cu ocazia dezbaterilor animate de Actul Unic European şi de Tratatul de la
798
C. Mudde, 2015, op.cit.
799
K. Von Beyme, Right-wing Extremism in Western Europe, London, New York, Routledge.
800
Y. Stavrakakis, G. Katsambekis, Left-Wing Populism in the European Periphery: The
Case of Syriza, în „Journal of Political Ideologies”, 19(2), 2014, pp. 119–142.
801
O. Tekdemir, Is a socialist EU possible via left-wing populist parties such as Syriza,
Podemos and the HDP?, în „OpenDemocracy”, 2105. Available at: https://www.opendemocracy.net/
can-europe-make-it/omer-tekdemir/is-socialist-eu-possible-via-leftwing-populist-parties-such-as-syri.
802
L. March, Radical Left Parties in Contemporary Europe, London, Routledge, 2011.
356
Maastricht. Iniţial asociat aproape exclusiv poziţiilor critice faţă de efectele integrării
economice la nivelul suveranităţii naţionale, conceptul avea să devină încetul cu
încetul un sinonim pentru desemnarea unor poziţii extreme/extremiste faţă de
proiectul european803 atât la nivel de politici publice, cât şi de societate, inclusiv in
vederea dezavuării în întregime a statutului de membru al comunităţii. Dacă ne
limităm la o perspectivă strict etimologică, asocierea prefixului euro cu substantivul
scepticism indică o lipsă de încredere, o atitudine care pune totul la îndoială, un
comportament neîncrezător faţă de problematicile europene804(2007). Se poate astfel
delimita conceptual de termenul „eurofobie” care ne indică o stare de repulsie,
antipatie sau frică obsedantă faţă de ceea ce are a face cu UE. Aceste precizări
lingvistice ne permit să identificăm sfera de aplicaţie a conceptului si poziţionarea
critică faţă de proiectul european, fără a ne furniza criteriile pe baza cărora un
fenomen poate fi încadrat ca fiind eurosceptic. Pe scurt, nu orice formă de critică a
UE poate fi considerată o manifestare eurosceptică. Conceptul nu este imutabil,
traduce aşa-zisul Zeitgeist şi se adaptează tendinţelor macro (agenda europeană a
momentului: evenimente circumstanţiale precum valul de imigranţi din Marea
Mediterană, fenomene internaţionale precum Grexit-ul) şi specificităţilor
naţionale.805
Diversificarea conţinutului critic impune, precum observa Vasilopoulou
(2013), o periodizare. Fenomenul îşi adaptează de-a lungul timpului conţinutul şi
intensitatea, diversificându-şi promotorii şi susţinătorii. Trei mari faze in istoria
fenomenului pot fi identificate806 în perioada cuprinsă între primele momente ale
integrării până în anii ’80 când actorii principali sunt elitele la nivel naţional, iar
mesajul se axează pe diferitele viziuni ale integrării europene (supranaţionalism vs.
interguvernamentalism, precum în cazul crizei „scaunului gol”); 2) prevederile
Tratatului de la Maastricht şi dezbaterile legate de Tratatul de la Lisabona când
actorii se diversifică, partide politice de dată recentă câştigă vizibilitate electorală la
nivel naţional şi european, iar opinia publică sancţionează delegarea de suveranitate
de la nivel naţional, la nivel european (de exemplu, referendumul danez) şi 3) recenta
criză financiară în care protestele opiniei publice se unesc cu reacţiile critice ale
elitelor, iar interesul naţional devine central în dezbaterile europene.
Euroscepticismul este definit ca manifestare a unui dezacord faţă de UE
articulat la trei niveluri: 1) opoziţia faţă de ideea de integrare europeană şi opoziţia
faţă de UE; 2) poziţia mai nuanţată a celor care nu se opun proiectului european,
803
P. Mair, Political Opposition and the European Union, în „Government and Opposition”,
42(1), 2007, pp. 1–17.
804
L. Ray, Mainstream Euroskepticism: Trend or Oxymoron?, în „Acta Politica”, 42(2-3),
2007, pp. 153–172
805
Vasilopoulou (2013) menţionează despre evoluţia partidelor socialiste, iniţial critice faţă
de procesul de integrare pentru a deveni in zile noastre apărătorii valorilor europene.
806
S. Vasilopolou, Continuity and Change in the Study of Euroscepticism: Plus ça change?,
în „Journal of Common Market Studies”, 51(1), 2013, pp. 153–168.
357
dar consideră că acesta este mult prea inclusiv şi 3) argumentele celor care consideră
că proiectul european este prea exclusiv fie din punct de vedere geografic, fie social.
Deşi similar, discursul radical populist (de dreapta sau de stânga) nu poate fi
echivalat în totalitate unui discurs eurosceptic. Putem considera că în contextul
criticilor tipice genului populist, cele două specii interacţionează constant cu cele trei
niveluri de analiză ale discursului eurosceptic identificate de Taggart (1998). Din
punct de vedere teoretic, discursul populist se coagulează în jurul a trei motive
centrale807: 1) exaltarea poporului (grup definit pe bază naţională sau pe criterii
sociale) ca sursă legitimă a puterii într-o societate; 2) ideea potrivit căreia instituţiile
reprezentative şi elitele politice au acaparat în mod nelegitim această putere şi 3)
dorinţa de a restaura ordinea firească a gestiunii comunităţii în numele adevăratei
suveranităţi a poporului. Dimensiunea europeană nu se regăseşte în nucleul
argumentativ al acestui gen808, însă poate fi analizată ca un ricoşeu. Critica
tridimensională propusă de acest gen eterogen se înscrie uşor pe traiectoria
discursului eurosceptic: printre obstacolele care împiedică poporul să îşi asume
sceptrul legitim al suveranităţii, se numără şi constrângerile impuse de viziunea
tehnocratică şi aseptică a instituţiilor şi politicilor europene. Pe scurt, UE devine una
din sursele care pervertesc funcţionarea unei democraţii reprezentative adevărate.
În acest context, specia partidelor radicale de dreapta interpretează într-o
combinaţie variabilă nativismul (formă xenofobă de exaltare a poporului), crezul
autoritar (gestionarea politicii prin reguli stricte şi ordine) şi populismul (viziunea
maniheistă a societăţii: „noi”, poporul moral, vs. „ei”, elitele corupte). Din nou,
referinţele eurosceptice sunt diluate într-un discurs critic faţă de starea democraţiei,
orientat împotriva elitelor tehnocrate vândute intereselor obscure sau ameninţărilor
social-culturale datorate imigranţilor. În ceea ce priveşte nucleul identitar al
mesajului radical de stânga, critica modelului neoliberal este filtrul prin care
euroscepticismul devine o tribună politică809. În pofida referinţelor directe la cultura
tradiţională de stânga, poporul, şi nu proletariatul, este piesa centrală a registrului lor
argumentativ. Aceste partide păstrează, însă, centralitatea chestiunilor economice.
Poporul este exploatat de elitele corupte şi rapace, soluţia fiind restaurarea unei
politici keynesiene de incluziune. Dacă familia dreptei radicale este percepută ca un
pericol pentru democraţie810, extrema stângă este (auto)percepută ca parte integrantă
a democraţiei (modelul interpretativ al şcolii din Essex). Europa este criticată nu ca
proiect, ci ca mod de gestiune. Grăitor este cazul fostului ministru al finanţelor grec,
Yanis Varoufakis, care critica nu numai condiţiile acordului propus de „troika”, ci şi
lipsa de legitimitate a instituţiilor interlocutoare.
807
Y. Surel, The European Union and the challenges of populism, 2001, p. 1. Available at:
http://www.institutdelors.eu/media/bref27_ysurel_en.pdf?pdf=ok.
808
O excepţie este partidul UKIP care a fost fondat cu obiectivul explicit de a denunţa
influenţa negativă a UE asupra instituţiilor şi politicilor britanice (Surel 2011).
809
L. March, C. Mudde, What’s Left of the Radical Left? The European Radical Left After
1989: Decline and Mutation, în „Comparative European Politics”, 3(1), 2005, pp. 23–49.
810
N. Bobbio, Saggi sulla Scienza Politica in Italia, Bari: Laterza, 1969.
358
Pe baza acestor prime delimitări introductive, se impun câteva precizări.
Ţinând cont de noutatea sa, euroscepticismul avea să fie considerat de studiile de
specialitate cu precădere ca „variabila dependentă” în încercarea de a-i înţelege
„natura” şi de a identifica determinanţii declinărilor sale multiple. Conceptul a fost
aplicat atât în analiza dinamicilor instituţionale811, cât şi în studierea opiniei publice.
În ceea ce priveşte prima dimensiune analitică, majoritatea studiilor se vor axa
exclusiv pe dinamica la nivel de partide sau de sisteme de partide. În ultimii ani,
fenomene asociative distincte, precum Mişcarea 5 Stele (M5S) în Italia sau PEGIDA
în Germania, sunt adesea citate ca fiind tribune ale euroscepticismului. Pe scurt,
dincolo de nuanţe legate de fiecare caz şi de diferenţe de intensitate care variază în
timp, dimensiunea europeană a devenit din ce în ce mai importantă în structurarea
competiţiei politice, depăşind adesea clasica dimensiune stânga vs. dreapta812.
În studiile legate de opinia publică, fenomenul eurosceptic a fost analizat
prin prisma referendumurilor organizate pe chestiuni europene în ultimele
decenii813, a percepţiei politicilor europene la nivel naţional, a rolului societăţii
civile la nivel naţional sau transnaţional. Dacă pentru Della Porta şi Caiani814,
capacitatea euristică a conceptului este limitată atunci când sunt analizate
fenomene precum Forumul European Social (unde majoritatea participanţilor era în
favoarea unei integrări mai profunde), analiza recentă a lui Fitzgibbon ilustrează
cum manifestările eurosceptice ale societăţii civile din Irlanda, Danemarca sau
Marea Britanie pot acoperi un spectru amplu de poziţii plecând de la cele radicale
(hard) până la cele mai moderate (soft).
În ceea ce priveşte aplicabilitatea conceptului la nivel de partide şi sisteme
de partide, Taggart si Szczerbiak disting două poziţionări. Pe de o parte, exponenţii
unui euroscepticism definit dur (hard) sunt echivalaţi unei opoziţii de principiu faţă
de integrarea politică şi economică. Susţinătorii acestor poziţii interpretează
valorile UE ca fiind diametral opuse valorilor comunităţilor pe care le reprezintă.
Astfel se explică de ce sunt adesea favorabili unei ieşiri a ţării lor din UE sau
resping o eventuală aderare. În versiunea sa mai nuanţată, euroscepticismul de tip
soft traduce o opoziţie circumstanţială/sectorială faţă de politicile UE, ţinând cont
de o discrepanţă între interesul naţional şi traiectoria UE sau între interesul naţional
şi anumite politici815. Distincţia propusă este foarte utilă pentru identificarea
tendinţelor generale, fără a oferi însă criterii precise pentru delimitarea celor două
811
P. Taggart, A. Szczerbiak, The Party Politics of Euroscepticism in EU Member and
Candidate States, 2001. Available at: https://www.sussex.ac.uk/webteam/gateway/file.php?name=sei-
working-paper-no-51.pdf&site=266.
812
L. Hooghe, G. Marks, Calculation, Community and Cues: Public Opinion on European
Integration, în „European Union Politics”, 6(4), 2005, pp. 419–443.
813
J. Fitzgibbon, Referendum Briefing. The Second Referendum on the Treaty of Lisbon in
Ireland, 2 October 2009, în „Representation”, 46(2), 2001, pp. 227–239
814
D. Della Porta, M. Caiani, Social Movements and Europeanization, Oxford, Oxford
University Press, 2009.
815
Taggart, Szczerbiak, op. cit., p. 7.
359
opţiuni pentru evaluarea nuanţelor şi variaţiilor în timp. De exemplu, nu este clar
ce număr şi ce fel de politici trebuie criticate/opuse pentru a putea considera un
partid eurosceptic de tip soft. Alte întrebări care au apărut imediat au fost: care este
pragul care ne permite să identificăm evoluţia unui partid de la un euroscepticism
de tip soft la unul de tip hard.
Aproape concomitent, o structurare alternativă este propusă în cadrul unui
studiu influent din ştiinţele politice. Pe baza distincţiei propuse de Easton (1965)
între susţinerea difuză (adoptarea ideilor generale) şi cea specifică, Kopecky şi
Mudde definesc euroscepticismul drept unul dintre cele patru tipuri ideale generate
de poziţionările partidelor faţă de UE pe baza a două axe: optimism european vs.
pesimism european, eurofilie vs. eurofobie816. Mai precis, grupul euroscepticilor se
caracterizează prin susţinerea ideilor legate de integrarea europeană, poziţionându-
se împotriva aspectelor practice ale integrării. Şi în acest caz au fost formulate
critici, cu precădere în legătură cu precizia analitică a ideal-tipurilor de partide
europragmatice şi eurosceptice. O altă tipologie este oferită de Conti (2003) pe
baza unui continuum cu cinci poziţii care variază de la un euroscepticism dur bazat
pe un mesaj de protest pana la un europenism identitar, în timp ce poziţiile
intermediare sunt aferente unui euroscepticism moderat (soft) axat pe susţinerea
dimensiunii interguvernamentale, lipsa unui angajament şi europenism
funcţional.817
Vasilopoulou propune o diferenţiere pe baza a trei interpretări ale integrării
europene: 1) integrarea ca principiu (acceptarea cooperării la nivel multilateral în
procesul de integrare post-Lisabona – Preambul TUE); 2) practica integrării
(poziţia faţă de cadrul instituţional care vizează promovarea valorilor şi
obiectivelor europene precum şi asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii
politicilor şi a acţiunilor sale – art. 13 TUE) şi 3) viitorul integrării (poziţia faţă de
obiectivul de creare a unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei, în cadrul
căreia deciziile se iau cu respectarea deplină a principiului transparenţei şi cât mai
aproape cu putinţă de cetăţeni – art. 1 TUE). Trei tipuri de Euroscepticism sunt
identificate. Euroscepticismul de respingere este caracterizat de negarea tuturor
celor trei interpretări ale integrării europene (de exemplu, FN, Flacăra Tricoloră
Italiană (MSFT), Liga Familiilor Poloneze (LPR), UKIP, Interesul Flamand (VB)).
Euroscepticismul condiţional este caracterizat de acceptarea principiului general de
cooperare, deşi sunt respinse aspectele practice şi viitorul integrării [de exemplu,
Atacul Bulgar (Ataka), DF, LN, Mişcarea pentru Franţa (MPF), Partidul Libertăţii
din Austria (FPÖ)]. În final, euroscepticismul de compromis caracteristic pentru
acele partide care, favorabile principiului general de cooperare şi aspectelor
practice ale integrării, resping totuşi viitorul cooperării (de exemplu, Alianţa
816
P. Kopecky, C. Mudde, The Two Sides of Euroscepticism: Party Positions on European
Integration in East Central Europe, în „European Union Politics”, 3(3), 2002, pp. 297–326.
817
Pentru o analiză detaliată a punctelor de convergenţă şi a divergenţelor dintre diferitele
şcoli şi perspective, vezi Vasilopoulou, op. cit.
360
Naţională (AN) în Italia, Lege şi Justiţie (PiS) în Polonia). Această nouă tipologie
prezintă aspecte critice legate de justificarea criteriilor de referinţă, nefiind foarte
clar cum sunt operaţionalizate fiecare dintre acestea. În acelaşi timp, nu toate
combinaţiile posibile între cele trei criterii sunt acoperite de tipologia propusă.
Bertoncini şi Koenig propun o diferenţiere a partidelor cu un discurs critic
faţă de UE; la baza analizei se regăseşte distincţia propusă de Hirschman în 1970:
ieşire, contestare şi loialitate (exit, voice, loyalty)818. Trei grupuri pot fi astfel
identificate atât la nivel de cetăţeni, cât şi de partide: exponenţii loiali proiectului
european, cei care utilizează dreptul democratic de a protesta (critică constructivă
sau contribuţie în vederea „îmbunătăţirii” sistemului) şi cei care valorizează
opţiunea de ieşire în numele lipsei de încredere în proiect pe ansamblu. Mai multe
opţiuni sunt posibile. Opţiunea radicală este ieşirea din UE (de exemplu, FN, PVV,
Zorii Aurii din Grecia), o soluţie intermedie este retragerea din Uniunea
Economică şi Monetară (UEM) sau din spaţiul Shengen (de exemplu, FPÖ, LN,
UKIP, VB). Şi în acest caz, criteriile şi sursele sunt prea puţin definite, deşi
structura hirschmaniană măreşte flexibilitatea analizei.
Formulele politice sau manifestările radicale la nivelul societăţii adoptă
adesea elemente eurosceptice pentru a-şi legitima poziţia şi mobiliza susţinătorii.
Flexibilitatea nucleului argumentativ819 facilitează recuperarea, la nevoie, a unor
critici eurosceptice. În încercarea de a se distinge cât mai mult de establishment,
critica proiectului şi/sau politicilor europene funcţionează în primul rând ca
strategie de diferenţiere. Aşadar, critica dimensiunii europene se declină în mai
multe forme şi, astfel, avem de-a face cu obiecţiile formulate faţă de sistemul de
guvernanţă europeană prea puţin reprezentativ: punctul nevralgic devenind
dezechilibrul dintre limitata legitimitate electorală şi panoplia de competenţe
exclusive.820 Pe scurt, UE este „un sistem politic exogen, controlat de elite
tehnocratice care nu se bucură de legitimitatea garantată de sufragiul universal la
nivel naţional”821. Aceste critici se regăsesc în arsenalul argumentativ al celor două
extreme motivate de necesitatea de a restaura legitimitatea şi reprezentativitatea
procesului de decizie. Dacă însă pentru extrema dreaptă restaurarea unei democraţii
adevărate este echivalată cu retragerea delegării de suveranitate de la nivel
european la cel naţional, pentru extrema stânga ideea prevalentă este aceea de a
818
Y. Bertoncini, N. Koenig, Euroscepticism or Europhobia: Voice vs. Exit?, 2014. Available
at: http://www.institutdelors.eu/media/euroscepticismoreurophobia-bertoncini-koenig-ne-jdi-nov14.pdf?pdf=ok
819
A se vede încadrarea genului populist în categoria aşa-ziselor ideologii subţiri (Mudde 2004).
820
Nu toate partidele îşi îndreaptă criticile în aceeaşi direcţie. Pentru Geert Wilders, liderul
PVV, abolirea Parlamentului European (PE), considerat o farsă instituţională, o structură ilegitimă,
este prioritar; la fel se întâmplă şi cu ideea referitoare la excluderea României şi a Bulgariei din UE.
Pentru FN şi Democraţii Suedezi (SD) este necesară o renegociere a tratatelor pentru a recupera
suveranitatea naţională pierdută de-a lungul timpului. Abolirea monedei comune şi întoarcerea la
moneda naţională este un punct de convergenţă.
821
Surel, op. cit., p. 4.
361
mări transparenţa procesului decizional şi de a demasca un proces de decizie elitist
şi tehnocratic. A doua dimensiune argumentativă se concentrează pe aspecte
identitare: prin UE se deschide o breşă care ameninţă omogeneitatea organică a
comunităţii naţionale. Argumentele se referă cu precădere la spaţiul Schengen şi la
principiul confirmat de art. 3, al. 2 (TUE) potrivit căruia: „Uniunea oferă
cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne, în
interiorul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor”.822 Libera
circulaţie a persoanelor este percepută ca sursă principală a imigraţiei şi, implicit, a
eroziunii identităţii naţionale: grupuri etnice specifice (minoritatea rromă) sau
grupuri religioase (musulmani). Dincolo de aspectele culturale, este criticat şi
impactul acestor fluxuri la nivelul sistemului de protecţie socială.
Aceste elemente sunt caracteristice extremismului de dreapta, fiind absente
în discursul formaţiunilor de stânga. Cele două extreme se regăsesc în denunţarea
regulilor economiei de piaţă gestionate de Bruxelles. Totuşi, dincolo de
asemănările la nivel general, conţinutul şi argumentarea acestor critici sunt diferite.
Pentru grupările radicale de stânga, critica este integrată pe opoziţia liberalizare vs.
solidaritate, fiind criticată gestiunea elitelor tradiţionale care sprijină economia de
austeritate. Lupta unui partid ca Syriza nu este legitimată numai în numele
poporului grec, ci şi în interesul unei comunităţii europene în care vocea populară
contează şi instituţiile sunt reprezentative şi responsabile823. Exponenţii stângii
radicale îşi articulează discursul eurosceptic ca o prelungire a criticii politicilor
neoliberale, în timp ce dreapta radicală valorizează cu precădere valorile identitare
şi limitările impuse de Bruxelles în sfere adiacent. În ambele cazuri, criticile
valorizează şi lipsa de încredere faţă de elitele politice alienate de interesele
societăţii şi naţiunii.
Literatura propune totuşi câteva nuanţe importante: nu toate partidele adoptă
aceleaşi poziţii faţă de chestiunile europene şi mai ales aceste poziţii nu sunt
imutabile, variind semnificativ în timp. Unul dintre exponenţii cei mai vizibili ai
euroscepticismului din zilele noastre, FN este un exemplu semnificativ: acesta
susţinea, deşi cu rezerve importante, cooperarea europeană în anii ’80 devenind din
ce in ce mai critic in perioada post-Maastricht 824. În acelaşi timp, dincolo de
diferenţele legate de cele două extreme, mesajul critic faţă de UE este legat de
percepţia comună a unui proiect de natura elitistă care contrazice principiile
democraţiei reprezentative şi care nu garantează un spaţiu propice pentru
dimensiunea plebiscitară. În ceea ce priveşte poziţia grupurilor extremiste,
literatura nu oferă analize punctuale; tematica este acoperită indirect fără a furniza
categorii sau tipologii clare.
822
De notat este faptul că, în acest discurs, este voluntar ignorată cea de-a doua parte a articolului 3.
al. 2 care insistă pe garantarea unor „măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil,
imigrarea, precum şi prevenirea criminalităţii şi combaterea acestui fenomen”.
823
Tekdemir, op. cit.
824
Vasilopolou, op. cit.
362
Un aspect care a câştigat importanţă în cadrul analizelor recente este cel
legat de diferenţierile care se pot opera între euroscepticism, înţeles ca un curent
critic faţă de iniţiativele paneuropene, transnaţionale, supranaţionale sau integrative, şi
euroscepticism, înţeles ca un curent critic faţă de turnura neoliberală pe care
Uniunea Europeană a cunoscut-o mai ales cu începere din anii ’90 (Leconte 2010).
Primii eurosceptici se opun, pur şi simplu, proceselor de unificare europeană, fiind
suveranişti, naţionalişti, naţional-populişti şi/sau extremişti825. Pentru aceştia,
procesele de integrare europeană reprezintă o ameninţare la adresa identităţii şi
securităţii naţionale a ţărilor lor, propunând, în general, două tipuri de soluţii. Pe de
o parte, cei mai radicali eurosceptici cer, în mod deschis, retragerea ţării lor din UE
şi/sau desfiinţarea Uniunii în sine, percepută ca fiind ilegitimă şi deznaţionalizantă.
Pe de altă parte, euroscepticii mai moderaţi din această primă categorie solicită
reducerea influenţei Uniunii prin măsuri precum retragerea monedei unice şi
întoarcerea la monedele naţionale, restaurarea primatului cadrului legislativ
naţional asupra celui european.
Există însă şi un al doilea mare tip de curent, care a fost calificat drept
eurosceptic mai degrabă datorită faptului că adepţii săi se opun nu Uniunii
Europene în sine, nici accelerării procesului de integrare europeană, ci „turnurii
ideologice neoliberale” pe care UE a cunoscut-o în ultimii treizeici de ani826.
Urmând această logică, stânga radicală poate fi calificată ca fiind eurosceptică doar
în măsura în care se opune globalizării neoliberale a spaţiului european pe care
instituţiile europene, precum Comisia şi Consiliul, par să o promoveze în dauna
modelului social în baza căruia au fost fondate Comunităţile Europene în anii ’50.
Într-un anumit sens, criticii de stânga ai UE sunt adepţii unei şi mai mari integrări
europene, bazate, însă, pe principii diferite de cele monetariste şi neoliberale care
sunt dominante astăzi în UE.
Principala problemă cu care specialiştii fenomenelor euroscepctice se
confruntă este această suprapunere terminologică, care are două cauze majore. În
primul rând, cauzele cvasi-obiective sunt legate de poziţionarea strategică similară
a partidelor reprezentate în Parlamentul European (PE) şi care nu fac parte din
„arcul guvernamental” al Uniunii. Aceste partide reprezintă opoziţia faţă de
mainstreamul din PE şi, deşi o fac din motive diferite, votează adeseori în acelaşi
fel, adică împotriva propunerilor venite din partea Comisiei Europene (CE). În al
doilea rând însă, există şi cauze ce ţin de circulaţia publică a conceptului de
euroscepticism. Prin utilizarea excesivă în mijloacele de informare în masă, acest
termen a devenit eticheta tuturor tendinţelor care nu se regăsesc în actualul proiect
european, amalgamând extrema-dreaptă, ecologismul radical, stânga neomarxistă,
anarho-liberalismul, suveranismul, naţionalismul, populismul şi protecţionismul.
Or, pentru a încerca o separare coerentă a curentelor eurosceptice, este necesară,
825
C. Mudde, Populist Radical Right Parties in Europe, Cambridge, Cambridge University
Press, 2007.
826
P. Marlière, J.-N. Ducange, L. Weber, La Gauche radicale en Europe, Paris, Éditions du
Croquant, 2013.
363
totuşi, o minimă corespondenţă cu înţelesurile comune ale termenului, fără de care
o asemenea operaţiune şi-ar pierde caracterul operaţional.
Surse ale euroscepticismului ∫i extremismului
Literatura identifică în mod consensual evoluţia diferitelor tipuri de

extremism ca o consecinţă directă a unor perioade de criză economică, politică sau
socială827. În paralel cu lipsa de încredere şi satisfacţie politică828(Werts et al.
2012), apar astfel sentimente de excludere a tot ceea ce este perceput ca o
ameninţare pentru comunitatea de referinţă. Pentru Minkenberg829, primele două
valuri de extremism politic de dreapta trauma celui de-al Doilea Război Mondial,
nostalgia faţă de trecutul autoritar sau refuzul principiilor liberal democratice pot fi
considerate drept sursele principale care explică succesul unor mişcări precum
Poujadismul francez sau Mişcarea Socială Italiană (MSI). Contextul celui de-al
treilea val este total diferit. Cauza principală este reacţia la schimbările post-1968:
în Occident, faza postindustrială a permis coagularea unui adevărat clivaj politic –
noua politică în care coabitează grupări de extrema dreaptă şi stânga vs. vechea
politică. La nivel de societate, pentru Minkenberg, este fundamentală difuziunea
amplă a temelor xenofobe şi ultranaţionaliste830, elemente care se regăsesc
începând cu anii ’80 şi în discursurile oficiale.
Din punct de vedere cultural, două elemente par a favoriza proliferarea
partidelor populiste de extrema dreaptă: existenţa unei majorităţi sau unei societăţi
omogene din punct de vedere religios (catolică sau protestantă) şi o prezenţă
puternică a comunităţii religioase islamice (a doua comunitate în Franţa, Belgia,
Danemarca sau Norvegia)831. Studii precedente identificaseră deja o corelaţie între
religia catolică şi formaţiunile extremiste de dreapta (cu excepţia Spaniei şi
Portugaliei)832. Începând însă cu anii ’90, ţări predominant protestante precum
827
G. Hermet, Les populismes dans le monde. Une histoire sociologique. XIXe–XXe siècle,
Paris, Fayard, 2001.
828
Măsurătorile acesteia variază în timp.
829
Minkenberg, op. cit., pp. 17–18.
830
La nivel european, pe baza datelor din European Values Study (EVS) 1990–2008, valorile
xenofobe sunt susţinute de peste 20% din populaţie. Valori ridicate se regăsesc în Europa Centrală şi
de Est. În Polonia şi Ungaria, de exemplu, în perioada analizată, 40% din populaţie crede în existenţa
unei ierarhii naturale între albi şi persoane de culoare. Xenofobia creşte în Germania, Austria şi
Portugalia şi scade în Franţa, Belgia şi Danemarca chiar dacă acest grup de ţări experimentează în
paralel creşterea electorală a unor formaţiuni politice al căror program promovează nativismul
(Minkenberg 2009, pp.16–17, 21).
831
M. Minkenberg, The European Radical Right and Xenophobia in West and East: Trends,
Patterns and Challenges, în R. Melzer, S. Serafi (coord.) Right-wing Extremism in Europe. Country
Analyses, Counter-Strategies and Labor-Market Oriented Exit Strategies, Berlin, Friedrich-Ebert-
Stiftung, 2013, pp. 22–23.
832
M. Minkenberg, The policy impact of church–state relations: family policy and abortion in
Britain, France, and Germany, în „West European Politics”, 26(1), 2003, pp. 195–217.
364
Danemarca şi Norvegia devin permeabile pentru extrema dreaptă. În acest context,
fluxurile de imigraţie favorizează difuziunea poziţiilor de închidere. O nuanţă se
impune: datele empirice par a contrazice aceste observaţii ţinând cont de faptul că,
în general, mişcările radicale de dreapta sunt relativ subdezvoltate în ţările catolice
din Sudul Europei, în timp ce virulenţa extremismului de dreapta se remarcă
preponderent în ţările protestante din Nordul Europei. Minkenberg833 face însă o
precizare importantă: avem de-a face cu mişcări radicale de dreapta de succes în
ţările cu tradiţii de lungă durată de monoconfesionalism creştin (catolice sau
protestante) în care apar de-a lungul timpului tribune politice care asociază
elemente retorice ultra-naţionaliste sau rasiste cu mesaje islamofobe. Nu trebuie
însă uitat faptul că nu au fost identificate în literatura consultată în acest studiu
analize similare care sa identifice relaţiile cauzale dintre variabilele
cultural/religioase şi succesul mişcărilor extremiste de stânga.
Din punct de vedere economic, imaginea simbolică a instalatorului grec,
portughez sau spaniol din anii ’80 este înlocuită cu cea a polonezului, românului
sau bulgarului. Atitudini naţionaliste şi intoleranţa culturală sunt considerate un
teren fertil pentru mesaje eurosceptice834. La nivel cultural, punctul nevralgic este
difuziunea atitudinilor islamofobe. Studii recente au identificat în atitudinea faţă de
imigraţie principala motivaţie la baza votului pentru partide extremiste835.
Prevalenţa valorilor de tip autoritar este la rândul său considerată un indicator
important în dinamica votului pentru aceste partide.
În acelaşi timp, printre sursele care sunt menţionate de literatură amintim şi
relaţiile dintre partide la nivel naţional: cu cât partidele mainstream converg spre
poziţii centrale în spaţiul competiţional, cu atât cresc posibilităţile ca partidele
populiste să apară. Legătura cu fenomenul eurosceptic este vizibilă: prin poziţia
lor, partidele de tip mainstream sunt promotoarele unor mesaje moderate despre
UE. Potenţialul eurosceptic este atunci exploatat în mod strategic de partidele care
se află la extreme836.
Tendinţe de repliere către comunitatea de referinţă sunt identificate şi în
cazul fenomenului eurosceptic. Geneza acestuia ne permite să identificăm o netă
creştere la nivel de vizibilitate în perioada post-Maastricht. Cercetările citate în
paragrafele de mai sus conchid consensual că în pofida existenţei unor prezenţe
eurosceptice încă din anii ’50 şi ’60, Tratatul de la Maastricht a adus modificări
importante în ceea ce priveşte integrarea economică (Uniunea Economică şi
833
Minkenberg, 2003, op. cit., p. 23.
834
S.B. Hobolt et al., Religious intolerance and Euroscepticism, în „European Union
Politics”, 12(3), 2011, pp. 359–379.
835
E. Ivarsflaten, Populists in Power: attitudes towards immigrants after the Austrian Freedom
Party entered government, în K. Deschouwer (coord.), New Parties in Government, London, Routledge,
2008, pp. 175–189.
836
H. Werts, P. Scheepers, M. Lubbers, Euro-scepticism and radical right-wing voting in
Europe, 2002–2008: Social cleavages, socio-political attitudes and contextual characteristics determining
voting for the radical right, în „European Union Politics”, 14(2), 2012, pp. 183–205.
365
Monetară) şi a întărit cooperarea la nivel politic. S-au delegat astfel importante
aspecte din suveranitatea naţională, tendinţă menţinută şi accentuată în tratatele
succesive. „Trauma” post-Maastricht poate fi identificată ca bază pe care aveau să
prolifereze discursurile eurosceptice.
Plecând de la acest consens, studiile axate pe opinia publică au pus în
evidenţă condiţionarea poziţiilor elitelor politice în chestiunile europene de către
variaţiile la nivel de electorat. Astfel dacă opinia publică sprijinea consensual
proiectul european în anii ’60 şi ’70, în anii ’80 dubiile se accentuează şi viziunea
critică sporeşte837. În acelaşi timp, există un nivel scăzut de cunoştinţe referitoare la
dinamica, actorii sau competenţele instituţiilor europene838. Dincolo de această
precauţie, cel mai adesea manifestările eurosceptice sunt legate de poziţii de
apărare a identităţii naţionale si a suveranităţii unei comunităţi „ameninţate” de
efecte legate direct sau indirect de politicile europene. Dezmembrarea frontierelor,
creşterea numărului de imigranţi, multiplicarea diferenţelor culturale sau religioase,
criza sistemului tradiţional de protecţie socială sunt o parte din elementele folosite
de retorica eurosceptică. Acestora li se adaugă aspecte tehnice precum efectele
dezechilibrului accentuat între statele puternice din punct de vedere economic
şi/sau demografic şi statele sărace sau mici. Bagajul argumentativ include şi critici
legate de responsabilitatea şi legitimitatea limitată a instituţiilor europene, în
special ale Comisiei sau Consiliului. Fie că este vorba despre mesajele diseminate
de media sau de elite naţionale, discursul eurosceptic insistă constant asupra unui
raport defavorabil între costurile şi beneficiile integrării europene839.
Pe baza acestor delimitări, euroscepticismul poate fi perceput ca fiind
rezultatul unui calcul economic utilitarist840. Opoziţia dintre câştigători şi cei care
au pierdut din procesul de globalizare devine importantă în identificarea surselor
euroscepticismului841. Dacă un nivel educaţional ridicat a fost asociat cu o poziţie
de „câştigători” ai globalizării şi o viziune favorabilă faţă de integrarea europeană,
nivelul scăzut de educaţie este asociat cu creşterea presiunii pentru promovarea
unor politici protecţioniste842 şi cu o viziune eurosceptică. Aceste observaţii
converg cu studiile care au ilustrat legătura dintre alegătorii cu nivel de educaţie
scăzut şi preferinţa pentru partide extremiste843.
837
V. Van Ingelgom, Les perceptions citoyennes de l’intégration européenne à travers
l’expression de focus groups, în C. Cheneviere, G. Duchenne (eds.), Les modes d’expression de la
citoyenneté européenne, Louvain-La-Neuve, Presses Universitaires de Louvain, pp. 108–125.
838
S. Gherghina, Supporting the EU With(Out) Political Knowledge: Empirical Evidence
from a New Joiner, în „Romanian Journal of European Affairs”, 10(4), 2010, pp. 66–77.
839
A.R.T. Schuck, C.H. De Vreese, Between Risk and Opportunity: News Framing and its
Effects on Public Support for EU Enlargement, în „European Journal of Communication”, 21(1),
2006, pp. 5–32.
840
L. Hooghe, G. Marks, G. Calculation, Community and Cues: Public Opinion on European
Integration, în „European Union Politics”, 6(4), 2005, pp. 419–443.
841
H. Kriesi et al., Political Conflict in Western Europe, Cambridge, Cambridge University
Press, 2012.
842
Ibidem.
843
M. Rooduijn, The rise of the populist radical right in Western Europe, în „European
View”, 14(1), 2005, pp. 3–11.
366
Literatura despre euroscepticism identifică două şcoli principale: şcoala din
Sussex vs. şcoala din Carolina de Nord. Frontierele celor două sunt delineate de
diferenţe ontologice, metodologice, legate de surse sau obiective; rareori cele două
şcoli colaborează. Discipolii şcolii din Sussex844 susţin că sursele euristice ale
fenomenului trebuie căutate la nivel naţional folosind cu precădere studii de caz;
altfel spus creşterea sau descreşterea acestui fenomen depinde de caracteristicile
sistemului de partide (caracteristicile instituţionale şi ideologice, strategie). Pentru
discipolii celei de-a doua şcoli845, chestiunile social-economice sunt fundamentale
în succesul unei platforme eurosceptice; aceştia folosesc cu precădere date
longitudinale şi o viziune cantitativă846.
La nivel transversal, unele studii insistă asupra necesităţii de a lua în
consideraţie rolul mijloacelor de comunicare de masă în întărirea sau scăderea
vizibilităţii mesajelor eurosceptice. În aceea ce priveşte organizarea mişcărilor de
extrema dreaptă extraparlamentare, cercetări anterioare au ilustrat rolul internetului
în facilitarea mobilizării pe teme radicale şi eventual antieuropene847.
În ceea ce priveşte interpretarea varietăţii surselor euroscepticismului, există
şi posibilitatea clasării acestor surse după tipul lor. Astfel, putem distinge între
surse de natură dominant ideologică şi surse de natură strategică, cu toate că
numeroase sunt situaţiile în care cele două tipuri de motivaţii se suprapun şi se
întrepătrund. În cazul euroscepticismului alimentat ideologic, manifestarea unor
poziţii politice eurosceptice este rezultatul aplicării unor principii dogmatice,
actorii care promovează euroscepticismul considerând, în mod explicit sau implicit,
că opoziţia faţă de integrarea europeană este consonantă cu apartenenţa lor
ideologică la familii precum cea naţionalistă sau cea suveranistă. În aceste cazuri,
euroscepticismul se alimentează mai ales din percepţia că europenizarea este o
formă intensă şi rapidă de globalizare la scară regională, ce va avea ca rezultat
principal diminuarea importanţei statelor-naţiune şi diluarea forţată a identităţilor
naţionale848. În faţa unei asemenea ameninţări, euroscepticismul se impune ca un
curent care se opune proceselor de denaţionalizare identitară şi de punere sub
control a statelor naţiune, identificând şi combătând pârghiile şi mecanismele
insitituţionale şi discursive prin care „Europa îşi înăbuşă naţiunile”849.
Avantajul adepţilor euroscepticismului este acela că pot utiliza argumentări
ideologice ample, sudate şi deja verificate, nemaifiind obligaţi să compună un
844
P.Taggart, A Touchstone of Dissent: Euroscepticism in Contemporary Western European
Party Systems, în „European Journal of Political Research”, 33(3), 1998, pp. 363–388.
845
G. Marks, M.R. Steenbergen (coord.), European Integration and Political Conflict,
Cambridge, Cambridge University Press, 2004.
846
Vasilopolou, op. cit., 2013.
847
M. Whine, Trans-European trends in right-wing extremism, în A. Mammone, E. Godin,
B. Jenkins (coord.), Mapping the extreme right in contemporary Europe, Abingdon, Routledge, 2012,
pp. 317–334.
848
S. Mişcoiu, Le Front National et ses répercussions sur l’échiquier politique français,
Cluj-Napoca, EFES, 2005.
849
D. Howarth, J. Torfing (coord.), Discourse Theory in European Politics: Identity, Policy
and Governance, Basingstoke, Palgrave Macmillan, 2005.
367
întreg repertoriu retoric. Astfel, ei se pot concentra pe declinarea elementelor
ideologice tradiţionale pe domenii ce ţin de tematica europeană, atacând asumarea
progresivă de către instanţele supranaţionale a unor atribuţii şi funcţii care aparţineau
sferei de competenţă naţională şi înfierând regresul prezenţei elementelor de
identificare naţională în favoarea celor europene. De pildă, extrema dreaptă, dar, în
ultimii ani, şi dreapta conservatoare din Ungaria, au opus unei UE care susţine
politicile liberale în domeniul concurenţei comerciale o retorică protecţionistă a
dreptului naţional ce ar trebui să prevaleze asupra celui european, neezitând să facă
apel la teme ideologice tradiţionale ale acestei părţi a spectrului politic, precum
conspiraţia iudeo-cosmopolitanistă sau trădarea intelectualilor de stânga.
Pe de altă parte, în cazul euroscepticismului având surse mai degrabă
strategice, asumarea curentului (sau, în diferite conjuncturi, asumarea unora din
poziţiile ce pot fi calificate drept eurosceptice) de către o serie de actori are ca
principală motivaţie căutarea unei poziţii politic profitabile pentru aceştia. Acest
lucru se întâmplă pentru că, atât în Europa occidentală, cât şi în statele foste
comuniste, au existat, de la bun început, două tipuri de partide. Pe de o parte,
formaţiuni politice favorabile integrării europene şi dispuse să sprijine demersurile
integrative susţinute de instituţiile supranaţionale din UE, iar pe de altă parte,
formaţiuni care oscilează între poziţiile proeuropene şi cele neutre sau
antieuropene, în funcţie de diferiţi factori, îndeobşte conjuncturali850. Acest al
doilea tip de partide adoptă, în general, retorici eurosceptice în acele circumstanţe
în care un astfel de demers ar consolida poziţia lor relativă în dauna altor actori
politici851. Şi aici, putem deosebi între situaţiile în care asumarea unei astfel de
retorici este motivată de absenţa actorilor de orientare eurosceptică (un partid
devine eurosceptic în măsura în care există un culoar politic neocupat în acea zonă)
şi situaţiile în care nu logica diferenţierii, ci tocmai logica apropierii faţă de
concurenţi primează în calculul strategic. În acest ultim caz, partidele care devin
eurosceptice încearcă să acopere discursiv şi electoral terenul deja ocupat de alte
partide, mizând pe capacitatea lor de a „utiliza” mai eficient mecanismele
persuasive pentru a câştiga sprijinul şi legitimitatea publică pe care alţi actor nu le
puteseră obţine. A fost cazul radicalizării unei părţi a stângii socialiste franceze
între 2008 şi 2012, manifestată prin formarea Partidului de Stânga condus de Jean-
Luc Mélenchon, partid care s-a poziţionat critic faţă de UE, acoperind vocile greu
de auzit ale Partidului Comunist şi ale altor grupări ale stângii radicale852.
Acest sub-capitol a rezumat şi sintetizat liniile teoretice generale ce permit
înţelegerea conceptelor de euroscepticism şi extremism. Contestarea valorilor
europene şi convergenţa de conţinut a actorilor politici cu asfel de atitudini a fost
850
Werts et al., op. cit.
851
S. Mişcoiu, C. Delsol, B. Alliot (coord.), Identités politiques et dynamiques partisanes en
France, Cluj-Napoca, EFES, 2007.
852
I. Pereira, Les grammaires de la contestation, Un guide de la gauche radicale, Paris, La
Découverte, 2010.
368
analizată prin prisma tipologiilor existente în literatura de specialitate şi a studiilor
efectuate anterior. În acelaşi timp, capitolul a prezentat determinanţii majori ai
euroscepticismului şi extremismului cu accent pe manifestările contemporane şi
nuanţele existente. Construind pe acest fundament teoretic, următorul sub-capitol
este unul de natură empirică şi investighează discursul eurosceptic şi extremist al
partidelor politice din PE. Acesta combină abordarea generală în care este analizat
discursul tuturor partidelor din PE cu o abordare particulară în care câteva studii de
caz sunt comparate pentru a ilustra asemănări şi deosebiri discursive.
Partidele politice europene cu discurs eurosceptic ∫i extremist
Rezultatele alegerilor europarlamentare din 2014 au confirmat trendul

ascendent pe care se află partidele cu discurs eurosceptic şi extremist în multe
dintre statele membre ale UE. Chiar dacă multe dintre aceste partide nu reuşesc să
obţină rezultate importante în alegerile naţionale853, performanţele electorale din
alegerile europene sunt notabile. Explicaţiile pentru diferenţele de susţinere dintre
cele două competiţii sunt diverse şi au la bază ideea că alegerile europene sunt de
„rangul doi”854. Conform acestei teorii, alegătorii consideră alegerile europene mai
puţin importante decât cele naţionale, iar contextul naţional are un efect sporit
asupra rezultatelor. Prezenţa la urne este scăzută, iar cei care votează fac acest
lucru mai mult ca reacţie la performanţele guvernului sau evenimentele de pe plan
naţional decât să voteze în conformitate cu elementele de pe agenda europeană. Nu
poate fi ignorat, însă, şi avantajul indirect garantat de aplicarea modului de scrutin
proporţional. Partide precum FN sau UKIP, dezavantajate de modurile de scrutin
aplicate la nivelul alegerilor parlamentare naţionale, pot astfel să obţină un număr
de mandate superior în PE. Dincolo de aceste aspecte tehnice, factori
circumstanţiali sunt la fel de importanţi. Mai precis, agenda alegerilor
europarlamentare din mai 2014 a permis partidelor extremiste şi cu discurs
eurosceptic să îşi asume eficient aşa-zisa funcţie tribuniciară.855 Mai precis, tema
gestiunii crizei economice şi politicile de austeritate, criticile îndreptate către
economia liberală caracterizată de regulile stricte ale concurenţei şi de exigenţele
monedei unice sau chestiunea imigraţiei şi a refugiaţilor au permis acestui grup
853
De exemplu, după ce a câştigat alegerile europene organizate în Marea Britanie în 2014,
Partidul pentru Independenţa Regatului Unit (UKIP) a obţinut 12,6% în alegerile naţionale organizate
un an mai târziu (mai 2015) şi a trimis în Camera Comunelor doar un reprezentant.
854
K. Reif, H. Schmitt, Nine Second-order National Elections – A Conceptual Framework for the
Analysis of European Elections Results, în „European Journal of Political Research”, 8(1), 1998, pp. 3–44.
855
Funcţia tribuniciară a fost delimitată iniţial în legătură cu rolul asumat de Partidul
Comunist Francez. Ulterior, registrul de aplicaţie a fost extins către extrema dreaptă ţinând cont de
faptul că mişcările, partidele sau liderii populişti îşi legitimează poziţia în numele celor mulţi. Se
comportă astfel precum adevăraţi tribuni plebis care rezistă în faţa establishment-ului (naţional sau
supranaţional) denunţând nedreptăţi şi restaurând sceptrul legitim al puterii la nivelul comunităţii
organice (legitime, naţionale).
369
eterogen de partide să denunţe la unison gestiunea tehnocratică, antidemocratică şi
antinaţională a instituţiilor europene856. În acest context, partidele cu discurs
eurosceptic şi extremist – considerate în literatură drept antisistem şi de protest
(vezi Capitolul 1) – au şanse mai mari să fie votate în cadrul alegerilor europene.
Trendul ascendent la care ne refeream anterior a fost vizibil încă din anii ’90
când unele dintre partide extremiste reuşeau să câştige locuri în parlamentele
naţionale şi chiar să fie incluse în coaliţii de guvernare. Unul dintre cele mai
elocvente exemple ale acelei perioade a fost includerea Partidului Unităţii Naţiunii
Române (PUNR) şi a Partidului România Mare (PRM) – primele două partide cu
discurs extremist-naţionalist apărute în România postcomunistă 857 – în „patrulaterul
roşu” în perioada 1992–1996. La alegerile din 1992, PUNR obţinuse aproximativ
8% din voturi, iar PRM aproape 4% din voturile pentru ambele Camere ale
Parlamentului, cele două partide fiind utile acceptând colaborarea cu Partidul
Democraţiei Sociale din România (PDSR) care obţinuse 28% din voturile
populaţiei şi nu beneficia de sprijinul unei majorităţi parlamentare. Dintre cele
două partide extremiste, PUNR deţinea unele ministere importante precum cel al
Justiţiei, al Agriculturii sau al Transporturilor. Colaborarea a fost până în 1995 una
informală, a devenit formală prin semnarea unui protocol, iar de la sfârşitul anului
1995 PRM a abandonat această coaliţie în urma unor dispute cu PDSR. La alegerile
legislative din 2000, PRM a fost al doilea partid din parlament ca număr de locuri
obţinute, iar liderul său, Corneliu Vadim Tudor, ajungea în turul al doilea al
alegerilor prezidenţiale alături de fostul preşedinte Ion Iliescu, liderul PDSR.
Pe plan european, Liga Nord (LN) avea în 1994 prima sa experienţă la
guvernare în coaliţia de centru-dreapta alături de partidul lui Silvio Belrusconi
(Forza Italia), Alleanza Nazionale şi alte câteva partide mici. După doar şase luni,
partidul s-a retras de la guvernare deoarece compromisurile făcute în cadrul
coaliţiei nu i-au permis să îşi îndeplinească promisiunile electorale858. Începând cu
2001, LN a făcut parte din nou din guvern ca parte a coaliţiei de centru-dreapta
conduse de acelaşi Berlusconi. Partidul Libertăţii din Austria (FPÖ), condus de
Jorg Haider, a reuşit clasarea pe poziţia a doua la alegerile legislative naţionale din
1999 cu aproximativ 27% din voturi. A făcut parte din coaliţia de guvernare alături
de Partidul Popular Austriac (ÖVP), un partid conservator de centru-dreapta, care
ieşise pe locul al treilea în aceleaşi alegeri, cu o jumătate de procent în urma FPÖ.
Cancelar a devenit liderul ÖVP, Wofgang Schlüssel, deoarece Austria primise deja
multiple critici pe plan internaţional pentru includerea unui partid extremist în
guvern; UE a impus sancţiuni împotriva ţării şi a criticat-o pentru legitimarea
extremismului. În urma compromisului de a nu avea propriul lider drept cancelar,
856
L. De Sio, E. Vincenzo, N. Maggini (coord.), The European Parliament Elections of 2014,
Rome, CISE, 2014.
857
S. Gherghina, S. Mişcoiu (coord.), Partide si personalitati popuiste in România postcomunista,
Iaşi, Institutul European, 2010.
858
T.W. Gold (coord.), The Lega Nord and Contemporary Politics in Italy, Basingstoke,
Palgrave Macmillan, 2003.
370
FPÖ a primit portofoliul de la Finanţe, unul dintre cele mai importante ministere.
În Franţa, liderul Frontului Naţional (FN), Jean-Marie Le Pen, se situa pe locul al
doilea la alegerile prezidenţiale din 2002 şi intra în turul al doilea împotriva lui
Jacques Chirac care candida pentru realegere. La începutul anilor 2000 un alt partid
ce dobândea o poziţie importantă în sistemul politic naţional era Partidul Popular
Danez (DF). Fondat în 1995859, DF a ocupat poziţia a treia la alegerile din 2001 cu
12% din voturi şi a susţinut guvernul liberal-conservator format în acel an până în
2012. Susţinerea sa electorală a fost semnificativă de-a lungul ultimului deceniu şi
a obţinut peste 13% la alegerile din 2005, aproape 14% la cele din 2007, puţin
peste 12% la cele din 2011, iar la cele organizate în 2015 a primit voturile a peste
21% din alegătorii danezi.860
În afara acestor actori politici cu experienţă în politica naţională, ultimul
deceniu a marcat apariţia mai multor partide extremiste pe scena politică. Unele
dintre acestea au fost create pe fundaţii deja existente. De exemplu, Interesul
Flamand (VB) în Belgia a fost format în 2004 pe ruinele Vlaams Blok, partid care a
fost forţat să se dizolve în urma unei hotărâri a Curţii Supreme belgiene ce îl
sancţiona pentru discriminare. Dispariţia partidului venea pe fundalul unei susţineri
electorale în continuă creştere din 1991 (sub 7%) până în 2003 (aproape 12%). În
urma deciziei Curţii, conducerea partidului a decis dizolvarea şi reînfiinţarea sa cu
o nouă denumire, având elemente evidente de continuitate la nivelul elitelor şi
discursului861, deşi unele afirmaţii din programul politic au fost nuanţate puţin. Un
alt exemplu de partid din această categorie este Partidul Naţional Democrat din
Germania (NPD) care a fost fondat în 1964 ca succesor al Partidului Imperiului
German (Deutsche Reichspartei, DRP) după ce acesta din urmă s-a dizolvat ca
urmare a susţinerii populare scăzute de care beneficia în Germania Federală
(Mudde 2000). Descris adesea drept organizaţie neonazistă, NPD nu a câştigat
niciodată locuri în parlamentul federal, dar a reuşit de câteva ori să obţină locuri în
parlamentele de la nivelul landurilor. Au existat două încercări de scoatere în afara
legii a partidului în 2003 şi 2012, ambele eşuate. În 2003, NPD a fost acuzat de
promovarea unui discurs şi unor politici anticonstituţionale, însă Curtea
Constituţională nu s-a pronunţat referitor la aceste aspecte deoarece cazul a fost
respins din cauza unor vicii de procedură. În 2012, toţi miniştrii de interne ai celor
16 landuri germane au solicitat scoaterea NPD în afara legii, însă înainte de
859
Istoria partidului este mult mai lungă. DF se naşte ca o sciziune a Partidului Progresului
coagulată în jurul Piei Kjærsgaard. Partidul Progresului este unul din precursorii mişcărilor anti-
impozite din anii 1970 din Peninsula Scandinavă. Poziţiile liberale din anii ’70 sunt gradual
abandonate în favoarea apărării privilegiilor statului social, circumscrise însă la nivelul cetăţenilor
danezi. Această poziţie avea să justifice contribuţia DF la redactarea unei noi legi a imigraţiei,
considerate drept una dintre cele mai stricte în Europa (Dumbravă 2014).
860
Toate rezultatele alegerilor prezentate în acest capitol sunt preluate de pe site-ul
www.parties-and-elections.eu/, accesat ultima dată la 22 iulie 2015.
861
J. Erk, From Vlaams Blok to Vlaams Belang: The Belgian Far-Right Renames Itself, în
„West European Politics”, 28(3), 2005, pp. 493–502.
371
pronunţarea Curţii Constituţionale cancelarul Angela Merkel a afirmat în 2013, cu
şase luni înaintea alegerilor naţionale, că nu va merge în această direcţie.
Fără a beneficia de precursori organizaţionali, alte partide extremiste sau
eurosceptice au fost create ca urmare a protestelor şi nemulţumirilor publice
împotriva sistemului politic, politicienilor şi politicilor publice existente. De
exemplu, în Spania, Podemos a luat fiinţă imediat după încheierea mişcării
antiausteritate ce dorea o schimbare radicală a clasei politice spaniole, aceasta din
urmă fiind acuzată că nu reprezintă interesele cetăţenilor. Pe fondul unei rate
ridicate a şomajului (aproximativ 25%), problemelor de corupţie din ţară şi a ratei
ridicate de nemulţumiri a spaniolilor, protestele iniţiate în 2011 aveau să atragă un
număr ridicat de participanţi în zeci de oraşe. Organizarea problematică şi
eterogenitatea protestatarilor au făcut dificilă creionarea unui mesaj coerent. Pentru
a remedia această deficienţă, Podemos a fost fondat în 2014 – chiar înaintea
alegerilor europene – şi a obţinut rezultate importante în cele două tipuri de alegeri
la care a participat până în prezent, cele europene şi regionale. Promovând o
politică de stânga, elementele ideologice definitorii sunt accentul pus pe
democraţia directă (deloc surprinzătoare dată fiind originea partidului), populism
de stânga cu accentul pe eliminarea corupţiei şi o critică accentuată a elitelor
politice şi economice, precum şi euroscepticism manifestat în principal prin
intenţia de a părăsi zona euro.
Actualul sub-capitol îşi propune să analizeze în detaliu partidele eurosceptice
şi/sau extremiste care au obţinut mandate în PE după alegerile europene din 2014 şi
să prezinte caracteristicile lor discursive. Următoarea secţiune oferă o imagine de
ansamblu a acestor actori politici cu accent pe performanţele electorale şi liniile
ideologice urmate. Cea de-a treia secţiune include patru studii de caz selectate
pentru a oferi o imagine de profunzime a actorilor politici cu discursuri
eurosceptice şi extremiste. Pentru comparabilitate studiile de caz au aceeaşi
structură: originea şi conducerea, poziţia în sistemul politic şi punctele de reper
ideologic. Ultima secţiune a capitolului prezintă discursul eurosceptic şi extremist
al actorilor politici româneşti (partide parlamentare, partide extraparlamentare,
organizaţii politice) din perioada 2012–2015.
Partidele eurosceptice ∫i/sau extremiste

din Parlamentul European ∫i discursul lor
Tabelul 1 include lista partidelor care au obţinut locuri în PE în urma

alegerilor organizate în mai 2014; partidele formate după aceste alegeri sunt
excluse şi nu facem referire la ele în cadrul acestei analize. Prima coloană prezintă
denumirea partidului sau formaţiunii politice – în română şi denumirea originală –
care a candidat în alegerile europene, cea de-a doua coloană menţionează statul
membru al UE din care provine partidul, iar ultima coloană ilustrează numărul de
locuri obţinute în PE. Ordinea prezentării în tabel este alfabetică, în funcţie de
statele membre din care provin partidele. Conform acestor rezultate, jumătate
372
dintre statele membre ale UE au trimis în PE partide extremiste sau eurosceptice.
Marea majoritate a acestor partide provin din vechile state membre, doar Polonia şi
Ungaria din rândul noilor state membre se regăsesc pe această listă. Discrepanţa
dintre Vest şi Est în privinţa unor astfel de partide a sporit la alegerile din 2014 şi a
fost rezultatul creşterii numărului partidelor din vechile state membre cu locuri în
PE şi a scăderii celor din noile state membre (de exemplu, în legislaturile
precedente au existat partide din Bulgaria, România sau Slovacia).
Tabelul 1
Lista partidelor eurosceptice şi/sau extremiste care au câştigat mandate la alegerile europene din 2014
Partidul politic (denumirea originală) Ţara de origine Număr de locuri
în PE
Partidul Libertăţii (Freiheitliche Partei Österreichs) Austria 4
Interesul Flamand (Vlaams Belang) Belgia 1
Partidul Popular Danez (Dansk Folkeparti) Danemarca 4
Partidul Finlandezilor (Perussuomalaiset) Finlanda 2
Frontul Naţional (Front National) Franţa 24
Alternativa pentru Germania Germania 7
(Alternative für Deutschland)
Partidul Naţional Democrat din Germania Germania 1
(Nationaldemokratische Partei Deutschlands)
Coaliţia Stângii Radicale Grecia 6
(Synaspismós Rizospastikís Aristerás)
Asociaţia Populară – Zorii Aurii Grecia 3
(Laïkós Sýndesmos – Chrysí Avgí)
Liga Nord (Lega Nord) Italia 5
Partidul pentru Independenţa Regatului Unit Marea Britanie 24
(United Kingdom Independence Party)
Partidul Libertăţii (Partij voor de Vrijheid) Olanda 4
Congresul Noii Drepte (Kongres Nowej Prawicy) Polonia 4
Putem (Podemos) Spania 5
Democraţii Suedezi (Sverigedemokraterna) Suedia 2
Mişcarea pentru o Ungarie mai bună Ungaria 3
(Jobbik Magyarországért Mozgalom)
Este de remarcat în acest tabel faptul că Germania şi Grecia au câte două

partide, dar dincolo de această asemănare între cele două ţări sunt mari deosebiri la
nivelul reprezentării în PE. În Germania, din cele 96 de locuri în PE, cele două
partide din listă – Alternativa pentru Germania (AfD) şi NDP – au obţinut doar 8
(7, respectiv 1) şi s-au clasat pe poziţiile 5 şi 11 în competiţia electorală. În schimb,
în Grecia, 9 din cele 21 de locuri în PE au revenit celor două partide menţionate:
Coaliţia Stângii Radicale (Syriza) a câştigat alegerile cu 6 locuri, iar Asociaţia
Populară – Zorii Aurii a ieşit pe locul al treilea cu trei mandate. Fondat în 2004,
Syriza are un discurs extrem de stânga care combină un rol puternic al statului în
economie (ce coincide cu o critică acidă a capitalismului), democraţia de tip
socialist, abordarea populistă de stânga şi un euroscepticism moderat. Acesta din
urmă se referă la regândirea relaţiei dintre UE şi Grecia, recentul referendum
373
organizat în iulie 2015 fiind ilustrativ pentru nucleul ideatic al acestui partid. Zorii
Aurii (vezi detalii în următoarea secţiune) este un partid de extremă dreapta a cărui
ideologie gravitează în jurul ultranaţionalismului, fascismului şi nazismului,
precum şi al opoziţiei puternice faţă de UE şi participării Greciei în UE şi zona
euro. Succesul celor două partide în Grecia nu este surprinzător prin prisma relaţiei
tensionate dintre această ţară şi UE.
Patru dintre aceste partide au câştigat alegerile europene organizate în ţara
lor. În afară de Syriza al cărui caz l-am prezentat succint anterior, FN a câştigat
alegerile din Franţa, DF pe cele din Danemarca, iar UKIP pe cele din Marea
Britanie. Dacă în cazul Greciei şi al Marii Britanii acest lucru nu este surprinzător
în urma criticilor vehemente aduse UE de ambele ţări în ultima perioadă, succesul
din Danemarca şi Franţa nu a fost unul previzibil. Un număr egal de partide a
ocupat a treia poziţie în alegerile europene: FPÖ în Austria, Zorii Aurii în Grecia,
Partidul Finlandezilor (PS) şi Partidul Libertăţii (PVV) în Olanda. Patru alte partide
au terminat competiţia electorală pe poziţia a cincea sau mai jos: VB în Belgia, Afd
şi NPD în Germania şi Democraţii Suedezi (SD). Un singur partid a ieşit pe locul 2
în alegerile europene – Jobbik în Ungaria – iar trei partide au terminat pe poziţia a
patra: Lega Nord în Italia, Congresul Noii Drepte (KNP) în Polonia şi Podemos în
Spania. Ultimele două partide sunt nou-create: KNP în martie 2011, iar Podemos
cu câteva luni înainte de alegerile europene din 2014.
Pe baza datelor menţionate în tabelul de mai sus, partidele extremiste cu un
discurs eurosceptic din Parlamentul European post-2014 controlează un număr
important de mandate. Eterogenitatea discursurilor, dar şi aspectele strategice –
precum reticenţa exprimată de liderii FN sau PVV în a colabora cu reprezentaţii
radicali din Jobbik sau coagularea în jurul UKIP-ul a grupului Europa pentru
Libertate şi Democraţie Directă – au împiedicat până in iunie 2015 crearea unui
grup parlamentar distinct, precum anunţase în preajma alegerilor din mai 2014
nucleul dur format din FN, PVV, FPÖ, VB şi LN. Un an după alegerile
europarlamentare, pe 14 iunie 2015, grupul parlamentar al dreptei extreme,
simbolic numit Europa Naţiunilor şi a Libertăţii avea să fie înregistrat (De La
Baume şi Vinocur 2015; Rettman 2015). Grupul reuneşte 36 de deputaţi din şapte
state membre. Preşedinţia acestuia este asigurată de Marine Le Pen (FN) şi Marcel
de Graaff (PVV). 19 din cei 36 de deputaţi provin din rândurile FN, cinci sunt
reprezentanţii italieni, patru sunt deputaţii din partea PVV şi din FPÖ, doi polonezi
din partea Congresului Noii Drepte, un reprezentant belgian şi un independent
(provenind de pe listele UKIP).862
În declaraţiile oficiale, viziunea critică faţă de proiectul european este
implicită. Liderul FN, Marine Le Pen pune accentul pe dimensiunea naţională a
diferitelor delegaţii: „Suntem aici pentru popoarele noastre, pentru libertăţile lor”
în timp ce Geert Wilders, liderul PVV, insistă pe dimensiunea contraatacului:
862
Lista completă este disponibilă pe site-ul PE: http://www.europarl.europa.eu/meps/en/
search.html?politicalGroup=4907, ultimul acces la 5 august 2015.
374
„suntem la începutul eliberării noastre”863. Cum se explică însă interesul acestor
reprezentanţi, care neagă legitimitatea deciziilor luate la nivel european, în
formarea unui grup parlamentar european? O explicaţie posibilă este aceea a
avantajelor practice legate de activităţile şi situaţia juridică ale grupurilor din PE
(art. 33, Regulamentul de funcţionare al PE): grupurile politice dispun de un
secretariat de facilităţi administrative – de exemplu recrutarea de resurse umane
auxiliare – şi de creditele prevăzute în bugetul PE, dar şi de avantaje în legătură cu
timpul de dezbatere. Se estimează astfel că în următorii patru ani, grupul va avea
acces la un buget de aproximativ 17,5 milioane de €, sumă importantă pentru
investiţiile în campaniile de publicitate axate pe activitatea grupului şi pentru a
compensa resursele limitate de care dispun reprezentanţii acestora la nivel naţional.
Nu în ultimul rând, resursele financiare publice pot eventual demonta acuzele
dependenţei de donaţiile puse la dispoziţie de Rusia lui Putin864.
Distribuţia procentuală a acestor poziţionări – relativ la numărul de partide din
tabelul 1 – este reprezentată în graficul 1. O observaţie importantă este aceea că doar
un sfert dintre partidele eurosceptice şi/sau extremiste care au obţinut locuri în PE au
făcut acest lucru de pe poziţia a cincea sau mai jos. Acest lucru indică faptul că trei
sferturi dintre aceste partide ocupă poziţii foarte bune în competiţiile electorale. Acest
lucru este remarcabil mai ales din perspectiva faptului că multe dintre statele membre
analizate aici au sisteme de partide stabile, cu partide instituţionalizate, ce beneficiază
de susţinere populară semnificativă. Dovadă a acestor performanţe foarte bune, un sfert
dintre partidele eurosceptice şi/sau extremiste au câştigat alegerile europene organizate
în 2014 în ţările lor, iar alt sfert a terminat pe poziţia a treia.
Graficul 1. Distribuţia partidelor eurosceptice şi/sau extremiste în funcţie

de rezultatele în alegeri.
863
Mudde, 2015, op. cit.
864
Ibidem.
375
După această prezentare generală dorim să ne axăm pe caracteristicile
discursive ale acestor partide. În acest sens am selectat câteva dimensiuni comune
ale abordărilor extremiste (pentru detalii şi aspecte teoretice, vezi Capitolul 1) la
care am adăugat caracterul eurosceptic. Analiza va reliefa măsura în care aceste
partide utilizează în discursul lor elemente antisistem, antiimigraţie, naţionalism,
euroscepticism şi ancorate în populism.
Elementele de discurs
Similarităţile şi diferenţele discursive ale partidelor prezentate în tabelul 1

merită investigaţie atentă datorită eterogenităţii ideologice a acestor formaţiuni
politice. Diferenţele sunt cu atât mai relevante cu cât lista din tabel include partide
eurosceptice şi/sau extremiste poziţionate atât la stânga, cât şi la dreapta spectrului
politic. Syriza şi Podemos sunt partidele reprezentative pentru stânga extremă,
populistă şi eurosceptică, propunând o altfel de abordare a problemelor decât
celelalte 14 partide. În acelaşi timp, există nuanţări evidente şi între partidele de
dreapta, existând diferenţe fundamentale între formaţiunile ultranaţionaliste cu
discurs nazist (de exemplu, NDP, Zorii Aurii sau Jobbik) şi partidele populiste de
dreapta cu abordare eurosceptică (de exemplu, UKIP).
Una dintre trăsăturile definitorii a mai multor partide incluse în analiza din
acest capitol este discursul antisistem (anti-establishment). De exemplu, FPÖ şi-a
câştigat notorietatea în anii ’80 şi ’90 cu un discurs ce critica sistemul şi oferea o
alternativă la cele două partide majore din sistemul politic austriac (social-
democraţii şi conservatorii)865. În mod similar, FN a devenit cunoscut în Franţa prin
prisma mesajului său antisistem în care critica elitele politice şi partidele care
guvernau Franţa alternativ. UKIP are un apel similar şi contestă modelele oferite de
către laburişti şi conservatori în Marea Britanie. Atitudinea antisistem a partidelor
de extremă dreaptă, precum NPD, Zorii Aurii sau Jobbik implică o critică a
democraţiei în general, fiind preferate modele alternative de guvernare.
Multe dintre partidele cu atitudini antiimigraţie echivalează conceptul de
migraţie cu cel de islamizare. Astfel, partide precum FPÖ, VB sau PVV consideră
pericolul islamizării Europei drept una dintre priorităţile societăţilor occidentale
actuale. Alte partide creionează o imagine mai amplă a fenomenului: de exemplu, DF
promovează ideea conform căreia multiculturalismul nu este benefic Danemarcei. În
afara respingerii Islamului, partidul se opune valului de migraţie non-vestic şi
accentuează asimilarea culturală a imigranţilor 866. Utilizând un alt registru discursiv,
PS din Finlanda militează pentru controlul şi reglementarea migraţiei. Printre
măsurile propuse de partid se numără reducerea cotelor pentru refugiaţi, neutilizarea
865
F. Fallend, Are right-wing populism and government participation incompatible? The case
of the freedom party of Austria, în „Representation”, 40(2), 2004, pp. 115–130.
866
J. Rydgren, Immigration sceptics, xenophobes or racists? Radical right-wing voting in six
West European countries, în „European Journal of Political Research”, 47(6), 2008, pp. 737–765.
376
banilor publici pentru promovarea multiculturalismului, dispersarea geografică a
imigranţilor care beneficiază de protecţie socială sau deportarea imigranţilor care se
fac vinovaţi de infracţiuni severe sau repetate. În acelaşi timp, partidul susţine
acceptarea de imigranţi în domeniile în care nu există forţă de muncă sau a celor care
muncesc şi plătesc taxe către statul finlandez867. SD în Suedia critică politicile de
integrare a imigranţilor prin evidenţierea eşecurilor repetate; viziunile sale politice
converg destul de mult cu cele ale DF în Danemarca. Propune, în schimb, limitarea
migraţiei şi eliminarea banilor publici pentru favorizarea migraţiei, iar aceasta din
urmă să fie caracterizată de asimilare culturală868.
Naţionalismul este şi el un element ideologic de bază care ia forme similare
în discursul partidelor analizate aici. FPÖ evidenţiază necesitatea definirii unei
puternice identităţi naţionale care să includă caracterul său pangermanic şi valorile
tradiţionale austriece (Ignazi 2003). VB are ca scop principal crearea unei republici
independente flamande, invocând existenţa unor diferenţe culturale şi economice
fundamentale între flamanzi şi valoni869. În mod similar, LN militează pentru
separatism regional în care Padania să beneficieze de autonomie politică şi
economică. DF îşi cristalizează discursul naţionalist pe ideea că Danemarca
aparţine danezilor şi imixtiuni externe nu sunt dezirabile. În conformitate cu aceste
principii, omogenitatea culturală reprezintă calea de urmat pentru dezvoltarea
naţiunii şi statului danez870. PS accentuează şi el ideea identităţii naţionale a
finlandezilor şi face din aceasta nucleul programului său ideologic; însă nu face
acest lucru cu ajutorul unor elemente xenofobe precum fac FPÖ, DF, FN, NDP sau
PVV. NPD, Zorii Aurii şi Jobbik au o abordare de tip neonazist în care elementele
ce nu aparţin poporului german, grec sau ungar trebuie înlăturate. În ceea ce
priveşte dimensiunea eurosceptică, studii precedente871 identifică un nucleu dur
format din FN, UKIP şi VB. În acest caz, respingerea proiectului european este
prevalentă. Sloganul UKIP – „Ne vrem ţara înapoi!” – este semnificativ pentru
poziţia acestor partide faţă de diminuarea suveranităţii naţionale în favoarea UE. Pe
o poziţie intermediară se afla DF, LN sau FPÖ: pentru aceştia cooperarea la nivel
european poate avea o dimensiune pozitivă atunci este utilă intereselor naţionale,
de exemplu în domeniul comercial sau în impunerea unor bariere rigide în faţa
fluxurilor de imigraţie. Aceste subgrupuri nu sunt ermetice: de-a lungul timpului
partidele migrează de pe o poziţie pe alta. De exemplu, LN este caracterizată în
ultimii ani de un discurs din ce în ce mai radical. Euroscepticismul FPÖ este unul
puternic, dezvoltat încă din anii ’90 când partidul a fost împotriva aderării ţării la
Uniunea Economică şi Monetară, dar şi a extinderii UE către Est. Prin prisma
867
D. Arter, The Breakthrough of Another West European Populist Radical Right Party? The
Case of the True Finns, în „Government and Opposition”, 45(04), 2014, pp. 484–504.
868
C. Dahlström, P. Esaiasson, The immigration issue and anti-immigrant party success in
Sweden 1970-2006: A deviant case analysis, în „Party Politics”, online fir., 2011.
869
T. Pauwels, Explaining the strange decline of the populist radical right Vlaams Belang in
Belgium: The impact of permanent opposition, în „ Acta Politica”, 46(1), 2011, pp. 60–82.
870
A.A. Ellinas, The Rise of the Golden Dawn: The New Face of the Far Right in Greece, în
„South European Society and Politics”, 18(4), 2010, pp. 543–565.
871
Vassilopolou, op. cit.
377
atitudinii sale antiislamice din ultima perioadă, el se opune şi aderării Turciei la
UE. Există unele partide al căror euroscepticism este moderat, unul dintre acestea
fiind VB. Conform programului său politic, atitudinea critică faţă de UE este
motivată de birocraţia excesivă şi încălcarea principiului suveranităţii naţionale. În
programul său politic, DF respinge UE ca uniune politică, însă acceptă cooperarea
între statele UE şi consideră că doar anumite politici ar trebui abordate pe plan
european. S-a opus introducerii monedei unice, extinderii Spaţiului Schengen sau
unei constituţii a UE872. LN se aliniază acestor critici la care adaugă unele critici
legate de extinderea către Est şi contestarea necesităţii unor tratate (de exemplu, cel
de la Nisa) şi a unei constituţii europene. Împărtăşind poziţia critică faţă de uniunea
politică, PS respinge elementele federale ale UE (care ameninţă suveranitatea
naţională), dezavuează ajutoarele economice oferite statelor cu probleme şi
agreează ieşirea ţării din zona euro873. În mod similar, SD promovează ideea unei
alte modalităţi de cooperare europeană care nu are aceste deficienţe: un proiect
bazat pe statele-naţiune mai mult decât pe elemente neoliberale şi multiculturale;
rezultatul obţinut ar fi promovarea unui stat social democrat după modelul nordic.
Pe un alt registru discursiv FN şi UKIP oferă o critică acută a tehnocraţilor de la
Bruxelles şi Strasbourg, insistând pentru păstrarea monedelor naţionale şi controlul
propriilor graniţe. NPD oferă una dintre cele mai acute critici ale UE pe care o
consideră doar o reorganizare financiară a Europei în conformitate cu stilul Uniunii
Sovietice (Norris 2005). Cu un discurs la fel de dur la adresa UE, Zorii Aurii este
împotriva participării Greciei în Uniune şi în zona euro874. În campania legată de
referendumul grec din 2015, opţiunea Grexit era susţinută deschis nu numai de
Partidul Comunist Grec, ci şi de Zorii Aurii. În conformitate cu ideea sa de
populism naţional875(Vossen 2011), PVV consideră că Olanda nu ar trebui să facă
parte din UE, solicită revenirea la moneda naţională sau dizolvarea PE.
La o privire de ansamblu a tabelului 2, AfD este unul dintre partidele care ies
în evidenţă. Partidul are un discurs eurosceptic moderat în care încurajează statele
membre ale UE din sudul Europei să părăsească zona euro (deoarece aduc
probleme foarte mari) şi critică planurile pentru o uniune bancară europeană.
Partidul încearcă să se diferenţieze de orice elemente de extremă dreapta şi
discursul său antiimigraţionist este deseori întâlnit în politica locală (Lemaitre
2014). Unitatea partidului este problematică şi din acest motiv este dificilă
identificarea unor trăsături definitorii. De exemplu, deşi liderii partidului doresc
distanţarea de elemente populiste, uneori acestea nu pot fi controlate mai ales când
grupuri sau organizaţii de această natură se apropie (formal sau informal) de AfD.
Cele două partide populiste de stânga – Syriza şi Podemos – apar şi ele ca excepţii
872
S. Meret, S., The Danish People’s Party, the Italian Northern League and the Austrian
Freedom Party in a Comparative Perspective: Party Ideology and Electoral Support, Aalborg,
Institut for Historie, Internationale Studier og Samfundsforhold, Aalborg Universitet, 2010.
873
Arter, op. cit.
874
Ellinas, op. cit.
875
K. Vossen, K., Classifying Wilders: The Ideological Development of Geert Wilders and
His Party for Freedom, în „Politics”, 31(3), 2011, pp. 179–189.
378
de la linia generală observată pentru celelalte formaţiuni politice din tabel. Fără
elemente de discurs care să abordeze probleme legate de migraţie sau naţionalism,
cele două partide au o formă moderată de euroscepticism, caracterizată de o
regândire a relaţiilor dintre Grecia şi UE (Syriza) sau de o redefinire a suveranităţii
şi regândirea Tratatului de la Lisabona (Podemos).
Tabelul 2
Caracteristicile discursive ale partidelor eurosceptice şi/sau extremiste din PE
Partid Elemente de discurs
politic
Antisistem Antiimigraţie Naţionalism Euroscepticism Populism
FPÖ Puternic Puternic (anti- Puternic Puternic De
(Austria) Islam) (xenofob) dreapta
VB (Belgia) Redus Puternic (anti- Puternic Moderat -
Islam) (separatism
regional)
DF Redus Puternic (anti-non- Puternic Puternic De
(Danemarca) vestic) (xenofob) dreapta
PS Redus Puternic (control şi Puternic Puternic De
(Finlanda) reglementare) (identitate dreapta
naţională)
FN (Franţa) Puternic Puternic Puternic Puternic De
(antiglobalizare) (xenofob) dreapta
AfD Redus Moderat (cote - Moderat -
(Germania) pentru imigranţi)
NDP Puternic Puternic Puternic Puternic -
(Germania) (neonazism) (rasist,
xenofob)
Syriza Redus - - Moderat De stânga
(Grecia)
Zorii Aurii Puternic Puternic Puternic Puternic -
(Grecia) (neonazism) (rasist,
xenofob)
LN (Italia) Puternic Puternic (anti-non- Puternic Puternic De
vestic, anti-Islam) (separatism dreapta
regional)
UKIP Puternic Puternic (anti-non- Puternic Puternic De
(Marea vestic, anti-Islam) (xenofob) dreapta
Britanie)
PVV Puternic Puternic (anti- Puternic Puternic De
(Olanda) Islam) (xenofob) dreapta
Podemos Redus - - Moderat De stânga
(Spania)
SD (Suedia) Redus Puternic (asimilare Puternic Puternic De
culturală) (identitate dreapta
naţională)
Jobbik Puternic Puternic Puternic Puternic -
(Ungaria) (neonazism) (iredentism)
Dincolo de localizarea lor pe continuum-ul stânga/dreapta, extremele

populiste sunt identificabile prin stilul retoric, limbajul direct şi simplu, structura
379
argumentativă maniheistă. Din punctul de vedere al conţinutului, cele două poziţii
extremiste împărtăşesc critica deficitului democratic al UE, asociat în ambele
cazuri cu un discurs antielitist şi antitehnocratic. Dacă metafora „Uniunea Sovietică
Europeană” se regăseşte adesea în repertoriul de dreapta (Der Spiegel 2014),
repertoriul de stânga privilegiază imaginea elitelor ultraliberale care reprezintă
interesele economiei globale în dauna demos-ului european şi combat modelul
economic keynesian. Dacă populismul de dreapta critică proiectul european, cu
variaţii de intensitate şi de registru de la o campanie la alta, refuzând, de exemplu,
în campania din mai 2014 să desemneze un candidat la preşedinţia Comisiei în
numele coerenţei cu critica modelului federal, poziţiile populismului de stânga nu
se opun integrării europene ca principiu, ci cu precădere practicii integrării.
Semnificativ, liderul Syriza, Alexis Tsipras, a fost desemnat candidatul
stângii europene la preşedinţia CE, cu un program care sublinia necesitatea
„democratizării” instituţiilor europene:
UE va fi democratică sau nu va mai exista (…) Pentru noi democraţia nu e
negociabilă. (…) O Europă în serviciul cetăţenilor, mai degrabă decât o Europă
sechestrată de teama de şomaj, bătrâneţe şi sărăcie. O Europă a drepturilor, mai
degrabă decât o Europă care penalizează pe cei săraci, privilegiază pe celor bogaţi
şi serveşte interesele băncilor876.
Puncte de reper similare se regăsesc şi în poziţiile susţinute de Podemos:
soluţia crizei spaniole nu este ieşirea din zona euro, ci mărirea spaţiului de manevra
a statului în chestiuni economice şi investiţii sociale (Román 2014). Pe scurt,
dictatura „financiară liberală” a UE şi politicile de austeritate sunt punctele cheie
ale vocii critice a populismului de stânga, în timp ce populismul de dreapta cere o
UE în care identitatea naţională să îşi redobândească legitimitatea şi capacitatea de
decizie. Acest punct este subliniat de Marine Le Pen într-un interviu acordat
imediat după alegerile europarlamentare din 2014 (Der Spiegel 2014):
Francezii vor să recâştige controlul asupra ţării lor. Vor să hotărască ce
direcţie vor lua economia lor şi politicile de imigraţie. Vor ca legile lor să aibă
prioritate în faţa celor europene. Francezii au înţeles că UE nu poate satisface
proiectul utopic pe care l-a vândut. Acesta s-a îndepărtat de semnificativ de
practicile democratice.
Discursul extremist ∫i eurosceptic

al partidelor ∫i organiza˛iilor politice rom‚ne∫ti
De-a lungul a mai mult de două decenii, Romania a fost încadrată printre
ţările cele mai eurofile din Europa877. După căderea regimului Ceauşescu,
„Declaraţia de la Snagov” (1995) semnată de toate partidele politice marchează
876
www.listatsipras.eu 2014.
877
E. Tulmets, East Central European Foreign Policy Identity in Perspective: Back to Europe
and the EU’s Neighborhood, Basingstoke, Palgrave Macmillan, 2014.
380
începutul procesului de integrare. Carenţele politice şi economice aveau să întârzie
integrarea efectivă878. În octombrie 1999, CE va recomanda totuşi începerea
negocierilor de aderare cu România, acestea fiind lansate în februarie 2000.
Finalizarea negocierilor la sfârşitul lui 2004 şi integrarea efectivă din 2007 au
însemnat un pas important pentru strategia politicii externe a României. După
obţinerea statutului de membru al UE în 2007, niciun partid parlamentar nu adoptă
un discurs eurosceptic, echivalent cu o respingere totală a proiectului european.
Mai mult, echivalarea integrării UE cu obiectivul prioritar al politicii externe a
României avea să uniformizeze poziţiile politice şi programele economice atât
pentru partidele de stânga cât şi pentru cele de dreapta. Altfel spus, integrarea
europeană a acţionat ca un „magnet” care a aliniat orice partid cu aspiraţie de
guvern pe poziţii liberale în domeniul economic, dar şi cultural879 Evoluţia PDSR
(astăzi PSD) este semnificativă pentru teza celor două autoare 880. În prima parte a
anilor ’90, PDSR era considerat, alături de Mişcarea pentru o Slovacie
Democratică (HZDS) a lui Vladimír Mečiar şi Partidul Socialist Bulgar (BSP), ca
fiind reprezentantul unui naţionalism de tip xenofob şi adeptul unor poziţii
economice populiste de stânga881(Vachudova şi Hooghe 2009, pp. 200–201). La
începutul anilor 2000, autoarele considerau că PSD a abandonat poziţiile
tradiţionaliste, autoritare şi naţionaliste, magnetul integrării europene cizelând
poziţiile iniţiale. Poziţiile alegătorilor acestuia rămân totuşi permeabile viziunilor
xenofobe şi anti-democratice (Pop-Eleches 2001, pp. 164–167). Odată cu
acceptarea în Internaţionala Socialistă şi obţinerea statutului de membru al PSE,
reconversia democratică şi europeană a PDSR este conclusă (Pop-Eleches, 2008).
Chiar şi după integrare, obiectivul prioritar al politicii externe româneşti
pentru mai mult de un deceniu fiind atins, la nivel partizan cooperarea europeană
este în continuare prezentată într-o dimensiune pozitivă. Divergenţe între interesele
naţionale, de exemplu în chestiunea fluxului de imigranţi români sau a minorităţii
rome, au aprins doar temporar spiritele politicienilor români, fără a evolua însă
într-o critică radicală a UE. Cu două excepţii, din 2007 până în prezent
formaţiunile politice sau candidaţii independenţi provenind din România nu au
colaborat direct cu reprezentanţii extremişti şi/sau eurosceptici. O primă excepţie
este cazul PRM care a făcut parte în perioada ianuarie – noiembrie 2007 din Grupul
Identitate, Tradiţie, Suveranitate, grup parlamentar format de diferite partide
naţional-populiste imediat după integrarea europeană a României şi a Bulgariei
(înainte însă de organizarea alegerilor europarlamentare din 2007). Grupul avea să
878
G. Noutcheva, D. Becheva, The Successful Laggards: Bulgaria and Romania’s Accession
to the EU, în „East European Politics & Societies”, 22(1), 2014, pp. 114–144.
879
M.A. Vachudova, L. Hooghe, Postcommunist politics in a magnetic field: How transition
and EU accession structure party competition on European integration, în „Comparative European
Politics”, 7(2), 2009, pp. 179–212.
880
Un exemplu elocvent este politica de cosmetizare identitară a PRM-ul la începutul anilor
2000 şi încercarea de apropiere de PPE.
881
Vaduchova, Hooghe, op. cit., pp. 200–201.
381
explodeze în urma conflictului dintre reprezentanţii PRM şi delegaţia italiană pe
tema imigraţilor români în Italia. O a doua excepţie este înregistrată în iulie 2015
când europarlamentarul ales pe lista PSD-PC, Laurenţiu Rebega, proaspăt înscris în
noul Partid România Unită, s-a alăturat celui mai radical din grupurile eurosceptice
– Europa Naţiunilor şi a Libertăţii, prezidat de Marine Le Pen.
Singurul partid politic românesc care a afişat o poziţie (ce e drept, vag şi mai
mult implicit) eurosceptică a fost Partidul Poporului Dan Diaconescu, PPDD
(2011–2015). Format în septembrie 2011, PPDD s-a constituit de la bun început
într-o forţă politică antisistem, coagulată în jurul personalităţii jurnalistului şi
patronului media Dan Diaconescu. Acesta face parte din grupul „emanaţilor”
tranziţiei, reuşind să îşi constituie în anii ’90 şi la începutul anilor 2000 o reputaţie
de jurnalist „justiţiar” şi senzaţionalist, permanent preocupat de apărarea intereselor
celor „oprimaţi” şi de denunţarea unor conspiraţii care pun în pericol identitatea şi
avuţia naţională882. După consolidarea a două canale de televiziune populare, care
au beneficiat de cote ridicate de audienţă (OTV şi, apoi, şi DDTV), Diaconescu se
confruntă cu probleme judiciare care duc la arestarea sa pentru câteva zile, în 2010.
Diaconescu foloseşte acest moment dramatic pentru a se victimiza şi decide să
formeze un partid în vederea alegerilor parlamentare din 2012 şi a celor europene
şi prezidenţiale din 2014. Beneficiind de notorietatea liderului său, precum şi de
fondurile acestuia, PPDD se organizează rapid, în prima partea a anului 2012,
„aspirând” liderii politici locali ai principalului partid de guvernământ, Partidul
Democrat Liberal (PDL), aflat în cădere liberă, disidenţi din celelalte partide,
precum şi numeroşi oameni de afaceri locali care erau în căutarea unor forme
alternative de apropriere de capital.
Din punct de vedere programatic, PPDD se situează într-o categorie clasică a
populismului, acoperind acea zonă rămasă insuficient speculată de social-liberali în
confruntarea lor cu democrat-liberalii, pe atunci aflaţi la putere: rezistenţa faţă de
programele de austeritate „impuse de UE şi FMI”. Dintre cele două instituţii
internaţionale, Fondul Monetar Internaţional (FMI) este atacat în mod direct de
către PPDD, fiind principalul vinovat pentru pierderea suveranităţii economice
naţionale. Totuşi, UE apare sub forma unui „sergent” al FMI, lipsită de voinţă
politică proprie, dar capabilă să împiedice renaţionalizarea companiilor „abuziv”
privatizate, dezvoltarea capitalului autohton şi scăderea vârstei de pensionare –
măsuri esenţiale ale programului PPDD. PPDD reuşeşte să obţină 12% la alegerile
locale şi 14% la alegerile parlamentare din 2012, însă la puţin timp după acestea,
parlamentarii săi încep să părăsească partidul pe măsură ce problemele judiciare ale
fondatorului său se agravează, culminând cu condamnarea definitivă cu executare a
acestuia, la începutul anului 2015. PPDD obţine doar 4% la alegerile
europarlamentare din mai 2014 şi, respectiv, la cele prezidenţiale din noiembrie
882
S. Gherghina, S. Mişcoiu, S., A Rising Populist Star: The Emergence and Development of
the PPDD in Romania, în „Debatte: Journal of Contemporary Central and Eastern Europe”, 22(2),
2014, pp. 181–197.
382
2014, iar ceea ce rămâne din acest partid fuzionează prin absorţie cu Uniunea
Naţională pentru Progresul României, un partid care a făcut parte din toate
coaliţiile guvernamentale care s-au succedat din 2010 până în 2015.
Evoluţia fulgurantă şi episodică a PPDD nu i-au permis acestuia să îşi
constituie un corpus doctrinar propriu-zis care să includă prevederi programatice
specifice legate de Europa. În plus, partidul se afla într-o criză profundă chiar
înaintea alagerilor europene din mai 2014, ceea ce l-a împiedicat să exprime în
mod clar şi vocal poziţii eurosceptice. Cu toate acestea, prin tipul său de discurs şi
prin asumarea unor teme naţionaliste şi autarhiste, PPDD s-a situat, chiar într-o mai
mare măsură decât PRM, într-o logică eurosceptică. Absenţa unui euroscepticism
deschis asumat de către partidele politice româneşti se explică, în primul rând, prin
popularitatea ridicată a UE în rândul opiniei pubice româneşti, o Uniune percepută
ca un spaţiu al prosperităţii economice. De aceea, „oazele” de euroscepticism se
manifestă sub forma unor mişcări grupusculare, prezente preponderent online, al
căror discurs anti-european este unul mai degrabă cultural-valoric decât unul socio-
economic. Dintre acestea, site-ul www.eurosceptic.ro este cel mai relevant şi activ.
Având o serie de contributori din mediul jurnalistic, politic şi universitar, traduce
numeroase articole din presa eurosceptică internaţională şi se manifestă critic faţă
de „pierderea identităţii naţionale româneşti”, „ştirbirea valorilor tradiţionale”,
propunând, în acelaşi timp, proiecte alternative suveraniste. În ciuda unei
notorietăţi încă scăzute, dinamica postărilor pe site şi a accesărilor acestuia în
primele şapte luni ale anului 2015 indică o creştere a interesului în societatea
românească faţă de tematicele eurosceptice, precum şi posibilitatea de a capitaliza
politic prin intermediul acestui vehicul virtual.
În concluzie, în perioada postcomunistă niciun partid parlamentar românesc

nu adoptă o critică radicală a proiectului european. Zona extraparlamentară nu
oferă nici ea critici ai proiectului european. Studii anterioare au reflectat faptul că
spaţiul de manevră al „antreprenorilor” euro-critici/sceptici este limitat de nivelul
ridicat de încredere al societăţii româneşti faţă de UE.
383
384
POLITICI ™I STRATEGIE
ŒN UNIUNEA EUROPEAN√. AGENDA 2020
385
GUVERNANfi√ ™I POLITICI
ŒN UNIUNEA EUROPEAN√
GEORGIANA CICCO
Uniunea Europeană este la ora actuală cel mai impotant agent al schimbării
în funcţionarea societăţii europene. Dacă tradiţional, acţiunea guvernamentală a
reprezentat suportul celei mai mari părţi a acţiunilor colective orientate spre
asigurarea bunăstării membrilor societăţii, prin intensificarea integrării europene a
ajuns să se impună tot mai mult o dimensiune europeană a acţiunilor actorilor
statali. Cu toate acestea, UE nu reprezintă simpla extindere a caracteristicilor unui
sistem statal la nivel european, după cum nici nu poate fi redusă la proceduri
interguvernamentale de cooperare. Prin integrare, s-a ajuns la nivel european un
sistem politic complex în care, chiar dacă statele membre continuă să asume un rol
central în ecuaţia procesului decizional trebuie să se ţină seama de existenţa unui
număr considerabil de actori cu interese parţiale, multiple şi adesea suprapuse
(overlapping), situaţi pe diferite niveluri de decizie – european, naţional, regional,
local. Ca răspuns la adâncirea procesului de integrare un număr în creştere de actori
din cele mai diverse sectoare ale vieţii economice, politice şi sociale ale statelor
membre implicând autorităţi locale, ONG-uri, sindicate, asociaţii profesionale,
grupuri de lobby, alte forme colective de reprezentare a intereselor a început să se
mobilizeze. Astfel, pentru a înţelege funcţionarea acestui spaţiu, „trebuie analizată
sistematic interacţiunea dintre guverne, actori supranaţionali şi interesele
transnaţionale şi de ordin intern ale statelor membre”163.
Tradiţional, transpunerea în practică a angajamentelor cu privire la
bunăstarea membrilor societăţii se realizează prin intermediul politicilor publice. În
accepţiunea generală, politicile publice sunt acţiuni colective ce au ca scop
satisfacerea nevoilor cetăţenilor. Încercarea de definire a acestora a produs
rezultate din cele mai diferite, de la cea consacrată de Thomas Dye „ceea ce
guvernele aleg să facă sau să nu facă”164, la încercări mai elaborate cum ar fi cea
propusă de John Anderson „un curs intenţionat al acţiunii urmărit de un actor
politic sau de un grup de actori politici în abordarea unei probleme de interes
general”165 sau cea propusă de Adrian Miroiu „reţea de decizii legate între ele
privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor şi a resurselor alocate” în scopul
obţinerii unor „rezultate care vizează îmbunătăţirea unei situaţii considerate de
163
Liesbet Hooghe, Gary Marks, Multilevel Governance and European Integration, Lanham,
MA, Rowman & Littlefield Publishers, 2001, p. 141.
164
Thomas Dye, Understanding public policy, Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall, 1972, p. 2.
165
James Anderson, Public Policy Making: An Introduction, ed. a 3-a, Boston, Houghton
Mifflin,1984, p. 3.
386
interes public”166. În general, se consideră că vorbim despre politici publice în
măsură în care sunt îndeplinite simultan mai multe condiţii – este vorba despre
acţiuni întreprinse cu un anumit scop determinat de nevoile unei
societăţi/comunităţi, în baza autorităţii cu care au fost investiţi cei în măsură să ia
decizii în acest sens, ca răspuns la problemele cu care se confruntă societatea în
ansamblul său sau anumite comunităţi sau grupuri sociale. Aşadar, este vorba
despre acţiuni stabilite ca rezultat al unor decizii, orientate spre un anumit scop,
cuprinzând referiri explicite, extinse cu privire la demersurile care urmează a fi
întreprinse, actorii/grupurile de actori care vor fi implicaţi şi obiectivele urmărite.
Indiferent dacă vorbim de acţiunea unui actor sau grup de actori, politicile
publice ocupă un rol central în ansamblul funcţionării societăţilor contemporane.
Aria lor acoperă orice mod mai complex de interacţiune socială – educaţie, sănătate,
transport, asistenţă socială, economie etc. Interacţiunile sociale pe care le generează,
în complexitatea lor, conduc la rezultate a căror influenţă asupra indivizilor nu poate
fi estimată sau controlată la nivel de ansamblu, ci numai pe anumite dimensiuni.
Acceptarea acestei premise conduce la respingerea unui posibil unic aranjament
instituţional, care să ofere o imagine de ansamblu asupra proceselor politice puse la
punct pentru realizarea politicilor publice. În cazul Uniunii Europene, această
realitate este compicată de încă cel puţin câţiva factori167:
– în primul rând, dacă tradiţional politica publică exprima „manifestările şi
orientările definite autorităţile statului, ca puteri publice, centrale sau
locale, pentru domenii sau activităţi esenţiale ce se desfăşoară fie la nivel
naţional, fie la alte niveluri teritorial-administrative” 168, în context
european trebuie adăugat în discuţie un palier european. Pe fondul
dispersiei autorităţii guvernamentale, palierele subnaţional şi
supranaţional intervin de o manieră decisivă în procesul de elaborare a
politicilor publice în context european;
– în al doilea rând, competenţele UE sunt diferenţiate de Tratatul de la
Lisabona în funcţie de domeniu în competenţe exclusive (politica
comercială comună, uniunea vamală, politica monetară pentru statele
membre a căror monedă este euro, stabilirea normelor privind concurenţa
necesare funcţionării pieţei interne şi conservarea resurselor biologice ale
mării), competenţe partajate de UE cu statele membre (piaţa internă,
politica socială pentru aspectele menţionate explicit în Tratatul de la
Lisabona, politica de coeziune, Politica Agricolă Comună, politica de
protecţia mediului, politica în domeniul transporturilor, protecţia
consumatorului etc.), competenţe de sprijin (industie, cultură, educaţie,
sănătate, turism etc.), competenţe de coordonare (politicile economice,
166
Adrian Miroiu, Introducere în analiza politicilor publice, Bucureşti, Punct, 2001, p. 20.
167
Laurie Buonanno, Neill Nugent, Policies and Policy Processes of the European Union,
Houndmills, Palgrave Macmillan, 2013, pp. 78-80.
168
Luminiţa-Gabriela Popescu, Politici publice, ed. a 2-a, Bucureşti, Editura Economică,
2005, p. 85.
387
politicile de ocupare a forţei de muncă, politicile sociale) şi competenţe
specifice (politica externă şi de securitate comună);
– în al treilea rând, procesul de realizare a politicilor publice la nivelul Uniunii
Europene se bazează aproape exclusiv pe experienţa în domeniu a statelor
vest-europene, în particular, a celor occidentale, într-un sens mai larg, cu
economii de piaţă şi sisteme politice liberal-democratice169. Modelul de
realizare a politicilor publice, ca de altfel şi tehnicile de analiză şi evaluare a
acestora au trebuit apoi să fie însuşite ca atare de statele care au aderat mai
târziu. Acest exerciţiu s-a dovedit a fi extrem de dificil mai ales în cazul
ţărilor din Europa Centrală şi de Est, care s-au angrenat în procesul de
integrare trebuind să facă faţă unor moşteniri extrem de diverse.
Politicile publice derulate la nivel european implică, aşa cum arătam
anterior, o întreagă constelaţie de actori cu roluri şi interese extrem de diverse.
Pentru facilitarea discuţiei care urmează, vom recurge la gruparea acestora potrivit
criteriilor propuse de M. Howlett şi M. Ramesh170 – oficiali publici, funcţionari
publici, grupuri de interese, grupuri de cercetare şi mass-media, cu menţiunea că
fiecare dintre aceste categorii de actori trebuie urmărită în contextul politicilor
publice europene pe trei paliere – supranaţional, naţional şi subnaţional. În privinţa
oficialilor publici, se face distincţia între cei cu atribuţii executive şi cei cu atribuţii
legislative, precum şi între cei care reprezintă autorităţi direct reprezentative, alese
prin „vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”, cum sunt Parlamentul
European, parlamentele naţionale, în anumite ţări şefii de stat, primarii, şi cei care
reprezintă autorităţi indirect reprezentative, investite, desemnate sau numite în
funcţie fie de către organele reprezentative, fie de către autorităţile administrative
ierarhic superioare, cum este cazul Comisiei Europene, guvernelor, şi, în cazul ţării
noastre, al prefecţilor. În general, se consideră că pe parcursul procesului de
elaborare a politicilor publice autoritatea oficialilor cu atribuţii executive este
întărită de controlul pe care îl exercită asupra informaţiilor şi asupra resurselor
fiscale şi este subminată în condiţiile existenţei unor presiuni de ordin social sau a
unei insuficiente capacităţi organizaţionale. Prin comparaţie, autoritatea oficialilor
cu atribuţii legislative creşte atunci când executivul este sprijinit de o coaliţie
minoritară, în sistemele parlamentare în care există o disciplină strictă de partid şi
prin formarea de comisii specializate şi se restrânge atunci când pe agendă se află
probleme foarte tehnice, chestiuni de securitate naţională sau de politică
internaţională, precum şi în situaţii de criză. Rolul funcţionarilor publici în
elaborarea politicilor publice este de a-i sprijini pe oficialii publici în îndeplinirea
sarcinilor, de a asigura expertiza necesară pentru rezolvarea unor probleme
complexe şi, în anumite situaţii, de a lua decizii în numele statului. Influenţa
169
Helen Wallace, Mark A. Pollack, Alasdair R. Young, Prezentare generală, In: Helen
Wallace, Mark A. Pollack, Alasdair R. Young (ed.), Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană,
ed. a 6-a, Bucureşti, Institutul European din România, 2011, pp. 6–7.
170
Michael Howlett, M. Ramesh, Studiul politicilor publice, Chişinău: Epigraf, 2004, pp. 64–72.
388
acestora asupra procesului de elaborare a politicilor publice este sporită de accesul
de care dispun la resursele statului pentru îndeplinirea atribuţiilor care le revin, de
expertiza tehnică pe care o au, de caracterul stabil al oricărei administraţii, de
faptul că deciziile acestora sunt mai greu de cenzurat public şi de cunoaşterea
problemelor care există la nivelul societăţii. Principalii factori care limitează
influenţa acestora sunt daţi de mandatul limitat care le este atribuit, de capacitatea
lor limitată de a interveni în probleme politice de importanţă majoră şi de faptul că
nu reprezintă o organizaţie omogenă, ci un sumum de organizaţii. În ceea ce
priveşte grupurile de interese, trebuie plecat de la premisa că acestea reprezintă o
realitate ineluctabilă a politicii moderne, a cărei principală resursă de putere o
reprezintă informaţia specializată cu privire la un anumit domeniu. Cu toate
acestea, capacitatea grupurilor de interese de influenţare a procesului de elaborare a
politicilor variază în funcţie de resursele lor organizaţionale, resursele financiare de
care dispun şi de capacitatea de a forma „alianţe la vârf”. Grupurile de cercetare au
ca principal atu în efortul de implicare în procesul de elaborare a politicilor publice
accesul la informaţie extrem de specializată. În această categorie, două tipuri de
actori se disting din punctul de vedere al influenţei pe care o pot exercita. Pe de o
parte, este vorba de think-tank-uri, ca grupări independente implicate în cercetarea
multidisciplinară menită să influenţeze politica publică şi, pe de altă parte,
cercetarea academică, mult mai specializată şi nu neapărat orientată spre
propunerea de soluţii practice. O ultimă categorie de actori relevanţi pentru
procesul de elaborare şi punere în aplicare a politicilor publice este reprezentat de
mass-media. Aceasta reprezintă o legătură vitală dintre stat şi societate, având
influenţă asupra amândurora. Rolul său primordial este legat de preluarea
problemelor societăţii şi de selectare a acestora.
Taxonomia politicilor publice după maniera de implicare a categoriilor de
actori expuşi anterior conduce la împărţirea acestora pe categorii distincte al căror
număr variază în literatura de specialitate în funcţie de maniera în care autorii
respectivi au evaluat evoluţia schimbărilor intervenite în comportamentul acestor
actori, precum şi transformările politice, economice şi sociale survenite la nivelul
UE. Unele dintre acestea păstrează tiparele clasice identificate în analiza politică cu
privire la metodele de realizare a politicilor publice – distributive, redistributive,
regulatorii şi adaptează trăsăturile definitorii ale acestora la cazul particular al
Uniunii Europene, în vreme ce altele sunt considerate ca fiind specifice UE ca
spaţiu politic sui generis – metoda comunitară clasică, metoda deschisă de
coordonare, metoda transguvernamentalismului intensiv. Pentru scopul prezentei
lucrări, vom lua în considerare clasificarea propusă de Helen Wallace într-o lucrare
considerată de referinţă pentru analiza elaborării politicilor UE171: metoda
comunitară clasică, metoda de reglementare, metoda distributivă, metoda deschisă
de coordonare şi metoda transguvernamentalismului intensiv. Dintru început
171
Helen Wallace, O anatomie instituţională şi cinci metode de politici, In: Helen Wallace et
al, op. cit., pp. 78–93.
389
trebuie menţionat că nici tratatele fondatoare ale UE, după cum nici legislaţia
secundară nu conţin referiri explicite la aceste metode de realizare a politicilor. În
fapt, tratatele UE stabilesc în termeni generali pentru fiecare politică comună
obiectivele şi actorii instituţionali, consemnând succint modul în care aceştia
urmează să se implice. În funcţie de constelaţia de actori care asumă
responsabilităţi şi de anvergura implicării acestora, domeniul politic analizat este
circumscris uneia din cele cinci metode de elaborare a politicilor în UE. De
asemenea, se impune remarcat că foarte puţine dintre politicile comune ale UE pot
fi încadrate strict într-una sau alta din cele cinci metode. Cel mai adesea, sectoare
diferite ale unei aceleiaşi politici se consideră că îmbracă trăsături ale unor metode
diferite. În aceste condiţii, identificarea unor tipare mai generale de acţiune este de
natură să contribuie la facilitarea şi sistematizarea oricărei discuţii cu privire la
maniera de elaborare a politicilor comune ale UE.
Fără a discuta în acest punct in extenso trăsăturile fiecăreia dintre cele cinci
metode menţionate, ne vom mărgini aici să evidenţiem contururile generale ale
acestora, urmând ca detaliile lor să fie analizate pe cazul concret al politicilor
propuse spre analiză în cadrul acestui capitol.
Metoda comunitară clasică a fost concepută de la început ca o formulă
supranaţională de adoptare a legislaţiei secundare a UE. De la momentul intrării în
vigoare al Tratatului de la Roma de instituire a Comunităţii Economice Europene,
această metodă a evoluat continuu, dar a păstrat, totuşi, câteva constante – dreptul
de iniţiativă legislativă al Comisiei, care, ca autoritate supranaţională, avea astfel
capacitatea de a orienta acţiunea la nivel european, şi capacitatea Curţii de Justiţie a
UE de a rezolva disputele legate de aplicarea legislaţiei europene. Ceea ce s-a
modificat continuu cu fiecare revizuire a tratatelor fundamentale ale UE a fost
raportul dintre Consiliu şi Parlament ca principalele instanţe de luarea a deciziilor
cu privire la legislaţia secundară şi extinderea constantă a domeniilor în care
Consiliul trebuia să decidă cu majoritate calificată. La ora actuală, există trei
proceduri legislative prin care este adoptată legislaţia secundară pe care se sprijină
toate politicile comune ale UE – procedura legislativă ordinară (de departe, cea mai
uzitată procedură legislativă, care aşează Consiliul şi Parlamentul într-o relaţie de
egalitate în privinţa deciziilor care trebuie luate), procedura de consultare şi
procedura avizului conform (ambele plasând Consiliul într-o poziţie net mai
favorabilă faţă de Parlament în ecuaţia luării deciziilor).
Metoda de reglementare a fost considerată o formulă de „integrare pozitivă”,
prin care s-a urmărit promovarea cooperării tehnice şi eliminarea barierelor
naţionale. În acest scop, a fost avută în vedere crearea unui cadru de reglementare,
care să îmbine standardele transnaţionale cu cele naţionale. Această metodă şi-a
legat existenţa de politica în domeniul concurenţei şi piaţa unică, iar mai recent este
folosită pentru dezvoltarea politicii industriale. Trebuie însă menţionat că şi alte
politici recurg la instrumente de reglementare, chiar dacă, în ansamblu, procesele
decizionale care stau la baza lor sunt definitorii pentru alte metode de elaborare a
politicilor – protecţia mediului, ocuparea forţei de muncă etc. În esenţă, deciziile în
390
materie de politică de concurenţă se iau prin procedura legislativă de consultare în
care rolul Comisiei şi Consiliului rămân neschimbate faţă de metoda anterioară, dar
rolul Parlamentului este limitat la formularea unui punct de vedere de care apoi
Consiliul poate sau nu să ţină seama. De asemenea, Parlamentul mai poate
influenţa indirect această politică prin controlul pe care îl exercită asupra puterii
executive. Atunci când vine vorba însă de reglementarea pieţei unice sau a altor
politici, rolul Parlamentului creşte întrucât deciziile se iau prin procedura
legislativă ordinară. În schimb, Curtea de Justiţie are un rol extrem de important în
asigurarea aplicării uniforme a standardelor convenite.
Metoda distributivă vizează alocarea de resurse către diferite grupuri,
sectoare, regiuni, ţări, de regulă pe baza deciziilor luate pentru a susţine diferite
obiective politice, economice, sociale convenite la nivelul UE. Este considerată ca
fiind metoda cea mai politizată. Chiar dacă după intrarea în vigoare a Tratatului de
la Lisabona, care a aşezat într-o relaţie de egalitate Parlamentul şi Consiliul în
procedura bugetară, poziţia instituţiilor europene în angrenajul procesului
decizional nu diferă fundamental de situaţia metodei comunitare clasice (cu
excepţia necesităţii acordului Consiliului European cu privire la Cadrul Financiar
Multianual), ceea ce particularizează această metodă este implicarea unui număr
extrem de mare şi de divers de actori în negocierile care au loc pe marginea
distribuirii/redistribuirii resurselor UE.
Metoda deschisă de coordonare se referă la o formulă de cooperare
interguvernamentală voluntară, flexibilă şi neformalizată într-o serie de domenii de
politică publică adiacente rămase în aria de responsabilitate a statelor membre,
pentru care UE putea asuma cel mult competenţe de sprijin sau de coordonare.
Această metodă rezervă o capacitate de intervenţie limitată din partea instituţiilor
europene circumscrisă strict atingerii anumitor standarde de performanţă, indicatori
şi exemple de bună practică. Specifică acestei metode de elaborare a politicilor este
poziţia centrală a Comisiei, care încearcă printr-un dialog cu celelalte instituţii şi cu
experţii să identifice formule de angajare a guvernelor într-un efort evaluare şi
comparare reciprocă a modalităţilor utilizate pentru dezvoltarea politicilor publice
cu scopul identificării de bune practici de natură să conducă la schimbări graduale
de comportament al statelor membre.
Metoda transguvernamentalismului intensiv sau metoda interguvernamentală
este strâns asociată cu Politica Externă şi de Securitate Comună a UE. Metoda a
reprezentat un vehicul pentru adâncirea cooperării într-o domeniu extrem de
sensibil de politică publică marcat de povara eşecului primelor încercări în acest
sens. Definitorie pentru această metodă este centralitatea Consiliului în cadrul
procesului decizional şi angajarea activă a Consiliului European. De asemenea,
remarcăm rolul limitat al Comisiei Europene, marginalizarea Parlamentului şi
excluderea Curţii de Justiţie a UE de la deciziile luate prin această metodă. În
ansamblu, se consideră că este cea mai opacă dintre cele cinci metode de elaborare
a politicilor publice în UE.
Un ultim aspect care se impune a fi lămurit pentru clarificarea oricărei discuţii
cu privire instrumentele aflate la dispoziţia UE pentru punerea în aplicare a măsurilor
391
de politică publică elaborate. În general, se consideră că instrumentele de politică
publică reprezintă „o metodă identificabilă ca atare prin care este derulată acţiunea
colectivă întreprinsă pentru rezolvarea unei probleme publice”172 sau, într-o altă
accepţiune, „un procedeu deopotrivă tehnic şi social menit să organizeze relaţii sociale
specifice dintre stat şi cei cărora le sunt adresate, în conformitate cu reprezentările şi
semnificaţiile pe care le poartă”173. În sine, preocupările legate de identificarea
mecanismelor prin care se realizează guvernarea cu impact direct asupra relaţiei dintre
cei care guvernează şi cei guvernaţi s-au aflat constant în atenţia cercetătorilor din
domeniul ştiinţelor politice174. Inventarul celor 64 de instrumente identificate de E.S.
Kirschen a fost apoi organizat după diferite criterii de clasificare, unele dintre ele
rămase de referinţă, cum ar fi cele realizate de M. Howlett, M. Ramesh – instrumente
obligatorii (reglementări, întreprinderi publice etc.), instrumente mixte (informare,
subvenţii etc.) şi instrumente voluntare (familia, comunitatea, piaţa)175 sau cele
aparţinând lui M.-L. Bemelmans-Videc, R. C. Rist, E. Vedung: stimulente („carrots”,
cuprinzând în principal instrumente de politică economică), constrângeri („sticks”, cu
referire la instrumentele de reglementare) şi morale („sermons,” categorie în care au
fost incluse instrumentele de informare)176. Având în vedere originalitatea
aranjamentului de guvernanţă de la nivelul UE, precum şi inovaţiile în materie de
acţiune politică, analiza instrumentelor folosite pentru punerea în aplicare a politicilor
publice au scos în evidenţă limitele capacităţii de acţiune a UE, preferinţele extrem de
variate în materie de alegere a instrumentelor de la un domeniu de politică publică la
altul, precum şi absenţa unor instrumente inovative, altele decât cele folosite la nivel
naţional177.
Pentru scopul prezentei lucrări vom încerca în cele ce urmează să concentrăm
discuţia asupra conţinutului câtorva din cele mai importante politici publice ale Uniunii
Europene, ilustrative atât din perspectiva importanţei care le este acordată la nivel
european, cât şi din aceea a tiparelor de acţiune conturate prin tratate şi legislaţia
aferentă şi consfiinţite ca atare de practică. Demersul este structurat pe modelul de
analiză multinivel şi urmăreşte să pună în evidenţă constelaţiile de actori care intervin
172
Evert Vedung, Policy Instruments: Typologies and Theories, în Marie-Louise Bemelmans-
Videc, Ray C. Rist, Evert Vedung, Carrots, Sticks and Sermons: Policy Instruments and Their
Evaluation, New Brunswick, Transaction Actions, 1998, p. 21.
173
Pierre Lascoumes, Patrick Le Galès, Introduction – Understanding Public Policy through
its Instruments – From the Nature of Instruments to the Sociology of Public Policy Instrumentation, în
„Governance: An International Journal of Policy, Administration, and Institutions”, 20(1), 2007, p. 4.
174
Christopher Hood, Helen Margetts, The Tools of Government in the Digital Age, Londra,
Palgrave Macmillan, 2007, pp. 126–127.
175
M. Howlett, M. Ramesh, op. cit., pp. 95–118.
176
Marie-Louise Bemelmans-Videc, Ray. C. Rist, Evert Vedung, Carrots, Sticks and Sermons.
Policy Instruments and Their Evaluation, New Brunswick, Transaction Actions, 1998.
177
Hussein Kassim, Patrick Le Galès, Exploring Governance in a Multi-Level Polity: A
Policy Instruments Approach, în „West European Politics”, 33(1), (2010), pp. 1–21.
392
în anumite domenii de acţiune, precum şi reţelele complexe de relaţii care se formează
între aceştia pe parcursul derulării unui ciclu de politică publică.
393
POLITICA DE COEZIUNE
NICOLETA RACOLfiA-PAINA
Politica de coeziune a Uniunii Europene (cunoscută şi sub denumirea de

politică regională) este una din principalele politici, alături de politica comercială,
politica agricolă comună etc., fiind singura politică redistributivă explicită la nivelul
UE178. Scopul acestei politici este de a reduce disparităţile care există între regiunile
UE respectiv de a promova dezvoltarea teritorială echilibrată şi sustenabilă. Această
politică se aplică la nivelul pieţei unice europene, considerată a fi o mare oportunitate
pentru economiile naţionale deoarece contribuie la creşterea capacităţii de inovare şi
de producţie, la creşterea resurselor la care acestea au acces, la creşterea eficienţei, ca
urmare a dimensiunii spaţiale în care activează firmele din UE179. La nivelul acestei
pieţe „dihotomia competitivitate-coeziune capătă noi valenţe, deoarece, pe de-o
parte, contextul global obligă la creşterea competitivităţii prin eficienţă, ignorând
într-un anume sens componenta socială, în timp ce contextul regional obligă la
creşterea competitivităţii prin coeziune, care implică, alături de eficienţă, solidaritate
şi responsabilitate socială”180.
Actuala Politică de coeziune (2014–2020) asigură cadrul şi defineşte
principalele direcţii de investiţii pentru atingerea obiectivelor stabilite prin
Strategia Europa 2020. Aceasta este principala politică a UE, respectiv, principala
strategie de investiţii, bugetul alocat de 351,8 miliarde EUR reprezentând
aproximativ o treime din bugetul total al UE, în valoare de 1082 de miliarde
EUR.181 Din acest buget, 51,73% este destinat celor mai puţin dezvoltate regiuni (a
căror produs intern brut este sub 75% din media de la nivelul UE)182. Politica de
coeziune este parte a unui aşa numitul „plan de afaceri menit să dezvolte
178
David Allen, Fondurile structurale şi politica de coeziune: extinderea înţelegerii negociate
pentru a face faţă noilor provocări, în Helen Wallace, Mark A. Pollack, Alasdair R. Young (eds.),
Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, ed. a 6-a, Bucureşti, Institutul European din România,
2011, p. 194.
179
Geomina Ţurlea (coord.), Avantajele competitive ale României pe piaţa internă a UE,
Institutul European din România, Studii de Strategie şi Politici, Studiul 4/2014, p. 15,
http://www.ier.ro/sites/default/files/pdf/SPOS_2013_nr.4.pdf, accesat la 06 iunie 2016.
180
Ana Bal (coord.), Scenarii privind evoluţiile comunitare în domeniul competitivităţii,
politicii de coeziune şi politicii de dezvoltare regională, Institutul European din România, Studii de
Strategie şi Politici, Studiul 1/2007, p. 7, http://beta.ier.ro/documente/SPOS2007_ro/Spos2007_
studiu_1_ro.pdf, accesat la 06 iunie 2016.
181
Comisia Europeană, Introducere în Politica de coeziune a UE 2014-2020, 2014, p. 3,
http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/informat/basic/basic_2014_ro.pdf, accesat la 05
iunie 2016.
182
***, EUROSTAT regional yearbook, 2016 edition, Luxembourg, Publications office of the
European Union, p. 21.
394
potenţialul regiunilor, pe de o parte, şi să readucă Europa la statutul de odinioară de
forţă economică de vârf pe plan mondial, pe de altă parte”183 respectiv
„reprezintă cea mai mare investiţie a UE în economia reală şi constituie un pilon
cheie al triunghiului de politici economice ale UE în materie de consolidare fiscală,
reforme structurale şi investiţii în creştere.”184 Dimensiunea de plan de afaceri a
acestei politici este justificată şi de perioada de programare, de 7 ani, de cele două
scopuri principale urmărite cu ajutorul a 11 obiective tematice asumate.
Politica de coeziune a UE are scopul general de a obţine respectiv consolida
la nivelul statelor membre şi a regiunilor sale „coeziunea economică şi socială,
prin stimularea competitivităţii şi a creşterii economice ecologice la nivel regional,
furnizarea de servicii mai bune, creşterea oportunităţilor de angajare şi
îmbunătăţirea calităţii vieţii şi coeziune teritorială, conectarea regiunilor pentru a
le ajuta să îşi valorifice punctele forte şi să lucreze împreună în configuraţii noi şi
inovatoare în vederea abordării provocărilor comune (cum ar fi schimbările
climatice)”185. Latura pragmatică a politicii de coeziune, dată de mecanismul de
alocare a fondurilor structurale şi de investiţii, cu scopul de a stimula creşterea
economică a tuturor regiunilor şi oraşelor din UE respectiv de a ameliora calitatea
vieţii cetăţenilor este dublată de una a valorilor europene, mai exact solidaritatea.
Potrivit Comisarului European pentru politica regională (în perioada 2004–2009),
Danuta Hübner, „politica de coeziune este «mâna vizibilă» a pieţei, care urmăreşte
să asigure o dezvoltare echilibrată şi durabilă, favorizând în acelaşi timp
integrarea economică în toate ţările Uniunii Europene în general.”186
Fundamentele politicii de coeziune a Uniunii Europene
În preambulul Tratatului de la Roma de instituire a Comunităţii Economice

Europene (1957), reprezentanţii celor şase ţări semnatare se declarau „preocupaţi
să întărească unitatea economiilor lor şi să asigure o dezvoltare armonioasă prin
reducerea decalajului dintre diferitele regiuni şi a rămânerii în urmă a zonelor
183
***, Rolul cheie al Parlamentului European în cadrul reformei politicii de coeziune,
Panorama Inforegio, 48, 2013, p. 35, http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/panorama/
pdf/mag48/mag48_ro.pdf, accesat la 06 iunie 2016.
184
***, Politica de coeziune – Un adevărat motor de creştere economică în Europa. Interviu
cu Preşedintele Comisiei Europene José Manuel Barroso, Panorama Inforegio, 48, 2013, p. 5,
http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/panorama/pdf/mag48/mag48_ro.pdf ,
accesat la 06 iunie 2016.
185
Comisia Europeană, DG Comunicare, Să înţelegem politicile Uniunii Europene: Politica
regională, 2014, p. 5, http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/informat/basic/
basic_2014_ro.pdf, accesat la 06 iunie 2016.
186
Danuta Hübner, Regiunile contează, Panorama Inforegio, 26, 2008, pp. 2-3,
http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/panorama/pdf/mag26/mag26_ro.pdf,
395
defavorizate”187, punând astfel bazele viitoarei politici regionale a UE. Principalele
puncte de reper în evoluţia acestei politici sunt prezentate în continuare (figura 1).
Figura 1. Principalele puncte de reper în evoluţia politicii de coeziune a UE.
Prin crearea Fondului Social European (FSE), în 1958 respectiv lansarea

Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDR), în 1975 sunt luate măsuri
efective de susţinere a acestei politici, scopul urmărit fiind atenuarea decalajelor
dintre regiuni, în special în cazul statelor care au devenit membre ale UE mai
târziu, şi contrabalansarea cheltuielilor generate de politica Agricolă Comună în
bugetul UE188. Politica regională primeşte efectiv temei juridic prin menţionarea sa
explicită ca politică comună în Actul Unic European, fiind introdusă cu scopul de
„a contrabalansa efectele realizării pieţei interne asupra statelor membre mai slab
dezvoltate şi pentru a reduce disparităţile de dezvoltare între regiuni”. În 1988,
fondurile structurale sunt integrate într-o politică globală de coeziune, în vederea
adaptării Greciei (1981), Spaniei şi Portugaliei (1986) la exigenţele statutului de
membru al UE. Tot atunci, în legislaţia comunitară este introdusă clasificarea
regiunilor după categoriile definite de Eurostat încă din anii ’70 (The Nomenclature
of Territorial Units for Statistics – NUTS) drept bază pentru alocarea unor importante
fonduri financiare (pentru informaţii detailate a se vedea VI.4 Regionalizarea
economică şi concurenţa inter-regională).
La nivel de evoluţie, raţiunea politicii regionale a fost legată de extindere şi a
fost percepută ca având un semnificativ rol de facilitator în procesul de stabilire a unui
buget echilibrat şi echitabil189. Potrivit aceleiaşi surse, logica interguvernamentală a
rămas semnificativă şi în anii ’80 chiar dacă prin elaborarea unor principii precum
concentrarea, programarea şi parteneriatul, proporţionalitatea, co-finanţarea şi
adiţionalitatea, se fac prezente raţiunile economice.
În Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) întărirea coeziunii economice
şi sociale este una din modalităţile identificate pentru promovarea progresului
economic şi social, alături de crearea unei zone fără frontiere interne şi de
187
Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, 1957, http://eur-lex.europa.eu/
legal-content/ RO/TXT/?uri=URISERV%3Axy0023, accesat la 08 iunie 2016.
188
D. Allen, op. cit., p. 195.
189
Ibidem, p. 197.
396
înfiinţarea uniunii economice şi sociale (Articolul B)190. Coeziunea economică şi
socială (care, de altfel, este denumirea Titlului XVI) este identificată drept o
precondiţie a dezvoltării armonioase la nivelul Comunităţii, şi ca urmare scopul
urmărit este „reducerea decalajelor dintre nivelele de dezvoltare ale diferitelor
regiuni şi ramânerea în urmă a celor mai defavorizate regiuni, inclusiv zone rurale”
(Articolul 130a). Este introdus Fondul de coeziune, destinat finanţării proiectelor
din domeniul infrastructurii de transport, din Statele Membre (Articolul 129c). Este
introdus Comitetului Regiunilor, care este format din reprezentanţi ai organismelor
regionale şi locale, având un rol consultutativ (Articolul 198a). Necesitatea şi
importanţa întăririi coeziunii economice şi sociale la nivelul UE este reiterată în
Tratatul de la Amsterdam, fiind menţionată şi dimensiunea teritorială a coeziunii
(Articolul 7d)191. În Tratatul de la Lisabona coeziunea economică, socială şi
teritorială este menţionată Împreună cu solidaritatea dintre Statele membre
(Articolul 2)192. Aici sunt referiri explicite la dimensiunea teritorială a coeziunii,
denumirea Titlului XVI fiind schimbat în Coeziune economică, socială şi teritorială
(Articolul 130). Astfel se menţionează că: „Dintre regiunile avute în vedere, o atenţie
deosebită se acordă zonelor rurale, zonelor afectate de tranziţia industrială, precum
şi regiunilor afectate de un handicap natural demografic grav şi permanent, cum ar
fi regiunile cele mai nordice cu densitate foarte scăzută a populaiţei, precum şi
regiunile insulare, transfrontaliere şi muntoase” (Articolul 158).
Preocuparea constantă şi majoră acordată coeziunii economice, sociale şi
teritoriale în cadrul tratatelor UE s-a materializat cu ajutorul aşa numitelor
Instrumente Structurale, numite şi Fonduri Structurale şi de Coeziune (2007–2013)
respectiv Fonduri Structurale şi de Investiţii (2014–2020).
Punerea Ón aplicare a Politicii de coeziune a Uniunii Europene
Strategia Europa 2020, documentul de bază care ghidează acţiunile prezente şi

viitoare ale UE, a fost adoptată în contextul general dat de o serie de provocări pe
termen lung (ca de exemplu globalizarea, presiunea exercitată asupra resurselor,
îmbătrânirea populaţiei) la care se adaugă un context specific, dat de existenţa unor
deficienţe structurale ale economiei Europei, puse în evidenţă de criza financiară şi
economică începută în 2007.193 Priorităţile asumate în Strategia Europa 2020 sunt194:
190
***, Treaty of European Union, în „Official Journal of the European Communities”, No C
191, 29. 07. 1992, p. 4.
191
***, Treaty of Amsterdam, în „Official Journal of the European Communities”, No C 340,
10. 11. 1997, p. 26.
192
***, Treaty of Lisbon, în „Official Journal of the European Communities”, No C 306,
Volume 50, 17 December 2007, p. 11.
193
Comisia Europeană, EUROPA 2020. O strategie europeană pentru o creştere inteligentă,
ecologică şi favorabilă incluziunii, 2010, p. 5, https://www.mae.ro/sites/default/files/file/Europa2021/
Strategia_Europa_2020.pdf, accesat la 10 iunie 2016.
194
Ibidem.
397
• creşterea inteligentă: dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere şi
inovare;
• creşterea durabilă: promovarea unei economii mai eficiente din punctul
de vedere al utilizării resurselor, mai ecologice şi mai competitive;
• creşterea favorabilă incluziunii: promovarea unei economii cu o rată
ridicată a ocupării forţei de muncă, care să asigure coeziunea socială şi
teritorială.
Aceste trei priorităţi ale Strategiei Europa 2020 au fost transpuse în
8 obiective la nivelul UE, fiecare stat membru definindu-şi propriile obiective
naţionale (vezi Subcapitolul Agenda Europa 2020). În cadrul general dat de
priorităţile şi obiectivele asumate prin Strategia Europa 2020 a fost definită actuala
Politică de coeziune. Aceasta are la bază un pachet administrativ care, sub formă
de proiect, a fost adoptat de Comisia Europeană la 6 octombrie 2011, iar în formă
finală în decembrie 2013.
Arhitectura legislativă a actualei Politicii de coeziune cuprinde195:
• un regulament general (numit şi Regulament-cadru privind dispoziţiile
comune, RCD) de stabilire a unor dispoziţii comune referitoare la Fondul
european de dezvoltare regională (FEDR), Fondul social european (FSE),
Fondul de coeziune (FC), Fondul european agricol pentru dezvoltare
rurală (FEADR), Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime
(FEPAM), precum şi de stabilire a unor dispoziţii generale privind
FEDR, FSE şi FC;
• trei regulamente specifice privind FEDR, FSE şi FC;
• două regulamente privind obiectivul de cooperare teritorială europeană şi
Gruparea europeană de cooperare teritorială (GECT).
Toate aceste regulamente sunt esenţiale pentru cunoaşterea şi înţelegerea
conţinutului politicii de coeziune, aspectele cuprinse fiind obiectul regulamentului
în cauză, definiţiile termenilor specifici acestei politici (ca de exemplu: prioritate,
operaţiune, beneficiar, operaţiune finalizată, cheltuială publică, organism de drept
public, organism intermediar, acord de parneriat, categorie de regiuni, cerere de
plată, cont de garanţie, fond de fonduri etc.), normele aplicabile fondurilor mai sus
menţionate precum şi o serie de dispoziţii finale. Regulament-cadru privind
dispoziţiile comune (RDC) are în Anexa 1 aşa-numitul Cadrul strategic comun
(CSC), considerat a fi „un cadru strategic mai larg, mai bine justificat şi mai
coerent decât orientările strategice comunitare pentru perioada 2007–2013”196.
Potrivit aceleiaşi surse, CSC este apreciat de către specialiştii din cadrul
195
Comisia Europeană, DG Politică Regională, Politica de coeziune 2014–2020. Investiţii în
creştere economică şi ocuparea forţei de muncă, Luxemburg, Oficiul pentru Publicaţii al UE, 2011, p. 1.
196
Parlamentul European, DG Politici Interne, Coerenţa strategică a politicii de coeziune:
comparaţie între perioadele de programare 2007-2013 şi 2014- 2020, 2015, p. 5,
http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2014_2019/documents/regi/dv/1051729-/1051729-ro.pdf,
398
autorităţilor de management drept o resursă practică şi utilă, deşi procesul de
programare este influenţat în primul rând de cadrele strategice naţionale şi doar pe
urmă de acesta.
Aprobarea şi intrarea în vigoare a pachetului legislativ privind Politica de
coeziune (2014–2020) a fost urmată de aprobarea şi punerea în aplicare a
acordurilor de parteneriat (AP) şi a programelor operaţionale (PO). Acordul de
parteneriat este un document pregătit de un stat membru cu implicarea partenerilor,
în conformitate cu abordarea bazată pe guvernanţa pe mai multe niveluri, care
stabileşte strategia, priorităţile şi modalităţile statului membru în ceea ce priveşte
utilizarea fondurilor europene structurale şi de investiţii (ESI) într-un mod eficace
şi eficient, astfel încât să urmeze Agenda Europa 2020 privind creşterea inteligentă,
durabilă şi favorabilă incluziunii; acordul de parteneriat este aprobat de Comisie în
urma unei evaluări şi a dialogului cu statul membru în cauză197. Un program
operaţional descrie abordarea integrată a dezvoltării teritoriale, avându-se în vedere
acordul de parteneriat şi arătând modul în care respectivul program operaţional
contribuie la îndeplinirea obiectivelor şi a rezultatelor preconizate198.
Cum Politica de coeziune este o politică de investiţii în domenii prioritare
identificate pornind de la obiectivele Strategiei Europa 2020, bugetul alocat şi
domeniile prioritare de finanţare sunt esenţiale (tabelul 1).
Tabelul 1
Domenii prioritare de finanţare ale Politicii de coeziune a UE
Buget Domenii alocare buget
Politica de coeziune 213 miliarde EUR, pentru UE-15 • dezvoltarea şi adaptarea structurală a
(2000–2006) 21,7 miliarde EUR, pentru 10 noi regiunilor mai slab dezvoltate;
stat member (2004–2006) • reconversia economică şi socială a
zonelor confruntate cu dificultăţi
structurale;
• sistemele de învăţământ, formare şi
ocupare a forţei de muncă.
Politica de coeziune 347,0 miliarde EUR • cercetare şi inovare (25% din buget)
(2007–2013) • infrastructura de mediu şi măsurile de
combatere a schimbărilor climatice
(30% din buget)
Politica de coeziune 351,8 miliarde EUR • cercetare şi inovare
(2014–2020) • agenda digitală
• sprijin pentru IMM-uri
• o economie cu emisii scăzute de carbon
(eficienţă energetică şi energie din surse
regenerabile).
197
Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului, Jurnalul Oficial
L 347/320, Art. 2, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32013R1303&
from=RO, accesat la 10 iunie 2016.
198
Ibidem, Art. 96.
399
Arhitectura Politicii de coeziune (2007–2013) raportată la cea precedentă
(2000–2006) a fost mult simplificată atât la nivel de abordare generală cât şi la
nivel de conţinut efectiv. La nivel general, perioada 2007–2013 a însemnat o
politică mai strategică, dată de orientările strategice comunitare şi de cadrul de
referinţă strategic naţional (acestea fiind printre principalele aporturi ale acestei
reglementări) respectiv o încrederea sporită acordată statelor membre (acestea
având o marjă de manevră mai mare pentru administrarea programelor
operaţionale)199. La nivel de conţinut, cele şase obiective, patru iniţiative
comunitare respectiv Fondul de coeziune la care se adaugă şase instrumente
definite pentru perioada 2000–2006 au fost înlocuite cu trei obiective (şi anume:
convergenţă, competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă, cooperare
teritorială europeană) şi cu trei instrumente (FEDR, FSE şi FC) pentru perioada
2007–2013. O nouă abordare se regăseşte pentru perioada 2014-2020 când sunt
urmărite două scopuri principale, şi anume, realizarea de investiţii în creştere
economică şi ocuparea forţei de muncă respectiv, cooperarea economică teritorială,
transpuse în 11 obiective tematice 200.
Dar, eforturile făcute prin programele Politicii de coeziune a UE nu au adus
rezultatele dorite, dacă ne raportăm la gradul de realizare a obiectivelor Strategiei
Europa 2020, analiză realizată la patru ani de la adoptare. Astfel, potrivit unei
Comunicări oficiale a Comisiei procesul de convergenţă a veniturilor şi a
nivelurilor de trai din statele membre a încetinit, drept rezultat a acumulării de
dezechilibre respectiv a presiunii crizei.201 Mai mult, nu s-au înregistrat valori care
să indice un progres al îndeplinirii obiectivelor privind ocuparea forţei de muncă,
cercetarea şi dezvoltarea sau reducerea sărăciei.
Actori institu˛ionali
Actorii instituţionali implicaţi în definirea şi implementarea Politicii de

coeziune sunt: Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul Uniunii
Europene, guvernele statelor membre ale UE, respectiv, autorităţile de gestionare
naţionale şi/sau regionale la care se adaugă alţi actori, ca de exemplu societatea
civilă (tabelul 2). Tiparul de acţiune al acestor actori este unul specific metodei de
redistribuire. Complexitatea politicii de coeziune este dată şi de numărul mare de
actori instituţionali care sunt implicaţi direct, atât în procesul de definire, cât şi de
199
***, Politica de coeziune 2007–2013. Comentarii şi texte oficiale, Luxemburg, Oficiul
pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor Europene, 2007, p. 6.
200
Comisia Europeană, DG Politică Regională, Politica de coeziune 2014-2020. Investiţii în
creştere economică şi ocuparea forţei de muncă, Luxemburg, Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii
Europene, 2011.
201
Comisia Europeană, Bilanţul Strategiei Europa 2020 pentru o creştere inteligentă,
durabilă şi favorabilă incluziunii, Bruxelles, 2014, p. 22, http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/
europe2020stocktaking_ro.pdf, accesat la 10 iunie 2016.
400
implementare202. Bugetul acestei politici este definit în aşa numitul cadru financiar
multianual (cel actual vizând perioda 2014–2020, alocările bugetare fiind realizate
de către Consiliul UE şi Parlamentul European, la propunerea Comisiei Europene.
Tabelul 2
Activitatea actorilor instituţionali implicaţi în Politica de coeziune a UE
Nr. Denumire actor Activitate
crt. instituţional
1. Comisia • realizează o propunere cu privire la bugetul şi normele acestei politici;
Europeană • elaborează „acordurile de parteneriat” (AP) în colaborare cu ţările UE,
care cuprind priorităţile de investiţii (după stabilirea bugetului şi
normelor);
• negociază cu autorităţile naţionale conţinutul programelor operaţionale
(PO) (după semnarea „acordurilor de parteneriat”) respectiv le aprobă;
• pune la dispoziţia autorităţilor de gestionare naţionale şi/sau regionale
sumele de bani aferente proiectelor finanţate.
2. Parlamentul • stabileşte bugetul şi normele privind utilizarea acestuia (împreună cu
European Consiliul Uniunii europene).
3. Consiliul Uniunii • stabileşte bugetul şi normele privind utilizarea acestuia (împreună cu
Europene Parlamentul European).
4. Autorităţile • elaborează „acordurile de parteneriat” (AP) în colaborare cu Comisia
naţionale ale Europeană, care cuprind priorităţile de investiţii (după stabilirea
Statelor Membre bugetului şi a normelor);
ale UE • prezintă Comisiei Europene, în vederea negocierii, PO care cuprind
obiective definite pe domenii concrete de acţiune, la nivelul întregii ţări
şi/sau anumite regiuni (după semnarea AP).
5. Autorităţile de • gestionează şi implementează PO, selectând, monitorizând şi evaluând
gestionare proiectele finanţate din cele 3 fonduri principale fonduri structurale şi de
naţionale şi/sau investiţii, prin intermediul unor granturi şi instrumente financiare ;
regionale • autoritatea de audit (pentru fiecare PO) prezintă Comisiei o strategie de
(inclusiv cea de audit, un aviz anual de audit şi un raport anual de control, care cuprinde
audit) informaţii aferente auditurilor efectuate în cursul ultimelor 12 luni ;
• Agenţiile de plată, acreditate la nivel naţional şi regional, efectuează
plăţile către beneficiari.
Sursa: Adaptat după Comisia Europeană, DG Comunicare, Să înţelegem politicile Uniunii Europene:
Politica regională, 2014, p. 9, [http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/informat/basic/
basic_2014_ro.pdf], 06 iunie 2016.
Domenii de ac˛iune
Actuala Politică de coeziune (pentru perioada 2014–2020) vizează toate

regiunile UE, nivelul de finanţare şi contribuţia naţională (rata de cofinanţare) fiind
adaptate categoriei în care se încadrează regiunea în cauză (după clasificarea
NUTS).
202
L.Buonanno, N. Nugent, op. cit., p. 177.
401
Principalele noutăţi aduse de actuala Politică de coeziune sunt: accent mai
mare pe rezultate: ţinte mai clare şi măsurabile pentru un grad sporit de răspundere;
simplificare: acelaşi set de norme pentru cinci fonduri; condiţii: introducerea unor
precondiţii specifice anterior canalizării fondurilor; consolidarea dimensiunii
urbane şi combaterea excluziunii sociale: o sumă minimă din FEDR este alocată
pentru proiectele integrate la nivelul oraşelor şi din FSE pentru susţinerea
comunităţilor marginalizate; conexiune cu reforma economică: Comisia poate
suspenda finanţarea unui stat membru care nu respectă normele economice ale
UE203. Domeniile de acţiune ale actualei politici de coeziune sunt date de cele
11 priorităţi tematice (numite şi obiective) asumate (tabelul 3), care se încadrează
în cele 4 domeniile prioritare de finanţare (tabelul 1).
Cele trei fonduri principale ale actualei Politici de coeziune au o destinaţie
specifică în raport cu domeniile prioritare de finanţare respectiv obiectivele
tematice mai sus menţionate. Astfel, dacă FEDR vizează toate cele patru domenii
prioritare de finanţare ale actualei Politici de coeziune, FES vizează patru din cele
11 obiective tematice ale politicii de coeziune, şi anume OT8, OT9, OT10 şi OT 11
(tabelul 3). Practic, FSE are drept scop îmbunătăţirea oportunităţilor de ocupare a
forţei de muncă şi de educaţie, la nivelul UE. Bugetul este de peste 80 de miliarde
de euro pentru investiţii în capitalul uman la care se mai adaugă cel puţin
3,2 miliarde de EURO pentru iniţiativa „Locuri de muncă pentru tineri”. FC se
adresează strict statelor membre ale UE care au un venit naţional brut pe cap de
locuitor mai mic de 90% din media UE (şi anume: Bulgaria, Republica Cehă,
Estonia, Grecia, Croaţia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia,
Portugalia, România, Slovenia şi Slovacia). Bugetul alocat este de 63,39 miliarde
EUR, pentru perioada 2014–2020, proiectele vizate fiind legate de reţelele trans-
europene şi de mediu care se încadrează în cinci din cele 11 obiective tematice ale
politicii de coeziune, şi anume OT4, OT5, OT6, OT7 şi OT 11 (tabelul 3).
Strategii ∫i instrumente de implementare
Implementarea Politicii de coeziune (2014–2020) la nivelul statelor membre

ale UE se derulează în contextul dat de cadrul legislativ existent. Responsabilitatea
implementării acestei politici a UE vizează două aspecte principale, pe de o parte
definirea cadrului general dat de Acordul de parteneriat, respectiv, de Programele
operaţionale, iar pe de altă parte gestionarea şi implementarea efectivă a acestora
din urmă (prin finanţarea proiectelor declarate căştigătoare). Acest aspect este
important deoarece doar încheierea Acordurilor de parteneriat nu este suficientă
pentru derularea investiţiilor stabilite, lansarea competiţiei în cadrul Planurilor
203
Comisia Europeană, Introducere în Politica de coeziune a UE 2014-2020, 2014. p. 4,
http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/informat/basic/basic_2014_ro.pdf, accesat la
05 iunie 2016.
402
operaţionale fiind practic momentul în care se pune efectiv în mişcare mecanismul
prin care este implementată Politica de coeziune.
În cazul României, Acordul de parteneriat a fost semnat în august 2014 cu
obiectivul global asumat „de a reduce discrepanţele de dezvoltare economică şi
socială între România şi Statele Membre ale UE” 204. Acesta cuprinde o analiză a
situaţiei existente în ţara noastră, potrivit căreia disparităţile dintre România şi UE
persistă într-un număr mare de domenii iar, în unele cazuri, urmează o tendinţă de
creştere. Astfel, pentru perioada de programare 2014–2020 investiţiile României
vizează atingerea celor 11 obiective tematice definite în cadrul Politicii de coeziune
a UE, acestea urmând să răspundă provocărilor în materie de dezvoltare,
identificate la nivelul ţării noastre (tabelul 3).
Tabelul 3
Politica de coeziune (2014–2020). Obiectivele tematice asumate de România
Nr. Provocări în Obiective tematice (OT) Buget
crt. materie de
dezvoltare
1 Competitivitate şi 1. Consolidarea cercetării, a dezvoltării OT 1 = 1,17% din FEADR
dezvoltare locală tehnologice şi a inovării (OT 1)
2. Îmbunătăţirea accesului la tehnologia OT 3 = 28,54% din FEADR +
informaţiei şi comunicaţiilor, a utilizării 50% din FEPAM
şi a calităţii acesteia (OT 2)
3. Îmbunătăţirea competitivităţii IMM- OT 1 + OT 2 + OT 3 = 20,98%
urilor, a sectorului agricol şi a sectorului din alocarea naţională a FEDR
pescuitului şi acvaculturii (OT 3)
8. Promovarea ocupării durabile şi de OT 8 = 32,76% din alocarea
calitate a forţei de muncă şi sprijinirea totală naţională a FSE + 6,61%
mobilităţii forţei de muncă (OT 8) din FEADR + 20% din FEPAM
2 Populaţie şi aspecte 2. Îmbunătăţirea accesului la tehnologia
sociale informaţiei şi comunicaţiilor, a utilizării
8. Promovarea ocupării durabile şi de OT 8 = 32,76% din alocarea
calitate a forţei de muncă şi sprijinirea totală naţională a FSE + 6,61%
mobilităţii forţei de muncă (OT 8) din FEADR + 20% din FEPAM
9. Promovarea incluziunii sociale, OT 9 = 23,75% din alocarea
combaterea sărăciei şi a oricărei forme naţională a FSE
de discriminare (OT 9) OT 10 = 23,33% din alocarea
10. Investiţii în educaţie, formare şi naţională a FSE
formare profesională pentru dezvoltarea OT 9 + OT 10 = 8,23% din
competenţelor şi învăţare pe tot FEDR + 22.31% din FEADR
parcursul vieţii (OT 10)
11. Creşterea capacităţii instituţionale a OT 11 = 11,12% din alocarea
autorităţilor publice şi a părţilor naţională a FSE
interesate şi o administraţie publică
eficientă (OT 11)
204
Partnership Agreement România 2014RO16M8PA001.1.2, p. 7.
403
Nr. Provocări în Obiective tematice (OT) Buget
crt. materie de
dezvoltare
3 Infrastructură 2. Îmbunătăţirea accesului la tehnologia
informaţiei şi comunicaţiilor, a utilizării
7. Promovarea transportului durabil şi OT 7 = 25,44% din alocarea
eliminarea blocajelor din infrastructurile naţională FEADR şi 49,09% din
reţelelor importante (OT 7) alocarea FC
4 Resurse 4. Sprijinirea tranziţiei către o economie OT 4 = 30,28% din alocarea
cu emisii reduse de carbon în toate naţională FEADR + 2,3% din
sectoarele (OT 4) alocarea FC + 6,70% din
FEADR + 2% din FEPAM
5. Promovarea adaptării la schimbările OT 5 = 6,9% din FC
climatice, prevenirea şi gestionarea OT 6 = 8,64% din FEDR +
riscurilor (OT 5) 41,71% din FC + 22% din
6. Conservarea şi protecţia mediului şi FEPAM
promovarea utilizării eficiente a OT 5 + OT6 = 33,08% din
resurselor (OT 6) FEADR
7. Promovarea transportului durabil şi OT 7 = 25,44% din alocarea
eliminarea blocajelor din infrastructurile naţională FEADR şi 49,09% din
reţelelor importante (OT 7) alocarea FC
5 Guvernare 2. Îmbunătăţirea accesului la tehnologia
informaţiei şi comunicaţiilor, a utilizării
Creşterea capacităţii instituţionale a OT 11 = 11,12% din alocarea
autorităţilor publice şi a părţilor naţională a FSE
interesate şi o administraţie publică
eficient (OT 11)
Sursa: Acord de Parteneriat România 2014RO16M8PA001.1.2, p. 161–162.
Pentru asistenţă tehnică vor fi alocaţi 3,02% din FEDR, 6,03% din FSE,
2,23% din FEADR şi 6% din FEPAM. Potrivit Acordului de Parteneriat România,
fiecare provocare de la nivelul României în materie de dezvoltare este transpusă în
obiectivele Politicii de coeziune a UE (tabelul 3), acestea fiind prezentate prin
prisma nevoilor de dezvoltare, priorităţilor pentru finanţare, sinergiilor cu alte
obiective tematice şi rezultatelor preconizate a fi obţinute în urma utilizării
fondurilor ESI (vezi exemplul de mai jos).
Obiectivul tematic nr. 8 – Promovarea ocupării durabile şi de calitate a forţei de

muncă şi sprijinirea mobilităţii forţei de muncă
Nevoi de dezvoltare:
1. Atragerea de investiţii pentru regiunile mai puţin dezvoltate ale României,
printr-o abordare integrată care să cuprindă infrastructura, siturile, competenţele
şi sprijinirea investiţiilor.
404
Priorităţi propuse pentru finanţare:
1. Valorificarea potenţialului turistic local pentru dezvoltare economică locală;
2. Măsuri de încurajare a dezvoltării locale bazate pe produse şi servicii culturale
locale.
Sinergii cu alte OT:

Priorităţile de finanţare propuse în cadrul OT 8 vor fi sincronizate cu intervenţiile
în cadrul OT 2 de facilitare a accesului la produse şi servicii culturale locale prin
intermediul instrumentelor e-culturale; investiţiile de valorificare a potenţialului
turistic vor fi corelate cu măsurile prevăzute de OT 4 pentru îmbunătăţirea
eficienţei energetice şi reducerea costurilor, precum şi cu investiţiile prevăzute în
cadrul OT 3, destinate creşterii competitivităţii întreprinderilor locale, şi în cadrul
OT 6, vizând restaurarea şi conservarea durabilă a moştenirii culturale.
Rezultate preconizate:
În cadrul acestui OT, rezultatele preconizate în urma utilizării fondurilor ESI sunt
următoarele: FEDR: Creşterea valorii adăugate şi a calităţii resurselor turistice locale
Sursa: Acord de Parteneriat România 2014RO16M8PA001.1.2, p. 171.
În final, considerăm că o evaluare ex-ante şi ex-post a liniilor de exprimare a

acestei politici corelate cu priorităţile şi obiectivele Strategiei 2020 conduce spre
ideea că politica de coeziune este printre cele mai bine articulate pârghii pentru a
propulsa Uniunea Europeană într-un format integrativ de unitate în diversitate. O
analiză argumentată a modului în care au fost aplicate fondurile structurale, de-a
lungul timpului, indică că această politică nu are un impact semnificativ asupra
dezvoltării guvernanţei multi-nivel de la nivelul UE205. Potrivit aceleiaşi surse, este
vorba despre o participare multi-nivel, guvernele naţionale având capacităţi de
“organisme de intermediere” (care permit participarea intereselor publice şi private,
regionale şi locale), participarea acestora la deciziile aferente politicii de coeziune
(cuantumul fondurilor structurale, obiective, etc.) fiind însă extrem de limitată.
O analiză a politicii de coeziune (1990–2020) indică o simplificare permanentă a
acesteia, atât la nivel de obiective, cât şi la nivel de iniţiative, respectiv, instrumente. În
ceea ce priveşte evaluarea impactului acestei politici, la nivel practic, sunt folosite mai
degrabă criterii politice decât economice, atât datorită faptului că dovezile economice
ale unui impact pozitiv sunt neconvingătoare, cât şi datelor privind vizibilitatea şi
popularitatea politicii care par pozitive.
205
D. Allen, op. cit., p. 212.
405
POLITICA ŒN DOMENIUL CONCURENfiEI
MIHAELA OPRESCU, GEORGIANA CICCO
Consacrate fiind în primul capitol din Titlul VII („Norme comune privind
concurenţa, impozitarea şi armonizarea legislativă), partea a III-a din Tratat, „Politicile
şi acţiunile interne ale Uniunii”, regulile prevăzute de art. 101–109 TFUE au fost
concepute ca instrumente juridice ale politicii concurenţei. Aceste reguli vizează
acţiunile întreprinderilor sau ale Statelor care împiedică, restrâng sau denaturează
concurenţa în cadrul pieţei interne, acţiuni care sunt prohibite – sub rezerva
exceptărilor – şi declarate incompatibile cu piaţa internă. Principiul liberei concurenţe
este postulatul fundamental pe care se bazează funcţionarea pieţei interne – „un spaţiu
fără frontiere[...], în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi a
capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispoziţiile tratatelor”. Cu toate acestea,
dreptul european nu aderă la teoria „concurenţei-condiţie”, potrivit căreia competiţia ar
trebui privită ca un scop în sine, care prevalează în faţa oricăror altor interese,
îmbrăţişând în schimb teoria „concurenţei-mijloc”206, concepută ca o modalitate de
realizare a altor obiective economice sau politice, respectiv, ca un instrument esenţial şi
privilegiat al progresului economic, care însă poate fi sacrificat când acest lucru este
reclamat de un interes superior.
Cu alte cuvinte, politica concurenţială nu poate fi concepută decât într-o
legătură indisolubilă cu celelalte politici ale Uniunii. Bunăoară, necesitatea
protejării consumatorilor poate justifica exceptarea anumitor înţelegeri de
interdicţia prevăzută de art. 101 TFUE (fostul art. 81 CE), una din condiţiile
derogatorii fiind ca acordul încheiat între întreprinderi să asigure consumatorilor o
parte echitabilă din beneficiul obţinut (101 alin. 3 TFUE).
I. Fundamentele politicii europene Ón domeniul concuren˛ei
Încă de la momentul începerii negocierilor cu privire la crearea Comunităţii

Economice Europene s-a considerat, aşa după cum reiese din Raportul Spaak, că o
politică în domeniul concurenţei reprezintă o condiţie esenţială pentru realizarea unei
pieţe interne libere şi dinamice. În Tratatul de la Roma, normelor referitoare la
concurenţă le erau alocate nu mai puţin de zece articole, care au supravieţuit cu
modificări, desigur, tuturor rundelor de amendare a cadrului juridic al Uniunii
Europene. Acestea au fost suplimentate cu o serie de elemente de legislaţie secundară
care au adus clarificări suplimentare prevederilor tratatelor, astfel încât să se poată
elimina situaţiile prin care o firmă sau un grup de firme se angajează pentru a restrânge
206
Pe larg, a se vedea Michel Pédamon, Hugues Kenfack, Droit commercial. Commerçants et
fonds de commerce. Concurrence et contrats du commerce, Paris, Dalloz, 2011, pp. 573–574.
406
concurenţa în încercarea de a-şi întări poziţia pe piaţă şi a-şi mări profiturile, fără
efortul de a reduce costurile sau de a îmbunătăţi calitatea unui produs, prin înţelegeri
sau practici concertate abuzive, asemănătoare celor de tip monopol, prin crearea unor
concentrări economice cu un potenţial comportament abuziv sau obţinerea de ajutoare
de stat prin care ar obţine privilegii faţă de alţî operatori economici (fig. 1). Acquis-ul în
domeniul concurenţei cuprinde măsuri de stopare a formării de monopoluri, controlul
ajutoarelor de stat, precum şi norme şi proceduri de combatere a comportamentului
anti-concurenţial manifestat prin înţelegeri restrictive între operatorii economici sau
exploatarea abuzului de poziţie dominantă.
Figura 1. Evoluţia politicii europene în domeniul concurenţei.
Regulamentul nr. 17/62207 a reprezentat primul act normativ de punere în

aplicare a prevederilor politicii în domeniul concurenţei din Tratatul de la Roma.
Regulamentul nr. 1/2003208 sau regulamentul de modernizare a politicii în
domeniul concurenţei a adus cu sine câteva schimbări profunde în organizarea
acestei politici. Dincolo de întărirea poziţiei autorităţilor naţionale în domeniul
concurenţei, măsurile adoptate prin acest regulament au condus la o deplasare a
accentului în consideraţiile cu privire la libera concurenţă dinspre zona economică
spre cea juridică în sensul evaluării cu prioritate a impactului unui comportament
anti-concurenţial asupra celorlalţi operatori de pe piaţă209.
Prin politica în domeniul concurenţei se urmăreşte menţinerea preţurilor în
limite rezonabile, asigurarea unor produse de calitate, diversificarea ofertei,
susţinerea eforturilor operatorilor economici în direcţia inovării şi, nu în ultimul
rând, asigurarea competitivităţii operatorilor economici europeni la nivel mondial.
II. Punerea Ón aplicare a politicii europene Ón domeniul concuren˛ei

În general, regulile referitoare la concurenţă sunt direct aplicabile în întreaga
Uniune Europeană, iar statele membre trebuie să coopereze îndeaproape cu
Comisia pentru corecta lor implementare. Legislaţia secundară în domeniul
concurenţei, care trebuie să susţină şi să clarifice aplicarea prevederilor tratatelor
207
Regulamentul nr. 17/62, publicat în Jurnalul Oficial nr. 13/62.
208
Regulamentul nr. 1/2003, publicat în Jurnalul Oficial nr. 1/2003.
209
Stephen Wilks, Politica în domeniul concurenţei: Către o constituţie economică?, în Helen
Wallace, Mark A. Pollack, Alasdair R. Young (eds.), Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană,
ed. a 6-a, Bucureşti, Institutul European din România, 2011, pp. 113–114.
407
relative la concurenţă, este adoptată prin procedura legislativă de consultare.
Potrivit acesteia, Comisia este cea care trebuie să pună în mişcare procesul
legislativ prin înaintarea de propuneri normative, care apoi trebuie adoptate de
Consiliu, după consultarea prealabilă a Parlamentului.
În etapa de punere în aplicare a acestei politici, Comisia asumă un rol central
pe care îl exercită împreună cu statele membre, care şi-au creat în acest scop
propriile autorităţi în domeniu (ex. Consiliul Concurenţei, în România,
Bundeskartellamt, în Germania), care exercită la nivel naţional puteri similare cu
cele ale Comisiei în materie de concurenţă. Comisia poate fi sesizată într-o
problemă privind concurenţa fie prin notificare, fie urmare a unei plângeri înaintate
de o firmă sau de un stat, fie poate acţiona din proprie iniţiativă (ex officio). Actorii
principali ai activităţii de supraveghere a regulilor concurenţiale sunt: Comisia,
Curtea de Justiţie a UE, autorităţile naţionale de concurenţă şi instanţele naţionale.
Astfel, deciziile Comisiei sunt supuse controlului Curţii de Justiţie a UE. În
conformitate cu dispoziţiile art. 256 şi 263 a TFUE, deciziile Comisiei pot fi
atacate la Tribunal, iar deciziile pronunţate de Tribunal pot face obiectul unui
recurs la Curtea de Justiţie, recurs limitat însă exclusiv la chestiuni de drept. În
cazul în care fapta ilicită neconcurenţială poate fi circumscrisă unui cadru naţional,
competenţa interpretării şi aplicării uniforme a legislaţiei concurenţiale revine
autorităţilor naţionale (de concurenţă), ale căror decizii pot face obiectul
controlului jurisdicţional exercitat de instanţele naţionale. Acestea din urmă pot uza
de procedura întrebărilor preliminare, prin consultarea Curţii de Justiţie a UE cu
privire la interpretarea sau valabilitatea dreptului european (inclusiv cel
concurenţial) într-o cauză pendinte (înregistrată pe rolul instanţei naţionale).
În esenţă, politica în domeniul concurenţei poate fi susţinută prin măsuri cu
caracter economic, cum ar fi, cele care vizează creşterea competitivităţii pieţelor
locale prin dereglementare şi privatizare, întărirea industriei, susţinerea cercetării şi
inovării, protecţia consumatorului, şi prin măsuri cu caracter juridic care urmăresc
să prevină un tip de comportament considerat ca anti-concurenţial – poziţie
dominantă, înţelegeri de culise pentru limitarea concurenţei, acordarea nelegală de
ajutoare de stat etc. (fig. 2).
Figura 2. Tipuri de intervenţie pentru susţinerea politicii în domeniul concurenţei.
408
Pentru pune în evidenţă domeniile de acţiune în domeniul concurenţei, în
figura 3 au fost prezentaţi cei cinci piloni ai acestei politici – interzicerea
acordurilor între firme care limitează concurenţa, interzicerea abuzului de poziţie
dominantă, controlul fuziunilor, controlul ajutoarelor de stat şi liberalizarea
serviciilor. Având în vedere particularităţile fiecăruia dintre cei cinci piloni, ne
propunem ca în partea a doua a acestei analize să ne ocupăm de fiecare în parte.
Figura 3. Pilonii politicii europene în domeniul concurenţei.
Practicile anti-concurenţiale cunoscute sub denumirea de politică anti-trust,

după conceptul american, care le-a inspirat, desemnează totalitatea reglementărilor,
măsurilor pe care le pot lua guvernele şi organismele lor, precum şi a mijloacelor la
care acestea pot recurge pentru a limita şi controla formarea trusturilor şi creşterea
capacităţii diferitelor firme sau grupuri de firme de a exercita practici restrictive pe
piaţă sau de a impune un comportament de monopol prin mijloace ilegale.
III. Interdic˛ia Ón˛elegerilor restrictive de concuren˛„
Înţelegerile restrictive de concurenţă se referă la aranjamente de tip cartel în

cadrul cărora întreprinderile convin asupra unor măsuri pentru a evita concurenţa, spre
pildă, stabilesc preţurile, limitează producţia, îşi împart pieţele sau consumatorii, de o
manieră care să le protejeze de presiunea concurenţială, care le obligă să menţină un
nivel scăzut al preţurilor, să amelioreze calitatea, să lanseze în permanenţă produse noi.
A. Cadru legal
Spre deosebire de abuzul de poziţie dominantă care este consecinţa unui

comportament unilateral al unui agent economic ce deţine superioritate economică
409
pe piaţă210, înţelegerea restrictivă de concurenţă presupune un comportament
bilateral ori colectiv, fruct al unei concentrări între mai multe întreprinderi, în
scopuri anticoncurenţiale.
Art. 101 alin. 1 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) –
fostul art. 81 alin. 1 din Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene (TCE)
interzice toate acordurile între întreprinderi, toate deciziile asociaţiilor de
întreprinderi şi toate practicile concertate care pot aduce atingere comerţului dintre
ţările Uniunii Europene şi care au drept obiect sau efect împiedicarea, restrângerea
sau denaturarea concurenţei. Sancţiunea înţelegerilor încheiate în dispreţul
dispoziţiilor art. 101 alin.1 TFUE este nulitatea, ce operează de plin drept.
Interdicţia nu trebuie însă absolutizată, câtă vreme alin. 3 al art. 101 TFUE
permite Comisiei să excepteze anumite acorduri specifice de la aplicarea
prevederilor alin.1, respectiv cele care contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau
distribuţiei de mărfuri sau la promovarea progresului tehnic sau economic,
asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul obţinut, şi care
nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru
atingerea acestor obiective şi nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina
concurenţa pe o parte semnificativă a pieţei produselor în cauză. Bunăoară,
acordurile care favorizează cercetarea şi dezvoltarea precum şi transferul de
tehnologie sunt de multe ori considerate ca fiind compatibile cu legislaţia UE în
domeniul concurenţei, deoarece unele produse noi necesită cercetări prea
costisitoare pentru a putea fi suportate de un singur operator economic.
B. Condi˛ii
Remarcăm că înţelegerile restrictive de concurenţă au ca premisă existenţa

unei convergenţe extrem de strânse între mai mulţi operatori economici. Incidenţa
dispoziţiilor art. 101 alin.1 TFUE poate fi reţinută dacă sunt îndeplinite, în mod
cumulativ, următoarele condiţii: a) existenţa unei înţelegeri între întreprinderi; b)
înţelegerea are un efect restrictiv de concurenţă; c) înţelegerea să afecteze comerţul
între Statele membre.
Formularea „toate acordurile între întreprinderi, toate deciziile asociaţiilor
de întreprinderi şi toate practicile concertate” este una comprehensivă şi acoperă
integral conduitele susceptibile să fie circumscrise atingerilor aduse concurenţei.
Realizarea unei înţelegeri anticoncurenţiale între două sau mai multe întreprinderi
(care beneficiază de un anumit grad de autonomie)211 poate avea loc numai prin
210
În consecinţă, o acţiune individuală a unei întreprinderi nu poate intra sub incidenţa
dispoziţiilor art. 101 TFUE, ci, eventual, sub cea a art. 102 TFUE, bineînţeles, în măsura în care sunt
îndeplinite cerinţele prevăzute de legiuitorul european pentru abuzul de poziţie dominantă.
211
Cu privire la noţiunea de autonomie suficientă a întreprinderilor, a se vedea Chahira,
Boutayeb, Droit matériel de l’Union europénne. Libertés de mouvement, espace de concurrence et
intérêt général, Paris, L.G.D.J., 2009, pp. 126–127. Această opinie a fost îmbrăţişată şi de Curtea de
Justiţie de la Luxembourg, care a statuat că acordurile încheiate între filiale aparţinând aceleiaşi
410
voinţa comună şi liberă a acestora de a adopta un comportament anticoncurenţial
pe o anumită piaţă.
Un simplu proiect (nefinalizat) între întreprinderi care să urmărească
restrângerea concurenţei nu este suficient pentru a denota voinţa comună, însă nu
aceeaşi este situaţia dacă un asemenea acord nu este urmat de efecte212, deoarece
legiuitorul sancţionează chiar şi numai existenţa unei înţelegeri care are ca efect
împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei, fără a condiţiona aplicarea
interdicţiei de producerea efectivă a efectului anticoncurenţial.
Dispoziţiile art. 101 TFUE fac distincţie între trei tipuri de înţelegeri: acorduri
restrictive, decizii ale asociaţiilor de întreprinderi213 sau practici concertate214.
Cât priveşte forma pe care o îmbracă o înţelegere anticoncurenţială,
autorităţile comunitare au optat pentru o interpretare extensivă, mai puţin formală.
Astfel, acordul nu este doar clasicul contract civil, ci poate fi şi un angajament de
onoare ori un gentleman’s agreement, consemnat într-un document215. Un acord
restrictiv poate fi de asemenea disimulat de un act sau comportament aparent
unilateral, cu condiţia ca acesta să fie expresia unei voinţe concordante a cel puţin
două părţi contractante, forma în care se materializează această concordanţă nefiind
determinantă prin ea însăşi216.
Nici nu este necesar ca acordul să fie un contract obligatoriu şi valid potrivit
dreptului naţional217, după cum înţelegerea poate fi expresă ori tacită, bilaterală ori
societăţi mamă nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 81 CE (actualul art. 101 TFUE), căci filiala nu
dispune de autonomie în privinţa comportamentului său pe piaţă şi, mai ales, în amonte, cu referire
îndeosebi la strategia sa comercială. A se vedea CJCE, Hotărârea din 25 noiembrie 1971, Cauza
Béguelin Import Co. vs. S.A.G.L. Import Export, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/FR/TXT/
?uri=CELEX%3A61971CJ0022, accesat la 01iulie 2016.
212
A se vedea Giorgiu Coman, Concurenţa în dreptul intern şi european, Bucureşti, Ed.
Hamangiu, 2011, p. 185.
213
Sunt avute în vedere decizii cu caracter anticoncurenţial, luate de organele de conducere ale unei
asociaţii de agenţi economici, decizii obligatorii pentru toţi membrii acesteia. A se vedea Anca Ileana
Duşcă, Dreptul Uniunii privind afacerile, Bucureşti, Universul Juridic, 2010, p. 152. S-a statuat că
asociaţiile profesionale se supun aplicării dispoziţiilor art. 81 alin. 1 CE (actualul art. 101 alin.1 TFUE)
chiar dacă ele nu exercită nicio activitate comercială sau productivă proprie, în măsura în care activitatea
acestora sau a întreprinderilor aderente produce efectele reprimate de legiuitorul european. A se vedea TPI,
Hotărârea din 13 iulie 2006, Cauza Cimenteries CBR vs. Comisia, http://eur-lex.europa.eu/legal-
content/FR/TXT/?uri=CELEX%3A61995TJ0025, accesat la 01 iulie 2016.
214
Prin concentrare se înţelege comportarea similară şi coordonată a unor agenţi economici,
realizată cu bună ştiinţă, în vederea împiedicării, restrângerii sau denaturării jocului liber al
concurenţei, pe o piaţă sau un segment al acesteia.
215
A se vedea CJCE, Hotărârea din 15 iulie 1970, Cauza Boehringer Mannheim vs. Comisia,
http://curia.europa.eu/common/recdoc/repertoire_jurisp/bull_cee/data/index_B-07_03_02_09_02.htm,
accesat la 01 iulie 2016.
216
CJCE, Hotărârea din 13 iulie 2006, Cauza Comisia vs. Volkswagen AG,
http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=56483&pageIndex=0&doclang=FR
&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=148617, accesat la 01iulie 2016.
217
A se vedea CJCE, Hotărârea din 11 ianuarie 1990, CauzaSandoz prodotti farmaceutici
SpA vs. Comisia, disponibilă pe http://eur-lex.europa.eu/legal-content/FR/TXT/?uri=
CELEX%3A61987CJ0277, accesat la 01iulie 2016.
411
multilaterală, publică ori ocultă, secretă, autorităţile de concurenţă verificând
întotdeauna realitatea angajamentelor.
Făcând aplicarea teoriei efectului intern218, incidenţa interdicţiei este reţinută
şi atunci când operatorii economici care participă la înţelegere au sediul social pe
teritoriul aceluiaşi stat membru, însă sub rezerva ca acţiunea lor să se repercuteze
asupra comerţului Statelor membre219.
Pentru a fi prohibite, acordul sau practica prevăzută de art. 101 alin.1 TFUE
trebuie însă să aibă ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea
concurenţei în interiorul pieţei interne. În acest sens, textul legal enumeră, cu
caracter exemplificativ, o listă de practici interzise, respectiv, cele prin care se
stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte
condiţii de tranzacţionare; se limitează sau controlează producţia, comercializarea,
dezvoltarea tehnică sau investiţiile; se împart pieţele sau sursele de aprovizionare;
se aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii
echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial; se condiţionează
încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii
suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte.
Aceste practici pot fi fructul unor înţelegeri orizontale – acorduri între
întreprinderi aflate pe acelaşi palier al circuitului economic, bunăoară, producătorii
aceluiaşi produs – ori verticale – când operatorii economici sunt situaţi pe nivele
diferite în procesul economic, cum este cazul unui acord încheiat între un producător şi
un distribuitor. Cu toate acestea, Comisia a manifestat, de regulă, o atitudine mai
îngăduitoare faţă de înţelegerile pe verticală între firme (de ex. între producătorii de
automobile şi dealerii autorizaţi) decât în privinţa celor pe orizontală (fig. 4).
Figura 4. Tipuri de acorduri între firme care limitează concurenţa.
218
Michel Pédamon, Hugues Kenfack, Droit commercial. Commerçants et fonds de
commerce. Concurrence et contrats du commerce, Paris, Dalloz, 2011, p. 583.
219
TPI, Hotărârea din 10 martie 1992, Cauza Società Italiana Vetro SpA, Fabbrica Pisana
SpA et PPG Vernante Pennitalia SpA vs. Comisia, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/FR/ALL/
?uri=CELEX%3A61989TJ0068, accesat la 07 iulie 2016.
412
Pentru a oferi certitudine juridică în asemenea situaţii, Comisia a adoptat
„regulamente de exceptare pe categorii” (block exemptions), care definesc acordurile
acceptabile, cum ar fi cele referitoare la tehnologie, cercetare-dezvoltare etc.220
C. Except„ri
Din coroborarea dispoziţiilor art. 101 alin.3 TFUE şi art. 105 alin. 3 rezultă
că există două modalităţi de exceptare: exceptări individuale, acordate în urma
notificării de către agenţii economici implicaţi şi exceptări pe categorii, care nu
presupun obligaţia notificării, în acest din urmă caz, condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească o anumită categorie de înţelegere pentru a fi exceptată, fiind stabilite
prin regulamente221. În ambele situaţii însă, acordarea exceptării este condiţionată
de îndeplinirea condiţiilor cumulative menţionate de art. 101 alin. 3 TFUE,
respectiv: înţelegerea contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de
mărfuri sau la promovarea progresului tehnic sau economic; asigură consumatorilor o
parte echitabilă din beneficiul obţinut; nu impune întreprinderilor în cauză restricţii
care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective şi nu oferă
întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa pe o parte semnificativă a
pieţei produselor în cauză.
Cât priveşte exceptările individuale, se impune precizarea că Regulamentul
nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a regulilor de concurenţă prevăzute la art. 81
şi 82 din Tratat222 (actualele art. 101 şi 102 TFUE), intrat în vigoare la 1 mai 2004,
a operat o importantă descentralizare a procesului decizional în favoarea
autorităţilor de concurenţă naţionale. Astfel, dacă până în anul 2004, exceptarea
individuală presupunea declanşarea unei proceduri de notificare, la iniţiativa unui
operator economic, parte la înţelegere, ulterior acestui moment, legiuitorul
european a consacrat un sistem de exceptări direct aplicabil, în temeiul căruia
autorităţile de concurenţă şi instanţele naţionale, au competenţa de a aplica şi
dispoziţiile art. 101 alin.3 TFUE (fostul art. 81 alin. 3 TCE). Astfel, sarcina probei
unei încălcări a art 101 alin. 3 TFUE revine părţii sau autorităţii care reclamă
încălcarea, iar întreprinderea sau asociaţia de întreprinderi care invocă beneficiul
alin. 3 trebuie să probeze că sunt îndeplinite condiţiile din alineatul respectiv.
220
S. Wilkes, op. cit., pp. 118–119.
221
A se vedea Regulamentul (UE) nr. 330/2010 privind aplicarea art. 101 alin.1 din TFUE
categoriilor de acorduri verticale şi practici concentrate, publicat în Jurnalul Oficial 102/2010;
Regulamentul nr. 461/2010 privind aplicarea art. 101 alin.1 din TFUE categoriilor de acorduri
verticale şi practici concentrate în sectorul autovehiculelor, publicat în Jurnalul Oficial 129/2010;
Regulamentul nr. 1217/2010 privind aplicarea art. 101 alin.1 din TFUE anumitor categorii de acorduri
de cercetare şi dezvoltare, publicat în Jurnalul Oficial 335/2010; Regulamentul nr. 1218/2010 privind
aplicarea art. 101 alin.1 din TFUE anumitor categorii de acorduri de specializare, publicat în Jurnalul
Oficial 335/2010.
222
Regulamentul nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a regulilor de concurenţă prevăzute la
art. 81 şi 82 din Tratat, publicat în Jurnalul Oficial 1/2003.
413
IV. Interdic˛ia exploat„rii pozi˛iei dominante Ón Uniunea European„
A. Cadru legal
În ultimii 50 de ani, viaţa economică la nivelul Europei a fost marcată de

constituirea a trei mari unităţi de producţie şi distribuţie, aflate sub influenţa
grupărilor societare europene, americane sau japoneze, care au dominat piaţa,
abuzând adesea, de preponderenţa lor în schimburile intracomunitare. În acest
context, după anul 1971 s-a impus aplicarea dispoziţiilor art. 102 din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE – fostul art. 82 din Tratatul privind
instituirea Comunităţii Europene) care declară incompatibile cu piaţa internă şi
interzice, în măsura în care comerţul între statele membre este susceptibil de a fi
afectat, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei
poziţii dominante deţinute pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a acesteia.
Ceea ce surprinde la art. 102 este faptul că se limitează la a interzice un
anumit tip de comportament, fără a admite, spre deosebire de art. 101 TFUE,
derogări de la acest principiu. Totuşi, cele două articole sunt complementare,
aspect subliniat de Curtea de Justiţie de la Luxemburg, în cauza Continental Can223,
în care s-a apreciat că, pe planuri diferite, art. 85 şi art. 86, devenite art. 81 şi art.
82 TCE, apoi art. 101 şi art. 102 TFUE au acelaşi obiectiv, respectiv menţinerea
unei concurenţe efective în cadrul pieţei comune.
În consecinţă, la o lectură atentă a tratatului, similitudinea dintre cele două
articole este una evidentă, exemplele de comportamente prohibite cuprinse în cele
două articole fiind foarte apropiate, bunăoară, impunerea, direct sau indirect, a
preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiţii de tranzacţionare
inechitabile, limitări privind producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică în
dezavantajul consumatorilor, aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor
condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj
concurenţial, condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a
unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor, sau în conformitate cu uzanţele
comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.
Este de menţionat că ambele articole nu sunt incidente decât în măsura în
care comportamentul prohibit este susceptibil să afecteze comerţul între statele
membre, condiţie apreciată de o manieră identică atât în privinţa abuzului de
poziţie dominantă, cât şi pentru înţelegerile anticoncurenţiale.
Totuşi, între cele două articole există şi vădite diferenţe. Astfel, în vreme ce
art. 101 TFUE vizează concentrările între întreprinderi diferite, art. 102 TFUE are
un vedere un comportament unilateral care poate aparţine uneia sau mai multor
întreprinderi.
223
CJCE, Hotărârea din 21februarie 1973, CauzaEuropemballage Co & Continental Can Co
vs. Comisia, http://www.ier.ro/sites/default/files/traduceri/61972J0006_rezumat%20IER.pdf, accesat
la 07 iulie 2016.
414
B. No˛iunea de pozi˛ie dominant„
Spre deosebire de dispoziţiile art. 66 paragraf 7 din Tratatul CECA, potrivit

cărora poziţia dominantă este cea care „sustrage” întreprinderea de la o concurenţă
efectivă, art. 102 TFUE nu defineşte noţiunea de „poziţie dominantă”, astfel că
sarcina de a contura elementele constitutive ale acestei instituţii juridice a revenit
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Potrivit Curţii, poziţia dominantă este „o poziţie de putere economică
deţinută de către o întreprindere, fapt care îi permite să împiedice menţinerea unei
concurenţe efective pe piaţa relevantă şi, în acest fel, să se comporte, într-o măsură
apreciabilă, independent de concurenţii, clienţii săi şi, în final, de consumatori”.224
Independenţa comportamentului se înfăţişează aşadar ca rezultat al superiorităţii
economice a întreprinderii în cauză. O asemenea situaţie se produce atunci când o
întreprindere sau un grup de întreprinderi asigură o parte importantă a ofertei pe o
piaţă determinată, cu condiţia ca alţi factori analizaţi în cursul evaluării (cum ar fi
barierele la intrare, capacitatea de reacţie a clienţilor etc.) să indice acelaşi lucru225.
Aşa cum s-a arătat şi în practica promovată de Curte, constatarea că o
întreprindere are o poziţie dominantă nu este prin ea însăşi o acuzaţie, ci înseamnă pur
şi simplu că întreprinderea respectivă are o responsabilitate specială de a nu îngădui ca,
prin comportamentul ei, să se afecteze adevărata concurenţă nedistorsionată226.
Curtea nu exclude existenţa unei poziţii dominante în absenţa monopolului.
În fapt, poziţia dominantă este suficient caracterizată atunci când întreprinderea
este în măsură să decidă sau cel puţin să influenţeze de o manieră veritabilă
condiţiile în care se dezvoltă mediul concurenţial.
Prin urmare, elementele dominaţiei sunt: pe de o parte, puterea economică,
iar, pe de altă parte, abilitatea unui comportament independent şi liber al
întreprinderii de toate presiunile concurenţei227.
Deoarece, în absenţa abuzului de poziţie dominantă, nu poate fi reţinută
incidenţa art. 102 TFUE, sarcina Comisiei este de a dovedi existenţa acestei situaţii
şi a efectelor negative resimţite în cazul concurenţei. Pe de altă parte,
întreprinderea care face obiectul investigaţiei are obligaţia să demonstreze că nu
ocupă o asemenea poziţie dominantă pe piaţă şi/sau nu face abuz de această poziţie.
224
CJCE, Hotărârea din 16 februarie 1979, Cauza Hoffmann-La Roche & Co.AG vs.
Commission, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/FR/TXT/HTML/?uri=CELEX:61976CJ0085&
from=EN, accesat la 07 iulie 2016.
225
Se impune precizarea că dacă una sau mai multe întreprinderi au o poziţie dominantă pe
piaţa internă, aceasta nu atrage per se, atribuirea practicilor abuzive. Adesea, dobândirea de către o
întreprindere a unei astfel de poziţii este rezultatul desfăşurării unei activităţi profitabile, fiind impusă
prin furnizarea unor produse sau servicii de înaltă calitate şi potrivit exigenţelor consumatorilor.
226
CJCE, Hotărârea din 09 noiembrie 1983, CauzaNV Nederlandsche Banden
Industrie Michelin vs. Commission, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX%
3A61981CJ0322, accesat la 01 iulie 2016.
227
Cristina Cucu,Refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari-modalitate a abuzului
de poziţie domintantă în activitatea întreprinderilor, în „Studia Jurisprudentia”, 3, (2013), f.p.
415
În evaluările sale, Comisia are în vedere două elemente: mai întâi, piaţa
relevantă (relevant market), stabilindu-se parametrii (sau contextul) în care
Comisia poate emite o judecată privind poziţia firmei respective; în al doilea rând
se impune a se stabili forţa de piaţă (market power), în termeni atât cantitativi, cât
şi calitativi, astfel încât Comisia să poată decide dacă o întreprindere are sau nu o
poziţie dominantă pe piaţă.
C. Reguli aplicabile pentru definirea pie˛ei relevante
Constatarea exploatării unui abuz de poziţie dominantă implică respectarea

unor paşi premergători ai analizei, care vizează prezenţa elementelor specifice ale
abuzului. Primul pas din cadrul evaluării concurenţiale vizează stabilirea existenţei
unei poziţii dominante de piaţă. Aceasta nu poate exista însă în abstract, fiind
necesară delimitarea pieţei pe care are loc comportamentul de afaceri considerat a
fi la o primă vedere unul abuziv.
Cum se poate defini piaţa relevantă? Dispoziţiile art. 102 TFUE relative la
poziţia dominantă „pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a acesteia” au în
vedere dimensiunea spaţială sau geografică a acestei pieţe. În mod evident însă,
piaţa pe care în mod abuziv poate fi folosită poziţia dominantă nu este doar un
teritoriu, ci un spaţiu al schimburilor economice. Prin urmare, piaţa relevantă se
impune de asemenea a fi raportată la anumite bunuri sau servicii, sens în care se
poate vorbi despre dimensiunea materială sau funcţională a pieţei228.
Definirea pieţei, atât la nivelul produselor, cât şi la nivel geografic229 trebuie
să permită identificarea concurenţilor existenţi ai întreprinderilor în cauză, care
228
Litigiul Continental Can a oferit primul exemplu în care Curtea a infirmat decizia Comisiei pe
motivul definirii inexacte a pieţei relevante. Decizia Comisiei enumera trei pieţe relevante: piaţa
ambalajelor uşoare destinate conservelor de carne, piaţa ambalajelor uşoare destinate produselor din peşte şi
crustacee şi piaţa capacelor metalice destinate industriei conservelor, fără să arate prin ce se distingeau
aceste trei pieţe între ele şi nici de ce constituiau o piaţă distinctă de cea a ambalajelor uşoare pentru
conserve din fructe şi legume, lapte praf sau produse nealimentare. Curtea a reţinut că nu s-a analizat
problema substituibilităţii ambalajelor metalice între ele şi nici a substituibilităţii lor cu alte ambalaje (carton
sau plastic). A se vedea CJCE, Hotărârea din 21 februarie 1973, Cauza Europemballage Co & Continental
Can Co vs. Comisia, http://www.ier.ro/sites/default/ files/traduceri/61972J0006_rezumat%20IER.pdf,
accesat la 28 octombrie 2014. În Cauza United Brands, Curtea a îmbrăţişat însă punctul de vedere al
Comisiei, apreciind că piaţa bananelor este o piaţă suficient de diferită de cea a altor fructe proaspete. A se
vedea CJCE, Hotărârea din 14 februarie 1978, Cauza United Brands vs. Comisia,
http://www.ier.ro/sites/default/files/traduceri/ 61976J0027.pdf, accesat la 27 octombrie 2014. Relevantă în
materie este şi decizia pronunţată în Cauza Hoffman-La Roche versus Comisia Europeană, Curtea
precizând că acelaşi produs sau aceeaşi grupă de produse poate să facă obiect al unor pieţe diferite. A reţinut
Curtea că atunci când un produs poate fi utilizat în scopuri diferite şi atunci când aceste diferite utilizări
corespund unor nevoi economice la rândul lor diferite, trebuie să se admită că acest produs poate aparţine,
după caz, unor pieţe distincte, prezentând eventual caracteristici diferite, atât din punctul de vedere al
structurii, cât şi al condiţiilor de concurenţă A se vedea CJCE, Hotărârea din 13 februarie 1979, Cauza
Hoffman-La Roche &Co. AG vs. Comisia, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=
CELEX:61976CJ0085, accesat la 05 iulie 2016.
229
În toate ipotezele, dominaţia economică se exercită în cadrul Uniunii, dar sediul
întreprinderii respective se poate afla în afara perimetrului geografic al acesteia. A se vedea CJCE,
416
sunt capabili să condiţioneze comportamentul respectivelor întreprinderi şi să le
împiedice să acţioneze independent de presiunile unei concurenţe efective. Potrivit
concepţiei economice, piaţa geografică este reprezentată de teritoriul specific în
care trebuie apreciat jocul cererii şi al ofertei230.
Tocmai din această perspectivă, definirea pieţei permite, inter alia,
calcularea cotelor de piaţă care pot oferi informaţii relevante privind puterea de
piaţă, în vederea evaluării unei poziţii dominante231. Este evident că autoritatea de
concurenţă va încerca întotdeauna să definească piaţa relevantă într-un mod cât mai
restrâns posibil, în vreme ce firmele implicate vor încerca să impună o abordare cât
mai largă, astfel încât poziţia lor pe piaţa astfel definită să fie cât mai slabă posibil.
O cotă de piaţă de peste 85% este suficientă pentru a determina o poziţie
dominantă, cu excepţia unor circumstanţe excepţionale232. O cotă de piaţă între
70% şi 80% este, în sine, „o indicaţie clară a existenţei unei poziţii dominante”233,
iar o cotă de piaţă de 50% constituie o poziţie dominantă, cu excepţia existenţei
unor circumstanţe excepţionale234. Pentru cote de piaţă sub 50%, este necesar de
comparat cota firmei în cauză, cu cele ale concurenţilor săi. Astfel, firme cu cote de
piaţă între 35 şi 45% au fost considerate a se găsi în poziţie dominantă, în condiţiile
în care concurenţii lor erau de 2–3 ori mai mici. Până acum, în jurisprudenţa
comunitară, nu există cazuri de poziţii dominante în cazul unor firme cu cote de
Hotărârea din Litigiul 21februarie 1973, Cauza Europemballage Co & Continental Can Co vs.
Comisia, http://www.ier.ro/sites/default/files/traduceri/61972J0006_rezumat%20IER.pdf, accesat la
28 octombrie 2014. Un spaţiu poate fi definit de factorii ce generează izolarea sa geografică: lipsa de
linii de transport, un cost înalt al transportării vis-à-vis de valoarea mărfii. Aceşti factori constituie,
bineînţeles, un avantaj pentru producătorii locali. A se vedea CJCE, Hotărârea din 16 decembrie
1975, Cauza Coöperatieve Vereniging “Suiker Unie” UA and others vs. Commission, http://eur-
lex.europa.eu/legal-content/ EN/TXT/?uri = CELEX:61973CJ0040, accesat la 28 octombrie 2014. În
Cauza Tetra-Pak vs. Comisia, Curtea a acceptat poziţia Comisiei şi a decis că piaţa geografică pentru
carton o constituie întreaga Comunitate, deoarece, inter alia, costul transportării cartonului este foarte
mic, fapt ce însemna că el putea fi transportat cu uşurinţă între Statele Membre. A se vedea CJCE,
Hotărârea din 06 octombrie 1994, Cauza Tetra Pak International SA vs. Commission, http://eur-
lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX:61991TJ0083, accesat la 29 octombrie 2014.
230
Gheorghe Gheorghiu, Abuzul de poziţie dominantă în dreptul comunitar al concurenţei, în
„Analele Facultăţii de ştiinţe juridice – Universitatea Valahia Târgovişte”, 2, 2005,
http://www.analefsj.ro/ro/reviste/numarul4/anale_nr_2_2005.php, accesat la 28 octombrie 2014, f.p.
230
Comunicare privind definirea pieţei relevante în sensul dreptului comunitar al concurenţei
(97/C 372/03), 1997, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A31997Y1209(01),
231
Ibidem.
232
CJCE, Hotărârea din 13 februarie 1979, Cauza Hoffman-La Roche &Co. AG vs. Comisia,
[http://eur-lex.europa.eu/legal-content /FR/TXT/?uri =CELEX: 61976CJ0085], 28 octombrie 2014;
CJCE, Hotărârea din 14 noiembrie 1996, Cauza Tetra Pak International SA vs. Comisia, http://eur-
lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A61991TJ0083, accesat la 04 iulie 2016.
233
CJCE, Hotărârea din 12 decembrie 1991, Cauza Hilti vs. Comisia, http://eur-
lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A61992CJ0053, accesat la 07 iulie 2016.
234
CJCE, Hotărârea din 03 iulie 1991, Cauza Akzo vs. Comisia, http://curia.europa.eu/juris/
show Pdf.jsf?text=&docid=94611&pageIndex=0&doclang=FR&mode=lst&dir=&occ=first&part=
1&cid=38781], accesat la 07 iulie 2016.
417
piaţă sub aceste niveluri, deşi posibilitatea ca ele să existe în viitor nu poate fi
exclusă. În schimb, Curtea Europeană de Justiţie a confirmat faptul că o cotă de
10% este prea mică pentru a constitui o poziţie dominantă, în absenţa unor
circumstanţe excepţionale.
În cele mai multe cazuri însă, cota de piaţă nu este suficientă în a determina
puterea pe piaţă. Alţi factori care trebuie avuţi în vedere privesc analiza economică
a constrângerilor asupra firmei şi a modului în care comportamentul firmei poate
influenţa condiţiile de pe piaţă. Astfel, vor fi analizate structura şi operaţiile
realizate pe pieţele de referinţă, comportamentul firmelor concurente, avansul
tehnologic, puterea financiară, capitalul disponibil şi accesul la tehnologie. Una din
cele mai importante întrebări căreia trebuie să i se răspundă este dacă există sau nu
bariere în calea pătrunderii pe piaţă, deoarece prezenţa acestora poate demonstra
existenţa unei pieţe protejate, pe care nu se poate manifesta liber concurenţa235.
D. Exploatarea abuziv„ a pozi˛iei dominante
Se impune menţionat că dispoziţiile tratatului ce fac referire la poziţia dominantă

nu definesc conceptul de exploatare abuzivă, legiuitorul european mărginindu-se să
ofere o listă de acţiuni ce pot fi circumscrise noţiunii de abuz de poziţie dominantă
(fixarea preţurilor sau a unor condiţii de tranzacţionare inechitabile, limitarea
producţiei, a comercializării sau dezvoltării tehnice în dezavantajul consumatorilor,
discriminarea între partenerii comerciali, condiţionarea încheierii contractelor de
acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în
conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte),
enumerarea nefiind însă una limitativă.
Noţiunea de abuz în această materie este susceptibilă de două interpretări236:
obiectivă, ca abuz de structură, raportându-se numai la efectele pe piaţă, şi subiectivă,
ca abuz comportamental, în raport de intenţia subiectivă a întreprinderii implicate.
Curtea de Justiţie a consacrat definiţia obiectivă a abuzului de poziţie
dominantă – abuzul de structură – în litigiul Continental Can237. Potrivit Curţii,
dispoziţia legală (art. 82 CE, actualul art. 102 TFUE)-care enumeră doar cu titlu
exemplificativ un anumit număr de practici abuzive pe care le interzice-nu vizează
numai acţiunile care pot cauza un prejudiciu imediat consumatorilor, ci şi pe cele
care le cauzează prejudiciu aducând atingere unei structuri de concurenţă efectivă.
235
Louis Dubois, Claude Bluman, Droit matériel de l’Union Européenne, Paris, Montchrestien,
2012, p. 579.
236
Gh. Gheorghiu, op. cit.
237
CJCE, Hotărârea din 21 februarie 1973, Cauza Europemballage Co & Continental Can Co
vs. Comisia, http://www.ier.ro/sites/default/files/traduceri/61972J0006_rezumat%20IER.pdf, accesat
la 07 iulie 2016. În această cauză Societatea Continental Can a solicitat anularea deciziei Comisiei
prin care s-a constatat violarea art. 82 din Tratat, referitor la abuzul de poziţie dominantă, de către
societatea menţionată, prin achiziţionarea printr-un intermediar a 80% din acţiunile şi obligaţiile unei
societăţi concurente.
418
Prin urmare, poate constitui un abuz, acţiunea unei întreprinderi aflată în poziţie
dominantă de a consolida această poziţie în aşa măsură încât gradul de dominare astfel
atins poate împiedica semnificativ concurenţa, respectiv permite numai subzistenţa
întreprinderilor care depind, în activitatea lor, de întreprinderea dominantă.
Abuzul comportamental reprezintă acel comportament fraudulos faţă de
partenerii comerciali, intenţionat restrictiv de concurenţă, al întreprinderii aflate în
poziţie dominantă, manifestat fie prin ignorarea absolută a concurenţei existente pe
piaţă (spre exemplu, practicile discriminatorii sau inechitabile, aplicarea în
raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente,
creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial238), fie prin modificările sau
încercările de modificare a structurii concurenţei (reduceri de fidelitate acordate
clienţilor, pentru a-i împiedica de la a se aproviziona de la un competitor, preţuri de
ruinare239, vânzări cuplate, refuzul de a contracta).
Abuzul comportamental denotă o postură economică anormală, care nu ar fi
posibilă în condiţiile unei concurenţe sănătoase. Un astfel de comportament al
întreprinderii care exploatează poziţia dominantă pe piaţa relevantă nu afectează
doar concurenţii, ci ansamblul partenerilor economici, bunăoară, clienţii, în ipoteza
unor condiţii de tranzacţionare inechitabile. De asemenea, subiecţi pasivi ai
abuzului comportamental pot fi şi partenerii întreprinderii care exploatează poziţia
dominantă, spre exemplu, cocontractanţii acesteia care sunt descurajaţi să
stabilească raporturi comerciale cu concurenţii întreprinderii în cauză.
V. Controlul fuziunilor
A. Cadru legal
Deşi în contextul economic actual pare surprinzător, Tratatul de la Roma nu

conţinea vreo dispoziţie expresă referitoare la operaţiunile de concentrare
238
Cauza United Brands vs. Comisia, a permis Curţii să clarifice conceptul de prestaţii echivalente.
Astfel, societatea reclamantă aplica în fiecare săptămână un preţ de vânzare pentru produsele sale, preţ care
era sensibil diferit în funcţie de statul membru în care clienţii săi (distribuitorii) îşi aveau sediul. Apărându-
se împotriva acuzaţiei de discriminare, această societate a susţinut că în lipsa unei pieţe unice a bananelor,
se impunea ca la stabilirea preţului pentru această marfă să se ţină cont de situaţiile variabile în care să
găseau clienţii săi. Replica Curţii a fost însă extrem de simplă: piaţa relevantă este cea pe care societatea
reclamantă se comportă ca ofertant, iar clienţii acesteia –distribuitori, ca acceptanţi ai acestei oferte. Prin
urmare, pe această piaţă se impune a fi apreciată practica preţurilor întreprinderii dominante, şi nu pe fiecare
piaţă pe care operează distribuitorii acceptanţi ai ofertei. A se vedea CJCE, Hotărârea din 14 februarie 1978,
Cauza United Brands vs. Comisia, http://www.ier.ro/sites/default/files/traduceri/61976J0027.pdf, accesat la
07 iulie 2016.
239
CJCE, Hotărârea din 06 octombrie 1994, Cauza Tetra Pak International SA vs. Comisia,
http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX:61991TJ0083, accesat la 07 iulie 2016;
CJCE
, Hotărârea din 03 iulie 1991, Cauza Akzo vs. Comisia, http://curia.europa.eu/juris/show
Pdf.jsf?text=&docid=94611&pageIndex=0&doclang=FR&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=3
87818, accesat la 07 iulie 2016.
419
economică. Acest lucru poate fi însă explicat prin aceea că, pe de o parte, la
momentul semnării tratatului, reglementarea unor astfel de practici apărea ca
prematură240, în contextul în care prioritară era creşterea întreprinderilor europene,
în faţa industriei americane şi japoneze, astfel că instituirea unui control al
concentrărilor ar fi putut să submineze obiectivul realizării unui spaţiu economic
deschis şi concurenţial. Pe de altă parte, la acea epocă, Statele membre deţineau
mari grupuri industriale şi nu erau dispuse să cedeze controlul operaţiunilor de
concentrare autorităţilor comunitare, lipsindu-se în acest fel de profiturile
semnificative ce puteau fi obţinute.
În schimb, Tratatul CECO din anul 1951 (art. 66) a instituit un control
riguros al concentrărilor în sectorul cărbunelui şi oţelului, Înalta Autoritate
(înlocuită azi de Comisie) putând acorda autorizaţia prealabilă pentru operaţiuni de
concentrare economică, sub condiţia ca acestea să nu aibă ca efect determinarea
preţului, controlul sau restrângerea producţiei sau distribuţiei, să nu constituie un
obstacol în menţinerea unei concurenţe efective şi să nu încalce regulile de
concurenţă prevăzute în acest tratat.
Începând cu anii 1965–1970, pericolul concentrărilor a început să fie resimţit
cu mai multă acuitate, libertatea totală a acestora constituind premise ale unor
situaţii de monopol sau oligopol, sens în care Comisia a fost chemată să se
pronunţe asupra acelor concentrări care erau de natură să creeze daune ireversibile
concurenţei. În lipsa unor instrumente juridice exprese, s-a încercat recurgerea, prin
extrapolare, la dispoziţiile art. 81 TCE (actualul art. 101 TFUE) referitoare la
înţelegerile restrictive de concurenţă, respectiv art. 82 TCE (actualul art. 102
TFUE) privind interdicţia abuzului de poziţie dominantă. În timp ce Comisia a
respins ideea aplicabilităţii art. 81 TCE în materia concentrărilor, operaţiuni care
nu pot fi asimilate înţelegerilor, căci acestea nu conduc neapărat la o fuziune între
întreprinderi independente, acceptând că doar art. 82 TCE poate fi reţinut în măsura
în care este vorba de o operaţiune de concentrare economică care poate să
consolideze poziţia dominantă deţinută de o întreprindere, Curtea de Justiţie s-a
arătat favorabilă în privinţa ambelor temeiuri juridice, apreciind că art. 81 TCE este
incident în cadrul unei înţelegeri care are drept consecinţă modificarea structurii
unei întreprinderi ori participarea la capitalul unei societăţi concurente, în acest din
urmă caz, întreprinderea investitoare putând obţine un control de drept sau de fapt
asupra comportamentului comercial al celeilalte întreprinderi241.
În faţa amploarei operaţiunilor de concentrare economică, a devenit însă
evident că recurgerea, prin analogie, la cele două dispoziţii legale anterior
menţionate, nu era în măsură să asigure un control preventiv al sistemului, fiind
necesară consacrarea, de lege lata, a unor dispoziţii care să reglementeze acele
concentrări care pot afecta semnificativ concurenţa efectivă pe piaţa comună sau pe
240
C. Boutayeb, op. cit., p.147.
241
CJCE, Hotărârea din 17 noiembrie 1987, Cauza British-American Tobacco Company Ltd
et R. J. Reynolds Industries Inc vs Comisia, pct. 38, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/FR/ALL/
?uri=CELEX%3A61984CJ0142, accesat la 10 iunie 2016.
420
o parte semnificativă a acesteia. În aceste condiţii, la sfârşitul anului 1989 a fost
adoptat Regulamentul nr. 4064/89 din 21 decembrie 1989 al Consiliului asupra
controlului concentrărilor între întreprinderi242, care însă a fost ulterior abrogat prin
Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind
controlul concentrărilor economice între întreprinderi 243 pus în aplicare prin
Regulamentul nr. 802/2004 al Consiliului244, modificat prin Regulamentele
Comisiei (CE) nr. 1792/23 octombrie 2006, 1033/20 octombrie 2008 şi
Regulamentul (UE) nr. 519/21 martie 2013.
Regulamentul nr. 139/2004 privind controlul concentrărilor între companii
reformează în profunzime cadrul de reglementare de referinţă, consolidând
principiul ghişeului unic (potrivit căruia nicio legislaţie a vreunui stat membru nu
va fi aplicată unei operaţiuni care intră în câmpul de aplicare al reglementării
europene – art. 21 paragraf 3 din Regulament), instituind măsuri pozitive de
stimulare a participării autorităţilor naţionale din domeniul concurenţei şi
simplificând procedura de notificare şi investigare.
B. No˛iunea de concentrare
Prima problemă cu care s-au confruntat autorii Regulamentului nr. 139/2004

a fost aceea a stabilirii câmpului său de aplicare. După cum nu orice înţelegere sau
abuz de poziţie dominantă sunt pasibile de interdicţii şi sancţiuni, controlul instituit
de dreptul european nu vizează toate operaţiunile de concentrare economică,
criteriul de delimitare folosit de legiuitorul european fiind depăşirea anumitor
praguri, calculate pe baza cifrei de afaceri.
Astfel, potrivit art. 1 alin. 2 şi 3 din regulament, o concentrare dobândeşte o
dimensiune europeană în cazul în care: (i) cifra totală de afaceri realizată la nivel
mondial de toate companiile implicate depăşeşte 5 miliarde EUR şi (ii) cifra totală
de afaceri realizată în UE de către fiecare din cel puţin două companii implicate
depăşeşte 250 milioane EUR, cu excepţia cazurilor în care fiecare dintre
companiile implicate realizează mai mult de două treimi din cifra sa totală de
afaceri la nivelul UE într-o singură ţară a UE. Dacă pragurile sus-menţionate nu
sunt atinse, o concentrare are totuşi dimensiune europeană dacă: (i) cifra totală de
afaceri combinată realizată la nivel mondial de toate companiile implicate
depăşeşte 2,5 miliarde EUR, (ii) în fiecare din cel puţin trei ţări ale UE, cifra totală
de afaceri combinată realizată de toate companiile implicate depăşeşte 100 de
milioane EUR, (iii) în fiecare din cel puţin trei ţări ale UE, cifra totală de afaceri
combinată realizată de către fiecare din cel puţin două dintre companiile implicate
242
Regulamentul nr. 4064/89 din 21 decembrie 1989 al Consiliului asupra controlului
concentrărilor între întreprinderi, publicat în Jurnalul Oficial 395/1989.
243
Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul
concentrărilor economice între întreprinderi, publicat în Jurnalul Oficial 24/2004.
244
Regulamentul nr. 802/2004 al Consiliului, publicat în Jurnalul Oficial 133/2004.
421
depăşeşte 25 de milioane EUR şi (iii) cifra totală de afaceri realizată în UE de către
fiecare dintre cel puţin două dintre companiile implicate depăşeşte 100 de milioane
EUR, cu excepţia cazurilor în care fiecare dintre companiile implicate realizează
mai mult de două treimi din cifra sa totală de afaceri la nivelul UE într-una şi
aceeaşi ţară a UE.
Dacă o înţelegere reprezintă un acord între întreprinderi care, din punct de
vedere juridic, rămân independente, în cazul unei concentrări, sunt avute în vedere
acele operaţiuni care au ca rezultat modificări de durată în structura internă a
întreprinderilor, cuprinzând şi operaţiunile care conduc la crearea de societăţi în comun
care îndeplinesc în mod durabil toate funcţiile unei entităţi economice autonome.
Astfel, se realizează o concentrare în cazul în care modificarea de durată a
controlului este rezultatul fuzionării245 a două sau mai multe întreprinderi
independente anterior sau părţi ale unor întreprinderi sau al preluării, de către una
sau mai multe persoane care controlează deja cel puţin o întreprindere sau de către
una sau mai multe întreprinderi, fie prin achiziţionarea de valori mobiliare sau de
active, fie prin contract sau prin orice alte mijloace, a controlului direct246 sau
indirect asupra uneia sau mai multor întreprinderi sau părţi ale acestora (art. 3
alin.1 din Regulament).
Controlul unei întreprinderi exercitat de o altă întreprindere ori mai multe,
presupune posibilitatea de a exercita asupra activităţii celei dintâi, o influenţă
determinantă ce poate îmbrăca aşadar diverse forme, cea mai comună fiind
participarea la capitalul social. Nu este imperios necesar ca societatea achizitoare
să obţină majoritatea capitalul social, fiind în prezenţa unei concentrări şi atunci
când o participare minoritară este combinată cu dobândirea unei influenţe decisive
asupra deciziilor strategice ale societăţii controlate247, bunăoară prin deţinerea
dreptului de veto asupra acestor decizii248.
C. Procedura de notificare
Cât priveşte articularea Regulamentului concentrărilor cu legislaţiile naţionale,

competenţa Comisiei este exclusivă doar atunci când o operaţiune de concentrare
245
Fuziunea, ca operaţiune de constituire a unei noi societăţi, se poate realiza în două
modalităţi: prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă ori
prin absorbţia unei persoane juridice de către o altă persoană juridică.
246
Controlul decurge din drepturi, contracte sau orice alte mijloace care, fie separat sau
combinate şi având în vedere considerentele de fapt sau de drept relevante, conferă posibilitatea
exercitării unei influenţe decisive asupra unei întreprinderi, în special prin: a) dreptul de proprietate
sau dreptul de folosinţă integrală sau parţială asupra activelor unei întreprinderi; b) drepturi sau
contracte care conferă o influenţă decisivă asupra structurii, voturilor sau deciziilor organelor unei
întreprinderi (art. 3 alin.2 din Regulament).
247
A se vedea L.Dubois, C. Blumann, op. cit., p. 584.
248
A se vedea TPI, Hotărârea din 25 martie 1999, Cauza Gencor Ltd vs. Comisia, http://eur-
lex.europa.eu/legal-content/FR/TXT/?uri=CELEX%3A61996TJ0102, accesat la 12 iunie 2016.
422
economică are o dimensiune europeană. Astfel, ca regulă generală, concentrările cu
dimensiune europeană trebuie supuse notificării Comisiei înainte de punerea în
aplicare şi după încheierea acordului, anunţarea ofertei publice sau preluarea
pachetului de control (art. 4 alin.1 din Regulament).
Comisia examinează notificarea şi dacă ajunge la concluzia că operaţiunea
nu intră sub incidenţa regulamentului, se va pronunţa printr-o decizie. În situaţia în
care concentrarea intră sub incidenţa regulamentului, dar nu generează îndoieli
grave cu privire la compatibilitatea cu piaţa comună, Comisia va decide să nu i se
opună şi o va declara compatibilă cu piaţa comună. Atunci însă când concentrarea
nu doar că intră sub incidenţa regulamentului, dar şi generează îndoieli grave cu
privire la compatibilitatea cu piaţa comună, Comisia va iniţia procedura de
notificare, ce se va finaliza printr-o decizie, în condiţiile art. 8 alin.1-4 din
regulament, respectiv prin care se declară concentrarea compatibilă cu piaţa
comună (dacă sunt îndeplinite cerinţele de art. 101 alin.3 din Tratat) ori,
dimpotrivă, incompatibilă. În cele mai multe cazuri, Comisia s-a prevalat de
dispoziţiile art. 8 alin. 3 din regulament, emiţând decizii „condiţionate” în care a
inclus în sarcina părţilor la concentrare, obligaţii şi angajamente, în vederea
realizării compatibilităţii concentrării cu piaţa comună. Soluţia extremă a
interzicerii operaţiunii este decisă de Comisie nu numai dacă respectiva
concentrarea economică ar conduce la crearea sau întărirea unei poziţii dominante,
ori participanţii nu au reuşit să propună o soluţie viabilă la problemele privind
protejarea concurenţei.
Se impune precizarea că Regulamentul nr. 139/2004 nu impune o aplicare rigidă
a competenţelor, pe baza pragurilor stabilite în funcţie de cifra de afaceri, el operând
modificări de substanţă în plan procedural. Astfel, pentru a garanta că autoritatea
competentă este cel mai bine situată pentru a examina o concentrare, procedura de
trimitere către autorităţile competente ale ţărilor UE a fost simplificată.
Bunăoară, art. 9 din regulament, cunoscut sub denumirea de „clauza germană”
permite ca un stat, în termen de 15 zile de la data primirii copiei notificării despre o
concentrare, din proprie iniţiativă sau la invitaţia Comisiei, să aducă la cunoştinţa
acesteia din urmă că o concentrare de dimensiune comunitară ameninţă să afecteze
semnificativ concurenţa pe o piaţă din statul membru respectiv, care prezintă toate
caracteristicile unei pieţe distincte ori afectează concurenţa pe o piaţă din statul
membru respectiv, care prezintă toate caracteristicile unei pieţe distincte şi care nu
constituie o parte semnificativă a pieţei comune.
În prima situaţie, în cazul în care consideră că există o astfel de piaţă
distinctă ameninţată, Comisia poate fie să soluţioneze ea însăşi cazul ori să îl
trimită, parţial sau integral, autorităţilor competente ale statului membru în cauză,
în vederea aplicării legislaţiei naţionale privind concurenţa statului respectiv.
În cea de-a doua situaţie, când se constată că o astfel de piaţă este afectată,
Comisia trimite, integral sau parţial, cazul aferent pieţei distincte în cauză.
423
VI. Controlul ajutoarelor de stat
A. Cadru legal
Instrument clasic al intervenţionismului statal utilizat în scopul redresării
anumitor sectoare industriale, ajutoarele de stat acordate unor operatori economici
pot genera modificări ale condiţiilor concurenţiale, rupând artificial, prin intermediul
discriminărilor instituite, egalitatea de tratament în favoarea destinatarului ajutorului249.
În acelaşi timp însă, ajutoarele de stat se pot dovedi indispensabile adaptării
întreprinderilor la schimbările condiţiilor concurenţiale, la dezvoltarea capacităţii
anumitor sectoare, la lupta împotriva şomajului ori la dezvoltarea regională
echilibrată250.
Dacă până în anul 1957, Statele membre erau suverane în a decide asupra
oportunităţii acordării operatorilor economici (de drept public ori privat) a unui
suport financiar, sub forma unui ajutor de stat, reglementarea ajutoarelor de stat de
către dreptul comunitar a marcat sfârşitul suveranităţii naţionale în domeniu251.
Conform art. 107 alin. 1 TFUE (art. 87 TCE), cu excepţia derogărilor
prevăzute de tratate, sunt incompatibile cu piaţa internă ajutoarele acordate de state
sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau
ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a
producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile
comerciale dintre statele membre.
B. Noţiunea de ajutoare de stat
Este de observat că tratatul nu defineşte noţiunea de ajutor de stat,

rezumându-se doar să declarare incompatibilitatea acestuia cu piaţa internă. În
aceste condiţii, în lipsa unei definiţii normative, autorităţile europene au interpretat
într-o manieră extensivă noţiunea de ajutor de stat, înţeleasă ca o măsură care
implică transferul (direct ori indirect, prin intermediul unui organism intermediar
public sau privat, finanţat şi gestionat de stat252) de resurse, de la autorităţi naţionale,
colectivităţi locale (regiuni, departamente, comune etc.) către un operator economic.
249
O măsură de stat de care pot beneficia, fără deosebire, toate întreprinderile situate pe
teritoriul statului în cauză nu constituie un ajutor de stat în raport cu criteriul caracterului selectiv. Pe
de altă parte, constatarea caracterului selectiv al unei măsuri trebuie să se întemeieze, în special, pe o
diferenţă de tratament între anumite categorii de întreprinderi care intră sub incidenţa legislaţiei
aceluiaşi stat membru, iar nu pe o diferenţă de tratament între întreprinderile dintr-un stat membru şi
cele din alte state membre. A se vedea TPI, Hotărârea din 07 noiembrie 2014, Cauza Autogrill
España vs. Comisia, http://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?num=T-219/10&language=ro#, 01 iulie
2014. În acelaşi sens, TPI, Hotărârea din 07 noiembrie 2014, Cauza Banco Santander SA şi Santusa
Holdingvs. Comisia, http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=159376&
pageIndex=0&doclang=en&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=1502019, accesat la 01 iulie 2016.
250
Louis Vogel, Droit européen des affaires, Paris, Dalloz, 2012, p. 638, 875.
251
C. Boutayeb, op. cit., p. 187.
252
L. Dubois, C. Bluman, op.cit, p. 614–615.
424
Acest transfer de resurse poate îmbrăca mai multe forme: subvenţii, acordarea
de credite cu dobândă redusă, transformarea unui împrumut în subvenţie, dacă statul
renunţă să solicite rambursarea sau demonstrează o lipsă de diligenţă anormală în
recuperarea reanţelor sale, garanţii pentru împrumuturi253, scutiri fiscale, exonerări de
taxe parafiscale, furnizarea de bunuri în condiţii preferenţiale etc.254
Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, noţiunea de ajutor este mai
generală decât cea de subvenţie, pentru că include nu numai prestaţii pozitive
precum subvenţiile propriu-zise, ci şi intervenţii care, sub diverse forme, reduc
sarcinile care grevează în mod normal bugetul unei întreprinderi şi care, din acest
motiv, fără să fie subvenţii în sensul strict al termenului, au aceeaşi natură şi efecte
identice255. Astfel, o măsură prin care autorităţile publice acordă anumitor
întreprinderi o exonerare fiscală, care, în mod evident, nu comportă un transfer de
resurse statale, dar plasează beneficiarul într-o situaţie financiară mai favorabilă în
raport cu alţi contribuabili, poate fi circumscrisă noţiunii de ajutor de stat.
Cât priveşte forma ajutorului de stat, se poate pune întrebarea dacă investiţia
autorităţilor publice în capitalul întreprinderilor poate constitui un ajutor de stat?
Răspunsul la această întrebarea poate fi decelat făcând distincţie între, pe de o
parte, intervenţia statului care acţionează ca un investitor privat în condiţii normale
de piaţă şi pe de altă parte, subscrierea de capital de stat într-o întreprindere,
disimulând în acest fel ajutorul de stat menit să ajute întreprinderea să depăşească
diverse dificultăţi financiare, cu atât mai mult cu cât aportul în capital a fost
realizat în circumstanţe de neacceptat pentru un investitor privat256. În această
ultimă ipoteză, subscrierea de capital este mai degrabă un „colac de salvare” ce
permite întreprinderii să facă faţă angajamentelor sale financiare.
În cazul investiţiei autorităţilor publice în capitalul întreprinderilor, pentru a
înlătura „prezumţia de ajutor” se impune aplicarea testului „investitorului privat
diligent” ce implică efectuarea unui examen atent al circumstanţelor în care
253
Garanţia furnizată de statul maghiar în temeiul art. 25 alin. 1 şi 2 din Decretul
guvernamental nr. 12/2001 din 31 ianuarie 2001 privind ajutoarele destinate să favorizeze accesul la
locuinţe, acordată în mod exclusiv instituţiilor de credit, constituie, a priori, un „ajutor de stat”, în
sensul art. 107 alin. 1, TFUE. A se vedea CJCE, Hotărârea din 19 martie 2015, CauzaOTP Bank Nyrt
vs. Magyar Állam et Magyar Államkincstár, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=
CELEX%3A62013CJ0672, accesat la 20 iunie 2016.
254
Bunăoară, o societate comercială achiziţionează teren aflat în proprietatea statului, la un preţ mai
mic decât pieţul pieţei; o societate comercială vinde statului un imobil la un preţ mai mare decât preţul
pieţei; o societate comercială se bucură de acces privilegiat la infrastructură, fără a plăti vreo taxă.
255
A se vedea CJCE, Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Cauza Ministero dell’Economia e delle
Finanze vs. Cassa di Risparmio di Firenze SpA, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/FR/TXT/
HTML/?uri=CELEX:62004CJ0222&from=IT, accesat la 01iulie 2016.
256
CJCE, Hotărârea din 14 noiembrie 1984, Cauza SA Intermills vs. Comisia,
http://ier.ro/sites/default/files/traduceri/61982J0323.pdf, accesat la 01iulie 2016. Curtea a reţinut în
această cauză că „un asemenea ajutor care să permită menţinerea în activitate a capacităţilor de
producţie poate aduce atingere într-o mare măsură condiţiilor de concurenţă, deoarece jocul liber al
forţelor pieţei ar cere în mod normal închiderea întreprinderii, ceea ce ar permite concurenţilor celor
mai competitivi să se dezvolte”.
425
acţionează autoritatea statală257, ţinând cont de situaţia economică a operatorului
economic în raport cu concurenţii acestuia, de caracteristicile pieţei şi perspectivele
de evoluţie ale societăţii beneficiare a sprijinului258.
Concluzionând, condiţiile cumulative pe care trebuie să le îndeplinească o
măsură de sprijin adoptată de autorităţile statale pentru a fi calificată drept „ajutor de
stat”, sunt următoarele: a) implică folosirea (directă sau indirectă) de resurse publice;
b) conferă un avantaj beneficiarului/beneficiarilor; c) este selectivă; d) distorsionează
concurenţa, cu efecte negative în comerţul dintre Statele Membre.
C. Derog„ri de la principiul incompatibilit„˛ii ajutoarelor de stat
Principiul incompatibilităţii ajutoarelor de stat cu dreptul european cunoaşte

derogări numai în condiţiile restrictive prevăzute de art. 107 alin.2 – derogări
imperative, automate şi alin. 3 TFUE – derogări facultative, discreţionare.
Potrivit art. 107 alin. 2 TFUE, sunt compatibile cu piaţa internă: a) ajutoarele cu
caracter social acordate consumatorilor individuali, cu condiţia ca acestea să fie
acordate fără discriminare în funcţie de originea produselor; b) ajutoarele destinate
reparării pagubelor provocate de calamităţi naturale sau de alte evenimente
extraordinare; c) ajutoarele acordate economiei anumitor regiuni ale Republicii
Federale Germania afectate de divizarea Germaniei, în măsura în care acestea sunt
necesare pentru compensarea dezavantajelor economice cauzate de această divizare.
În conformitate cu art. 107 alin. 3 TFUE, pot fi considerate compatibile cu
piaţa internă: a) ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea economică a
regiunilor în care nivelul de trai este anormal de scăzut sau în care există un grad
de ocupare a forţei de muncă extrem de scăzut, precum şi a regiunilor prevăzute la
art. 349, avându-se în vedere situaţia lor structurală, economică şi socială; b)
ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui proiect important de interes
european comun sau să remedieze perturbări grave ale economiei unui stat
membru; c) ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor activităţi sau a
anumitor regiuni economice, în cazul în care acestea nu modifică în mod
nefavorabil condiţiile schimburilor comerciale într-o măsură care contravine
interesului comun; d) ajutoarele destinate să promoveze cultura şi conservarea
patrimoniului, în cazul în care acestea nu modifică în mod nefavorabil condiţiile
schimburilor comerciale şi de concurenţă în Uniune într-o măsură care contravine
interesului comun; e) alte categorii de ajutoare stabilite prin decizie a Consiliului,
care hotărăşte la propunerea Comisiei.
257
A se vedea în acelaşi sens C. Boutayeb, op. cit., p.193.
258
Spre pildă, Comisia europeană a constatat că finanţarea acordată în perioada 2007-2010
companiei aeriene naţionale maghiare MALEV, în cadrul procesului de privatizare şi renaţionalizare
a constituit un ajutor de stat ilegal, căci compania în cauză nu ar fi putut obţine o finanţare similară pe
piaţă, în condiţiile asumate de statul maghiar. În consecinţă Ungaria a trebuit să recupereze ajutorul
ilegal, în vederea înlăturării distorsiunii concurenţiale indusă prin conferirea avantajelor economice
operatorului aerian, ceea ce însă a dus la intrarea în faliment a companiei.
426
Pe lângă acestea, raportat la dispoziţiile art. 109 TFUE (ex. art. 89 TCE)
legiuitorul european admite şi derogările reglementare, Consiliul, la propunerea
Comisiei şi după consultarea Parlamentului European, putând adopta toate
regulamentele utile pentru aplicarea art. 107 şi 108, şi stabilind, în special,
condiţiile de aplicare a art. 108 alin. 3 şi categoriile de ajutoare care sunt exceptate
de la această procedură.
Procedura de control a ajutoarelor de stat este reglementată de art. 108 TFUE
(ex. art. 88 TCE), Comisia îndeplinind în exercitarea controlului european un rol
esenţial. Astfel, Comisia, împreună cu statele membre, verifică permanent
regimurile ajutoarelor existente în aceste state, propunând acestora măsurile utile
cerute de dezvoltarea treptată sau de funcţionarea pieţei interne (art. 108 alin.1
TFUE). Articolul anterior permite aşadar Comisiei să aibă o privire de ansamblu
asupra regimurilor naţionale, să identifice eventuale incompatibilităţi şi să exercite
în consecinţă prerogativele de control conform tratatului.
În acelaşi timp, Comisia este informată în timp util pentru a-şi prezenta
observaţiile cu privire la proiectele care urmăresc să instituie sau să modifice
ajutoarele. În cazul în care apreciază că un proiect nu este compatibil cu piaţa
internă în conformitate cu dispoziţiile art. 107, Comisia iniţiază fără întârziere
procedura de control. Înainte de pronunţarea unei decizii finale, statul membru în
cauză nu poate pune în aplicare măsurile preconizate.
Având ca reper acestă dispoziţie, Comisia aplică o procedură de notificare
sistematică şi obligatorie a tuturor ajutoarelor, prevăzută în Regulamentul (UE) nr.
2015/1589 al Consiliului de stabilire a normelor de aplicare a art. 108 TFUE.
Concluzii
În esenţă, avantejele şi dezavantajele politicii de concurenţă sunt sintetizate

în figura 5.
Figura 5. Avantajele şi dezavantajele politicii în domeniul concurenţei.
427
POLITICA INDUSTRIAL√
RADU NECHITA,
MONICA IOANA BURC√-VOICU
Evoluţia economică a ultimilor ani a readus în atenţia dezbaterilor publice

politica industrială a Uniunii Europene ca unul dintre principale motoare generatoare
de dezvoltare economică şi creştere a nivelului de competitivitate a Statelor Membre.
Unul dintre principalele obiective ce ridică numeroase provocări pentru Europa 2020
rezidă în a creşte ca importanţă ponderea sectorului industriei la formarea PIB-ului UE,
dat fiind faptul că acesta a cunoscut în ultima perioada un declin constant cu efecte
negative resimţite cu precădere în perioada crizei economice recente. Ceea ce este
demn de remarcat este faptul că adesea nu este foarte clar definit obiectivul şi scopul pe
care îl urmăresc politicile industriale. În această ordine de idei, cel mai frecvent se pot
identifica printre obiectvele enunţate: competitivitatea, creştere economică, sporirea
numărului de locuri de muncă, inovarea etc. Totodată, aceste incertitudini sunt
conturate şi de abordările diferite cu privire la modul de definire al politicilor
industriale, precum şi cu referire la abordări ce fac precizări cu privire la „noua politică
industrială” (ce are la bază ca principiu de implementare încercarea şi eroarea, precum
şi dialogul şi parteneriatul instituţional între autorităţile publice şi patenerii privaţi) în
opoziţie cu „vechea politică” (bazată pe iniţiative generate de la vârf ce definesc foarte
clar priorităţile sectoriale)259.
O definiţie clară şi cuprinzătoare a politicii industriale este propusă de
Geoffrey Owen: „măsurile adoptate de guverne pentru a obţine în industrie alte
rezultate decât cele care ar decurge din funcţionarea liberă a pieţelor”260. Altfel
spus, orice politică industrială urmăreşte modificarea situaţiei la care s-ar ajunge
respectând dreptul de proprietate şi libertatea contractuală. Argumentele aduse în
sprijinul intervenţiei guvernamentale sunt numeroase şi controversate. Ele sunt
asociate cu diverse obiective (intenţii) atribuite politicilor respective. Obiectivele
declarate pot fi însă diferite de cele reale, iar ambele pot fi diferite de rezultatele
obţinute. De asemenea, mijloacele de intervenţie sunt şi ele de o mare diversitate.
La nivel conceptual, în cadrul UE, se face distincţie între politicile
industriale verticale sau sectoriale (care vizează favorizarea anumitor sectoare) şi
259
Julie Pellegrin, Maria Letizia Giorgetti, Camilla Jensen, Alberto Bolognini, EU Industrial
Policy. Assessment of Recent Developments and Recommendations for Future Policies. Study
requested by the European Parliament's Committee on Industry Research and Energy,
IP/A/ITRE/2014-03, PE 536.320, 2015, p. 7, http://www.europarl.europa.eu/studies, accesat la 05
iulie 2016.
260
Geoffrey Owen, Industrial Policy in Europe since the Second World War: What Has Been
Learnt?, ECIPE Occasional Paper 1/2012, p. 4, http://www.ecipe.org/app/uploads/2014/12/
OCC12012-revised.pdf, accesat la 05 mai 2016.
428
cele orizontale (care vizează ameliorarea generală a mediului de afaceri, a
condiţiilor de desfăşurare a activităţii tuturor sectoarelor industriale). În primul caz,
decidenţii politici sunt cei care aleg de fapt sectoarele/firmele privilegiate („picking
winners”), iar în cel de-al doilea, decizia finală este a consumatorilor care, prin
mecanismul pieţei, orientează şi validează sau nu deciziile întreprinzătorilor.
Fundamentele politicii industriale
Conform opiniei enunţate de Geoffrey Owen, putem afirma că politica

industrială a parcurs în timp două faze semnificative aflându-se acum la începutul
celei de-a treia (vezi figura 1).
Sursa: Geoffrey Owen, Industrial Policy in Europe since the Second World War: What Has Been
Learnt?, ECIPE Occasional Paper 1/2012, p. 4, http://www.ecipe.org/app/uploads/2014/12/
OCC12012-revised.pdf, 05 mai 2016.
Figura 1. Evoluţia politicii industriale.
a) Intervenţia direcţionată a guvernelor prin subvenţii, licenţe preferenţiale

etc. cu scopul de a-şi consolida performanţele. Iniţial, politica industrială a fost
considerată pregnant o politică naţională, nefiind inclusă în cadrul Tratatului de la
Roma ca o politică distinctă. Acest tip de politică industrială a fost practicat de
Franţa şi de Marea Britanie (înainte şi după ce a devenit membră a CEE), dar
rezultatele au fost dezamăgitoare: costurile au depăşit cu mult estimările iniţiale,
fiind superioare beneficiilor, care s-au situat sub aşteptări. Contrastul este
remarcabil în comparaţie cu reuşitele Germaniei, care în acea perioadă nu a avut o
politică industrială atât de intervenţionistă precum ţările amintite anterior. Eşecurile
înregistrate în această perioadă de politicile industriale la nivel naţional explică
schimbarea de strategie la nivel european din perioada următoare.
b) Anii ’80 continuând cu anii ’90 şi 2000 au însemnat o trecere spre politici
orizontale, ne-selective ce promovau ideea unui mediu concurenţial şi
îmbunătăţirea mediului economic pentru toate firmele concomitent cu introducerea
procesului de integrare a pieţelor şi reducere a barierelor comerciale. În această
perioadă, la nivel european s-a urmărit prevenirea erorilor comise prin politicile
industriale din trecut. Spre exemplu, condiţiile de acordare a ajutoarelor de stat au
devenit mult mai restrictive.
c) Anii 2008–2009 au determinat o regândire a politicilor de tip intervenţionist
mobilizând guvernele în sensul acordării de ajutoare financiare nu doar sectorului
429
bancar, ci şi celui industrial., făcându-se abstracţie de erorile anilor ’50–’70.
Motivul este scăderea ponderii industriei în ansamblul activităţii economice, proces
denumit „dezindustrializare”.
Realităţile economice recente au arătat faptul că statele europene care au
avut la bază o dezvoltare industrială sănătoasă au performat mai bine comparativ
cu partenerii lor, exportul de mărfuri industriale fiind atractiv în vremuri de
fluctuaţii ridicate ale cererii.261 Cu toate acestea, este bine cunoscut faptul că
sectorul manufacturier înregistrează o tendinţă de scădere constantă în ceea ce
priveşte contribuţia sa la PIB-ul majorităţii statelor membre UE şi al altor ţări
dezvoltate. Totodată, demn de menţionat este şi faptul că, în contextul noului
mediu economic generat de criza economică recentă, statele cu un sector
manufacturier în scădere care au înregistrat concomitent şi un deficit de cont curent
au depăşit mai dificil şi mai lent dificultăţile momentului.
La momentul actual, industria rămâne un sector important al economiei UE şi
unul dintre factorii esenţiali de asigurare a competitivităţii şi creşterii, fiind unul dintre
motoarele procesului de inovare şi cercetare. Aceste realităţi pot fi subliniate prin
analiza unor date statistice recente, care pot să contureze avantajele pe care sectorul
industrial le generează asupra economiei europene. Aceste date indică faptul că în
cazul sectorului manufacturier spre exemplu, o oră de activitate generează o valoare
adaugată echivalentă cu 32 euro, ceea ce reprezintă o valoare cu 15% mai ridicată decât
cea din sectorul serviciilor. Totodată, activitatea din acest sector generează peste 75,6%
din volumul exporturilor de mărfuri şi 57% din totalul exporturilor, 65,3% din
activitatea de cercetare dezvoltare şi 49,3% din investiţiile în inovare.262
Totodată, pentru a susţine cele afirmate putem utiliza datele statisice care
indică faptul că sectorul manufacturier a contribuit în anul 2013 cu 15% din
valoarea adăugată din economie şi a asigurat 14% din locurile de muncă la nivelul
Uniunii Europene ceea ce reprezintă 32 milioane de locuri de muncă în industrie +
alte 20 de milioane în sectoare colaterale.263
Punerea Ón aplicare a m„surilor de politic„ industrial„
Domenii de ac˛iune
Principalele argumente în favoarea unei politici industriale pot fi grupate în

trei categorii.
261
Jose Manuel Barroso, The European Industrial Strategy: Boosting Growth and
Competitiveness, The European Files: Industrial Strategy In Europe. Competitiveness and Growth, 31,
2014, p.6, http://www.efpia.eu/uploads/documents/EF_Industry%20(1).pd], accesat la 05 mai 2016.
262
Business Europe, Industry Matters: Recommendations for an Industrial Compact,
Bruxelles, 2014, pp. 6-8, https://www.businesseurope.eu/sites/buseur/files/media/imported/2014-
00242-E.pdf, accesat la 5 iulie 2016.
263
J. Pellegrin et al, op. cit., p.7.
430
Argumente de tip protecţionist (intern şi extern) – Protecţionismul extern
înseamnă protejarea anumitor sectoare industriale de concurenţa producătorilor
străini. Aceste politici sunt justificate de promotorii lor prin specificul sectoarelor
respective, care sunt considerate emergente, strategice, tradiţionale, confruntate cu
anumite dificultăţi etc. Protecţionismul intern înseamnă protejarea anumitor
sectoare industriale (sau categorii de firme) inclusiv împotriva concurenţei interne.
Spre exemplu, pot fi favorizate întreprinderile mici (sau cele mari, aşa-numiţii
„campioni naţionali”), cele care utilizează anumite tehnologii (ex. meşteşuguri
tradiţionale), cele care au o anumită formă juridică (asociaţii familiale, cooperative),
cele care au un anumit număr sau tip de angajaţi (situaţie în care politicile
industriale interferează cu cele sociale). Ceea ce este important de reţinut este
faptul că politicile protecţioniste înseamnă în ultimă instanţă nu atât protejarea
producătorilor interni de cei externi cât favorizarea producătorilor interni în dauna
consumatorilor interni. Aceste politici se înscriu întotdeauna în „logica” parodiată
de Bastiat în „La pétition des fabricants de chandelles”.264
Argumente economice – sunt cele care fac referire la aşa-numitele „eşecuri
ale pieţei”, care constau în diferenţele dintre realitate şi „modelul” de referinţă al
economiştilor neo-clasici. Altfel spus, în cadrul de referinţă al curentului economic
dominant, ele ar putea avea o anumită consitenţă teoretică. Problemele potenţiale
apar la aplicarea lor practică. Cele mai relevante pentru politica industrială sunt
cele legate de
1. dimensiunea firmei cu influenţă directă asupra costurilor medii de producţie.
Unii economişti au considerat că între acestea există o relaţie inversă („economii de
scară”), ceea ce face ca firmele (oricât de) mari să fie mai eficiente decât cele mici.
Politicile industriale care ar decurge dintr-o astfel de argumentare sunt însă
contradictorii: fie ar trebui favorizate firmele mari („campionii naţionali”, ca în anii
1950–1970, în Franţa şi Marea Britanie), pentru a spori eficienţa, competitivitatea
pe piaţa inernaţională etc., fie firmele mici, pentru a proteja concurenţa şi a preveni
apariţia unui monopol. În realitate însă, economiile de scară nu sunt atât de mari
încât să justifice costurile aferente politicilor de creare a „campionilor naţionali” şi
nici să permită apariţia unui monopol dacă piaţa este suficient de mare (politica
economică adecvată fiind deci libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor pe scară cât
mai mare, adică integrarea economică prin liber-schimb);
2. externalităţi reprezintând un cost (beneficiu) transferat fără compensaţie
unui terţ ca urmare a acţiunii unui agent. Externalităţile pot fi negative (de
exemplu, poluare) sau pozitive (beneficiile unei inovaţii care nu sunt capturate de
autorul inovaţiei). Acest argument este folosit pentru politicile industriale care să
264
Frédéric Bastiat, Pétition des fabricants de chandelles, bougies, lampes, chandeliers,
réverbères, mouchettes, éteignoirs, et des producteurs de suif, huile, résine, alcool, et généralement
de tout ce qui concerne l’éclairage, în „Journal des Économistes”, 12, n° 47, p. 204, Repr. in Ce
qu'on voit et ce qu'on ne voit pas. Choix de Sophismes et de pamphlets économiques. Romillat, Paris,
1850/2001, http://bastiat.org/fr/petition.html, accesat la 05 iulie 2016.
431
stimuleze cercetarea fundamentală şi inovarea, deoarece beneficiile societăţii ar fi
mai mari decât cele private, care sunt insuficient de motivante pentru un rezultat
optim. Dificultatea apare în aplicarea practică a argumentului teoretic: care este
nivelul optim al subvenţiei? Cum poate fi prevenită disiparea subvenţiei în
activităţi de rent seeking, pentru influenţarea decidenţilor politici?
3. reducerea costurilor de ajustare. cu argumentul invocat în cazul industriilor în
criză temporară, a căror responsabilitate nu poate fi atribuită sectorului respectiv (ex.
schimbarea politicii vamale a ţării, o criză imprevizibilă pe piaţa materiilor prime etc.).
Adesea, acest argument economic este combinat cu altele, de ordin politic, social,
moral. Riscul major al politicilor industriale aferente ar fi să transforme reducerea
costurilor de ajustare într-un alibi pentru blocarea ajustării, menţinând artificial (şi cu
costuri pentru restul societăţii) un sector aflat în declin iremediabil.
Argumente instituţionale – În această accepţiune, instituţiile reprezintă
ansamblul regulilor formale şi informale respectate într-o societate. Acestea
constituie unul dintre cei mai importanţi factori ai dezvoltării, explicând în mare
măsură atât reuşitele cât şi eşecurile înregistrate în acest proces precum şi
diferenţele existente azi între nivelurile de dezvoltare atinse de diverse ţări.265 Unii
autori constată că piaţa nu funcţionează (deloc sau îndeajuns de bine) sau că
„mentalităţile” nu sunt potrivite ceea ce conduce la o situaţie de eşec instituţional,
care în opinia lor, nu poate fi corectat decât cu o politică industrială. Argumentele
amintite anterior, chiar dacă ar fi toate adevărate, tot nu sunt suficiente pentru a
justifica o politică industrială. Pentru ca pledoaria să fie completă, ar mai trebui
demonstrat că o politică industrială (realizată într-un sistem politic şi instituţional
imperfect) nu ar duce la rezultate mai grave decât o piaţă imperfectă.
Strategii ∫i instrumente de punere Ón aplicare
O sinteză a principalelor tipuri de instrumente de politică industrială266 sunt

cuprinse în tabelul 1.
Tabelul 1
Principalele tipuri de instrumente de politică industrială
Orizontal Vertical/selectiv
Piaţă politică concurenţială campioni naţionali
taxe indirecte naţionalizare/privatizare
reglementări ajutoare de stat
politica ratelor de schimb politici comerciale, etc.
265
Pentru o prezentare succintă a acestei abordări, vezi Robert W. Fogel, Douglass C. North,
Economic Performance through Time, Nobel Prize Lecture, 1993, http://www.nobelprize.org/
nobel_prizes/economic-sciences/laureates/1993/north-lecture.html, accesat la 05 iulie 2016.
266
A se vedea şi J. Pellegrin et al, op. cit., p. 7.
432
Orizontal Vertical/selectiv
Forţă de muncă şi politici educaţionale măsuri de politică publică direcţionate
aptitudini ajutoare pentru training spre formarea de aptitudini
ajutoarepentru salarii susţinerea stagiului de ucenicie
reglementări pentru piaţa forţei
de muncă
taxe pentru angajare
Piaţa de capital măsuri de politică fiscală pentru banca de investiţii publice
companii fond de investiţii strategice
reglementări ale pieţei financiare împrumuturi de urgenţă
Pământ reguli pentru utilizarea politica de clustre
suprafeţelor de teren zone industriale
politici pentru infrastructură
Tehnologie credite fiscale pentru cercetare & achiziţii publice
dezvoltare brevete de invenţie
buget pentru ştiinţă, etc finanţare tehnologică selectivă
Sursa: Nicholas Crafts, Alan Hughes, Industrial policy for the medium to long-term, University of
Warwick, Department of Economics, Working Paper 179, 2014, p. 7, http://wrap.warwick.ac.uk/
59353/ 1/WRAP_179-2014_crafts.pdf, 05 iulie 2016
În ceea ce priveşte perspectivele politicilor industriale, Uniunea Europenă

trebuie să încerce să asigure un nivel mai ridicat de competitivitate în sectoare
precum cel energetic sau de mediu, să susţină politicile de inovare şi educaţie
direcţionate şi adresate sectorului industrial datorită nivelului în creştere al
concurenţei globale. Atingerea unui nivel de competitivitate mai ridicat va ridica
numeroase provocări şi datorită faptului că la momentul actual economiile Statelor
Membre se clasează pe nivele ierarhice diferite în clasamentele de specialitate cu
distanţe considerabile între poziţiile ocupate de Finlanda – locul 4 sau Germania –
locul 5 şi ţările situate la polul opus (Croaţia – 77, Grecia – 80 etc.)267. Totodată,
politicile destinate acestui sector de activitate nu vor putea să fie implementate fără
ca mediul economic să nu beneficieze de un nivel mai ridicat de deschidere pentru
finanţare. Vitale sunt şi aspectele legate de dezvoltarea şi modernizarea
infrasructurii pentru o mai bună deschidere a pieţelor. Ţinând cond de faptul că
datele prezentate anterior indică acest sector ca fiind unul dintre importanţii
angajatori în cadrul pieţei foţei de muncă din UE, considerăm vitală susţinerea în
continuare a unei pieţe flexibile şi dinamice din această perspectivă pentru a facilita
creşterea gradului de tranparentizare a pieţei.
În ultima perioadă, dezindustrializarea a generat o serie de controverse abil
speculate de partidele extremiste şi de demagogii de toate culorile politice. Astfel,
s-a încercat să se întreţină confuzia între scăderea relativă a ponderii industriei în
economie (procent din PIB, ponderea salaraiaţilor în total locuri de muncă etc.) şi
scăderea absolută a importanţei industriei (valoarea producţiei industriale, valoarea
267
Vezi Klaus Schwab, The Global Competitiveness Report 2014–2015, World Economic
Forum, 2014, p. 14–15, http://www3.weforum.org/docs/WEF_GlobalCompetitivenessReport_2014-
15.pdf, accesat la 05 iulie 2016.
433
adăugată în sectorul îndustrial, numărul locurilor de muncă etc.). Aceste două
fenomene sunt distincte şi nu se manifestă în toate statele membre ale UE.
Reducerea ponderii industriei (scăderea relativă) este rezultatul creşterii ponderii
serviciilor în economie, fenomen caracteristic ţărilor dezvoltate. Chiar şi scăderea
absolută a sectorului industrial poate fi un fenomen pozitiv în măsura în care el
rezultă din creşterea productivităţii muncii şi /sau din faptul că investiţiile
întreprinzătorilor şi locurile de muncă se orientează către sectoare cu valoare
adăugată mai mare. Acest fenomen de reorganizare la scară mondială a fluxurilor
de producţie este denumit „delocalizare” în ţările dezvoltate deoarece sunt luate în
calcul doar efectele sale vizibile („pierderea” unor locuri de muncă, de regulă în
sectorul industrial), ignorând celelalte (creşterea numărului de locuri de muncă în
sectoarele exportatoare de bunuri sau servicii, în cele cu valoare adăugată mai mare
(cercetare, servicii financiare, medicale, juridice). Spre exemplu, cercetarea pentru
noi materiale, designul vestimentar, marketingul etc. sunt realizate de către firme
europene (cum ar fi Benetton), iar producţia efectivă este realizată în ţări slab
dezvoltate şi/sau emergente. Se favorizează astfel ridicarea lor economică,
mărindu-se astfel piaţa potenţială pentru exportatorii europeni sau fluxurile de
turişti pe acest continent. De această manieră, un fenomen pozitiv (restructurarea
economiei către sectoarele cu valoare adăugată mai mare, însoţit de dezvoltarea
ţărilor sărace) poate fi transformat într-o sperietoare electorală, cu riscul de a
inspira politici eronate similare celor din perioada interbelică. Eventualele politici
protecţioniste ar fi în beneficiul restrâns al unor sectoare, dar ar sărăci atât ţările
dezvoltate, cât şi ţările emergente. Riscurile de escaladare a barierelor tarifare
(protecţionism) ar putea conduce la o blocare a economiei mondiale într-un mod şi
cu consecinţe similare celor din anii 1930.
434
POLITICA AGRICOL√ COMUN√
GEORGIANA CICEO,
Transformările survenite la nivel internaţional datorită globalizării activităţii

economice, a schimbărilor climatice, generate de creşterea populaţiei globului sau
determinate de modificarea comportamentului de consum al locuitorilor au
subliniat importanţa şi rolul jucat de agricultură în cadrul circuitului economic
global, precum şi importanţa adaptării politicilor ce vizează acest sector de
activitate la conjunctura economică extrem de dinamică a ultimilor ani. La nivelul
Uniunii Europene, agricultura a beneficiat întotdeauna de o atenţie specială în ceea
ce priveşte politicile şi măsurile adoptate şi a făcut obiectul unor dezbateri intense.
În general, politica agricolă urmăreşte cu prioritate asigurarea siguranţei
alimentare, dar nu pierde din vedere nici asigurarea unor standarde decente de viaţă
pentru fermieri, garantarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori şi nevoia de
a asigura întreţinerea şi managementul zonelor rurale. Securitatea alimentară este
considerată ca făcând parte integrantă din angajamentele asumate de fiecare guvern
pentru asigurarea bunăstării propriilor cetăţeni şi se referă în esenţă la furnizarea de
alimente de bază la preţuri rezonabile. În acest scop, orice stat intervine într-un fel
sau altul pentru a susţine agricultura şi industria alimentară ţinând seama de
particularităţile acestui sector al economiei – expunerea la condiţii meteo care
scapă controlului uman şi fac dificilă menţinerea unui echilibru între producţia
agricolă şi cererea de produse alimentare, generând riscuri de fluctuaţii
considerabile ale preţurilor, poziţia slabă a fermierilor în lanţul agro-alimentar (în
UE, sunt aprox. 10,8 mil. ferme,268faţă de 288.000 producători de produse agro-
alimentare, 337.000 en-grosişti, 809.000 vânzători cu amănuntul269), nevoia de a
asigura managementul zonelor rurale şi necesitatea de a menţine un mod de viaţă
care a contribuit la generarea unei largi varietăţi de habitate semi-naturale şi
asigură condiţii de existenţă unei părţi importante din populaţia UE (aprox. 20%).
Securitatea alimentară este întărită prin creşterea şi/sau menţinerea unui grad înalt
de auto-suficienţă. Aceasta este însă greu de realizat în condiţiile în care o anumită
regiune sau un anumit stat nu dispun de un anumit avantaj competitiv. De aceea,
guvernele sunt adesea obligate să intervină pentru a compensa absenţa acestui
avantaj competitiv.
268
Comisia Europeană, CAP Context Indicators 2014-2020, 2016 update, pp. 76–78,
https://ec.europa.eu/agriculture/sites/agriculture/files/cap-indicators/context/2016/full-text_en.pdf,
accesat la 15 martie 2017.
269
FoodDrink Europe, EU Food and Drink Industry - Data & Trends, 2016, p. 11,
http://www.fooddrinkeurope.eu/uploads/publications_documents/Data_and_trends_Interactive_PDF_
NEW.pdf, accesat la 15 martie 2017.
435
Din această perspectivă, a delimitării agriculturii ca segment strategic în
cadrul politicilor Uniunii Europene, vom realiza demersul nostru în cele ce
urmează, încercând să subliniem rolul Politicii Agricole Comune în vederea
stimulării creşterii şi dezvoltării economice şi nu doar a sectorului agricol la nivelul
statelor membre ale Uniunii Europene.
Fundamentele Politicii Agricole Comune (PAC)
La nivelul Uniunii Europene, alocările bugetare situează agricultura ca fiind

unul dintre sectoarele strategice, beneficiind de o pondere însemnată din bugetul
UE, chiar dacă ponderea sa în PIB-ul UE este de aprox. 3%. În ceea ce priveşte
numărul de persoane angajate în agricultură, datele statistice indică faptul că 5,2%
din forţa de muncă era implicată în acest sector, reprezentând 22,2 milioane de
persoane ce lucrau regulat în agricultură.270 Datele colectate cu privire la
exporturile în afara Uniunii Europene, în cazul agriculturii au reprezentat în 2014,
7,2% din totalul exporturilor, şi au generat 6,2% din totalul importurilor, soldul
final fiind unul pozitiv în valoare de 17.766 milioane EUR.271 În ceea ce priveşte
preferinţa comunitară acesta poate să fie subliniată prin intermediul datelor
furnizate de către aceeaşi sursă, date care indică atât pentru exporturi cât şi pentru
importuri un procent de 11,2–11,3% în anul 2014 şi un sold pozitiv de
5.165 milioane EUR.
Valoarea adaugată brută adusă de agricultură în cadrul ţărilor UE 27 a atins
162,3 miliarde EUR în anul 2013 urmând un trend descendent în perioada ce a
urmat înregistrând o reducere de 1,5% în anul 2014 şi atingând valoarea de
159,8 miliarde EUR.272 La nivel global, Uniunea Europeană este cel mai important
producător de produse alimentare şi băuturi. Cifrele recente indică sectorul
alimentar ca fiind cel mai mare angajator, oferind 47 milioane de locuri de muncă,
şi 7% din PIB-ul UE.273
Includerea Politicii Agricole Comune în cuprinsul Tratatului de la Roma de
instituire a Comunităţii Economice Europene se consideră că este rezultatul unui
compromis franco-german fără de care întreaga construcţie comunitară în forma pe
care o cunoaştem astăzi nu ar fi putut fi realizată. Tratatul de la Roma este cel care
270
Eurostat, Agriculture, Forestry and Fishery Statistics 2015, 2016, p. 46,
http://ec.europa.eu/eurostat/documents/3217494/7158355/KS-FK-15-101-EN-N.pdf/79470e8c-abf3-
43d3-8cd4-84880962cdd4, accesat la 05 mai 2016.
271
Eurostat, Statistical Factsheet European Union 2015, 2016, p. 15, http://ec.europa.eu/
agriculture/statistics/factsheets/pdf/eu_en.pdf, accesat la 05 mai 2016.
272
Eurostat, Key Figures on Europe, 2015, p. 111, http://ec.europa.eu/eurostat/documents/
3217494/7072644/KS-EI-15-001-EN-N.pdf/318ee884-50d6-48f0-b086-4410da85d6b6, accesat la 05
mai 2016.
273
Comisia Europeană, EU agriculture spending focused on results, 2015, p. 2,
http://ec.europa.eu/agriculture/cap-funding/pdf/cap-spending-09-2015_en.pdf, accesat la
05 iunie 2016.
436
a stabilit obiectivele PAC: creşterea productivităţii agriculturii; asigurarea unui
nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă; stabilizarea pieţelor; garantarea
siguranţei aprovizionărilor; asigurarea unor preţuri rezonabile de livrare către
consumatori (art. 33 TCE, actualul art. 39 TFUE), precum şi regulile de organizare
a Pieţei Agricole Comune – reguli comune de concurenţă; coordonarea obligatorie
a diferitelor organizări naţionale ale pieţei şi organizarea europeană a pieţei (art. 34
TCE, actualul art. 40 TFUE). În plus, Tratatul mai stabilea convocarea de către
Comisie a unei conferinţe a statelor membre care să pună bazele viitoarei politici
agricole comune (art. 43 TCE). Această conferinţă a avut loc la Stresa. În cadrul ei,
au fost convenite principiile PAC – o piaţă agricolă unică (bazată pe comerţul liber
între statele participante şi preţuri comunitare unice); preferinţa comunitară (bariere
comerciale comune în raport cu ţări terţe angrenate în comerţul cu statele
comunitare şi avantaje pentru stimularea schimburilor intra-comunitare) şi
solidaritatea financiară (crearea unui fond comun şi alocări din bugetul Uniunii
Europene), care urmau să fie realizate prin preţuri fixe la nivel comunitar şi
susţinerea preţurilor comunitare în faţa competiţiei de pe pieţele internaţionale prin
taxe la import şi subvenţii la export. Evenimentele care au jalonat existenaţa PAC
de la momentul iniţial până în zilele noastre sunt marcate succint în figura 1.
Figura 1 – Evoluţia Politicii Agricole Comune.
În cronologia momentelor importante pentru dezvoltarea PAC, menţionăm

Planul Mansholt (1968) prin intermediul căruia s-a încercat modernizarea şi
creşterea în dimensiune a fermelor în vederea creşterii productivităţii şi
specializării acestora. Reforma urmărea să creeze condiţiile pentru creşterea
câştigurilor agricultorilor şi a autonomiei şi independenţei acestora.274 Se consideră
că respingerea planului s-a datorat formulării de propuneri prea îndrăzneţe şi prea
radicale pentru momentul rspectiv, chiar dacă nu se poate nega faptul că Mansholt
a rămas un important deschizător de drumuri pentru viitoarele reforme ale PAC.
Anii ’70–’80 au reprezentat o perioada de criză pentru PAC, generată de
surplusul de producţie, de dependenţa fermierilor de subvenţii,de efectele nefaste
ale practicării unei agriculturi de tip intensiv cu impact semnificativ asupra
mediului, de necorelarea producţiei cu cererea şi de creşterea semnificativă a
cheltuielilor agricole comune. Măsurile implementate şi încercările de reformă din
274
Comisia Europeană, Sicco Mansholt: fermier, luptător al rezistenţei şi un adevărat
European, http://europa.eu/about-eu/eu-history/founding-fathers/pdf/sicco_mansholt_ro.pdf, accesat
la 05 mai 2016.
437
acea perioadă au fost relativ numeroase, dar au avut un impact destul de limitat275.
Dintre acestea, relevante s-au dovedit a fi măsurile de diversificare a producţiei şi
de limitare a creşterii cheltuielilor bugetaredin 1985.
Reforma MacSharry din 1992 este considerată ca fiind primul exemplu de
reformă reală menită să îmbunătăţească nivelul de competitivitate al agriculturii la
nivelul UE, stabilizând pieţele şi cheltuielile cu agricultura în cadrul bugetului
comunitar, diversificând produsele şi protejând pentru prima dată mediul înconjurător
prin politici direcţionate concret în acest sens. Totodată, reforma a urmărit introducerea
plăţilor compensatorii şi reducerea preţurilor garantate la categoriile de produse care
generau în general cele mai mari surplusuri (de ex., a determinat scăderea cu o treime a
preţului de intervenţie la cereale), precum şi eliminarea taxelor plătite în preţ de către
consumatori. În ceea ce priveşte introducerea plăţilor directe, aceasta a avut drept
mobil compensarea eliminării suportului prin preţ pentru fermieri. Chiar dacă a generat
o conjunctură favorabilă pentru stimularea fermierilor cu eficienţă redusă, reforma a
fost crticată pentru că defavoriza fermierii cu un nivel ridicat de productivitate. În acest
context este important totodată de subliniat că plăţile compensatorii pot să fie asimilate
subvenţiilor şi, în general, sunt preferate de Uniunea Europeană în detrimentul
prelevărilor agricole în momentul în care uniunea este văzută din postura de
importator.276
Negocierile din cadrul GATT (1986–1994) şi a Rundei Uruguay (1995–
2000) au ajutat la introducerea de noi reguli fito-sanitare, privind subvenţiile la
exportul pentru bunuri agricole, pentru reducerea protecţiei tarifare şi a subvenţiilor
interne la export, precum şi pentru aplicarea accesului minim garantat pentru
produsele agricole în proporţie de 5% din cererea internă.Acestea au pavat drumul
spre adoptarea în 1999, la Consiliul European de la Berlin, a Agendei 2000
cuprinzând noi obiective şi măsuri de reformă a PAC relativ la siguranţa
alimentară, integrarea problematicii mediului în cadrul politicilor agricole,
reducerea preţurilor de intervenţie, creşterea plăţilor directe, orientarea spre piaţă.
În acest context, dezvoltarea rurală a devenit cel de-al doilea pilon al PAC. Apoi,
pe fundalul negocierilor din cadrul Rundei Doha (2001-2011), care au urmărit
introducerea de noi reguli pentru accesul pe piaţă şi importul de bunuri agricole
precum a fost introdusă Reforma Fischler (2003), care prevedea un nou sistem de
acordare a plăţilor directe prin introducerea plăţilor unice pe fermă în funcţie de
nivelul producţiei, bunăstarea animalelor şi protecţia mediului – single farm
payment cu scopul de a garanta fermierilor o mai mare stabilitate şi predictibilitate
a veniturilor.
Reforma Cioloş (2013) a reprezentat o etapă inerentă în efortul de aşezare pe
baze solide a PAC. Aceasta a fost necesară din mai multe motive, dintre care
275
Miroslav N. Jovanovic, The Economics of European Integration: Limits and Prospects,
Cheltenham, Edward Elgar Publishing, 2005, p. 256.
276
Jacques Pelkmans, Integrare europeană. Metode şi analiză economică, ed. a 2-a, Bucureşti,
Institutul European din România, 2003, p. 222.
438
menţionăm eliminarea inegalităţilor generate de clasificarea fermelor, reducerea
discrepanţelor dintre plăţile primite de agricultorii din diferite state membre,
consolidarea decuplării ajutoarelor acordate până atunci în raport cu volumul
produs şi transformarea acestora într-un sprijin general pe venit acordat fermierilor,
necesitatea adaptării PAC la exigenţele Cadrului Financiar Multianual 2014–2020.
În subsidiar, reforma a urmărit: modificarea sistemului de plăţi astfel încât niciun
stat membru să nu primească mai puţin de 75% din media UE până în 2019,
susţinerea fermierilor activi şi a tinerilor fermieri, protejarea mediului (susţinera
agriculturii extensive, măsuri de agro-mediu), creşterea transparenţei decizionale şi
co-participarea la implementarea PAC (ex. introducerea de scheme simplificate
pentru micii agricultori etc.). Drept urmare, începând cu perioada 2014–2020,
subvenţiile sunt decuplate de producţie pentru a-i sprijini prioritar pe agricultorii
activi şi nu pe toţi deţinătorii de terenuri agricole şi pentru a-i încuraja pe fermieri
să aleagă producţia nu corelat în raport cu subvenţia, ci raportat la cerinţele pieţei.
În acelaşi timp, aproximativ 30% din plăţile directe sunt condiţionate de
respectarea unor practici agricole cu efecte pozitive asupra mediului înconjurător.
Punerea Ón aplicare a Politicii Agricole Comune
Actorii PAC
Aşa cum vom arăta în cele ce urmează, actorii instituţionali care intervin în
procesul de elaborare a politicii agricole comune realizează acest deziderat prin
metode diferite de interacţiune în cadrul celor doi piloni pe care este structurată
această politică277. Procesele decizionale care stau la baza acţiunii în cadrul
primului pilon, cel consacrat susţinerii pieţei, pot fi încadrate în metoda comunitară
clasică, cu menţiunea că procedura legislativă dominantă pentru luarea deciziilor
până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a fost cea de consultare.
Trebuie însă menţionat că deşi această procedură legislativă plasează Parlamentul
într-o situaţie mai defavorabilă, pe parcursul anilor s-a încercat ca deciziile să fie
luate de o manieră consesnsuală între Parlament şi Consiliu. Tratatul de la
Lisabona a operat în substanţa acestei politici câteva modificări majore, astfel încât
acum pentru problemele politice importante deciziile trebuie luate prin procedura
legislativă ordinară. În cadrul celui de-al doilea pilon, cel consacrat dezvoltării
rurale, metoda de realizare a politicii este cea deschisă de coordonare. Aşadar, şi
într-un caz şi în celălalt Comisia se află într-o poziţie centrală în cadrul procesului
decizional, în vreme ce ceilalţi actori instituţionali de la nivel european intervin în
grade diferite în modelarea deciziilor care vizează această politică comună a UE.
277
Christilla Roederer-Rynning, Politica agricolă comună: Fortăreaţa contestată, în Helen
Wallace, Mark A. Pollack, Alasdair R. Young (eds.), op. cit., pp. 167–170.
439
Domenii de ac˛iune PAC
Aşa cum arătam anterior, PAC este structurată începând cu 1999 pe doi
piloni (fig. 2) – cel al măsurilor de susţinere a pieţei şi cel al dezvoltării rurale.
Aceşti doi piloni urmăresc obiective diferite, au proceduri distincte prin care sunt
luate deciziile şi, pe cale de consecinţă, pot fi circumscrişi unor metode diferite de
elaborare a politicilor în UE.
Figura 2. Pilonii Politicii Agricole Comune.
Prin primul pilon sunt finanţate ajutoarele directe şi măsurile de piaţă prin
intermediul Fondului European de Garantare Agricolă. De această manieră
fermierii primesc anual plăţi compensatorii care să îi ajute să îşi stabilizeze
veniturile în condiţiile unor preţuri volatile, condiţii meteo imprevizibile şi costuri
de producţie variabile. În schimbul obţinerii lor, fermierii trebuie să dovedească
respectarea standardelor de mediu, pentru bunăstarea animalelor etc. Instrumentele
pentru susţinerea pieţei agricole pot fi grupate în patru categorii:
1. măsuri de corectare a erorilor pieţei prin compensarea costurilor
suplimentare care vizează, din perspectiva cererii taxe la import, cote la import,
încheierea de acorduri comerciale, iar din perspectiva ofertei măsuri de promovare,
asigurarea unor standarde de calitate;
2. intervenţii pentru susţinerea producătorilor prin compensarea pierderilor
care nu pot fi recuperate prin funcţionarea mecanismelor pieţei;
3. stabilizarea preţurilor în condiţiile instabilităţii inerente a evoluţiilor în
cadrul acestui sector prin susţinerea exporturilor, crearea de stocuri strategice de
produse alimentare sau introducerea unui sistem de asigurare de natură să acopere
riscurile inerente producţiei;
4. susţinerea fermierilor pentru a investi în protecţia mediului şi menţinerea
atractivităţii zonelor rurale prin crearea de fonduri de investiţii în agricultură,
oferirea de credite şi garanţii la export etc.
Cel de-al doilea pilon, pentru susţinerea dezvoltării rurale, funcţionează în
regim de cofinanţare şi este menit să susţină proiecte cu obiective economice,
sociale, de mediu bine definite ale unor întreprinderi mici şi mijlocii care
440
funcţionează în zonle rurale. Este finanţat cu ajutorul Fondului European de
Dezvoltare Rurală (FEADR).De regulă, asigurarea finanţării proiectelor prin acest
al doilea pilon este condiţionată de îndeplinirea unor obiective de performanţă,
monitorizate atent de statele membre.
Strategii ∫i instrumente de punere Ón aplicare a PAC
Politica agricolă poate fi susţinută, în general, prin unul din cele două
sisteme clasice de susţinerea agiculturii – sistemul de ajutor direct pentru susţinerea
veniturilor fermierilor şi sistemul de susţinere a preţurilor. Fiecare dintre aceste
două sisteme prezintă şi avantaje şi dezavantaje deopotrivă, ceea ce face ca în
realitate fiecare ţară să opteze pentru o formulă hibridă de sprijin pentru
agricultură, care împrumută din trăsăturile celor două sisteme. În prima formulă,
veniturile fermierilor sunt susţinue prin subvenţii de la bugetul de stat. De regulă,
acest sistem funcţionează bine atunci când statele îşi pot satisface aproape autonom
necesarul de produse agricole şi există un număr limitat de fermieri, cum a fost,
spre exemplu, cazul Marii Britanii înainte de aderarea la UE. În situaţia în care
preţurile produselor importare sunt scăzute, consumatorii interni beneficiază de
preţuri avantajoase, dar dacă preţurile produselor importate cresc, consumatorii au
de suferit. În al doilea caz, sistemul de susţinere a politicii agricole se bazează pe
finanţarea diferenţei dintre preţurile interne relativ mari şi preţurile mai scăzute de
pe piaţa mondială. Acest al doilea sistem este de natura să stimuleze producţia şi
productivitatea de vreme ce fermierii vor fi tentaţi să producă în exces ştiind că le
este garantat un preţ bun. În practică, s-a dovedit că este foarte dificil de ajustat
nivelul preţurilor pentru a evita supraproducţia.
Concluzionând, putem afirma că, având în vedere particularităţile acestui
sector de activitate, pe parcursul anilor, PAC a fost subiectul a numeroase
dezbateri, analize şi chiar controverse care au mers până la contestarea menţinerii
acestei politici ca parte distinctă în ansamblul politicilor comune ale Uniunii
Europene. Cele mai multe dintre discuţiile iscate în jurul PAC au fost generate de
costurile foarte ridicate pe care le presupune (38% din bugetul comunitar,
echivalentul a 0,4% din PIB-ul Uniunii europene278), corelate adesea cu relativ
redusa sa contribuţie la formarea PIB-ului UE şi, implicit, a creşterii economice.
Ceea ce adesea a fost de remarcat a fost faptul că politicile aplicate au determinat
numeroase disparităţi la nivelul statelor membre cu implicaţii diferite pentru actorii
vizaţi datorită conjuncturii în primul rând economice şi sociale prezente în cadrul
fiecărui stat membru. Important de subliniat ar fi identificarea direcţiei majore de
evoluţie înspre alegerea cu prioritate a unuia dintre obiectivele urmărite şi care
până în acest moment a fost uneori foarte fluctuant, cu direcţie spre susţinerea
fermierilor şi a bunăstării acestora sau a reducerii preţurilor pentru consumatori. Cu
278
Comisia Europeană, EU agriculture spending focused on results, 2015, http://ec.europa.eu/
agriculture/ cap-funding/pdf/cap-spending-09-2015_en.pdf, accesat la 05 iunie 2016.
441
toate că este tentant să considerăm că acestea sunt interdependente, realitatea a
demonstrat adesea că pentru atingerea acestor obiective măsurile nu pot
întotdeauna şi în orice context să răspundă ambelor deziderate şi să genereze
totodată un echilibru la nivelul tuturor statelor membre din acest punct de vedere.
Provocările majore de evoluţie viitoare ale PAC vor trebui să poată să
depăşească controversele legate de măsuri ce ar putea să genereze un nivel ridicat
de protecţionism în interiorul UE, preţuri generate şi susţinute artificial în
detrimentul liberei determinări a acestora, răspunsul prompt în faţa solicitărilor de
politici direcţionate spre protejarea sănătăţii populaţiei şi a mediului înconjurător,
dezvoltare rurală şi asigurarea egalităţii de şanse dezvoltării micilor fermieri,
generarea unui echilibru între statele membre şi menţinerea sustenabilităţii şi
coerenţei politicilor în condiţii de extindere viitoare a Pieţei Interne.
În analiza destinată instrumentelor politicii agricole comune trebuie avut în
vedere caracterul adesea nu foarte comod al efectelor şi implicaţiilor combinate
atât de natură tehnică cât şi socială, fapt ce generează o serie de dificultăţi şi
controverse în aplicarea acţiunilor întreprinse în acest sector de activitate. Totodată,
semnificative sunt şi riscurile implicate de utilizarea unor instrumente ce pot
favoriza la un moment dat anumite segmente de actori şi de a genera condiţii
discriminatorii sau nefavorabile pentru alţii şi sunt de natură să dea naştere unor
situaţii în care dezideratul incluziunii primelor categorii se realizează în paralel cu
excluziunea celor din urmă.
442
POLITICA ŒN DOMENIUL MIGRAfiIEI
ROMANA CRAMARENCO
Fenomenul migraţiei pentru muncă nu reprezintă o noutate pentru Europa, însă

controversele legate de politica imigraţionistă adoptată de comunitatea europeană au
devenit mult mai vizibile pe agenda internaţională (a se vedea semnificaţia temei
imigraţiei în actuala dezbatere legată de BREXIT). Fenomenul de îmbătrânire a forţei
de muncă, creşterea accelerată a ratei de dependenţă socială, criza sistemelor de
pensii, dezinteresul tinerilor pentru locuri de muncă cu calificare scăzută,
restructurările economiei statelor membre justifică nevoia de import de forţă de
muncă din state terţe, însă limitele integrării socio-economice a migranţilor rămân
foarte evidente, alimentând frecvent discursul populist asumat de unele partide
politice. Uniunea Europeană are nevoie nu doar de o strategie comună privind
regimul de intrare a non-comunitarilor pe teritoriul statelor membre, dar şi de
programe de integrare socio-economică eficientă pentru noii-veniţi.
1. Problematica economic„ a migra˛iei masive c„tre UE
Europa are nevoie de mobilitatea forţei de muncă, dar şi de o strategie

sustenabilă de integrare a noilor veniţi. În ceea ce priveşte modele de integrare,
Stephen Castles279 distinge între :
– Modelul excluderii bazate pe diferenţă (Germania şi statele din Sudul
Europei) – Germania a iniţiat în anii ’60 programele de tip guest worker
pentru a acoperi temporar deficitele de forţă de muncă. Programele de
muncă temporară s-au bazat pe aşteptarea ca noii veniţi să revină în ţările
de origine, după expirarea contractelor de muncă, motiv pentru care nu au
inclus eforturi pentru derularea de programe de integrare. Însă, marea
majoritate a muncitorilor din statele terţe care au emigrat prin intermediul
acestor programe şi-au permanentizat şederea. Confruntată cu noua
realitate, Germania a trecut de la abordarea strictă care a redus şansele de
integrare a migranţilor non-UE din anii ’90 – Germania nu este o ţară de
imigraţie – la programe care susţin oportunităţile de integrare – programul
green card.
– Modelul asimilaţionist (Franţa, Marea Britanie, Olanda) se bazează pe
convingerea că imigraţia este un fenomen cu caracter permanent,
acordarea statutului legal fiind o prioritate, condiţionată de internalizarea
valorilor şi culturii ţării gazdă. Dualitatea identitară şi enclavele etnice
279
Stephen Castles, How nation-states respond to immigration and ethnic diversity, în
„Journal of Ethnic and Migration Studies”, 21(3), (1995), pp. 20–23.
443
sunt înţelese ca manifestări ale eşecului integrării noilor veniţi. Totuşi, în
ultimii ani regăsim o abordare pluralistă, care susţine contribuţia pe care
cea de-a doua generaţie de migranţi o aduce proceselor de integrare.
– Modelul pluralist (SUA, Canada) este fundamentat pe aceeaşi convingere
legată de caracterul permanent al imigraţiei, însă valorile culturale ale
imigranţilor sunt recunoscute, protejate ca manifestări ale diversităţii
culturale (melting pot). Marea provocare este legată de dezvoltarea unui
context suport pentru multiculturalitate.
Migranţii care aleg ca ţară de destinaţie un stat membru al UE 28/27 pot fi
căutători de azil sau refugiaţi sau lucrători migranţi sau persoane aflate la studii sau
persoane care solicită reîntregirea familială. Conform Înaltului Comisariat al
Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, „termenul de solicitant de azil este adesea
confundat cu termenul de refugiat. Un solicitant de azil este o persoană care
declară că este refugiat şi caută protecţie internaţională din calea persecuţiei sau
pericolelor grave în propria ţară. Fiecare refugiat este iniţial un solicitant de azil,
dar nu fiecare solicitant de azil va fi recunoscut, până la urmă, ca refugiat. În timp
ce aşteaptă ca solicitarea lor să fie acceptată sau respinsă, aceste persoane se
numesc solicitanţi de azil”.280
Conform estimărilor Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie281, în 2015
peste 1 milion de persoane din state terţe au ajuns în Europa, UE confruntându-se
cu provocări reale legate atât de admisia, cât şi de asistenţa umanitară acordată
refugiaţilor. Pentru înţelegerea semnificaţiei fenomenului actual, vom recurge la
redarea succintă a principalelor momente din istoria migraţiei în Europa, după al
Doilea Război Mondial.
– anii ’50 – valuri importante de refugiaţi etnici germani originari din
Europa Centrală şi de Est care aleg ca şi destinaţie principală Vestul
Germaniei;
280
Dublin Regulation este principalul act legislativ prin care se stabilesc regulile acordării de
azil în UE. Pe baza acestui acord inter-state, responsabilitatea pentru examinarea cererii de azil revine
statului membru în care a intrat migrantul, sau de rezidenţă al solicitantului. Sistemul Eurodac, o bază
de date cu amprentele solicitanţilor de azil, care poate fi accesată în condiţii speciale sub control
strict. Poliţia o foloseşte pentru a identifica cererile false sau multiple.
Potrivit regulilor UE, solicitanţii de azil au dreptul la hrană, prim ajutor şi adăpost într-un
centru special, situaţia fiecăruia fiind analizată individual. Ei pot solicita azil după ce sunt amprentaţi
şi intervievaţi. Pot obţine azilul „în primă instanţă” sau, în caz de refuz, pot face apel în justiţie
împotriva deciziei autorităţilor.Solicitanţii de azil trebuie să obţină drept de muncă în 9 luni de la
sosirea lor în UE.
Din datele Eurostat rezultă că în 2013 au fost 435.760 de cereri de azil, marcând o creştere cu 30%
faţă de anul anterior. La finalul anului 2013, 352.000 de cereri erau încă nesoluţionate. Germania este ţara
care primeşte cele mai multe solicitări, iar în 2013 o treime din cererile de azil au primit răspuns pozitiv, cei
mai mulţi azilanţi fiind din Siria şi Eritreea, http://www.unhcr-centraleurope.org/ro.
281
Website-ul instituţiei, http://www.iom.int] oferă date actualizate în timp reale legate de
numărul de intrări (fluxuri şi stocuri), atât pe rute terestre, cât şi pe mare, precum şi număr ul de
persoane dispărute.
444
– anii ’60 – migranţi din statele mediteraniene non-europene, foste colonii,
aleg metropole din Vestul şi Nordul Europei în căutarea unui trai mai
bun. Integrarea noilor veniţi a fost relativ facilă datorită nevoii acute de
forţă de muncă cu calificare scăzută. Aceasta este perioada de debut a
programelor de tip guest worker, bazate pe acorduri bilaterale;
– anii ’70 – anii ’80 – fluxuri migratorii bazate pe reunificarea familiei (se
dezvoltă a doua generaţie de migranţi, comunităţile provenind din Asia
Mică şi Orientul Mijlociu formează enclave etnice);
– perioada după 1989 – ponderea populaţiei născute în străinătate în
Spaţiul Economic European a crescut de la 4,8%, la 5,7% din totalul
populaţiei, ceea ce a condus la politici restrictive în domeniul imigraţiei:
Germania (1993) = legi stricte privind azilul şi introducerea acordurilor
de recrutare a forţei de muncă în Iugoslavia, Ungaria şi Polonia, pe o
perioadă de maxim 2 ani; Austria (1992, 1997) = noile legi privind
regimul străinilor; Franţa (1998) = legea Reseda – facilitarea accesului
absolvenţilor de studii superioare şi a persoanelor cu calificare înaltă
(caracterul selectiv al imigraţiei); Spania (2000) = Planul Greco care
acordă atenţie programelor de integrare a imigranţilor în comunităţile
locale; Italia (2002) = Legea Bossi-Fini care reglementează drepturile
imigranţilor în Italia; sistemul green card (Germania şi Italia), programul
Highly Skilled Migrant (Marea Britanie).
Punerea Ón aplicare a politicii Ón domeniul migra˛iei
Domenii de ac˛iune
În contextul general al garantării liberei circulaţii a persoanelor în spaţiul

UE, a devenit necesară o diferenţiere a politicilor privind gestionarea mobilităţii pe
cele două mari direcţii: mobilitatea intra-UE şi migraţia dinspre ţări terţe282.
Migraţia din statele terţe face obiectul unei stategii europene în domeniul
imigraţiei, competenţele CE fiind legate de următoarele domenii 283:
Migraţia legală. UE are competenţa de a stabili condiţiile de intrare şi de
şedere pentru resortisanţii ţărilor terţe care intră şi îşi stabilesc reşedinţa în mod
legal pe teritoriul unui stat membru, inclusiv în scopul reîntregirii familiei. Statele
membre îşi păstrează dreptul de a stabili volumul admiterii pe teritoriul lor a
resortisanţilor unor ţări terţe, aflaţi în căutarea unui loc de muncă (se menţine
282
Valentina Vasile (coord.), Estimarea impactului liberei circulaţii a lucrătorilor români pe
teritoriul UE, începând cu 01.01.2014. Rrealităţi şi tendinţe din perspectivă economică, ocupaţională
şi socială, în „Studiu” 3/2013, Bucureşti, Institutul European din România, 2014, p. 101.
283
Parlamentul European, Politica UE în domeniul imigraţiei, 2016, http://www.europarl.europa.eu/
atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.12.3.html, accesat în mai 2016.
445
aceeaşi recunoaşterea a competenţei SM, pe baza principiului subsidiarităţii, de a
decide când, pentru cine şi pentru ce perioadă îşi deschide piaţa muncii, pentru a
menţine stabilitatea acesteia).
Integrarea. UE poate oferi stimulente şi poate veni în sprijinul acţiunilor
întreprinse de statele membre pentru promovarea integrării resortisanţilor ţărilor terţe
care locuiesc legal pe teritoriul lor. Cu toate acestea, nu există dispoziţii privind
armonizarea cadrului de reglementare şi a normelor administrative de la nivel national,
fiecare SM fiind responsabil să dezvolte, să implementeze şi să monitorizeze eficienţa
programelor de integrare socio-economică a noilor veniţi284.
Lupta împotriva migraţiei neregulamentare/informale. Uniunea Europeană
urmăreşte să prevină şi să reducă imigraţia neregulamentară, îndeosebi prin
intermediul unei politici eficace de returnare, cu respectarea deplină a drepturilor
fundamentale ale omului. Un migrant aflat într-o situaţie neregulamentară este o
persoană care intră pe teritoriul UE fără a deţine o viză sau un permis
corespunzător sau a cărei şedere depăşeşte termenul prevăzut de viză.
Acordurile de readmisie: Uniunea Europeană are competenţa de a încheia cu
ţări terţe acorduri privind readmisia, în ţara de origine sau în ţara de tranzit, a
resortisanţilor ţărilor terţe care nu îndeplinesc sau nu mai îndeplinesc condiţiile de
intrare, de prezenţă sau de şedere pe teritoriul unuia dintre statele membre.
Cele mai importante iniţiative comunitare pentru reglementarea fluxurilor
migratorii sunt următoarele:
– Directiva Blue Card dedicată facilitării accesului lucătorilor migranţi cu
calificare înaltăpe piaţa muncii UE
– Directiva Permisului Unic (Single Permit Directive) a integrat cele două
permise, de muncă şi de rezidenţă, într-un document unic, garanţie pentru
protejarea drepturilor cetăţenilor non-UE.
– Directiva privind Reîntregirea Familiei (Family Reunification Directive)
pe baza căreia migranţii care deţin dreptul de rezidenţă într-un SM pot să
îşi aducă rudele apropiate să locuiască în ţara lor de rezidenţă.
– Directiva pentru studenţi, interni şi voluntari setează regulile de intrare şi
şedere pentru aceste categorii de migranţi
– Directiva Cercetătorilor a pus bazele unui sistem rapid de admisie a
cercetătorilor în spaţiul UE
– Directiva pentru Rezidenţii pe termen lung a adus o modificare importantă
pentru statutul noilor veniţi – imigranţii cu şedere de peste 5 ani în ţara de
rezidenţă se bucură de drepturi similare cu cele ale cetăţenilor UE
– Directiva pentru lucrătorii sezionieri consolidează drepturile muncitorilor
sezionieri non-UE şi oferă mecanisme de suport în lupta împotriva
migraţiei nereglementate
284
Detalii legate de procesul de integrare a migranţilor pe website-ul dedicat: European Web
Site on Integration – https://ec.europa.eu/migrant-integration.
446
– Directiva Tranferurilor Inter-corporaţii oferă facilităţi pentru detaşarea
personalului cheie în spaţiul comunitar şi susţine mobilitatea ocupaţională
a acestora.
Planul de Acţiune pentru refugiaţi lansat în 2015 ca răspuns la valurile
importante de refugiaţi cuprinde următoarele 10 puncte285: 1. capturarea şi distrugerea
navelor folosite de traficanţi; 2. consolidarea operaţiunilor în Mediterana, Triton şi
Poseidon, prin suplimentarea resurselor financiare şi a dotărilor, în plus, va fi extinsă
aria operaţiunilor, pentru a putea interveni mai în larg, în cadrul mandatului Frontex;
3. întâlniri regulate ale agenţiilor europene – EUROPOL, FRONTEX, EASO şi
EUROJUST – strângerea de informaţii despre modul de acţiune al traficanţilor,
identificarea fondurilor şi a finanţării lor şi asistenţă acordată pentru autorităţile
naţionale pentru anchetarea acestora; 4. EASO, agenţia europeană responsabilă de
implementarea sistemului european de azil, va delega echipe în Italia şi Grecia pentru a
sprijini analizarea cererilor de azil; 5. statele membre vor amprenta toţi migranţi;
6. analizarea unor opţiuni pentru mutarea migranţilor pe teritoriul altor state UE decât
acela al statului prin care au intrat în Uniune; 7. un proiect la nivelul UE de reinstalare
voluntară, prin care se oferă o serie de locuri persoanelor care au nevoie de protecţie;
8. consolidarea prezenţei în ţările vecine Libiei, ca Niger, cu scopul de a lupta
împotriva fluxurilor migratorii; 9. un nou program pentru îndepărtarea rapidă a
migranţilor ilegali, coordonat de Frontex , de pe teritoriul statelor cele mai expuse
migraţiei; 10. detaşarea de ofiţeri de legătură în ţări terţe importante, pentru a aduna
informaţii despre fluxurile migratorii şi de a întări rolul Delegaţiilor UE
Prezenţa migranţilor din statele terţe reprezintă o realitate, care a devenit o
marcă a diversităţii comunităţilor din Europa. Interesul pentru cunoaşterea situaţiei
socio-demografice a cetăţenilor non-EU care locuiesc în Europa este ridicat,
sistemul EUROSTAT integrând date statistice legate de aceştia. Totuşi, absenţa
unui sistem armonizat de colectare de date şi a inter-operabilităţii bazelor de date
naţionale rămân ca cele mai importante limite ale acestui demers.
Din 2010, se remarcă o menţinere a ponderii de 4% în total populaţie a
cetăţenilor non-EU care şi-au stabilit rezidenţa în UE 28 (aproximativ 20 de milioane
de persoane), cu un remarcabil echilibru de gen (50% femei, 50% bărbaţi). În rândul
cetăţenilor din statele terţe, populaţia activă deţine un procent semnificativ de 78%. Din
datele furnizate de 20 state membre reiese clasamentul principalelor state de orgine
pentru cetăţenii non-EU în 2014: Turcia (1.631.639), Maroc, China (inclusiv Hong
Kong), India, Ucraina, Rusia, Albania, Pakistan, SUA, Ecuador. În Letonia (14,92%)
Estonia (14,22%) regăsim cea mai mare pondere de cetăţeni non-EU în total populaţie,
în timp ce în Polonia (0,19%), Slovacia (0,23%) şi România(0,26%) se înregistrează o
prezenţă redusă. În 2014 au fost emise 2.356.521 de permise de rezidenţă, a căror
distribuţie pe criteriul motivaţiei a fost următoarea: 28% pentru reîntregirea familiei,
23% pentru muncă, 20% pentru studii, alte motive 29%. În 2013, 871.293 de cetăţeni
non-EU au dobândit cetăţenia statului de rezidenţă, cei mai mulţi provenind din Maroc,
India şi Turcia.
285
Detalii disponibile pe website-ul Parlamentului European – http://www.europarl.europa.eu
447
Figura 2. Costurile şi beneficiile migraţiei din perspectiva ţărilor de destinaţie.
Figura 3. Costurile şi beneficiile migraţiei din perspectiva ţărilor de origine.
O analiză de tip cost-beneficiu a fenomenului migraţionist 286 poate oferi o

înţelegere complexă a acestuia, perspectiva ţării sursă (fig. 3) fiind completată de
cea a ţării gazdă (fig. 4), cu menţiunea că statutul unei ţări în sistemul migraţiei
internaţionale este dinamic: ţară de origine, ţară de destinaţie, ţară de tranzit.
286
Studiile în domeniul Migraţiei şi Dezvoltării analizează semnificaţia celor 3 R:
recruitment, remittances, return ca principale beneficii ale migraţiei.
448
Fluxurile de migranţi înspre UE vor continua să se dezvolte, în condiţiile
menţinerii atractivităţii SM pentru cetăţenii originari din ţări mai puţin dezvoltate
economic sau care se confruntă cu instabilitate politică, dar şi pe baza susţinerii
reţelelor de migraţie, stimulând transferurile băneşti unilaterale şi fiind finanţate de
către acestea. În continuare migranţii vor încerca sau nu să se integreze în
societăţile gazdă, având şanse de a ocupa un loc de muncă în sectoarele care
înregistrează deficite de forţă de muncă autohtonă: sănătate, IT, inginerie, educaţie
sau finanţe sau pentru poziţii cu calificare scăzută (aşa-numitele locuri de muncă
3 D: dirty, difficult , dangerous).
449
EUROPA SOCIALA
DIANA REIANU
Politicile sociale sunt definite ca un set de politici publice care au scopul de

a asigura bunăstarea şi protecţia socială, termenul de politică socială făcând referire
atât la practicile şi serviciile oferite comunităţii (asigurări sociale, protecţia
copilului, politici de sănătate, politici în domeniul muncii etc.), cât şi la problemele
cu care aceasta se confruntă (şomaj, absenteism şcolar, inegalitate socială,
probleme de comportament, discriminare etc.) 287. Dincolo de acţiunile şi politicile
guvernamentale, politica socială cuprinde în arealul său o paletă largă de fenomene
economice şi sociale care privesc individul, familia sa şi comunitatea căreia îi
aparţine. Aşadar, conceptul de politică socială implică o abordare multidisciplinară
prin utilizarea de concepte şi metode preluate din diverse domenii conexe cum ar fi
economie, drept, psihologie, asistenţă socială, politică etc. Încercând să oferim o
definire a politicii sociale, am putea spune că politica socială încadrează un set de
politici publice, concretizate în prevederi legislative, reglementări, hotărâri şi
programe sociale, menite a asigura bunăstarea şi protecţia socială a cetăţenilor.
Fundamentele politicii sociale a Uniunii Europene
Istoria politicii sociale a Uniunii Europene ne indică faptul că, deşi

preocuparea pentru aspectele sociale a existat încă de când s-au pus bazele
Comunităţii Europene, politica socială nu a constituit o prioritate la nivelul Uniunii
Europene în primele sale decenii de existenţă, Comunitatea fiind interesată cu
prioritate de abordarea şi atingerea obiectivelor economice.
Tratatul de la Roma, semnat la 25 martie 1957, este perceput ca momentul
de început al politicii sociale prin includerea în prevederile tratatului a obiectivelor
de coordonare a sistemelor de securitate socială ale statelor membre, consacrarea
principiului egalităţii de remunerare între bărbaţi şi femei, a cărui aplicabilitate
directă a fost recunoscută de Curtea de Justiţie, şi instituirea Fondului Social
European (art. 117–128). Tratatul prevedea, printre altele, promovarea unei
cooperări strânse între statele membre în domeniul social, în special în probleme
privind „ocuparea forţei de muncă; dreptul muncii şi condiţiile de muncă;
formarea şi perfecţionarea profesională; securitatea socială; prevenirea
accidentelor la locul de muncă şi a bolilor; igiena muncii; dreptul de asociere şi
negocierile colective dintre angajatori şi lucrători” (art. 118). Dacă în această
287
Vezi Cliff Alcock, Guy Daly, Edwin Griggs, Introducing Social Policy, ed. a 2-a, Essex,
Pearson Education, 2008, pp. 1–4.
450
etapă de început, acţiunile se rezumă în principal la elaborarea de studii, opinii şi
consultări, ulterior, pe la mijlocul anilor 1970, Uniunea Europeană se orientează
către o politică socială proactivă.
Actul Unic European, semnat în 1986 şi intrat în vigoare în 1987, modifică
Tratatul de la Roma şi introduce noi prevederi referitoare la armonizarea condiţiilor
de sănătate şi siguranţă la locul de muncă. Noul art. 118a* autorizează Consiliul,
care decide cu majoritate calificată în cadrul procedurii de cooperare, să adopte
dispoziţii minime pentru a promova „îmbunătăţirea mediului de muncă, pentru a
proteja sănătatea şi securitatea lucrătorilor”. Hotărând cu majoritate calificată în
cooperare cu Parlamentul, Consiliul a adoptat o serie de directive de stabilire a
cerinţelor minime în acest domeniu. Actul Unic European a introdus, de asemenea,
posibilitatea negocierii de acorduri colective între partenerii sociali la nivel
european şi a instituit o politică comunitară de coeziune economică şi socială, art.
118b* atribuind Comisiei misiunea de a dezvolta dialogul social la nivel european,
„care ar putea, în cazul în care cele două părţi consideră că este de dorit, să ducă
la relaţii bazate pe acord”.
Debutul programatic al politicii sociale a Uniunii Europene este considerat a
fi realizat odată cu elaborarea Cărţii Comunitare privind Drepturile Sociale
Fundamentale ale Lucrătorilor(cunoscută şi sub numele de Carta Socială), cartă
adoptată la Consiliul European de la Strasbourg din 9 decembrie 1989 de către şefii
de stat şi de guvern ai 11 state membre. Carta defineşte drepturile fundamentale
privind angajarea şi remunerarea, libertatea de mişcare a muncitorilor, egalitatea de
tratament, protecţia socială, pregătirea profesională, condiţii de sănătate şi
securitate la locul de muncă, libertatea de asociere, dialogul social etc. Prin
prevederile sale, Carta este considerată ca expresie a voinţei politice „de a construi
o Europă socială, în conformitate cu principiul subsidiarităţii şi al diversităţii.”288
Ulterior, Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1993, extinde competenţele comunitare în domeniul social
prin anexarea la tratat a Acordului privind politica socială. Acordul, lansat la
conferinţa interguvernamentală din 1992, a reprezentat „un mic dar important pas
spre construcţia «Europei sociale»”289, o Europǎ orientatǎ înspre promovarea
ocupării forţei de muncă şi integrarea persoanelor excluse de pe piaţa forţei de
muncă, ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă, dialog social şi o protecţie
socială corespunzătoare. Relevant pentru configurarea politicii sociale la nivelul
UE rămâne angajamentul asumat prin art. 2 din Tratatul privind Uniunea
Europeană prin care aceasta se angajează „să promoveze dezvoltarea armonioasă
şi echilibrată a activităţilor economice în întreaga Comunitate, o creştere durabilă
288
Declaraţia Preşedintelui Comisiei Europene Jacques Delors la Consiliul European,
Strasbourg, 8 Decembrie 1989, http://www.eesc.europa.eu/resources/docs/community-charter--en.pdf,
accesat la 16 mai 2016.
289
Valentin Naumescu, Politici sociale în Europa postbelică: Spre un model neo-liberal
global?, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2000, p. 22.
451
şi neinflaţionistă care să respecte mediul, un grad înalt de convergenţă a
performanţelor economice, un nivel înalt de ocupare a forţei de muncă şi de
protecţie socială, creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii, coeziunea
economică şi socială şi solidaritatea între statele membre.”
Pasul următor a fost reprezentat de Carta Verde (Green Paper), document ce
a lansat în 1993 procesul de dezbatere asupra viitorului politicilor sociale la nivel
comunitar şi elaborarea în 1994 a Cărţii Albe (White Paper) cu stabilirea, totodată,
a liniilor de acţiune a politicilor comunitare în domeniul social. Ocuparea forţei de
muncă rămâne problema socială prioritară la nivelul Uniunii Europene la acest
moment, dar apare ca o nouă preocupare integrarea socială, adică lupta împotriva
sărăciei şi excluziunii sociale.
Tratatul de la Amsterdam, semnat în 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la
data de 1 mai 1999, a jucat un rol crucial în asigurarea coerenţei legislative în
domeniul social, plasând în centrul atenţiei Uniunii Europene ocuparea forţei de
muncă şi drepturile cetăţenilor, suprimarea obstacolelor pentru libera circulaţie a
persoanelor şi consolidarea securităţii în cadrul Uniunii. Astfel, în materie de
politică socială, Tratatul de la Amsterdam aduce ca noutate încorporarea Acordului
Social în prevederile sale, constituind un progres în domeniul unificării pieţei
muncii, reafirmând, totodată, politica socială ca şi competenţă pe care Comunitatea
Europeană o împarte cu statele membre, rolul principal al Comunităţii fiind acela
de suport şi de completare a acţiunii statelor membre. Drept urmare, Comunitatea
Europeană are dreptul de a acţiona în domenii care privesc îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă, informarea şi consultarea lucrătorilor, integrarea persoanelor
excluse de pe piaţa forţei de muncă şi egalitatea de gen. De asemenea, Tratatul de
la Amsterdam a inclus şi promovarea unui nivel înalt al ocupării forţei de muncă pe
lista obiectivelor Uniunii Europene şi a încredinţat Comunităţii Europene
responsabilitatea de a veni în sprijinul şi în completarea activităţilor statelor membre
din acest domeniu, cu scopul de a încuraja cooperarea dintre acestea şi de a dezvolta
o „strategie coordonată de ocupare a forţei de muncă şi, în special, să promoveze o
forţă de muncă formată, calificată şi adaptabilă” pe baza metodei deschise de
coordonare (art. 145–150 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene).
Tratatul de la Nisa, semnat în 2001, a lansat dezbaterea asupra Agendei
Sociale Europene, vizând modernizarea şi îmbunătăţirea modelului social
european. Consiliul European de la Nisa s-a concentrat asupra combaterii sărăciei
şi excluziunii sociale, militând pentru facilitarea ocupării forţei de muncă,
îmbunătăţirea şi modernizarea sistemului european de protecţie socială şi
mobilizarea tuturor organismelor cu responsabilităţi în domeniul social290.
Tratatul de la Lisabona, semnat în 13 decembrie 2007 şi intrat în vigoare de
la data de 1 decembrie 2009, consolidează dimensiunea socială a Uniunii Europene,
290
Pentru detalii vezi Haris Kountouros, The Treaty of Nice and Social Policy: The Amendments
to Article 137 EC, în Mads Andenas, John A. Usher (eds.), The Treaty of Nice and Beyond: Enlargement
and Constitutional Reform, Oxford, Portland, Hart Publishing, 2003, pp. 271–285.
452
clarificând şi întărind obiectivele sociale ale Uniunii Europene. Tratatul de la
Lisabona aduce în prim-planul obiectivelor sociale ocuparea integrală a forţei de
muncă, progresul social, combaterea excluziunii sociale şi protecţia socială,
precizând că nivelul ridicat de ocupare a forţei de muncă, o protecţie socială
adecvată şi combaterea excluziunii sociale trebuie avute în vedere în elaborarea şi
punerea în aplicare a politicilor Uniunii. Totodată, Tratatul de la Lisabona
recunoaşte valoarea juridică a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene, recunoaştere ce constituie un progres în materie socială, fiind astfel
garantate drepturile sociale rezidenţilor pe teritoriul Uniunii Europene. În materie
socială, Carta prevede dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul
întreprinderii, dreptul de negociere şi de acţiune colectivă, dreptul de acces la
serviciile de plasament, protecţia în cazul concedierii nejustificate, condiţii de
muncă echitabile şi corecte, interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la
locul de muncă, viaţa de familie şi viaţa profesională, securitatea socială, asistenţa
socială şi protecţia sănătăţii.
În aceste condiţii, principalele puncte de reper în evoluţia politicii sociale a
UE sunt prezentate în figura 1.
Figura 1. Principalele puncte de reper în evoluţia politicii sociale a UE.
La acest moment, unul dintre domeniile prioritare ale Strategiei Europa

2020, succesoarea Strategiei de la Lisabona, este creşterea bazată pe incluziune,
încurajându-se astfel dezvoltarea unei economii cu un grad ridicat de ocupare a
forţei de muncă, în vederea realizării obiectivului de coeziune socială şi teritorială.
Pentru prima dată apare menţionat un obiectiv precis pentru pilonul „social”, şi
anume, reducerea cu 20 de milioane a numărului de persoane expuse la riscul de
sărăcie până în anul 2020, concomitent cu o rată de ocupare a forţei de muncă de
75% în ceea ce priveşte persoanele cu vârste cuprinse între 20 şi 64 ani. Trei din
cele şapte iniţiative selectate pentru îndeplinirea obiectivelor Strategiei Europa
2020 se încadrează în domeniul ocupării forţei de muncă şi al afacerilor sociale: o
agendă pentru noi competenţe şi locuri de muncă, tineretul în mişcare şi platforma
europeană de combatere a sărăciei şi a excluziunii sociale.
Punerea Ón aplicare a politicii sociale
Competenţa politicii sociale aparţine atât Uniunii Europene cât şi statelor

membre, politica socială făcând parte din categoria competenţelor partajate. Cu
453
toate acestea, rolul Uniunii Europene se limitează îndeosebi la a susţine şi completa
acţiunea statelor membre. Deci punerea în aplicare a politicii sociale se realizează
îndeosebi la nivelul statelor membre, în conformitate cu principiul subsidiarităţii,
Tratatul de la Lisabona păstrând acest sistem de repartizare a competenţelor, pe
considerentul că politicile sociale sunt puse în aplicare mai eficient la nivelul
statelor membre decât la nivel european.
Actori institu˛ionali
Principalii actori instituţionali ai politicii sociale în Uniunea Europeană sunt

Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Comitetul
Economic şi Social, Comitetul Regiunilor şi Banca Europeană de Investiţii. La
aceştia se adaugă agenţiile europene (Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea
Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă, Agenţia Europeană pentru Securitate şi Sănătate
în Muncă, Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale, Fundaţia
Europeană de Formare etc.) şi partenerii sociali (Confederaţia Europeană a
Sindicatelor, Uniunea Patronatului din Comunitatea Europeană, Centrul European
pentru Întreprinderi Publice).
Comisia Europeană este instituţia executivă a Uniunii Europene care apără
interesul general al Uniunii Europene, propune acte legislative şi asigură
respectarea acestora, implementează politicile şi bugetul Uniunii Europene. În
cadrul Comisiei Europene, Direcţia Generală pentru Ocuparea Forţei de Muncă,
Afaceri Sociale şi Incluziune, în parteneriat cu autorităţile naţionale, cu partenerii
sociali şi cu organizaţiile societăţii civile, abordează provocări legate de
globalizare, de tendinţa de îmbătrânire a populaţiei europene şi de mutaţiile sociale.
Datele demografice actuale aratǎ faptul cǎ populaţia Uniunii Europene este
într-o uşoarǎ creştere, dar structura populaţiei suferǎ modificǎri în contextul
creşterii speranţei de viaţǎ, a scǎderii ratei de fertilitate şi a intensificǎrii migraţiei,
confruntându-ne în prezent cu fenomenul de îmbǎtrânire a populaţiei. Astfel, l
a începutul anului 2015, populaţia Uniunii Europene a fost estimatǎ la
508,5 milioane locuitori, din care populaţia cu vârste între 0–14 ani deţinea 15,6%,
cei cu vârsta cuprinsǎ între 15–64 ani deţineau 65,6%, în timp ce vârstnicii
(populaţia de peste 65 de ani) reprezentau 18,9% din totalul populaţiei, în creştere
cu 0,4% faţǎ de anul precedent (anul 2014) şi, respectiv, cu 2,3% faţǎ de anul 2005
(cu 10 ani în urmǎ). Statele membre cu cele mai mari procente ale populaţiei de
peste 65 de ani sunt Italia (21,7%), Germania (21%) şi Grecia (20,9%). Cel mai
mare procent de tineri, din totalul populaţiei Uniunii Europene, îl deţine ca stat
membru Irlanda (22,1%), cea care înregistreazǎ şi cel mai mic procent al
vârstnicilor (13%)291. O evoluţie a structurii populaţiei pe vârstǎ, în Uniunea
291
Eurostat, Key figures on Europe – 2016 edition, Luxembourg: Publications Office of the
European Union, 2016, p. 17.
454
Europeanǎ şi în România, poate fi observatǎ în tabelul de mai jos, tabel care
prezintǎ comparat pentru anii 2005, respectiv 2015, procentele populaţiei pe
categorii de vârstǎ.
Tabelul 1
Structura populaţiei pe vârstǎ, anii 2005 şi 2015 (% din totalul populaţiei)
0–14 ani 15–64 ani peste 65 ani

2005 2015 2005 2015 2005 2015
EU-28 16,3 15,6 67,2 65,6 16,6 18,9
România 17,5 15,5 68,4 67,5 14,2 17,0
Sursa: Eurostat, Key figures on Europe – 2016 edition, Luxembourg: Publications Office of the European
Union, 2016, p. 18.
Dat fiind contextul actual, Comisia Europeanǎ, prin intermediul Direcţiei

Generale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Afaceri Sociale şi Incluziune, are ca
principale domenii de activitate crearea de locuri de muncă, libera circulaţie a
lucrătorilor şi coordonarea sistemelor de securitate socială, îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă şi promovarea incluziunii sociale292.
În domeniul social, Comisia Europeană, coordonează şi monitorizează
politicile naţionale, promovează schimbul de bune practici în domenii precum
ocuparea forţei de muncă, pensii, combaterea sărăciei şi a excluziunii sociale,
elaborează acte legislative şi monitorizează punerea în aplicare a acestora în
domenii precum drepturile la locul de muncă şi coordonarea sistemelor de
securitate socială293. Comisia Europeanǎ îşi doreşte sǎ aducǎ mai multǎ echitate şi
justiţie socialǎ în Europa. Preşedintele actual al Comisiei Europene, Jean-Claude
Juncker, anunţa în 15 iulie 2014, în faţa Parlamentului European, înaintea votului
de numire a sa în funcţia de preşedinte al Comisiei Europene, cǎ trebuie sǎ existe
peste tot în Europa un salariu social minim, cǎ toate statele membre ale Uniunii
Europene trebuie sǎ respecte un prag al demnitǎţii sociale 294. Aceastǎ idee a fost
reiteratǎ recent la Bruxelles, în cadrul unei conferinţe la nivel înalt, când, printre
altele, preşedintele Juncker a menţionat cǎ încǎ de la începutul mandatului sǎu ca
preşedinte şi-a dorit sǎ realizeze „o Europǎ mai socialǎ” 295. Un pas major în acest
292
Comisia Europeană, Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune: Despre noi,
2016, http://ec.europa.eu/social/main.jsp?langId=ro&catId=656, accesat la 20 iunie 2016.
293
Comisia Europeană, Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune: Politici şi
activităţi, 2016, http://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=1&langId=ro, accesat la 20 iunie 2016.
294
Euractiv, Juncker calls for minimum wage in all EU countries, 15 iulie 2014,
https://www.euractiv.com/section/social-europe-jobs/news/juncker-calls-for-minimum-wage-in-all-
eu-countries/, accesat la 17 februarie 2017.
295
Comisia Europeanǎ, Comunicat de presǎ: Comisia pregăteşte următorii paşi în direcţia
creării pilonului european al drepturilor sociale, Bruxelles, 23 ianuarie 2017,
https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2017/01/IP-17-114_RO.pdf, accesat la 17 februarie 2017.
455
sens a fost realizat în 9 septembrie 2015, când în discursul sǎu privind starea
Uniunii, preşedintele Juncker a anunţat iniţiativa pilonului european al drepturilor
sociale, pilon ce se doreşte a fi un „cadru de referinţă pentru verificarea
performanţelor sociale şi de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre
participante, pentru impulsionarea procesului de reforme la nivel naţional şi, mai
specific, pentru a servi ca punct de reper pentru procesul de convergenţă reînnoit
desfăşurat la nivelul întregii Europe”296. Se doreşte astfel prefigurarea unui model
social european orientat spre viitor, un model social capabil sǎ anticipeze noile
tendinţe şi evoluţii, sǎ rǎspundǎ prompt consecinţelor produse de globalizare, de
revoluţia digitalǎ şi de noile modele de afaceri. Drept urmare, în 8 martie 2016,
Comisia Europeanǎ a lansat o vastǎ consultare publicǎ pe tema pilonului european
al drepturilor sociale, cu scopul de a primi opinii şi reacţii din partea instituţiilor
europene, a autoritǎţilor şi parlamentelor naţionale, a pǎrţilor interesate, a
partenerilor sociali, a societǎţii civile, a experţilor din mediul academic şi mediul
de afaceri, a cetǎţenilor, urmǎrindu-se astfel o evaluare a acquis-ului social actual
al Uniunii Europene şi o reflecţie asupra noilor tendinţe societale297.
Parlamentul European, un alt actor instituţional principal al politicii sociale,
are rolul de colegislator, deţinând, împreună cu Consiliul, competenţa de a adopta
şi modifica propunerile legislative şi de a adopta bugetul Uniunii. În domeniul
social, rolul Parlamentului European a evoluat treptat, metoda deschisă de
coordonare consolidând nu doar rolul Parlamentului European dar şi rolul
parlamentelor naţionale, cǎrora le revin sarcini cu privire la stabilirea şi realizarea
obiectivelor naţionale. Importanţa pe care Parlamentul European o acordǎ politicii
sociale, îndeosebi componentei de ocupare a forţei de muncǎ şi reducere a
excluziunii sociale, reiese evident din acţiunile pe care aceastǎ instituţie le-a
întreprins pe parcursul timpului. Încǎ din 1996, Parlamentul a solicitat includerea
în Tratatul de la Amsterdam a unui capitol special în materie de ocupare a forţei de
muncă, fapt care a contribuit la plasarea în centrul atenţiei Uniunii Europene a
problemei promovǎrii unui nivel înalt al ocupǎrii forţei de muncǎ. Ulterior,
Parlamentul este cel care a intervenit pentru consolidarea dimensiunii sociale a
Strategiei de la Lisabona şi a calităţii ocupării forţei de muncă, recomandând
totodatǎ introducerea unei abordări echilibrate vizând „flexicuritatea”. Strategia
Europa 2020 a fost puternic susţinutǎ de Parlamentul European, Parlamentul
adoptând o serie de rezoluţii de sprijinire a pachetelor de ocupare a forţei de muncǎ
propuse de Comisie în 2012 şi a programelor europene de investiţii ce urmǎreau
restabilirea creşterii în Europa298. Dintre acţiunile mai recente ale Parlamentului
European menţionǎm adoptarea, în 19 ianuarie 2017, a rezoluţiei referitoare la
296
Ibidem.
297
Comisia Europeanǎ, Comunicat de presǎ: Comisia lansează o consultare publică pe tema
pilonului european al drepturilor sociale, Strasbourg, 8 martie 2016, http://europa.eu/rapid/press-
release_IP-16-544_ro.htm, accesat la 17 februarie 2017.
298
Parlamentul European, Fişe tehnice privind Uniunea Europeană: Politica socială şi de
ocupare a forţei de muncă,http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=
FTU_5.10.1.html, accesat la 20 iunie 2016.
456
pilonul european al drepturilor sociale, în care Parlamentul European declara că
pilonul european al drepturilor sociale ar trebui să fie adoptat în 2017 sub forma
unui acord între Parlament, Comisie şi Consiliul European, implicând, desigur,
partenerii sociali şi societatea civilă la cel mai înalt nivel. De asemenea, se solicita
elaborarea unei foi de parcus clare privind implementarea, invitând Comisia, ca
pentru punerea în aplicare a pilonului european al drepturilor sociale, să propună
mecanisme pentru implicarea corespunzătoare a tuturor părţilor interesate, de la
toate nivelurile relevante299.
Activitatea parlamentarilor europeni se desfǎşoarǎ în comisii permanente de
specialitate pe anumite domenii, pe domeniul social existând Comisia Ocuparea
Forţei de Muncă şi Afaceri Sociale. Competenţele acestei comisii vizează chestiuni
privind politica ocupării forţei de muncă şi toate aspectele de politică socială
(condiţiile de muncă, securitatea socială, integrarea socială şi protecţia socială),
drepturile lucrătorilor, măsurile de garantare a sănătăţii şi securităţii la locul de
muncă, Fondul Social European, politica de formare profesională, libera circulaţie
a lucrătorilor şi pensionarilor, dialogul social, discriminarea la locul de muncă şi pe
piaţa muncii, altele decât cele fondate pe gen (care revin în sarcina Comisiei pentru
drepturile femeii şi egalitatea de gen), relaţiile cu Centrul European pentru
Dezvoltarea Formării Profesionale (Cedefop), Fundaţia Europeană pentru
Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă, Fundaţia Europeană de Formare,
Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate în Muncă, precum şi relaţiile cu
alte organisme ale Uniunii şi organizaţii internaţionale pertinente300.
Consiliul Uniunii Europene negociază şi adoptă legislaţia Uniunii Europene,
coordonează politicile statelor membre, dezvoltă politica externă şi de securitate
comună, încheie acorduri internaţionale şi adoptă bugetul Uniunii Europene. În
cadrul Consiliului Uniunii Europene, Formaţiunea Ocuparea Forţei de Muncă,
Politică Socială, Sănătate şi Consumatori reuneşte miniştrii cu atribuţii în domeniul
ocupării forţei de muncă, al afacerilor sociale şi al politicilor în materie de sănătate
şi de protecţia consumatorilor din toate statele membre, activitatea acestei
formaţiuni urmărind să ridice nivelul de ocupare a forţei de muncă şi să amelioreze
condiţiile de viaţă şi de muncă pe teritoriul Uniunii Europene. Consiliului îi revine
responsabilitatea elaborării orientărilor anuale privind ocuparea forţei de muncă de
care statele membre ţin seama în politicile lor naţionale. De asemenea, acesta
adoptă, împreună cu Parlamentul European, acte legislative care urmăresc
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, a incluziunii sociale şi a egalităţii de gen301.
299
Parlamentul European, Rezoluţia Parlamentului European din 19 ianuarie 2017
referitoare la un pilon European al drepturilor sociale, http://www.europarl.europa.eu/sides/
getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+TA+P8-TA-2017-0010+0+DOC+XML+V0//RO, accesat la
17 Februarie 2017.
300
Parlamentul European, Regulamentul de procedură al Parlamentului European,
http://www.europarl.europa.eu/sides/getLastRules.do?language=ro&reference=ANN-06, accesat la
20 iunie 2016.
301
Consiliul Uniunii Europene, Cum funcţionează Consiliul Uniunii Europene,
http://www.consilium.europa.eu/ro/council-eu/, accesat la 20 iunie 2016.
457
Comitetul Economic şi Social European (CESE) este un organism
consultativ al Uniunii Europene, înfiinţat în 1957 prin Tratatul de la Roma cu rolul
de a asigura „o punte” între instituţiile UE şi organizaţiile societăţii civile din
statele membre. CESE are rol consultativ pe lângă principalele instituţii europene
(Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European)
elaborând avize privind propunerile legislative ale UE şi avize din proprie
iniţiativă, organizând colocvii, rapoarte, audieri, stimulând astfel rolul
societăţii civile şi sprijinind înfiinţarea unor structuri consultative302. Astfel, în
16 septembrie 2016, la sesizarea preşedinţiei malteze a Consiliului, în temeiul
articolului 304 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Comitetul
Economic şi Social European a elaborat un aviz exploratoriu pe tema „O educaţie
de înaltǎ calitate pentru toţi”, temǎ care propune oferirea posibilitǎţii tuturor
persoanelor de a-şi dezvolta propriile talente potenţiale într-un context educativ de
înaltǎ calitate, echitabil şi favorabil incluziunii. Avizul se dorea a cuprinde
propunerea unor modalitǎţi de a deschide experienţa educaţionalǎ cǎtre economie şi
societate303. În ceea ce priveşte iniţiativa pilonului european al drepturilor sociale,
rolul Comitetului Economic şi Social European a fost de a lansa consultǎri ample
cu societatea civilǎ din cele 28 de state membre, elaborând un aviz care cuprindea
principalele concluzii şi recomandǎri ale acestor dezbateri de la nivel naţional. În
aviz, Comitetul sublinia faptul cǎ pilonul european al drepturilor sociale este o
iniţiativǎ foarte importantǎ pentru sustenabilitatea Uniunii Europene, declarându-şi
intenţia de a contribui în continuare la dezbaterile pe aceastǎ temǎ304.
Comitetul European al Regiunilor (CoR), creat în 1994, este adunarea
reprezentanţilor locali şi regionali din Uniunea Europeană care are ca principală
misiune implicarea autorităţilor locale şi regionale în procesul decizional european,
încurajând astfel participarea mai activă a cetăţenilor. CoR adoptă recomandări
politice privind strategiile europene, propune abordări şi orientări politice, în
domenii de interes direct pentru cetăţeni: coeziunea economică, socială şi
teritorială, ocuparea forţei de muncă, afacerile sociale, educaţia, tineretul, sănătatea
publică, mediul, energia etc305. O contribuţie a Comitetului European al Regiunilor
în adoptarea strategiilor europene o reprezintǎ, spre exemplu, amendamentul dat de
CoR în privinţa pilonului european al drepturilor sociale, amendament prin care
Comitetul „îşi exprimă regretul cu privire la faptul că propunerea Comisiei nu pune
mai mult accentul pe răspunsul la provocările care însoţesc o lume a muncii în
schimbare, inclusiv digitalizarea avansată care ar trebui să fie luată în considerare
punând accentul în special pe dezvoltarea competenţelor digitale ale forţei de
302
Comitetul Economic şi Social European, http://www.eesc.europa.eu/?i=portal.ro.home,
303
Vezi Comitetul Economic şi Social European, O educaţie de înaltǎ calitate pentru toţi,
SOC/555, Bruxelles, 27 octombrie 2016.
304
Vezi Comitetul Economic şi Social European, Pilonul European al drepturilor sociale,
SOC/542, Bruxelles, 25 ianuarie 2017.
305
Comitetul Regiunilor, http://cor.europa.eu/ro/Pages/home.aspx, accesat la 20 iunie 2016.
458
muncă; într-adevăr, apariţia unor forme atipice de muncă poate duce la noi riscuri
de „zone gri” în ceea ce priveşte drepturile lucrătorilor şi accesul la asigurările
sociale”306.
Banca Europeană de Investiţii (BEI), înfiinţată în 1958, reprezintă interesele
statelor membre ale Uniunii Europene, oferind finanţare pentru proiecte care au ca
scop atingerea obiectivelor Uniunii Europene. Banca Europeană de Investiţii
urmăreşte astfel consolidarea potenţialului UE în materie de locuri de muncă şi
creştere economică, dezvoltare regională şi competitivitate, sprijinirea acţiunilor
menite să atenueze efectele schimbărilor climatice şi promovarea politicilor
europene în afara Uniunii. Din raportul de activitate al bǎncii, pe anul 2015, reiese
faptul cǎ proiectele finanţate de Banca Europeanǎ de Investiţii au contribuit la
ameliorarea condiţiilor de viaţǎ a cetǎţenilor prin alimentarea cu electricitate a 2,34
milioane de gospodǎrii, serviciile medicale oferite au fost îmbunǎtǎţite pentru 9,8
milioane de persoane, cǎ au fost construite sau renovate 185.312 locuinţe sociale
sau accesibile, în timp ce 3,17 milioane de persoane au beneficiat de infrastructurǎ
nouǎ sau modernizatǎ307.
Acestor principali actori instituţionali ai politicii sociale li se adaugă şi alţi
actori, şi anume, agenţiile europene şi partenerii sociali. Dintre agenţiile europene
înfiinţate cu scopul de a contribui la dezvoltarea politicilor sociale menţionăm, în
primul rând, Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de
Muncă (Eurofound). Eurofound este o agenţie tripartită a Uniunii Europene,
înfiinţată în 1975 cu scopul de a contribui la planificarea şi crearea unor condiţii de
viaţă şi muncă mai bune în Europa şi de a furniza informaţii în domeniul politicilor
sociale şi politicilor legate de muncă. O altă agenţie a Uniunii Europene înfiinţată
în 1996 cu scopul de a furniza informaţii privind sănătatea şi securitatea în muncă
este Agenţia Europeanǎ pentru Securitate şi Sǎnǎtate în Muncǎ (EU-OSHA). EU-
OSHA are rolul de a încuraja punerea în comun a cunoştinţelor şi informaţiilor
pentru a contribui la promovarea unei culturi a prevenirii riscurilor. Printre
acţiunile întreprinse de aceastǎ agenţie trebuie menţionate dezvoltarea platformei
online pentru Evaluarea interactivă online a riscurilor (OiRA) şi campania „Locuri
de muncă sănătoase – Gestionarea stresului”, lansatǎ în 2014 cu scopul de a
sensibiliza populaţia asupra problemelor privind stresul la locul de muncǎ308.
Dezvoltarea politicilor europene în domeniul educaţiei şi formării profesionale este
susţinută de Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale
(CEDEFOP), agenţie descentralizată a Uniunii Europene ce funcţionează din 1975.
CEDEFOP colaborează îndeaproape cu Comisia Europeană, cu guvernele statelor
306
Vezi Comitetul Regiunilor, Proiect de aviz al Comisiei pentru politicǎ socialǎ, educaţie,
ocuparea forţei de muncǎ, cercetare şi culturǎ – Pilonul European al drepturilor sociale, SEDEC-
VI/010, 22 iunie 2016.
307
Banca Europeanǎ de Investiţii, Raport de activitate 2015, p. 27, http://www.eib.org/
attachments/general/reports/ar2015ro.pdf, accesat la 17 februarie 2017.
308
Agenţia Europeanǎ pentru Securitate şi Sǎnǎtate în Muncǎ, Information, statistics,
legislation and risk assessment tools,2016, https://osha.europa.eu/ro, accesat la 20 iunie 2016.
459
membre, cu reprezentanţi ai angajatorilor şi ai sindicatelor, cu cercetători şi cu
specialişti cu scopul de a contribui la elaborarea unor politici pertinente în materie
de educaţie şi formare profesională. Cu scopul de a maximiza investiţiile în
educaţie şi formare profesională în ţările partenere (ţările situate în vecinătatea
Uniunii Europene) a fost înfiinţată Fundaţia Europeană de Formare (ETF), agenţie
a Uniunii Europene, finanţată de Uniunea Europeană. ETF sprijină ţările partenere
să îşi reformeze sistemele de educaţie şi formare profesională într-o perspectivă a
învăţării pe tot parcursul vieţii, valorificându-şi astfel întregul potenţial uman.
Ca parteneri sociali trebuie menţionaţi Confederaţia Europeană a
Sindicatelor (ETUC), Uniunea Patronatului din Comunitatea Europeană şi Centrul
European pentru Întreprinderi Publice (CEEP). Rolul partenerilor sociali este de a
milita pentru consolidarea coordonării politicilor sociale de piaţă, fiscale şi de
muncă între statele membre, de a susţine dialogul social, de a promova creşterea
economică, solidaritatea economică şi socială pe teritoriul Uniunii Europene.
Domenii de ac˛iune
Principalele domenii de acţiune ale politicii sociale sunt: ocuparea forţei de

muncă, lupta împotriva sărăciei şi excluziunii sociale, egalitatea de tratament,
protecţia persoanelor vârstnice şi a copiilor, sănătatea şi protecţia socială. Astfel,
politica de ocupare a forţei de muncǎ, prin intermediul Strategiei Europa 2020, are
ca obiectiv principal crearea mai multor locuri de muncǎ şi de mai bunǎ calitate
pentru toţi cetǎţenii Uniunii Europene. Responsabilitatea pentru politicile din
domeniul ocupării forţei de muncă revine atât Uniunii, cât şi statelor membre. În
acest sens, la nivelul Uniunii, trebuie menţionate acţiunile Comisiei Europene care
a oferit în acest domeniu orientǎri politice sub formǎ de „pachete”. Un exemplu îl
reprezintǎ pachetul privind ocuparea forţei de muncă din aprilie 2012, care s-a axat
pe partea de cerere în crearea de locuri de muncă, prin reducerea impozitelor pe
forţa de muncă sau prin sprijinirea întreprinderilor nou-înfiinţate, pentru ca ulterior,
în decembrie 2012, pentru a veni în sprijinul statelor membre de a aborda în mod
specific şomajul în rândul tinerilor, Comisia sǎ propunǎ Pachetul pentru ocuparea
forţei de muncă în rândul tinerilor.
Lupta împotriva sǎrǎciei şi excluziunii sociale, un alt domeniu de acţiune al
politicii sociale a Uniunii Europene, urmăreşte să consolideze caracterul incluziv şi
coeziunea societăţii europene şi să permită tuturor cetăţenilor să beneficieze de
acces egal la oportunităţile şi resursele disponibile, sprijinind în acest sens statele
membre în efortul lor de combatere a sărăciei, a excluziunii sociale şi a
discriminării. Dacǎ în anul 2014, în Uniunea Europeanǎ existau 122 de milioane de
oameni aflaţi în risc de sǎrǎcie sau excluziune socialǎ309, adicǎ 24,5% din totalul
309
Acest indicator al populaţiei aflatǎ în risc de sǎrǎcie sau excluziune socialǎ corespunde
totalului persoanelor care sunt expuse riscului de sărăcie relativă, chiar dacă au primit transferuri
460
populaţiei Uniunii Europene, fiind înregistratǎ o scǎdere cu 0,1% faţǎ de anul
precedent, în 2015 cifrele aratǎ o uşoarǎ îmbunǎtǎţire a situaţiei faţǎ de anii
precedenţi, cei aflaţi în risc de sǎrǎcie sau excluziune socialǎ însumând aproximativ
119 milioane de oameni. Statisticile reflectǎ variaţii foarte mari între statele
membre, astfel cǎ, la nivelul anului 2013, cele mai mari procente au fost
înregistrate în Bulgaria, unde aproape jumǎtate din populaţie (48%) era consideratǎ
a se afla în risc de sǎrǎcie sau excluziune socialǎ, în timp ce în România procentul
acestora se ridica la 40,4%.
Tabelul 2
Populaţia UE expusǎ riscului de sǎrǎcie sau excluziune socialǎ în funcţie de sex (mii persoane)
Anul 2010 2011 2012 2013 2014 2015

Total 117.678 120.667 123.614 122.703 121.897 118.820
Bǎrbaţi 54.772 56.209 57.855 57.705 57.447 56.279
Femei 62.906 64.458 65.759 64.998 64.451 62.541
Sursa: Eurostat, Population at risk of poverty or social exclusion by age and sex, 2017
[http://ec.europa.eu/data/database], 16 Februarie 2017.
Tabelul 3
Populaţia din România expusǎ riscului de sǎrǎcie sau excluziune socialǎ în funcţie de sex
(mii persoane)
Anul 2010 2011 2012 2013 2014 2015

Total 8.425 8.265 8.673 8.392 8.043 7.435
Bǎrbaţi 4.005 3.920 4.151 4.029 3.897 3.549
Femei 4.420 4.345 4.522 4.362 4.146 3.886
Sursa: Eurostat, Population at risk of poverty or social exclusion by age and sex, 2017
Egalitatea de tratament este unul din principiile fundamentale ale Uniunii

Europene, principiul plǎţii egale pentru muncǎ egalǎ fiind consacrat în tratatele
europene încă de la începuturile comunitǎţii, din 1957. Deşi există în continuare
inegalităţi, una dintre ele fiind diferenţa de remunerare între femei şi bărbaţi sau
sociale (acestea fiind cele al căror venit disponibil anual este mai mic de 60% din mediana venitului
disponibil pe adult echivalent), care trǎiesc în gospodǎrii cu o intensitate a muncii foarte scǎzutǎ (respectiv
persoanele care trăiesc în gospodării în care membrii cu vârsta între 18 şi 59 de ani au lucrat mai puţin de
20% din potenţialul lor de muncǎ din anul de referinţǎ), sau sunt expuse deprivǎrii materiale severe
(respective persoanele din gospodǎrii care se aflǎ în cel puţin una din urmǎtoarele nouǎ situaţii: nu îşi permit
să plătească chiria, ratele la împrumuturi sau facturile la utilităţi; nu îşi permit să îşi menţină locuinţa
încălzită adecvat; nu pot să facă faţă cu resursele proprii cheltuielilor neprevăzute; nu îşi permit să consume
carne sau proteine o dată la două zile; nu îşi permit să plece în vacanţe anuale de câte o săptămână departe
de casă; nu au televizor color; nu au maşină de spălat; nu au autoturism; nu au telefon).
461
discriminarea la locul de muncă, Uniunea Europeană înregistrează progrese
semnificative în acest domeniu prin abordarea integratoare a egalităţii de gen, prin
actualizarea legislaţiei privind tratamentul egal şi promovarea unor măsuri
specifice pentru depăşirea inegalităţilor de gen. Beneficiile acestor acţiuni constau
în crearea unei societăţi mai echitabile, asigurarea unor locuri de muncă de calitate,
beneficii pentru întreprinderi, lucrători şi economie, în general.
Protecţia copiilor, a persoanelor vârstnice, sănătatea şi protecţia socialǎ
reprezintă, de asemenea, domenii de acţiune ale politicii sociale. Pe acest filon,
parte din acţiunile Uniunii Europene vizeazǎ îndeosebi protecţia acestor categorii
sociale şi implicarea lor în viaţa activă, îmbunătăţirea mediului de lucru prin
armonizarea condiţiilor de muncă, în vederea protejării sănătăţii şi securităţii
lucrătorilor, fiind astfel prevǎzute cerinţe minime la nivel european.
Strategii ∫i instrumente de implementare
Strategia europeanǎ privind ocuparea forţei de muncǎ este instrumentul prin

care statele membre ale Uniunii Europene au hotǎrât sǎ stabileascǎ un set comun de
obiective pentru politica de ocupare a forţei de muncǎ pe teritoriul Uniunii
Europene. În timp ce statele membre îşi păstrează competenţa lor principală pentru
propriile lor politici de ocupare a forţei de muncă, rolul Strategiei europene privind
ocuparea forţei de muncă este de a ajuta la coordonarea politicilor de ocupare a
forţei de muncă ale statelor membre. Strategia a fost introdusă în 1997, baza
strategiei reprezentând-o prevederile privind ocuparea forţei de muncǎ din Tratatul
de la Amsterdam. În prezent Strategia europeanǎ privind ocuparea forţei de muncǎ
face parte integrantǎ din Strategia Europa 2020, fiind implementatǎ prin
intermediul semestrului european. Principalul sǎu scop este crearea mai multor
locuri de muncǎ şi de mai bunǎ calitate pentru toţi cetǎţenii Uniunii, mobilitatea
lucrǎtorilor, creşterea economicǎ şi progresul social310.
Strategia pentru egalitatea între femei şi bǎrbaţi 2010–2015, promovează
egalitatea de gen, rolul strategiei fiind de a contribui la îmbunătăţirea poziţiei
femeilor pe piaţa muncii, în societate şi în posturile decizionale, atât în Uniunea
Europeană, cât şi în lume. Strategia subliniază nevoia de îmbunătăţire a calităţii
locurilor de muncă şi a politicilor de reconciliere între viaţa privată şi viaţa
profesională, de eliminare a inegalităţilor salariale şi de favorizare a reprezentării
femeilor în procesele decizionale. De asemenea se are în vedere o abordare globală
la nivelul UE pentru lupta împotriva violenţei şi diseminării bunelor practici pentru
redefinirea rolurilor atribuite în funcţie de gen în domeniile tineretului, educaţiei,
culturii şi sportului311.
310
Comisia Europeană, Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune: Strategia
europeană privind ocuparea forţei de muncă, 2016, http://ec.europa.eu/social/main.jsp?langId=
ro&catId=101, accesat la 22 iunie 2016.
311
Comisia Europeanǎ, Strategie pentru egalitatea între femei şi bărbaţi2010-2015,
Bruxelles, 21.9.2010, COM(2010) 491 final.
462
Strategia Europa 2020 (2010–2020). În octombrie 2010, Consiliul a
adoptat orientările pentru politicile de ocupare a forţei de muncă, orientǎri ce
prevedeau, printre altele, creşterea participării pe piaţa muncii a femeilor şi a
bărbaţilor, reducerea şomajului structural, dezvoltarea unei forţe de muncă
calificate care să răspundă nevoilor pieţei muncii, îmbunătăţirea calităţii sistemelor
de educaţie şi formare la toate nivelurile, promovarea învăţării pe tot parcursul
vieţii şi promovarea incluziunii sociale şi combaterea sărăciei. Strategia Europa
2020 a definit urmǎtoarele obiective principale în domeniul pieţei muncii, al
incluziunii sociale şi domeniul educaţional: creşterea la 75% a participǎrii pe piaţa
muncii a populaţiei cu vârsta cuprinsă între 20 şi 64 de ani; reducerea numărului
persoanelor ameninţate de sărăcie sau excluziune cu cel puţin 20 de milioane;
reducerea ratei abandonului şcolar timpuriu la mai puţin de 10% (de la 15%) şi
creşterea la cel puţin 40% (în loc de 31%) a procentului din generaţia tânără (cu
vârste cuprinse între 30 şi 34 de ani) cu studii superioare312.
Dialogul Social. Deşi în contextul crizei economice şi financiare dialogul
social a fost din ce în ce mai afectat, instituţiile Uniunii Europene şi-au pǎstrat
angajamentul de a consolida dialogul cu partenerii sociali, dialogul social fiind
vital pentru realizarea obiectivelor Strategiei UE 2020 în materie de ocupare a
forţei de muncă. Astfel că, un instrument de implementare a politicii sociale,
componentă fundamentală a modelului social european ce vizeazǎ implicarea
partenerilor sociali în procesul decizional şi în procesul de punere în aplicare a
legislaţiei, este dialogul social. Temeiul legal pentru dezvoltarea unui dialog social
la nivelul comunitǎţii a fost oferit de Actul Unic European, partenerii sociali
(reprezentanţi ai conducerii şi ai personalului) fiind astfel capabili să contribuie
activ la conceperea politicii sociale europene.
Fondul Social European. Primul fond structural, înfiinţat în temeiul
Tratatului de la Roma, a cǎrui domeniu de intervenţie a fost extins prin Tratatul de
la Maastricht şi modificat prin Agenda 2000, având în prezent menirea de a
îmbunǎtǎţi oportunitǎţile de angajare, de a combate sǎrǎcia şi a consolida
incluziunea socialǎ, de a promova educaţia şi învǎţarea pe tot parcursul vieţii, este
Fondul Social European (FSE). Fondul Social European sprijină programe
multianuale care au drept scop îndeplinirea obiectivelor structurale pe termen lung,
legate de menţinerea sau reinserţia lucrătorilor pe piaţa muncii, urmǎrind:
– să promoveze un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi de calitate a
locurilor de muncă, să îmbunătăţească accesul la piaţa forţei de muncă, să
sprijine mobilitatea geografică şi profesională a lucrătorilor şi să
faciliteze adaptarea acestora la transformările industriale;
– să încurajeze un nivel ridicat de educaţie şi formare pentru toţi şi să
sprijine tranziţia de la educaţie la încadrarea în muncă pentru tineri;
312
Comisia Europeanǎ, Europa 2020. O strategie europeanǎ pentru o creştere inteligentǎ,
ecologicǎ şi favorabilǎ incluziunii, Bruxelles, 3.3.2010, COM(2010) 2020 final.
463
– să combată sărăcia, să îmbunătăţească incluziunea socială şi să
promoveze egalitatea de gen, nediscriminarea şi egalitatea de şanse313.
Obiectivele Fondului Social European, stabilite pentru perioada 2014–2020,
includ ocuparea forţei de muncǎ, incluziunea socialǎ, creşterea calitǎţii educaţiei şi
o administraţie publicǎ mai puternicǎ. Pentru îndeplinirea acestor obiective, Fondul
Social European va sprijini organizaţiile din Uniunea Europeanǎ sǎ implementeze
proiecte care vizeazǎ formarea profesionalǎ, integrarea pe piaţa muncii a
persoanelor provenite din grupuri defavorizate sau a celor care se aflǎ în
dificultatea de a gǎsi un loc de muncǎ, va finanţa activitǎţi care au drept scop
creşterea calitǎţii învǎţǎmântului şi reducerea abandonului şcolar şi va sprijini
reformele structurale din statele membre în vederea sporirii calitǎţii administraţiei
şi a guvernǎrii publice. Pentru acest interval de timp, 2014–2020, alocǎrile bugetare
ale Fondului Social European se ridicǎ la aproximativ 74 miliarde EUR,
comparativ cu 75 miliarde EUR prevǎzute pentru perioada 2007–2013314.
Fondul European de Adaptare la Globalizare (FEG), instrument al politicii
de competitivitate, este un fond flexibil care a fost creat pentru a veni în sprijinul
lucrătorilor care îşi pierd locul de muncǎ ca urmare a unor schimbări structurale
majore ale modelelor comerţului mondial provocate de globalizare, rǎspunzând
astfel unor urgenţe specifice, ca de exemplu concedierile colective cauzate de
globalizare. Conform unui comunicat de presǎ al Comisiei Europene din 22 martie
2013, în perioada 2007–2013, au fost depuse 106 cereri de ajutor financiar prin
acest fond, fiind solicitate sume în valoare de aproximativ 464 milioane EUR,
pentru sprijinirea unui numǎr de 97.300 de lucrǎtori. O astfel de cerere, înregistratǎ
în 2013, a fǎcut referire la solicitarea de plǎţi pentru a ajuta lucrǎtorii concediaţi în
Austria, Danemarca, Finlanda, Italia, România, Spania şi Suedia, sǎ se reîncadreze
în câmpul muncii în urma concedierilor lor dintr-o gamǎ largǎ de sectoare. Din
suma totalǎ de 24,3 milioane EUR, pe care Comisia Europeanǎ a plǎtit-o în acest
scop din Fondul European de Adaptare la Globalizare, 8,2 milioane EUR au fost
destinaţi ajutǎrii a 2.416 de foşti lucrǎtori ai Nokia (1.000 în Finlanda şi 1.416 în
România) care şi-au pierdut locul de muncǎ prin transferul liniilor de asamblare în
ţǎri asiatice315.
Fondul de ajutor european pentru ajutorarea persoanelor defavorizate
(FEAD)sprijină acţiunile din ţările membre de furnizare a asistenţei materiale,
combinate cu măsurile de incluziune socială pentru persoanele cele mai defavorizate.
În perioada 2014–2020, FEAD va dispune de 3,8 miliarde EUR, statele membre
313
Parlamentul European, Fişe tehnice privind Uniunea Europeană: Fondul Social European,
2016, http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.10.3.htm, accesat la
23 iunie 2016.
314
Ibidem.
315
Comisia Europeanǎ, Comunicat de presǎ: Ocuparea forţei de muncǎ: Fondul European de
Adaptare la Globalizare plǎteşte 24,3 milioane EUR pentru a ajuta lucrǎtorii concediaţi în Austria,
Danemarca, Finlanda, Italia, România, Spania şi Suedia, Bruxelles, 22 martie 2013,
http://europa.eu/rapid/press-release_IP-13-269_ro.htm, 17 februarie 2017.
464
urmând să contribuie cu cel puţin 15% la cofinanţarea programelor lor naţionale.
Programul actual este menit sǎ înlocuiascǎ Programul de Distribuţie a Hranei de
care s-a beneficiat în perioada 2007–2013, scopul acestui fond fiind extins pentru a
include douǎ programe operaţionale menite sǎ furnizeze ajutor în distribuţia
hranei şi asistenţǎ materialǎ de bazǎ, precum şi mǎsuri de incluziune socialǎ a
celor mai defavorizaţi cetǎţeni ai Uniunii Europene. În România, programul
operaţional care sprijină distribuirea de alimente şi asistenţă materială de bază
pentru persoanele cele mai defavorizate este Programul Operaţional Ajutorarea
Persoanelor Defavorizate (PO AD). Principalele tipuri de dezavantaje materiale
acoperite de acest program operaţional sunt: deprivarea alimentarǎ (lipsa
alimentelor de bazǎ) şi precaritatea materialǎ de bazǎ la copii (lipsa materialelor
şcolare). Astfel, prin intermediul acestui program, se va asigura achiziţionarea,
transportul, depozitarea şi distribuţia de alimente de bazǎ pentru persoanele care
fac parte din grupul ţintǎ, a rechizitelor şcolare şi a ghiozdanelor pentru copiii cei
mai dezavantajaţi din învǎţǎmântul de stat primar şi gimnazial 316.
Programul UE pentru ocuparea forţei de muncă şi inovare socială (EaSI),
adoptat de Parlament şi de Consiliu în 2013, îşi propune să promoveze un nivel
ridicat de calitate şi de sustenabilitate a locurilor de muncă, să garanteze o protecţie
socială adecvată şi decentă, să combată excluziunea socială şi sărăcia, reunind trei
programe existente:
PROGRESS(Programul pentru ocuparea forţei de muncă şi solidaritate
socială), care prevede generarea de cunoştinţe analitice şi sprijină schimbul de
informaţii şi învăţarea reciprocă;
EURES (reţeaua de servicii europene pentru ocuparea forţei de muncă), care
este o reţea de mobilitate a forţei de muncă, ce oferă informaţii, îndrumare şi
servicii de recrutare/plasare la nivelul UE;
Microfinanţare şi antreprenoriat social, care include accesul la microfinanţare
pentru persoane fizice şi microîntreprinderi şi consolidarea capacităţii pentru
furnizorii de micro-credite şi sprijină întreprinderile sociale, adică întreprinderile al
căror scop principal este de natură socială”317.
Unul din obiectivele acestor programe este acordarea de sprijin
intermediarilor financiari care oferǎ microîmprumuturi întreprinzǎtorilor sau care
oferǎ finanţare pentru întreprinderile sociale. Spre exemplu, Programul „Garanţia
EaSI”, a fost lansat în iunie 2015, fiind finanţat de Comisia Europeanǎ şi gestionat
de Fondul european de investiţii, obiectivul sǎu constând în a facilita accesul la
microfinanţare pentru grupurile vulnerabile care doresc sǎ îşi înfiinţeze sau sǎ îşi
dezvolte propria afacere şi în a facilita accesul la finanţare microîntreprinderilor,
316
Vezi Programul Operaţional Ajutorarea Persoanelor Defavorizate, octombrie 2014,
http://www.fonduri-structurale.ro/Document_Files//fs2014-2020/00010115/lytvf_POAD%202014-
2020%2029.10.2014.pdf, 17 februarie 2017.
317
Parlamentul European, Fişe tehnice privind Uniunea Europeană: Politica de ocupare a
forţei de muncă, 2016, http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=
FTU_5.10.3.html, accesat la 23 iunie 2016.
465
prin acordarea de împrumuturi pânǎ la suma de 25.000 de euro. În acest fel,
Comisia Europeanǎ consolideazǎ dimensiunea socialǎ a Uniunii Europene,
promovând un nivel ridicat de calitate şi sustenabilitate a locurilor de muncǎ,
promovând incluziunea socialǎ şi asigurarea unei protecţii sociale adecvate pentru
fiecare cetǎţean european.
În concluzie, putem afirma cǎ modelul de societate promovat de construcţia
europeanǎ are la bazǎ aceastǎ viziune comunǎ a statelor membre orientatǎ înspre un
model societal în care politicile economice trebuie strâns corelate cu politicile
sociale, creşterea economicǎ trebuie corelatǎ cu standarde de viaţǎ înalte şi
creşterea calitǎţii vieţii, pentru a face faţǎ actualelor mutaţii sociale, globalizǎrii şi
îmbǎtrânirii societǎţii. Acţiunile Uniunii Europene sunt orientate aşadar înspre
dezvoltarea unui concept unitar al modelului social, în vederea asigurǎrii unor rate
de şomaj scǎzute, a ocupǎrii forţei de muncǎ şi oferirii protecţiei sociale cetǎţenilor
europeni, creşterii incluziunii sociale şi reducerii sǎrǎciei, asigurǎrii egalitǎţii de
şanse şi democraţiei, creând astfel premisele acelui proiect comun de politici
sociale care sǎ reprezinte o soluţie pentru problemele europene curente, care sǎ
contribuie, în cele din urmǎ, la plasarea proiectului european pe baze mai solide şi
la creşterea gradului de implicare a cetǎţenilor europeni.
Aceste deziderate apar subliniate recent în Rezoluţia Parlamentului
European din 19 ianuarie 2017, unde se menţioneazǎ, printre altele, cǎ
Uniunea Europeană trebuie să dezvolte în continuare un model social
european, care să fie integrat în cadrul unei economii de piaţă sociale, care să
capaciteze oamenii şi să permită o prosperitate durabilă şi o productivitate ridicată,
un model bazat pe solidaritate, justiţie socială şi şanse egale, pe repartizarea
echitabilă a bogăţiilor, pe solidaritate între generaţii, pe statul de drept,
nediscriminare, egalitate între femei şi bărbaţi, sisteme de educaţie universale şi de
înaltă calitate, locuri de muncă de calitate şi creştere durabilă pe termen lung,
favorabilă incluziunii şi cu un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă, în
conformitate cu obiectivele de dezvoltare durabilă de la nivel mondial, un model
care să vizeze cu adevărat ocuparea integrală a forţei de muncă, să asigure o
protecţie socială adecvată şi servicii esenţiale de calitate pentru toţi, să combată
inegalitatea economică, să capaciteze persoanele aflate în situaţii vulnerabile, să
combată sărăcia şi excluziunea socială, să crească participarea la viaţa civilă şi
politică, să îmbunătăţească standardele de viaţă ale tuturor cetăţenilor UE,
asigurând punerea în aplicare a obiectivelor şi drepturilor prevăzute în tratatele UE,
în Carta drepturilor fundamentale şi în Carta socială europeană318.
318
Parlamentul European, Rezoluţia Parlamentului European din 19 ianuarie 2017 …, loc. cit.
466
AGENDA EUROPA 2020
ADRIAN CORP√DEAN
Premise ñ Strategia Lisabona

Uniunea Europeană se află în implementarea celei de-a doua strategii
multianuale menite să asigure mai multă coerenţă abordărilor sale strategice în
materie de creştere, incluziune socială, protecţia mediului înconjurător şi cercetare-
dezvoltare. În analiza Strategiei Lisabona şi a noii Agende Europa 2020319, este
importantă realizarea unei coroborări între bugetul multianual al Uniunii şi
indicatorii stabiliţi pentru o perioadă de un deceniu, în vederea stabilirii fezabilităţii
şi sustenabilităţii acestora320. Însă, în cazul primeia, declanşarea crizei financiare a
afectat în mod decisiv rezultatele scontate, după cum vom arăta în cele ce urmează,
în timp ce Europa 2020 este o agendă care s-a născut sub auspiciile recesiunii
economice, îndeosebi ale crizei datoriilor suverane, ceea ce a lăsat o oarecare
amprentă asupra ambiţiei reflectate de priorităţile incluse321.
Fără a insista asupra dimensiunii cantitative a Agendei Lisabona (vom folosi
termenii Agendă şi Strategie cu aceeaşi accepţiune, în acest caz), este important să
observăm modul în care artizanii Strategiei Europa 2020 au învăţat din insuccesele
predecesoarei acesteia şi au conturat nu doar seturi de indicatori, ci şi proceduri de
implementare şi coordonare încadrate în sistemul de guvernanţă multi-nivel al
Uniunii Europene. Însăşi ambiţia de a stabili obiective foarte concrete la orizontul
unui deceniu este discutabilă, aşa cum s-a constatat atunci când s-a realizat bilanţul
Strategiei Lisabona, în anul 2010, deoarece există numeroase variabile, precum
angajamentul statelor membre, aportul diferenţiat al acestora şi stabilitatea cadrului
instituţional comunitar. În pofida adoptării Tratatului de la Lisabona (a nu se
confunda cu strategia eponimă), la 1 decembrie 2009, persistă disfuncţionalităţi în
acţiunea mecanismelor decizionale ale Uniunii Europene, pe fondul noilor
provocări, atât din interior, cât şi din exterior, care pot periclita implementarea unei
agende multianuale complexe322.
319
Vezi, pentru detalii Adrian-Gabriel Corpădean, Europe 2020 – A “Soft” Agenda for
Central and Eastern Europe?, în Ramona Frunză, Gabriela Pascariu, Teodor Moga (eds.), EURINT
Conference Proceedings, Iaşi, Ed. Universităţii Al. I. Cuza, 2013, pp. 220-230 şi Adrian-Gabriel
Corpădean, Europe 2020 - An Agenda for Citizens and States, în Valentin Naumescu (ed.),
Democracy and Security in the 21st Century: Perspectives on a Changing World, Londra, Cambridge
Scholars, 2014, pp. 267-283.
320
The Multiannual Financial Framework 2014-2020, UK House of Lords Paper 297, 2012,
pp. 11–15.
321
Kōstas A. Lavdas, Spyridon N. Litsas, Dimitrios V. Skiadas, Stateness and Sovereign
Debt: Greece in the European Conundrum, Rowman & Littlefield, 2013, p. 130.
322
Dagmar Schiek, Ulrike Liebert, Hildegard Schneider, European Economic and Social
Constitutionalism After the Treaty of Lisbon, Cambridge University Press, 2011, pp. 2–4.
467
Consiliul European a fost iniţiatorul Strategiei Lisabona, la 23–24 martie
2000, în virtutea rolului său tradiţional de promotor al iniţiativelor majore la nivel
comunitar şi având în vedere îndeosebi priorităţi de natură economică. În fapt, ţelul
enunţat a fost acela de a transforma Uniunea Europeană în „cea mai competitivă şi
mai dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume, capabilă de o creştere
economică durabilă, însoţită de o creştere cantitativă şi calitativă a numărului
locurilor de muncă şi de o mai mare coeziune socială”323. Este discutabilă maniera în
care s-ar putea cuantifica un asemenea obiectiv, cu toate că Agenda propune o serie
de indicatori cantitativi, însă referinţa competitivă este cea mai interesantă, sugerând
poziţionarea economiei UE în raport cu marii poli de creştere la nivel global324. Orice
economie bazată pe cunoaştere depinde de societatea informaţională, de segmentul de
cercetare-dezvoltare şi de o dezvoltare a know-how-ului care să îi permită să facă faţă
competiţiei pe piaţa globală. În cazul Uniunii Europene, noţiunile amintite corespund
abordării de tip soft power cultivată pentru evidenţierea avantajelor comparative pe
care acesta le poate fructifica, în comparaţie cu actorii asociaţi în mod tradiţional cu
atributele hard power.
O analiză a neajunsurilor Strategiei Lisabona scoate în evidenţă contrastul
dintre situaţia pieţei comune la momentul conceperii sale şi în ultimii ani de
implementare, marcaţi de efectele crizei economice, financiare şi a datoriilor
suverane. Nu este lipsit de importanţă faptul că perioada în care Strategia a fost
aplicată corespunde cu prima decadă a existenţei monedei unice europene, marcată
de o disciplină macroeconomică urmată cu grade diferite de rigurozitate de către
statele membre. Dintre problemele întâlnite la nivel comunitar care au afectat
rezultatele Strategiei amintim creşterea şomajului şi dezvoltarea insuficientă a
sectorului serviciilor pentru a îndeplini indicatorii referitori la coeziunea socială. Pe
de altă parte, Strategia Lisabona are o serie de merite, datorită stabilirii unor
direcţii prioritare de acţiune care au inspirat cadrul de acţiune al Agendei Europa
2020, precum sincronizarea politicilor în domeniul cercetării şi dezvoltării, al
excluziunii sociale şi al coeziunii regionale, un demers plasat sub tutela Consiliului
European. Un alt exemplu îl constituie configurarea unui cadru instituţional în
conformitate cu sistemul decizional multi-nivel al UE care să gestioneze
dezvoltarea societăţii informaţionale, ca o precondiţie a creării unui spaţiu
european al cercetării şi inovării325. Nu trebuie uitat nici faptul că Programele
Cadru (aşa-numitele Framework Programmes 1–8) au fost concepute în conformitate
cu liniile principale de acţiune ale Strategiei326.
323
Hans Landström, Hans Crijns, Eddy Laveren, David Smallbone, (eds.), Entrepreneurship,
Sustainable Growth and Performance: Frontiers in European Entrepreneurship Research, Edward
Elgar Publishing, 2008, p. 3.
324
Vezi: Dimitris Papadimitriou, Paul Copeland, The EU's Lisbon Strategy: Evaluating
Success, Understanding Failure, Palgrave Macmillan, 2012.
325
Presidency Conclusions, Lisbon European Council 23 and 24 March 2000,
http://ue.eu.int/ueDocs/cms_Data/docs/pressData/en/ec/00100-r1.en0.htm, accesat la 2 martie 2017.
326
Yannis Caloghirou, Nicholas S. Vonortas, Stavros Ioannides, European collaboration in
research and development: business strategy and public policy, Edward Elgar Publishing, 2004, p. 171.
468
Strategia Lisabona a introdus, de asemenea, un set de măsuri concrete menite
să susţină întreprinderile mici şi mijlocii, în cadrul priorităţilor vizând piaţa
comună. Alte direcţii ambiţioase de acţiune subordonate obiectivului bunăstării au
inclus disciplina fiscală, investiţiile în resursele umane, protecţia grupurilor
defavorizate şi incluziunea socială, deşi mecanismele instituţionale şi de finanţare
puse la dispoziţia statelor membre în acest sens prezentau numeroase carenţe.
Înainte de jumătatea perioadei de implementare a Strategiei, un grup de
experţi condus de fostul prim-ministru olandez Willem Kok a fost însărcinat cu
evaluarea de etapă a progresului acesteia, îndeosebi prin prisma a cinci priorităţi:
societatea cunoaşterii, piaţa comună, mediul de afaceri, piaţa muncii şi mediul
înconjurător. Raportul prezentat în noiembrie 2004 reprezintă un document util în
vederea înţelegerii modului în care a demarat punerea în aplicare a Strategiei, cu
numeroase observaţii privind acţiunea instituţiilor, cea a statelor membre şi a
partenerilor sociali. Din acest punct de vedere, documentul relevă necesitatea unei
alocări mai clare a competenţelor între Consiliul European, Comisie şi Parlament,
precum şi o definire mai precisă a cadrului de acţiune a statelor membre. Datorită
raportului Kok, Strategia Lisabona a fost oarecum regândită, în sensul orientării
mai precise a acesteia către obiectivele de creştere şi dezvoltare a pieţei muncii327.
Relativul eşec al Strategiei s-a datorat atât modului în care aceasta a fost
concepută din punct de vedere al indicatorilor şi al procedurilor, cât şi contextului
imprevizibil de la sfârşitul deceniului în care s-a desfăşurat. Însă, nu putem ignora
faptul că prin natura sa, documentul nu a avut un caracter obligatoriu pentru statele
membre, dintr-o perspectivă juridică, lipsind eventualele sancţiuni în situaţia în
care unul sau mai multe dintre acestea nu s-ar fi conformat cu obiectivele stabilite.
Analizând rezultatele neconvingătoare ale Strategiei la momentul de bilanţ ianuarie
2010, prim-ministrul Spaniei, José Luis Zapatero, afirma, la momentul preluării
preşedinţiei Consiliului UE, că statele membre nu şi-au coordonat suficient
eforturile în raport cu exigenţele Agendei Lisabona, şi constata vulnerabilitatea
demersului în lipsa obligativităţii sale din punct de vedere juridic328.
Europa 2020 ñ lec˛ii Ónv„˛ate
Concepută în contextul crizei şi al rezultatelor modeste ale predecesoarei

sale, Agenda Europa 2020 a încercat să urmeze cursul acţiunilor pe termen lung
iniţiate la momentul 2000, însă prin evitarea unor greşeli care au îngreunat
327
Willem Kok (coord.), Facing the Challenge, The Lisbon Strategy for Growth and
Employment, 2004, https://ec.europa.eu/research/evaluations/pdf/archive/fp6-evidence-base/
evaluation_studies_and_reports/evaluation_studies_ and_reports_2004/the_lisbon_strategy_for_
growth_and_employment__report_from_the_high_level_group.pdf , accesat la 2 martie 2017.
328
Spain calls for binding EU economic goals - and penalties, Deutsche Welle, 8ianuarie
2010, http://www.dw.de/spain-calls-for-binding-eu-economic-goals-and-penalties/a-5098907-1?maca=en-
current_affairs_europe-105-rdf, accesat la 2 martie 2017.
469
implementarea Strategiei Lisabona şi cu o adresare mult mai precisă a rolului
fiecărui stat membru în atingerea obiectivelor. Noul program se prezintă sub forma
unei strategii de creştere susţinută, adaptată nevoilor unei Uniuni Europene cu un
număr aproape dublu de membri în comparaţie cu momentul în care a fost
formulată Strategia Lisabona. Nu trebuie uitat faptul că este vorba despre o agendă
concepută într-o perioadă de criză, ceea ce nu o face neapărat mai puţin ambiţioasă,
ci mai realistă în raport cu potenţialul fiecărui stat membru de a contribui la
atingerea indicatorilor stabiliţi.
Lansată în martie 2010 şi adoptată în luna iunie a aceluiaşi an, Strategia Europa
2020 a moştenit temele principale ale Agendei Lisabona, privind educaţia, cercetarea,
inovarea, stabilitatea şi incluziunea socială, plasate de data aceasta sub cupola unei
guvernanţe îmbunătăţite la nivel comunitar, datorită Pactului Euro Plus329 şi Pactului de
Stabilitate şi Creştere330, menite să consolideze cadrul macroeconomic de care depinde
noua strategie. Modul în care Agenda este concepută ne îndreptăţeşte să o asemănăm
cu un proiect de mari dimensiuni, care prezintă o abordare SMART, cu indicatori de
parcurs şi de final şi cu un set de proceduri instituţionale care reflectă complexitatea
procesului decizional comunitar.
În fapt, Agenda este fundamentată pe şapte Iniţiative majore, concepute în
tandem de instituţiile comunitare şi statele membre, în concordanţă cu
oportunităţile de finanţare şi nevoile identificate. Prioritatea „Creşterii inteligente”
cuprinde sprijinul acordat de UE pentru consolidarea Agendei digitale pentru
Europa. „Uniunea inovării” susţine investiţiile în domeniul cercetării-dezvoltării,
prin parteneriate şi, inter alia, campanii privind îmbătrânirea activă. Prioritatea
intitulată „Tineretul în mişcare” sprijină programele de mobilitate, al căror
exponent principal rămâne cadrul Erasmus Plus.
Iniţiativa privind Creşterea durabilă include aşa-numita „Europă eficientă
din punct de vedere al utilizării resurselor”, care acoperă o arie vastă de acţiune în
cadrul obiectivului combaterii schimbărilor climatice, cu efecte asupra industriei,
agriculturii şi dezvoltării regionale. Priorităţile, care se extind până în anul 2050,
adresează probleme precum emisiile de dioxid de carbon şi adaptarea politicilor
comunitare la programele de protecţie a mediului. Includerea, în acest capitol, a
unei „Politici industriale pentru era globalizării”, reprezintă în egală măsură o
perspectivă de dezvoltare interesantă.
În fine, iniţiativa care vizează Creşterea favorabilă incluziunii abordează
problemele categoriilor sociale vulnerabile, puse sub semnul riscului şomajului.
Cele două direcţii de acţiune din această categorie sunt „Agenda pentru noi
competenţe şi noi locuri de muncă” şi „Platforma europeană pentru combaterea
sărăciei”, ambele regăsindu-se în setul de indicatori stabilit pentru UE-28.
Astfel, cele cinci priorităţi-cheie pentru Uniunea Europeană, luată în
ansamblu, la momentul de bilanţ 2020, sunt:
329
Verhelst Stijn, The Reform of European Economic Governance: Towards a Sustainable
Monetary Union?, Egmont Papers, 2011, pp. 48–49.
330
Official Journal of the EU, C 236, 02/08/1997, pp. 1–2.
470
• 75% dintre persoanele cu vârsta cuprinsă între 20 şi 64 de ani trebuie să
aibă un loc de muncă; acest obiectiv adresează creşterea şomajului în
statele membre ca urmare a crizei economice, cu o expunere pronunţată a
tinerilor la această problemă, şi ţine cont de vârsta medie de pensionare.
• 3% din produsul intern brut al Uniunii Europene va fi alocat sectorului
cercetării-dezvoltării; indicatorul se calculează prin însumarea alocărilor
bugetare din fiecare stat membru pentru acest sector prioritar.
• emisia gazelor cu efect de seră va fi redusă cu 20% (sau chiar 30%, dacă
se întrunesc condiţii favorabile) în raport cu momentul de referinţă 1990;
20% din energia utilizată în UE va proveni din surse regenerabile; o
creştere cu 20% a eficienţei energetice în raport cu anul de referinţă 2005
şi calculată în tone echivalent petrol (TEP331); aceste priorităţi au ajuns să
fie cunoscute sub denumirea 20-20-20, fiind incluse în categoria
măsurilor menite să combată schimbările climatice;
• reducerea abandonului şcolar sub 10% (acesta se calculează prin prisma
finalizării studiilor liceale / ciclului secundar, pentru un grup ţintă cu
vârsta cuprinsă între 18 şi 24 de ani, cu condiţia ca respectivele persoane
să nu urmeze o altă formă de educaţie sau formare profesională);
• 40% dintre persoanele cu vârsta între 30 şi 34 de ani trebuie să finalizeze
educaţia terţiară (altfel spus, minimum nivelul licenţă din cadrul studiilor
universitare);
• o reducere cu 20 de milioane a numărului persoanelor expuse sărăciei şi
excluziunii sociale (poate fi vorba despre pauperitatea financiară,
materială sau ca o consecinţă a şomajului), în raport cu anul 2008332.
Este foarte important de precizat că fiecărui stat membru îi sunt stabilite ţinte
specifice, în vederea îndeplinirii acestor indicatori generali, în funcţie de avantajele
şi problemele identificate de rapoartele Comisiei Europene. Aceasta este instituţia
comunitară care pregăteşte, de asemenea, rapoartele de progres, precum şi
recomandările anuale pentru fiecare ţară a Uniunii Europene, realizând, în fapt,
monitorizarea constantă a evoluţiei indicatorilor şi previziunile menite să asigure
îndeplinirea ţintelor pentru anul 2020. O analiză a acestora arată continuitatea în
raport cu principalele linii de acţiune trasate de Strategia Lisabona, cu o focalizare
suplimentară, în cazul Agendei Europa 2020, asupra dimensiunii sociale şi a
coerenţei măsurilor care trebuie luate în această privinţă 333. De exemplu, realizarea
unor conexiuni bine fundamentate între indicatorii vizând educaţia şi cei privind
ocuparea forţei de muncă relevă corespondenţa cu priorităţile actuale ale Uniunii,
în timp ce stabilirea unor direcţii bine definite în materie de alocări bugetare pentru
331
The EU’s Target for Renewable Energy: 20% by 2020, UK House of Lords Paper 175 - II,
27th Report of Session 2007–2008, p. 36.
332
European Yearbook, vol. LVIII, Martinus Nijhoff Publishers, 2011, pp. 8–9.
333
Eric Marlier, David Natali, Europe 2020: Towards a More Social EU?, Peter Lang, 2010,
pp. 93–95.
471
cercetare-dezvoltare şi de măsuri menite a creşte eficienţa energetică solicită o
implicare activă a guvernelor naţionale.
Rezultate de etap„
Este evident că succesul Agendei 2020 depinde de coeziunea la nivelul

statelor membre334, în vederea implementării recomandărilor anuale venite din
partea Comisiei, în timp ce principalele obstacole ţin de disparităţile care persisită
între acestea şi de contextul dificil, care impune, de exemplu, alocări bugetare
suplimentare către politica de apărare, în detrimentul cercetării-dezvoltării. Chiar şi
aşa, datele puse la dispoziţie de Eurostat indică, la jumătate de drum, tendinţe
pozitive în îndeplinirea obiectivelor Agendei, la nivelul EU-28, pe care le vom
explica în cele ce urmează:
• în privinţa ocupării forţei de muncă, datele indică o depăşire graduală a
efectelor crizei, indicatorul pentru 2015 fiind de 70.1% dintre persoanele
cu vârsta cuprinsă între 20 şi 64 de ani, aşadar la 5% distanţă de ţinta
stabilită pentru 2020. În raport cu obiectivele naţionale, statele care au
depăşit deja pragul stabilit sunt Germania, Estonia, Lituania şi Suedia.
• alocarea de 3% din PIB la nivelul UE pentru cercetare-dezvoltare este
încă departe de a se materializa, observându-se o stagnare în jurul valorii
de 2,03% – altfel spus, este indicatorul cel mai îndepărtat de ţinta Europa
2020, dar şi cu cele mai mari diferenţe între ţintele naţionale stabilite
(extremele sunt Cipru, cu un obiectiv de 0,5%, şi Finlanda şi Suedia, cu
4%). Doar Cehia şi Danemarca au atins ţintele proprii la momentul 2015.
• în cazul emisiilor de gaze cu efect de seră, ultimele date disponibile,
aferente anului 2014, indică o valoare de 77,06%, faţă de ţinta de 80%,
raportată la indicatorul 100% înregistrat în anul 1990, ceea ce reprezintă
un succes de etapă. De asemenea, în 2015 s-a înregistrat o valoare de
16% a ponderii energiei regenerabile utilizate în UE, unde se remarcă o
tendinţă ascendentă, conducând spre valoarea de 20% propusă de
Agendă. Şi în acest caz, Comisia Europeană a ţinut cont de potenţialul
statelor membre în privinţa energiei regenerabile, cu ţine naţionale
cuprinse între 10% (Malta) şi 49% (Suedia) – cel mai mare contrast între
statele membre dintre toţi indicatorii Strategiei Europa 2020. La ora
actuală, nouă state au atins deja valorile stabilite, inclusiv România şi
Suedia. Valori pozitive se înregistrează şi în privinţa eficienţei energetice,
unde constatăm din nou apropierea de ţinta pentru anul 2020, ceea ce ne
îndreptăţeşte să privim cu optimism succesul înregistrat în materie de
schimbări climatice de Uniunea Europeană sub auspiciile agendei sale
multianuale.
334
Sven Czekalla, European Cohesion and Funding Policies, Grin Ed., 2011, pp. 18–19.
472
• ţintele referitoare la educaţie indică, la rândul lor, apropierea progresivă
de valorile stabilite pentru finalul perioadei de zece ani, în 2015
înregistrându-se o rată a abandonului şcolar de 10,8% în rândul populaţiei
cu vârsta cuprinsă între 18 şi 24 de ani, însă cu valori îngrijorătoare în
statele iberice şi cele din Europa central-răsăriteană. Şi în acest caz,
Comisia a stabilit o marjă considerabilă a indicatorului naţional, cuprinsă
între 16% (Italia) şi 4% (Croaţia). Cât despre absolvirea ciclului terţiar în
rândul populaţiei cu vârsta cuprinsă între 30 şi 34 de ani, valorile
calculate pentru 2015 arată că UE se află la un procent de atingerea
indicatorului, în speţă 39% faţă de 40%. Din nou, ţintele pentru statele
membre diferă în funcţie de performanţa sistemelor academice, cu
valorile extreme înregistrate în Italia (26%) şi respectiv Luxembourg
(66%). Nu mai puţin de 12 state membre depăşeau deja obiectivele
naţionale la momentul 2015, marcând o evoluţie încurajatoare către
îndeplinirea scopului enunţat.
• în fine, indicatorul privind pauperitatea şi excluziunea socială prezintă,
per ansamblu, un trend pozitiv, cu toate că aici, discrepanţele dintre
statele care au avut mai mult de suferit din pricina crizei şi cele mai puţin
afectate de aceasta fac ca valorile înregistrate de la stat la stat să fie foarte
dificil de comparat. Per ansamblu, însă, nu este deloc suprinzător să
remarcăm faptul că indicatorul se referă cu precădere la statele din
Europa central-răsăriteană, dar şi la cele mediteraneene. Procentual,
extremele se regăsesc în Bulgaria (41,3%) şi respectiv Cehia (14%), însă
trebuie ţinut cont de diferenţele de calcul de la stat la stat.335
Nu este lipsit de importanţă să ne referim la situaţia României, care participă

pentru prima oară la implementarea unei agende multianuale a Uniunii Europene şi
în cazul căreia se impune o analiză comparativă cu situaţia din statele membre din
jur, pentru a indica parcursul real al performanţei acesteia în cadrul Strategiei
Europa 2020. Metodologic, este util să ne referim la rapoartele pregătite de
Eurostat, disponibile până în anul 2015, în vederea observării tendinţelor, dar şi a
eventualelor discrepanţe comparativ cu eforturile întreprinse de celelalte state din
Europa central-răsăriteană în vederea conformării cu exigenţele Agendei.
Situaţia României este descrisă de aspecte pozitive şi negative, cu toate că tendinţa
este de a se îndrepta către îndeplinirea majorităţii indicatorilor Agendei sau chiar
de a-i depăşi, în anumite cazuri. Progresele înregistrate sunt şi o consecinţă a
dialogului guvernului României cu instituţia comunitară care monitorizează
progresul fiecărui stat membru în implementarea Agendei Europa 2020, şi anume
Comisia Europeană. Recomandările specifice de ţară reprezintă principala unealtă
pusă la dispoziţia Comisiei în vederea adaptării realităţilor naţionale la parcursul
335
Europe 2020. Headline Indicators, Eurostat, http://ec.europa.eu/eurostat/web/europe-2020-
indicators/europe-2020-strategy/headline-indicators-scoreboard, accesat la 2 martie 2017.
473
statelor membre către atingerea ţintelor pentru anul 2020, în funcţie de avantajele şi
provocările constatate anual336.
Tabelul 1
Analiza indicatorilor Europa 2020 din perspectiva României,
în funcţie de cele mai recente date disponibile de la Eurostat
Indicator Valoare Valoare Valoare România
UE 2020 România 2020 cf. ultimelor date
Eurostat
Rata de angajare a 75% 70% 66% (2015)
persoanelor cu vârsta între
20 şi 64 de ani
Procentajul din PIB alocat 3% 2% 0,49% (2015)
cercetării-dezvoltării
Emisii de gaze cu efect de -20% -19% 43,87% din valoarea
seră (raportat la 1990) (raportat la 2005) înregistrată în 1990
(2014)
Proporţia energiei 20% 24% 24.9% (2014)
regenerabile din totalul
consumului
Consumul final de energie 1086 mil. TOE 30.3 mil. TOE 21,9 mil. TOE
Rata abandonului şcolar 10% 11,3% 18,5% (2016)
Absolvirea ciclului terţiar 40% 26,7% 25,5% (2016)
(vârsta 30–34 ani)
Persoane expuse riscului cu 20 milioane mai cu 588.000 mai cu 1.680.000 mai
sărăciei sau excluziunii puţini faţă de 2008 puţini puţini (2015)
sociale
Date prelucrate de autor, sursa: Europe 2020. Headline Indicators. Eurostat, http://ec.europa.eu/
eurostat/web/europe-2020-indicators/europe-2020-strategy/headline-indicators-scoreboard, accesat la
2 martie 2017.
În cazul României, se remarcă persistenţa problemelor referitoare la

educaţie, unde abandonul şcolar este încă departe de ţinta asumată337, valoarea
înregistrată în 2016 fiind a treia cea mai îngrijorătoare dintre toate statele UE, după
Malta (19,8%) şi Spania (19,4%). Performanţele unor state central-răsăritene
precum Cehia (6,7%) sau Polonia (5,2%) indică un contrast major în această
privinţă. Observaţii similare pot fi făcute în privinţa procentajului românilor care
au absolvit ciclul universitar, încadraţi în grupa de referinţă (cu vârsta cuprinsă
între 30 şi 34 de ani), unde României i-a fost stabilită a doua cea mai joasă rată care
trebuie atinsă până în 2020, de 26,7% (după Italia). Contrastul cu valorile propuse
pentru Ţările Baltice sau Polonia este, şi de această dată, considerabil.
Problemele României privind alocările bugetare, în condiţiile creşterii
cheltuielilor dedicate apărării şi riscului depăşirii pragului de deficit de 3% impus de
336
OECD Economic Surveys: European Union, OECD Publishing, 2012, pp. 14–15.
337
Eric Marlier, David Natali, op. cit., p. 90.
474
regulile de disciplină fiscală la nivel comunitar, se reflectă în valoarea extrem de mică a
procentului din PIB dedicat sectorului cercetării-dezvoltării, 0.49% în 2015 (faţă de 3%
ţinta UE338 şi 2% cea naţională). Or, tendinţa înregistrată de la an la an nu a indicat o
creştere notabilă în această privinţă, în contrast cu situaţia înregistrată atât în statele din
zonă, cât şi în UE, per ansamblu. Faptul că România rămâne statul cu a doua cea mai
mică alocare bugetară pentru acest sector din Uniune şi că ea se află la un sfert din
valoarea asumată pentru 2020 este problematic.
În ceea ce priveşte pauperitatea şi excluziunea socială339, România urmează
şi chiar depăşeşte trendul favorabil din statele central-răsăritene, în timp ce ţările cu
mai multă experienţă în cadrul Uniunii Europene care s-au confruntat cu efectele
persistente ale crizei înregistrează probleme la acest capitol. Este de notat, totuşi,
faptul că metodele de calcul sunt relative la standardul de viaţă din fiecare stat
membru, ceea ce face comparaţiile foarte dificile, referindu-ne strict la ţintele
naţionale ale Agendei.
Nu în ultimul rând, capitolul dedicat schimbărilor climatice340 a fost abordat
de România cu mult interes, fiind în fapt singurul în care Uniunea Europeană a
crescut exigenţele pentru ţara noastră peste media UE-28. Acest lucru se datorează
potenţialului României în materie de energie regenerabilă şi vine ca o compensaţie
logică a relativei indulgenţe cu care au fost stabiliţi indicatorii amintiţi anterior.
Astfel, valorile înregistrate în România la capitolele dedicate emisiilor de gaze cu
efect de seră şi proporţiei energiei regenerabile din totalul consumului, dar şi din
punct de vedere al eficienţei energetice, indică proiecţii pozitive, comparabile cu
ţările baltice şi, într-o anumită măsură, Bulgaria.
Semestrul European
Având în vedere complexitatea Agendei Europa 2020 şi adaptarea

indicatorilor acesteia la potenţialul fiecărui stat membru, se impune o analiză a
mecanismelor decizionale care ghidează implementarea sa, pentru a evidenţia rolul
instituţiilor comunitare, al statelor, dar şi al cetăţenilor în demersul amintit.
Totalitatea procedurilor care guvernează aplicarea, monitorizarea şi evaluarea
Agendei Europa 2020 poartă numele de Semestrul European.
În consonanţă cu atribuţiile care îi sunt alocate de tratate, Consiliul European
este instituţia care oferă liniile principale de ghidaj în conceperea şi funcţionarea
Agendei. În fapt, summit-ul din primăvara fiecărui an include, în mod obligatoriu,
un raport de progres dedicat acesteia, care ia în calcul indicatorii şi monitorizează
338
Filip de Beule, Ysabel Nauwelaerts, Innovation and Creativity: Pillars of the Future
Global Economy, Edward Elgar Publishing, 2013, p. 59.
339
Eric Marlier, David Natali, op. cit., pp. 154–155.
340
Francesc Morata, Israel Solorio Sandoval, European Energy Policy: An Environmental
Approach, Edward Elgar Publishing, 2012, pp. 56–57.
475
evoluţia lor. De asemenea, Consiliul European asigură evaluarea implementării
Pactului Euro Plus.
Comisia Europeană are un rol mai tehnic în cadrul Agendei, folosind datele
furnizate de Eurostat pentru a analiza progresele de etapă la fiecare capitol şi
incluzând concluziile în Analiza anuală a creşterii. Documentul îi este prezentat
ulterior Consiliului European, conform principiilor indicate mai sus. Totodată,
Comisiei îi revine rolul de negociator cu statele membre în privinţa Agendei, ca
urmare a analizării rapoartelor de progres emise de acestea şi a generării
Recomandărilor specifice fiecărei ţări. Documentele amintite conţin analize
minuţioase ale punctelor tari şi slabe ale statelor şi propun acţiuni concrete menite
să valorifice potenţialul acestora în implementarea Strategiei Europa 2020.
Consiliul Uniunii Europene joacă un rol secundar în acest proces, cu toate că
întâlnirile Consiliului sunt uneori un prilej de a dezbate chestiuni referitoare la
progresul Agendei. Consiliul asigură, în schimb, monitorizarea şi revizuirea
Iniţiativelor majore, sub cupola coordonării interguvernamentale. De asemenea,
numeroase reforme la nivel comunitar care condiţionează progresul Agendei sunt
supuse procedurii legislative ordinare, unde Consiliul este un organ legislativ,
alături de Parlamentul European. Opiniile acestuia din urmă, precum şi cele ale
parlamentelor naţionale, sunt luate în calcul în procesul de implementare şi
evaluare al Agendei.
Din punct de vedere temporal, prima jumătate a fiecărui an este dedicată
supravegherii şi rapoartelor de progres, începând cu Analiza anuală a creşterii,
pregătită de Comisie şi prezentată în luna ianuarie şi continuând cu dezbaterile din
Consiliu şi Parlament cu privire la acest document. Consiliul European de
primăvară oferă principalele direcţii care trebuie urmate de statele membre, în
vederea adaptării programelor naţionale de reformă şi stabilitate/convergenţă la
exigenţele Agendei Europa 2020, documente care sunt ulterior supuse analizei
Comisiei Europene341.
Aceasta constată nivelul progresului atins de fiecare stat membru şi concepe
recomandările specifice, dezbătute de Consiliul European în luna iunie şi apoi puse
în aplicare sub supravegherea Consiliului UE. Acest mecanism relativ simplu
asigură un echilibru instituţional şi include o implicare activă din partea statelor
membre şi, într-o anumită măsură, a cetăţenilor.
Agenda Europa 2020 le este adusă la cunoştinţă acestora din urmă prin
intermediul publicaţiilor, al site-urilor UE şi al funcţionarilor responsabili cu
Semestrul European care activează în cadrul reprezentanţelor Comisiei. Rolul
acestora este de a sprijini coordonarea inter-instituţională în privinţa punerii în
aplicare a Agendei şi de a monitoriza factorii economici şi financiari care pot pune
în pericol progresul acesteia.
Cele două organe cu rol consultativ ale Uniunii, Comitetul Economic şi
Social şi Comitetul Regiunilor, au dobândit la rândul lor atribuţii specifice în
341
Franco Praussello, The Eurozone Experience: Monetary Integration in the Absence of a
European Government, Franco Angeli, 2012, p. 193.
476
monitorizarea Agendei Europa 2020, prin comisii speciale menite să îi urmărească
evoluţia şi să emită opinii pertinente din partea entităţilor reprezentate de către
acestea. EcoSoc, prin Comitetul de Pilotaj, lucrează cu actori din societatea civilă
şi cu parteneri naţionali pentru a promva o comunicare transparentă a Agendei
către factorii interesaţi. Comitetul Regiunilor a dezvoltat o Platformă de
Monitorizare Europa 2020, cu scopul de a-i mobiliza pe partenerii regionali şi
locali în procesul de implementare. Prin Pactele Teritoriale, parteneriate încheiate
la nivel local, regional şi naţional, CoR contribuie la îndeplinirea obiectivelor
stabilite pentru anul 2020.
Statele membre au obligaţia de a evalua şi raporta progresul Agendei, cu
referiri concrete la fiecare indicator naţional, prin intermediul a două documente
prezentate anual, în luna aprilie. Este vorba despre Programele de
stabilitate/convergenţă şi Programele naţionale de reformă, ambele incluse în
Strategia Europa 2020. Ele depind de implicarea autorităţilor regionale şi locale,
care beneficiază de un manual editat de Comitetul Regiunilor, pentru o mai bună
înţelegere a nivelului de implicare a acestora în punerea în aplicare a Agendei.
Nu în ultimul rând, sprijinul acordat Agendei de cetăţenii europeni este o
precondiţie a succesului acesteia, motiv pentru care Uniunea Europeană lucrează cu
ONG-uri, think tank-uri, organizaţii sindicale şi alţi actori ai societăţii civile care
asigură popularizarea obiectivelor Agendei şi facilitează înţelegerea ei de către cetăţeni.
Concluzii
Deşi rămâne guvernată de un set de proceduri birocratice, Agenda Europa 2020

reprezintă un pas înainte în raport cu Strategia Lisabona, stabilind obiective clare,
adaptate fiecărui stat membru. Conceperea Agendei sub forma unui proiect contribuie
la coerenţa măsurilor pe care aceasta le impune, prin indicatori de parcurs, transparenţă
şi implicarea tuturor actorilor instituţionali ai spaţiului comunitar.
Pentru prima dată, statele din Europa central-răsăriteană au ocazia de a
contribui la o strategie majoră a Uniunii Europene, fie ea şi una de tip soft power,
cu progrese de etapă încurajatoare, alături de probleme care persistă, legate de
procese de dezvoltare şi reformă.
O evaluare a Agendei la jumătatea drumului indică perspective mai optimiste în
comparaţie cu cele ale Agendei Lisabona, ca urmare a unei monitorizări foarte atente
din partea instituţiilor comunitare şi a unor documente de ghidaj emise de acestea
pentru fiecare stat membru. Un succes al Strategiei Europa 2020 poate genera
entuziasmul şi încrederea necesare pentru continuarea cutumei în pregătirea unei noi
decade puse sub semnul creşterii inteligente şi al incluziunii sociale.
477
SPAfiIUL PUBLIC EUROPEAN
™I POLITICILE DE COMUNICARE MASS-MEDIA
MIRUNA BALOSIN
Introducere
Cercetarea spaţiului public european se află la intersecţia ştiinţelor politice şi

a ştiinţelor comunicării. Investigarea acestui concept s-a intensificat în ultimii ani,
ca urmare a decalajului dintre Uniunea Europeană înţeleasă în dimensiunea sa
instituţională – structuri, oficiali, tratate, reguli – şi „Uniunea cetăţenilor”.
Instituţiile europene au fost acuzate de o lipsă de transparenţă, iar răspunsul negativ
al cetăţenilor europeni în contextul unor referendumuri cruciale a fost interpretat
drept un deficit democratic, ulterior redenumit „deficit de comunicare”. Documente
programatice ale Uniunii Europene au adus în centrul atenţiei necesitatea
construirii unui spaţiu public la nivel european.
O comunitate europeană cu o identitate comună adevărată şi durabilă este
dependentă de existenţa unui spaţiu public pan-european. Un spaţiu public
european este un domeniu în care valorile, principiile sau practicile trans-naţionale
pot fi definite şi remodelate, iar instituţiile politice supranaţionale pot dobândi
legitimitate.
În drumul său spre Statele Unite ale Europei, Uniunea Europeană are nevoie
de mai mult decât o simplă reformă instituţională pentru a aborda criza de
legitimitate sau transparenţă. Instituţiile contează, însă conform rezultatelor
Eurobarometrului din primavara lui 2015342, 46% din publicul larg se întâmplă să
nu fie inspirat de detalii tehnice privind trecutul instituţional al Uniunii.
Parafrazând un discurs al lui Viviane Reding343, dacă dorim ca europenii să se
identifice cu Uniunea Europeană este nevoie de un spaţiu public european pentru a
conecta factorii de decizie cu cetăţenii săi, un spaţiu cu un sistem complet de
funcţionare: acces la informaţie, oportunităţi de implicare, comunicare directă cu
permisiune la auto-critică constructivă. Comunicarea europeană nu se mai poate
face doar prin intermediul mijloacelor media tradiţionale, fie că este vorba despre
comunicarea făcută de către instituţii europene şi decidenţi politici, sau despre alţi
actori care joacă un rol în afacerile publice europene şi sunt interesaţi să transmită
un mesaj spaţiului public european.
342
European Commission, Standard Eurobarometer 83-Spring 2015- Public opinion in the
European Union, Fieldwork: May 2015, 2015, http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb83/
eb83_publ_en.pdf, accesat la 02.07.2016
343
Viviane Reding,Stimulating the European Public Space, în Emiliano Battista, Nicola Setari
(eds.), The Mind and Body of Europe: A New Narrative, Brussels, European Union,
2014,http://ec.europa.eu/culture/library/publications/mind-body-europe_en.pdf, accesat la 02.07.2016.
478
UE îşi consolidează, de asemenea, sistemele sale de consultare publică,
de acreditare şi de lobby, prin care grupuri diferite (societăţi de consultanţă de
specialitate, cabinete de avocatură, consultanţi independenţi, organizaţii
neguvernamentale, societăţi comerciale, asociaţii comerciale/de întreprinderi,
organizaţii sindicale, asociaţii profesionale, grupuri de reflecţie, instituţii academice
şi de cercetare etc.) pot, în teorie, negocia, încheia afaceri şi influenţa elaborarea
politicilor europene în etapa de pregătire a propunerilor de lege. Una dintre trăsăturile
esenţiale ale spaţiului public european este transparenţa, încurajată şi promovată, atât
de către instituţiile europene, cât şi de ceilalţi actori. Comisia Europeană a făcut, de
asemenea, participarea la consultările sale publice, accesibilă tuturor celor care au
acces la internet. În ciuda acestor eforturi, întreg sistemul Uniunii Europene suferă de
deficit de comunicare favorizat de lipsa unor legături stabile şi funcţionale între
instituţiile sale şi cetăţenii Europei. Se susţine că lipsa legitimităţii democratice a
devenit o reală ameninţare pentru viitorul Uniunii Europene.
Modelul unui spa˛iu public european
Conceptul de spaţiu public european, de asemenea, de interes pentru

Comisie, este citat ca o aspiraţie şi un subiect de cercetare socială.
Literatura conturează trei modele ale spaţiului public european:
a) dezvoltarea unui spaţiu public european unic, la nivelul întregii Uniuni
Europene;
b) europenizarea spaţiilor publice naţionale;
c) emergenţa unui spaţiu public european ca o consecinţă a segmentării
sferelor publice trans-naţionale. Un consens relativ s-a articulat recent în jurul ideii
că un model viabil atât din punct de vedere conceptual, cât şi practic, este cel al
europenizării spaţiilor publice naţionale344. În această perspectivă, se poate vorbi
despre „spaţii publice europene”, decât să rămânem cantonaţi în jurul ideii că
apariţia unui singur spaţiu public european este posibilă. Europenizarea spaţiilor
publice naţionale presupune promovarea unei perspective europene, şi nu
naţionale, atunci când se dezbat probleme ale Uniunii Europene. Un rol
fundamental în europenizarea spaţiilor publice naţionale revine actorilor care
intermediază transmiterea mesajelor de la nivelul Uniunii Europene către cetăţeni –
mass-media, reprezentanţi ai instituţiilor europene, ai instituţiilor publice din
statele membre etc.
Însă, toate cele trei modele solicită componente cheie comune:
1) o putere politică centrală prin supranaţionalizarea unui număr crescut de
politici publice,
2) alegerea directă a membrilor din Parlamentul European şi formarea
partidelor trans-europene,
344
E. O. Eriksen, An emerging European public sphere, în „European Journal of Social
Theory”, 8(3), 2005.
479
3) o reţea trans-europeană a societăţii civile pentru a interconecta cetăţenii
europeni cu instituţiile UE, (4) standardizarea europeană a sistemelor naţionale de
media şi stabilirea de mass-media print şi broadscast trans-europene345.
Există, de asemenea, exemple de spaţii publice europene în unele state
membre, care acţionează pentru a promova dezbaterea unor probleme europene.
Dan Luca, directorul Institutului EurActiv din Bruxelles, susţine că acest spaţiu
este ceva atât generic cât şi extrem de concret, un exemplu fiind „Spaţiu Public
European (SPE)” aflat în Bucureşti, gestionat de Reprezentanţa Comisiei Europene
şi de Biroul de Informare al Parlamentului European346. Conform site-ului oficial,
SPE urmăreşte promovarea dezbaterilor pe teme europene şi creşterea gradului de
informare a cetăţenilor cu privire la Uniunea Europeană, prin facilitarea accesului
la informaţie, prin prezentarea acesteia într-un format accesibil şi atractiv, adaptat
intereselor publicului român347.
Un spaţiu public european impune îndeplinirea a cel puţin două condiţii
suplimentare. În primul rând, o anumită convergenţă a culturilor publice ale ţărilor
membre, în scopul de a facilita înţelegerea reciprocă şi coordonarea dezbaterilor.
Şi, în al doilea rând, ar trebui să fie ceva de genul unei identităţi publice comune ca
fundal al dezbaterilor. În dezbaterile publice naţionale, nu de multe ori găsim doar
referiri la propria entitate politică şi instituţiile politice naţionale proprii, dar, de
asemenea, o auto-identificare implicită sau explicită ca public naţional pentru a
încerca formarea unei opinii. O condiţie esenţială pentru o europenizare autentică a
dezbaterilor publice ar fi extinderea imaginii colective „noi”, dincolo de graniţele
naţionale (de exemplu, la „Europa” sau „comunitatea occidentală”).
Sferele publice naţionale sunt caracterizate prin infrastructuri de comunicare
specifice, precum şi de caracteristici culturale care se manifestă în modelele de
interpretare, memorii colective şi alte resurse culturale. În multe cazuri, acestea
sunt legate de practicile sociale şi structurile instituţionale care au impact asupra
caracterului sferei publice şi modului de reproducere culturală.
Altfel, sferele publice au un fundament social şi cultural, care se extinde
dincolo de cadrul media. Multe alte structuri care afectează producţia intelectuală şi
interesele colective joacă un rol aici. Aceste structuri includ facilităţi educaţionale
şi de cercetare, jurnalism şi alte profesii, reţele ale producătorilor de bunuri
culturale şi intelectuale, structuri de articulare şi agregare ale intereselor, cum ar fi
partidele politice, grupurile de interese şi organizaţiile sociale. Toate aceste condiţii
de infrastructură de centralizare nu sunt uşor de reprodus la nivel european.
345
Hakan G. Sicakkan, The Contested European Public Sphere,în Hakan G. Sicakkan (ed.),
EUROSPHERE Final Comparative Study: Linking the European Union with the Citizens. Evaluation
of the EU’s Policies Aiming to Create a Democratic European Public Sphere, Vol. 1,
EUROSPHERE,2013 http://eurosphere.uib.no/files/2010/07/Eurosphere_WP8.1_Final_scientific-
deliverable3.pdf, p. 259, accesat la 09.07.2016.
346
Dan Luca, Ce facem cu spaţiul public european?, în „Ziarul Financiar”, 28 Aprilie, 2014,
http://www.zf.ro/opinii/ce-facem-cu-spatiul-public-european-12540849, accesat la 02.07.2016.
347
https://ec.europa.eu/romania/services/european_public_space_ro, accesat la 02.07.2016.
480
Desigur, acest lucru nu este un argument împotriva schimburilor culturale, sau
împotriva eforturilor de creştere a schimburilor culturale, a dialogului şi a
cooperării. Aceasta înseamnă doar că este puţin probabil că vom primi o sferă
publică integrată la nivel european în curând.
Pentru a împărtăşi viziunea unui număr de autori, spaţiul public european
poate fi conceptualizat:
1) sub forma unui set de spaţii publice de comunicare deja existente, care
sunt din ce în ce mai interconectate şi se suprapun pe orizontală şi pe verticală între
spaţiile publice de comunicare sub-naţionale, naţionale şi trans-naţionale;
2) ca un spaţiu trans-european de comunicare separat, în curs de dezvoltare,
care completează şi / sau concurează cu spaţii publice de comunicare existente;
3) sub forma unui set de actori sociali şi politici (organizaţii), care colaborează
în afara graniţelor naţionale existente;
4) ca un set separat de actori sociali şi politici care creează reţele la nivel
european, şi concurează cu, reţelele trans-europene deja existente348.
Spa˛iu public european ∫i politicile de comunicare mass-media
Până în prezent în UE, politicile mass-media s-au dovedit a avea succes în

reducerea barierelor naţionale de radiodifuziune şi stabilirea unei pieţe unice mass-
media, dar încă nici un succes în furnizarea unor canale comune de distribuţie şi
schimb de informaţii. Pe partea de sferă publică, Uniunea Europeană se laudă cu
canalul TV Euronews şi a dezvoltat o serie de obiective comune pentru politicile de
comunicare, precum promovarea diversităţii şi a multilingvismului în agenda sa
culturală. Canalele media europene create ca rezultat al iniţiativelor UE au ajuns să
raporteze ştiri de interes naţional: „Euronews poate fi înţeles ca un anumit spaţiu
public european în sine, însă contribuţia sa la o sferă publică europeană mai
generală pare îndoielnică”349.
Nu numai elitele media în sine, ci, de asemenea, elitele politice şi sociale în
cadrul partidelor politice şi a organizaţiilor societăţii civile recunosc necesitatea de
a avea canale comune în mass-media europeană, disponibile pentru toţi cetăţenii
europeni. Rezoluţia Parlamentului European din 7 septembrie 2010 referitoare la
jurnalism şi noile mijloace de comunicare în masă – crearea unei sfere publice în
Europa, menţionează importanţa sferei publice europene „strâns legată de existenţa
unor structuri de media pan-europene sau trans-naţionale; întrucât în prezent nu
există o sferă publică europeană globală, existând însă sfere publice naţionale pline
348
Hakan G. Sicakkan, op. cit., p. 258.
349
Monika Mokre, European Media Policies and the European Public Sphere, în Hakan G.
Sicakkan (ed.), EUROSPHERE Final Comparative Study: Linking the European Union with the
Citizens. Evaluation of the EU’s Policies Aiming to Create a Democratic European Public Sphere,
Vol.1, EUROSPHERE, 2013 http://eurosphere.uib.no/files/2010/07/ Eurosphere_WP8.1_Final_scientific-
deliverable3.pdf, p. 34, accesat la 09.07.2016.
481
de dinamism între care ar trebui dezvoltate sinergii” 350, modelul folosit fiind cel al
canalului de televiziune franco-german ARTE. Legat de Euronews, PE recunoaşte
faptul că multilingvismul ar reprezenta un plus şi ar trebui să devină un model de
jurnalism de televiziune independent care să promoveze obiectivitatea ştirilor,
calitatea în politică şi transparenţa publicităţii. Este de admirat implicarea
instituţiilor UE în promovarea spaţiului public european, chiar dacă apar diferenţe
în găsirea unui termen comun: spaţiu sau sferă.
Rezoluţia atrage atenţia nu prin titlu ci prin conţinut. Acesta menţionează
mijloacele de comunicare în masă, însă le şi depăşeşte amintind rolul autorilor
precum statele membre în formarea opiniei publice privind chestiunile europene
prin intermediul parlamentelor naţionale, partidelor politice, societăţii civile351.
Inclusiv Consiliul UE se remarcă prin implicarea în stabilirea standardelor
pentru libertatea şi pluralismul mass-mediei europene, lucru menţionat în
Concluziile Consiliului şi ale reprezentanţilor guvernelor statelor membre, reuniţi
în cadrul Consiliului, privind libertatea şi pluralismul mass-mediei în mediul
digital352. Acestacontinuă: statele membre şi Comisia, în limitele competenţelor
care le revin să garanteze, să promoveze şi să aplice valorile consacrate în Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi, în acest context, să abordeze
provocările la adresa libertăţii şi pluralismului mass-mediei în întreaga UE, cu
deplina respectare a principiului subsidiarităţii (art. 26).
Legat de Comisia Europeană, putem aminti activităţi utile de sprijinire a
politicilor mass-media trans-europene menţionate în documentul anterior precum:
proiecte de consolidare a protecţiei jurnaliştilor şi profesioniştilor din mass-media;
continuarea utilizării Instrumentului de monitorizare a pluralismului mass-mediei,
implementat de Institutul Universitar European din Florenţa, de către statele
membre şi de către toate părţile interesate relevante; promovarea bunelor practici cu
privire la transparenţă în ceea ce priveşte proprietatea asupra mass-mediei353.
Cooperarea între actorii politici, societatea civilă şi mass-media este încă
fragilă şi prost definită în ciuda interdependenţei vizibile. Societatea civilă are
capacitatea de a mobiliza mass-media naţională prin utilizarea abordărilor de
comunicare adecvate pentru fiecare stat. Aceasta poate consolida vizibilitatea
Comisiei prin răspândirea mesajelor sale, fără a fi legate direct de discursul
instituţional. Pe de altă parte, au nevoie de subvenţii acordate de instituţiile
europene, cu scopul de a supravieţui şi a se dezvolta.
350
Parlamentul European, Jurnalismul şi noile mijloace de comunicare în masă-crearea unei
sfere publice în Europa (2010/2015(INI)), P7_TA(2010)0307, 2010, http://www.europarl.europa.eu/
RegData/seance_pleniere/textes_adoptes/definitif/2010/09-07/0307/P7_TA(2010)0307_RO.pdf, paragraf
K, accesat la 02.07.2016.
351
Ibidem, art. 9-11
352
Consiliul Uniunii Europene, Reprezentanţii guvernelor statelor membre, Concluziile
Consiliului şi ale reprezentanţilor guvernelor statelor membre, reuniţi în cadrul Consiliului, privind
libertatea şi pluralismul mass-mediei în mediul digital, în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”,
C032, 4 februarie 2014, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/
?uri=celex:52014XG0204(02)#ntr1-C_2014032RO.01000601-E0001, accesat la 02.07.2016.
353
Ibidem, art. 22-24
482
O colaborare pozitivă între grupurile de reflecţie, mass-media, şi factorii de
decizie poate contribui la promovarea imaginii Uniunii. Fiecare actor legitimează
acţiunile celuilalt în diferite niveluri: participarea grupurilor de reflecţie le conferă
avantajul de legitimitate în faţa deciziilor europene; prin interacţiunea lor cu
instituţiile europene, think-tank-urile legitimează existenţa lor. În paralel apare
problema independenţei în faţa puterilor publice.
Un exemplu al relaţiilor dintre mass-media şi think-tank-uri este parteneriatul
creat între Fundaţia Robert Schuman354 şi canalul LCI355 pentru transmiterea
emisiunii „Jurnalul europenilor”. Acest program prezintă materiale despre UE,
interviuri cu înalţi reprezentanţi ai UE, de asemenea, studii comparate asupra
opiniei publice europene prin sondaje. În acest caz particular, suportul media este
utilizat de către un think tank pentru a ajunge la marele public. Mass-media profită
de think-tank, prin utilizarea expertizei sale pentru a efectua un program de o
calitate crescută. Într-un mod mai clasic, jurnaliştii sunt, în general, invitaţi la
forumuri şi conferinţe organizate de grupuri de reflecţie. Aceste organizaţii luptă
pentru a atrage atenţia mass-media. Pentru aceasta, este necesar să se construiască
o legitimitate discursivă şi să fie acceptate ca actori indispensabili pentru spaţiul
public european.
Dovada intervenţiei politicii publice pentru a crea un spaţiu media european
comun, sau de a implica publicul prin intermediul informaţiilor oficiale, nu a fost
un succes notabil. Există unele semne că presa va lua o formă „europeană”
contribuind astfel la crearea unui spaţiu de comunicare restricţionat pentru unii.
Este însăşi existenţa euro-sistemului politic care a creat condiţiile de dezvoltare
pentru o mass-media trans-naţională de elită.
Spa˛iul public european ∫i rolul societ„˛ii civile
Pe măsură ce procesul instituţional european devine mai concret, procesul

politic de unificare pierde sprijin. Acest paradox este legat de legitimitatea scăzută a
instituţiilor europene. Cercetătorii356 ne reamintesc că, construcţia politică a Europei a
fost şi este un proces elitist în cazul în care cetăţenii sunt mai mult excluşi decât
implicaţi. Aceştia menţionează problemele legate de absenţa unor partide politice reale,
caracterul indescifrabil juridic european sau lipsa de imaginaţie a elitelor europene
prinse într-o dezbatere sterilă între federaţie şi confederaţie.
După abandonarea tratatului constituţional, UE şi-a dat seama de nevoia unui
spaţiu public european veritabil, un spaţiu în care cetăţenia este legată de rezidenţă
354
http://www.robert-schuman.org/, accesat la 19 iunie 2016.
355
LCI (Info Channel) este un canal de televiziune privat francez specializat în transmiterea
de informaţii în mod continuu.
356
Vezi J. C. Boual, Vers une société civile européenne, La Tour d'Aigues, Editions de
l'Aube, 1999; D. Wolton, La dernière utopie, Paris, Flammarion, 1993.
483
şi nu de origine, şi în care cetăţenii europeni se pot bucura de drepturi civile
complete (dreptul la referendum pentru adoptarea sau respingerea unei legi şi
dreptul de iniţiativă pentru a propune o lege). Partidele politice europene trebuie să
dobândească mai multă importanţă iar procesul electoral şi programele lor trebuie
să fie europene, nu naţionale.
Este esenţial să se promoveze o participare trans-naţională activă a
cetăţenilor în construcţia europeană. Este important să se pună în valoare
înţelegerea reciprocă şi solidaritatea, pentru a contribui la dialogul intercultural în
interiorul Uniunii. Uniunea Europeană are nevoie de un program care plasează
cetăţenii în centrul acţiunilor sale şi răspunde aspiraţiilor lor de implicare în viitorul
Europei. Participarea ONG-urilor, a organizaţiilor minoritare şi think-tank-urilor
vizează crearea unei societăţi civile europene ca fundament al unei sfere publice
europene. O descoperire importantă este faptul că reţelele trans-naţionale ale
societăţii civile au un impact de socializare ridicat, mai ales atunci când instituţiile
UE aleg să participe la activităţile lor în mod activ. Acest lucru aduce capacitatea
de reprezentare, funcţia de legitimare şi alte roluri în atenţia organizaţiilor naţionale
şi sub-naţionale, cu interese în procesele de elaborare ale politicilor UE. Un rezultat
este faptul că reţelele trans-naţionale adaptează valorile UE şi de multe ori, le
transmit spre circumscripţiile lor. În cazul organizaţiilor minorităţilor etnice şi
religioase, în mare parte obiectivele UE coincid. Cu toate acestea, în ceea ce
priveşte alte tipuri de organizaţii naţionale, există decalaje semnificative între
seturile de obiective. Numeroşi reprezentanţi ai societăţii civile europene –
sindicate, patronate, ONG-uri, euro think-tank-uri, organizaţii culturale etc. – îşi
exprimă hotărârea progresivă de a participa la proiectul european. Ei au contribuit
la introducerea principiului democraţiei participative în proiectul Constituţiei
Europene. Cu toate acestea, nu există nici un instrument capabil să pună în practică
proiecte trans-naţionale care să permită dezvoltarea unei participări mai active a
cetăţenilor în problemele europene. Când este vorba de reţele trans-europene
sponsorizate, politica UE nu pune un accent clar pe actori sociali şi politici în
calitate de reprezentanţi capabili ai societăţii civile europene.
Instanţele europene au luat în considerare până în prezent o serie de scenarii
valide. Primul dintre ele este inclus în proiectul „Societatea Informaţională”, care
constituie un întreg capitol în „White Paper of Growth, Competitiveness, Employment.
The challenges and ways forward into the 21st century”357. Democraţia depinde de
posibilitatea persoanelor de a lua parte la dezbaterea publică. Pentru a face acest
lucru, ei trebuie să aibă acces la informaţii fiabile cu privire la problemele europene
şi să fie în măsură să cerceteze procesul de politică în diferitele sale etape. Progrese
majore au fost făcute începând cu 2001, odată cu adoptarea unor noi norme,
oferind cetăţenilor un acces mai larg la documentele comunitare.
357
European Commission, White Paper of Growth, competitiveness, employment.The
challenges and ways forward into the 21st century, Brussels, European Commission, 1994.
484
Cu toate acestea, instituţiile şi statele membre trebuie să comunice mai activ
cu publicul pe teme europene. Politica de comunicare a Comisiei şi celelalte
instituţii au promovat eforturile de a furniza informaţii la nivel naţional şi local,
prin utilizarea reţelelor on-line unde este posibil, organizaţiilor de bază şi
autorităţilor naţionale, regionale şi locale. Informaţiile ar trebui prezentate într-un
mod adaptat la nevoile şi preocupările locale şi să fie disponibile în toate limbile
oficiale, dacă Uniunea nu doreşte să excludă o proporţie mare a populaţiei sale,
provocare care a devenit mai acută în contextul extinderii. Tehnologiile informaţiei
şi comunicaţiilor au un rol important. Furnizarea de mai multe informaţii şi o
comunicare mai eficientă sunt o condiţie prealabilă pentru generarea unui
sentiment de apartenenţă la Europa. Scopul ar trebui să fie crearea unui „spaţiu”
trans-naţional, în cazul în care cetăţenii din diferite ţări pot discuta despre ceea ce
ei percep ca fiind cele mai importante provocări pentru Uniune. Acest lucru ar
trebui să ajute factorii de decizie politică să rămână în contact cu opinia publică
europeană şi i-ar putea ghida în identificarea proiectelor europene care mobilizează
sprijinul public.
Forumul consultativ privind programul de acţiune 2007–2013 pentru
promovarea cetăţeniei europene active358 a fost cea de a doua parte a unui exerciţiu
extins de consultare în două etape, organizat de Direcţia Generală Educaţie şi
Cultură. A urmat îndeaproape consultarea publică on-line din decembrie 2004 până
în februarie 2005, perioadă în care au fost primite peste o mie de răspunsuri.
Forumul a atras întreaga gamă de părţi interesate, atrăgând aproximativ 350 de
actori şi reprezentanţi ai ONG-urilor, ale societăţii civile europene, grupurile de
reflecţie, autorităţile regionale şi municipale, reţele europene, grupuri de advocacy,
sindicate şi asociaţii europene. Obiectivul major a fost de a stimula dialogul şi
dezbaterile, şi, prin urmare, a avansa propuneri concrete, recomandări şi sugestii
pentru pregătirea noului program de cetăţenie activă, destinat să îmbunătăţească şi
să consolideze discuţiile cu privire la perspective financiare 2007–2013.
José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene (2004–2014) este cel
care a stat la baza noului experiment de comunicare pan-europeană – „Dialogurile
cu cetăţenii”. Dialogurile reprezintă forumuri deschise la care participă între 200 şi
500 de cetăţeni din toate mediile sociale. În multe ocazii participă, de asemenea,
membri ai administraţiilor naţionale sau regionale sau parlamentari. Deşi
dialogurile nu sunt menite să înlocuiască consultările formale şi procesele
decizionale, acestea au obiectivul de a dezvolta un adevărat spaţiu public european
unde cetăţenii să poată face schimb de idei pe tema cetăţeniei UE şi a viitorului
UE. Politicienii şi cetăţenii au discutat despre ce măsuri sunt necesare pentru a
consolida structurile democratice ale Uniunii noastre.
358
. European Commission, Synthesis Report: Consultation Forum On The Future Action
Programme For Active European Citizenship 2007–2013 (3 and 4 February 2005), 2005,
http://ec.europa.eu/citizenship/pdf/doc481_en.pdf, accesat la 02.07.2016.
485
Din septembrie 2012 până în aprilie 2014, Comisia Europeană a organizat
„Dialogurile cu cetăţenii” privind viitorul Europei. Vice-preşedintele Comisiei,
Viviane Reding (2010–2014), responsabil pentru justiţie, drepturi fundamentale şi
cetăţenie, precum şi mulţi alţi membri ai Comisiei au organizat 51 de dialoguri în
diferite locaţii în cele 28 de state membre pentru a afla preocupările cetăţenilor,
folosind şi metode de transmisie on-line.
„Dialogurile cetăţenilor” sunt considerate un nou instrument, iar actualul
preşedinte al Comisiei, J. C. Juncker, intenţionează reluarea acestui proces în cel
mai scurt timp. Acestea oferă o bază valoroasă pentru mobilizare, dezbateri
deschise între instituţiile europene, naţionale şi regionale şi cetăţenii europeni,
oferind UE o faţă umană. Ajută, de asemenea comisarii şi alţi politicieni pentru a
obţine perspective noi.
În mai multe state membre, printre care Franţa, Italia, Polonia şi Suedia,
organizarea acestui tip de evenimente a dus la crearea de reţele informale. Aceste
reţele pot multiplica efectele iniţiativei şi să păstreze dezbaterea în viaţă prin
reunirea politicienilor UE, administraţiilor naţionale şi regionale, reprezentanţelor
Comisiei şi Parlamentului European, cetăţenilor şi societăţii civile.
În consecinţă, mai degrabă decât să ne imaginăm o singură sferă publică
europeană ca rezultat probabil al integrării economice şi politice, ar trebui să ne
gândim la creşterea sferelor interdependente al publicului european. Modul în care
acestea vor evolua este deschis la speculaţii.
Absenţa unui spaţiu public european nu a oprit anumiţi actori să dezvolte
acţiuni politice în favoarea construcţiei europene. Printre acestea, figurează
instanţele europene, dar, de asemenea, grupuri de reflecţie. Pentru aceşti actori,
Europa socială şi Europa politică sunt complementare şi inseparabile
Diferitele centre de reflecţie specializate în chestiuni europene contribuie şi
mai mult unele cu altele. Acestea participă la crearea unei societăţi civile europene,
a reţelelor trans-naţionale, transformând spaţiul european într-un spaţiu
comunicaţional, pentru a utiliza termenii lui Habermas. Întâlnirile şi parteneriatele
internaţionale sunt mai importante, deoarece fiecare centru de reflecţie sau think
tank aduce expertiza domeniului său, alături de specificităţile culturale, politice şi
administrative naţionale. Cooperarea reprezintă un avantaj pentru activitatea
fiecărei organizaţii în cauză. Sunt organizate mai multe reţele în interiorul UE după
simplul criteriu de specializare în probleme europene sau după un criteriu mai
selectiv al orientării politice. Unele reţele europene reprezintă o parte dintr-o reţea
mondială de institute de cercetare.
Spaţiul public european este în curs de apariţie, chiar dacă acesta este pentru
moment limitat la simplul contact între cercetători şi actorii politici. Crearea acestui
spaţiu este unul dintre scopurile centrelor europene de reflecţie care doresc să
contribuie la apariţia unui astfel de spaţiu, prin promovarea unui proiect european
democratic şi realizările sale prin internet şi mass-media.
Ideea unei societăţi civile organizate este foarte recentă în corpus-ul
comunitar; reprezintă unul dintre elementele de noutate introduse prin Tratatul de
486
la Nisa. Acesta se limitează la partea activă şi organizată a societăţii civile. Ideea
participării civile a fost reafirmată şi extinsă în proiectul constituţional, care a
introdus conceptul de democraţie participativă ca noul principiu comunitar. Ideea
unui rol activ al cetăţenilor în procesul european rămâne, în ciuda tuturor
eforturilor, limitată la un nivel conceptual. La nivel practic, această participare
civică trebuie să se dezvolte. Ideea unui spaţiu public european eficace este într-un
stadiu incipient. Ca exemplu relevant, think tank-urile ar trebui să fie considerate
ca actorii indispensabili pentru dezvoltarea sa359.
Dezvoltarea unui spaţiu public european veritabil cere integrarea reală a
societăţii civile în dezbaterile politice şi procesul de luare a deciziilor. La nivelul
cetăţenilor, acest spaţiu public trebuie să permită accesul persoanelor să se grupeze
în jurul proiectelor, şi să-şi asume un rol în dezbaterea politică de-a lungul
nivelului lor de interes, cultură, educaţie. Jürgen Habermas caracterizează spaţiul
public european actual drept un spaţiu al elitelor360, tocmai datorită lipsei unor
dezbateri deschise publicului larg, iar think-tank-urile, ca exemplu, sunt
recunoscute pentru contribuţia lor la exercitarea democratică la nivel european,
asumându-şi rolul de a crea astfel de evenimente între public, experţi şi instituţii.
Concluzii
Investigarea spaţiului public european s-a dovedit a fi un demers solicitant,

atât din punct de vedere teoretic, cât şi empiric. În ceea ce priveşte latura teoretică,
nu s-a ajuns încă la un consens cu privire la o definiţie şi un model unanim
acceptate. Un spaţiu public european nu există, luând în considerare lipsa unei
identităţi colective europene, lipsa implicării în problemele europene dintr-o
perspectivă europeană, absenţa (sau vizibilitatea redusă a) temelor europene în
mass-media naţionale, inexistenţa unor mass-media europene etc.
Un spaţiu public european poate fi o condiţie prealabilă pentru o Europă
unită, dar unitatea nu trebuie să fie confundat cu uniformitate. Dimpotrivă. suedezii
nu trebuie să scrie ca şi germanii. Adevărata provocare este de a lua în serios
diversitatea şi a face loc pentru noi perspective – fie în cuvânt sau gând. Numai un
astfel de dialog bogat şi liber are potenţialul de a crea şi a dovedi o identitate
comună361.
Pentru a exista, spaţiul public european are nevoie de puncte de referinţă
temporale, spaţiale şi ideologice, alături de o implicare activă a publicului. Acest
lucru însemna dezvoltarea tuturor formelor de reprezentare (lideri de opinie,
grupuri de interese, parlamentari etc.) la nivel european şi bazându-se pe toate
359
Miruna Andreea Balosin, Think tanks for the promotion of a European public space, în
„L’Europe Unie–Revue d’ Etudes Européennes”, no. 3-4, Paris: EBC/Prodifmultimedia, 2010, p. 23.
360
J. Habermas, Europe: The Faltering Project, Malden, MA: Polity Press, 2009.
361
Fredriksson, op. cit.
487
formele de cooperare, fie din partea reprezentanţilor mass-media sau ale
instituţiilor naţionale. Noua strategie de informare şi comunicare a Uniunii
Europene trebuie să fie privită în contextul resurselor actuale ale Uniunii, care sunt
limitate, în special în ceea ceea ce priveşte capacitatea instituţiilor europene. În
consecinţă, succesul său va depinde într-o foarte mare măsură de parteneriatul cu
statele membre. Fără sprijin activ din partea autorităţilor naţionale şi regionale,
instituţiile europene nu vor putea transmite mesajul lor către publicul larg.
În cazul în care strategia de comunicare trebuie să fie dezvoltată, cooperarea
cu statele membre trebuie să funcţioneze la trei niveluri:
– La nivel interinstituţional;
– În diferitele aspecte ale descentralizării;
– În parteneriat cu societatea civilă.
Iniţiativele instituţiilor europene trebuie să beneficieze de implicarea deplină
a parlamentelor naţionale, a autorităţilor publice, partenerilor sociali, societăţii
civile şi actorilor din cadrul comunităţii. Dialogul trebuie să ajungă dincolo de
dezbaterea politică din Bruxelles într-un spaţiu public european cu drepturi depline,
caracterizat prin înţelegere culturală, identitară şi gândire politică.
Dezbaterea arată că nu există un panaceu pentru ca Europa să se apropie de
cetăţenii săi şi de a crea o conştiinţă şi mentalitate europeană veritabilă. În opinia
lui Georges Bossuat, spaţiul public este mediocru pentru cetăţenii europeni şi nu
este destul de puternic pentru a crea o identitate europeană. Acesta susţine că
identitatea europeană poate fi construită doar printr-o mişcare socială362. Soluţia
constă în detalii. Platforme jurnalistice şi informative sunt necesare la fel de mult
ca şi think-tank-urile pentru a face UE mai uşor de înţeles363. Europenii trebuie să
înţeleagă că universul lor naţional nu se încheie unde începe cel european.
362
Gérard Bossuat, (2001), “L’identité européenne, une quête impossible ?”, în Melchionni,
Maria-Grazia (ed), L’identità europea alla fine del XX secolo, Firenze: Università degli studi la Sapienza,
Biblioteca della Rivista di studi politici internazionali.
363
Balosin, op. cit., p. 23.
488
V. REFERINfiE, MEMORIE
™I SIMBOLISM EUROPEAN
489
490
TIPURI EUROPENE
OVIDIU PECICAN
În miezul Europei există o zonă întinsă, locuită de o umanitate cu trăsături

specifice, a cărei importanţă excepţională nu a scăpat analiştilor. „Cine controlează
centrul Europei controlează întregul continent, iar cine controlează Europa poate să
domine lumea – iată un adevăr fundamental al geopoliticii”. Enunţul îi aparţine
istoricului Brendan Simms, autorul unei istorii a luptei europene pentru supremaţie,
publicate în 20131084. Ea desemnează zona mediană a continentului european ca pe
o ţintă geopolitică de primă importanţă, numai bună să atragă „prădătorii” politici.
Dar care este specificul acestui punct atât de important de pe hărţile
geopoliticienilor? Într-un text apărut cu o sută de ani în urmă, în toamna lui 1917,
Constantin Stere, – autor român originar din Basarabia, deci provenind dintr-o zonă
stăpânită pe atunci de ruşi – o spune cât se poate de clar. „... Teritoriul ce se întinde
între Alpi şi Marea Neagră, şi de la munţii Boemiei până la ţărmurile Adriaticii şi
ale Mării Egee, se prezintă ca o unitate geografică, caracterizată prin imensul Bazin
al Dunării, cu dependenţele lui naturale (cu exclusiunea extremităţii de sud a
Peninsulei Balcanice)”1085.
El face şi necesară distincţia menită să particularizeze zona asupra căreia se
pronunţă:
Etnograficeşte, acest teritoriu se deosebeşte esenţial de restul Europei. Pe
când acolo vaste regiuni sunt locuite de mase naţionale compacte, aici, în bazinul
Dunării, constatăm un amestec adesea inextricabil de numeroase grupuri naţionale,
relativ restrânse, care se consolidează numai în puţine pete mai omogene1086.
Ceea ce stabileşte Stere este că între Alpi şi Marea Neagră, şi din munţii
Boemiei până la Marea Egee axul structurant al teritoriului este, geografic vorbind,
cursul Dunării, iar etnografic – amestecul de populaţii. Faptul dă seama de linia de
forţă a teritoriului, care este atât o cale de menţinere permanentă în legătură a
teritoriilor şi populaţiilor de pe traseul fluviului european, cât şi o condiţie a
comunicării, o resursă de căpătâi a vieţii economice şi un factor cu implicaţii în
organizarea statală a popoarelor. Totodată, mixtura populaţiilor acestui vast
teritoriu îi conferă un aspect uman mozaicat, pestriţ, care, în decursul istoriei, s-a
tradus nu doar în necesitatea cunoaşterii mai multor limbi şi culturi şi a dezvoltării
unor forme de cooperare şi de convieţuire cât mai armonioasă, ci şi în irascibilităţi,
1084
Brendan Simms, Europa. Lupta pentru supremaţie de la 1453 până în prezent, Iaşi,
Ed. Polirom, 2015, coperta a IV-a.
1085
Constantin Stere, „Bazinul Dunării şi românii”, în Singur împotriva tuturor, Chişinău,
Ed. Cartier, 2006, pp. 83–84. Text apărut iniţial în 6 septembrie 1917.
1086
Ibidem.
491
în conflicte endemice şi în incapacitatea de a se adapta la anumite contexte
etnolingvistice. Cu alte cuvinte, spaţiul bazinului dunărean a ajuns să exprime un
tip de convieţuire cu suişuri şi coborâşuri, cu complicaţii şi cu rezolvări versatile,
într-o dinamică specifică în care identităţile etnoculturale şi lingvistice s-au
articulat cu destulă forţă nu doar prin „da”-uri, ci şi prin „nu”-uri, la fel de hotărâte,
faţă de puterea politică, indiferent care ar fi fost ea (dar mereu insuficient de
flexibilă, de sustenabilă, de capabilă să se plieze pe nevoile integrale ale tuturor).
După Robert Kaplan, geopolitolog contemporan american, regiunea care
cuprinde Ţările baltice şi Polonia, sudul României şi Bulgaria şi estul Caucazului
constituie Marele Intermarium (în latină, „între mări”, în acest caz mările fiind
Baltica şi Marea Neagră)1087. În linii mari, Kaplan se referă la aceeaşi regiune, chiar
dacă o decupează puţin altfel şi îi dă un nume diferit.
Dar Constantin Stere, care are, cum s-a văzut, merite istorice în reflecţia
asupra subiectului, continuă cu referiri la popoarele din regiunea numită. „Toate
aceste grupuri naţionale sunt strâns legate între ele în primul rând prin interese
economice. Puternica arteră a Dunării, cu afluenţii ei, străbătând regiuni cu cele
mai variate condiţiuni de producţiune şi avuţie naţională, creează între ele o
interdependenţă economică indisolubilă, încât numai prin cooperaţie populaţiunile
aşezate aci pot să-şi asigure o dezvoltare şi o prosperitate obştească.
O trăsătură esenţială a colectivităţii de naţiuni din acest spaţiu ar fi deci
aceea a interdependenţei dintre acestea. Stere vorbeşte doar de cea economică, dar
relaţionarea dintre naţiunile arealului poate fi cu temei extinsă şi asupra altor
planuri ale existenţei lor istorice.
Altă caracteristică zonală subliniată de Stere se referă la caracterul ireductibil
al naţiunilor din interiorul ei, nici una neputând îngloba alta definitiv, dizolvând-o.
Pe de altă parte, slăbiciunea relativă a acestor grupuri etnice, luate izolat, faţă
de uriaşele formaţiuni politice de împrejur, nu le poate da o siguranţă externă,
printr-o organizaţie de stat independentă. În acelaşi timp – deşi unele unităţi
naţionale au fost mai favorizate de soartă decât altele –, simplul fapt că deosebirile
numerice dintre ele nu sunt destul de însemnate a împiedicat pe vreunul din grupuri
să poată absoarbe sau nimici pe celelalte, ca să ajungă pe această cale la crearea
unui mare stat unitar - din punctul de vedere etnic. Şi chiar marea variaţie de rase
constituie pentru fiecare din elementele care alcătuiesc acest complex de neamuri o
garanţie pentru individualitatea lor naţională, favorizând, cu toate fricţiunile
şiluptele inevitabile, stabilirea unui echilibru final, întemeiat pe respectul
drepturilor şi al tuturor aspiraţiunilor naţionale legitime1088.
Tensiunea dintre naţiunile din regiune îi apare, deci, lui C. Stere, ca fiind una
stimulativă şi importantă pentru echilibrul regiunii.
1087
Robert Kaplan, In Europe’s Shadow: Two Cold Wars and a Thirty-Year Journey Through
Romania and Beyond, apud: http://directproprietar.pro/NOUA-EUROP-MEDIEVAL--Btrnul-
continent-face-calea-napoi-de-la-UE-la-imperii-sau-confederaii
1088
Ibidem.
492
Stere trece apoi în revistă, într-o perspectivă sintetică, prezenţele cele mai
semnificative cantitativ ale popoarelor protagoniste ale zonei, aşa cum i se înfăţişau
ele la vremea respectivă, la început de secol al XX-lea.
Dintre aceste grupuri, pe cele mai numeroase le constituie românii, cu
12 milioane de suflete (inclusiv Basarabia), apoi germanii, cu vreo 11 milioane (din
care două milioane în Ungaria) şi maghiarii cu 10 milioane (după statistica
oficială). Restul îl formează mai cu seamă diferitele naţionalităţi slave, şi mai puţin
numeroase1089.
Urmările fireşti ale acestei situaţii ar trebui să fie pozitive, după Stere.
S-ar părea că din această situaţie nu poate rezulta decât o singură soluţie
logică: organizarea între popoarele bazinului dunărean nu numai a unei
cooperaţiuni economice, ci şi a unei vaste asociaţii politice pentru apărarea
libertăţii, propăşirii şi a siguranţei naţionale.
Din păcate însă, după cum constată autorul basarabean,
„Istoria acestei părţi din Europa a fost prea tulbure pentru dezvoltarea normală,
indicată de situaţiunea geografică, a organizaţiunii politice a întregului bazin al
Dunării”1090. Şi asta pentru că „... acest grup e mai expus primejdiilor prin contactul
imediat cu uriaşul moscovit, oricum s-ar aşeza lucrurile în Rusia.// Dacă, într-adevăr, şi
şesul rusesc serveşte de lăcaş pentru multe popoare, ele însă în majoritate covârşitoare
sunt slave, şi de veacuri au suportat influenţa rusificatoare1091.
Analiza lui Stere atinge şi chestiunea vecinătăţilor româneşti din epocă.
Faţă de masa celor mai însemnate din aceste grupuri chiar socotite izolat,
românii se află într-o inferioritate numerică prea zdrobitoare. Ruşii propriu-zişi
singuri ajung la aproape 100 milioane de suflete; apoi vin ucrainenii în număr de
peste 30 milioane, polonezii cu aproape 20 milioane... Însemnătatea acestor
raporturi de masă n-are nevoie de multă lămurire. E o chestiune de pură mecanică,
ce îşi are rostul şi în viaţa naţiunilor...1092
Reflecţia gânditorului basarabean de odinioară ia, în acest context, în
discuţie şi situaţia istorică a propriului popor.
Vitregia soartei a stat până acum în calea justei orientări şi a aşezării politice
temeinice a românilor. [...] În fluctuaţiile seculare, ce au urmat în Orient prăbuşirii
Imperiului bizantin, din întregul bazin dunărean numai popoarele Austriei au fost
mai adăpostite. În faza agresivă a istoriei otomane, chiar şi Ungaria a stat sub
puterea Turciei; bulgarii şi sârbii au fost transformaţi pentru veacuri în raiale, iar
principatele române au căzut în vasalitate. De la începutul secolului al XVIII-lea,
când graniţele Imperiului Rus ajunsese[ră] la Nistru, a apărut un nou factor de
tulburare: Rusia a început să-şi afirme tot mai mult aspiraţiunea la stăpânirea în
Balcani şi la cotropirea tuturor naţionalităţilor slave de sub Coroana Habsburgilor.
1089
Ibidem, p.
1090
Ibidem, p. 85.
1091
Ibidem.
1092
493
[...]// Însă şi întregul bazin al Dunării n-a putut, din aceste cauze, ajunge la o
organizaţie politică definitivă. Chiar partea lui occidentală, cuprinsă în limitele
Austro-Ungariei, a fost stânjenită în dezvoltarea ei1093.
Verificată în timp de mersul a două războaie mondiale, analiza de mai sus îşi
păstra valabilitatea de esenţă şi trei decenii mai târziu, când politologul maghiar
István Bibó scria studiul care l-a consacrat în arena dezbaterilor internaţionale. În
acest eseu, intitulat Mizeria micilor state est-europene (1946), Bibó constata că
urmarea crizelor politice marcate de dominaţii străine şi de amputări teritoriale din
Europa Centrală şi Răsăriteană a fost teama existenţială pentru comunitate
manifestată de popoarele – să le numim şi aşa – medioeuropene (Stere le desemna
ca fiind cele din bazinul Dunării, iar R. Kaplan le subsuma Marelui Intermarium).
Isteria medioeuropean„
Cu această observaţie ar fi fost deplin de acord şi Constantin Stere, dacă nu

s-ar fi stins din viaţă cu un deceniu înainte, căci, la rândul lui, scrisese în acelaşi
text citat deja că
Dintre toate neamurile bazinului dunărean, grupul român a avut parte de soarta
cea mai tristă în aceste tribulaţiuni istorice. O jumătate din Moldova a schimbat
vasalitatea turcă pentru jugul moscovit, iar românii din actualul Regat, după ce au
suferit binefacerile „protectoratului”, au urmat să trăiască veşnic sub primejdia de
moarte politică şi naţională, fiindcă Imperiul ţarilor evident nu poate realiza visul de
secole al panrusismului decât trecând peste trupul lor. Viaţa lor politică nu era de fapt şi
nu poate fi în această situaţie decât un provizorat, abia tolerat1094.
Astăzi încă, un irlandez stabilit în România, Peter Hurley, notează fără echivoc:
… irlandezii şi românii sunt exact la fel. Singura diferenţă este aceea că Irlanda
este o insulă. În 800 de ani am avut doar un singur vizitator. Românii mereu la mijloc,
literalmente, au avut un alt vizitator în fiecare generaţie.// Cel mai recent vizitator este
Uniunea Europeană.// Cel imediat înainte era Uniunea Sovietică.// Şi adevărul dureros
este că toţi aceşti vizitatori iau mult mai mult decât aduc1095.
Stere se interesa de destinul istoric al propriului popor, conturat sub semnul
insecurităţii, deci al provizoratului. István Bibó, în schimb, propunea o lectură mai
generală a istoriei din centrul şi răsăritul Europei. După el,
Viaţa tuturor a fost umbrită de o putere de stat străină, lipsită de rădăcini,
manifestată ba sub forme europene, ba în chip de insuportabilă opresiune, care...
1093
1094
Ibidem, p. 86.
1095
Peter Hurley, Scrisoare deschisă către Comisarul European pentru Agricultură şi
Dezvoltare Rurală, în 17 martie 2015; vezi la: http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/scrisoarea-unui-
irlandez-comisar-european-romania-tara-ultimei-civilizatii-rurale-autentice-europei-ue-asista-cea-
mai-marenedreptate-sociala-1_550d351c448e03c0fdc39a83/index.html
494
priva aceste comunităţi de cei mai buni dintre fiii lor, deoarece le oferea carieră
celor mai talentaţi şi temniţă sau spânzurătoare celor mai drepţi dintre ei1096.
Promovare oportuniştilor, moarte verticalilor moral, celor ce opun rezistenţă,
deci! O reţetă consacrată, veche de când lumea, care îi plasează însă pe ceilalţi, cei
mai mulţi, într-o zbatere între extreme...
Nu îi mai rămânea lui István Bibó decât să constate, cu sau fără temei
obiectiv, că aceste semnale indică o speţă sau alta a „isteriei politice”1097. Plasată
într-un spaţiu al tentaţiilor şi al presiunilor străine, Europa Centrală ajunge să poată
fi definită că un spaţiu de incertitudine, iar sorţii ei schimbători, nesiguranţa care o
marchează aduce cu un adevărat destin.
Pentru Bibó, Homo medioeuropaeus – pe care nu el îl identifica drept
protagonist al acestei vaste scene din Europa de Mijloc – este o specie umană tipică
şi caracteristică unui întreg spaţiu european median ce cuprinde nu doar Europa
Centrală, ci şi pe cea Răsăriteană. Ambele, în viziunea lui, sunt, esenţialmente, o
apă şi un pământ. Şi, la drept vorbind, există un temei pentru aceasta, de vreme ce
profesiuni de credinţă similare se întâlnesc şi la alţi autori.
Am văzut deja cum, pentru Constantin Stere, trăsăturile umanităţii aceluiaşi
spaţiu, pe care el îl numea bazinul dunărean, sunt influenţate, pe de o parte, de
convieţuirea amestecată a populaţiilor de diferite profiluri etnoculturale, iar pe de altă
parte, de provizorat. Walter Kolarz vorbea, cam în acelaşi timp cu Bibó, imediat
după al Doilea Război Mondial, despre Orientul Mijlociu european – acel spaţiu
intermediar între germani şi ruşi”1098, evidenţiind prin însăşi formularea lui criteriile
geopolitice care îndreptăţeau o astfel de înţelegere. În aceeaşi direcţie se îndreptau,
mai recent, şi estimările futurologului american George Friedman, care observa:
Calea tradiţională de invadare a Rusiei o reprezintă acea aşa-zisă prăpastie
de 480 km lăţime, între Carpaţii Nordici şi Marea Baltică. Este un teren plat, uşor
de străbătut, cu doar câteva râuri care ar putea constitui stavile. Această câmpie
nord-europeană este uşor de traversat de către invadatori, care se pot deplasa spre
est, către Moscova, sau spre nord-vest, spre Sankt-Petersburg.
Pentru Friedman, aşadar, caracteristica esenţială a acestui spaţiu este relieful
aplatizat ce are o valoare geopolitică şi istorică ambiguă, căci el favorizează
deplasările militare înspre şi dinspre Rusia.
Invocând temerile actuale ale Rusiei, Friedman priveşte unilateral acest
spaţiu, dintr-o singură direcţie. Odată cu inversarea sensului de înaintare se poate
pricepe mai clar de ce aceeaşi platformă cu relief jos dintre Carpaţii Nordici şi
Marea Baltică poate fi privită de medioeuropeni ca o cale a invaziilor dinspre
răsărit, fie că acestea pornesc dinspre Sankt Petersburg, fie că vin dinspre
Moscova, în ambele cazuri decizia politică aparţinând tot Kremlinului. Şi chiar
1096
István Bibó, Mizeria statelor central-europene, în István Bibó, Jenő Szűcs, Între Occident
şi Răsărit, Bucureşti – Cluj, Ed. Kriterion, 2000, p. 49.
1097
István Bibó, loc. cit., p. 48.
1098
Walter Kolarz, „Prefaţă”, în Mituri şi realităţi în Europa de Est, Iaşi, Ed. Polirom, 2003, p. 9.
495
dacă suprapunerea, riguros vorbind, între acest culoar accesibil dintre vestul şi
răsăritul Europei, trece prin nord, ea tot în proximitatea Europei Centrale rămâne,
dacă nu îl asimilăm chiar acesteia.
Cu armate care, de la Napoleon la Hitler şi de la Alexandru I al Rusiei la Stalin,
se deplasează pe acest traseu accesibil şi teşit, nu este de mirare că incertitudinile
omului Europei Centrale iau forma nevrozei şi a isteriei, şi nici că aceasta a devenit
endemică. Bibó explică: în cazul omului acestei regiuni a lumii vechi.
Deformarea structurii sociale a fost urmată de deformarea caracterului politic,
dând naştere stării de spirit isterice, în care nu există un echilibru sănătos între
lucrurile reale, posibile şi dezirabile. La toate aceste popoare [din Europa Centrală şi
Europeană – n. O.P.] se pot identifica foarte clar simptomele contradictorii
caracteristice lipsei de armonie dintre dorinţe şi realitate: auto-documentarea
exagerată şi nesiguranţa internă, vanitatea naţională supradimensionată şi capitulările
neaşteptate, necontenita clamare a performanţelor şi surprinzătoarea diminuare a
valorii lor reale, pretenţiile morale şi iresponsabilitatea morală1099.
Caracteristica de temelie a omului din „cealaltă Europă” – „Europa
intermediară” sau mediană, adică Europa noastră – este deci, după Bibó, falia dintre
proiecţie şi realitate. Faptul îl defineşte dintru început pe Homo medioeuropaeus (îl
voi numi prescurtat de aici înainte pe HM, spre a evita căderea în pedanteria
latinizantă)1100 ca pe un defazat, un rupt de realitate, un tip uman caracterizat de
relaţia distorsionată cu realitatea nemijlocită. Toate acestea sunt eufemisme pentru
evocarea unui anumit tip de tulburare psihică. Bibó nu ezită să o spună cât se poate
de clar, dând chiar un nume specific acestei maladii sociale subcontinentale:
... Sub influenţa repetatelor catastrofe şi impasuri istorice, universul ideatic
naţional al celor mai multe dintre popoarele Europei Centrale şi de Est s-a îngustat
tot mai mult, căzând pradă unor grave isterii comunitare1101.
Faptul că este răspândită la nivel de masă, ba chiar pe o bună parte din
întregul numit Europa, nu face decât să o ridice la rangul de regulă, de normalitate
1099
István Bibó, Jenő Szũcs, Între Occident şi Răsărit, ed. cit., p. 56.
1100
În clasificarea raselor umane datorată lui Carl Linnaeus (1707 – 1778), formulată în prima
ediţia a lucrării Systema naturae (1735), prima dintre ele este Europæus albus (europeanul alb), fiind
urmată de Americanus rubescens (americanul roşu), de Asiaticus fuscus (asiaticul brun) şi de
Africanus Niger (africanul negru). În cea de a zecea ediţie a cărţii (1758 – 1759), Linnaeus a detaliat
chestiunea, atribuind fiecăreia dintre rase anumite trăsături stereotipice, întemeiate pe cele patru
moduri temperamentale preluate din gândirea antichităţii clasice.
În cultura română, sintagma homo europaeus apare în titlul lucrării istoricului Victor Neumann,
Tentaţia lui Homo Europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est (1989).
În cele ce urmează folosesc sintagma de homo medioeuropaeus pentru a circumscrie un subtip
al lui homo europaeus în cadrul teritorial al Europei mediane, central-răsăritene, încercând
aproximarea modului lui de a fi în linia unui anume linnaeanism posibil.
1101
Ibidem, pp. 57–58. Definiţia generală a isteriei, după DEX, este „Boală nervoasă caracterizată
prin apariţia unor simptome neurologice foarte variate, nejustificate de existenţa unor leziuni şi declanşate
prin şocuri emotive (accese de râs sau de plâns, convulsii, sufocări etc.), sugestie sau autosugestie etc.”
Pentru contextul dt, nici nu este nevoie de o definire mai specializată a fenomenului.
496
sui generis, prin multiplicarea la dimensiuni statistice. Trebuie observat însă că
acolo unde, datorită amplorii răspândirii ei, isteria este la ea acasă, ajungând să fie
reperul cel mai frecvent şi mai vizibil, noţiunea de normalitate cotidiană îşi
modifică substanţial conţinutul. Dacă acceptăm diagnosticul lui Bibó, atunci în
Europa Centrală isteria este... „normalitatea” cotidiană a majorităţii.
Cum se manifestă această situaţie? După acelaşi autor maghiar,
Toate [popoarele din regiunea respectivă – n. O.P.] au învăţat ce înseamnă să
ştii că locurile sacre ale istoriei naţionale sunt periclitate, pierdute sau încăpute pe
mâini străine şi duşmănoase; că poporul tău sau o parte din el trăieşte sub stăpânire
sau opresiune străină1102.
Prin simptomele evocate, Bibó István circumscrie un spaţiu psihic de mare
instabilitate afectivă, puternic colorat emoţional şi fantasmatic.
Simptomatologie din Europa de Mijloc
În iulie 1991, de la Washington, Virgil Nemoianu reflecta asupra „complexelor

psihologice” care
... par să modeleze astăzi mentalităţile populare şi chiar intelectuale şi să
deformeze în chip dăunător comportamentele oamenilor, precum şi judecăţile lor
politice1103.
În enumerarea care urma, locul de căpetenie îl ocupa „insecuritatea propriei
identităţi”. Nemoianu explica apoi că:
Englezul sau francezul mijlociu nu pare să simtă defel nevoia de a tot repeta
strident cine şi ce este, spre deosebire de intelectualul sau cetăţeanul român, care se
vădeşte de o acută nervozitate în privinţa aceasta. Graniţele statale, graniţele eului
par mereu periclitate, îndoiala privind propria legitimitate, ba chiar şi existenţa
(personală sau naţională) îl bântuie pe român şi-l îndeamnă – compensatoriu – la
noi şi noi tirade patetice şi afirmări zgomotos-oratorice care au un rezultat exact
opus celui urmărit: nu întăresc demnitatea, nu consolidează afirmatividentitatea, ci
stârnesc la cei din afară ironia, trezesc străinilor gândul că ceva nu-i în regulă de
vreme ce se simte nevoia tonului ridicat şi a ariei baritonale. [...] Graniţele eu-lui
sunt la fel de recente, la fel de „surprinzătoare”, ca şi fruntariile statale: la foarte
mulţi acest eu e recent, abia desprins din magma organică şi comunitară, el se cere
apărat cu strigăte războinice sau cu plânsete homerice1104.
Autorul continua observarea complexelor româneşti despre care adusese
vorba, remarcând că:
1102
Ibidem, p. 49.
1103
Virgil Nemoianu, Diagnostic românesc, în România şi liberalismele ei. Tradiţie şi
libertate, Bucureşti, Ed. Spandugino, 2016, p. 68. Text scris la Washington în iulie 1991 şi inclus
iniţial în Iordan Chimet (ed.), Momentul adevărului, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1996, pp. 134–152.
1104
Ibidem, p. 68.
497
Aici intervine un al doilea sindrom, al orfanului, al năpăstuitului, al vlăstarului
vitregit şi abandonat1105.
Mai ponderat în estimări decât Bibó, Virgil Nemoianu conchidea că:
Posibilităţile acestea şi altele încă se încrucişează besmetic în „subconştientul
naţional” creând un soi de angoasă confuză1106.
Virgil Nemoianu vorbeşte şi despre surprinzătoarea inumanitate a unei societăţi
care tinde să se laude cu sfătoasa ei omenie, măsură şi simţ al nuanţelor1107.
El evidenţiază astfel o latură contrastantă a omului medioeuropean pe care,
mai apoi, nu ezită să încerce să o explice.
... Individul care se simte în sinea sa copil mic, rătăcit, înspăimântat, părăsit,
crede că-şi demonstrează bărbăţia prin violenţă şi imprecaţie, prin brutalitate şi
cruzime faţă de femei şi copii, faţă de prizonieri şi adversari, faţă de cei bătrâni şi
neputincioşi, faţă de alteritate1108.
Ar fi vorba, cu alte cuvinte, despre o carenţă de dezvoltare, de un complex
infantilizant şi insecurizant care produce reacţii gregare.
Selectându-l dintre subtipurile umanităţii Europei de Mijloc pe român,
compatriotul de peste ocean glosează:
Când Piaget vorbeşte despre etapele creşterii psihologice ale persoanei
umane, ale individului, despre dificultăţile maturizării copilului, nu poţi să nu fii
izbit de paralelele cu mentalităţile prevalente în România în faza istorică actuală:
resentimentul, contradicţiile ură/ dragoste faţă de adultul responsabil, ezitările în
asumarea controlului asupra propriei activităţi şi destule altele. [...] „Lipsa de
maturitate” înseamnă, în faptă, o mare dificultate a socializării, a comportamentului
adult faţă de alţi adulţi1109.
În concluzie, izvorul relelor ar fi, în cazul cetăţeanului Europei mediane,
constelaţia deficienţelor de maturizare, insuficienta „dospire” şi „coacere” interioară,
cantonarea într-un stadiu prealabil deplinei conturări interioare, psihologic vorbind,
a fiinţei. Fără a merge la fel de departe ca Bibó István, şi deci fără a-şi socoti
subiecţii atinşi de „isterie”, V. Nemoianu subscrie la constatarea unei insuficienţe
psihologice comune, chiar dacă o califică drept imaturitate, reflex infantil.
Diferenţele sunt mai degrabă de nuanţă decât de esenţă.
Ar mai fi însă şi altceva, iar noul diagnostic este pus tot subtipului românesc al
lui Homo Europaeus. Vasile Băncilă observa, în 1935, un lucru de netrecut cu
vederea: „Categoria provizoriului e, aşa-zicând, universală în România, ca şi
spaţiul”1110. Particularizat, într-un anume sens, provizoratul poate apărea ca o
sensibilitate la precaritatea ameninţătoare a unui „acasă” „nesigur”, o labilitate sau
1105
Ibidem.
1106
Ibidem, p. 69.
1107
Ibidem, p. 70.
1108
Ibidem.
1109
Ibidem.
1110
Vasile Băncilă, Despre eseu, în Portrete şi semnificaţii, Bucureşti, RITL. Supliment 87,
Colecţia Capricorn, 1987, ed. de Ileana Băncilă, p. 33. Apărut în „Gîndirea”, XIV, nr. 4, aprilie 1935,
pp. 184–188.
498
precaritate a situării consecvente şi coerente. După cum notează într-un loc scriitorul
român postbelic I. D. Sîrbu,
... există în subconştientul ţării [= România, n. O. P.] complexul de pierdere
a Transilvaniei...1111.
Acest complex – care se manifestă, mai insistent sau mai atenuat, şi în
legătură cu alte precarităţi teritoriale (cu Basarabia, cu Bucovina, cu Dobrogea) –
se prezintă ca un simptom al stării de „isterie” descrise de István Bibó. Manifestare
nevrotică de durată, acoperind întreaga comunitate românească din România, ceea
ce evocă Sîrbu se potriveşte de minune cu viziunea autorului maghiar. Aşa cum o
spune acela mai departe, „Aici nu este nevoie de exterminarea sau de expulzarea
unei naţiuni; pentru ca ea să se simtă periclitată este suficient să-i conteşti existenţa
cu suficientă forţă şi violenţă Cu alte cuvinte, nici nu se mai aşteaptă confirmările
istorice ale acestei fantasmări, proba realului trăit nu mai este o condiţie a atestării
situaţiei temute, socotindu-se tacit că precedentele trecute, mai îndepărtate,
confirmă îndestul temeinicia temerilor recente sau actuale.
Este semn că o confruntare cu realul nu mai constituie sine qua non-ul
raportării insului şi a colectivităţii la restul lumii şi la viaţă. De aici decurge o
primă consecinţă în ordinea reprezentărilor realului trăit şi ea afectează concepţiile
axiologice ale omului medioeuropean (homo medioeuropaeus sau, acronimic, HM).
„... În individul sau în comunitatea fără maturitate, în pubertate, nesiguranţa
existenţei generează nesiguranţa valorilor”1112.
În general, nesiguranţa înseamnă indecizie, ezitare, false alegeri, erori de
apreciere. Dar în cazul lui HM consecinţele sunt radicale, extreme, căci ele se
aplică unor popoare întregi, la dimensiuni de masă şi au un caracter recurent, dacă
nu cumva cvasi-permanent: are loc de-a dreptul desconsiderarea valorilor. După
cum observă Bibó,
În această stare de spirit, simţul pentru valorile politice se tulbură:
desconsiderarea valorilor (subl. B.I.) e o trăsătură comună tuturor stărilor de spirit
primitive, în care domină lupta pentru existenţă, iar nesiguranţa permanentă şi
impasul existenţei generează o confuzie totală în universul valorilor1113.
1111
Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 1998, ed.
de Ion Vartic, p. 149. Scrisoarea către Horia Stanca scrisă în Craiova, 3 octombrie 1985.
Tot Sîrbu este însă cel care îşi transcende situaţia, spunând: „... la ora asta,... eu am trecut de
mult pe naţionalitatea Yalta: consider că Fiinţa condiţiei mele umane elementare e mai importantă acum
decât o veche dispută despre hotare, strămoşi, masacre sau frăţii danubiene...” Sîrbu continuă pe un ton
scatologic justificat, rezultat al exasperării lui: „Întâi să ieşim din căcat – şi apoi vedem noi în ce limbă
scriem adevărul despre acest căcat care e cât Everestul” (ibidem, p. 179). Iar mai încolo, cu acelaşi prilej,
adaugă invectiva: „... îi bag în aia mă-sii pe cei de ne căcară tumna în acest colţ de lume curvă, şi în acest
secol preacurv...” (ibidem, p. 180. Scrisoarea către Horia Stanca scrisă în Craiova, 10 iunie 1988). Prin
„naţiunea Yalta” se cuvine, cred, înţeles tocmai contingentul popoarelor afectate de împărţirea
dominaţiilor şi a zonelor de influenţă decisă de mai marii lumii – Roosevelt, Churchill şi Stalin la
conferinţa de la Yalta (4-11 februarie 1945); altfel spus, tocmai Europa Centrală şi Răsăriteană.
1112
Ibidem.
1113
Ibidem, p. 57.
499
Starea de incertitudine care dereglează capacitatea de estimare valorică a lui
HM produce, deci, o mutaţie regresivă în condiţia insului trăitor în „a doua
Europă”. Capacitatea de nuanţare şi de înţelegere diferenţiată i se alterează, datorită
obsesiei propriei supravieţuiri, care nu mai lasă loc şi altor preocupări.
Situaţia aceasta
... a pus şi elitele acestor naţiuni într-o relaţie radical falsă cu realitatea,
obişnuindu-le să se bazeze pe revendicări în loc de realităţi, pe cerinţe în loc de
rezultate şi să gândească înafara simplei înlănţuiri de cauze şi efecte1114.
Pe planul situării în lume răsturnarea menţionată este una de proporţii.
Realitatea concepută raţional, după scenariul cauzalităţii, este substituită de
proiecţii programatice (revendicări, cerinţe, deziderate), deci de proiecţii himerice;
în ultimă instanţă este vorba tot de fantasmări. Prin urmare, „Starea de spirit care
este teama existenţială operează o selecţie negativă, excluzându-i dintre
participanţii la dispută pe reprezentanţii raţiunii lucide Aceştia din urmă devin
marginali, stranii, iar establishment-ul ajunge să îi suspecteze, să nu le acorde
credit, să îi insoliteze şi să îi devalorizeze, în pofida faptului că tocmai ei sunt mai
aproape de buna cumpănire a realităţii.
Noile repere rearanjează în mai multe feluri însă modul de raportare al
omului la mediul social, politic, uman în general. Bibó le detaliază.
Una dintre cele mai caracteristice trăsături ale sufletului chinuit de teamă şi
nesiguranţă, deformat de mari zguduiri şi prejudicii istorice constă în tendinţa de
a-şi căuta suport, faţă de viaţă, faţă de istorie, faţă de toată lumea, în propriile-i
pretenţii – şi nu în propria-i factură reală. În această stare de spirit, omul îşi pierde
tot mai mult simţul faţă de propriile sale îndatoriri şi responsabilităţi comunitare,
toate regulile moralei nemaislujindu-i decât ca motivaţie a propriilor pretenţii1115.
Dinamica propriei imaginaţii devine astfel mai puternică în determinarea
deciziilor şi a comportamentelor decât însăşi realitatea constatabilă intersubiectiv.
Alterarea relaţiei cu spaţiul social îl conduce pe acest tip de ins şi mai mult înafara
realităţii, propriile fantasme substituindu-se acesteia şi devenindu-i indispensabile.
Dacă speranţa nu se realizează curând, a trăi dintr-însa înseamnă să
pendulezi necontenit între fantasmagorii deşarte şi letargia descurajării – situaţie
insuportabilă pe o durată lungă1116.
Nu doar Bibó pomeneşte de îndepărtarea periculoasă de realitate la HM.
Despre fantasmagorii, şi mai exact despre cele colective, cu pondere politică şi
identitară, vorbeşte şi Walter Kolarz atunci când observă că Europa mediană este
cutreierată de mituri şi de ideologii hipertrofiate, deformate.
... Miturile şi ideologiile megalomane... nu constituie un apanaj al Europei
Centrale şi de Est,... ele pot fi depistate şi în alte părţi şi... reprezintă de fapt un rău
aproape universal. Cu toate acestea, în nicio altă parte a continentului european nu
1114
Ibidem, p. 59.
1115
Ibidem, p. 68.
1116
Ibidem, p. 64.
500
găsim mai multe idei şi aspiraţiiconflictuale ca aici, concentrate într-un spaţiu atât de
îngust, şi nicăieri altundeva amestecul de etnii existent nu le face să pară mai
absurde1117.
O astfel de originalitate marcată de o densitate fantasmagorică fără egal nu
este puţin lucru şi ea configurează caracterele şi sensibilităţile, de fapt tipurile
umane, într-un mod particular, aducând destule ponoase.
Familie ∫i geografie
Nu este şi nu poate fi adevărat, totuşi, că profilurile umane de nivel categorial,

tipurile de oameni adică, pot fi modelate numai de dinamicile geopolitice şi de temeri.
Oricât de imaginativ ar fi un ins, el nu poate trăi cu totul pe tărâmul ficţiunii, nici măcar
atunci când îşi asigură o izolare socială corespunzătoare, precum eremiţii ori artiştii şi
savanţii retraşi în „turnul de fildeş”. Pentru mai buna înţelegere a locuitorului Europei
Centrale trebuie iscodite şi alte posibilităţi.
Una dintre ele pare să fie posibil de explorat cu ajutorul cartografiei
statistice, o disciplină întemeiată pe evaluări cantitative şi afirmată mai recent.
Printre cei care au făcut din exploatarea ştiinţifică a acestui nou domeniu o artă se
numără şi istoricul francez Emmanuel Todd. El a constatat că:
Hărţile pun foarte repede în evidenţă unele coincidenţe frapante între
evenimente, între structuri, între evenimente şi structuri. Ele arată existenţa
formelor geografice stabile, traversând secolele şi în care se înscriu, cu o splendidă
regularitate, cu o magnifică disciplină, evenimente, structuri, fenomene de toate
categoriile – economice, religioase, ideologice. Spaţiul însuşi pare să devină un
actor al istoriei, un determinant al destinului oamenilor1118.
Cuvintele lui Emmanuel Tod citate aici spun un lucru care s-a tot spus de-a
lungul istoriei, cu mult înainte ca o disciplină ştiinţifică precum cea pe care o
ilustrează omul de ştiinţă francez să se fi rafinat şi afirmat: că spaţiul, cu
configuraţia lui specifică, înrâureşte acţiunea oamenilor.
În reformularea lui Todd, această convingere beneficiază însă de o
argumentare sociologizantă şi de mărturii cantitative semnificative. Stabilitatea
formelor geografice asigură stabilitatea structurilor, repetitivitatea evenimentelor şi
a fenomenelor sociale. O demonstraţie în acest sens făcuse deja Fernand Braudel,
retrasând istoria Mării Mediterane. După Em. Todd,
Forţele acestea geografice imuabile sunt efectul vizibil al acţiunii subterane, dar
permanente, a forţelor stabile, puternic asociate cadrului geografic, încrustate în locuri,
dar relativ independente faţă de timp. Cea mai importantă dintre aceste forţe este
sistemul familial, determinant puternic, deşi tăcut, a numeroase conduite umane1119.
1117
Walter Kolarz, „Prefaţă”, în Mituri şi realităţi în Europa de Est, ed. cit., p. 9.
1118
Emmanuel Todd, Inventarea Europei, Timişoara, Ed. Amarcord, 1995, p. 18.
1119
Ibidem.
501
Dintre caracteristicile vieţii sociale, familia văzută ca sistem ar fi, socoteşte
autorul, cel mai de impact element în structurarea conduitelor umane, deci a
sistemului de crezuri şi de valori pus în act, zi după zi, de inşi şi de societăţi. Pe
baza acestei convingeri, Todd socoteşte că:
În toate epocile şi în majoritatea domeniilor, diversitatea structurilor
familiale este... agentul fundamental al procesului de segmentare geografică. Nici
unui geniu al popoarelor sau al regiunilor nu i se poate atribui existenţa unor
aptitudini specifice pentru protestantism, pentru alfabetizare, pentru industrializare,
decreştinare sau contracepţie ori pentru producerea cutărei sau cutărei varietăţi de
socialism sau de naţionalism. Aptitudinile şi rezistenţele sunt determinate de cele
patru tipuri familiale europene. Spaţiile lor antropologice respective se reflectă în
spaţii religioase, culturale, economice, demografice sau ideologice1120.
Combătând astfel teoria efectelor opţiunilor religioase în viaţa economică şi
socială, care l-a făcut faimos odinioară pe sociologul german Max Weber, istoricul
francez ajunge să formuleze o lege antropologică în conformitate cu care tipul de
sistem familial determină conturarea unui anumit fel de spaţiu antropologic, acesta,
la rândul lui, fiind reflectat în fenomene de natură diversă din sfera acţiunii omului.
Sistemele umane, fenomenele istorice nu răsar indiferent unde şi nici oricând
în istorie. Mişcările istorice ample nu depind de conjuncturi sau de cicluri istorice.
În România ortodoxă, adică în Moldova, Valahia şi o parte a Transilvaniei şi
a Parţiului, tipul familial dominant este cel al familiei sursă, autoritare şi centrate în
jurul tatălui, moştenire indoeuropeană. În gospodăriile ţărăneşti, care adăpostesc
până la mijlocul secolului al XX-lea majoritatea zdrobitoare a românilor,
generaţiile coexistă, părinţii, copiii şi nepoţii locuind adeseori împreună. De aceea,
dincolo de toate deosebirile de credinţă, din acest punct de vedere, al sociologiei
familiei, lumea românească se aseamănă cu cea catolică, autoritaristă. Faptul
explică şi unirea religioasă de la 1700 din Transilvania, pornită de sus, din
iniţiativă imperială Habsburgică, dar izbutită tocmai datorită similitudinii în
sistemul familial dintre catolici şi ortodocşi.
Între 1560 şi 1730, biserica [catolică – n. O.P.] se sprijină mai ales pe regiuni
ale căror structuri familiale dominante sunt de tip nuclear egalitar. Metafizica
liberală şi egalitară a teologiei de la Trent reflectă valorile liberale şi egalitare ale
acestui tip familial dominant”1121. Dar „În interiorul sferei rămase catolice, în
secolele XIX şi XX, familia sursă constituie pe viitor tipul dominant1122.
Această mutaţie dă câştig de cauză autoritarismului inegalitar.
Se poate spune deci că sub raportul sistemelor familiale, modernitatea a
evidenţiat printre români similitudini cu familia din sfera catolicismului austriac.
Dacă teoria lui Emmanuel Todd este valabilă, românii s-au manifestat adversativ
1120
Ibidem, p. 20.
1121
Ibidem, p. 193.
1122
Ibidem.
502
tocmai de aceea faţă de lumea calvină maghiară, mai educată, ca şi faţă de cea
protestantă a saşilor transilvăneni.
Aplicarea viziunii istorice, întemeiate pe explorări de relevanţă sociologic-
antropologică, a lui Emmanuel Todd dezvăluie temeiuri mai adânci, preideologice şi
nu neapărat politice, ale tensiunilor dintre români şi maghiari, putând fi observate şi
în alte zone ale Europei Centrale (explicând similar, de exemplu, unirea religioasă de
la Brest). Această perspectivă oferă încă un punct de sprijin înţelegerii faptului că
omul din Europa Centrală sau Central-Răsăriteană, din „Orientul Mijlociu european”
(după expresia lui Kollarz) nu doar că se particularizează în raport cu apuseanul, ci
este, la rândul lui, din punct de vedere antropologic-cultural, de mai multe feluri;
ceea ce ţine de o anumită condiţie ontologică a posteriori, depinzând de locul şi de
mediul în care existenţa lui se configurează.
Despre sim˛ul posibilului
În romanul Omul fără însuşiri de Robert Musil, unul dintre cei mai
importanţi romancieri ai secolului al XX-lea, protagonistul, Ulrich, un austriac
(deci un cetăţean al Europei mediane), ilustrează teoria – expusă încă din primele
pagini ale romanului – cu privire la oamenii cu simţul posibilului. Conform
acesteia, unii inşi au simţul realităţii, alţii îl au pe cel al posibilului.
Nu voi stărui aici asupra modului cum autorul defineşte simţul realului, căci
nu aceştia sunt categoria pentru care Ulrich se dovedeşte exponenţial.
Referindu-se însă la cei din a doua categorie, romancierul spune:
Asemenea oameni ai tuturor posibilităţilor trăiesc... prinşi într-o întreţesere
fină, o ţesătură alcătuită din negură, închipuiri, visare şi subjonctive; copiii care
manifestă asemenea înclinaţii sunt cu severitate dezvăţaţi să le dea curs şi, în faţa
lor, oamenii de acest fel sunt numiţi vizionari, visători, neisprăviţi, oameni care le
ştiu pe toate şi cusurgii.// Când cineva vrea să îi laude pe asemenea exaltaţi îi
numeşte idealişti, dar e limpede că un asemenea calificativ nu se referă decât la
varietatea lor mai ştearsă, la cei care nu pot cuprinde realitatea sau care o evită
simţindu-se vulnerabili, adică la cei pentru care lipsa simţului realităţii reprezintă
într-adevăr o deficienţă. Posibilul cuprinde însă nu numai visurile unor persoane cu
mare sensibilitate nervoasă, ci şi intenţiile încă netrezite la viaţă ale lui Dumnezeu
(subl. O.P.). O experienţă posibilă sau un adevăr posibil nu sunt identice cu o
experienţă reală şi un adevăr real minus valoarea de a fi reale, ci au, cel puţin aşa
cum le văd adepţii lor, ceva cu totul divin în ele, un foc, un zbor, o voinţă
constructivă şi un utopism conştient care nu se dă în lături înaintea realităţii, ci îi
face faţă ca unei misiuni şi unei descoperiri.
Sensibilitatea la posibil ar fi, deci, după Musil, nu doar caracteristica unei
anume labilităţi psihologice (o „mare sensibilitate nervoasă”, o „deficienţă”). Ea
poate indica şi o deschidere metafizică, o capacitate de „comunicare” cu
503
transcendentul; altfel spus, într-o interpretare care îmi aparţine, autosituarea într-o
perspectivă sensibilă la limbajul şi la conţinuturile teologiei, fie şi atunci când
acestea cunosc un recul, lăsând să li se substituie... golul, neantul. Atenţia faţă de
acest „gol”, faţă de tronul celest rămas pustiu este, în fond, tot o manifestare a
aceleiaşi deschideri sau afinităţi, calificate de ceilalţi – de „realişti” – drept maladie
nervoasă, psihică.
De altfel, deşi o face la trecut – semn că şi el a aflat că Gott ist tot – Musil se
referă direct la originea divină a acestui tipar, mai aproape de plenitudinea
creatoare divină:
... Probabil şi Dumnezeu prefera să vorbească despre lumea sa făcând uz de
conjunctivus potentialis (hic dixerit quispiam – aici ar putea cineva să obiecteze...),
căci Dumnezeu creează lumea, iar în vreme ce o creează se gândeşte că ea ar putea
la fel de bine să fie altfel1123.
Scriitorul vede deci îndărătul tiparului posibilului o componentă arhetipală,
corespunzând darului divin de a induce capacitatea de a visa şi de a proiecta mereu
mai binele.
Realitatea este cea care trezeşte posibilităţile la viaţă şi nimic n-ar fi mai
greşit decât să negăm această stare de fapt. Cu toate acestea, în suma lor totală sau
în medie rămân totdeauna aceleaşi posibilităţi care se repetă până vine un om
pentru care un lucru real nu înseamnă mai mult decât un lucru imaginar (subl.
O.P.). De-abia acesta conferă noilor posibilităţi sensul şi semnificaţia lor şi le
trezeşte la viaţă.// Un asemenea om nu reprezintă câtuşi de puţin un factor lipsit de
orice ambiguitate. Întrucât ideile lui, în măsura în care nu sunt simple
fantasmagorii ale ceasurilor de trândăvie, nu sunt altceva decât nişte realităţi încă
nenăscute (subl. O.P.), fireşte că şi el posedă simţul realităţii; însă este un simţ al
realităţii posibile, care ajunge mult mai lent la ţel decât simţul posibilităţilor reale
pe care-l deţin cei mai mulţi dintre oameni1124.
Personajul capabil să răstoarne raportul conservator şi tradiţional care asigură
predominanţa spiritului realist asupra aceluia imaginativ este, deci, după Musil, insul
capabil să acorde tot atâta credit faptului imaginat, fantasmei, cât realului. Această
egalare, echivalentă cu echilibrarea celor două „braţe” ale raportării la exterioritate şi
interioritate este evenimentul care răstoarnă situaţia existentă anterior, dând drept de
cetate posibilului şi lăsându-i un rol major de îndeplinit.
Robert Musil atribuie omului care vede în real numai una dintre posibilităţile
de întruchipare a lumii un rol inaugural. El asigură resurecţia viului, scoaterea de
sub imperiul uzurii şi a entropiei a universului. Căci el vede în ideile care îl mână
doar premisele unor realităţi ce aşteaptă să se nască, recunoscând realului numai o
prioritate istorică: aceea de a se fi întruchipat anterior celor care urmează. De
aceea, între imaginar şi real el nu remarcă decât distanţa dintre o posibilitate latentă
şi una deja pusă în act, împlinită; chestiune de diferenţă specifică.
1123
Ibidem, p. 20.
1124
Ibidem.
504
Referindu-se, în continuare, la acelaşi tip de om, Musil adaugă:
Indiferenţa sa remarcabilă faţă de viaţa care ar putea să muşte din momeală
nu este egalată decât de primejdia de a ajunge să facă doar lucruri cu totul
excentrice. Un om nepractic – iar un asemenea om nu numai că pare să fie, ci chiar
este astfel – rămâne ineficient şi imprevizibil în relaţiile sale cu semenii. Va trece
la acţiuni care pentru el au un alt înţeles decât pentru ceilalţi, dar se linişteşte în
toate privinţele îndată ce le cuprinde într-o idee extraordinară. Pe lângă acestea, în
zilele noastre el este departe de a fi consecvent din punct de vedere logic1125.
S-ar putea crede că omul care acordă atâta credit imaginarului, posibilului,
reducând la jumătate din preocupările sale realul imediat nu poate fi decât artistul
sau inventatorul, autori prin excelenţă de ficţiuni. Numai că nu este doar aşa.
Excentricitatea omului musilian se întâlneşte de minune cu „isteria”
medioeuropeanului, cu nevroza istorică a acestuia din explicaţia lui Bibó István.
Doar atât, că prin grila lui Robert Musil, ea se lasă descifrată în funcţie de criterii
antropofilosofice, în timp ce explicaţia lui Bibó trimitea la context, la circumstanţe,
adică la o ambianţă exterioară. În orice caz, împreună – prin metoda „focului
încrucişat” – situarea antropologico-filosofico-geopolitică a omului medioeuropean
se face mai temeinic, cu rezultate mai nuanţate şi mai profunde.
Se poate spune, astfel, că omul musilian, al posibilului, este – dincolo de
specificul preocupărilor sale – omul „fantasmagoric” şi „isteric” al Europei mediane.
Este vorba despre omul generat de un anume spaţiu concret, identificabil pe hărţile
geopolitice şi geoculturale europene.
Fiin˛a ∫i reflexivul ei
Într-una dintre cărţile lui de referinţă, Sentimentul românesc al fiinţei,
Constantin Noica alcătuieşte
... un tablou al situaţiilor fiinţei în care situaţia de fiinţă atinsă, exprimată
prin „este”, lipseşte în aparenţă, fiind îmbogăţită în fond”1126. Filosoful identifica
şase situaţii în care „rostirea românească pune în joc, în linii mari, şase situaţii ale
fiinţei, denumind tot atâtea regiuni din jurul fiinţei prezente, care este... principiul
de viaţă, factorul activ al realităţii1127.
Aceste regiuni ale fiinţei, pe care Noica le situează în preajma, dar totodată
înafara realului întruchipat ca atare, sunt „... un fel de iminenţă de real („este să
fie”), o tentativă în real („era să fie”), neîmpliniri în real („n-a fost să fie”),
absolutizări în real (“a fost să fie”) sau relativizări în el”1128, fiinţa eventuală („va fi
fiind”)1129 şi iminenţa realului („ar fi să fie”)1130.
1125
Ibidem, p. 16.
1126
Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1978, p. 31.
1127
Ibidem, p. 30.
1128
Ibidem, p. 29.
1129
Ibidem, p. 37.
1130
Ibidem, p. 45.
505
Se poate constata cu uşurinţă că românii au găsit în propria limbă posibilităţi
de a exprima un sentiment al fiinţei care adaugă celui realist-constatativ şi până la
urmă, singurul validat în mod obiectiv, exprimat prin afirmativul este, alte câteva
(Noica vorbeşte despre şase) „aproape fiinţări”. Ele exprimă o anumită precaritate a
fiinţei, ameninţată din toate părţile de incapacitare, de dificultate autoasertivă şi
împlinitoare; dar şi elanuri neduse până la capăt ale fiinţei, proiecte de fiinţă,
zădărniciri de ultimă clipă ale acesteia. Atrage atenţia, în orice caz, proliferarea
proiectului fiinţei, dar şi rămânerea lui, în toate aceste cazuri, în stadiul de
suspendare, de proiect neîncheiat, de rateu producător de melancolie cu substrat
ontologic, metafizic.
... Din şase ipostaze ale proiectului fiinţării niciuna nu se validează până la
urmă. Doar al şaptelea dobândeşte statut cert, este. Raportul de 1 la 6 în defavoarea
realismului în materie de fiinţă, în limba română şi în modul românesc de raportare
la această chestiune arată cu prisosinţă că românii fantasmează de şase ori mai mult
decât împlinesc sau constată împlinirea fiinţială. Această masivă răsturnare în
imaginarul ontic mărturisit de limba română întruchipează într-un chip original, dar
fundamental, caracterul fantasmagoric, cu accent pe potenţialitatea musiliană, al
omului medioeuropean. Mai mult, românii prezintă şi caracterul „isteric”,
inflamabil în materie de sentiment al teritorialităţii, pe care îl ilustrează cetăţeanul
Europei mediane1131.
Noica subliniază că este vorba aici nu despre gândirea elitelor cultivate, cu
apetit speculativ, ci de „gândirea infuză românească”, despre „meditaţia implicită
asupra fiinţei, întreprinsă de limba românească de-a lungul veacurilor...”1132.
Filosoful mai observă – pertinent – că particularitatea situaţiei lingvistice româneşti
face că „... fiinţa, în formularea ei ca verb (a fi), se poate dedubla, se întoarce
asupra ei şi se combină cu ea însăşi”1133.
Situaţia reflexivului nu se referă, însă, în română, doar la verbul a fi.
Parcurgând în treacăt istoria umorului european prin tipul uman cel mai
1131
Ca pentru a da forţă acestor fantasmări teritoriale, din când în când, în istoria modernă,
pierderea unor provincii a chiar devenit realitate. În 1526, Ungaria a fost împărţită în trei, doar partea
răsăriteană, Transilvania, supravieţuind în forma unei construcţii statale de sine stătătoare (dar
dependentă, totuşi, politic), iar în 1919 jumătatea răsăriteană a Ungariei, aceeaşi Transilvanie, a trecut
în componenţa României, în timp ce o altă regiune s-a regăsit în componenţa statului cehoslovac. În
cazul românesc, la începutul modernităţii timpurii Moldova a pierdut gurile Dunării şi accesul la
Mare, iar în 1774 a pierdut nord-vestul, numit de atunci încoace Bucovina. În 1812 partea ei de răsărit
a trecut în componenţa Imperiului Rus, păstrându-şi însă numele de Basarabia şi identitatea. Ţara
Românească, la rândul ei, a pierdut, în 1716, pentru mai multe decenii, Oltenia. România Mare
interbelică, unificată şi cu teritoriul şi populaţia dublate după pacea de la Versailles (1918), a pierdut
în vara şi toamna lui 1940 sudul Dobrogei – câştigat în 1913, prin pacea de la Bucureşti care a
încheiat războaiele balcanice (aşa-numitul Cadrilater) –, partea de nord-vest a Transilvaniei şi
Parţiului, dar şi Basarabia şi nordul Bucovinei.
Exemplificările ar putea continua şi pe seama celorlalte state din regiune, unele dintre ele –
precum Polonia – fiind lichidate pentru o întreagă perioadă istorică şi reinventându-se abia ulterior.
1132
Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, ed. cit., p. 27.
1133
Ibidem, p. 28.
506
caracteristic care îl întruchipează în snoavele populare, I. D. Sîrbu începe prin
surprinderea a ceea ce socoteşte că ar fi o particularitate românească semnificativă:
... noi am fi singurul popor din această parte a lumii care... am format şi
reflexivul unor verbe prin excelenţă active ca mod: de pildă, „a râde”, „a gândi”, „a
plânge” se folosesc, în popor, de forma „mă râd”, „mă gândesc”, „mă plâng”. „Mă
plâng”, la acest nivel logic, este egal cu „mă râd”! Reflexivele acestea de
bumerang, fără îndoială, trebuie să ne dea de gândit1134.
Acest fapt s-a petrecut, după I. D. Sîrbu, „... din cauza singurătăţii istorice
(sau din motive, tot istorice, de neputinţă a criticii de jos în sus), de-a lungul unor
întunecate şi triste secole...”1135. Singurătatea istorică – solitudinea şi acţiunea care
a dus la ea, voluntar sau involuntar: insolitarea îi apare scriitorului-filosof ca o
certitudine pentru care argumentele istorice nu lipsesc. Cele majore sunt măcar trei.
Prin originea latină într-o „mare” de popoare de alte origini (slave, fino-
ugrice, turcice, germanice);
Prin apartenenţa la creştinismul răsăritean (ortodoxia bizantină) care, deşi
prezent şi la ruşi, şi la sud-slavii dimprejur, în loc să apropie, datorită opţiunii
românilor pentru punerea în valoare a filonului roman, latin, începând cu secolul
al XVII-lea – când se renunţă la scrisul şi la slujba religioasă în limba slavonă –,
mai mult separă în interiorul aceleiaşi unităţi de credinţă potenţiale.
Apoi – cel puţin începând cu epoca de după Tratatul de la Adrianopol (1828)
şi delimitarea apăsată a constructorilor României moderne şi a civilizaţiei moderne
româneşti de celelalte componente civilizaţionale privilegiate anterior (orientalitatea
levantină, turcă şi civilizaţia rusă) – prin adeziunea la valorile civilizaţiei occidentale.
Datorită dominaţiilor străine şi a trecutului compact nedemocratic românesc
„critica de jos în sus”, de la baza societală către vârful ierarhiei, a rămas mereu o
imposibilitate parţială sau totală, soldată cu represalii sau măcar ignorată. Această
situaţie ar sta, după I.D. Sîrbu (sau după esteticianul Liviu Rusu, pe care
romancierul îl invocă în acest punct), la baza inovării în limbă produse la nivelul
mutaţiei între diatezele verbului: de la cea activă la cea reflexivă.
„Reflexivele... de bumerang”, cum le numeşte Sîrbu – şi ce regretabil este că
nu a găsit timpul sau interesul de a-şi dezvolta mai amplu şi mai explicit punctul de
vedere -, care fac din „râd” „mă râd”, din „plâng” „mă plâng” şi din „gândesc” „mă
gândesc” exprimă un sens mai profund şi diferit al verbului în cauză.
Ce se spune aici, de fapt?
„Râd” exprimă acţiunea de a râde, în timp ce răsfrângerea asupra sieşi din
„mă râd” pare să sugereze ori că râd în integralitatea mea, râd împreună cu tot
„minele” însumi, ori că mă râd pe mine, râd de mine, că mă iau pe mine drept
obiect al râsului, mă autoironizez, îmi distribui propriul sarcasm. În timp ce prima
posibilitate indică o implicare sporită, după înspre tautologic din dorinţa de ai se
conferi intensitate, cea de a doua dă notă despre o depreciere de sine. Şi este foarte
1134
I. D. Sîrbu, Iarna bolnavă de cancer..., ed. cit., pp. 133–135.
1135
Ibidem.
507
posibil ca ambele interpretări, abia sugerate, să coexiste, ambiguizând sau dând
complexitate formulării reflexive.
De la „plâng”, care semnalează acţiunea mea de a plânge sau de a deplora, la
„mă plâng”, unde eu mă plâng pe mine (de parcă aş fi suferit ceva grav sau aş fi
murit), mă deplor, mă regret sau mă distanţez cu tristeţe de mine, tratându-mă ca şi
cum m-aş distanţa de un mine reificat, devenit cu totul străin, se parcurge o cale
asemănătoare.
Între „gândesc”, adică meditez, cuget, trimit un gând într-o direcţie anume, şi
„mă gândesc”, care pare să semnifice că mă includ şi pe mine în gândul meu, deci
că acţiunea mea mentală mă implică direct, participativ, sau că gândesc cu privire
la mine însumi, că am o reflecţie cu privire la propria prezenţă, identitate, că am o
priză de conştiinţă cu privire la persoana mea, translaţia este cel puţin la fel de
spectaculoasă.
Adaug aici şi cazul – ocolit cu pudoare de I.D. Sîrbu – al exprimărilor
reflexive, în forme populare, a actului defecării („mă c...”), al urinării („mă p...”)
sau al copulării („mă f...”). În timp ce primul pare să sugereze intensitatea golirii
totale de conţinut propriu, iar al doilea pare să impună imaginea unei incontinenţe
ce are drept victimă şi obiect pe acela care îl exercită, ultimul dă impresia unei
autosatisfaceri sau a unei griji exclusive faţă de plăcerea proprie.
În toate aceste cazuri, deplasarea se face în direcţia unei adânciri, a unei
deplasări de nivel şi a unei modificări de unghi, dar şi a unei retorcări, a unei
autodeprecieri, a unei înjosiri chiar; iar aceasta denotă o îmbogăţire de orizont şi de
angulaţie, fie şi într-un sens în care complexitatea respectivă implică o degradare
de sine; nu o sărăcire sau o alterare a limbii. Imaginea autodepreciativă posibil de
descoperit în straturile mai adânci sau colaterale ale unei asemenea utilizări
reflexive a verbelor
Reflexivul popular al verbelor – neomologat de gramatică drept formă
acceptabilă sau corectă – înseamnă, prin urmare, o implicare suplimentară, de un
fel anume, aparent inutilă şi inoportună, o subliniere a participării persoanei, a
individului; dar, paradoxal poate, şi o distanţare, a dedublare, o oglindire reflexivă
în acţiunea contemplată. Ea aduce, nu doar o dată, conotaţii autodepreciative,
autosarcastice, mărturisirea implicită a unei depresii de durată, a unui profund
sentiment al ridicolului şi al marginalităţii sociale. De la o anumită distanţă, toate
acestea sunt însă semnul unei includeri a eului subiectiv şi contemplativ în actul pe
care verbele în cauză îl marchează.
Teritoriocentrismul
O anume caracteristică geografică, spaţială (platoul jos, câmpia), împreună

cu o anume distribuţie a comunităţilor etnolingvistice în teritoriu, conduc, cum se
vede, la o situaţie istorică ce nu permite cristalizarea unei forme de sinteză
civilizaţională definitivă şi fermă, în durata lungă, datorită unei ameninţări cu
508
dominaţia, destabilizarea şi chiar cotropirea de către o mare putere învecinată.
Prelungirea respectivei insecurităţi colective are urmări sesizabile, de durată, la
nivelul popoarelor zonei, influenţând psihismul lor colectiv şi împingându-l către
forme nevrotice, isterice. Diagnosticele mai multor autori de diferite limbi şi etnii,
din timpuri variate, coincid sau se completează în a afirma acest lucru. Geopolitica
influenţează identităţile, iar Europa mediană o dovedeşte cu claritate.
Revenind la teoria lui Bibó despre „isteria” central-europeanului, se observă
că paroxismele la care se poate ajunge în virtutea unei astfel de condiţionări explică
într-o măsură încă neglijată de analişti crizele politice din istoria modernă şi
contemporană a regiunii. Nu este de mirare că
... viaţa politică a acestui teritoriu abundă de antagonisme teritoriale
meschine şi inextricabile şi toate naţiunile de aici se află în permanent conflict cu
aproape toţi vecinii lor1136.
Problema teritorialităţii ridică probleme de proxemică. Instinctul teritorial,
studiat iniţial la animale – marcarea teritoriului (spraying) –, agresivitatea conexă
teritorialităţii (invadarea spaţiului unei persoane sau a unei colectivităţi), au ajuns,
în cele din urmă, şi în atenţia savanţilor. Speciile animaliere care îşi manifestă
instinctul de teritorialitate sunt mai puţine decât celelalte specii zoologice, anume
cele care nu dau semne în acest sens. Nu toate manifestările sunt agresiv ritualice,
chiar dacă unele sunt, printre speciile cu comportamente teritoriale. S-au făcut paşi
înainte şi în înţelegerea „invaziei spaţiale” la om, între inşii de sexe diferite,
constatându-se preponderenţa iniţiativelor masculine. Este greu deci de spus dacă
observaţiile lui Bibó cu privire la comportamentul teritorial al naţiunilor central şi
est-europene este isteric ori ţine de un instinct natural. Dar analistul susţine că
Nesiguranţa existenţială şi efectul corupător şi generator de confuzii al
litigiilor teritoriale au dat naştere unei concepţii caracteristice pentru Europa
Centrală şi de Est, conform căreia forţa, puterea şi înflorirea naţiunii sunt
determinate de teritoriu – şi de aceea i-am spus teritoriocentristă1137.
Până la proba contrară, observaţia lui este deci demnă de a fi luată în seamă,
mai cu seamă că în trecut asemenea tentative s-au înregistrat, în istoria modernă şi
contemporană, pe seama germanilor (inclusiv în versiune austriacă), iar în cea
medievală pe seama maghiarilor şi a polonilor.
Teritoriocentrismul ar putea fi marca popoarelor preponderent agrare, a căror
viaţă se leagă nemijlocit de stăpânirea şi exploatarea pământului1138. Ar fi de
aşteptat ca popoarele mobile, dinamice, migratoare, să nu aibă un comportament
teritorial, dar nu este deloc sigur că lucrurile sunt atât de simple. Fără a intra mai
adânc în această chestiune, rămâne de acceptat că:
1136
1137
Ibidem, p. 64.
1138
Massimo Livi Bacci, Populaţia în istoria Europei, Iaşi, Ed. Polirom, 2003, p. 9: „Spaţiul
influenţează modurile de statornicire umană, mobilitatea şi densitatea populaţiei, şi tot de el depinde
bogăţia resurselor din sol. Acesta din urmă oferă alimente, materii prime şi surse energetice, care
condiţionează nivelul de trai şi gradul de supravieţuire a populaţiei”.
509
... Între cele două războaie mondiale politica externă a popoarelor din
Europa Centrală şi de Est a fost determinată în ultimă instanţă exclusiv de poziţia
rezultată din litigiile teritoriale şi nicidecum de principii, de habitusul sufletesc sau
măcar de interese obiective1139.
Importantă este corelaţia pe care Bibó o face între teritorialitate şi spiritul
democratic. „Concepţia aceasta este profund antidemocratică”1140, spune el, căci
... democraţia înseamnă victoria atitudinii omului creator în mod conştient
asupra atitudinii omului cuceritor şi posesor, iar învăţătura sa esenţială e că,
crescând în adâncime şiîn înălţime, o naţiune poate realiza multiplul a ceea ce, fie
şi prin cele mai mari eforturi, ar putea acumula în dauna celorlalte naţiuni1141.
Ca formă a obsesiei materialiste în raport cu căutarea realizării spirituale de
sine, preocuparea exacerbată pentru teritoriu împiedică, aşadar, dezvoltarea unui
spirit democratic.
... Dacă dintr-un motiv sau altul un litigiu teritorial devine dominant în viaţa
unei naţiuni, aceasta poate bloca dezvoltarea democratică a unei comunităţi încă
nedemocratizate, ba mai mult, poate provoca regresul spiritului democratic chiar şi
într-o comunitate democratică1142.
Exemplul clasic de invocat aici poate fi cel al Germaniei naziste, care a făcut
din „spaţiul vital” o prioritate absolută, izbutind astfel să pună în paranteză întreaga
ei cultură civică raţională şi democratică.
Cum se vede, urmările unor asemenea proiecţii asupra climatului cotidian
intern din interiorul ţărilor locuite de asemenea naţiuni ajunge să se resimtă major
de devierea psihologică semnalată. Are deci dreptate Bibó când încheie cu un
avertisment: „... Coşmarele comunitare au îngrozitoarea însuşire că, deşi născute
din imaginaţie, se pot întrupa în măsura în care se crede în ele”1143. Mai trebuie
spus doar că nu numai coşmarele beneficiază de acest regim existenţial, de
actualizare a potenţialităţilor, ci şi „visele de aur” ale naţiunilor. Altminteri, în
Europa Central-Orientală a secolului al XX-lea realităţile politice ar fi rămas
neschimbate, ca mai înainte. Ceea ce pentru unii este un vis daurit, pentru alţii
poate fi un coşmar terifiant. Şi invers. Tocmai perspectiva metamofozării oniricului
în real şi a transformării visului în coşmar asigură necontenitei şi febrilei activităţi
fantasmagorice şi suspiciunii virulenţa şi forţa care le transformă într-un fenomen
complex modelator al umanităţii centro-oriental europene.
Relativism medioeuropean
Adam Burakowski, un istoric polonez, surprindea într-un interviu, cu
pregnanţă, una dintre trăsăturile „celeilalte” Europe:
1139
1140
Ibidem, p. 64.
1141
Ibidem, p. 64.
1142
Ibidem, p. 65.
1143
510
... în zona Europei de Est nu sunt fanatici. Cei din vestul Europei sunt
fanatici. Ei au avut un război de 30 de ani, hitlerismul a venit de acolo,
comunismul, în fapt, nu era deloc o invenţie rusească. Cei din vest sunt mai
fanatici. La noi, oamenii sunt mai realişti, pentru că graniţele se schimbă.
Închipuiţi-vă un om care s-a născut la Ujgorod în Carpaţii Ruteni, în 1900: a fost
cetăţean al Imperiului Habsburgic, apoi al Cehoslovaciei, apoi al Ungariei, dar a
fost şi în Republica Democrată Rutenia pentru câteva zile, apoi al URSS şi apoi al
Ucrainei independente. Aici, oamenii ştiu că totul trece1144.
Un anume relativism, rezultat al deselor schimbări istorice de situaţie, al
mutării frontierelor, a condus, după acest cercetător al contemporaneităţii, la
inexistenţa fanatismului în această parte a Europei.
Teza merită tot interesul, chiar dacă simplifică excesiv. Legionarii în
România interbelică, „Crucile îmbârligate” din Ungaria aceleiaşi perioade, ustaşii
din fosta Iugoslavie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ca şi extremiştii
de dreapta ucraineni din timpul marelui conflict pledează, toţi, pentru o moderare a
acestei convingeri. Chiar dacă rolul de căpetenie în Holocaust a revenit Germaniei
naziste, prelungirile fenomenului sângeros prezidat de ea în ţări precum Ungaria şi
România adaugă noi îndemnuri la prudenţă în evaluare.
Toate acestea pot fi tratate, desigur, ca inflamări fără precedent, mai ales la
scara respectivă, ale unor tendinţe existente doar parţial în societăţile Europei
mediane. Dar nu pot fi cu niciun chip scoase din discuţie.
Dacă Homo medioeuropaeus nu poate fi exclus din zona fanatismelor, în schimb
argumentarea relativismului lui realist prin mutaţiile de frontieră endemice în regiune şi
prin aşteptarea lor mereu încordată pare să stea în picioare. Ea reprezintă celălalt
versant al „isteriei” surprinse de Bibó István, nefiind decât faţa moderată a acestui
exces. Ea îi asigură replierea dinspre utopie către precauţie, prudenţă, ezitare şi chiar
ambiguitate, note caracteristice pentru tipul de realism medioeuropean.
1144
Magda Grădinaru, Istoricul polonez Adam Burakowski: După 1989, societatea românească a
pierdut cel mai mult. A câştigat nomenclatura, 20 noiembrie 2016, la: http://www.news.ro/politic-
intern/interviu-istoricul-polonez-adam-burakowski-dupa-1989-societatea-romaneasca-a-pierdut-cel-mai-
mult-a-castigat-nomenclatura-1922400020002016111216055745
Istoricul polonez Adam Burakowski, profesor de ştiinţe politice, este autorul monografiei Dictatura
lui Nicolae Ceauşescu (1965–1989). Geniul Carpaţilor. Este doctor habilitat în politologie, istoric,
absolvent al Institutului de Istorie al Universităţii din Varşovia şi al Institutului de Studii pentru Europa de
Est al aceleiaşi universităţi. Este profesor încadrul Institutului de Studii Politice al Academiei Poloneze de
Ştiinţe. Este coautor, împreună cu Aleksander Gubrynowicz şi Pawel Ukielski, al cărţii 1989. Toamna
naţiunilor. În 2015 a publicat volumul Sistemul politic al României contemporane, apoi s-a concentrat
asupra Asiei de Sud, consacrând, de altfel, o lucrare istoriei recente a Indiei.
511
EUROPENISM ™I MODERNIZARE
ŒN SPAfiIUL ROM¬NESC ŒN SECOLELE XVIIIñXXI
DORU DUMITRESCU
Enunţate diferit în dicţionarele în uz1145, deşi în esenţă definiţiile au conotaţii

apropiate, europenismul şi modernizarea aplicate societăţii româneşti pentru
perioada cuprinsă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi până astăzi au declanşat
însufleţite dispute, printre istorici, sociologi, economişti, politologi etc.
Divergenţele sunt provocate pe de o parte din considerente etimologice şi
epistemologice, deoarece specialiştii enumeraţi mai sus traduc aceşti termeni prin
prisma domeniilor de cunoaştere pe care le reprezintă, iar pe de altă parte pentru că
în interpretarea ştiinţifică a argumentelor, fiecare dintre aceştia şi crează un model -
teorie, pe care doresc să îl impună în lumea academică.
La nivel mondial problematica modernizării a fost analizată din perspective
multiple1146. Aspectele în discuţie sunt examinate atât din punct de vedere al
definiţiei modernizării, al duratei, cât şi al conţinutului1147. Modernizarea ca proces,
al cărui debut este plasat în secolul al XVII-lea are diverse sensuri, mai ales în
lumea occidentală, având la bază repere diferite în funcţie de cei care le
promovează.1148 Alţii1149 analizează modernizarea sub aspectul legăturilor acesteia
cu societatea civilă, indispensabilă unei societăţi democratice.
Deşi există mai multe curente interpretative din punct de vedere sociologic
referitoare la modernizare aceasta este, în esenţă, văzută ca un proces de esenţă, un
ansamblu coerent de relaţii şi schimbări, un sistem de convergenţă.1150
1145
Vezi Dicţionar Enciclopedic, coordonator general Marcel Popa, vol II, literele D-G, Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 1996, p. 259 şi vol. IV, p. 434, precum şi Dicţionarul Universal Ilustrat al Limbii
Române, vol. VI, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 343 (cronologic acest dicţionar plasează epoca
modernă şi modernizarea între revoluţia franceză 1789- şi lovitura de stat bolşevică din1917 sau conform
istoriografiei occidentale după căderea Constantinopolelui- până la revoluţia franceză din 1789). Alte
definiţii, relativ asemănătoare, pot fi consultate înEnciclopedia Universală Britanica, vol. 10, Bucureşti,
Editura Litera, 2010, p. 272 în Petit Robert.Dictionnaire de la Langue Française, Paris XI, 1991, p .1212,
Enciclopedie de istorie universal, DeAgostini, Bucureşti, Editura ALL, 2003, p. 899 sau, în final, în
Cambridge Advanced Learner`s Dictionary,Fourth Edition, Cambridge University Press, 2013, p. 991,
pentru a cita doar câteva dintre aceste instrumente de lucru.
1146
Vezi lucrarea lui H. E. Cuanqi, The model of the modernization, Beijing,China Center of
Modernisation Research, Chinese Academy of Sciences, 2-4 aprilie 2014, pp. 2,3.
1147
Ibidem, p. 4.
1148
Vezi Peter Kasanda, Rostow`s theory of modernisation devepeloment în Academia 2014,
în www.academia.edu/3596310/Rostows_theory_of_modernization_development, accesat la 30
octombrie 2016.
1149
Ioan Oltean, Modernizare şi societate civilă. Concepte distincte, dar interdependente,
declaraţie politică în Camera Deputaţilor 22 iunie 2010,http://www.cdep.ro/pls/steno/
steno.stenograma?ids=6860&idm=1,57&idl=1, accesat la 29 octombrie 2016.
1150
Piotr Sztompka, The Sociology of Social Change, Oxford, Blackwell Publishers, 1994, p. 129.
512
Modernizarea este particularizată diverselor epoci şi periodizată în mai multe
perioade, având ca reper Europa de Vest.1151
În spaţiul românesc disputa se poartă, printre altele, în jurul ideii dacă
procesul de modernizare, întins pe mai bine de 200 de ani, a fost un succes,1152 în
sensul că decalajele faţă de Occident s-au redus, sau, din contră, acest proces
complex a fost un eşec1153, România nereuşind să depăşească secolele de dezvoltare
economică, socială, instituţională şi culturală pierdute faţă de lumea din vestul şi
centrul Europei. Noi cercetări în domeniu apar1154 continuu în lumea academică şi
conturează fie aspecte care au scăpat cercetării specialiştilor, fie aduc un plus de
informaţii care reflectă, din alte unghiuri, aspectele modernităţii.
De altfel, preocupările privind aspectele europenizării şi modernizării
spaţiului românesc conturează o bibliografie1155 generoasă care analizează diferitele
aspecte ale acestui proces, de la cele teoretice, la cele cu adresabilitate directă la
diverse aspecte ale problematicii analizate.
O primă etapă a modernizării şi europenizării spaţiului românesc se
conturează la sfârşitul epocii medievale şi începuturile modernităţii şi se va
accentua odată cu formarea statului modern român în urma unirii din 1859.
Caracterizat, în primul rând, prin modernizarea instituţională, dar şi prin apariţia şi
dezvoltarea industrializării, etatizării, urbanizării, dar şi a difuzării cunoaşterii şi a
culturii, modernizarea şi europenizarea cunosc noi valenţe odată cu cea de-a doua
etapă a acestui proces ale cărei schimbări vor fi evidenţiate în perioada interbelică.
Hiatusului produs în evoluţia ţării ca urmare a situaţiei generate de izbucnirea şi
desfăşurarea celui de-al Doilea Război Mondial şi mai ales de modificările
structurale impuse în perioada comunistă îi va urma o a treia şi ultimă perioadă a
modernizării şi a europenizării. Apărute timid în epoca de tranziţie, de după 1989,
aceste procese s-au legat strâns, ulterior, de proiectele de ţară ale României între
care aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană, au fost prioritare. Noul proiect de
1151
Vezi periodizarea propusă de istoricul rus Gavrov în studiul în limba rusă Modernizarea.
Ce este modernizarea? în http://www.bibliotekar.ru./gavrov-3/2.htm, accesat la 29 octombrie 2016.
1152
Un partizan al acestui punct de vedere este Gheorghe Iacob în lucrările sale România în
epoca modernizării (1859–1939), Iaşi, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2013 şi
Modernizarea României (1859–1939). Legislaţie şi strategie economică, Iaşi, Editura Universităţii
Alexandru Ioan Cuza, 2012.
1153
Reprezentaţii acestui aspect al teoriei modernizării sunt Victor Axenciuc, Liviu Antonesei
şi, mai ales, Bogdan Murgescu, ultimul în lucrarea sa România şi Europa. Acumularea decalajelor
economice (1500–-2010), Iaşi, Editura Polirom, 2010. Vezi disputa în Gheorghe Iacob în lucrarea sa
România în epoca modernizării (1859–1939), Iaşi, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2013,
pp. 9, 10.
1154
Vezi Constantin Schifirineţ, Modernitatea tendenţială, în ,,Sociologie Românească”,
Vol. VII, nr. 4/2009 pp. 80–97 sau The Europeanization of the Romanian Society and the Tendential
Modernity, în ,,Journal of Comparative Research in Anthropology and Sociology”, Volume 2,
Number 1, Spring, 2011, pp. 211–227, precum şi Lazăr Vlăsceanu, Marian-Gabriel Hâncean,
Modernitatea românescă, Bucureşti, Editura Paralela 45, 2014.
1155
Aceasta va fi cuprinsă în biliografia generală a lucrării.
513
ţară, România educată, menţine la cote demne de continuat acest deziderat al
modernizării societăţii din spaţiul românesc1156.
Conceput de o serie de cercetărori ca un proces care s-a impus, în special, ca
urmare a influenţei hotărâtoare a Europei şi cu precădere a civilizaţei occidentale,
în apariţia modernizării şi europenizării1157 spaţiului românesc se omitea până la
negaţie rolul factorilor interni. Se neglija, în mod deosebit, rolul elitelor1158 care
aveau să impună, de sus în jos, fiecare în conformitate cu doctrina proprie, acest
proces atât de necesar şi atît de disputat în perioada care a urmat. Nu este mai puţin
adevărat că aceste prefaceri, care în Apusul Europei se dezvoltaseră şi se
sedimentaseră pe parcursul a mai multor secole, era condensat în spaţiul românesc
în etape scurte care nu permiteau consolidarea transformărilor începute. De aceea,
în spaţiul românesc acest fenomen al modernizării, respectiv al europenizării a fost
receptat ca „o succesiune de forme fără fond”1159. Şi chiar şi în această situaţie
procesul de modernizare în România a fost unul inegal, manifestările sale căpătând
vizibilitate la nivelul elitelor şi având scăderi substanţiale ale conţinutului
modernizator până la anulare la nivelul maselor, în special în mediul rural, mai
conservator şi reticent la schimbări.1160 De asemenea, în abordarea modernizării în
spaţiul românesc se impune ca acesta să fie ancorat fie în contextul Europei
centrale pentru Transilvania sau al Europei de SE pentru Principate, ulterior
România. Nu trebuie uitat că analiza fenomenului în România impune şi stabilirea
justă a raportului între tradiţia istorică şi modernizare, între stat şi naţiune, între
opţiune şi imperativ de dezvoltare, ţinând cont la acest ultim aspect de evoluţia
raportului dintre industrie şi agricultură, de ritmul de dezvoltare, de intervenţia
străinătăţii şi mai ales de rolul statului în coordonarea şi corectarea procesului
modernizării 1161.
1156
Vezi site-ul http://www.presidency.ro/ro/romania-educata, accesat la 29 octombrie 2016.
1157
Vezi în acest sens, printre altele, Eugen Lovinescu, cu lucrarea sa Istoria civilizaţiei
române moderne, vol. I–III, Editura Tipo Moldova, 2010, Ştefan Zeletin cu studiul său
Neoliberalismul, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, Virgil Madgearu, cu sinteza sa documentată despre
Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,1995sauMihail
Manoilescu, cu analiza sa pertinentă despre Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Editura Athena
1997, pentru a enumera doar cîteva din aceste lucrări care ating problematica acestui demers.
1158
Vezi în acest sens studiul nostru Aristocraţia politică românească în epoca modernă
(1866–1914) în “Magister” Revista profesorilor de istorie, APIR CLIO, an III, nr. 5, nov. 2007, pp.
14–24 şi de asemenea analiza pertinentă a istoricului bucureştean Mihai Sorin Rădulescu, Observaţii
despre elita politică românească, în „Xenopolitana”, an IV, nr. 1–4, pp. 113–120.
1159
Ion Bulei, Românii în secolele XIX–XX. Europenizarea, Bucureşti, Editura Litera, 2011,
p. 37. În acest studiu profesorul Bulei vede modernizarea în consonanţă cu studiile istorice şi
sociologice recente care consideră că aceasta presupune aculturaţia, fenomen care acordă un rol
important şi elementului receptor în producerea transformărilor care sunt percepute, în esenţă, drept
un schimb de valori între culturi ca urmare a comunicării şi a circulaţiei ideilor.
1160
Vezi comentarii la Gheorghe Iacob România în epoca modernizării (1859–-1939), Iaşi,
Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2013, p. 12.
1161
Vezi pe larg Gheorghe Iacob, Trăsături ale modernizării în Societate şi Economie. Procesul de
modernizare în Istoria Românilor, vol .VII, Tom II. De la Independenţă la Marea Unire (1878–1918),
Academician Gheorghe Platon (coord.), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, pp. 44–54.
514
Primele proiecte de reforme au fost elaborate la sfîrşitul secolului la XVIII-lea
(Memoriul de la Focşani – 1772, Memoriul de la Siştov – 1791, mai cunoscutul
Supplex Libellus Valahorum – 1791 sau memoriul lui Dumitrache Sturdza numit
Planul de oblăduirerepubliceascăaristo-democraticească – 1802). Acestea pot fi
considerate cele dintâi iniţiative ale elitelor, având drept scop schimbarea statutului
românilor din Principate şi din Transilvania, obţinerea de drepturi politice şi
modernizarea statului, în condiţiile specifice realităţilor istorice ale timpului.
Pentru secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea vom analiza,
cronologic, doar momentele care definesc un proces vizibil de dezvoltare şi
modernizare al spaţiul extracarpatic (Principatele Române, ulterior Vechiul Regat).
Aceasta deoarece Transilvania şi Bucovina, care aparţineau în perioada de timp
precizată spaţiului central european, au cunoscut alte mecanisme de schimbare,
acţionând atât pentru asimilarea marilor achiziţii ale modernităţii, cât şi pentru noul
format al luptei naţional identitare. În Basarabia, ca şi provincie de margine a
Imperiului Ţarist, efectele modernizării, vizibile doar pe plan cultural, sunt sporadice
şi au relevanţă locală, regimul ţarist fiind intolerant faţă de orice modificări, care au fi
putut schimba cadrul de dezvoltare stabilit la Sankt Petersburg.
În Principate influenţa ideilor revoluţiei franceze care poposeau şi în spaţiul
românesc şi mai ales înrâurirea pricipiilor programatice ale mişcărilor
revoluţionare europene de la începtul secolului la XIX-lea favorizau elaborarea
primelor programe modernizatoare ale epocii. Printre ele se detaşează, cu
certitudine, proiectul lui Tudor Vladimirescu – Cererile Norodului Românesc,
elaborat ca un program de circumstanţă1162 în timpul mişcării omonime din 1821.
Deşi curprindea o serie de reforme limitate şi restrînse conjuctural la anumite
probleme ale ţării, în consonanţă cu situaţia internă şi mai ales externă a Valahiei,
ideile expuse reliefau, pentru prima dată, necesitatea schimbării şi a modernizării
ţării. Astfel:
Toate dregătoriile ţării, atât cele politiceşti cât şi cele bisericeşti, de la cea
mare până la cea mai mică, să nu se mai orânduiască prin dare de bani, pentru ca să
poată lipsi jafurile din ţară......
Caftane cu bani să înceteze cu totul de a se mai face, ci numai după slujbă...
Ţara să fie volnică a-ş face şi a ţine patru mii de ostaşi panduri cu căpeteniile lor şi
două sute de arnăuţi, scutiţi cu toate dările şi cu leafă uşoară a căror leafă să se
iconomisească din veniturile mănăstirilor....1163
Venirea domniilor pământene (1822) genera un amplu proces de reforme, în
primul rând la nivelul puterii centrale, acţiune care antrena şi o bună parte a
societăţii. Cunoscut sub numele de Constituţia cărvunarilor documentul elaborat în
77 „de ponturi” de către Ionică Tăutu, „comis de boierie, inginer de meşteşug,
1162
Comentarii asupra acestui program vezi în lucrarea Mircea T. Radu, 1821.Tudor Vladimirescu
şi revoluţia din Ţara Românescă, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1978, pp. 113–127.
1163
Iulian Oncescu, Ion Stanciu, Emanuel Plopeanu, Texte şi documente privind Istoria
modernă a românilor, vol. I (1774–1866), Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2009, p. 36.
515
român de suflet” cum îl caracteriza Alecu Russo1164 încerca să facă posibil accesul
micii boierimi la treburile Moldovei, propunând modificarea şi modernizarea
sistemului politic anchilozat şi vetust, monopolul marii boierimi. În consecinţă,
documentul propunea pentru locuitorii ţării dintre Carpaţi şi Prut:
3. Să aibă slobodă stăpânire asupra averilor sale mişcătoare şi nemişcătoare....
6. Să nu poată nimenea să fie învinovăţit, ridicat la închisoare sau pedepsit
decât numai întru întâmplările hotârâte prin pravilă şi după formele pravilei....
18. Înaintea pravilei să fie socotiţi toţi deopotrivă şi fără deosebire având a fi
pravila una şi aceeaşi pentru toţi sau pentru a socoti sau pentru a pedepsi........
21. De adunarea sfatului obştesc să atârne toate pravilele acele de obşte
privighetoare, precum: îndreptarea pravilelor după trebuinţă ce ar fi sau de adăugire
sau de scădere,... îndreptarea birului, îmbunătăţirea economiei câmpului,... aşezarea
de scoale şi alte publiceşti aşezături.......1165
Schimbarea statutului extern al Principatelor prin creşterea rolului Imperiului
Ţarist în condiţiile adâncirii Crizei Orientale, avea să fie parafat prin Convenţia de
la Akkerman din 1826. Obţinând protectoratul de jure asupra Principatelor
dunărene, Rusia va încerca să modifice prin câteva prevederi şi organizarea internă
a acestor ţări, măsuri care aveau să anunţe transformările prevăzute în
Regulamentele Organice de la începutul deceniului următor. Printre acestea era şi
aceea referitoate la numirea domnilor care prevedea că:
Hospodarii Moldovei şi Valahiei fiind aleşi dintre boierii băstinaşi, alegerea
lor va fi de acum înainte făcută la fiecare din aceste provincii, după
consimţământul şi voinţa Sublimei Porţi, de către Adunarea general a divanului,
potrivit vechiului obicei al ţării……Durata administrării hopodarilor va rămâne
fixată, ca şi trecut, la şapte anicompleţi şi întregi începând din ziua numirii lor şi ei
nu vor putea fi destituiţi înainte de acest termen….. 1166
Reizbucnirea războiului dintre Poartă şi Imperiul Ţarist (1828), în condiţiile
acutizării conflictului greco-otoman, va duce, după înfrângerea otomanilor, la
încheierea păcii de la Adrianopol (1829). Şi din nou Principatele erau în atenţia
puterii protectoare care le aloca în tratat un capitol aparte numit Act separat relativ
la Principatele Moldova şi Ţara Românescă. Tratatul stipula, încă o dată, că:
Hospodarii vor reglementa nestingherit toate treburile interne ale
provinciilor lor consultând divanurile respective, fără a putea totuşi, să aducă vreun
prejudiu drepturilor garantate ale celor două ţări de hatişerifuri şi nu vor fi tulburaţi
în administrarea lor internă de nici un ordin contrar acestor drepturi.1167
1164
Alecu Russo, Cugetări, prefaţă şi bibliografie Mihai Zamfir, Bucureşti, Editura Minerva
(colecţia „Biblioteca pentru toţi”), 1977, p. 134.
1165
Iulian Oncescu, Ion Stanciu, Emanuel Plopeanu, op.cit., vol. I, pp. 55–57. Despre acest proiect
vezi şi Radu Carp, Ioan Stanomir, Inventarea Constituţiei. Proiecte intelectuale şi dezvoltare instituţională
în Principatele Române în secolul al XIX-lea, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2009, pp. 3–13.
1166
Iulian Oncescu, Ion Stanciu, Emanuel Plopeanu, op.cit., vol. I, pp. 74,75.
1167
Ibidem, p. 93.
516
Până la plata imensei datorii de război (1.500.000 galbeni) Principatele
române rămâneau sub ocupaţie rusă, stăpânire care s-a prelungit până la cinci ani.
Speranţa însă că noul regim va fi unul reformator, mai blând, a dispărut odată cu
înfrângerea Insurecţiei din Noiembrie din Varşovia (1830–1831), cunoscută şi sub
numele de Revoluţia Cadeţilor.
Promise prin Convenţia de la Akkerman (1826) Rusia iniţia, pentru perioada
de ocupaţie, două regulamente pe baza cărora Principatele urmau să fie guvernate.
Concepute la Petersburg noile reglementări făceau referire la întreaga organizare
administrativă a ţării şi de aceea au rămas în istorie sub numele de Regulamentele
Organice. Un rol decisiv în aplicarea acestora i-a revenit lui Pavel Kiselev
„Adminstrator de mare talent… care şi-a îndeplinit….veghind la aplicarea celei mai
bune constituţii pentru Principate combatibile atât cu trecutul lor şi în acord cu
interesele marelui Imperiu al cărui mandatar şi reprezentant era”1168. Documentele
exprimau nevoia de modernizare şi de transformare a vechilor structuri din Moldova
şi Ţara Românescă, conform spiritului veacului, dorinţe exprimate anterior prin
memoriile boiereşti şi de acţiunea forţelor progresiste. Măsurile au fost aplicate sui-
generis în funcţie de interesele clasei dominante şi limitate la obiectivele de moment
şi de perspectivă ale Imperiului Ţarist faţă de Principate1169.
Asemănătoare în conţinut şi spirit cele două regulamente aveau ca ţel, printre
altele, şi apropierea organizării Principatelor dunărene în vederea unirii lor, idee
exprimată plastic, în articolul de mai jos:
Începutul, religia, obiceiurile şi cea de un fel limbă a sălăşluitorilor între
aceste două Prinţipaturi, precum şi cele deopotrivă trebuinţe, sunt îndestule
elementuri de o mai aproape a lor unire, care până acum s-au fost proprit şi s-au
zăbovit; numai după împrejurărări întâmplătoare şi cele urmate după dânsele
bunele dobândiri şi urmările folositoare ce ar odrăzli dintr-o apropiere a acestor
două popule nu pot fi supuse la nici o îndoială; începuturile, dar, s-au aşezat într-
acest regulament prin cea de un fel de clădire a temeiurilor administrative în
amândouă ţările.1170
Cu toată opoziţia internă Regulamentetele Organice vor fi recunoscute de
Poartă prin Convenţia de la Petersburg din 17/29 ianuarie 1834. După părăsirea
1168
Nicolae Iorga, Histoire de relations russo-roumaines, Jassy, Edition de Journal Neamul
Românesc, 1917, pp. 275, 276.
1169
Vezi consideraţii suplimentare la Gheorghe Platon, în Principatele române sub ocupaţie şi
reorganizare (1828–1834) în Istoria Românilor, vol. VII, Tom I. Constiuirea României Moderne,
Academician Dan Berindei (coord.), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 90. Pentru o imagine
completă a modului cum a fost percepută societatea românescă la începutul secolului al XIX-lea de
către Occident vis a vis de raportul modernitate-tradiţie, a se consulta studiul Ilenei Cazan, Societatea
românescă văzută de occidental între modernitate şi tradiţie (1800–1829), în Schimbare & Devenire
în Istoria României, Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan (coord.), Cluj- Napoca, Academia Română,
Centrul de Studii Transilvane, 2008, pp. 227–241.
1170
Iulian Oncescu, Ion Stanciu, Emanuel Plopeanu, Texte şi documente privind Istoria
modernă a românilor, op.cit, vol. I, p. 127.
517
Principatelor de ruşi, în aprilie 1834, se vor institui în ţările române domniile
regulamentare.Primii domnitori, Alexandru Dimitrie Ghica (1834–1842) în
Valachia şi Mihail Sturdza în Moldova (1834–1849) au fost numiţi, nu aleşi.Rolul
lor era acela de a duce mai departe şi de a finaliza măsurile regulamentare, în
administraţie şi legislaţie, începute de generalul Pavel Kiselev.Scopul domnilor
regulamentari de a moderniza societatea românească avea să fie denaturat de
conflictul intern, promovat de marea boierime şi întreţinut de Puterea protectoare.
Politicii iniţiate de ei li se va opune o parte a boierimii şi a tinerilor şcoliţi în Apus,
aşa numiţii bonjurişti, care vor propune o serie de programe de reforme pentru
modernizarea statului1171. Deşi o partidă naţională, nu exista încă1172, în sensul în
care avea să fie construită mai târziu, pe terenul pregătit de opoziţia generală din
ţară vor avea loc mai multe mişcări care vor redacta programe în care se regăseau
propuneri de reformare şi modernizare ale societăţii.
Printre acestea am aminti, în Valahia, programul iniţiat de Ion Câmpineanu
din 1838 (Act de unire şi de independenţă1173), mişcarea lui Mitică Filipescu de
peste doi ani şi formarea în 1843 de către Bălcescu, Chr. Tell, C.A. Rosetti, a
Frăţiei cu un program modernizator mult mai radical. Peste Milcov, în aceeaşi
perioadă se desfăşura acţiunea Conjuraţiei Confederativă (1839) condusă de
Leonte Radu, urmată de mişcările breslelor de negustori şi meseriaşi din Iaşi din
primăvara anului 1846, care l-au determinat pe domn, ca urmare a amploarei lor, să
se adăpostească la consulatul rus. Toate aceste mişcări iniţiate de intelighenţia din
cele două ţări extracarpatice, la care se adaugă manifestările societăţilor şi
asociaţiilor culturale, înfiinţate în epocă, teatrul, literatura, presa şi învăţământul de
toate gradele, aflat pe atunci la începuturile modernităţii lui, au pus bazele
paşoptismului. Prin acest curent tinerii, purtători ai progresului, erau însufleţiţi de
un singur ideal: acela de a scoate ţările lor din „starea de înapoiere şi de a o
introduce în circuitul valorilor occidentale”1174
Deşi modernizarea spaţiului românesc nu s-a făcut prin revoluţii,1175 cu toate că
astfel de acţiuni s-au desfăşurat în Principate în perioada 1848–1849, programele
iniţiate în timpul acestor acţiuni plebiscitare au generat obiectivele ce trebuiau urmate
şi atinse în viitor pentru depăşirea stării de înapoiere faţă de Occident.
Văzută ca o mişcare de „răsturnare generală a ţării”1176 de către „dăscăleţi,
advocaţi şi ciocoi rapace”1177 momentul istoric de la 1848, produs în concepţia unui
1171
Vezi pentru detalii I. C. Filitti, Principatele Române de la 1828 la 1834. Ocupaţia
rusească şi Regulamentul Organic, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Bucovina, 1934, pp. 239–
262, precum şi Radu Mârza, Rusia şi Principatele Române în epoca regulamenatară. O perspectivă
culturală, în “Annales Universitatis Apulensis”, Series Historica (Alba Iulia), nr. 1/2005, pp. 83–91.
1172
Gheorghe Platon, op.cit, p. 92.
1173
Pentru amănunte vezi volumul lui Radu Carp, Ioan Stanomir, op.cit, pp. 13–26.
1174
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor,
în volumul Istoria României, ediţie revăzutăşi adăugită, Bucureşti, Editura Corint, 2005, p. 296.
1175
Ion Bulei, op.cit., p. 41.
1176
Amintirile colonelului Lăcusteanu, Rodica Pandele Peligrad (ed.), Iaşi, Editura Polirom,
2015, p 144.
1177
Ibidem.
518
istoric ca urmare a unei „revoluţii” ideologice1178, s-a concentrat pe necesitatea
sincronizării modernizării ţării cu Occidentul, acţiune care nu a reuşit decât parţial.
De aici creşterea decalajului, în continuare, între Occident, Europa Centrală şi
Orientul continentului.Promotorii schimbărilor în societatea românească vor fi cei
grupaţi în Generaţia de la 1848 ai cărei membrii proveneau fie din boierimea mare
(Filipeştii, Goleştii, Creţuleşti etc.) fie din cea mică (Brătienii, Gh. Magheru,
Christian Tell etc). Văzută în ansamblu această generaţie a fost formată din
caractere puternice, curajoase, cu spirit de sacrificiu care îşi iubeau foarte mult ţara,
cu mare responsabilitate pentru soarta acesteia, mulţi dintre ei fiind legaţi de
generaţia similară din Occident prin organizaţiile masonice.1179
Analiza documentelor programatice ale Revoluţiei paşoptiste dezvăluie
atenţia acordată obiectivelor modernizatoare de către conducătorii mişcării din
spaţiul românesc:
Tabelul 1
Titlu
Obiective politice Obiective naţionale Obiective economice şi sociale
– regimuri reprezentative – autonomie – desfiinţarea privilegiilor de orice fel
– drepturi şi libertăţi – înlăturarea dominaţiei – desfiinţarea iobăgiei şi a clăcăşiei

individuale străine
– adoptarea unor constituţii – crearea unui stat naţional – împroprietărirea ţăranilor fără
despăgubire
– egalitatea în drepturi – recunoaşterea drepturilor – libertatea comerţului şi a industriei
politice
(Doru Dumitrescu, Unitatea de învăţare clasa a XII-a: Statul român modern – de la proiect politic la
realizarea Românie Mari în Marilena Bercea, Doru Dumitrescu, Mihai Manea, Mirela Popescu,
Mapa profesorului de istorie,vol I, Editura Media Alert, Bucureşti, 2012, f 16)
Examinarea prevederilor fiecărui program revoluţionar şi încadrarea lor în

cinci criterii de modernizare ale societăţii, demonstrează încercările de reformare,
la nivel de proiect, promovate de corifeii revoluţiei paşoptiste.
Deşi a cunoscut eşecul deoarece acţiunea lor fost urmată de restaurarea
vechiului sistem1180, obiectivele au rămas. Ele vor fi transmise unei noi generaţii
care va folosi moştenirea în atingerea noilor scopuri, unirea şi independenţa.
1178
Gheorghe Platon, Geneza Revoluţiei Române de la 1848. Introducere în istoria modernă a
României, Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 236.
1179
Ibidem, p. 239.
1180
Catherine Durandin, Discurs politic şi modernizare în România. Secolele IX–XX, Cluj,
Presa Universitară Clujeană, p. 22, vezi analiza programelor sub aspect constituţional la Radu Carp,
Ioan Stanomir, op. cit, pp. 26–43.
519
Tabelul 2
Titlu
Programul Modernizarea Libertatea Libertatea Egalitate Dreptul la
revoluţionar statului personală conştiinţei, de naţională, viaţă,
expresie religioasă, demnitate,
politică proprietate
economice,
libertate de
organizare
1. Petiţiunea – dizolvarea – grabnica – desfiinţarea – funcţii – reforma
proclamaţiune, Adunării îmbunătăţire a cenzurii acordate pe şcolii; dreptul la
Moldova, Iaşi, obşteşti şi locuitorilor merit petiţii;
martie 1848 alegerea uneia săteni siguranţa
noi, adevărată personală;
reprezentare a desfiinţarea
naţiei – pedepselor
responsabilitate corporale etc.
ministerială
2. Petiţia – emanciparea – libertate – libertatea – dreptul Folosirea limbii
Naţională, Bisericii personală – personală şi a românilor de române în
Transilvania, Ortodoxe desfiinţarea întrunirilor – a fi administraţie şi
Blaj, mai 1848 Române de sub iobăgiei fără libertatea reprezentaţi în legislaţie –
jurisdicţia celei despăgubire cuvântului şi a în Dietă şcoli în limba
slave tiparului reprezentare română –
proporţională desfiinţarea
în privilegiilor –
administraţie, libertatea
justiţie, industriei şi
armată – comerţului etc.
egalitate
confesională
3. Prinţipiile – unirea desfiinţarea – – desfiinţarea împroprietărirea
noastre pentru Moldovei cu boierescului privilegiilor ţăranilor fără
reformarea Ţara – egalitate în despăgubire –
patriei, Românească, drepturi emanciparea
Transilvania, într-un singur civile şi clerului român
Braşov, mai stat neatârnat politice – sarcini egale
1848 românesc faţă de stat
4. Petiţia ţării, – separarea – dezrobirea – conservarea – libertate crearea de şcoli
Bucovina, Bucovinei de ţăranilor prin naţionalităţii religioasă şi naţionale -
Cernăuţi, mai Galiţia ca ţară desfiinţarea române egalitate desfiinţarea
1848 autonomă - clăcii şi a confesională controlului
organizarea dijmei fiscal etc
administraţiei
ţării pe bază de
autonomie
520
Tabelul 2 (continuare)
5. Proclamaţia – independenţa – emanciparea – libertatea – desfiinţarea împroprietărirea
de la Islaz, administrativă ţăranilor prin absolută a privilegiilor ţăranilor clăcaşi
Ţara şi legislativă a despăgubire – tiparului – boiereşti – prin
Românească, ţării, prin dezrobirea responsabilitea desfiinţarea despăgubire –
iunie 1848 înlăturarea ţiganilor ministerială rangurilor – învăţământ egal
protectoratului emanciparea şi întreg pentru
străin – domn mănăstirilor toţi cetăţenii de
responsabil închinate – ambele sexe –
ales pe 5 ani – drepturi desfiinţarea
adunare politice pedepsei cu
generală pentru toţi bătaia şi cu
formată din cetăţenii moartea
reprezentanţii
tuturor stărilor
societăţii –
elaborarea unei
constituţii
6. Petiţia de la – – – – recunoaşte- – înlăturarea
Lugoj, Banat, rea naţiunii ierarhiei
iunie 1848 române sârbeşti în
biserica română
– înarmarea
imediată a
poporului –
introducerea
limbii române
în administraţie
7. Dorinţele – autonomia – emanciparea – responsa- – egalitatea Instructie egală
partidei deplină a ţării – clăcaşilor prin bilitatea în drepturi – şi gratuită –
naţionale în Adunare despăgubire – ministerială şi libertatea secularizarea
Moldova, reprezentativă desfiinţarea a cultelor – averilor
Bucovina, – domn ales robiei – funcţionarilor desfiinţarea mănăstireşt
Cernăuţi, din toate stările libertatea publici – privilegiilor
august 1848 societăţii – individuală şi libertatea boiereşti şi a
Unirea inviolabilitatea cuvântului şi a rangurilor
Moldovei cu domiciliului tiparului boiereşti
Ţara
Românească
(„cheia de
boltă, fără de
care s-ar
prăbuşi tot
edificiul
naţional”)
(Doru Dumitrescu, Unitatea de învăţare clasa a XII-a: Statul român modern – de la proiect politic la
realizarea Românie Mari în Marilena Bercea, Doru Dumitrescu, Mihai Manea, Mirela Popescu,
Mapa profesorului de istorie,vol I, Editura Media Alert, Bucureşti, 2012, f 16)1181
1181
Tabelul de mai sus a fost preluat şi în cartea Bacalaureat 2017 de Marilena Bercea,
Mirela Chioveanu, Mihai Manea, Mirela Popescu, Bucureşti, Editura Corint, 2017, pp. 102–104.
521
În perioada următoare actorii modernizării au fost elitele, iar din cadrul
maselor populare funcţionarii. Cele dintâi au acţionat atât pe plan intern pentru
iniţierea şi susţinerea proiectelor de modernizare, dar şi pe plan extern prin
intervenţia pe lângă marile puteri, în conformitate cu interesele naţionale.
Personalităţi dominante, cu o inteligenţă peste medie, având calităţi dobândite sau
native (buni oratori, demnitate, capacitate de a rezista la efort, rectilinie morală),
iniţial elita românescă era formată în marea ei parte din aristocraţia politică,
reprezentând elemente ale boierimii.Odată cu „transformarea funcţională” a
boiermii ca urmare a unor măsuri luate de domnii fanarioţi şi apoi de domnii
pământeni şi cei regulamentari, această clasă se transformă într-o boierime de
funcţii, prin care începea procesul de îmburghezire a acesteia. În cadrul ei este
cuprinsă, după modificările impuse de Regulmentele Organice şi ceea ce numeam
mai sus intelighenţia. Procesul se va finaliza după Conferinţa de la Paris (1858) în
urma căreia boierimea pierdea rangurile şi privilegiile boiereşti. O parte a acestei
clase a îmbrăcat haina liberalismului, în timp ce alta a rămas fidelă liniei
conservatoare. Însă şi aceştia din urmă şi-au modernizat discursul acceptând
ulterior jocul politic al sistemului parlamentar, alături de burghezie1182.
Realizând adevărate proiecte de ţară, conform unei strategii bine stabilite,
elita a contribuit la realizarea obiectivelor paşoptiste şi anume:realizarea Unirii,
constituirea instituţiilor moderne ale statului, obţinerea Independenţei de stat,
obţinerea independenţei economice, pentru consolidarea celei politice, realizarea
statului naţional unitar. Aliniindu-se la nivelul elitei europene, aceasta a acţionat în
conformitate cu intersele naţionale, scopul fiind o apropiere cât mai reală şi mai
rapidă de Europa. Se dorea, cum spunea Mihai Kogălnicenau încă din 1857,
organizarea „ca stat European ca societate europeană ” deoarece, întărea el „voim
să fim o societate euorpeană; voim şi ţinem la toate condiţiile unei societăţi în cale
de progres.”1183
Eşecul parţial al acestei întreprinderi, în perioada analizată, nu poate fi
reproşat, în întregime, elitei, deoarece fenomen complex a depins şi de condiţiile
economice interne, precum şi de factori politici externi.1184 În planul structurilor
politice elita românească se va regăsi în formarea celor două partide politice
(Partidul Naţional Liberal – 1875 şi Partidul Conservator – 1880). Organisme
politice create ca şi o necesitate, partidul „Roşilor” şi al „Albilor”1185 se
1182
Sinteza ideilor de mai sus în Gheorghe Platon, Alexandru Florin Platon, Boierimea din
Moldova în secolul al XIX-lea. Context european, evoluţie socială şi politică, Bucureşti 1995, Editura
Academiei Române, pp. 65, 85–86; Alexandru Florin Platon, Geneza burgheziei în Principatele
Române (a doua jumătate a secolului la XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Preliminariile unei istorii, Iaşi, Editura Universităţii Alexandru Iona Cuza, 1997, p. 254. Vezi şi Doru
Dumitrescu, Aristocraţia politică româneascăîn epoca modernă...., p. 14 precum Doru Dumitrescu,
Elitele în viaţa politică a României moderne, în “Magister”, Revista profesorilor de istorie, APIR
CLIO, an III, nr. 4, nov. 2007, p. 69.
1183
Gheorghe Iacob, Trăsături ale modernizării în Societate şi Economie......., p. 45.
1184
Idem, România în epoca modernizării (1859-1939)........, p. 59.
1185
În epocă liberalii în special cei radicali erau numiţi „Roşii”, iar conservatorii „Albii”.
522
constituiseră după modelul celor din apusul Europei. Se vor cristaliza însă după
1859 şi vor prinde contur odată cu venirea dinastiei străine.1186 Deşi reprezentau
categorii sociale antagoniceîn cadrul celor două formaţiuni politice nu se va face o
delimitare strictă a compoziţei sociale, regăsindu-se elemente ale moşierimii în
PNL, dar şi elemente ale burgheziei în Partidul Conservator. Fără a insista pe
descrierea procesului de închegare al celor două partide istorice1187 subliniem
punctul de vedere al lui D. A Sturdza şef, o perioadă1188, al PNL care declara că:
„Astfel au loc în statul român şi liberali şi conservatori; cei dintâi muncind pentru
progresele nedespărţite de traiul omenesc cei din urmă muncind ca aceste
progrese să fie consolidate”1189.
Ceea ce trebuie subliniat este că cele două partide şi-au disputat printre altele
şi căile modernizării naţionale. Divergenţele au fost purtate în jurul ritmuluiîn care
trebuia înlocuite formele vechi cu cele noi, cât şi pe ideea, ca o consecinţă a celei
dintâi aserţiuni, că înlocuirile rapide ar putea afecta fondul naţional.Astfel, liberalii
considerau că ritmul modernităţii trebuie să fie alert, pentru că societatea
românească era pregătită pentru implementarea progresului şi că nu exista o altă
cale de înaintare decât adoptarea, neîntârziată, a modelului de dezvoltare
occidental. Fără a contesta respectarea tradiţiei liberalii susţineau că aceasta nu
trebuia să fie un obstacol în privinţa modernizării ţării.Mai mult liberalii conturau
naţionalismul economic al ţării atunci când susţineau dezvoltarea economică a ei
prin lozinca Noi prin noi1190 devenită Prin noi înşine! (enunţată în acest fel de abia
în 1905 de Vintilă Brătianu).1191
Pe de altă parte, conservatorii erau adepţii unei modernizări treptate atunci
când formulau teoria Paşilor mărunţi, străduindu-se să adapteze dezvoltarea
modernă la tradiţiile istorice naţionale. Conservatorii susţineau şi ei individualitatea
naţională, prin „progresul măsurat şi continuu”. Deoarece credeu sincer că ţara nu
era pregătită pentru progrese rapide şi radicale dreapta conservatoare a promovat
teoria junimistă a Formei fără fond, iniţiată pe plan cultural de Titu Maiorescu (În
1186
A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice. De la origini până la 1866, Bucureşti, Editura
Albatros, 2005, pp. 538–566.
1187
Pentru formarea celor două partide politice vezi pentru liberali Apostol Stan, Mircea Iosa,
Liberalismul politic în România, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996; Liviu Brătescu (ed.),
Liberalismul românesc şi valeneţele sale europene, ediţia a II, Iaşi, Editura Univeristăţii Alexandru
Ioan Cuza, 2013, iar pentru conservatori Ioan Bulei Conservatori şi conservatorism în România,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000; Liviu Brătescu (ed.), Conservatorismul românesc.Origini,
evoluţii, perspective, Iaşi, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2014.
1188
D. A Sturdza a fost şeful PNL între 1892 şi 1909.
1189
I. Găvănescu, Caracterizarea partidelor politice prin ele însele, Iaşi, Tipografia editoare
Dacia, 1902, p. 17.
1190
Emanuel Bădescu, C. A Rosetti, contemporan etern, în De toate din vechiul Bucureşti,
Bucureşti, Editura Vremea, 2013, p. 124.
1191
Vezi Gheorghe Iacob, Românii în perioada edificării statelor naţionale, în Ioan-Aurel
Pop, Ioan Bolovan (coord.), Istoria României, Cluj Napoca, Academia Română, Centrul de Studii
Transilvane, 2007, p. 542.
523
contra direcţiei de astăzi în cultura română) şi continuată sub aspect instituţional,
politic şi economic de Mihai Eminescu.1192
Primul proiect de modernizare a fost chiar reconstruirea statului ca şi
cadru al afirmării sociale şi naţionale fapt împlinit într-o primă etapă prin dubla
alegere a lui Al I Cuza şi confirmată, ulterior, prin Marea Unire din 1918.Între cele
două limite au existat şi etape intermediare:
• instaurarea dinastiei străine (1866) prin care s-a depăşit provizoratul
privind unirea Principatelor;
• obţinerea independenţei naţionale în războiul din 1877–1878;
• înfiinţarea Băncii Naţionale în 1880, care a consolidat suveranitatea
naţională;
• proclamarea Regatului în 1881 element de maturizare a statului român în
condiţiile recunoaşterii depline a independenţei şi a integrării economiei româneşti
în cea europeană.
Al doilea proiect, legat şi cuprins organic în primul, este acela al modernizării
instituţiilor şi mecanismelor sociale. Începutul l-a făcut Al. I. Cuza prin adoptarea
Statului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (mai 1864), document prin care erau
mărite prerogativele domnului şi micşorate cele ale Parlamentului, acum bicameral
şi care în preambulul acestuia se preciza:
Principatele-Unite pot în viitor şi a schimba legile care privesc
administraţiunea lor din lăuntru, cu concursul legal al tutulor puterilor stabilite şi
fără nici o intervenţiune; se înţelege însă că această facultate nu se poate întinde la
legăturile care unesc Principatele cu Imperiul Otoman, nici la tratatele între Înalta
Poartă şi celelalte puteri care sunt şi rămân obligatorii pentru aceste Principate.1193
Tot de numele domnitorului Unirii se leagă şi începutul meritoriu de
modernizare a ţării prin legislaţie, etapă cunoscută în istorie, sub sintagma de
Epoca marilor reforme ale lui Al.I Cuza, cuprinzînd aici şi pe colaboratorii lui şi,
în special, pe Mihail Kogălniceanu:
• Secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863);
• Reforma rurală (august1864);
• Legea Instrucţiunii Publice (noiembrie 1864);
• adoptarea Codului Civil (1864) şi a celui Penal (1865)1194;
Un al doilea moment l-a însemnat adoptarea Constituţiei din 1866 care era
supusă dezbaterii generale, adoptată în 30 iunie/11 iulie şi promulgată a doua zi pe
1192
Ioan Stanomir, Spiritul conservator. De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga, Bucureşti,
Editura Curtea Veche, 2008, pp. 54–71, vezi şi Marin Dorin, Un ideolog conservator sui generis:
Mihai Eminescu, în Liviu Brătescu (ed.), Conservatorismul românesc.Origini, evoluţii, perspective,
Iaşi, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2014, pp. 61–73.
1193
Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona-Lisa Pucheanu, Corneliu-Liviu Popescu, Constituţiile
române. Texte Note. Prezentare comparativă, Bucureşti, Regia Autonomă Monitorul Oficial, 1993, p. 12.
1194
Vezi caracterizarea reformelor din timpul lui Cuza ca şi o primă etapă a modernizării în
Florin Constatiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic,
1997, p. 232.
524
1/13 iulie. Primul document fundamental al românilor introducea trei principii
liberale ale statului modern: suveranitatea naţională, respectiv, puterea emană de
la Naţiune, principiu căruia i se adăugau celelate două şi anume: guvernare
reprezentativă, în sensul că Naţiunea nu putea fi guvernată decât prin delegaţi şi
separarea puterilor în stat în care puterea executivă, judecătorească şi legislativă
erau independente una faţă de alta, în exercitarea prerogativelor. Iată ce se stipula
la Titlul III, numit Despre puterile Statulului, art. 31: „Toate puterile Statului
emană de la naţiune care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune şi dupe
principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de faţă.”1195
Constituţia avea să fie amendată în mai multe rânduri (1879, 1884 şi 1917).
Prima modificare a legii fundamentale, din 1879, prevedea eliminarea art. 7 din textul
legiuirii fundamentale, deoarece restrângea drepturile străinilor la împământenire. Cea
de-a doua amendare a legii, din 1884, era legată de proclamarea Regatului în martie
1881 şi lărgirea dreptului de vot, pentru ca cea de-a treia, din 1917, să vizeze statutul
proprietăţii şi al corpurilor legiuitoare.1196
Cel de-al treilea moment pe calea modernizării româneşti a fost organizarea
instituţională prin intervenţia statului cu scopul creării instituţiilor moderne
(organizarea ministerelor1197, obţinerea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe (1885).
etc.)1198 proces îndelungat care se va derula pînă în preajma Primului Război
Mondial, urmat de implicarea statului în viaţa economică pentru restructurarea
acesteia (Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea
monetelor naţionale (1867), Codul Comercial (1875) legile de încurajate ale
industriei (1887 şi 1912), Legea privind înfiinţarea de edificii şi construcţiuni
publice (1882) etc.1199
Procesul de modernizare avea loc într-o Românie ce avea la sfârşitul
secolului al XIX-lea o întindere de 123.000 km2 (inclusiv cele 3 judeţe din sudul
Basarabiei, retrocedate după Congresul de Pace de la Paris din anul 1856).1200În
preajma Primului Război Mondial suprafaţa ţării crescuse la 137.903 km2 ceea ce
reprezenta 1, 3% din suprafaţa Europei1201, iar populaţia depăşisese dublul faţă de
cea din 1859. Iată în tabelul de mai jos o evoluţie a populaţei de la 1859 la 1914:
1195
Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona-Lisa Pucheanu, Corneliu-Liviu Popescu, op.cit., p. 41.
1196
1197
Ion Mamina, Monarhia Constituţională în România, Enciclopedie politică, 1866–1938,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, pp. 131–188.
1198
Gheorghe Iacob, Trăsături ale modernizării în Societate şi Economie....... pp. 49, 50.
1199
Ibidem.
1200
L. Colescu, Progresele economice ale României îndeplinite sub Domnia M.S. Regelui
Carol I (1866-1906). Tablouri figurative şi notiţe explicative de Dr. L. Colescu, Şeful Serviciului
Statisticei Generale, Bucureşti, 1907, p. 6. Institutul Central de Statistică indică 123.355 Km2 vezi
Bréviaire Statistique, Bucureşti, Institutul Central de Statistică, 1940, p.10, apud Gheorghe Iacob,
România în epoca modernizării (1859–1939)........, p. 19.
1201
Ibidem, p. 20.
525
Tabelul 3
Titlu
Anul Populaţie
1859 3.864.848
1884 4.648 123
1899 5.956 6901
1912 7.160 6822
1
(Leonida Colescu, Analiza rezultatelor recensământului general al populaţiei
României de la 1899, Bucureşti, Institutul Central de Statistică, 1944, p. 19)
2
(Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918–1948),
Bucureşti, Editura Paideia, 1999, p. 93)
Cele mai locuite regiuni ale României erau, în ordine descrescătoare, Muntenia,
Moldova, Oltenia şi în final Dobrogea.1202 Capitala ţării avea la sfârşitul secolului o
populaţie de 276.178 de locuitori1203 crescând faţă de anul 1859 cu 127%1204. Cu o
densitate de 45, 3% pe km2 România se plasa pe locul 23 în Europa.1205 În încheierea
acestui breviar statistic trebuie precizat că un segment importantat al populaţiei de la 16
la 30 de ani reprezenta peste 25% din populaţia ţării1206.
Ca reper al modernizării ar fi şi prezentarea unei statisitici edificatoare
referitoare la împărţirea populaţiei după ocupaţii în anul 1875.
Tabelul 4
Titlu
Agricultori Meseriaşi Comercianţi Total familii în
(familii) (familii) (familii) România
648168 60.000 30.000 973968
(apud Nicolae Isar, România sub semnul modernizării de la Al. I. Cuza la Carol I, Bucureşti,
Editura Universitară, 2010, pp. 100–102. Aici nu erau incluşi şi funcţionarii)
Majoritatea acestor familii adică 4/5 trăiau la sate şi doar 1/5 la oraş.1207
Situaţia rămânea aproape neschimbată şi în urma recensământului din 1912.
Conform informaţiilor culese 79,2% din populatie se ocupa cu agricultura, 13,1%
era prinsă în industrie, comerţ şi sistem bancar şi doar 5% reprezenta pe cei care
aveau profesii libere1208. Ca proiecţie, modernizarea economiei avea să aibă ca ţintă
schimbarea raportului dintre industrie şi agricultură, în favoarea celei dintâi.
1202
Leonida Colescu, op.cit, p. 32.
1203
Ibidem,p. 33.
1204
Ibidem, p. 36.
1205
Ibidem, p. 40 plasându-se prin acest criteriu înaintea Bulgariei, Greciei, Poloniei a ţărilor
nordice.
1206
Ibidem, p. 82.
1207
Ibidem.
1208
Ibidem, p. 102.
526
De aceea era şi firesc ca procesul de industrializare să provoace ample
dezbateri în viaţa politică şi în cercurile intelectualităţii.
Liberalii susţineau proiectul industrializării ţării prin legislaţie adecvată şi
prin intervenţie directă. În ceeace priveşte agricultura ei considerau dezvoltarea
acesteia ca şi complementară, principala ocupaţie a ţării fiind percepută mai ales ca
o sursă de materii prime pentru industrie.
În schimb conservatorii conferau agriculturii rolul principal. În cea ce
priveşte industria ei încurajau cu precădere dezvoltarea acelor ramuri (mica
industrie şi industria uşoară)care foloseau ca materie primă produsele agricole1209.
Iată opinia unui lider conservator (P.P. Carp) despre încurajarea industriei
naţionale, dezvoltată în expunerea de motive la Legea minelor din anul 1895:
Se vorbeşte într-una şi pe toate tonurile de crearea unei industrii naţionale,
dar dată fiind uşurinţa ce ne caracterizează puţini îşi dau seama de adevăratele
condiţiuni, în care ea poate prospera. Pentru aceasta trei sunt factorii fără care
progresul nu trece din câmpul steril al aspiraţiunilor în câmpul fertile al realizărilor:
1. materia primă abundentă; 2. combustibil şi forţă motrice eftină; 3. maşini şi
lucători perfecţionaţi.1210
Fără de aceste condiţii acelaşi lider ajungea la concluzia, că această stare de
lucruri era un semn al „stării de înapoiere în care ne aflam.”1211
Ritmul modernizării economiei României a fost foarte mare în acestă
perioadă ţara fiind numită Belgia Orientului sau Japonia europeană.Datele
statistice următoare susţin aceste alegaţii. Astfel, între 1862 şi 1901 numărul
întreprinderilor industriale a crescut de 45 ori, producţia de petrol, în aceeaşi
perioadă, a înregistrat o creştere cu 8400% (în 1914 România deţinea locul 4 în
ceeacepriveşte extracţia de ţiţei după SUA, Rusia şi Mexic), iar veniturile ţării au
crescut între 1864 şi 1914 de peste 10 ori1212.
Modernizarea României în acestă perioadă a suscitat polarizarea opţiunilor
care s-au modelat sub forma a două teorii.
Prima abordare susţinea că acest proces s-a desfăşurat sub influenţa
Occidentului, consecinţa fiind o modernizare hibridă, adică o mixtură între
instituţiile occidentale şi cele româneşti cu menţinerea totuşi a înapoierii şi a
dependenţei faţă de Occident.
1209
Interesantă este şi situaţia statistică referitoare la ocupaţiile membrilor Camerei
Deputaţilor şi ai Senatului rezultaţi în urma alegerilor din 1911 care este raportată la statistica
ocupaţiilor membrilor aceloraşi camere ale Parlamentului, aleşi în urma alegerilor din 1907. Vezi
tabele 26 şi 27 din lucrarea Statistica electorală. Alegerile generale pentru corpurile electorale din
1907 şi 1911, Cu un studiu analitic de L. Colescu, Direcţia Statistică Generală din Ministerul
Agriculturii şi Domeniilor, Stabilimentul Grafic Albert Baer, Bucureşti, 1913, pp. 65–66.
1210
Nicolae Filipescu, Discursuri politice vol I (1888–1901), îngrijite de Nicolae Pandelea,
Bucureşti, Editura Minerva, 1912, p. 166.
1211
Ibidem, p.167.
1212
Gheorghe Iacob, Luminiţa Iacob, Modernizare-Europenism. România de la Cuza-Vodă la
Carol al II-lea, vol. I, Iaşi, Editura Universităţii Al. I. Cuza, 1995, pp. 74–76.
527
Cea de a doua teorie se fundamenta pe ideea că procesul de înnoire s-a făcut
cu ajutorul elitei, care a diriguit întreaga viaţa economico-socială, a fructificat
poziţia strategică şi resursele ţării şi a determinat, ceea ce specialiştii numesc, o
modernizare dirijată. Rezultatul a fost dobândirea primordialităţii faţă de ţările din
jur şi micşorarea decalajului.1213
Un rol deosebit în procesul de modernizare a avut şi regele Carol I care
continua în acest fel politica de europenizare a ţării începută de predecesorul său
Al. I Cuza.1214
Conduşi de imperativul generaţiei paşoptiste: „studii în ţară, dar viaţa
noastră o trăim în ţară”1215 elita intelectuală şi-a continuat rolul de motor al
modernizării României. Formată cu precădere în Franţa reprezentanţi ai acesteia şi-
au desăvârşit pregătirea şi în alte ţări din Europa.
Iată conform Anuarului Univeristăţii din Bucureşti din anii 1892–1893 şi
1914–1915, situaţia studiilor, pe anumite domenii, în trei momente distincte şi
anume: 1864, 1892, 1914:
Tabelul 5
1864
Facultăţi Franţa Germania Franţa şi Austria Spania Grecia Elveţia
Germania
Drept 8 – – – – – 1
Litere şi 3 1 1 2 1 1 –
Filosofie
Ştiinţe 5 2 1 – – – –
Total 16 3 2 2 1 1 1
Tabelul 6
1892
Facultăţi Franţa Germania Austria Italia Rusia Spania Grecia Elveţia
Drept 8 2 – 1 – – – 1
Litere şi 4 3 2 1 2 1 1 –
Filosofie
Ştiinţe 11 – – – – – –
Medicină 19 3 2 1 – – – –
Total 42 8 4 3 2 1 1 1
1213
Vezi discuţiile în acest sens la Gheorghe Iacob, Trăsături ale modernizării în Societate şi
Economie.......pp. 28-33.
1214
Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866–1876), Bucureşti,
Editura Militară, 1992, passim.
1215
Vezi Ioan Bulei, Nicolae Filipescu un boier în politica românească, prefaţă a lucrării lui
Doru Dumitrescu, Nicolae Filipescu. Un aristocrat al politicii, vol. I, Piteşti, Editura Nomina, 2016,
p. 7.
528
Tabelul 7
1914
Facultăţi Franţa Germania Austria Italia Rusia Belgia Grecia Elveţi
a
Drept 13 2 – 1 – – 2
Litere şi 11 3 2 2 2 1 1 –
Filosofie
Ştiinţe 16 1 – – – 1 1
Medicină 22 3 1 1 – – – 1
Total 62 8 4 4 2 1 4 2
(Apud Lucian Boia, Cultura franceză, cultura germană, în volumul coordonat de Florin Ţurcanu
Modelul francez şi experienţa modernizării, Bucureşti, Institutul Cultural Francez, 2006, p. 7)
Concluzie esenţială, dar nu unică a datelor de mai sus demonstrează rolul

covârşitor al şcolii franceze în formarea intelectuală a elitei româneşti, ceea ce l-a
detreminat pe diplomatul şi politicianul francez Victor Berard să declare doctorului
Ioan Cantacuzino la o recepţie că: „Voi francezii Orientului sunteţi destinaţi să
deveniţi apostolii ideilor latine în mijlocul lumii slave.” 1216 Şi totuşi în epocă
prindea contur printre tinerii intelectuali accentele naţionaliste ale istoricului
Nicoale Iorga care reclama deznaţionalizarea elitelor româneşti, ca urmare a
imixtiuni limbii franceze în limba şi cultura română.1217
Modernizarea va cuprinde şi învăţământul. Un rol deosebit îl va avea Spiru
Haret, ministru al Instrucţiunii Publice în trei rânduri (1897–1899, 1901–1904,
1907–1910) din ale cărei realizări amintim: Legea învăţământului secundarşi
superior 1898 (completată în 1901, 1903, 1908 şi 1909) Legea învăţământului
profesional prin care s-au reorganizat fostele şcoli de arte şi meserii reglementarea
învăţământului privat (1904) (în special al celui confesional şi comercial)
reglementarea problemei manualelor şcolare (1901, 1908) etc. Acesora li se adaugă
sporirea rolului Casei Şcoalelor (1908) organism creat în 1896 care avea rol în
construirea clădirilor şcolare (în timpul celor trei mandate ale sale au fost ridicate
1300 de şcoli), antrenarea în mişcarea culturală a corpului profesoral a
învăţătorilor, în special, pentru culturalizarea ţărănimii (haretism), înfiinţarea
Universităţii Populare (1910),1218 la care va ţine prelegeri până la moarte.
Primul Război Modial cu toate avatarurile sale a însemnat un moment de
răscruce în însăşi existenţa statului român. Desfăşurarea războiului care a sleit
1216
Catherine Durandin, op.cit, p.111.
1217
printre altele N. Iorga protesta în martie 1906 la statuia lui Mihai Viteazul din faţa
Universităţii bucureştene împotriva unui spectacol în limba franceză al Teatrului Naţional din capitala
ţării vezi Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, Bucureşti, Editura Tineretului, 1968, p. 43.
1218
Vezi Doru Dumitrescu, Mihai Manea, Personaje şi personalităţi ale istoriei. Dicţionar
Enciclopedic, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2009, pp. 370–372, precum şi Eugen
Orghidan, Elena Orghidan, Spiru C. Haret, reformator al învăţământului românesc, Bucureşti,
Editura ASA Media Grafic, 2001, pp. 71–117.
529
economic ţara, pierderile umane considerabile, distrugerile şi mai ales jaful
organizat al bogăţiilor ţării de către ocupantul german1219a oprit brutal procesul de
modernizare, care se accelerase la începutul secolului trecut.
Victoria Antantei şi Conferinţa de pace de la Paris ce dădea câştig de cauză
României, adunările plebiscitare şi crearea Statului naţional unitar român
deschideau un nou cadru pentru reluarea şi afirmarea procesului de modernizare şi
europenizare al noului stat1220.
Perioada interbelică a urmărit noi aspecte ale modernizării societăţii
româneşti, în care alături de dimensiunea economică şi cea politico-socială un rol
l-a avut şi factorul cultural-moral. Pentru acest al treilea aspect lua fiinţă în 1921
Institutul Social Român (iniţiatori Dimitrie Gusti, Vasile Pârvan, Virgil Madgearu),
devenit în 1939 Institutul de Ştiinţe Sociale al României1221, scopul fiind dezvoltarea/
modernizarea României. Acestei iniţiative lăudabile i se adaugă şi implicarea în
sprijinirea culturii, învăţământului a unor „Mecena” din rândurile burgheziei
industriale (Aristide Blank, Nicolae Malaxa, Constantin Orghidan, Ion Gigurtu)
precum şi contribuţia specială pe care a avut-o regele Carol al II-lea prin intermediul
Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea” creată în 1933.1222
Noul stat avea o suprafaţă dublă (295.049 km2) şi o populaţie care se dublase
şi ea ajungând la 14,7 milioane locuitori.1223 Acţiunile reformatoare în perioada
interbelică s-au sădit pe 3 trei mutaţii importante din istoria naţională: Războiul de
Întregire Naţională, Marea Unire şi Marile Reforme1224 din anii 1918–1921.1225
Măsurile pentru consolidara unei economii capitaliste în perioada interbelică
au ca efecte un nivel mai înalt de dezvoltare al potenţialului economic la ţării, cât şi
preeminenţa în economie a structurilor capitaliste. Ea se manifestă prin creşterea
potenţialului industrial prin modificări calitative şi cantitative ale unor industrii
(prelucrătoare, extractivă, creşterea pieţii de capital), modificarea raportului dintre
industrie şi agricultură în favoarea celei dintâi (producţia agrară a rămas totuşi
precumpănitoare), creşterea consumului pe locuitor al unor produse (zahăr, produse
de lână, bumbac, piele, hârtie), precum şi modificări importante în transporturi şi
1219
Pe larg în Virgiliu N. Drăghicescu, 707 zile sub cultura pumnului german, Bucureşti,
Editura Saeculum Vizual, 2012.
1220
Catherine Durandin vede în România Mare drept un eşec al modelului naţional-liberal,
vezi op. cit, p. 166.
1221
Dumitru Micu, Ion Agrigoroaiei, Ioan Scurtu,Cadrul general al evoluţei culturii, în
vol. VIII Istoria românilor, România întregită (1918–1940), coorodonator Ioan Scurtu, Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 2003, p. 644.
1222
Vezi amănunte la Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita românească între 1930–1950,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, pp. 112–157.
1223
Vezi şi alte informaţii în Enciclopedia României, vol. I, capitolul II, Statul, Imprimeriile
Naţionale, Bucureşti, 1938–1943, pp. 133–160.
1224
Este vorba despre introducerea votului universal, direct şi secret, adoptat din noiembrie
1918, lege modificată în martie 1926 şi evident despre Reform agrară din 1921.
1225
Ion Agrigoroaiei, Ioan Scurtu, Teritoriul, populaţia, starea de spirit, în vol. VIII, Istoria
românilor, România întregită (1918–1940),.., p. 49, vezi şi Victor Axenciuc, Vasile Bogza,
capitolul III, Evoluţia economiei naţionale, în, vol. VIII, Istoria românilor, România întregită
(1918–1940)..., pp. 75–85.
530
telecomunicaţii. Acestea din urmă au generat ca şi consecinţe refacerea postbelică
şi integrarea reţelelor şi a mijloacelor într-un sistem unitar, creşterea reţelei de cale
ferată, dezvoltarea aviaţiei civile şi a transportului fluvial şi maritim. Aceste
aspecte duc la creşterea de peste două ori a potenţialului economic1226 ceea ce
determină încheierea şi integrarea componentelor economiei naţionale într-un
mecanism unic, organic şi funcţional, prin realizarea patrimoniului economic
naţional şi, în linii mari, tranziţia spre economia modernă. Transformările în
economie sunt amplificate şi detransformările cardinale în structura proprietăţii, în
urma reformei din 19211227. La acestea se adaugă o agricultură în care au crescut
suprafaţele cultivate, s-au diversificat plantele cultivate şi a crescut producţia la
hectar, precum şi modificări esenţiale în sectoarele de circulaţie şi de schimb. În
strânsă legătură cu dezvoltarea sectoarelor economice mai sus menţionate s-a creat
şi un sistem de învăţământ care urmărea, printre altele şi pregătirea personalului
tehnic, pentru economia românească. Alte aspecte noi marchează europenismul
culturii româneşti (literatură şi artă), al ştiinţei şi al gândirii social politice.1228
Dezvoltarea din perioada interbelică a fost legată de procesele macroeconomice
care au caracterizat intervalul dintre anii 1918–1940.
Prima etapă (1919–1923), perioada refacerii economiei, este urmată de cea
de a doua (1924–1928) în care avântul economiei a fost scopul societăţii. Al treilea
răstimp, cel al crizei economice (1929–1933), a fost urmat, de o nouă perioadă de
redresare (1934–1939), care marchează sfârşitul interbelicului şi în România. Deşi
capitalul străin s-a menţinut în economie într-un procent mult mai redus (38% în
1938 faţă de 80% înainte de războiul mondial1229) acesta s-a orientat, în această
epocă, prin creşterea investiţiilor, cu precădere, în industria metalurgică, extractivă
alimentară şi industria lemnului.1230
Ca şi concluzii considerăm că modernizarea s-a făcut, în special, în industrie
şi în principal în mediul urban, iar creşterea complementară a economiei în raport
cu ţările industriale a diminuat parţial discrepanţele dintre economia României şi a
Occidentului.În continuare, însă, România a rămas piaţă de desfacere pentru
produse fabricate de producătorii străini şi va continua să fie o sursă de materii
prime pentru economia mondială1231.
1226
Ibidem.Vezi amănunte pentru aceasta perioadă în volumul lui Nicolae Păun, Viaţa
economică a României 1918–1948, capitolul V, pp. 251–264, Cluj-Napoca, Presa Universitară
Clujeană, 2009.
1227
Ibidem, p. 53.
1228
Dumitru Micu, Ion Agrigoroaiei, Ioan Scurtu, op.cit., pp. 661– 672.
1229
Vezi amănunte la G. N. Stoian, Penetraţia capitalului străin în economia românească, în
„Independenţa economică”, an XXVIII, nr. 3, 4 /1945, p. 31.
1230
Constanţa Bogdan, Adrian Platon, Capitalul străin în societăţile anonime din România în
perioada interbelică, Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p. 35. Pentru concluzii privind colaborarea
dintre capitalul străin şi cel românesc vezi Doru Dumitrescu, Capitalul străin, oamenii politici români
şi colaborarea lor în consiliile de administraţie ale sociatăţilor anonime 1934–1938, în „Magister”,
(an I), nr. 1, Revistă a Asociaţiei profesorilor de istorie din România (APIR-CLIO), pp. 33, 34.
1231
531
Baza legală a procesului de modernizare pe care îndrăznim să-l asociem şi
conceptual acestui proces, document care a urmărit integrarea vizibilă a ţării într-un
model de schimbare europeană a fost Constituţia din 1923. Realizată pe principiul
suveranităţii naţionale, noua lege fundamentală a ţării, stipula statutul de stat
naţional, unitar şi indivizibil al Regatului României1232, precum şi precizările
necesare că puterea în statul român aparţinea poporului, iar manifestarea acesteia se
facea prin delegaţi. Se menţineau din Constituţia din 1866: separaţia puterilor în
stat, şi principiul legalităţii, garantarea proprietăţii private, fără a fi un drept
absolut, generalizarea obligativităţii învăţământului primar etc. În plus se constituia
Consiliul Legislativ, se introduceau principiile descentralizării administrative şi
încercarea scoaterii ei de sub influenţă politică, se reglementa întărirea autorităţii
centrale, dar şi puterea locală prin sporirea autonomiei etc 1233.Pentru modernizarea
României s-au adoptat o serie de legi, chiar dacă unele dintre ele nu au respectat în
totalitate principiile exprimate de Constituţia din 1923. Printre acestea amintim:
Legea pentru comercializarea întreprinderilor economice ale statului, Legea
regimului apelor, Legea energiei şi Legea minelor, toate în 1924. Aceste măsuri
legislative pe lângă caracterul lor modernizator şi de restrucrurare economică aveau
rolul de a întări iniţiativa şi capitalul românesc, obturând, pe cât posibil, activitatea
capitalului străin. Legat de descentralizarea administrativă, principiu al Constituţiei
din 1923, liberalii şi ulterior naţional ţărăniştii vor adopta Legea de unificare
administrativă, sancţionată în iunie 1925 (modificată în 1936), Legea de unificare
a administraţiei locale, promulgată în 1929 sau Legea pentru contecios
administrativ, adoptată în decembrie 1925.
Prin măsurile adoptate, interbelicul românesc, cu stagnări şi relansări
economice a cunoscut o emergenţă sinuoasă în funcţie de evoluţia politicului, a
aspectelor sociale şi a cadrului internaţional.
În ceea ce priveşte drumul pe care România trebuia să îl urmeze după Primul
Război Mondial au existat două mari orientări, cărora li s-au subsumat mai multe
curente de orientări politice şi economice:
Cea dintâi, promovată, cu precădere, de burghezia română, vedea România
drept un stat-agrar industrial, care să ducă la dezvoltarea unei economii complexe
şi care să pună în practică, în funcţie de realităţile din România, promovarea
industriilor care valorificau şi prelucrau superior sursele de materii prime şi
energie. Prin lozinca „Prin noi înşine” a Partidului Naţional Liberal reitera
încrederea în capitalul autohton, în resursele şi forţa de muncă naţională.
Cea de-a doua susţinea realităţile deja existente în România în care eforturile
trebuia să fie îndreptate spre realizarea unui stat agrar, făcându-se eforturi pentru
modernizarea agriculturii, şi încurajarea cooperaţiei agricole. Pentru dezvoltarea
industriei se solicita sprijinul din partea capitalului străin propunându-se de către
Partidul Naţional Ţărănesc politica „Porţilor deschise”. Pentru susţinerea unei
1232
Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a Românei –1859–1991, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1992, p. 62.
1233
532
viziuni strategice sau a alteia s-au adoptat, în perioada interbelică o legislaţie
stufoasă, într-un sens sau altul.1234
În condiţiile date şi elita aavut păreri diferite privind evoluţia României, recte a
modernizării ţării. Dintre aceste curente amintim Neoliberalismul, promovat de Ştefan
Zeletin, Vintilă Brătianu, Mitiţă Constantinescu, Statul corporatist al cărei principal
ideolog în România a fost Mihai Manoilescu, Ţărănismul cu reprezentanţi precum
Constantin Voicu, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gheorghe Zane1235 sauPlanismul
şi gândirea tehnocrată, curent apărut după Criza economică din 1929–1933 şi
reprezentat de Mihai Manoilescu, Victor Slăvescu, George Strat. Au activat şi curente
care vedeau cu precădere dezvoltarea economică a ţării prin prisma ideilor politice
promovate şi anume: Marxismul şi Naţionalismul.1236 În timpul regimului autoritar
monarhic economia românească a atins la nivel industrial cote înalte, iar capitalul a
suportat un amplu proces de concentrare şi centralizare. Ritmul mediu de dezvoltare de
5% pe an pe întreaga perioadă 1934-1938 nu a înlăturat însă dezvoltarea inegală a
statului român.1237 De fapt, România a funcţionat în întrega perioadă nterbelică cu două
viteze în aceleaşi timp: una accelerată în mediul urban stimulând dezvoltarea industriei
în plină expansiune, iar alta, în ralanti, în mediul rural, lezat de lipsa banilor, înapoierea
cronică şi agricultura anacronică. Modificările politice şi economice au generat şi
modificări ale cotidianului şi special al celui urban, prin apariţia şi extinderea
transportului public şi a posibilităţilor de loisir. Tot o consecinţă a expansiunii
modernizatoare a fost şi dezvoltarea dimensiunii fundamentale a ştiinţei, a cercetării şi
a aplicării rezultatelor acesteia. Este o perioadă stimulativă de înfiinţare a numeroase
instituţii ştiinţifice univeristare, a primelor laboratoare moderne şi apariţia a
prestigioase publicaţii ştiinţifice care cunosc girul european.1238
Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial şi pierderile teritoriale din
vara anului 19401239 a întrerupt, pentru a doua oară, procesul de modernizare şi
1234
Legat de acest aspect discuţia s-a purtat şi sub raportul România faţă de Europa, referitor
la modernizarea ţării, distingându-se două căi şi anume: a) europeniştii (E. Lovinescu şi Ştefan
Zeletin) care considerau România ca parte componentă a Europei şi insistau că ea nu avea de ales şi
trebuia să meargă pe calea dezvoltării economice şi sociale, “bătută deja de Occidentul urbanizat şi
industrializat” şib) tradiţionaliştii (în special cei de la revista Gândireacare „subliniau caracterul rural
al României şi căutau modele de dezvoltare bazate pe moştenirea sa socială şi culturală” vezi
amănunte la Zigu Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Bucureşti, Editura
Eminescu, 1980, pp. 300–320; Catherine Durandin, Ortodoxie şi românitate.Dezbaterea dintre cele
două războaie, în op.cit., pp. 185-208, precum şi în volumul lui Keith Hitchins, România 1866–1947,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, pp. 315–341.
1235
Keith Hitchins consideră „Ţărănismul drept a treia cale de dezvoltare a României”, alături
de cele două mai sus expimate vezi op.cit., pp. 343–358.
1236
Nicolae Păun, op.cit., pp. 105–135.
1237
Cătălin Turliuc, Dezvoltarea şi modernizare inegală, trăsături constante ale statului
român, în ziarul „Lumina” din 18 ianuarie 2009 (http://ziarullumina ro./pagina de istorie/dezvoltarea
–si- modernizarea -inegală-trasaturi-constante–ale-statului-roman), accesat la 29 octombrie 2016.
1238
Ştefan Iancu, Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii în perioada interbelică, în “Noema”, vol II,
nr. 2/2003, pp. 137–140.
1239
Vezi printre altele Aurică Simion, Dictatul de la Viena, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1972, pp. 159–217.
533
europenizare al României. Cele două regimuri1240 care s-au perindat în România în
perioada 1940–1944 au fost regimuri totalitare.Regimul monarhic, deşi păstrat,
avea rol simbolic, întrega putere fiind deţinută de Conducătorul statului, generalul
şi apoi mareşalul, Ion Antonescu.Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti au fost limitate,
eludate sau încălcate.Aparatul administratitiv şi juridic al statulului, precum şi
biserica, armata, viaţa economico-socială a funcţionat pe baza principiilor şi
mecanismelor anterioare acestei perioade, cu restricţiile impuse de starea de
război.Statul antonescian a avut un pronunţat caracter antisemit, de purificare
etnică, evreii din Nordul Bucovinei şi Basarabia fiind deportaţi (din 1941) în
Transnistria, mulţi dintre ei căzând victime, acestei politici.Garda de Fier a
instituit, pentru un timp, o politică de teroare şi rapturi. O serie de oameni politici
au fost arestaţi şi închişi la arestul poliţei capitalei şi la închisoarea Jilava, unde au
fost asasinaţi.Violenţele au continuat cu asasinarea în pădurea Snagov a
profesorului Madgearu şi la Strejnic a savantului N. Iorga. Au fost date, mai ales
după 27 ianuarie 1941, o serie de decrete restrictive care militarizau viaţa internă a
ţării. Pierderea unei părţi a teritoriului naţional, a unui sfert din populaţie, a unei
părţi însemnate a bogaţiilor naturale, dar şi a unor întreprinderi, diminuarea forţei
de muncă în mare parte înrolată, transformarea producţiei şi concentrarea efortului
economic pentru purtarea războiului ca şi pierderile materiale şi umane în război a
dus la stagnarea economică a ţării.
Pe plan extern, România se va apropia de statele Axei, în special de
Germania, alături de care va semna la 23 noiembrie 1940 documentele de aderare a
ţării la Pactul Tripartit. Ulterior, colaborarea se va adânci şi la 4 decembrie 1940
România se va alătura, printr-un acord economic, Germaniei naziste prin care
conducerea ţării se angaja să promoveze o politică economică în strânsă legătură
cu Reichul. Din 22 iunie 1941 România va participa la operaţiunea Barbarossa prin
care Germania ataca URSS. Deşi scopul era redobândirea teritoriilor pierdute în
iunie 1940, acţiunea a avut consecinţe deosebit de grave pe frontul din Uniunea
Sovietică unde România a avut mari pierderi materiale şi umane 1241.
Din primăvara anului 1943 regele Mihai I va dori ieşirea din războiul cu
URSS. Au loc întâlnirile de la Ankara (în octombrie 1943 şi martie 1944) dintre
reprezentanţii regimului şi aliaţi. Ele vor fi continuate între martie–iunie 1944 la
Cairo şi în paralel, între 1943– iunie 1944 şi la Stockholm, acţiuni la care vor
participa şi liderii partidelor politice istorice, precum influentul om politic Barbu
Ştirbey.Opoziţia va continua discuţiile la Cairo, iar la 10 iunie 1944 accepta
condiţiile armistiţiului cu Naţiunile Unite. În aprilie 1944 trupele sovietice intraseră
1240
Este vorba de statul naţional legionar ( septembrie 1940 – ianuarie 1941) şi regimul de
dictatură militară condus de Ion Antonescu (ianuarie 1941 – august 1944).
1241
Vezi amănunte în Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române
din august 1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979, pp. 14-57, 136–148; vezi şi capitolul al II-lea
capitolul Regimul Ion Antonescu, (6 septembrie 1940–23 august 1944, redactat de un colectiv în vol. IX
din Istoria Românilor, România în anii 1940–1947, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008, pp. 63–133.
534
deja pe teritoriul românesc, iar în câteva luni, începând cu 20 august 1944, Armata
Roşie trecea la ofensivă, pe linia Chişinău-Iaşi. România avea de ales între ieşirea
imediată din război sau ocuparea ţării. Deoarece Antonescu nu accepta condiţiile
impuse de sovietici1242, regele Mihai nu va mai aşteapta evoluţia evenimentelor şi îl
aresta pe conducătorul statului şi pe unii dintre apropiaţii săi, România depunând
armele în faţa puterilor aliate. Ţara avea însă să fie ocupată de sovietici. Armistiţiul
se semna, de abia, în 12 septembrie 1944 la Moscova, în condiţii foarte grele
pentru România1243.
După 23 august 1944 s-a revenit pentru scurt timp la tradiţiile democratice
anterioare epocii regimului autoritar monarhic şi a perioadei antonesciene. A fost
repusă aproape în întregime Constituţia din 1923, care a restabilit drepturile şi
libertăţile democratice, s-a instituit monarhia constituţională, s-a creat un guvern de
uniune naţională care a încheiat pacea cu Naţiunile Unite etc. Perioada de tranziţie de la
regimul democrat la regimul comunist (1944–1948) a fost epoca în care a avut loc
acapararea puterii de către comunişti. Chiar dacă la începutul acestei perioade valorile
europene s-au păstrat, rând pe rând, acestea au dispărut fiind brutal eliminate prin:
falsificarea grosolană a alegerilor generale din 19 noiembrie 1946, existenţa unui fals
pluralism al guvernului procomunist Petru Groza, eliminarea şi distrugerea opoziţiei
(PNL) prin decret în august 1947 şi a PNŢ (între iulie-octombrie 1947) şi a instituţiilor
democratice prin înscenări judiciare, unificarea stângii prin desfiinţarea PSDR
(noiembrie 1947) şi absorbirea acestuia în februarie 19481244.Lovitura finală şi sfârşitul
regimului democratic de tradiţie europeană va apune odată cu abdicarea regelui şi
dispariţia monarhiei în 30 decembrie 1947. Ca urmare, procesul de modernizare pentru
perioada cuprinsă între 1940–1947 a cunoscut paşi timizi de la faza de enunţ pentru
perioadă –1940–1944 la institurea unui nou tipar modernizator, străin de realităţile
interne şi diferit de cel anterior, al democraţiei liberale. Pentru acestă perioadă nu
putem eluda rolul modernizator al monarhiei, al regelui Mihai, în încercarea de
menţinere a sistemului democratic, a menţinerii Palatului Regal ca un centru de
rezistenţă în faţa regimului comunist.1245
Institurea perioadei comuniste odată cu părăsirea ţării de către regele Mihai a
dus pentru mai bine de 50 de ani la instaurarea regimului autoritar al Partidului
Comunist Român. Acest sistem politic, care va cunoaşte două perioade
1242
Neagu Djuvara, Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 şi unele
amănunte aproape de necrezut din preajma dramaticei noastre capitulări, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2012, pp. 9–15.
1243
Vezi Dinu C. Giurescu, România în anii 1944–1947, în Istoria Românilor, România în anii
1940–1947, vol. IX, Dinu C. Giurescu (coord.), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008, pp. 509–553.
1244
Vezi sinteza acestei epoci în Liviu Lazăr, Spre regimul monolit (1944–1947), în Constatin
Hlihor, (coord.), Liviu Lazăr, Elvira Rotundu şi Mihai Manea, Ghidul elevului. Istoria Recentă a
României, Bucureşti, Editura Tradiţie, 2015, pp. 7–50.
1245
Academicianul Dan Berindei consideră că în perioada războiului mondial şi mai ales ulterior
procesul de modernizare s-a desfăşurat sub tutela regelui. Vezi Dan Berindei, Rolul monarhiei în
modernizarea României. Conferinţă din 10 mai 2013 susţinută la Academia Română
(htttp://www.acad.ro/com2013/doc//d0510-DanBerindei-Monarhia-.doc), accesat la 29 octombrie 2016.
535
distincte,1246 croit, iniţial, după model sovietic va alunga România din procesul de
modernizare europeană extins în perioada interbelică. Noua modernizare a epocii
va fi concepută şi pusă în practică, conform rigorilor doctrinei comuniste şi a
ideologiei Partidului Comunist, a influenţei sovietice şi a lagărului socialist, toate
subordonate modelului de om nou, conceput de propagandă al noii orânduiri.
Noua putere instalată va dori creearea unei noi Românii ceea ce va duce şi la
promovarea unui nou sistem de valori, inclusiv în ceea ce priveşte modernizarea
ţării. În prima perioadă a României comuniste, cunoscută şi ca Epoca lui Gh.
Gheorghiu Dej1247 sau a regimului de Democraţie populară, sistemul politic a fost
dominat de crearea partidului-stat, conform Consituţiei din 1948 şi mai ales a celei
din 1952, sintagmă care îngloba toate instituţiile ţării. Pe plan economic măsura
anterioară a fost urmată de schimbarea regimului proprietăţii prin adoptarea legii
naţionalizării la 11 iunie 1948 şi prin transformarea proprietăţii rurale, în urma
colectivizării în perioada 1949–1962. Alte măsuri vor avea în vedere centralizarea
economiei (planurile anuale şi cincinale), continuată ulterior de dirijsmul economic
ceauşist. În cadrul acestei ultime politici partidul-stat îşi va asuma un proces de
industrializare accelerat-intensivă cu accent pus pe dezvoltarea industriei grele.
Deşi a parcurs mai multe etape: 1945–1958 (economia românească subordonată
economiei URSS), 1958–1970 (accentuarea procesului de industrializare), 1970–
1981 (primele semne ale crizei economice), 1981–1989 (criza economică devine
cronică) această politică, concepută şi condusă greşit şi-a dovedit falimentul spre
sfârşitul epocii comuniste. Pe plan cultural, comuniştii vor impune proletcultismul,
un tip de revoluţie culturală de tip chinezesc, xenofobă şi naţionalistă, urmat de
realismul socialist, iar în plan extern se va face, greoi, deschiderea spre lumea
liberă (prima fiind aderarea la ONU în 1955). Împotriva acestui regim s-a
manifestat încă din epoca de început o puternică opoziţie a unei părţi a populaţiei,
care s-a manifestat diferit de la o etapă la alta a evoluţiei statului comunist. Riposta
regimului a fost pe măsură şi a cuprins crearea Securităţii, distrugerea vechii clase
politice în închisori de tristă faimă, sau la Canal, pentru ca ulterior (după 1965) să
se recurgă la forme de represiune mai abile precum:delaţiunea, prin sistemul
1246
Epoca Gh. Gheorghiu Dej 1948–1965 (perioada stalinistă a regimului) a cunoscut două
subperioade: prima cea a represiunii politice (1948–1953, 1957–1961) şi cea de a doua a de relaxării
politice (1953–1957, 1961–1965). A doua mare epocă este cea a lui N. Ceauşescu 1965–1989
(cunoscută şi sub numele de perioada naţionalismului comunist sau a comunismului dinastic) are şi ea
cu două subperioade (epoca de consolidare a puterii 1965–1971/1974) şi cea a concentrării şi deţinerii
puterii totale (1971/1974–198) vezi, Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie
politică a comunismului românesc, ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Humanitas, 2014,
pp. 121, 175, 209, 229; Dinu C. Giurescu, Introducere, în Istoria Românilor, vol. X, România în anii
1949–1989, Dinu C. Giurescu, (coord.), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2013, p. 15–17, precum şi
Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, (eds.), Comisia Prezindenţială pentru analiza
dictaturii comuniste, Raport Final, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, pp. 71–84, 126–128, 334.
1247
Pentru acestă epocă vezi pe larg analiza întreprinsă de Ştefan Bosomitu, Mihai Burcea
(coord.), Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia şi regimul unui dictator, Iaşi, Polirom, 2012.
536
informatorilor, supravegherea, ascultarea convorbirilor telefonice, domiciliul
obligatoriu sau dosarul personal1248.
Venirea în 1965 la conducerea ţării a lui Nicoale Ceauşescu1249 a impus un
nou proiect de ţară şi anume Societatea Socialistă Multilateral Dezvoltată. Definită
la Conferinţa Naţională a PCR din iulie 1972, făurirea Societăţii Socialiste Multilateral
Dezvoltate însemna:
Înflorirea tuturor laturilor vieţii sociale, atât a economiei, cât şi a ştiinţei şi
culturii, perfecţionarea conducerii,formarea omului nou, promovarea eticii şi
echităţii socialiste. De aceea considerăm pe deplin corespunzătoare etapei actuale
formularea ca obiectiv funmdamental al partidului-făurirea societăţii socialiste
multilateral dezvoltate.1250
Organizarea statului se baza pe Constituţia din 1965, care venea după
constituţiile staliniste din 1948 şi 1952. Prin noul act fundamental, în care se revenea la
forma tradiţională de redactare, ţara se numea Republica Socialistă România1251.
Noua ideologie promovată de regimul Ceauşescu prevedea: independenţa
naţională, suveranitatea naţională, dezvoltarea conştiinţei patriotice, respectarea
legalităţii socialiste, principiul unităţii în diversitate, omogenizarea socială şi etnică
a naţiunii române, dezvoltarea democraţiei de partid, unitatea în jurul secretarului
general. Prin toate aceste, măsuri se urmărea fundamentarea unei politici populare
şi crearea unui socialism cu faţă umană. În epocă a explodat cultul personalităţii
conducătorului partidului şi al statului şi al soţiei sale, un rol esenţial având
serviciul de propagandă al PCR precum şi mass-media, ce era pusă în slujba
conducătorului. Personalitatea sa a fost adulată prin mitinguri, spectacole, adunări
artistice, telegrame de felicitare şi adeziune ale oamenilor muncii, lucrări omagiale
etc. Iată un exemplu:
I-am avut pe Mihai, Ştefan, Cantemir, Brâncoveanu, Bălcescu şi Cuza.
Acum îl avem pe Nicolae Ceauşescu: de peste 10 ani el a fost păstorul nostru aşa
cum cronicile îi numesc pe liderii naţionali.1252
Asociind dezvoltării industriale dorinţa de a deveni autarhic economic
Ceauşescu a plusat după 1970, rata de dezvoltare a industriei crescând, fără a se
1248
Vezi Denis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia
Civică, 1997, passim.
1249
Pentru detalii despre epoca Ceauseşcu, despre secretarul general al PCR şi primul
preşedinte al României vezi lucrarea în 3 volume coordonată de Lavinia Betea numită Viaţa lui
Ceauşescu, vol. I, Ucenicul partidului, vol. II, Fiul poporului şi vol. III Tiranul; (vol. I şi II),
Bucureşti, Editura Adevărul, 2012; şi (Vol. III), Tîrgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2015; vezi
amănunte picante privind epoca şi viaţa dictatorului în Vladimir Tismăneanu, Lumea secretă a
nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete, Bucureşti, Editura Humanitas, 2012, pp. 117–156.
1250
Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (eds.), Comisia Prezindenţială
pentru analiza dictaturii comuniste. Raport Final, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 332.
1251
Eleodor Focşăneanu, op.cit, p. 117.
1252
Dumitru Popescu supranumit şi Dumnezeu, Cuvântare la Congresul XI-lea, apud
Laurenţiu Ungureanu, Radu Eremia, Apostolii. Epocii de Aur, vol. II, Bucureşti, Editura Adevărul,
2016, p. 83.
537
ţine cont de indicatorii economici reali. Practic întreaga economie a fost
subordonată cum arătam mai sus, unui dirijism absolut. Această industrializare a
avut urmări atât pe termen scurt, în general bune (debuşee pentru forţa de muncă,
urbanizarea localităţilor, o bunăstare relativă), dar şi nocive pe termen lung, pentru
dezvoltarea ulterioară a ţării (specializarea unor zone, fără alte alternative (de
exemplu Valea Jiului), distrugerea mediului (Copşa Mică, de exemplu)
depopularea satelor, dezvoltarea unor ramuri industriale, pentru care nu erau
resurse (industria siderurgică, construcţii de maşini, aeronautică)1253. De asemenea,
programul de modernizare al secretarului general a prevăzut construcţii faraonice
(Canalul Dunăre – Marea Neagră, Canalul Poarta Albă, Midia Năvodari), Canalul
nefinalizat Capitală – Dunăre, Centru Civic, Casa Poporului etc.. investiţii ce au
necesitat mari împrumuturi şi care au fost plătite cu mari eforturi de către de
populaţie. O altă direcţie a modernizării concepute de cuplul dictatorial a fost
Programul de sistematizare a comunelor şi satelor României aprobat prin Legea
nr. 58/29 octombrie 1974. Prin aceast proiect seviza dispariţia a 900 de comune,
din totalul de 2705, şi o reducere a numărului satelor, de la 13.123, la maximum
5.000–6.000. În acest fel, 7000–8000 de aşezări rurale dispăreau de pe harta
României, iar cele care rămâneau trebuiau demolate şi reconstruite în proporţie de
50-55%.1254 În paralel cu această operaţie faraonică de modificare a habitatului
rural şi urban, autorităţile comuniste au început după anul 1980 un vast proces de
modificare al noului centru civic al Bucureştiului. În scopul reconstruirii acestei
zone, în 1984 a început demolarea unor întregi cartiere de locuinţe, monumente de
artă arhitectonică, biserici etc., din aria istorica a Dealului Uranus1255.
Pe plan extern, momentul de glorie al primului preşedinte al României a fost
generat de invazia armatelor „tovărăşeşti” împotriva Cehoslovaciei. În faţa unei
ample adunări populare Partidul Comunist Român, prin vocea secretarului general,
anunţa abţinerea armatei ţării de a interveni într-o ţară prietenă, şi condamna
imixtiunea brutală în Cehoslovacia, care încălca brutal cele mai elementare
principii internaţionale. Urmările imediate şi în timp, aveau să fie fundamentarea
regimului naţional comunist în România. Acţiunile ulterioare (semnarea Actului
Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki –
1975, politica de globetrotter a cuplului Ceauşescu în diverse ţări, precum şi
extinderea legăturilor comerciale cu ţări, mai ales, din Lumea a treia) nu au fost
decît o confirmare a acestei politici.1256
1253
Dinu C. Giurescu, Industrializarea socialistă în Istoria Românilor, vol. X, România în
anii 1949–1989 ….pp. 386–388 şi pp. 539–544. Tot aici coordonatorul, academicianul Giurescu,
prezintă lista întreprinderilor care au dispărut, după anul 1989, Ibidem, pp. 544–552.
1254
Vezi Mihai Manea, „Sistematizarea” localităţilor şi consecinţele sale, în Ghidul Elevului.
Istoria Recentă a României, Bucureşti, Editura Tradiţie, 2015, pp. 101–102.
1255
Ibidem, p. 101.
1256
Sorin Florea, România în timpul războiului rece-politica externă a regimului comunist, în
„Afaceri Ardelene”, mai 2013,( http://www.afaceriardelene.ro/altepagini/referat-despre-romania-in-
timpul-razboiului-rece-), accesat la 29 ocotmbrie 2016.
538
Căderea regimului comunist, în urma căruia românii şi-au luat “Raţia de
libertate”1257a dus la sfârşitul regimului Ceauşescu. Curând şi-a făcut loc un termen
nou care a caracterizat societatea românească, o bucată de vreme: tranziţia. Noul
proces a însemnat, schimbarea la nivel de organizare socială şi trecerea de la
societatea de tip socialist la cea de tip capitalist. Tranziţia a cuprins schimbări
privind sistemul politic, modul de funcţionare al economiei, structura socială şi
sistemulde valori.1258 Dacă modificările politice au fost mai vizibile, pe plan
economic ca urmare a situaţiei internaţionale complicate din punct de vedere
financiar, România nu putea să îşi asigure necesarul pentru importuri, cu resursele
financiare interne. Şi chiar dacă România nu avea datorii, ba avea chiar datornici,
guvernanţii au fost nevoiţi să apeleze la FMI sau/şi la Banca Mondială. De aceea
putem afirma că în perioada de tranziţie a fost dezvoltat un program de reforme
impus de instituţiile financiare internaţionale1259.Transnaţionalizarea economiei,
oligarhizarea capitalului, polarizarea societăţii româneşti, extinderea corupţiei la
nivelul instituţiilor statului, instalarea unui sistem de insecuritate generalizată sunt
tot aspecte ale „reformei” în prima epocă a periodei postcomuniste1260. În esenţă,
un adevărat program de restructurare avea să ia în considerare trei aspecte:
liberalizarea preţurilor, stabilizarea şi privatizarea pentru formarea unei economii
de tip neoliberal. De aceea, nu de multe ori, programul de reformă a fost confundat
cu tranziţia, deşi cele două sunt procese diferite. Dacă tranziţia făcea referire la
întregul proces de schimbare a societăţii de tip socialist la cea de tip capitalist,
procesul de reforme cuprindea direcţiile de acţiune asumate de stat, prin decizii
politice în anumite domenii.1261. În consecinţă, reformele nu trebuia să fie decât o
parte a tranziţiei. La începutul anilor ’90 tranziţia a adus bunăstare, până când
rezervele valutare ale Băncii Naţionale au fost epuizate. Ca urmare, România a fost
obligată să treacă la reforma economică. Începută în timpul guvernului Roman
printr-o serie de măsuri precum:liberalizarea preţurilor, eliminarea planului unic,
autonomia societăţilor comerciale şi a regiilor autonome, adoptarea legislaţiei
1257
Vezi Doru Dumitrescu (coord.), Marilena Bercea, Mihai Manea, Rodica Păun, Mirela Popescu,
Maria Riţiu, 101 momente din Istoria românilor, Bucureşti, Editura Media Alert, 2013, p. 194.
1258
a) la nivel politic tranziţia a însemnat trecerea de la monopolul puterii deţinut de PCR la
pluripartidism, alegeri libere şi stat de drept; b) lanivel economictranziţia s-a manifestat prin
abandonarea modelului etatist (în care statul are rolul primordial în organizarea vieţii economice) prin
trecerea de la economia centralizată, la economia capitalistă de piaţă; c) pe plan socials-a înregistrat o
mai evidentă stratificare socială cu scopul declarat de formare a clasei sociale de mijloc; d) pe planul
valorilora fost abandonată ideologia oficilală de tip comunist în favoarea valorilor de tip occidental.
Vezi Iulian Stănescu, Tranziţia ca proces istoric în Puterea politică în România, Bucureşti, Editura
Pro Universitaria, 2014, pp. 171, 177.
1259
Idem, Tranziţia ca proces istoric în Europa centrală şi de est în Enciclopedia dezvoltării
sociale, Cătălin Zamfir, Simona Stănescu, (coord.), Iaşi, Editura Polirom, pp. 598–599.
1260
Constantin Cojocaru, Capitalismul postcomunist în variantă românească, în „Universul
românesc”, 12 martie 2013http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/33-Capitalismul-
postcomunist-%C3%AEn-variant%C4%83-Rom%C3%A2neasc%C4%83, accesat la 29 octombrie 2016.
1261
Idem, Tranziţia şi economia României, în Puterea politică în România….p. 236.
539
referitoare la privatizare etc., consecinţele nu au fost cele aşteptate. Urmarea:
România s-a menţinut în criza economică în care intrase. 1262 Strategiile încercate de
guvernele următoare au avut unele efecte pozitive (mai ales începând cu 1994–
1996) şi ca urmare a încheierii unor noi acorduri stand by cu FMI-ul.1263
Continuarea reformei structurale la începutul mileniului III, avea să ducă odată cu
rezultatele pozitive din economie, la încheierea tranziţiei către anii 2007–2008.1264
Criza economică izbucnită la sfârşitul anului 2008 şi recesiunea economică care a
urmat-o a fost însoţită de măsuri sociale deosebit de dure, agravate şi de deciziile
impuse de FMI, ca urmare a împrumutului solicitat de statul roman. Aceste măsuri
nu aveau să scoată economia din criză. Primele semne de înviorare apăreau timid
de abia după 2011, dar redresarea din anii 2012–2014 a fost extrem de fragilă1265.
Politic, noul regim instituit după 1989 s-a fundamentat pe Constituţia din
1991. Aprobată prin referendumul din decembrie 1991, având mai multe surse de
inspiraţie1266 noua constituţie „eclectică şi neunitară”1267 a fost considerată drept un
„eşec total”1268 ca urmare a unora dintre prevederile ei. Totuşi recunoaşterea
internaţioală a noului regim, precum şi confirmarea elementelor şi principiilor
democratice stipulate în noul document fundamental constituiau aspecte care nu
puteau fi neglijate. Restaurarea statului de drept şi a libertăţilor fundamentale de
către Frontul Salvării Naţionale, care a luat puterea după evenimentele din
decembrie 1989, păstrarea pentru o perioadă a instinctelor comuniste în politică
(alegerea în 20 mai 1990 a lui Ion Iliescu, membru al fostei conduceri comuniste,
cu 85% din voturi, mineriadele, marginalizarea partidelor politice istorice) şi
transferul greu şi incomplet al puterii a marcat debutul perioadei post comuniste.
Imobilismul regimului Iliescu1269 a fost parţial destructurat prin schimbarea
registrului în politica românească şi venirea la putere a dreptei, odată cu regimul
Constantinescu. Noua putere nu a normalizat pe deplin mecanismele democratice
în cadrul eşichierului politic românesc. Ca urmare, marele perdant a fost
democraţia. Mai mult după 2004 relaţiile dintre puterile din stat se vor fisura odată
cu insituirea unui regim care va avea în fruntea lui, pentru 10 ani, un „preşedinte
jucător1270”. Conflictele între şeful statului şi primul ministru din epocă (Tăriceanu)
şi apoi între şeful statului şi Parlament, concretizate cu două suspendări ale
preşedintelui Băsescu, implicarea partizană şi subiectivă a unor instituţii ale
statului de partea unuia dintre combatanţi, vor fi semne ale involuţiei vieţii politice,
1262
Ibidem, p. 182.
1263
Ibidem, p. 189–190.
1264
Ibidem, p. 203.
1265
Ibidem, p. 214.
1266
Doru Dumitrescu, (coord.), Marilena Bercea, Mihai Manea, Rodica Păun, Mirela
Popescu, Maria Riţiu, op.cit., p. 200.
1267
Ibidem.
1268
Eleodor Focşeneanu, op.cit., p. 158.
1269
Catherine Durandin, op.cit., p. 267.
1270
Lucian Boia, De ce este România astfel?, Bucureşti, Editura Humanitas, 2012, pp. 114, 115.
540
care nu de puţine ori a cunoscut dezvoltări spectaculoase. Încercarea de a
normaliza situaţia prin crearea unor majorităţi sau alianţe (Dreptate şi Adevăr,
Uniunea Social Liberală), care s-au dovedit ulterior şubrede, acutizarea
conflictului între puterile statului şi mai ales cutremurul produs în întreaga
societate românească de criza economică dezlănţuită la nivel mondial (2008) a
produs noi fisuri democraţiei româneşti. Ajungerea la cârma ţării a noii alianţe –
USL (2012) la un scor ce aducea aminte de câştigarea puterii de către Ion Iliescu şi
schimbarea ulterioară survenită la vârful statului (2014) nu a produs normalizarea
mult aşteptată. Pe mai departe, contradicţiile şi vechile discrepanţe sau răni
insuficient închise marchează, încă, relaţii birocratice şi rigide, precum şi deficienţe
şi neglijenţe instituţionale ale activităţii acestora. Toate zonele gri menţionate au
creat imaginea unei europenizări incomplete, imature şi lente din punct de vedere
politic care încă luptă cu tradiţionalismul şi balcanismul endemic din zonă. În
consecinţă, în perspectivă, modernizarea ar presupune procese şi strategii complexe
care ar solicita coordonarea politică şi restructurarea instituţională, alocarea de
sume consistente pentru inovare şi cercetare (minim 1,5% din PIB), modificarea
sistemului de impozitare al întreprinderilor, dezvoltarea infrastructurii, amenajarea
teritoriului şi protejarea mediului etc.1271, orientarea schimbării în mai multe
domenii1272, implicarea mediului privat dependent de resursele publice, precum şi
alte prevederi punctuale anvizajate de Coaliţia Naţională pentru Modernizarea
României1273. Pe plan extern, proiectul de ţară vizând aderarea României la NATO
(2004) şi ulterior la Uniunea Europeană (2007) a fost atins. Europenizarea care a
avut un dublu sens, dinspre Europa spre România şi invers, a dus la afirmarea în
interiorul statului a valorilor europene. Ca urmare, modernizarea şi procesul
„amplu şi profund de europenizare a tuturor structurilor sociale, vor continua
datoritã influenţei directe şi indirecte a deciziilor şi instituţiilor UE asupra actorilor
sociali şi instituţiilor interne”1274.
1271
Adrian Năstase, Un proiect naţional: modernizarea României, în „România Europeană”,
martie 2012, extras din România Europeană https://nastase.files.wordpress.com/2009/01/modernizarea-
romaniei-sinteza1.pdf 9, accesat la 29 octombrie 2016.
1272
Ştefan Vlasov, Ce înţelegem prin modernizarea României? în „Contributors”, 26
decembrie 2016.
1273
Vezi şi Planul de modernizare a Românie în 51 de puncte din 9 noiembrie 2015
http://www.dcnews.ro/plan-na-ional-pentru-modernizarea-romaniei-in-51-de-puncte_489129.html,
accesat la 29 octombrie 2016.
1274
Constantin Schifirneţ, Modernitatea tendenţială, în „Sociologie Româneascã”, volumul
VII, nr. 4, 2009, p. 96.
541
SINCRONISMUL LOVINESCIAN,
UN ORIZONT EUROPEAN ASUMAT*
DORIN DOBRA
Apărută în anii 1924–1925, în mijlocul dezbaterii dintre tradiţionalism şi

modernitate în cultura română, lucrarea lovinesciană „Istoria civilizaţiei române
moderne”, este, în primul rând, o lucrare sociologică, cu pretenţii de sistem.
Precizând de la început această intenţie a autorului vom încerca să demonstrăm
acest fapt pas cu pas, de-a lungul acestui capitol.
Lucrarea a fost catalogată drept „a unui diletant” în dezbaterea epocii,
datorită formaţiei de critic literar a autorului ei. „Pentru cei obişnuiţi cu stricta
profesionalizare a preocupărilor intelectuale, pentru cei la care specializarea
trebuie necondiţionat motivată cu certificate şi îndelungate studii de abilitare,
gestul lui E. Lovinescu de a aborda probleme de sociologie a fost considerat o
curioasă şi condamnabilă aventură.”1275, arăta Zigu Ornea în „Studiul introductiv”
la lucrarea lovinesciană. Şi deşi lucrarea, şi implicit autorul ei, au fost plasaţi în
sertarul diletantismului, astfel încât „lucrări de specialitate, nu-l citează decât
pentru a-i cuprinde scrierile în formula ironică de „sociologie beletristică.”1276,
vom trece la identificarea unei teorii sociologice, sincronismul, ce corespunde
tuturor normelor de acest tip.
Pornită de la o disociere, aparent, fără însemnătate, cea dintre cultură şi
civilizaţie, teoria sincronismului lovinescian pleacă de fapt de la una din temele de
bază ale sociologiei momentului de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX.
„Oricare ar fi controversele în jurul disociaţiei celor două noţiuni şi, mai ales,
oricâte elemente arbitrare ar putea conţine, am admis-o, totuşi, ca pe un punct de
plecare.”1277, anunţa criticul în volumul al III-lea al lucrării sale, „Istoria civilizaţiei
române moderne”, intitulat „Legile de formare a civilizaţiei române”. Şi faptul, în
opinia noastră, e de însemnătate deosebită. Pe această disociere, aşa cum vom
arăta, se structurează apoi întreaga viziune revoluţionară a lui Lovinescu în legătură
cu cultura română. Fără această disociere, ce ia în calcul posibilitatea de a prelua,
prin revoluţie, doar aspectele civilizaţiei unui popor înaintat, România nu ar mai fi
*
Text preluat din lucrarea de doctorat cu titlul Sincronismul lovinescian în presa, memorialistica şi
corespondenţa interbelică, autor Dobra Dorin-Mircea, coordonator ştiinţific prof. univ. dr. Nicolae Păun,
Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Facultatea de Studii Europene, susţinută în 4 decembrie 2009, şi
publicată sub titlul Redescoperindu-l pe Lovinescu, Cluj-Napoca, Ed. EFES, 2012, Capitolul 1 – ”Structura
conceptual-ştiinţifică a sincronismului”, pp. 15–35.
1275
Zigu Ornea, Studiu introductiv la „Istoria civilizaţiei române moderne”, Bucureşti,
Ed. Minerva, 1997, p. VI.
1276
E. Simion, E. Lovinescu-Scepticul mântuit, Bucureşti, Ed. Cartea românească, 1971, p. 88.
1277
Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, Bucureşti, Ed. Minerva, 1997, p. 253.
542
avut de ales între revoluţie şi alternativa acesteia, calea evolutivă a dezvoltării. Prin
disocierea propusă, de o importanţă capitală, Lovinescu se declară, aşadar, pentru
dezvoltarea pe cale revoluţionară a societăţii româneşti, lucru pe care îl aminteşte
pe întreg parcursul lucrării. „Limitându-ne, deocamdată, în cadrele studiului
nostru, putem deci afirma că, cel puţin în materie de stat, nu există un
tradiţionalism românesc şi că organizaţia noastră politico-juridică nu putea veni
decât pe cale revoluţionară.”1278, declara criticul la finalul primului capitol al
lucrării intitulat „Forţele revoluţionare”.
Aşezând disocierea dintre cultură şi civilizaţie, precum şi dezbaterea dintre
ruta evolutivă şi cea revoluţionară la baza structurii sale sociologice, E. Lovinescu
îşi plasează întreaga teorie în miezul dezbaterilor momentului atât din ţară cât şi
din sociologia europeană. Apoi, oferă un fundament ştiinţific redutabil întregii sale
construcţii ideologice, pe al cărui următor palier stau două concepte elementare ale
sociologiei: interdependenţa şi imitaţia.
Ambele concepte vin să explice forma în care societăţile, culturile se
influenţează reciproc, în speţă, cele superioare le domină şi le conturează pe cele
inferioare. Trebuie însă spus, lucrurile nu erau noi în cultura română, iar fenomenul
de interdependenţă era în atenţia tuturor. „Rezumând liniar lucrurile, era vorba de
vechea idee întâlnită peste tot, de la cartea şi studiul purtând semnături de
prestigiu până la articolul pedestru de gazetă, după care schimbarea ciclului de
evoluţie a ţării s-a produs la mijlocul veacului al XIX-lea ca urmare a raporturilor
necesare cu ţările europene avansate.”1279 Doar denominaţia fenomenului era diferită:
determinaţiune la C.D. Gherea, interdependenţă la H. Sanielevici sau G. Ibrăileanu,
sincronism la Lovinescu. De aici vor pleca, pe rând, acuzele aduse lui Lovinescu,
aşa cum vom arăta, mai întâi de plagiat pentru folosirea conceptului de
interdependenţă, apoi de diletant pentru preluarea de la G. Tarde a conceptului de
imitaţie. Însă criticul va şti să le răspundă tuturor, mai ales că nici „autodeclaraţii
descoperitori” ai lor în cultura română nu erau atât de inovatori dacă ne referim la
sociologia europeană.
Punând interdependenţa (sau sincronismul) la baza dezvoltării României
moderne, căci „Interdependenţa înseamnă, după noi, sincronism, adică tendinţa de
uniformizare a tuturor formelor de viaţă a societăţilor moderne solidare între
ele.”1280, criticul o întregeşte cu un alt fenomen, cel al imitaţiei, prin care formele
moderne sunt transpuse, iar apoi adaptate la viaţa societăţii ce le-a preluat.
La rândul său, pe palierul următor al structurii ştiinţifice a sincronismului,
stă „spiritul epocii” (saeculum la Tacit) ca obiect al imitaţiei şi adaptării. Văzut ca
un corpus de concepţii şi instituţii moderne, spiritul epocii, în viziunea
lovinesciană, era format din totalitatea ideilor Revoluţiei franceze. „Întrucât
formaţia civilizaţiei române în veacul al XIX-lea, sub aspectul social şi politic, se
1278
Ibidem, p. 116.
1279
Zigu Ornea, op.cit., p. XIII.
1280
Eugen Lovinescu, op.cit., p. 276.
543
datoreşte acestei ideologii, e momentul să-i schiţăm, în câteva linii, caracterul,
după cele două declaraţii ale „drepturilor omului” şi după formula rezumativă a
„libertăţii, egalităţii şi fraternităţii.”1281 Bazată pe însăşi caracteristica de a fi
revoluţionară, ideologia franceză este cea care a dat, de la 1848 încolo direcţia de
formare a civilizaţiei române moderne. „Ideologia Revoluţiei franceze anticipează
şi germinează transformarea şi adaptarea Principatelor la formele civilizaţiei
moderne”1282, relua Pompiliu Constantinescu ideatica lui Lovinescu referitoare la
firul logic al acestui proces. Ideologie care, în concepţia lovinesciană, deţine locul
primordial, în faţa formelor economice, în procesul general al sincronismului.
Primatul spiritual asupra economicului e ultima teză adusă de Lovinescu în
favoarea demonstrării funcţionalităţii sincronismului în evoluţia civilizaţiei române
moderne. La tot pasul, lucrarea dedicată formării civilizaţiei române moderne afirmă
acest primat, idee care la rândul său era contestată mai ales de susţinătorii dezvoltării
economice a ţării. „Dezvoltându-se târziu, capitalismul naţional n-a avut nici un rol
în epoca eroică de renaştere a poporului român; numai după 1866 se poate vorbi de
o burghezie cu anumite tendinţe de clasă şi de acţiune politică.”1283, afirmaţie care
nu numai că venea în contradicţie cu teoriile materialismului istoric marxist,
popularizat în epocă de C.D. Gherea, dar era în total dezacord cu tezele altui sociolog
al vremii, Ştefan Zeletin, ideologul capitalismului românesc.
Toată această construcţie ştiinţifică, edificată pas cu pas, trecută prin concepte
sociologice de nuanţă a timpului, vine să susţină teoria generală a sincronismului.
Văzută de autor ca echivalentă cu „interdependenţa”, teoria sincronismului, dispune
de nuanţări şi precizări ce fac din ea o lege ce depăşeşte orice explicaţii de până la ea,
lucru pe care vom încerca să-l demonstrăm în lucrarea noastră. Anunţată, pentru
prima oară, abia în ultima parte a lucrării, „legea sincronismului” e raportată la cele
două concepte de până la ea ce desemnau aceeaşi mişcare, şi pe care le subsumează
„în legea sincronismului vieţii moderne care lucrează în chip nivelator şi nu de
diferenţiere.”1284 Completată, aşa cum vom arăta, cu concepte ca „adaptare” sau
„preluare integrală”, legea sincronismului devine o teorie ce poate cuprinde întregul
proces de formare a civilizaţiei române moderne.
Pornim în demersul nostru de identificare şi definire a conceptelor şi teoriilor
ce stau la baza „sincronismului” lovinescian, de la premisa că întreg eşafodajul
ştiinţific al acestei teorii este unul comprehensiv, ce face din obiectul său o teorie
sociologică credibilă şi integratoare. Vom căuta să demonstrăm mai mult decât
atât, că teoria lovinesciană reprezintă momentul maxim al argumentaţiei
interdependenţei şi modernizării României, atât din punct de vedere conceptual, cât
şi ştiinţific.
1281
Ibidem, p. 28;
1282
Pompiliu Constantinescu, E. Lovinescu: Istoria civilizaţiei române moderne, vol. I şi II, în
E. Lovinescu interpretat de ..., Bucureşti, Ed. Eminescu, 1973, p. 94.
1283
E. Lovinescu, op.cit., p. 27.
1284
Ibidem, p. 275.
544
Trecem astfel, la identificarea, în primul rând, a istoricului problemei în
sociologia secolului al XIX-lea, atingând problema evoluţionismului german şi a
revoluţionarismului francez, neomiţând disocierea dintre cultură şi civilizaţie, cu
implicaţii profunde în cultura română. Pe palierul imediat următor ne vor sta în
atenţie conceptele de „imitaţie” şi „interdependenţă”, care explică, la rându-le,
posibilitatea aplicării sociologice a revoluţonarismului în cadrul culturii române.
„Saeculum” este conceptul următor, folosit de Lovinescu, pentru a desemna
„Revoluţia franceză” ca fiind mănunchiul de idei ce a configurat, prin preluare şi
adaptare, dezvoltarea României în secolul XIX. În final, vom analiza teza
lovinesciană a priorităţii ideologicului în faţa economicului, pentru a putea oferi o
definiţie a „legii sincronismului”, exclusiv sociologică, aşa cum E. Lovinescu a
dorit să o impună în epocă.
Scopul ultim al întreg acestui capitol va fi să demonstrăm, pas cu pas,
sincronismul, ca proces, dar şi ca susţinere ştiinţifică, urmărind fiecare concept şi
lege sociologică ce i se subsumează şi îl structurează.
Atmosfera cultural„ a epocii. Istoricul problemei
Privită chiar înafara sincronismului pe care Lovinescu l-a impus ca teorie

sociologică, epoca în care acesta îşi publica lucrarea dedicată „Istoriei civilizaţiei
române moderne” stă în profunde conexiuni cu atmosfera culturală europeană.
Fenomenele ideologice ce se manifestă la noi în ţară sunt replici radiografiate ale
celor europene, astfel încât principalele mişcări de acest tip, înregistrează în mod
sincron reverberaţiile culturale ale Europei occidentale. Premisele erau aceleaşi,
adică un secol de raţionalitate şi tehnicizare, după care venea un război mondial ce
răsturna toate credinţele de până atunci, precum şi toate construcţiile impuse de
raţiunea umană. „Marile valori ale secolului al XIX-lea, pe care omenirea le
cucerise – printr-o mare sforţare – după 1789, păreau definitiv spulberate.”1285
Europa mai ales, îşi căuta debuşee spirituale în culturile orientale după ce un
Oswald Spengler anunţa începutul „declinului Occidentului”, odată cu racordarea
la civilizaţie în detrimentul culturii.
Toate fenomenele ideologice însă, din perioada interbelică, sunt, în mod
firesc, rezultate ale unui secol aşa cum omenirea nu mai avusese; un secol XIX în
care societatea descoperise, odată cu Revoluţia franceză, valori ce o puneau în
lumină şi îi dădeau dreptul de a se redescoperi. Libertate, democraţie, egalitate,
erau toate, la rându-le deziderate la care societatea umană putea visa numai după ce
se opusese unui spirit al Renaşterii ce idealiza istoria şi trecutul, mai puţin viitorul
omenirii. „Generaţii întregi de artişti, poeţi, savanţi, diplomaţi, sau numai simpli
diletanţi se ridică în cultul antichităţii şi cu pretenţia de a reproduce cu exactitate
1285
Zigu Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Bucureşti, Ed. Eminescu,
1980, p. 238.
545
formele vieţii vechi privite în idealurile ca şi în realităţile ei.”1286 Împotriva unei
astfel de viziuni se ridică la mijlocul secolului al XVII-lea „moderniştii”, respectiv
cei care urmăreau să redescopere vigoarea originalităţii şi puterea de a vedea în
viitor. Aici şi acum se conturează de fapt marea încleştare ce va patrona ideologia
umană, aceea dintre tradiţionalism şi modernism. „Terenul pe care se puneau
„moderniştii” era ideea carteziană a progresului; din moment ce sub toate
raporturile omenirea nu stă pe loc, este inadmisibil ca numai în artă prezentul să
nu reprezinte, principial, un progres faţă de antichitate.”1287
Pe un astfel de fond, al idealizării trecutului şi, deci, a formelor antice în artă
(care la rându-i era o reacţiune faţă de Evul Mediu), se cristalizează epoca
pregătitoare a marii revoluţii de la 1789. „În epoca de la 1740-1789, spiritul veacului
se caracterizează printr-o reacţiune împotriva tradiţiei sub toate formele ei, în stat,
biserică, filozofie, economie, politică, justiţie, educaţie.”1288 Împotriva tradiţiei şi
tiraniei se ridică poporul francez mai întâi, apoi toată Europa, oferind lumii noi
deschideri şi orizonturi din perspectiva împlinirii umanităţii. La rându-i, Lovinescu
aşează evenimentul din 1789 în centrul teoriei sale sincroniste, văzându-l ca moment
ce reverberează în întreaga cultură europeană. „Revoluţia franceză ne-a adus
principiile sub regimul cărora se dezvoltă întreaga viaţă contemporană.”1289
Noi valori, despre care omenirea, prin reprezentanţii ei cei mai de seamă, nu
vorbise până atunci se arătau la orizont. Prin filosofi ca J.J. Rousseau conceptele ca
democraţia sau libertatea îşi cereau dreptul la practică. „Nu este bine ca legile să
fie executate de cel care le alcătuieşte, nici ca poporul suveran să-şi îndepărteze
voinţa de la cauzele generale spre a şi-o risipi în cele particulare.”1290
Intrarea în marele secol al XIX-lea se face, aşadar, sub imperativul
raţionalismului cartesian şi al raţionalităţii. Credinţa că prin puterea gândirii sale,
omul se poate înstăpâni asupra lumii, creionează toată ideologia „modernistă” în
epocă. Conform acesteia, cu ajutorul minţii umane puse în slujba tehnicii omul
poate raţionaliza totul, de la resursele de orice tip până la instituţiile sociale. Venită
ca o reacţiune la aşezarea socială de până atunci, mişcarea revoluţionară creează
instituţii noi care să-i servească preceptele: libertate, egalitate, democraţie etc. La
toată această ideologie se adaugă şi rezultatele revoluţiei industriale care schimbă
profund viziunea omului în raport cu natura şi cu resursele pe care ea le poate
oferi. Încetul cu încetul revoluţia se instaurează în viaţa Europei şi devine astfel
dogma stăpânitoare a întregii umanităţi. Modernitatea şi modernizarea devin
concepte asumate de toate statele, astfel încât vechea orânduire şi apărătorii ei se
transformă în reacţiune la revoluţionarism. Din acest punct încep să se contureze
1286
E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, VI., Bucureşti, Ed. Ancora, 1929,
pp. 102–103.
1287
Ibidem, p. 111.
1288
Ibidem, p. 265.
1289
Ibidem, loc.cit.
1290
Jean Jacques Rousseau, Contractul social, Bucureşti, Ed. Monden, 2000, p. 79.
546
toate ideologiile ce se vor confrunta în perioada interbelică în întreaga Europă sub
numele de tradiţionalism şi modernism.
Până la a prezenta succint aceste ideologii, ţinem să facem o precizare de
nuanţă ştiinţifică. În anul 1925, după apariţia primelor două volume ale „Istoriei
civilizaţiei române moderne” ale lui Lovinescu, C.R. Motru critica ordonarea pe
care Lovinescu o oferise volumelor şi ideologiilor prezentate pe rând. „Sau, un
istoric adevărat, în genul lui H. Taine, ar fi început cu starea de fapt, cu vechiul
regim, pentru a trece apoi la inovaţie, la noul regim. D-l E. Lovinescu începe însă
strict după formula dialectică: întâi afirmaţia, apoi negaţia şi în urmă sinteza
afirmaţiei cu negaţia, care aduce o nouă afirmaţie.”1291 Greşeala nu era însă a lui
Lovinescu, care a preferat să nu dea un răspuns direct acestei acuzaţii, aşa cum
vom arăta în subcapitolul dedicat revoluţionarismului ca rută socială în opera sa.
Mult prea hegelian se dovedea însă tocmai C. Rădulescu-Motru care nu lua în
considerare conceptul de „spirit al veacului” la Lovinescu. Într-adevăr, până în
secolul al XIX-lea teza ar fi fost constituită din „tradiţionalism”, în secolul acesta
însă lucrurile schimbându-se. Revoluţionarismul devenise teza, prin forţa cu care
toată Europa preluase conceptele sale, iar tradiţionalismul devenise antiteză, ca
reacţiune la mişcarea socială generală de modernizare a întregii vieţi sociale. E şi
acesta, de fapt încă un exemplu, din multe altele de receptare eronată şi înţelegere
insuficientă a teoriei pe care Lovinescu a pus-o în slujba sincronismului.
Revenind însă, pe tărâmul ideologiilor secolului al XIX-lea, trebuie să
subliniem un alt aspect cu implicaţii profunde în sociologia interbelică: în secolul
constituirii disciplinei sociologice ca ştiinţă, fundamentul principal al studierii
vieţii sociale era biologia. Mai exact, principalele teorii sociale (tradiţionalismul şi
revoluţionarismul) plecau de la teorii biologice de explicare a evoluţiei speciei
umane. Iar faptul este bine intuit de Lovinescu, care îl anunţă explicit atunci când
îşi prezintă fundamentarea teoriei pe acest tărâm. „Teoria transformismului social
prin creştere organică şi-a avut întotdeauna un punct de reazăm în transformismul
biologic. După Lamarck şi apoi după Darwin şi neo-Lamarckieni, polimorfismul
actual al speciilor se explică prin schimbări lente, gradate şi nesimţite.”1292 Cu alte
cuvinte, tradiţionalismul sociologic pleca ideologic din teoria darwinistă a
„evoluţiei speciilor” care fundamenta evoluţia lentă socială, fără întreruperi sau
mutaţii bruşte, ce şi-a găsit teoreticianul în E. Durkheim. La rându-i însă, şi
Lovinescu punctează atent acest fapt, tocmai pentru a conferi greutate teoriei sale,
acest evoluţionism îşi găsise în epocă contraopinenţi care căutau să justifice
schimbările bruşte din societate prin exemple din biologie. „Însă acum un veac,
teoriile lui Lamarck găsiseră un adversar în E. Geoffroy Saint-Hilaire, care,
studiind animalele şi vegetalele aduse din mormintele Egiptului, constatase
identitatea lor; teoriei transformismului progresiv el i-a opus aşadar, teoria
1291
Studiul lui C.R. Motru s-a constituit într-o dare de seamă în faţa Academiei Române pentru
ca mai apoi să apară publicat în „Mişcarea literară”, an II, nr. 29 şi 30 / 30mai şi 6 iunie 1925.
1292
547
transmutaţiei speciilor prin variaţii brusce.”1293 În acest context îşi prezintă
Lovinescu sursa teoretică a susţinerii sincronismului său social: profesorul olandez
Hugo de Vries şi teoria sa a „mutaţiilor bruşte”. Fără să insistăm aici asupra ei,
subliniem doar liniile ideologice şi legăturile dintre biologie şi sociologie: prima,
plecând de la Lamarck şi Darwin, preluată de Durkheim şi şcoala sa sociologică,
susţinea evoluţionismul social şi, inerent, tradiţionalismul din punct de vedere
ideologic; a doua, plecând din biologie de la Saint-Hilaire şi Hugo de Vries,
preluată în sociologie de Gabriel Tarde şi teoria imitaţiei folosită şi de Lovinescu,
susţinea putinţa şi existenţa transformărilor revolute chiar în biologie dar mai ales
în societate, şi care ideologic fundamentau modernismul secolului al XIX-lea.
Într-o astfel de dezbatere, cu implicaţii profunde şi cu origini din cele mai
fundamentate, disputa evoluţionism-revoluţionarism a căpătat valenţe noi ce s-au
potenţat mai ales după Primul Război Mondial, regăsite în antinomii ca „Orient-
Occident”, „conservatorism-modernism”, „cultură şi civilizaţie”. Şi pentru că toate
îşi găseau originile în amintitul secol al XIX-lea, pornim de la aspectul pe care
Zigu Ornea îl denumea generic sub titlul „Raţiunea şi raţionalismul sub acuzare”.
„Totul părea (şi era!) în disoluţie, instabilitate şi provizorat. (...) Vinovatul
principal a fost de îndată identificat. Raţiunea, şi mai ales raţionalismul triumfător
în secolul al XIX-lea, au fost crucificate ca inamici periculoşi. (...) Pur şi simplu
era vorba de o repudiere totală, de o alungare furioasă.”1294 Într-o atmosferă de
profundă dezamăgire a umanităţii faţă de ea însăşi, întărită şi de rezultatele
ultimului război mondial, încrederea în raţiune pe care Descartes o promovase
scăzuse îngrijorător. Afirmaţii de tipul „...îndreptându-ne din nou spiritul asupra
tuturor obiectelor care s-au înfăţişat vreodată simţurilor mele, îndrăznesc să afirm
că nu am găsit la ele nimic care să nu poată fi lesne explicat cu ajutorul
principiilor pe care le descoperisem.”1295, căzuseră în desuetudine atât timp cât
aceeaşi raţionalitate nu fusese capabilă să oprească ororile pe care războiul le
adusese. Părea că tocmai spiritul, evoluat prin intermediul ştiinţei în progrese
tehnice, este cel vinovat de stadiul negativ în care omenirea ajunsese. Era vorba de
fapt de o despiritualizare ce se reproşa omenirii, despre aplecarea ei spre tehnică şi
civilizaţie, neglijând spiritualitatea adevărată şi cultura, acordând raţiunii şi
raţionalităţii puteri prea mari de înstăpânire asupra lumii.
La rându-i, democraţia, ca rezultat al raţionalizării lumii şi societăţii era
socotită vinovată de rezultatele la care omenirea ajunsese. Iar, în celebra-i lucrare
„Contractul social”, J.J. Rousseau avertizase asupra riscurilor pe care ea le
comportă. „Voi adăuga că nu există guvernământ atât de expus războaielor civile
şi agitaţiilor ca acela democratic şi popular, pentru că nu există nici un alt fel de
guvernământ care să tindă atât de mult şi atât de stăruitor a-şi schimba forma şi
care să ceară mai multă pază şi mai mult curaj spre a se menţine. (...) Numai un
1293
Ibidem, loc cit.
1294
Zigu Ornea, op.cit., p.239.
1295
René Descartes, Discurs despre metoda..., Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1990, p. 148.
548
popor de zei s-ar guverna democratic – căci oamenilor nu li se potriveşte un
guvernământ atât de perfect.”1296 Prevestirile părintelui revoluţiei democratice se
adeveriseră, după numai un secol de existenţă, iar fenomenul era bine receptat şi
intuit chiar şi în România postbelică. „Nu e de mirare că graţie progreselor pe
care le-a făcut posibile, în atâtea direcţii diferite, democraţia a fost, ca regim
politic efectiv sau ca simplu ideal, în tot cursul veacului al XIX-lea, în plină
ascensiune.”1297, deschidea filosoful român P.P Negulescu dosarul democraţiei
europene. Într-o lucrare cu titlu sugestiv pentru problematica timpului, (deschisă de
Oswald Spengler cu „Declinul Occidentului”), filosoful ajungea la aceeaşi
concluzie, generalizată la nivelul ideologiilor postbelice. „Şi totuşi, tot atât de
brusc, la câţiva ani numai după încheierea păcii, (de după Primul Război Mondial –
n.n.) democraţia a intrat într-o perioada critică, nu numai cu totul neaşteptată, dar
şi foarte serioasă.”1298, scria P.P. Negulescu, după o radiografie extrem de
laborioasă a instaurării ei în secolul al XIX-lea în toată Europa. „Nu i s-au adus
numai acuzele cele mai grave cu putinţă, la lumina cărora ea părea ca un regim
politic menit să facă nenorocirea popoarelor, dar a şi fost înlocuită, efectiv, în unele
state, cu regimuri autoritare, ce se puteau considera ca readucând la viaţă, în ceea
ce avea esenţial, vechiul absolutism monarhic.”1299
Pe această atmosferă generalizată, resimţită în fiecare colţ al Europei se
structurează marile problematici ale perioadei interbelice. În primul şi primul rând,
europenitatea intelectuală caută să repare greşeala raţionalizării excesive şi
neglijării spiritualităţii, aşa cum Petre Andrei observa în cursul său de sociologie.
„Chiar dacă în anumite epoci spiritualul pare depăşit, neglijat sau comprimat sub
acţiunea altor forţe, nu trebuie să se creadă în nici un chip că el este anihilat.”1300,
vorbea sociologul despre epoca pe care omenirea tocmai o depăşise. Problema se
punea tot la nivelul raţiunii ce a tehnicizat exclusiv umanitatea ce părea că se
înstăpânise asupra lumii. „E drept că toate creaturile (sic!) spiritului, chiar şi
acelea care par a avea un caracter foarte subiectiv, ideal şi imaterial, se
concretizează în anumite forme obiective, continuând a trăi şi după ce creatorul
lor a dispărut.”1301 Cu toate acestea însă, confirma sociologul român, în spatele
tuturor rezultatelor ştiinţei şi tehnicii stă tot puterea spiritualului. „Dacă în această
atmosferă tehno-practică spiritul pare dominat, subordonat, înăbuşit, aceasta nu e
dovadă de autonomie a tehnicului, ci cel mult exemplifică starea de dezechilibru şi
dezorientare în care trăim.”1302
O reabilitare, şi mai mult o relansare a spiritualului în viaţa umanităţii se
cerea aşadar realizată, iar mişcarea aceasta s-a transformat rapid într-o orientare
1296
J.J. Rousseau, op.cit., p. 80.
1297
Petre P. Negulescu, Destinul omenirii, Bucureşti, Ed. Nemira, 1994, p. 141.
1298
Ibidem, p. 142.
1299
Ibidem, loc. cit.
1300
Petre Andrei, Sociologie generală, Iaşi, Ed. Polirom, 1997, p. 10.
1301
Ibidem, p. 10.
1302
Ibidem, p. 11.
549
spre misticism şi orientalism, cu repercusiuni şi în publicistica românească. „Pe
fondul acestei debusolări, apare brusc un val nestăvilit de misticism, importat din
lumea împietrită a Orientului (în care aparent nimic esenţial nu se modificase, deci
valorile erau stabile) şi a unor curente europene care acum cuceresc teren.”1303,
observa istoricul ideologiilor Zigu Ornea. În acest cadru putem înscrie întreaga
operă a istoricului şi filosofului Mircea Eliade, iar prin spectrul său putem şi
explica succesul pe care ea l-a înregistrat la nivel european. Şi aceasta deoarece, la
nivel european, gânditori orientaţi la rându-le înspre orientalism ţineau primul rând
al dezbaterilor ideologico filosofice. „Filosofii şi gânditorii la modă au devenit în
acei ani, Spengler, Berdiaev, Merejkovski, Tagore (...), Keyserling, neotomiştii
Maritain şi Massis, Ludwig Bauner, Klages şi încă alţii.”1304 Mişcarea aceasta e
surprinsă rapid de ideologii români, astfel încât nume ca N. Bagdasar (care dedică
o lucrare acestei orientări1305), sau E. Lovinescu (în „Istoria civilizaţiei române
moderne”), dar şi alţii ca C.R. Motru sau V. Madgearu, o preiau şi îşi fundamentează
opţiunile în concordanţă cu ea. Dacă ar fi să ne referim doar la E. Lovinescu
(pentru că el face obiectul lucrării noastre), ar trebui să punctăm două repere în
acest sens: în momentul prezentării opţiunilor sale în privinţa dilemei „cultură şi
civilizaţie”, Lovinescu face apel la teoriile unor gânditori ca Humboldt, Chamberlain,
Herder, Bouglé, Durkheim, Condorcet, G. Le Bon, Spengler, Rambaud, etc; trei ani
mai târziu, în cadrul aceleiaşi dispute, ridicată însă la nivelul antinomiei „Orient-
Occident” acordă un subcapitol gânditorilor în vogă ai perioadei, sub titlul „Cultură
şi civilizaţie: Chamberlain şi Spengler.”1306
În fapt, pornind de la acuza despiritualizării culturii europene, în favoarea
raţionalizării lumii înconjurătoare şi cuceririi ei prin intermediul tehnicii, în
contextul catastrofalei situaţii de după prima conflagraţie mondială, filosofia
europeană realizează o întoarcere şi căutare înspre culturile îndepărtate ce păreau a-
şi fi păstrat încărcătura mistică ce lipsea Europei. „Budismul, brahmanismul, Yoga
şi toate filosofiile asiate sînt îmbrăţişate cu înfrigurarea desperată a unor
naufragiaţi.”1307 În acest fel, dezbaterea se aşează la un palier conceptual definit de
antinomia „Orient-Occident” în care apărătorii primului reper aclamau istoria
acestei părţi a lumii care nu a renunţat la cultură, pe când Occidentul a aderat la
latura tehnicizată a vieţii, cultivând civilizaţia excesivă în dauna spiritualului
pierdut odată cu ea. Carieră face aici lucrarea lui O. Spengler, intitulată sugestiv
„Declinul Occidentului”, plecată de la ideea că etapa civilizaţiei reprezintă ultima
treaptă a unei culturi, depărtarea de spiritual ducând la un declin inerent ce
prevesteşte sfârşitul ei. „Declinul Occidentului, este, înainte de toate, un fenomen
1303
Zigu Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Bucureşti, Ed. Eminescu,
1980, p. 239.
1304
Ibidem, p. 240.
1305
E vorba de lucrarea lui Nicolae Bagdasar, Teoreticieni ai civilizaţiei, Bucureşti,
Ed. Ştiinţifică, 1969.
1306
E. Lovinescu, op.cit., pp. 65–69.
1307
Zigu Ornea, op.cit., p. 239.
550
limitat în spaţiu şi timp, ca şi declinul antichităţii căruia îi corespunde, după cum
se vede, o temă filosofică; dacă este înţeleasă în toată gravitatea ei, implică în sine
toate marile probleme ale fiinţei.”1308 Bazată pe o concepţie morfologică, în care
criteriul cronologic de apariţie a culturilor e înlocuit cu unul sistematic în care
culturile sunt echivalente în timp, lucrarea lui Spengler pornea de la antinomia
amintită, dintre cultură şi civilizaţie. „Necesar e să menţionăm că Spengler asimila
cultura creaţiei spirituale iar civilizaţia celei materiale; cea dintâi, organică,
specifică, exprimând capacitatea creativă a geniului uman şi cea de a doua
artificială, lesne de reprodus prin imitaţie şi import, uniformizatoare şi niciodată
originală.”1309 Antinomia era aşadar totală, şi luând în considerare viziunea
spengleriană asupra culturilor, destinul celei europene era deja configurat. „Pentru
dânsul, cultura unui popor formează un cerc închis, un tot organic, cu o viaţă
independentă supusă fazelor biologice ale oricărei vieţi, adică cu o durată
limitată, cam de o mie de ani, înlăuntrul căreia sunt o primăvară, o vară, o toamnă
şi o iarnă, fiecare de două sau trei veacuri.”1310 În acest fel, morfologia culturilor
le face să apară în diferite locuri ale lumii şi să aibă o viaţă ce cunoaşte echivalente
reciproce indiferent de timpul în care se manifestă. „Deci cine ştie că între forma
polis-ului antic şi geometria euclidiană, între perspectiva spaţială a picturii în ulei
din Occident şi cucerirea spaţiului prin calea ferată, telefon şi armele de foc, între
muzica instrumentală contrapunctică şi sistemul economic al creditelor, este o
profundă conexiune formală?”1311 Având aceste date şi constatând stadiul
civilizaţional al Europei, declinul ei ca proces organic era aşadar inerent şi
demonstrat. De aici, antinomia între cei doi termeni, atât timp cât tocmai aplecarea
înspre civilizaţie, în dauna culturii aducea acest declin. Dosarul pe această temă
însă a fost doar deschis de Spengler, lui urmându-i aproape toţi teoreticienii
perioadei. Tocmai pe opoziţia dintre ele se structurează întreaga problematică. La
rându-i „N. Berdiaev îşi însuşeşte teoria lui O. Spengler despre natura organică a
culturilor, însuşindu-şi şi deosebirea pe care O. Spengler o făcea între cultură şi
civilizaţie, aceasta din urmă fiind considerată de gânditorul german faza decadentă
a culturii.”1312 De aici şi până la a afirma că „civilizaţia este, prin natura ei, –
burgheză, industrial-capitalistă, ateistă. Ea nu iubeşte, ea urăşte eternitatea.”1313,
în acelaşi ton cu Spengler, pesimist, nu mai era decât un pas. Încetul cu încetul,
aşadar, ecuaţia „cultură-civilizaţie” făcea carieră, şi în înţelegerea ei stătea
răspunsul destinului omenirii. În consecinţă, tema a devenit generală şi orice
personalitate culturală se poziţiona în funcţie de ea. „Chamberlain, de pildă,
înglobează în cultură toate fenomenele artei, ale filosofiei, ale ştiinţei speculative,
1308
Oswald Spengler, Declinul Occidentului, Craiova, Ed. Beladi, 1996, vol. I, p. 13.
1309
1310
E. Lovinescu, op.cit., pp. 66-67.
1311
Oswald Spengler, op.cit., p. 15.
1312
Nicolae Bagdasar, Teoreticieni ai civilizaţiei, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1969, p. 168.
1313
Ibidem, p. 169.
551
creatoare, ale moralei şi religiei, pe când în civilizaţie nu introduce decât
fenomenele vieţii colective, a organizaţiei economico-sociale şi a Statului.
Civilizaţia nu înseamnă un câştig pozitiv, un progres decât pe măsura creşterii
simultane a intensităţii vieţii spirituale şi artistice. Civilizaţia şi cultura nu sunt, de
altfel, noţiuni dependente.”1314 Ca urmare a preocupării pentru aspectul civilizaţional
în istoria omenirii, A.J. Toynbee dedică o lucrare monumentală istoriei în care
„civilizaţia” e văzută ca factor esenţial al întregului ei mers. „Respingând ideea
„unităţii civilizaţiilor”, A.J. Toynbee propune ca în locul schemei în formă de
tulpină, cum se foloseşte astăzi, să se construiască „o schemă în formă de arbore,
în care civilizaţiile se nasc, ca atâtea ramuri, unele lângă altele”, schemă care ar
reflecta mai adecvat existenţa unei pluralităţi de civilizaţii.”1315 Jucând astfel rolul
dinamic în istoria, civilizaţia umană e pe rând studiată din perspectiva genezei,
dezvoltării, destrămării şi dezintegrării tuturor acestor complexe în istorie.
Ajungând în anii postbelici, la răspunsuri de la care precursorii săi au plecat,
Toynbee anunţa ca soluţie finală tot revenirea la spiritualitate. „Omul occidental s-
a situat singur în situaţia primejdioasă de a-şi pierde sufletul, prin simplul fapt că
şi-a încleştat toate puterile într-o strădanie extrem de izbutită de a-şi spori
bunăstarea materială.”1316 Revenirea la spiritualitate prin intermediul religiozităţii
ar rămâne ultima şansă de recuperare a distanţei dintre cultură şi civilizaţie. „Ce rol
vor fi menite să joace religiile superioare ale omenirii în acţiunea de luminare a
ambelor părţi, pentru a le face astfel să ajungă la înţelegere între ele, este o
problemă al cărui răspuns nu poate fi schiţat aici.”1317
Antinomia cultură-civilizaţie era însă, doar una din dihotomiile aduse pe
scena ideologică odată cu atmosfera pesimistă de după Primul Război Mondial, iar
Lovinescu nu ezită să se pronunţe pe această temă aşa cum vom arăta chiar în
subcapitolul următor. Dilema „Orient-Occident” era o altă temă predilect
interbelică, iar autorul „Civilizaţiei române moderne” aderă şi aici cu preferinţă
spre cel de-al doilea termen, atât timp cât considera că României îi lipseşte atât
cultura instituţională cât şi civilizaţia apuseană, mai ales că „drumul de la
civilizaţie la cultură nu e ireversibil”, aşa cum el însuşi susţinea. Dar poate cea mai
importantă dilemă a perioadei stătea sub numele de „evoluţionism-revoluţionarism”,
respectiv de „tradiţionalism-modernism”. Tocmai din acest motiv am dedicat şi
acestei probleme un subcapitol, cu titlul „Revoluţie sau evoluţie în dezvoltarea
civilizaţiilor”, căutând să identificăm poziţia lovinesciană în acest sens, cu toate
fundamentările ei.
În plan politic european, în urma confruntării între cele două tabere
(evoluţionistă şi revoluţionară), au avut de câştigat două curente: în primul rând
naţional-socialismul, cu exponenţii lor din Germania şi Italia, iar apoi curentul
1314
1315
N. Bagdasar, op. cit., p. 18.
1316
Arnold Joseph Toynbee, Studiu asupra istoriei, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1997, vol. II, p. 467.
1317
Ibidem, p. 467.
552
misticist, de care am mai vorbit. Mai ales în România, unde curentele ideologice
erau reflexii vii şi acute ale celor europene, mişcarea misticistă iniţiată de revista
„Gândirea” s-a conturat suficient până în jurul anului 1927. „Era aproape firesc ca
în această perioadă de criză a conştiinţei să apară un curent mistic şi obscurantist.
E un simptom al epocilor de criză.”1318 Autori ca Nichifor Crainic, Nae Ionescu
sau pe alocuri L. Blaga susţin în această revistă o direcţie ortodoxistă ce ar fi putut
reprezenta, în opinia lor, salvarea spiritualităţii române în faţa civilizaţiei
abrutizante preluate din Occident.
Am încercat în cele câteva pagini dedicate atmosferei culturale a epocii să
redăm implicaţiile majore şi fundamentele filosofice ale ideologiilor perioadei
interbelice, cu scopul de a contura, cât mai bine, cadrul polemic în care Lovinescu
îşi publica lucrarea ce face obiectul studiului nostru, şi aceasta deoarece, o anunţăm
de pe acum, lucrarea lovinesciană e profund integrată în acest cadru, prezentând
calitatea contemporaneităţii (sau sincronizării) ei profunde cu timpul în care a fost
publicată. O spunem întrucât, şi faptul îl vom dovedi de-a lungul studiului nostru,
Lovinescu nu a ezitat să se pronunţe pe niciuna din marile teme ale secolului
al XIX-lea, privit ca incubator al dezbaterilor interbelice. Mai mult, criticul de artă
devenit sociolog, a adoptat poziţii tranşante în legătură cu fiecare din temele
timpului său, de multe ori prezentând noţiuni conceptuale sau ideologice originale,
în profundă congruenţă însă cu teoria sa sociologică a sincronismului.
Atmosfera rom‚neasc„ ñ un veac de sincronism
În privinţa epocii interbelice române, din toate perspectivele posibile (social,

economic, politic sau cultural) s-a scris imens, iar toţi autorii par să se îndrepte spre
o linie directoare comună: a fost o epocă de o febrilitate, efervescenţă şi dinamism
remarcabile, cu implicaţii asupra istoriei ulterioare a României pe care le simţim şi
în contemporaneitate. În epoca interbelică s-au structurat şi afirmat partidele
puternice ale României, curentele culturale demne de reţinut, personalităţile cele
mai de seamă ale ţării, marile întreprinderi româneşti recunoscute în toată Europa.
E foarte probabil că nu întâmplător, la distanţă de aproximativ un veac de
când Ţările Române (Moldova şi Ţara Românească) au realizat primele mişcări de
sincronizare cu Europa civilizată, România reîntregită cunoştea aceste fenomene
evidente de dezvoltare. Din aceste motive am şi denumit capitolul nostru „un veac
de sincronism”, în concordanţă cu teoria lui Lovinescu pe care o şi publică în anii
1924–1925.
În plan social, două mari reforme au fost realizate, după ce ţara se întregise
şi situaţia populaţiei le impunea, astfel încât putem afirma alături de Zigu Ornea că
„marile reforme socio-politice pentru care militaseră de la 1848 încoace, toate
1318
553
conştiinţele progresiste s-au înfăptuit.”1319 Vorbim aici de reforma agrară, prin care
aproape şase milioane de hectare de suprafaţă arabilă, păşuni şi păduri, treceau de
la marea proprietate la ţărani, şi de Reforma politică prin care clasa ţărănească
trecea în centrul vieţii politice interne. Odată cu aceste reforme au apărut
modificări profunde în structura socială a ţării, şi în mod inerent criticile la adresa
lor au apărut din toate perspectivele posibile. Pentru Nichifor Crainic, de exemplu,
„împroprietărirea a creat un nou tip de sclavie a pământului.”1320, referindu-se la
sărăcia şi lipsa de dotare cu unelte agricole a noilor proprietari, într-un articol
intitulat sugestiv „Politică şi ortodoxie”.
Din punct de vedere economic, ţara se plasa, în această perioadă, între
dilema de a alege perspectiva de dezvoltare exclusiv agrară sau industrializarea
ţării. După întregirea ei, prima problemă a politicienilor şi economiştilor a fost să
includă noile teritorii, cu rezervele lor, în economia naţională. S-a deschis astfel, o
luptă internă politică pentru acapararea lor, concomitent cu un puternic proces de
industrializare a economiei naţionale, în mare parte datorat şi presiunilor străine. A
apărut, ca atare, un fenomen pozitiv, în opinia autorilor I. Saizu şi Al. Tacu, anume
„tendinţa statelor agrare de a se dezvolta economiceşte prin accentuarea laturilor
industriale.”1321 România se aşeza astfel şi ea pe calea industrializării, chiar dacă
într-un ritm mai lent, ceea ce ducea la posibilitatea eminamenţei agrare de până
atunci. Intrarea în ţară a marilor finanţe europene şi americane, precum şi efortul
întreprinzătorilor autohtoni, au făcut ca ţara să înregistreze progrese mari, din punct
de vedere economic, astfel încât „la sfârşitul deceniului al doilea, România se
prezenta cu un patrimoniu de resurse umane şi materiale, de forţe de producţie,
transport şi schimb sporit de 2,2–2,5 ori în comparaţie cu statul român
antebelic.”1322 Această expansiune, cunoscută atât la nivel macroeconomic, cât şi
la indicatori precum numărul de întreprinderi, populaţie aptă de muncă, număr de
naşteri pe cap de locuitor, a adus România în circuitul european şi mondial. Însă, şi
în acest domeniu, criticile aduse evoluţiei normale a României, nu au întârziat să
apară. În plan politic, mai ales, din zona conservatoare devenită apoi extremistă,
reacţiile începeau să ceară rămânerea ţării, dacă nu în cadrele ei agricole, măcar în
stadiul de economie preponderent bazată pe agricultură.
În politica românească interbelică, unde caracterul de dinamism din celelalte
domenii se păstrează, se manifestă două tendinţe preponderente. Cele
conservatoare, reprezentate pentru început de Partidul conservator, diluat ulterior
de Partidul Naţional Liberal. Pe lângă dispariţia conservatorilor însă, ca formaţiune
1319
Zigu Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al III-lea, Bucureşti, Ed. Eminescu,
1980, p. 307.
1320
În 1923, (Revista „Gândirea”, an III, nr. 5) Nichifor Crainic începuse o serie de articole ce
prevesteau reorientarea acestei reviste şi naşterea scriitorilor „gândirişti” de orientare tradiţionalist-
ortodoxă.
1321
I. Saizu, Al. Tacu, Europa economică interbelică, Iaşi, Ed. Institutului European, 1997, p. 228.
1322
Istoria românilor, vol. VIII, Scurtu I. (coord.), Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2003, p. 79.
554
politică, scena politică românească înregistrează apariţia unor noi actori, ca partidul
muncitoresc sau formaţiuni de extremă dreaptă, ce vor juca roluri tot mai
importante până la cel de-al Doilea Război Mondial şi chiar după acesta. Aceste
nuanţări şi diversificări politice, mai ales consolidarea ţărănismului, vor avea un rol
important în dezbaterea doctrinară interbelică, acolo unde Lovinescu avea să
intevină, de partea celor ce apărau modernizarea ţării. Nu în ultimul rând,
modificări importante de peisaj apar pe scena vieţii culturale şi ideologice. Şi aici,
ca şi în celelalte domenii, confruntarea se dădea între conservatori sau
tradiţionalişti şi modernişti. „După 1918, societatea românească a devenit mult
mai complexă ca urmare a unirii provinciilor istorice cu patria mamă, a mutaţiilor
survenite în structura economiei naţionale, a accelerării procesului de
modernizare şi dezvoltare a statului şi instituţiilor sale.”1323 În aceste condiţii,
marile ideologii ca poporanismul, sămănătorismul aproape că dispar prin nuanţări
succesive de pe scena ideologică, apărând unele noi precum gândirismul şi
ortodoxismul. Toate acestea susţineau păstrarea României în graniţele
tradiţionalismului, împotriva cercului de modernişti din jurul revistelor pro-
europene, cum ar fi cei de la „Viaţa românească”1324 sau „Ideea europeană”.
„Disputa de idei, şi până acum încleştată, de la război încoace, cunoaşte în aceşti
doi–trei ani (1926–1928 n.n.) o înverşunare nicio clipă domolită.”1325
Putem vorbi, fără nicio exagerare, de o anumită febrilitate a epocii. Luptele
ideologice ce s-au configurat în această perioadă, mai ales în jurul disputei
tradiţionalism-modernism o demonstrează. Bazate pe ideologii, care apoi se
structurau formal în partide, la rândul lor susţinute de personalităţi redutabile ce îşi
exprimau convingerile într-o serie de publicaţii prestigioase, aceste lupte scoteau
din combatanţi ce era mai bun, iar ,uneori, chiar ce era mai rău atâta timp cât niciun
arsenal nu era prea mult pentru a dovedi superioritatea propriilor credinţe. Studiind
perioada, O. Crohmălniceanu observa cu obiectivitate: „E o perioadă de
efervescenţă spirituală nemaiîntâlnită în cultura noastră, dar şi de fanatisme
teribile. Idei îndrăzneţe şi fecunde însoţesc adesea miopii uimitoare. Viaţa
culturală cunoaşte înfăptuiri strălucitoare, multe dintre ele cu ecou mondial.”1326
La capitolul „miopii” vom încadra extremismele ce se configurează într-o astfel de
perioadă de căutări. E însă demonstrat că în aceeaşi perioadă, tot ceea ce a
însemnat activitate intelectual-ştiinţifică românească şi-a găsit repede locul în
cercetarea mondială prin confirmarea rezultatelor proprii. Domeniul ştiinţific în
general a ţinut pasul, la rândul său, cu propăşirea generală a ţării şi, mai ales, a
susţinut întreagă acestă mişcare. „S-a modernizat predarea, s-a intrat în legătură
1323
Istoria românilor..., p. 125.
1324
Deşi promotoare a poporanismului antebelic, Viaţa românească cunoaşte în perioada
menţionată o nuanţare a discursului, în sensul pro-europenizării lui.
1325
1326
O.S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, Bucureşti,
Ed. Universalia, 2003, p. 19.
555
cu centre universitare străine, s-au înfiinţat laboratoare, catedre, institute, staţiuni,
cenacluri cu totul noi. Ştiinţa a înregistrat progrese remarcabile, multe de valoare
universală (matematică, fizică, chimie, tehnică, istorie, geografie, geologie,
biologie, sociologie), s-au înregistrat lucrări în străinătate, odată cu brevetări
internaţionale.”1327
Întreaga epocă, pe lângă febrilitatea încercărilor, a reprezentat şi o perioadă a
căutărilor şi răspunsurilor. Răspunsul la întrebarea „pe ce cale evoluăm?” va
implica numeroase afirmări, pertractări, paşi înapoi şi reafirmări, mişcări pe care
scena publicistică a perioadei le va cunoaşte şi reda cu acurateţe. Marile
personalităţi ale momentului (Iorga, Brătianu, Motru etc.) îşi afirmau opiniile cu
fervenţă pe acestă scenă, iar răspunsurile nu întârziau să apară, din partea
contraopinenţilor. Fenomenul înregistrat reprezenta însă un ansamblu, în care
politicul, socialul, economicul, culturalul şi ideologicul se îmbinau, susţinându-se
reciproc, rămânând ca publicistica vremii să îl înregistreze făcând parte integrantă
din acest sistem.1328 Mai ales că publicistica era parte a acestui ansamblu, iar
mişcările şi reorientările ei sunt doar oglindiri ale evoluţiei generale a ideologiilor
perioadei. Exemplele oferite de reviste ca „Ideea europeană”, ce evoluează de la
poporanismul antebelic la proeuropenismul dintre cele două războaie mondiale, sau
„Gândirea” ce adoptă la început un ton echilibrat cu accente de românism şi ajunge
în anii treizeci la ortodoxism şi misticism, sunt doar două ipostaze ale evoluţiilor
specifice perioadei.
Putem considera, din această perspectivă generală, că principala dezbatere a
perioadei se contura, în mod sincronic cu dezbaterea europeană, pe coordonatele
conceptelor modernism-tradiţionalism. Criza raţionalităţii, critica ei precum şi
presupusa decădere a Occidentului erau resimţite şi în spectrul ideologic românesc.
Vibraţiile culturii europene îşi găseau cu fidelitate răspunsuri în cadrul României
întregite, marile filoane ale gândirii occidentale cunoşteau prelungiri în această
perioadă a Europei, chiar dacă personalizate la situaţia specifică din ţară. „Fapt
este că orice examen obiectiv al fenomenului ideologic pe care şi noi îl studiem nu
poate ocoli constatarea unui strident raport de convergenţă cu preocupările
asemănătoare din Franţa şi Germania.”1329 Aici sincronismul lovinescian se
verifică aşadar în totalitate, iar teoria criticului nu va veni în acest context decât să
confirme realităţile din teren. O strânsă racordare între problematicile dezbătute
oriunde în cultura europeană şi cea românească era lesne de observat, mai ales că
relaţiile ţării noastre cu cele din Occident se multiplicau exponenţial mai ales la
nivel diplomatic după Primul Război Mondial. Dezbaterea aceasta însă, dintre
modernism şi tradiţionalism oferă cadrul general al încleştării ideologice ce
caracterizează deceniul al treilea al secolului trecut. Ea avea însă, numeroase
1327
Istoria românilor..., p. 102.
1328
Ne referim la faptul că jurnalele şi revistele vremii cunoşteau orientări precise pe care le şi
afirmau şi susţineau.
1329
556
prelungiri ideologice, care preluate din polemica apuseană, care specifice
problematicii naţionale. Românism-europenism, ortodoxism-creştinism, autohtonism-
occidentalism, erau doar câteva ipostaze locale ale aceleiaşi lupte dintre tendinţele
de înnoire şi forţele conservatoare ce se încleştaseră în cadru general. Pe lângă
acestea, şi temele europene îşi găsiseră ecou la noi în ţară, iar pe lângă cele
cunoscute în general, cum ar fi raţionalism-misticism, modernizare-tradiţionalism,
occident-orient, una anume a făcut carieră în publicistica românească: aceea a
antinomiei dintre cultură şi civilizaţie, cu implicaţii mai adânci culturale într-o altă
polemică a vremii: dintre agrarianism şi industrialism. Vom insista pe această
dimensiune a polemicii generale deoarece ni se pare specifică problemei româneşti
şi, nu mai puţin important, deosebirea dintre cele două concepte, cultură şi
civilizaţie, joacă un rol esenţial în teoria lovinesciană a sincronismului.
Demonstrăm astfel, cu atât mai mult, că prin teoria propusă Lovinescu era extrem
de actual în epocă şi aducea poziţionări de prim rang pentru efortul de modernizare
şi sincronizare a ţării.
Rezistenţa şi alternativa în faţa teoriilor ce susţineau modernizarea ţării erau
reprezentate aşadar, de teoriile tradiţionaliste. Confruntarea dintre cele două tabere a
purtat numeroase nume, ca „tradiţionalism-modernism”, „evoluţionism-progresism”,
„orientalism-occidentalism” sau, în cazul ce ne pare elocvent, „cultură-civilizaţie”.
Încă de la prima privire aruncată asupra celor doi termeni e uşor de separat
între cele două tabere: tradiţionaliştii marşau pe susţinerea culturii unui popor, ca
venită odată cu tradiţia sa, şi ca soluţie a permanentizării şi menţinerii sufletulului său
istoric; de cealaltă parte, moderniştii susţineau necesitatea implantării formelor
civilizaţiei moderne în structura sufletească a oricărui popor, tocmai pentru a facilita
mersul dezvoltării sale înspre trepte superioare de viaţă şi de organizare socială.
De precizat este faptul că dilema „cultură sau civilizaţie” a fost preluată din
cultura europeană de către combatanţii noştri, fapt pe care l-am evidenţiat deja.
Problematica lansată în jurul volumului lui O. Spengler însă prezintă importanţă
capitală şi pentru titlul lucrării noastre, atâta timp cât E. Lovinescu o va adopta şi
chiar o va aşeza la fundamentul construcţiei sale sociologice, aspect pe care îl
tratăm într-un subcapitol dedicat din cuprinsul lucrării.
Problematica şi nuanţările propuse erau într-adevăr reale, mai ales într-un
secol XX, după un război mondial când cuceririle tehnicii îşi arătau atât valenţele
pozitive şi, totodată, aspectele negative. În atari condiţii, apărătorii modernizării de
la noi, cu privirile orientate spre apus, susţineau necesitatea preluării formelor
civilizaţiei care, în orice caz, în opiniile lor, nu ar dăuna fondului cultural naţional.
Alături de alţi gânditori raţionalişti, deci progresişti, ca D. Gusti, P.P. Negulescu,
P. Andrei, E. Lovinescu afirma: „Drumul de la cultură la civilizaţie nu e
ireversibil; devenind condiţiile vieţii noastre, aceste bunuri materiale (aduse de
civilizaţia importată – n.n.) intră în deprinderi şi se prefac cu timpul prin adaptare
la unitatea noastră temperamentală în valori sufleteşti; cu alte cuvinte, civilizaţia
se transformă în cultură.”1330 Dacă ar fi să reiterăm câteva din asumpţiile
1330
E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei…, p. 254.
557
moderniştilor, afirmaţia pare perfect sustenabilă: fără o tradiţie solidă, un popor are
o singură şansă pentru a se plasa în contemporaneitate: trecerea la formele moderne
ale civilizaţiei apusene, pe cale revoluţionară, cărora să li se adapteze, adoptându-
le. Procesul prezintă implicaţii profunde şi într-o altă problematică lansată de Titu
Maiorescu – cea a formei fără fond.
În mod evident însă, toate aceste raţionamente sunt total eronate pentru
reprezentanţii conservatorismului, iar E. Lovinescu a fost puternic taxat de către
aceştia. A neglija cultura, care e o formă spirituală caracteristică popoarelor
superioare, în favoarea civilizaţiei, era pentru C.R. Motru de exemplu, o mare
eroare. Aceasta deoarece „caracterul distinctiv între cultură şi civilizaţie stă în
aceea că una, cultura, pătrunde adânc în firea poporului, pe când civilizaţiunea
numai la suprafaţă.”1331 A fi ca popor depozitarul unei culturi bogate, cum e a
noastră, în opinia conservatorilor, şi a te îndrepta spre o civilizaţie importată
înseamnă a neglija fondul sufletesc profund al neamului.
Pe aceste două tipuri de concepţii, care în epocă au întreţinut polemici
deseori acide, dar de substanţă, se edificau de fapt întregile teorii ale marilor actori
ideologici. Atâta timp cât, respectând în acest fel cultura, apelul la formele
materiale externe era interzis, este evident că atitudinea ce decurgea logic era
tradiţionalismul. La celălalt pol, pe baza teoriei necesităţii modernizării,
importurile civilizaţionale sunt necesare, atâta timp cât ele ar putea asigura evoluţia
de la fond la formă. Din acest motiv, un gânditor ca V. Madgearu nu excludea
importanţa formelor materiale, ale bunurilor tehnice, din chiar viaţa ţărănimii.
Gândite ca standard de viaţă, formele civilizaţiei apusene (electricitate, telegraf,
maşini-unelte) erau vizate a fi atinse de către ţara ţărănimii a cărei dezvoltare
trebuia încurajată.1332
Paralela între tradiţionalişti şi modernişti ca atitudine, şi plasarea pe
coordonatele cultură-civilizaţie ca opţiune dogmatică, ne pare de importanţă
covârşitoare pentru înţelegerea întregului complex al dezbaterii din epocă. De aici,
de la distincţia între cultură şi civilizaţie decurg apoi poziţionări ale autorilor în alte
domenii, cum ar fi dilema agrarianism-industrialism sau problema „formelor fără
fond”. Iar pentru cuprinderea mediului spiritual în care E. Lovinescu îşi publică
lucrarea studiată de noi, înţelegerea întregului complex este esenţială atâta timp cât
criticul literar devenit sociolog nu a evitat niciuna din aceste implicaţii.
Poziţionările sale, în strânsă conexiune cu marile teorii ale vremii vor face, aşa cum
vom încerca să demonstrăm, carieră pe scena ideologică, dovedind însă o calitate
sociologică: aceea a solidităţii construcţiei conceptuale, edificate pas cu pas în
scopul demonstrării necesităţii sincronismului.
1331
C.R. Motru, Scrieri politice, Bucureşti, Ed. Nemira, 1998, p. 109.
1332
Vezi lucrarea lui V. Madgearu, Agrarianism, capitalism, imperialism, Cluj-Napoca,
Ed. Dacia, 1999.
558
IDENTITATE, VALORI ™I ETHOS EUROPEAN
Va trebui să rezistăm tentaţiei egoismului şi să-i dăm Europei un nou început,
care să fie fondat înainte de toate pe valori şi idei, nu pe bani şi economie. 1333
(Manfred Weber)
Introducere
Niciodată în istoria Uniunii Europene nu au existat atâtea dezbateri asupra

valorilor comune europene cum s-a întâmplat în ultimii ani şi mai cu seamă după anul
2000 de când se socoteşte că suntem într-un proces continuu de reformă,1334 dar şi în
urma celebrului discurs a lui Joschka Fischer de la Universitatea Humbold din Berlin.
Quo Vadis Europa? Este întrebarea pusă încă o dată de istoria continentului
nostru. Şi, din mai multe motive, răspunsul pe care europenii vor trebui să-l dea, în
cazul în care vor să-şi facă bine lor şi copiilor lor, nu poate fi decât unul singur:
începând cu finalizarea integrării europene. Un pas înapoi, sau stagnare sau
mulţumire cu ceea ce a fost realizat, ar cere un preţ fatal al tuturor statelor membre
ale Uniunii Europene şi ale tuturor celor care doresc să devină membri; ar cere un
preţ fatal, mai presus decât poporul nostru (german).1335
Cu toate că discursurile despre identitatea şi cultura europeană abundă atât la
nivel mediatic cât mai ales la cel universitar, cetăţenii bătrânului continent se simt
prea puţin europeni. Europa pare să fie într-o criză a valorilor fără precedent.
Sentimentul apartenenţei la un sistem de valori şi principii identitare este tot mai
scăzut, sentimentul de apartenenţă european e şi el în scădere. Eurobarometrul
Standard 82 din toamna lui 2014 reflectă o tendinţă de neataşament a europenilor
faţă de Uniunea Europeană dar şi faţă de Europa, în sens larg.
La începutul construcţiei europene Adenauer, Schuman sau Gasperi au mizat
pe dimensiunea spirituală şi rolul identităţii creştine în construcţia Uniunii
Europene. Ideea importanţei dimensiunii spirituale europene a fost reluată recent
de către lideri politici europeni. Reacţii survenite în urma discursului Papei
1333
Manfred Weber, liderul Partidului Popular European, reacţie imediată după discursul
Papei Francisc din Parlamentul European din 25.11.2014, care îndemna la trezirea Europei. De altfel,
mulţi lideri europeni s-au solidarizat la acel moment cu discursul suveranului pontif.
http://www.paginaeuropeana.ro/ce-spun-alesii-despre-discursul-papei-din-parlamentul-european/, accesat
la 26.11.2016.
1334
Iordan Bărbulescu, Noua Europă, identitate şi model european, Editura Polirom, Iaşi,
2015, p. 442.
1335
Joschka Fischer, From Confederacy to Federation-Thoughts on the Finality of European
Integration, discurs susţinut la Unversitatea Humbold din Berlin la 12 Mai 2000. Discursul este
disponibil online http://www.cvce.eu/en/obj/speech_by_joschka_fischer_on_the_ultimate_objective_
of_european_integration_berlin_12_may_2000-en-4cd02fa7-d9d0-4cd2-91c9-2746a3297773.html,
accesat la 10. 02. 2017.
559
Francisc în Parlamentul European de la finalul anului 2014, când mai mulţi lideri ai
grupărilor politice din PE au făcut apel la un nou început pentru Europa în care să
se pornească întâi de toate de la valori şi identitatea creştină a Europei. Schuman
susţinea că idealul democratic de care depindea viitorul Europei îşi datorează
originile exclusiv Creştinismulul1336 şi faptul că democraţia va fi creştină sau nu va
fi deloc.1337 Conceptul de valoare socială este legat şi de conceptul de cultură
europeană a diversităţii, fiind considerat o construcţie hibridă între cultura creştină
occidentală şi celelalte subculturi.
Figura 1. Grafic privind ataşamentul europenilor faţă de localitate, ţară, UE şi Europa1338.
În acest context plurivaloric şi pluri-identitar se ridică mai multe întrebări. O

întrebare legitimă şi care devine încet dar sigur punctul de pornire în analizele ce se
cer este: Ce ne mai ţine împreună într-o Europă tot mai puţin europeană şi tot mai
deconectată de la loialitatea faţă de spiritul european? Care sunt valorile care ne-au
pus împreună şi care sunt cele care ne mai reprezintă?
O altă întrebare ridică spre o problematizare serioasă prezentul şi viitorul
european: Câtă Europă mai există în Europa? Nu cumva tocmai valorile europene
utilizate de non-europeni şi neutilizate de către europeni duc la o criză a valorilor?
Ce mai reprezintă astăzi specificul identitar european? Doar pornind de la
astfel de întrebări putem să realizăm într-o manieră îngrijorătoare că în Europa la
1336
Sean Gill, Religion in Europe. Contemporany perspectives, Kok Pharos Publishing House,
1994, p. 7.
1337
Robert Schuman, Pour L’Europe, Paris, Nagel, 2nd Ed., 1964, pp. 50–80.
1338
Eurobarobetrul Standard 82 privitor la cetăţenia europeană. Disponibil online pe site-ul
Comisiei Europene http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb82/eb82_citizen_en.pdf, accesat
la 10. 02. 2017.
560
acest moment avem de a face cu o serie de crize în zona spirituală, identitară,
valorică etc.
Obiectivul integrării europene a fost o provocare pentru fiecare naţiune
acceptată în parte. Aceasta a vizat prin excelenţă respectarea şi implementarea unor
strategii sociale, economice, de justiţie şi politice, ignorându-se oarecum aspectele
culturale şi valorice proprii fiecărei naţiuni. Actuala criză europeană arată că
rigorile de integrare instituţională au fost cel mai probabil atinse însă numai
obiectivele, idealurile şi valorile comune ar putea implica cetăţenii într-un proiect
politic durabil şi spre o motivaţie socială practică. Sentimentul de apartenenţă
animă eforturile tuturor factorilor din societate spre unitate şi stabilitate, iar
europenii nu numai de acest sentiment de apartenţă au nevoie ci au nevoie şi să
creadă în el exprimându-l prin felurite măsuri de politici publice europene.
Integrarea europeană, considerată în mod excesiv a fi cu prioritate una de
natură economică şi politică, are nevoie de abordări tot mai mult din perspectiva
culturală, valorică şi identitară. Abordarea trebuie să ţină cont de faptul că Europa
este o zonă multilingvistică şi multiculturală dar şi de faptul că la ora actuală pe
bătrânul continent se întâmplă o reconfigurare demografică fără precedent. Europa
a devenit datorită bunăstării economice, securităţii, dar şi a altor factori un magnet
pentru cetăţenii ţărilor în curs de dezvoltare. „Uniunea Europeană, spunea comisarul
european Reding este o uniune voluntară a statelor cu propria lor istorie, cu
structurile sociale, politice, economice, cu propriul patrimoniu cultural, cu
propriile lor limbi”.1339 Cu toate acestea, UE este şi un spaţiu de întâlnire culturală
şi interculturală, un adevărat mix cultural.
Societatea europeană actuală este mai fragmentată ca oricând. Această stare
de fapt social impune o analiză mai mult decât urgentă. Dacă în perioada
interbelică vorbim de fenomenul rezistenţei europene,1340 putem spune fără
exagerare că astăzi vorbim de nevoia unei rezistenţe europene din perspectiva
convieţuirii în amestecul cultural tot mai puţin european. Recent, am găsit un
exemplu important şi concret de succes vizavi de rezistenţă identitară atunci când
vine vorba de confluenţa culturilor. În primul volum din Trilogia marginalilor,
Vasile Ernu, ne oferă un text memorialistic cu valoare de document istoric, plin de
lecţii de supravieţuire şi chiar conservare culturală. Sectanţii,1341 ne oferă o lecţie
importantă despre confluenţa culturilor şi totodată despre provocările la care este
supusă o anumită comunitate/minoritate. Ne aflăm în plină globalizare, culturile,
identităţile naţionale şi regionale, şi religiile se amestecă, se diluează şi se
relativizează. Lucrarea lui Ernu face trimitere la nu mai puţin de opt comunităţi
etnice şi naţionale prezente în acel sat. Convieţuirea acestora nu le-a anulat
1339
Viviane Reding, Le defit de l’education en Europe, martie 2003, in Europe’s Constitutional
Crisis: International Perspectives, Cluj-Napoca, EFES, 2007, p. 96.
1340
Vezi: Gheorghe Unc, Rezistenţa europeană: în anii celui de-al doilea război mondial,
trimitere la ambele volume, Bucureşti, Editura Militară, 1973–1976.
1341
Vasile Ernu, Sectanţii, primul volum din Mică trilogie a marginalilor, Iaşi, Polirom, 2015.
561
identitatea etnică sau religioasă, ci a creat o lume suprapusă, îmbogăţită prin
reciprocitate şi schimb, fiecare întărindu-şi identitatea. Poate că şi de aici putem
învăţa câteva tehnici sau metode de supravieţuire. Metode de dezvoltare şi nu
numai, dar şi să înţelegem că orice criză are în ea potenţialul dezvoltării şi evoluţiei
tot mai viguroase. Cartea, care poate fi înţeleasă şi ca o mini Europă, face o
arheologie culturală de fapt, iar de drept poate să ne servească ca bază a unui manual
despre o Europă pe care niciunul nu o mai înţelegem. Suntem într-o lume amestecată,
în care încercăm să ne păstrăm identitatea. Comunităţile descrise de Ernu au reuşit
pentru aproape 100 de ani sub patru regimuri şi dominaţii diferite.1342
În studiul prezent ne propunem o incursiune asupra specificităţii Europei din
perspectiva identităţii şi a valorilor comune care o definesc. În ultima perioadă se
face tot mai mult apel la identitatea şi la valorile europene atunci când se abordează
viitorul Europei. Textul de faţă este parte a unui studiu mai amplu (doctoral) şi care
are în vedere şi factorii sociali care au dus la această criză de valori şi de conştiinţă
europeană la care noi asistăm azi.
În prima parte a lucrării vom face o prezentare generală asupra identităţii
culturale europene cu accent pe elementele identitare ce sunt în strânsă legătură cu
construcţia valorică care ne interesează în mod special. Ulterior, vom încerca o
trecere în revistă a valorilor europene cu punctările de diferenţiere ce se impun dar
şi o definire a acestora. Nu vom face apel la fenomenele sociale ce afectează astăzi
identitatea şi valorile europene decât într-o manieră tangenţială. Dorim ca
abordarea cauzală să fie mai mult implicită decât demonstrativă, datorită şi faptului
că acest text este întâi de toate unul descriptiv. Scopul de bază a acestui studiu
rămâne acela de a înţelege următoarele:
– De ce suntem împreună şi pentru ce (mai) rămânem împreună?
– Care sunt valorile care stau la baza construcţiei europene?
– Există vreo legătură între creştinism şi cultura europeană?
– Care sunt valorile care reprezintă etosul european?
– Europa de astăzi reprezintă o fuziune sau o difuziune valorică?
– Europa, încotro?
Identitate cultural„ ∫i specific european. Aspecte metodologice
Pentru a putea prezenta ethosul cultural european astăzi, ne propunem o

retrospectivă cultural europeană. Propunem să urmărim un sumar cronologic
asupra evoluţiei, dezvoltării şi bineînţeles a diversificării a ceea ce înseamnă
cultură europeană astăzi.
Mai întâi de toate, trebuie să specificăm conceptul de Europa, de zona
europeană cine poate să fie parte culturală şi cine nu. Cu toate că sunt o serie de
1342
Inspirat din recenzia profesorului Marius Cruceru la lansarea volumului. Informaţie
disponibilă online la punctul 3 al recenziei: Convieţuirea în amestecul de culturi,
http://mariuscruceru.ro/2017/02/17/sectantii-lui-siberia-de-ce-ne-intereseaza/, accesat la 17.02.2017.
562
opinii, e greu să ai o imagine obiectivă asupra culturii europene fiind european. Ne
apropiem de o abordare obiectivivă în primul rând dacă specificăm că spaţiul
cultural european, a fost, este şi va fi în continuă mişcare, dezvoltare şi evoluţie.
Implicit, ţinând cont de discuţiile din această zonă nu vom putea avea niciodată o
abordare cu un caracter exhaustiv în ceea ce priveşte cultura europeană. Cu cât
recunoaştem o zonă mai largă din punct de vedere cultural cu atât ne apropiem mai
mult de ceea ce înseamnă cultura europeană. Ne apropiem de Europa, şi anume de
un spaţiu cultural unde unitatea este caracterizată de o diversitate evoluată şi
totodată organizată.
Cu toate că geografia şi istoria sunt elemente indispensabile, unificarea
europeană, ca obiectiv primordial al Uniunii Europene, se face după apartenenţă
culturală. Astfel, avem apartenenţă culturală judecând instituţiile şi cultura. Aşadar,
spaţiul istoric şi geografic al Europei nu arată neaparat o europenitate culturală.
Din acest punct de vedere, putem găsi cultură europeană şi în alt spaţiu, nu numai
în sensul stric al Europei istorice şi geografice.1343 Putem spune chiar că, orice zonă
geografică sau istorică, care are elemente vizibile de specific european, e parte
integrantă a culturii europene.
Prin cultură putem înţelege o serie de idei filosofice, teorii ştiinţifice,
programe, ideologice şi simboluri artistice. Dar, mai mult de atât, toate acestea
trebuie să capete o formă trăită a vieţii umane din punct de vedere social. Astfel,
cultura înseamnă: comerţ, producţie, cercetare şi circularea ideiilor de reflecţie a
vieţii spirituale.1344 Dacă suntem de acord cu această perspectivă a culturii, putem
merge mai departe în stabilirea sau în edificarea metodică a culturii europene. Şi
cum altfel putem face aceasta fără ţinem cont de istoria culturii europene? „În orice
caz, Europa a început să se definească în condiţiile pericolului otoman şi
totdeauna ea se înţelege pe sine raportată la ceva diferit de ea.”1345 Conceptul de
Europa a început să existe datorită unei unităţii conjuncturale, o unitate care
urmărea atât comparaţia cu exteriorul, cât şi apărarea de exterior. Defapt la început
specificarea Europei, a culturii europene s-a făcut doar în raport. În raport cu Asia
şi mai apoi cu America, când aceasta din urmă a oferit sau a încercat să fie o
alternativă la cultura europeană. Lucru care este aproape lesene de crezut chiar şi
fără argumente. Studiul de faţă este actual şi relevant şi datorită faptului că în
această perioadă suntem nevoiţi sau suntem provocaţi să ne raportăm la alţii ca să
ne putem reconfigura.
Conform lui Friedrich Heer, în Apariţia Europei (Aufgang Europas), abia în
secolul al XXII-lea putem vorbi de o Europă relevantă astăzi. În această perioadă,
specificul istoriei europene a devenit observabil: o controversă condiţionată din
punct de vedere politic, social-cultural, religios, economic şi pur social dintre
1343
Andrei Marga, Filosofia Unificării Europene, Cluj, Editura Apostrof, 1998, p. 25.
1344
Ibidem.
1345
Heinz Gollwitzer, Europa, Abendland, în Joachim Ritter (Hrsg.), Historisches Wörterbuch der
Philosophie, Basel-Stuttgart, Band II, p. 826.
563
partenerii care au aceiaşi provenienţă.1346 E important de menţionat şi trebuie să
specificăm însă, că Europa a fost înţeleasă doar în raport sau împreună cu
catolicismul până la acţiunile reformatoare a lui Luther la început de secol XVI.1347
De-a lungul timpului, Europa a suferit o serie de rupturi. Rupturi care sunt
extrem de importante de precizat pentru procesul nostru metodic. Din punct de
vedere religios, Europa a fost scindată de protestantism, din punct de vedere
politic, scindarea s-a produs ca o consecinţă a Revoluţiei Franceze de la 1789, iar
ştiinţa modernă a scindat-o din punct de vedere al modalităţilor de cunoaştere.1348
Toate aceste schimbări nu au făcut altceva decât să dea un contur tot mai sigur a
ceea ce reprezintă în fapt Europa.
Dintr-o viziune spirituală, Novalis, vede în eseul Creştinătate sau Europa
(Die Christenheit oder Europa, 1799),1349 un proiect de construcţie europeană cu
un vădit specific spiritual. Succesul pentru unitate europeană se poate doar printr-o
trezire a sacrului, a sentimentului sacral. Novalis vede Europa ca pe o grupare de
ţări care să fie grupate nu într-un mod clasic administrativ-politic, ci intr-un mod
care vine de la sine, o libertate în relaţionare, adică organic.1350 Astăzi, Uniunea
Europeană există ca o realitate politică, o construcţie din state ce are la bază o
uniune economico-administrativă. Dincolo de aceste realităţi, întrebarea se pune
din nevoia de clarificare a unei identităţi europene comune, de apartenţă culturală
comună. Vom avea aşadar o identitate europeană, o cultură europeană sau fiecare
cetăţean se va numi după ţara lui şi doar în nevoia de libertate va accesa şi din
spiritul european al unicităţii? În urma acestor punctări, singurul lucru devenit cert,
e acela că specificul cultural e în continuă evoluţie, dar şi în continuă definire. E de
la sine înţeles că noua conştiinţă europeană necesită, ca orice atitudine colectivă să
tindă spre înţelegere şi transformare. Niciuna dintre puterile europene nu va putea
să îşi asume cu adevărat o poziţie privilegiată şi de hegemonie ci doar pluralismul
va putea fi elementul liberator de diversele tensiuni şi totodată coagulantul unui
trecut comun dar şi al speranţelor viitoare spunea Gasperi. 1351 Vizavi de această
unitate şi nevoia de trezire a sentimentului sacralităţii subliniat şi de Novalis,
Gasperi face apel la dezideratul creştin al unităţii: Ut unum sint, adică să fie una.
Gasperi a subliniat această idee a unităţii la Roma când a ţinut un discurs în faţa
mai multor cercetători şi istorici spunând că tendinţa spre unitate reprezintă o
constantă a istoriei, şi că valorile sociale creştine au ca scop final întotdeauna
unitatea şi nu individualismul şi separarea. Aceste lucruri au mai fost spuse cu
1346
Friedrich Heer, Aufgang Europas, Wien-Zürich, Europa Verlag, 1949, p. 15.
1347
Andrei Marga, op.cit., p. 27.
1348
Ibidem, p. 28.
1349
Novalis, Fragmente: Christenheit oder Europa, Kapitel 26. Text disponibil online:
http://gutenberg.spiegel.de/buch/fragmente-6618/26, accesat la 15. 04. 2016.
1350
Antonio Sandu, Dimensiuni etice ale comunicării în postmodernitate, Iaşi, Editura
Lumen, 2009, p. 25.
1351
Alcide de Gasperi, Europa. Scrieri şi discursuri, Timişoara, Editura Universităţii de Vest,
2015, p. 10.
564
multe secole înainte de către credincioşi şi în parte chiar şi de către istorici, dar în
limbajul oamenilor politici aceste idei încep să apară doar de pe vremea lui Gasperi
şi Schuman.1352
Filosoful german Max Scheler observă aceste tendinţe, considerând că
acestea împiedică unitatea culturală a Europei. Scheler afirmă că Europa reprezintă
o spiritualitate caracterizată de autonomia valorilor, dar şi recunoaşterea legilor şi a
regulilor generale care ţin valoarea fundamentală europeană a solidarităţii.1353
Europa era văzută pe o direcţie a şanselor, a posibilităţilor date individului
pentru dezvoltare şi evoluţie. Această viziune a fost exprimată şi de filosoful
german Max Horkheimer, subliniind două puncte a conceptului european. În
primul rând era vorba de: o individualizare asigurată de reflexivitate (timp liber,
meditaţie, libertate pentru melancolie şi multe altele), iar în al doilea rând era
vorba de umanism.1354
Ajungem în anii douăzeci când în specificarea Europei se ia în calcul o nouă
situaţie. Specificare pe care o datorăm lui Richard Coudenhove-Kalergi, iniţiator al
mişcării paneuropene. Acesta, vede America şi Rusia ca pe nişte societăţi
colectivizate, prima în modelul capitalist, iar pe Rusia în cel comunist. În această
comparaţie de asemănări Europa apare ca templu al individualismului şi al
libertăţii. Europa e locul unde orice cetăţean îşi poate organiza după bunul plac
viaţa. Din acest punct de vedere Edmund Burke spunea că pentru un european,
nicio altă ţară europeană nu o poate considera exil.1355 Centrele culturale europene
s-au deplasat de a lungul timpului producând astfel o deschidere şi o acceptare a
locuitorilor Europei faţă varietatea aspectelor vieţii. Goethe numea această
deschidere culturală europeană erweitertes Vaterland, adică o patrie largită, o
patrie plină de diversitate, iar Duroselle consideră acest specific cultural european
ca fiind communaute superieure. Din aceste considerente de apartenenţă culturală
şi de înglobare a diferenţelor ca parte identitară, când vorbim de identitatea şi
valorile europene, vorbim de accente culturale bazate pe solidaritatea faţă de
realităţile altora, care au reuşit să adune oamenii în comunităţi lărgite.1356
În viziunea multora, această libertate de organizare a propriei vieţi,
corespunde şi cu o dezvoltare puternică, în raport cu diversitatea ţărilor din Europa.
În viziunea lui Coudenhove-Kalergi, individualismului european îi corespunde
cultul european al personalităţii.1357 Există însă elemente de susţinere pentru ca
acest individualism să nu devină anarhie, iar democraţia să funcţioneze. Europa
şi-a luat adâncimea din creştinism. Forma o are de la greci, iar puterea îi vine de la
1352
Ibidem.
1353
Andrei Marga, op.cit., p. 29.
1354
Ibidem.
1355
Edmund Burke, Reflections on the Revolution and other Essays, London, 1912, p. 84.
1356
Alexandru Duţu, Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene, Bucureşti, Editura All,
1999, p. 8.
1357
Richard Coudenhove-Kalergi, Paneuropa. 1922 bis 1966, Wien, München, Verlag Herold,
1966, p. 123.
565
germani. Toate aceste trei dimensiuni care ţin Europa se întalnesc în spiritul
european, doar în zona numită libertate. După Andre Philip însă, politician francez
la mijloc de secol XX, specificul european este văzut în trei puncte. Avem astfel:
„conceptul grec al individualităţii, conceptul roman al justiţiei şi al cetăţeanului şi
conceptul biblic al persoanei umane”.1358 Încă o dată este subliniat tandemul
libertate şi credinţă cu referire la europenitate. Cardinalul Ratzinger, fostul papă,
specifică la rândul lui aceeaşi cultură, doar că în patru puncte, adăugând în plus la
cele amintite de Philip şi moştenirea latină.
Filosoful român, Constantin Noica specifică Europa ca pe o zonă de acţiune
a libertăţii dar care se recunoaşte prin capacitate de a produce. Aşa cum Gasperi îşi
construia conceptul unităţii europene din dezideratul creştin de a fi una, tot aşa
observăm şi aici pe axa libertăţii şi pe aceea de a produce, de a muncii, un mesaj cu
trimitere explicită la principiul creştin pur şi anume aceea că prin credinţă libertatea
este valabilă doar printr-o acţionalitate permanentă. Libertatea creştină nu are
nici o legătură cu egoismul şi cu nepăsarea. Noica mai vede Europa ca pe o zonă
unde unitatea se defineşte şi prin sintetizare, o unitate care funcţionează doar
diversificându-se.1359
După aceste preliminarii telegrafice, care au reperat şi situat sumar cultura
europeană, ne apropiem de momentul prezent şi putem să vedem ce este astăzi
efectiv Europa, sau ce mai este. Ce este cultura europeană astăzi? Luând în calcul
procesul de unificare şi integrare europeană trebuie să avem în vedere mai întâi de
toate un sistem care face posibil acest proces. Ei bine, acest sistem ca să
funcţioneze are nevoie de o serie de subsisteme. Subsisteme care au o formă
finalitară specifică. Subsisteme care prin diferenţa lor creeaza sistemul.
Subsistemele care au o formă finalitară, au cu siguranţă în spatele lor o serie de
nevoi şi tradiţii la care raspund. Subsistemele devenind astfel cultura europeană de
astăzi. Aşadar, avem tehnicile de producţie şi economia care cheltuiesc energia
umană şi produce bunurile pentru nevoia cetăţenilor europeni. Aici intervine
principiul randamentului economic de care vorbeşte Max Weber în Etica
Protestantă: „Acolo unde câştigul capitalist este urmărit raţional, acţiunea
corespunzătoare se conformează calculelor făcute în termen de capital.[...], iar la
încheierea perioadei de evaluare, în bilanţul intreprinderii activele băneşti, sunt
mai mari decât capitalul, adică decât valoarea estimată a mijloacelor materiale de
producţie folosite pentru operaţiunile de schimb.”1360 Acesta este randamentul
economic specific european cu origine creştină.
Avem apoi, un lucru extrem de important: administraţia, care asigură în cel
mai eficace mod activităţile, de orice fel ale comunităţii. Cultura europeană a
1358
André Philip, For a European Policy, The Absent Countries of Europe, Strasbourg-
Robertsan,Schriftenreihe der Osteuropa, 1958, p. 258.
1359
Constantin Noica, Modelul cultural european, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p. 44.
1360
Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti, Editura Incitatus,
2003, p. 17.
566
administraţiei s-a dezvoltat în strânsă relaţie cu fiecare individ. Politicile
administrative s-au făcut atent după fiecare microcomunitate în parte, oricât de
restrânsă ar fi ea. După raţionamentul de a face totul pentru individ, se consideră că
„nu aparţii culturii europene dacă administraţia propriei societăţi nu trece
examenul acestei raţionalităţi”.1361 Apoi, un alt element definitor culturii europene
pe care îl avem este subsistemul numit politică, sau gândire politică, care dă
legitimitate alegerilor de fundament în politicile comunităţii. Fie ele politici
sociale, adminsitrative sau monetare. Astăzi, politica este mediu de vieţuire in
cultura europeană. De fapt, politica europeană e strâns legată de construcţia
persoanei, care primeşte o sferă privată, dar care are garanţii importante, ce ţin
bineînţeles de o serie de drepturi fundamentale şi inalienabile. Politica europeană
mijloceşte astăzi la probleme de interes general şi nu se lasă redusă prin însăşi
structura ei.1362
Şi în ultimul rând avem subsistemul: cultura spirituală. Apariţiei acestei
culturi se datorează unei continue reflexivităţi a vieţii umane, ţinând cont şi de
intelect şi de zona sufletească. Asupra acestui subsistem ne vom focaliza
incursiunea identitară a Europei. Evenimentele din ultimii ani denotă clar faptul că
domeniul cultural identitar a intrat în zona unor negocieri ce tind să subţieze etosul
european şi să pună la îndoială setul de valori comune. Este larg cunoscută
dezbaterea publică şi reacţiile din mai multe medii asupra neincluderii originii
creştine a Europei în Tratatul de la Lisabona din 2007. În mod oficial atunci când
vrem să ştim din documente, ştim următoarele despre identitatea europeană:
„Inspirându-se din moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei, din
care s-au dezvoltat valorile universale care constituie drepturile inviolabile şi
inalienabile ale persoanei, precum şi libertatea, democraţia, egalitatea şi statul de
drept.”1363 Despre această ambiguitatea vis à vis de originea Europei, preciza şi
Vaclav Havel când totodată îndemna la o reflectare şi analiză clară a setului de
valori, a tradiţiilor şi a principiilor europene. De asemenea a subliniat faptul că
utilizarea abuzivă sau în mod nepotrivit a valorilor în politicile europene poate
duce chiar la destabilizarea comunităţii europene: can lead to hell.1364
Una din cele mai vechi paradigme sociale susţine rolul determinant pe care îl
are sectorul economic pentru toate componentele sistemelor sociale. Progresul,
schimbările şi dinamica sunt datorate în mod deosebit sistemului economic şi
politic şi chiar relaţiile or valorile sociale fiind influenţate de dinamica economică
şi politică. Până la Weber nimeni nu a adus în prim plan factorul numit cultură în
ceea ce priveşte determinismul social. Cultura şi identitatea culturală europeană
trebuie să se afle în centrul interesului nostru vizavi de înţelegerea construcţiilor
1361
Andrei Marga, op. cit., p. 38.
1362
Ibidem, p. 40.
1363
Tratatul pentru Uniunea Europeană, Titlul I, Articolul 1a.
1364
Vaclav Havel în prefaţă la: Furio Cerutti, Enno Rudolph, (eds), A soul for Europe,
Sterling Virginia, Peeters Leuven, 2001, p. XIII.
567
valorice. Putem spune chiar că prin cultură putem să înţelegem originea valorilor.
Cultura naşte valorile care ghidează ulterior societatea. Cultura cuiva defineşte modul
de a gândi şi a trăi. Prin cultură nu ne referim acum la un bogat bagaj informaţional
ori la educţia aleasă a cuiva ci ne referim la suma caracteristicilor unui cadru şi a unei
comunităţi: europene în cazul nostru. Conform Dicţionarului Explicativ Ilustrat al
Limbii Române, ultura reprezintă şi „totalitatea valorilor materiale şi spirituale
create de omenire şi a instituţiilor necesare pentru comunicarea acestor valori. (…)
Totalitatea vestigiilor vieţii materiale şi spirituale prin intermediul cărora se
reconstituie imaginea unei comunităţi omeneşti din trecut. Ansamblul valorilor, al
simbolurilor, concepţiilor, credinţelor, modelelor de comportament şi al activităţii
materiale care caracterizează modul de viaţă al unui grup social”.1365 În ceea ce
priveşte cultura materială aceasta joacă rolul de simboluri în care se oglindesc ideile,
valorile, adică normele ce constituie cultura non-materială. Este o relaţie direct
proporţională şi eminamente interdependentă între cultură şi valori. Cultura face
valorile, iar valorile explică cultura. Studiul acestui tandem: cultură-valori facilitează
cunoaşterea evoluţiei societăţii şi a dinamicii acesteia.1366 Putem să spunem fără nici
o notă de forţare că o analiză şi o înţelegere serioasă a culturii şi valorilor europene
ne pot arăta clar momentul în care ne aflăm, dar şi la ce trebuie să ne aşteptăm de aici
înainte. Într-un discurs intitulat Europe and culture, Jacques Delors, fost preşedinte
al Comisiei Euopene timp de 10 ani (1985–1985), sublinia în mod tranşant faptul că
Europa poltică are nevoie de Europa culturală.
…nu este suficient, doar a recunoaşte diversitatea culturală a Europei ci
această diversitatea culturală ar trebui să fie (re)adusă la viaţă. Fără aceasta,
continentului nostru îi va scădea tot mai mult capacitatea de a influenţa. Această
diversitate culturală trebuie afirmată nu numai printr-o celebrare nostalgică a unei
moşteniri, ci mai ales într-un mod dinamic, prin creare. ..cuvântul Europa nu
reprezintă un fenomen geografic, ci este un concept spiritual. Mai mult decât atât,
ştim că Europa culturală prefigurează o Europă lărgită, lipsită de granite. Aceasta
include întreaga Scandinavie şi se deschide până la Europa Centrală şi de Est, fără
de care ar fi ca o văduvă singură. În orice caz, Europa este acum centrul unor
ample subiecte de discuţie şi comentarii culturale, pentru că Europa nu mai este
percepută ca fiind doar o responsabilitate exclusiv politică.1367
Valorile europene
A vorbi despre valori şi mai ales despre valori europene a fost şi cred că
ramâne un demers deosebit de dificil, datorat în mod deosebit conotaţiilor
1365
DEXI: Dicţionarului Explicativ Ilustrat al Llimbii Române, Chişinău, s.a., Editura Arc şi
Editura Gunivas, p. 487.
1366
Bogdan Voicu, Mălina Voicu, Ce sunt valorile? Valori ale românilor 1993–2006, Editura
Institutului European, Iaşi, 2007, pp. 10–11.
1367
Jacques Delors, Europe and Culture, discurs disponibil online:
http://www.instesw.ebox.lublin.pl/ed/0/delors.html.en, accesat la 15. 02. 2017.
568
termenului. În zona ştiinţelor umaniste tinde să aibă un sens normativ. Valorile
devin astfel criterii pe baza cărora se face distincţia dintre bine şi rău, dintre frumos
şi urât, dintre dezirabil şi indezirabil.1368 Specialiştii din domeniul ştiinţelor sociale
au observat după jumătatea secolului al XX-lea o tendinţă vizibilă a societăţilor
vestice de a renunţa la normativism în favoarea acceptări diferenţelor, astfel că
problematica şi analiza valorilor trebuie reluată regulat dar în strânsă legătură cu
contextul social de la acel moment.
Definirea valorilor implică o problematică suplimentară pentru că avem de a
face cu un caracter polisemantic al termenului valoare, aceasta fiind înţeleasă atât
denotativ cât şi conotativ, aici însă noi ne referim la valorile individului care
răspund unui întreg complex de orientări latente şi care corespunde filosofiei de
viaţă a unui om.1369
Definirea conceptului de valoare acoperă o arie largă de dimensiuni. Una
dintre definiţiile, de largă acceptare în rândul sociologilor, îi aparţine lui
Kluckhohn. Pentru acesta „valoarea reprezintă o concepţie, explicită sau implicită,
distinctivă pentru un individ sau caracteristică pentru un grup, cu privire la ceea
ce este dezirabil, care influenţează selecţia modurilor, mijloacelor şi scopurilor
disponibile ale acţiunii”.1370 Adiacent noţiunii de valoare, autorul defineşte şi
noţiunea de orientare valorică în termeni de concepţie organizată şi generalizată,
influenţând comportamentul, cu privire la natură, la locul omului în ea, la relaţiile
omului cu ceilalţi şi cu privire la dezirabil şi indezirabil. Valorile sunt definite
astfel în corelaţie strânsă cu acţiunea şi cu componenta practică. Valoarea trimite
cu gândul la criterii care ajută să ne orientăm şi la linii de demarcaţie între ceea ce
este permis sau de dorit din punct de vedere social.
Milton Rokeach defineşte valoarea ca pe „o credinţă de durată că o anumită
cale sau un scop al existenţei sunt de preferat, din punct de vedere social sau
personal, faţă de o cale sau un scop opuse”.1371 Valorile nu există disparat, ci sunt
înglobate în cadrul unui sistem de valori, care reprezintă o organizare de durată a
credinţelor cu privire la scopurile existenţei şi la modurile considerate dezirabile de
atingere a acestora. Schimbarea valorilor presupune reordonarea priorităţilor în
cadrul sistemului valoric individual. Ca atare, valorile presupun întotdeauna un
mod de acţiune, ele determină direcţia pe care o urmează un individ, o colectivitate,
o societate. Valorile sunt realităţi latente şi nu pot fi observate de sine stătătoare
deoarece ele sunt incluse în paradigma morală a individului (comportament,
decizii, atitudini). Vorbim despre sisteme de valori pentru a putea înţelege
1368
Bogdan Voicu, Mălina Voicu, op. cit., p. 9.
1369
Raymond Boudon, The origin of values: sociology and pshilosophy of beliefs, Londra,
New Brunswick, 2001.
1370
Clyde Kluckhohn, Values and Value Orientations in the Theory of Action, în Parsons,
Talcott, Edward Shils (coord.) – Toward a General theory of Action, New York, Harper & Row
Publishers, 1951, p. 395.
1371
Milton Rokeach, The Nature of Human Values, New York, The Free Press, London,
Collier Macmillan Publishers, 1973, p. 5.
569
tendinţele etice dintr-o anumită comunitate pentru că într-un sistem de valori se
reflectă personalitatea individului, până chiar la personalitatea unei comunităţi.1372
Din acest motiv valorile se vor regăsi întotdeauna explicit sau implicit la nivelul
politicilor sociale şi în strategiile politice.
Din punct de vedere cultural, orientarea valorică majoră în acest moment
este către postmodernism, având în centrul său postmaterialismul cu o tendinţă de a
acorda atenţie sporită autoexprimării şi calităţii vieţii. 1373 Relaţia cu cultura însă
poate ridica câteva probleme suplimentare de abordare pentru că sunt sociologi
care echivalează cultura cu valorile, pe când cei mai influenţi cercetători în studiul
valorilor, consideră că elementul central al culturii este dat de valorile
individului.1374 Cu alte cuvinte spunem defapt că valorile cetăţenilor construiesc
cultural o regiune, un stat sau chiar un continent şi că identitatea culturală este
exact reflexia valorilor exprimate.
Este unanim acceptat faptul că acţiunile umane au ca mobil anumite valori
care le direcţionează chiar dacă aceste motivaţii valorice au o varietate deloc
neglijabilă, de la mobiluri fiziologice, legate de subzistenţă sau mobiluri
mercantile, motivaţii hedoniste, de divertisment la motivaţii ideatice, de principii şi
convingeri care conturează un profil uman şi comunitar în ultimă instanţă.
Rolul sistemelor de valori care stau la baza unei societăţi este reflectat în
acţiunile şi tipul social dominant la un moment dat. Sociologul Petre Andrei a făcut
o preocupare academică prioritară din studiul valorilor şi a moralei considerându-le
forţe ale comportamentelor sociale şi ale relaţiilor umane. Una din tezele bază ale
sociologului vizavi de valori este aceea că valorile sunt cele care ghidează în mod
real paşii omului dar şi necesitatea ca valorile pe care le avem deja trebuiesc
crescute şi dezvoltate spre un ideal care să coordoneze în final faptele fiecăruia.1375
Societatea este de o complexitate greu de înţeles şi trebuie avut în vedere
interrelaţiile stabilite pe parcursul evoluţiei istorice între diferitele grupuri care au
trebuit să convieţuiască la un moment dat, indiferent de preferinţele lor personale.
Din punctul de vedere al psihologilor, valorile pot reprezenta ancorele ce permit
indivizilor o orientare societală, acestea acţionând şi ca sisteme de decodare ale
potenţialelor direcţii de acţiune vizavi de nevoile şi aspiraţiile personale.1376
Comportamentul mai multor popoare poate avea elemente comune, dar pot
prezenta şi deosebiri remarcabile. Ele se pot asemăna din punct de vedere biologic
şi se pot asemăna sau diferenţia din punct de vedere psihologic, al comportamentului
moral şi sociologic. „Trebuiesc observate în mod simultan aceste forţe convergente
1372
Ibidem, p. 11.
1373
Ronald Inglehart, Modernization and Post Modernization. Cultural, Economic and
Political Change in 43 Societies, Princeton University Press, 1997, p. 4.
1374
Bogdan Voicu, Valorile şi sociologia valorilor, în Lazăr Vlăsceanu (coord.), Manual de
Sociologie, Iaşi, Polirom, 2010, p. 260.
1375
Horia Hulban, Petre Andrei: Gânduri despre morală şi moralitate, în „Ethos”, nr. 3,
Institutul European, 2011, p. 16.
1376
Jan van Deth, Elinor Scarbrough, The Impact of Values, Oxford University Press, 1994, p. 22.
570
sau divergente pentru a putea aprecia corect motivaţia comportamentului şi
acţiunilor diferitelor grupuri de oameni”.1377 Considerăm relevante aceste precizări
pentru tema abordată având în vedere că proiectul european de construcţie a unei
identităţi europene bazate pe valori comune trebuie să ţină seama de diversitatea
culturală a statelor membre. În acest context, a înţelege cum funcţionează aceste
forţe, reprezintă o necesitate implicită.
Valorile se structurează adesea în sisteme de valori caracteristice unor
anumite grupuri, comunităţi, naţiuni. „Etica naţională formulează valori şi norme
morale în vederea statului şi grupului naţional, ea cuprinde ca elemente esenţiale
o mulţime de idei politice. Scopul pe care îl urmăreşte e stabilitatea şi conservarea
naţională – aici vorbim de valori de tipul naţional”.1378 Acest fapt poate fi
generator de obstacole în construcţia unui sistem de valori europene comune dacă
nu se ţine cont de forţa acestora. Abordate însă într-o manieră integratoare, acestea
pot fi puncte de pornire în construcţia europeană. Sociologii definesc valorile ca
fiind interioare individului, însă aceste valori au vizibil determinant social exprimat
şi totodată indus de către norme, obiceiuri şi ideologii. La nivelul indivizilor
valorile dintr-un anumit domeniu cum ar fi religia, familia, relaţiie sociale etc., sunt
determinate şi determină valorile din toate celelalte domenii ale vieţii.1379
Valorile nu pot fi în mod direct observate, şi în mod real nimeni nu poate
indica în mod cert valorile cuiva pentru că acestea nu sunt altceva decât nişte
realităţi latente prezente în interiorul cuiva cu o acţionalitate şi un determinant
social puternic. Astfel, colectivităţile umane ajung să dezvolte seturi de valori sau
credinţe sociale comune asigurând astfel coeziunea socială şi de asemenea
convieţuirea, permiţând totodată orientări de valoare diferite, specifice
subgrupurilor şi indivizilor în mod separat, dar care aderă însă la valorile comune.
Trebuie ştiut faptul că valorile nu se schimbă de la o zi la alta ci chiar au nevoie de
o vreme relativ îndelungată pentru a se modifica, restructura, afectând astfel toate
sferele vieţii. Din aceste raţiuni ce ţin de timp, studierea dinamicii valorilor, trebuie
făcută doar la intervale de 5–10 ani sugerează Voicu, pentru ca eventualele
fluctuaţii şi chiar tendinţe să fie observabile.1380 De altfel şi Eurobarometrele s-au
făcut la anumite intervale de timp precum şi studiile prezentate de European
Values Survey se fac o dată la 9 ani.1381
Se vorbeşte despre moştenirea creştină a Europei, subiect care a suscitat în
ultima perioadă dezbateri interminabile şi conflictuale adesea. Vorbind despre
morala creştină aceasta este considerată ca fiind „în esenţa sa, universalistă şi
nepolitică, în sensul că formulează principii morale valabile pentru orice om
1377
Hulban, op. cit., p. 14.
1378
Ibidem, p. 15.
1379
Milton Rokeach, The Nature of Human Values, New York, The Free Press, London,
Collier Macmillan Publishers, 1973, p. 5, apud Bogdan Voicu, Mălina Voicu, op. cit., p. 10.
1380
Bogdan Voicu, Mălina Voicu, op. cit., p. 10.
1381
Studiu privind valorile europenilor începând cu 1981: http://www.europeanvaluesstudy.eu/,
accesat la 10. 12. 2016.
571
indiferent de naţiune, de aceea ea e asimilativă şi misionară, are spirit larg de
toleranţă şi iubire umană… Morala universalistă a creştinismului e democratică şi
aici este marele său merit, pentru că a înţeles rolul creator al democraţiei şi
valoarea muncii pentru dezvoltarea culturii umane”.1382
Valorile creştine sunt considerate universale, creştinismul formulează o
valoare morală universală: Umanitatea! Valoarea morală a unei acţiuni depinde de
alegerea scopurilor şi mijloacelor. Valoarea etică supremă, către a cărei realizare
trebuie să ţintească toate acţiunile, e realizarea umanităţii, a omului în care să fie
unită raţiunea moralitatea şi frumosul, a omului călăuzit de aceste forţe în crearea
culturii pentru binele omenesc.1383
Stabilirea unui set de valori comune europene stă la baza construcţiei
identităţii europene. Oamenii sunt dependenţi de reprezentările lor, de ideile lor.
Nu este greşit să afirmăm că ideile conduc lumea indiferent de cauza formării lor.
În ciuda aparenţelor spune Venner, acţiunile oamenilor nu sunt determinate de
utilitar, ci de sisteme de valori în conflict.1384 Ideea despre o Europă – una ca
entitate juridică, politică şi economică, fondată pe un număr de principii etice
denumite drepturile omului, s-a născut în Europa de Vest, după cel de-al Doilea
Război Mondial.1385
Dincolo de diferenţele culturale, economice, politice, construcţia europeană
îşi propune o unitate identitară prin care să se definească pe sine cât şi în raport cu
restul lumii. „Unită în diversitate – deviza Uniunii Europene – exprimă voinţa de a
trăi împreună, de a promova ceea ce poate să facă din Europa naţiunilor o Uniune
Europeană, ai cărei cetăţeni să aibă o identitate europeană şi un sentiment de
apartenenţă, evitând deopotrivă izolarea, cât şi dizolvarea identităţilor specifice
fiecărei naţiuni”.1386
Acest obiectiv nu este deloc unul simplu şi uşor de realizat cu atât mai mult
cu cât „contextul social european este complex şi tensiunile sunt evidente: pe de o
parte se constată o creştere a indiferenţei religioase şi a laicizării vieţii în
societate, dar în acelaşi timp, este evidentă şi o fervoare crescândă a persoanelor
şi grupurilor preocupate de căutarea unui sens spiritual al vieţii… De aceea,
misiunea religiilor şi a Bisericilor este de a promova solidaritatea şi fraternitatea
cu o lume marcată tot mai mult de sărăcie, şomaj şi suferinţă”.1387 Despre această
fervoare creştină paradoxală am scris întru-un text despre resurgenţa religiei.1388
Semnificaţia valorilor creştine continuă să rămână un fundament pentru acţiunile
sociale.
1382
Horia Hulban, op. cit., p. 15.
1383
Ibidem, p. 16.
1384
Domnique Venner, Istorie şi tradiţie la europeni, Bucureşti, Editura Lider, 2006, p. 353.
1385
Petru Coruga, Morala religioasă şi Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Convergenţe, divergenţe şi perspective, în „Ethos”, nr. 3, Institutul European, 2011, p. 26.
1386
Ibidem.
1387
Ibidem, p. 30.
1388
Laurenţiu Petrila, The Resourgence of Religion and Its Implications for International
Politics, în „Romanian Review of International Studies”, No. 4, Cluj-Napoca, 2013, pp. 70–84.
572
Accentul pus pe rolul valorilor în construcţia europeană reiese şi din locul pe
care acestea îl ocupă în dezbaterile actuale din cadrul Convenţiei Europene pentru
viitorul Europei. Profesorul Radu Carp notează că aceste dezbateri sunt diferite, iar
noua abordare nu se referă cu precădere la aspecte instituţionale sau politici europene.
Diferenţa specifică se referă la valorile în jurul cărora se construieşte
identitatea europeană. Voinţa politică de a avea o asemenea identitate este
evidentă. În lipsa unei identităţi europene, asumată de fiecare actor al spaţiului
comunitar orice proiect politic ce doreşte adecvarea instituţiilor Uniunii Europene
la realităţile trans-naţionale nu are şanse de a fi pus în aplicare.1389
Necesitatea valorilor, a unui set comun de valori, în construcţia europeană
este astfel un factor determinant. Rolul religiei în conturarea unui corp de valori nu
poate fi ocolit sau negat, indiferent de poziţia pe care ne situăm din punct de vedere
politic, moral sau cultural.
Tratatele reprezintă în Uniunea Europeană forma prin care sunt stabilite
aspectele fundamentale cu privire la construcţia europeană. Tratatul de la Lisabona
este considerat ca fiind tratatul care a adus o contribuţie majoră la explicarea
proiectului european sub forma valorilor şi principiilor.
Valorile reprezintă, pe de o parte, raţiunea de a fi a Uniunii şi etica sa.
Constituţionalizarea acestora are o enormă importanţă atât din punctul de vedere al
identităţii europenilor, cât şi din cel al principiilor cărora trebuie să i se supună atât
acţiunea Uniunii, cât şi cea a statelor membre. Caracterul său de etică sau norme de
comportament are şi consecinţe practice, nerespectarea acestora atrăgând sancţiuni
juridice.1390
Conform TUE – Tratatului pentru Uniunea Europeană, Uniunea se întemeiază
pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de
drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor
care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate
caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate
între femei şi bărbaţi. Uniunea urmăreşte să promoveze pacea, valorile şi bunăstarea
popoarelor sale.1391
Dacă pentru stabilirea valorilor europene comune, aşa cum au fost enumerate
conform Art. 2, nu au fost discuţii controversate, nu acelaşi lucru se poate spune
despre includerea sau nu a unor referinţe la Dumnezeu şi la moştenirea creştină a
Europei. În ciuda atenţiei care i s-a acordat şi în ciuda încercărilor Poloniei de a
reactiva problema cu ocazia Conferinţei din 2007, această dezbatere a fost şi a
rămas la marginea altor teme.1392 Faptul că s-a renunţat la o referinţă explicită
1389
Radu Carp, Stat, Biserică, cetăţean – în căutarea unui model european al religiilor, în Pentru
un creştinism al noii Europe, seria Boltzman, vol. III, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 296.
1390
Francisco Aldecoa Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, Europa viitorului. Tratatul de
la Lisabona, Editura Polirom, 2011, pp. 100–101.
1391
TUE, Titlul I, Articolul 2 şi 3.
1392
Francisco Aldecoa Luzarraga; Mercedes Guinea Llorente, op. cit., p. 101.
573
vizavi de moştenirea creştină a Europei a fost înţeleasă şi ca o bătălie pierdută
pentru sufletul Europei.1393
Aspectele legate de etica Uniunii au fost o parte importantă a dezbaterilor
astfel încât în Articolul 2 au fost menţionate principiile de bază şi limitele acţiunii
Uniunii şi statelor membre.
În primul rând, este vorba despre valorile de bază, cele care fac popoarele
Europei să se simtă parte a aceleaşi Uniuni. Aceste valori sunt dezvoltate în Carta
Drepturilor Fundamentale, precum şi în Titlul referitor la viaţa democratică a
Uniunii. Ele constituie baza identităţii europene şi substratul proiectului
construcţiei politice europene. Fundamentul Uniunii Europene, care face posibilă
uniunea statelor membre, este dat de către valorile comune împărtăşite şi
dezvoltate, valori considerate definitorii pentru viaţa sa. În fond, statele membre au
creat Uniunea pentru a promova împreună aceste valori.1394
Aceste valori au titlu directiv în sensul că ele ghidează acţiunile şi deciziile
Uniunii. „În exercitarea competenţelor sale, întreaga acţiune a Uniunii trebuie să
fie ghidată de respectarea strictă a acestor valori. Aceasta nu este doar o obligaţie
politică, ci şi una juridică, nerespectarea acestor valori constituind motiv de a
solicita o decizie a Curţii de Justiţie”.1395 Dezbaterile Convenţiei au arătat şi ele că
problematica valorilor căpătase o importanţă deosebită, destul de puţin întâlnită în
trecut.1396
Valorile comune europene exprimate oficial sunt extrem de importante din
mai multe raţiuni. Valorile nu reprezintă un reper de acţiune doar pentru statele
membre ci şi pentru statele care doresc să devină membre ale Uniunii. Astfel se
reuşeşte o uniformizare şi o narmativizare culturală în ceea ce priveşte proiectul
european. Caracteristica valorilor europene de necesitate şi obligativitate de a fi
respectate de către state membre sau în proces de aderare este completată şi de
caracteristica permanenţei. „Respectarea acestor principii etice este o cerinţă
permanentă pentru toţi membrii Uniunii, încălcarea lor conducând la o procedură
juridică de sancţionare – procedura garanţiei democratice – , care poate merge
până la pierderea drepturilor politice de vot în cadrul Consiliului”.1397
În cadrul Convenţiei s-a stabilit să existe o listă limitată de valori din motivul
clarităţii şi securităţii juridice care sunt absolut necesare pentru operaţionalizarea
procedurii de garanţie democratică. Prin urmare, s-a considerat potrivit a fi inclus
un al doilea nivel de principii general-comune împărtăşite de societăţile statelor
membre. Acestea, sunt valori esenţiale ale Uniunii Europene, dar conţinutul lor nu
are valoarea unei definiri solide din punct de vedere juridic. Şi mai delicat aici este
1393
Vasile Boari, Noua Europă în căutarea identităţii, Cluj-Napoca, Editura Risoprint, 2009, p. 10.
1394
Francisco Aldecoa Luzarraga; Mercedes Guinea Llorente, op. cit., p. 101.
1395
Francisco Aldecoa Luzarraga; Mercedes Guinea Llorente, op. cit., p. 102
1396
Iordan Bărbulescu, op. cit., p. 442.
1397
Francisco Aldecoa Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, op. cit.,, p. 102.
574
faptul că percepţia asupra lor diferă de la un stat membru la altu. Prin urmare, la
acest al doilea nivel este vorba mai mult de principii directoare decât despre o bază
juridică suficientă pentru declanşarea unei proceduri de garanţie democratică.1398
La nivel de valori europene se discută şi despre un model social al Europei
sau despre Europa socială. În acest sens, se consideră că Tratatul de la Lisabona
reuşeşte să marcheze un progres fără precedent în constituţionalizarea modelului
social european prin formularea obiectivelor şi a instrumentelor acestora, dar şi
prin redactarea noilor clauze sociale, aspecte ce nu existau înainte. „Tratatul de la
Lisabona adaugă noi evoluţii conceptului de Europă socială, prin explicitarea şi
constituţionalizarea modelului social european”.1399 Aceste valori şi obiective
produc efecte juridice, fiind obligatoriu de respectat în toate deciziile Uniunii.
Astfel, valorile şi principiile cu conţinut economic şi social se regăsesc în
Articolul 2 al noului TUE. Modul cum acţionează şi funcţionează aceste valori în
cadrul Uniunii arată impactul la nivelul politicilor sociale şi economice. Una dintre
valorile fundamentale din tratat este egalitatea. Dar această valoare nu ar trebui
înţeleasă doar în termeni strict juridici şi politici (egalitatea cetăţenilor în faţa
legii). Valoarea egalităţii ar trebui să fie valabilă şi în zona termenilor economici şi
sociali, ceea ce ar duce la obligativitatea puterilor publice de a formula politici
economice şi sociale de care să beneficieze toţi cetăţenii. Alte principii ale
societăţii europene care au legătură cu modelul economic şi social sunt
nediscriminarea, toleranţa, solidaritatea şi egalitatea de gen.1400
Valorile europene: Eurobarometrul Standard 82
Conform celui mai recent studiu sociologic apărut privitor la valorile

europene: Eurobarometrul Standard 82 din toamna anului 2014,1401 valorile care
reprezintă cel mai bine Uniunea Europeană sunt pacea, drepturile omului şi
democraţia. Toate valorile pe care europenii le asociează cu Uniunea Europeană au
câştigat teren (procentual) sau au rămas la acelaşi procent. Totodată şi ierarhizarea
acestora a rămas relative neschimbată.
Pacea (securitatea, siguranţa) rămâne valoarea pe care europenii o asociază în
primul şi în primul rând cu Uniunea Europeană: a fost menţionată de patru din zece
respondenţi şi este singura valoare care şi-a întărit poziţia semnificativ de la o anchetă
la alta (40%, +3% faţă primăvara anului 2014). Valoarea privind Drepturile omului
(36%, +2%) şi democraţia (31%, +1%), amândouă cu o uşoară creştere, completează
1398
Ibidem.
1399
Luzarraga; op. cit.,, p. 126.
1400
Ibidem, p. 127.
1401
Eurobarobetrul Standard 82 privitor la cetăţenia europeană. Disponibil online pe site-ul
la 10. 02. 2017.
575
topul celor trei valori asociate cu UE. Celelalte valori care au fost sugerate
respondenţilor au fost menţionate de mai puţin de doi din zece europeni. Doar trei
valori au obţinut scoruri mai mari de 15%, şi anume: statul de drept (18%, neschimbat
faţă precedentul Eurobarometru), libertatea individuală (17%, =) şi respectul pentru
viaţa umană (17%, +1%, acum pe locul al şaselea împreună cu libertatea
individuală).Următoarele patru valori care au fost menţionate de mai mult de unu din
zece respondent. Aici avem modificările ierarhice cele mai interesante ţinând cont de
contextul social european (criza imigranţilor şi alte probleme economice):
solidaritatea este acum a şaptea valoare europeană (15%, +2%), fiind chiar înaintea
respectului faţă de alte culturi (14%, =), în timp ce egalitatea (13%, +3%) a depăşit
toleranţa (11%, =). Împlinirea de sine sau autorealizarea (4%, =) şi religia (3%, =)
sunt astăzi valori mai puţin asociate cu Uniunea Europeană şi sunt menţionate de mai
puţin de unu din zece europeni, deşi acestea au fost cândva sinonime cu tot ce însemna
Europa.1402
Figura 2. Grafic privind valorile care reprezintă Uniunea Europeană.1403
1402
Ibidem.
1403
Eurobarobetrul Standard 82 privitor la cetăţenia europeană. Preluat şi tradus de pe site-ul
la 10. 02. 2017.
576
Figura 3. Grafic privind valorile europene în ţările membre1404.
Cu toate că scorurile înregistrate pentru şase din doisprezece valori au

crescut din primăvara 2014 (în timp ce celelalte şase au rămas neschimbate), 5%
(neschimbat) dintre europeni continuă să spună în mod constant că ei nu asociază
niciuna dintre aceste valori cu Uniunea Europeană.
Valorile europene la nivelul statelor membre
O analiză naţională arată că pacea se află în fruntea listei de valori cel mai
frecvent asociate cu UE în şaisprezece state membre. A fost menţionat de către o
majoritate absolută dintre respondenţii din Suedia (55%, +4 % faţă de precedentul
Eurobarometru), Franţa (54%, +7%), Slovenia (54%, +2%), Luxembourg (53%,
+5%) şi Germania (52%, +1%). În contrast, această valoare a fost menţionată doar
de 25% sau mai puţini respondenţi în Marea Britanie (24%,) şi România (25%, =).
Proporţia respondenţilor care au menţionat pacea a crescut în 24 de state membre,
1404
la 10. 02. 2017.
577
Tabelul 1
Tabel privind valorile care sunt considerate că reprezintă cel mai bine UE în ţările membre1405
cea mai remarcabilă în Grecia (49%, în creştere cu 9%), Belgia (44%, +9%),
Lituania (42%, +9%), Finlanda (48%, +8%), Croaţia (33%, +8%), Franţa (54%,
+7%), Portugalia (34%, +7%) şi Bulgaria (34%, +7%). Doar în două state membre
pacea şi drepturile omului sunt calsificate împreună pe locul întâi: Lituania (42%,
+9% pentru pace şi +1% pentru drepturile omului) şi Cipru (35%, +1% şi respectiv
-4%). Drepturile omului se află în fruntea listei a nouă state membre: Finlanda
(53%, +9%), România (43%, +2%), Malta (42%, neschimbat), Estonia (41%,
+3%), Irlanda (40%, +4%), Letonia (39%, +5%), Marea Britanie (37%, -4%),
1405
la 10. 02. 2017.
578
Polonia (37%, +8%) şi Croaţia (34%, -1%). Această valoare (a fost de asemenea
menţionată de cel puţin patru din zece respondenţi în Luxemburg (47%, +8%),
Franţa (44%, +1%), Belgia (41%, -1%), Olanda (41%, -2%), Suedia (41%, =),
Danemarca (41%, -3%) şi Germania (40%, +5%). Totuşi, proporţia respondenţilor
care au menţionat această valoare a fost de zece puncte procentuale mai jos decât
media europeană în Italia (26%, care acum e în creştere cu 3%) şi Grecia (26%,
+1%). Danemarca este singura ţară unde democraţia este clasificată pe primul loc
(48%, +3 %). Deşi nu este pe prima poziţie, această valoare a fost totuşi menţionată
de mai mult de patru din zece respondenţi în Suedia (44%, -1%), Germania (43%,
+5%) şi Olanda (42%, neschimbat). În schimb, a fost menţionată de 20% sau
mai puţini respondenţi în Slovenia (19%, -1%) şi în Marea Britanie (20%, =). Din
primăvara lui 2014, proporţia persoanelor care au menţionat democraţia a crescut
în 17 state membre. Cele mai considerabile creşteri s-au înregistrat în Austria
(39%, +11%), Malta (36%, +6%) şi Republica Cehă (35%, +6%), dar a scăzut în
Franţa (25%, -6%), Spania (30%, -5%).
Scorurile înregistrate pentru unele dintre aceste valori s-au modificat
semnificativ din primăvara lui 2014: de exemplu statul de drept a câştigat teren în
Spania (27%, +7%) şi Estonia (21%, +7%), dar a pierdut teren în Croaţia (15%,
-12%), Italia (11%, -6%) şi Slovenia (10%, -6%). Valoarea libertăţii personalea
câştigat teren în Croaţia (26%, +8%), precum solidaritatea în Bulgaria (22%, +8%)
şi Lituania (24%, +6%), egalitatea în Portugalia (19%, +6%) şi România (15%,
+6%), şi în cele din urmă, o creştere importantă a avut loc şi în dreptul toleranţei
în Croaţia (15%, +6%).1406
Concluzii
Momentele imediate ieşirii din criză necesită o perioadă de introspecţie şi

reflecţie asupra valorilor, paradigmelor, obiectivelor şi bineînţeles a acţiunilor
politice. Dacă acest lucru este făcut corect vom realiza că criza se poate transforma
în oportunitate.1407 Secolul nostru are provocări imense şi chiar dacă nicicînd nu a
fost nivelul de trai mai bun ca astăzi, creşterea complexităţii vieţii aduce provocări
imprevizibile şi multă instabilitate.
Pe fondul globalizării şi fragmentării sociale se impune exact această analiză
dacă nu cumva identitatea Europei dată de valori, s-a relativizat sau fragmentat, iar
Europa trăieşte drama de a avea cetăţeni care nu se mai regăsesc în valorile şi
cultura actuală. Este foarte posibil ca vechile valori şi identitatea creştină să nu mai
1406
la 10. 02. 2017.
1407
Nicolae Păun, Europe’s Crisis-A Crisis of Values? în Păun, Nicolae, O’Neill, Michael,
Europe’s Constitutional Crisis, Internationa Perspectives, Cluj Napoca, EFES, 2007, p. 91.
579
conteze şi să aveam de a face cu un alt cadru de valori. Acesta însă, trebuie
identificat şi stabilit pentru că doar aşa putem vorbi de stabilitatea acestui proiect.
Redefinirea şi stabilirea pulsului e vitală pentru a administra ulterior cele necesare
funcţionalităţii.
Astfel, pentru o Europă puternică, o integrare autentică a ţărilor membre în
spaţiul european, se impune necesitatea consolidării valorilor europene în contextul
globalizării şi formularea unei paradigme a integrării europene în care dimensiunea
cultural-valorică să fie luată în considerare. Distincţia şi afirmarea limitelor au
devenit esenţiale. Agenda europeană trebuie să demonstreze că multiculturalismul
identitar trebuie să fie un punct în plus şi nu o vulnerabilitate socială. Situaţia dată
implică aproape imperativ o repoziţionare valorică în contextul migraţiei,
provocărilor tot mai diverse, dar mai ales ale globalizării. Este foarte important să
existe sisteme de valori reale, puncte de reper socio-culturale şi lideri europeni
pentru o coeziune profundă a proiectului european.
Pe fondul evenimentelor diverse care au marcat istoria Europei, definirea
identităţii europene devine o cutezanţă şi o sarcină deloc uşoară.
Cu ale sale numai două secole de revoltă (a)gnostică, Europa revoluţionară,
iluministă, progresist-socială, tehnologică, ideologizată, secularizată excesiv,
rămâne însă un pustiu amnezic, în care umanismul ateu depersonalizează indivizii
şi ofileşte savoarea lucrului public… Cu alte cuvinte, Europa va exista numai dacă
bătălia pentru memoria ei colectivă va fi câştigată. 1408
Pentru a-şi (re)construi identitatea şi pentru a-şi contura spiritul unitar, este
crucială acceptarea moştenirii pe care o are. Dacă europenii îşi revendică un viitor
comun, dacă mai au orgoliul unei diferenţe specifice şi ambiţia de a conta în noile
angajamente geopolitice, atunci vor fi nevoiţi să-şi amintească de unde vin şi să
reintegreze în canonul lor fundamental valorile identitare.
1408
Teodor Baconsky, Europa creştină. Metoda cut & paste, Pentru un creştinism al noii
Europe, seria Boltzman, vol. III, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 17.
580
581
VI. INTEGRARE ECONOMIC√ EUROPEAN√.
EUROPA, PIEfiE UNICE. PROIECTUL. ACTORII
582
583
STADIALITATEA INTEGR√RII PIEfiEI EUROPENE
MIRCEA MANIU
În accepţiunea sa cea mai largă integrarea economică este un proces complex,

acoperind practic toate sferele vieţii economice naţionale şi internaţionale,
continentale sau chiar globale, ce constă esenţialmente în accentuarea pe cale
instituţională a interdependenţelor economice de multiple facturi. Se poate considera
că piaţa europeană, aşa cum se prezenta aceasta la începutul secolului XX era integrată
în parametrii industrialismului epocii, de o manieră pe care astăzi o considerăm la
modul obiectiv arhaică, dar fără îndoială funcţională contextual. Războaiele şi crizele
de multiple facturi care au zguduit Europa în secolul trecut au distrus echilibrul
integrativ existent, atomizarea economică şi ulterior polarizarea politică postbelică,
urmată de constituirea de blocuri politico-militare (Organizaţia Tratatului Atlanticului
de Nord – NATO şi Tratatul de la Varşovia) şi economice (Piaţa Comună şi Consiliul
de Ajutor Economic Reciproc – CAER), au fost contraproductive pentru procesul de
integrare pan-europeană, deşi din punctul de vedere al logicii momentului au
reprezentat paşi relevanţi spre dezideratul integrativ european, desigur vorbim aici mai
degrabă despre integrarea făcută sub auspiciile libertăţii de exprimare şi pieţei libere în
Europa Occidentală a deceniilor imediat postbelice.
Logica integrativ„ de pia˛„
Teoria şi practica comerţului şi relaţiilor economice internaţionale consemneză

mai multe niveluri de integrare ale pieţelor. Pentru arealul european următoarele paliere
au semnificaţie istorică şi de experienţă pragmatică:
a) Zonă liberă – acel teritoriu în care nu se percep taxe vamale de niciun fel, dar
arajamentele terţe, anterioare semnării acordului de constituire a zonei continuă;
b) Uniune vamală – o zonă liberă care şi-a convenit un tarif vamal extern
comun;
c) Piaţă comună – o uniune vamală care a adoptat un set comun de regle-
mentări de producţie, angajare, comerţ, politici economice şi monetare sau de altă
factură specifică. Aceste trei niveluri de agregare economică sunt suplimentate în
orizontul care excede activitatea economică propriu-zisă, la nivelul politico-economic,
de încă două:
d) Uniune economică – o piaţă comună mult mai profund integrată economic în
baza legislaţiei fundamental comune;
e) Uniune politică – statele participante se depersonalizează practic din
toate perspectivele, sau din cele mai semnificative, transferând atributele statalităţii
către entitatea nou creată.
584
Desigur că în drumul parcurs de Uniunea Europeană din 1957 şi până astăzi, nu
au fost încă atinse toate aceste stadii, dar cele care presupun doar un palier economic
sunt aproape de completare, într-o succesiune logică care mai trebuie încoronată încă
de palierele monetar (Uniunea monetară completă) şi fiscal (Uniunea fiscală).
Nivele de integrare economic„ ∫i politic„

Zonă liberă (ZL) Areal teritorial fără taxe vamale
Uniune vamală (UV) ZL + Tarif vamal comun
Piaţă comună (PC) UV + Reglementare economică comună
Uniune economică (UE) PC + Integrare reglementată legislativ
Uniune politică (UP) UE + Integrare politică deplină
În istoria lumii acordurile comerciale preferenţiale, indicând faptul că

există compatibilităţi demonstrate în timp între pieţe, indiferent dacă acestea sunt
agregate prin forţă, sau cultural de limba comună, de moneda comună, de stilul de
viaţă asemănător, sau de toate acestea, sau pur şi simplu de factori conjuncturali ce
au generat o situaţie definibilă drept preferenţială, aceste acorduri există demult şi
au implicaţii certe asupra felului în care se structurează în timp părţile participante.
Un exemplu cât se poate de relevant este piaţa Commonwealth-ului, Comunitatea
britanică de naţiuni, succesorul în plan primordial economic a ceea ce a fost
Imperiului britanic. Fluxurile istorice de produse industriale în contrapartidă cu
materiile prime sau cu fluxul reglementat de forţă de muncă spre metropolă, sunt
argumente pertinente în acest sens. Acest model a fost ulterior extins de către UE
spre arealuri economice unde tradiţional se regăseşte un mediu de afaceri rezonant,
consolidat în timp. Acesta este cazul Spaţiului economic european (SEE), al
Turciei, al Teritoriilor franceze de peste mări sau al câtorva ţări din arealul
Balcanilor de vest. Dar poate mai important în contextul acesta este să indicăm
faptul că aceste acorduri preferenţiale reprezintă arhetipul de operare pe o piaţă
deschisă, logică urmată de UE în crearea şi consolidarea pieţei unice europene.
Desigur că perenitatea dovedită a acestui tip de structură asociativă nu este
întotdeauna evidentă. Acesta a fost doar un argument subsidiar peste care s-a trecut
relativ facil în aparent atât de contraproductivă din perspectivă economică opţiune
referendală de retragere a Marii Britanii din UE, din 23 iunie 2016.
Parcursul european modern
De la uniunea vamală ce a ilustrat viaţa economică a multitudinii de state

germane din 1883, aşa numitul Zollverein, premisă a unităţii politice germane,
sublimând frumoasele utopii sociale saint-simoniene sau kantiene ale Pax aeterna,
585
venind pe filiera ideatică antică imperială de Pax romana, sau pe cea carolingiană
de Pax christiana şipână la concepţiile moderne cu privire la posibilitatea
existenţei Statelor Unite ale Europei (Victor Hugo, Richard Coudenhove-Kalergi,
Liga Naţiunilor) toate aceste demersuri puneau componenta politică în prim-plan,
secundaritatea domeniului economic fiind desigur implicită. În acelaşi timp putem
constata că premisa economică apare drept primară, fondatoare a integrării din
ideea vehiculată în epocă a unei Uniuni anglo-saxone, eurocentrică şi post-
colonială. Sau că aceasta se regăseşte direct formulată în Planul Marshall,
operaţiunea de ajutorare a Europei distrusă de război de către Statele Unite, sau
indirect în aşa-numita Doctrină Truman, de contrabalansare prin mijloce
economice, politice şi militare a expansiunii comunismului în lume în anii imediat
postbelici. Sprijinirea funcţionării mecanismelor economice ale pieţei libere la
nivel global era considerată calea cea mai eficientă de blocare a accesului la putere
a zonei radicale de stânga în cele mai diverse arealuri ale lumii imediat după al
Doilea Război Mondial.
În 1947 se face primul pas spre integrarea de piaţă europeană, aşa cum o
interpretăm astăzi, prin crearea Comisiei Economice pentru Europa, ca organism
al Naţiunilor Unite. Obiectivul acesteia, de restructurare economică concertată a
întregii Europe a fost urmat în 1948 de Organizaţia pentru Cooperare
Economică Europeană, iar un an mai târziu de Consiliul Europei. În această
perioadă de sfârşit al anilor ’40 şi început al anilor ’50 asistăm la o primă scindare
a statelor europene (din aşa-numita Europă Occidentală, desigur) în două grupuri
promovând interese economice integrative divergente: pe de o parte nucleul celor
şase care vor forma Comunitatea Economică Europeană (CEE)în 1957 iar pe de
altă parte grupul condus de Marea Britanie, încă semnificativă putere colonială în
epocă şi care va duce la constituirea în 1960 a Asociaţiei Europene a Liberului
Schimb (AELS). Chestiune de început care împreună cu analiza parcursului
european britanic ulterior, a ansamblului viziunii aparent iziolaţioniste în context
integrativ, va forma obiectul a numeroase comentarii în vara anului 2016, ca
urmare a Brexit-ului. Din 1948 au început să funcţioneze de facto mini-uniuni
vamale extrem de lucrative şi în consecinţă oferind forţa exemplului bunelor
practici, precum Benelux, Francital sau Fibenel. Tot în acest timp fluxurile
economice internaţionale semnificative, generate deimplementarea Planului
Marshall, au presupus existenţa unor instituţii şi proceduri de lucru în domeniu ce
pot fi interpretate drept jaloane avant la lettre ale pieţei unice.
Pornind de la premisa că încă de la început ţintele de integrare presupuneau
elemente interpretabile drept aparţinând pieţei unice (politici agricole comune,
politici concertate în sfera serviciilor, transportului şi energeticii etc.), dar şi de la
faptul că încă din anii ’70 sunt vizible politicile economice şi monetare integrate,
aspectele regionale, sociale privitoare la zonelor defavorizate, de mediu şi
ecologice – areal care începe acum să fie reglementat de o manieră complet nouă şi
novatoare, sau cele ale relaţiilor cu exteriorul CEE, toate acestea figurează în
documentele oficiale ale CEE privitoare la o piaţă armonizată, cu prioritatea
586
acordată agendei politice induse. Dar dificultăţile şi divergenţele inerente de natură
tehnică (precum lipsa de standarde unitare) ce constituiau în mare măsură frâne
semnificative ale comerţului european al epocii au dus decizia de constituire a
Pieţei Unice, gradual până în 1987, adică la trei decenii de la instituţionalizarea
procesului de integrare europeană prin Tratatul de la Roma. Actul Unic European
(SEA)1409 îşi propunea ca pe un orizont de 5 ani să transforme la modul real piaţa
europeană într-un spaţiu definibil drept piaţă internă caracterizată în primul şi
în primul rând de cele 4 libertăţi fundamentale de mişcare: produse, servicii,
capitaluri şi forţă de muncă. Actul Unic European marchează printre altele
instituţionalizarea dezvoltării economice sustenabile în Uniune, funcţionalizarea
principiului cooperării în competiţie, sau acordă importanţa cuvenită, determinată
primordial de procesul de globalizare ce demara în forţă în epocă (acum, în anii ’80
se deschide spre lume din perspectiva economică Republica Populară Chineză),
raporturilor economice ale acesteia cu restul lumii.
Protec˛ionism versus integrare
Multe dintre statele europene au urmat în epoca modernă politici comerciale

tutelate de principii protecţioniste, reflectând lipsa încrederii în eficacitatea
reglementărilor europene, atâtea câte existau în epocă. Epitomul acestor politici
este reprezentat de concepţia lui Friedrich List cu privire la Sistemul naţionalde
economie politică care reflectă logica istorică a protecţionismului continental
european în general, german în particular, protecţionism impulsionat de
constrângeri predominant politice. Aceasta este o teorie conducând pe palierul
integraţionist la aşa numita integrare negativă sau limitată, ilustrată la modul
evolutiv de discursul economic (teoretic) practicat în cadrul Acordului General
pentru Tarife şi Comerţ (GATT), ulterior Organizaţia Mondială a Comerţului
(OMC), unde interesele economice ale tuturor partenerilor, indiferent de forţa lor
de piaţă trebuiau să se regăsească mozaicate în politica comercială promovată de
organizaţie la scară globală. Am putea să amintim aici că nu puţine dintre ţările
latino-americane (Brazilia în primul rând, dar şi Chile sau Argentina) s-au inspirat
semnificativ în perioada postbelică din concepţia cu privire la protecţionismul
necesar al ţărilor mici a lui Mihail Manoilescu.1410 Ele au găsit aici un consistent
suport teoretic (expus printre alţii de semnificativi exponenţi ai domeniului precum
Michal Kalecki sau Raul Prebisch) cu privire la un demers de politică economică
de tip „Prin noi înşine” într-un moment istoric în care expansiunea capitalului
1409
Vezi acest important document la http://eur-lex.europa.eu/legal- content/RO/TXT/?uri=
URISERV%3Axy0027.
1410
Textul manolescian de referinţă, publicat în 1929 şi reeditat de numeroase ori şi în
numeroase ţări şi limbi: Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria
protecţionismului şi a schimbului internaţional, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
587
american în lume părea de neoprit, cu consecinţele negative de rigoare asupra
zonelor de influenţă geopolitică şi economică imediate.
Pe de altă parte trebuie să admitem că adoptarea unor politici de integrare
pozitivă sau nelimitată, după cum este caracterizată fără reţineri astăzi integrarea
pieţelor europene, este un stadiu la care se ajunge inerent după atingerea unor
paliere semnificative de fragmentare sau chiar atomizare ale pieţelor, de mărfuri
dar mai ales de capital. Faptul că abia în 1960 un număr de 18 ţări europene
împreună cu Statele Unite şi Canada au reuşit înfiinţarea Organizaţiei de
Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), aşa-numitul „club al ţărilor
bogate” reflectă fără îndoială şi faptul că discursul integrativ pertinent, la nivelul
pieţelor, nu putea avea loc în Europa, până la recuperarea minimală postbelică.1411
În plus trebuie desigur subliniat faptul că orice demers instituţional integrativ
anterior anului 1989 trebuie să menţioneze faptul că deşi ţările din Europa Centrală
şi de Est (ECE), aveau legături formale cu CEE încă din anii ’70 (România din
1967) şi au recunoscut Comunitatea încă din anii ’80 (România a fost membră a
Sistemului Generalizat de Preferinţe al Comunităţii din 1974 şi a recunoscut-o de
facto în 1980) cele mai multe dintre ele erau subiect de integrare economică
distinctă în epocă, în CAER, organizaţie creată în 1949 pentru a contracara
integrarea în CEE, din perspectiva sovietică. CAER s-a auto-dizolvat în 1991,
moment în care opţiunea pro-UE a majorităţii ţărilor din ECE era deja manifestă
(din nou România a fost prima din ţările din ECE care a formalizat legăturile cu
Comunitatea, în martie 1990).
În sfârşit să spunem că integrarea pieţelor până la stadiul de piaţă unică
trebuie descifrată nu numai în pură cheie economică ci şi în corelaţie socială. Încă
în Tratatul de la Roma este înscrisă prevederea după care integrarea economică în
general are drept scop fundamental:
... să promoveze pe suprafaţa întregii Comunităţi dezvoltarea armonioasă a
activităţii economice, o continuă şi echilibrată expansiune a acesteia, creşterea în
stabilitate, ridicarea accentuată a standardului de trai a cetăţenilor precum şi relaţii
tot mai strânse între ţările membre.
Tratatul de la Roma, Articolul 2
Desigur că atingerea acestor deziderate presupune dincolo voinţa politică

fermă a statelor implicate şi un aparat investigaţional, de factură istorică, statistică,
socio-culturală şi economică în măsură să contureze cadrul de evoluţie al acestui
proiect cardinal al Uniunii, dar şi să îi ofere opţiuni predictibile de evoluţie într-o
lume din ce în ce mai globalizată şi entropică din perspectiva politică. Contextual
1411
Se cuvine menţionat în context că majoritatea ţărilor din ECE au devenit în timp membre
ale OCDE, România din păcate încă nu. Candidatura a fost prevăzută pentru perioada 2012–2016,
beneficiile de natura relaţiilor publice internaţionale derivate din apartenenţa la această organizaţie
fiind evaluate clar dincolo efortul impus de costurile materiale ale operaţiunii.
588
să amintim că unul din marii corifei ai libertăţii economice, îl numim aici pe
Ludwig von Mises afirma că:
Prosperitatea economică nu este neapărat o chestiune materială, este în
primul rând o problemă intelectuală, spirituală şi morală.
Ludwig von Mises, Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică
Iată expresia unui elocvent argument moral pentru care analiza comprehensivă a
constituirii pieţei unice europene – nu arareori prezentată direct în formularea în
limba engleză Single European Market (SEM) – nu poate fi făcută decât pe
aliniamente multidisciplinare şi interdisciplinare, desigur cu componenta
economică în primul rând, dar şi obligatoriu cu cele politico-sociale sau după
unele concepţii, cultural-civilizaţionale.1412
Pia˛a unic„ european„ ast„zi
Crearea şi dezvoltarea pieţei unice europene după 1987 are o semnificaţie

cel puţin echivalentă pentru procesul construcţiei economice europene cu
momentul întâmplat cu 20 de ani în urmă şi anume contopirea celor trei piloni
iniţiali ai CEE (CECO, CEE, Euratom) în Comunităţile Economice Europene. La
începutul anilor ’90 piaţa unică europeană se agrega într-o masă de consumatori de
aproape 350 de milioane, care prin lărgirile succesive a ajuns să depăşească astăzi
jumătate de miliard de persoane, reculând lejer sub această cifră emblematică în
urmaretragerii britanice. Dacă la acest argument adăugăm şi faptul că în 2014
Produsul Intern Brut (PIB)combinatal ţărilor membre era cifrat la peste
17 trilioane de euro, cu unPIB mediu per capitade peste 30.000 de euro, se poate
face afirmaţia că piaţa unică europeană reprezintă cel mai mare pol economic şi
comercial al lumii contemporane. Iar această situaţie incumbă responsabilităţile
aferente din partea decidenţilor politici, în primul rând în ceea ce priveşte păstrarea
unor echilibre vitale, fără de care o asfel de piaţă uriaşă poate să facă implozie la
şocuri de cele mai variate feluri. Exemplul crizei globale a anilor 2008–2010, cu
origini în Statele Unite dar preluată şi amplificată în Uniunea Europeană, ilustrează
faptul că UE nu a dezvoltat încă instrumentele în măsură să o salvgardeze în situaţii
precum cea invocată. Sau este evidentă azi lipsa cronică de mijloace
comunicaţionale adecvate pentru a informa opinia publică britanică despre
consecinţele imediate şi pe termen lung ale ieşirii din Uniune.
1412
În practica ştiinţelor sociale se întâlneşte azi din ce în ce mai frecvent recursul la aşa numita
analiză PEST (Political-Economic-Social-Technological) analiză condusă pe coordonate macro, de o
manieră asemănătoare cu demersul micro reprezentat în teoria afacerilor de aşa numita analiză SWOT
(Strenghts-Weaknesses-Opportunities-Threats).
589
O teorie relativ importantă legată de piaţă este aceea după care integrarea
graduală a pieţelor până la nivelul reprezentat de SEM este în fapt şi un demers
politic compensatoriu pentru inevitabila diferenţiere a ţărilor membre ale Uniunii
pe criterii primordial politice (populaţie şi în consecinţă reprezentativitate în
legislativul european, statut informal de putere etc.) cu implicaţii de politică
economică şi financiară favorabile pentru ele şi desigur defavorabile pentru ţările
mai mici. O primă argumentare a acestui gen de discurs se bazează pe faptul că aşa
numitele economii la scară (scale economies)reprezentate de economiile şi pieţele
industriale tradiţionale ale Europei nu pot fi concurate la modul real de către micile
economii europene fără pârghii specifice, favorizante, definibile drept „discriminatorii
la modul pozitiv”. În condiţiile în care Uniunea Europeană are astăzi (încă) 28 de
membri, dar propensiunea de aderare este destul de ridicată în statele limitrofe şi
nu numai (astăzi există 50 de state independente în Europa geografică sau în
arealurile geografice care se consideră cultural europene) pare raţional ca micilor
pieţe să li se ofere opţiuni de dezvoltare economică care să poată să se constituie în
suport de eliminare a decalajelor majore dintre state sau regiuni. Numai aşa se
poate răspunde pe termen lung idealului de armonizare a nivelului de trai pe
suprafaţa Uniunii, prin convergenţă reală.
O altă teorie care prinde contur din ce în ce mai mult în ziua de astăzi este
aceea după care piaţa unică europeană trebuie să se reformeze radical ca urmare a
impulsurilor majore, esenţialmente exogene, din ultimii ani. Aceste impulsuri, în
ordine cronologică, ar fi: amploarea fluxurilor economice şi fenomenelor
însoţitoare generate de procesul inexorabil de globalizare; accentuarea conflictelor
deschise şi a tensiunilor politice în diferite arealuri ale lumii, tensiuni care inerent
se răsfrâng asupra mediului de afaceri global şi implicit european; deplasarea spre
Asia a unei mase atât de semnificative de producţie industrială încât însăşi baza
economică şi civilizaţională tradiţională pe care s-a format Comunitatea şi ulterior
Uniunea sunt în pericol; precedentul creat prin opţiunea luată de Marea Britanie în
2016 de a se retrage din Uniune; valurile fără precedent de imigrări masive spre
Uniune din arealuri cultural-civilizaţionale de esenţă diferită, în corelaţie cu
resurgenţa în Europa a politicii radicale de dreapta. La toate acestea se formulează
la modul incipient şi un răspuns economic, paradoxal în deplină discordanţă cu
logica evolutivă europeană, şi anume tranformarea Uniunii Europene într-o
„fortăreaţă” economică, prin creşterea pe diferite căi a protecţionismului şi evoluţia
spre un nivel mai înalt al autarhiei economice, rezonantă cu cea a altor poli
economici ai lumii şi venind desigur împotriva logicii modializării fluxurilor
economice contemporane. Dacă acest gen de logică va prinde consistenţă sau nu,
răspunsul depinde în semnificativă măsură de reforma tratatelor, estimată drept
necesară după Brexit. De aceasta depinde şi genul de model de creştere şi
dezvoltare pe care Uniunea îl va continua în anii următori, sau îl va abandona spre
un nou model impus de realităţile zilei.
590
Dezbatere: Exist„ un model european de pia˛„?
Manualul cel mai utilizat în cursurile de integrare economică europeană din

întreaga lume astăzi este cel al lui Richard Baldwin şi Charles Wyplosz, The
Economics of European Integration.1413 A patra ediţie, publicată în 2012,
imediat după ce o criza majoră a zguduit din temelii economia mondială, dar a fost
în mod cert şi cea mai profundă din istoria de aproape 60 de ani a Uniunii,
prilejuieşte şi o investigaţie de substanţă asupra felului în care diversele
conjuncturi, endogene sau exogene, au influenţat construcţia pieţei unice europene.
Dincolo de faptul că evenimente ce se succed în ritm extrem de rapid ne pot priva
de obiectivitatea conferită de perspectiva timpului, există şi această perspectivă
complet nouă, indusă de faptul că asumpţiile iniţiale, ale mijlocului de secol XX,
sau chiar cele mai apropiate, ale începutului acestui mileniu, sunt contrazise de
evenimente aparent incontrolabile şi care nu pot fi formalizate în aceiaşi parametri
în care am fost obişnuiţi să plasăm istoria economică europeană. Sau cu alte
cuvinte dacă fenomenul modelării, de o complexitate infinită faţă de logica
metodologică a simplei extrapolări are temelii pentru a afirma că există un model
european, că el este este peren şi mai mult, dacă acest model este aplicabil la scară
globală, funcţia rezultantă indicând superioritatea lui în raport cu oricare alt model
contemporan la fel parametrizat.
În ce măsură industrialismul european, etichetă a expansiunii civilizaţiei
europene la scară planetară timp de două secole, este astăzi servit de un model al
unei pieţe în care semnificative paliere de avantaj comparativ sau competitv sunt
anihilate de politici, aparent faste de delocalizare a activităţii economice în afara
Uniunii? Sau în ce măsură politici încărcate de substanţă etică, politici ce vizează
primordial eliminarea decalajelor, dintre ţările şi regiunile Uniunii sunt (de)servite
de lobby-urile adverse ale multinaţionalelor acţionând prioritar la nivelul politic
naţional? Dar într-o lume în care polarizarea (clusterizarea) se face la scară
continentală, şi în care mai mult de jumătate din produsul brut agregat al lumii este
generat în America de Nord, Asia de Est, respectiv Uniunea Europeană, mai poate
fi menţinut modelul de competitivitate, calitate a producţiei, calitate a vieţii şi în
general avansul european în termenii Indicelui dezvoltării umane (IDU)? Sau în
ce măsură structuri de piaţă incomplete, căci o Eurozonă parţială, sau o Uniune cu
două sau chiar mai multe viteze, pentru a menţiona numai unele dintre sintagmele
cele mai îngrijorător vehiculate astăzi, pot să susţină în acest secol simultan atât
progresul civilizaţiei materiale cât şi pe cel al civilizaţiei spirituale europene? Sau
ce fel de logică ar trebui să se impună, prin argumente de factură primordial
economică, cu privire la viitorul politic Uniunii, astăzi atacat din varii poziţii?
1413
Vezi ediţia în limba română Richard Baldwin, Charles Wyplosz, Economia integrării
europene, Editura Bucureşti, Economică, 2006.
591
Numai încercând să răspundem cât mai pertinent, cu substanţă ştiinţifică la acest
gen de întrebări putem să creionăm modelul european al viitorului, cu speranţa
desigur încapsulată în răspuns că acest model va fi şi modelul global.
Dincolo de retorica inerent prezentă în astfel de întrebări, de formularea
interogativă, voit pedagogică, practica, teoriile sau chiar controversele care se
constituie în motorul evoluţiilor pieţei europene contemporane sunt tot mai des
invocate drept argumente în favoarea faptului că parcursul economic, politic şi
social european astăzi este expresia concentrată a celui mai profund şi
comprehensiv experiment socio-economic al umanităţii, la începutul secolui al
XXI-lea. De felul în care se va răspunde în perioada imediat următoare la aceste
provocări ideatice, teoretic strategice, dar şi extrem de concrete şi cu implicaţii
tactice, precum cazul britanic, depinde probabil păstrarea interesului global,
precum în secolele precedente, pentru paradigma europeană ca arhetip de
dezvoltare economică, de echilibru social, consistenţă culturală reală şi de progres
civilizaţional. Nu puţine şi nici omogene surse din perspectiva calităţii şi
consistenţei informaţiei indică faptul că viziunea aceasta poate fi catalogată drept
eurocentrică sau eurotopică (concept dedus prin juxtapunerea Europei și utopiei)
şi în consecinţă etichetată drept incorectă politic într-o lume globală şi guvernată
mai mult sau mai puţin idealizant de principiile egalitarismului. Argumentul capital
al acestei logici este acela după care frontierele geografice ale Europei au fost
întotdeuna în dezbatere, neexistând concluzii unanim acceptate în această privinţă.
Este oare însă această abordare cel puţin logică, formulată fiind dintr-o perspectivă
explicit eurofilă şi demonstrat entuziastă în ceea ce priveşte construcţia europeană,
precum apare România astăzi?
592
PRINCIPIILE FUNCfiION√RII
PIEfiEI UNICE EUROPENE
MIRCEA MANIU
Două macrosisteme comerciale au funcţionat simultan în Europa anilor ’60 şi

’70 aI secolului trecut, Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi respectiv
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS). Ambele sunt definibile drept
zone libere şi deşi având forţă economică sensibil diferită, CCE reprezentând mai mult
decât dublul AELS în termeni de PIB combinat, acestea au eliminat complet barierele
comerciale dintre ele până în anul 1969, dar au menţinut barierele inter-blocuri
comerciale. Practic Europa avea două pieţe unificate dar paralele, cu toate consecinţele
pozitive sau negative ce decurgeau din această situaţie. Practic deceniile anilor ’70 şi
prima jumătate a anilor ’80 au consemnat nu doar lărgirea semnificativă a CEE, dar şi
armonizarea legislativă între CEE şi AELS, armonizare graduală care a permis ca în
1985, printr-o Carte Albă, să fie declarate întrunite condiţiile necesare şi suficiente
pentru a considera piaţa europeană funcţională. Iar Actul Unic European (Single
European Act – SEA) din 1986, practic documentul constitutiv al pieţei unice indica
voinţa europeană de a realiza o piaţă atotcuprinzătoare, caracterizată de cele patru
libertăţi fundamentale de mişcare, respectiv pentru produse, servicii, capitaluri şi
muncă, toate acestea pe orizontul de timp estimat drept fezabil la indicele momentului,
adică al următorilor cinci ani. În ultimă instanţă putem aprecia că piaţa unică
funcţională europeană reprezintă încununarea procesului de integrare economică,
ultimul pas de întreprins la modul instituţional pe palierul economic, precedându-l
inerent pe cel în care decizia politică complexă devine inevitabilă pentru integrarea
reală şi profundă pe toate palierele. Felul în care a evoluat piaţa unică din anii ’80 şi
până astăzi indică progrese semnificative pe anumite traiectorii, dar şi locuri critice,
generând disfuncţionalităţi majore.
Pilonii pie˛ei unice europene
Primul palier de constituire a pieţei unice, cel al bunurilor (mărfurilor)

comercializabileîntre membri a fost fără îndoială şi cel mai simplu de realizat.
Aceasta nu numai pentru că activitatea comercială reprezintă un arhetip social
european ci şi pentru că realmente aspectele tehnice au fost cel mai uşor de
surmontat la acest capitol. Eliminarea integrală a formalităţilor de frontieră,
eliminarea cotelor sau altor restricţii cantitative, a discriminării între diferiţi
membri atunci când este vorba de achiziţiile guvernamentale de bunuri, precum şi
armonizarea procedurilor şi recunoaşterea reciprocă a normelor tehnice şi sanitare,
593
reprezintă paşii urmaţi în această direcţie. Domeniul serviciilor, deşi aparent la fel de
simplu de reglementat a fost în practică mult mai dificil de pus în operă, aceasta
datorită diferenţelor de factură culturală în primul rând, de percepţie şi receptare socială
a unor sfere economice de servicii precum educaţia publică sau privată, sănătatea
publică, sau securitatea internă. Particularităţile induse de evoluţia segregată timp de
secole a acestor servicii a făcut ca logica transnaţionalizării lor să fie mult mai
complexă. În acest areal al serviciilor aparent mai facil de armonizat sunt aspectele
tehnice în domeniul transporturilor, serviciilor financiare, iar mai recent serviciilor din
gama tehnologiilor informaţiei şi comunicării (TIC), dar practica internaţională
consfinţeşte o mai accentuată politică protecţionistă atât din raţiuni comerciale cât şi de
siguranţă publică în aceste arealuri, iată de ce în consecinţă progresul devenirii pieţei
unice a serviciilor a fost mai lent decât al bunurilor.
Integrarea substanţială a pieţelor de capitaluri, clusterizate la modul tradiţional,
s-a făcut prin liberalizarea graduală a politicilor de pătrundere a capitalurilor pe
anumite pieţe, în paralel cu armonizarea procedurilor de ieşire. Nu de puţine ori
principalul adversar al integrării într-o piaţă unică a domeniului a fost chiar aşa-numita
’industrie bancară” a unor ţări, tradiţional privilegiate în logica menţinerii unei pieţe
relativ atomizate. Poziţia istoric privilegiată a City-ului londonez a fost substanţial
invocată drept factor cardinal în procesul care a condus în iunie 2016 la votul de ieşire
a Marii Bitanii din UE. Pe de altă parte fluiditatea, recurenţa şi omogenitatea
procedurală (chiar de limbă de comunicare – engleză desigur) a operaţiunilor virtuale
care ilustrează zona reprezintă un argument imbatabil în direcţia relativei facilităţi de
integrare a acestor pieţe. Dar desigur că arealul cel mai complex, cu implicaţii sociale,
politice şi culturale îl reprezintă mişcarea liberă a forţei de muncă. Acestă piaţă a
înregistrat şi cele mai multe derogări, amânări de implementare ale unor prevederi
convenite, dificultăţi de recunoaştere necondiţionată sau chiar condiţionată a
calificărilor profesionale şi nivelelor educaţionale parcurse în alte ţări. Pe o piaţă cu
grade diferite de sindicalizare, dar şi cu tradiţii civilizaţionale extrem de diferite în
multe cazuri, armonizarea pieţei muncii, flexibilizarea internaţională a mişcării resursei
umane pentru a evita blocajele economice din lipsă de forţă de muncă, sau
determinate de şomajul excesiv, s-a făcut cu mare dificultate şi cu eforturi politice
susţinute. La toate acestea s-a adăugat în ultimii câţiva ani şi presiunea migraţiei
externe spre Uniunea Europeană, din zone de conflict sau de sărăcie extremă, situaţie
care a deturnat în semnificativă măsură această piaţă de la obiectivele iniţiale,
economic armonice, transformându-se în sensibilă măsură într-o piaţă unică, dar
dezintegrată secvenţial pe paliere naţionale.
Particularit„˛i opera˛ionale ale pie˛ei unice
Piaţa unică europeană a fost concepută practic în aceiaşi parametri

funcţionali cu orice piaţă concurenţială, în care distorsiunile de competitivitate
594
induse de subvenţii şi alte ajutoare explicite sau implicite ale statului, atât de
ilustrative mai ales în secvenţa comercială de export, sau pentru sectorul agricol al
multor ţări, să nu fie transferate asupra acestei pieţe. Pentru aceasta a fost
impusă regula majorităţii calificate a votului în Consiliul de Miniştri în toate
chestiunile legate de funcţionarea piaţei unică. De fapt este vorba de o dublă
majoritate calificată, de vreme ce de aprobarea măsurilor semnificative trebuie să
se obţină acordul a cel puţin 55% din statele membre, dar care să nu reprezinte mai
puţin de 65% din populaţia Uniunii. Numai în acest fel se pot regăsi puse în operă
la modul funcţional două principii fundamentale ale construcţiei europene şi anume
cel al competitivităţii şi specializării pieţei unice dar numai în corelaţie cu
politica de alocare de fonduri structurale pentru dezvoltare şi reducere a
decalajelor economice inter-regionale, alocare dedicată cu prioritate regiunilor
celor mai sărace. Astfel, după 1992, mai mult de 40% din buget a fost de facto
destinat acestui scop, al eliminării disparităţilor uneori flagrante de pe suprafaţa
Uniunii, aceasta conducând la rândul ei la creşterea accelerată a potenţialului
concurenţial al acestor arealuri, dar în acelaşi timp ilustrând un principiu social
extrem de important în construcţia europeană, cel al solidarităţii.
La modul pragmatic, piaţa este reglementată prin politici dedicate celor
23 de sectoare identificate (în anul 2016) drept relevante pentru contextul
economic european, sectoare ce includ spre exemplu domenii de activitate
combinată precum: aeronautica, industria alimentară sau serviciile poştale, dar şi
industria jocurilor de noroc sau pur şi simplu a jucăriilor.1414 Toate aceste sectoare
ar trebui, în viziunea reglementatorilor pieţei, să îşi sporească aportul la produsul
brut agregat al Uniunii, dar numai prin competitivitate sporită, mai ales la nivelul
întreprinderilor mici şi mijlocii, a inovării de produs şi proces, precum şi a
generării de economii la scară. Chestiunea reglementării competiţiei europene
intra şi inter-sectoriale este capitală, mai ales în condiţiile în care pieţele europene
nu au beneficiat evident la modul istoric de echivalente stimulatore, precum aşa
numitul Sherman Act, care încă din 1890 a orientat economia americană spre o
competiţie constructivă, clar în favorea consumatorului şi ţinând sub control, în
parametrii epocii desigur, tendinţele monopolizante din semnificative sectoare
economice precum căile ferate, extragerea şi prelucrarea petrolului sau pieţele
financiare. În această logică impunerea de standarde de produse, servicii, economie
digitală, etichetare şi marcare, poluare, dar şi setarea economiei europene în logica
inovării, sustenabilităţii, respectului faţă de proprietatea intelectuală sau
responsabilitatea socială corporatistă, reprezintă căile cele mai utilizate în mersul
spre dezideratul generic numit aziîn documentele Uniunii drept reindustrializarea
pentru promovarea competitivităţii în Europa.
1414
Vezi în această privinţă şi Clasificarea Statistică a Activităţilor Economice în CE la:
http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Glossary:Statistical_classification_of_economic_
activities_in_the_European_Community_(NAC).
595
Pornind de la premisa fundamentală înscrisă încă în Tratatul de la Roma, de
interdicţie expresă a avantajului incorect indus de ajutoarele de stat, piaţa unică a
progresat accelerat în timp. De la reducerea şi apoi eliminarea barierelor
comerciale prin standarde comune, prin introducerea de Euro-tarife, prin
amplificarea activităţii industriale, agricole şi comerciale ca urmare a efectului
economiilor la scară, până la revoluţia reprezentată de sistemul de liberă circulaţie
europeană Schengen, toate acestea au indus un spirit funcţional mult mai liberal
economiei europene decât a fost oricând în istoria Europei. Este însă foarte
adevărat că funcţionarea în parametri de optimalitate ar presupune ca piaţa unică
să fie întregită şi din perspectiva impozitării după principii comune (Uniune
fiscală), ca schimbări nu de puţine ori evaluate drept radicale, precum fără îndoială
că armonizarea fiscală este, să fie acceptate la modul raţional de guverne care încă
îşi menţin în semnificativ de multe cazuri atitutdini protecţioniste excesive, de
eliminarea sistemului de „opt-out” aplicabil unor ţări (prin care de exemplu Marea
Britanie, Danemarca şi Suedia nu au fost obligate să adopte moneda unică deşi
condiţiile lor economice o permiteau), ca să nu spunem de faptul că unele
reglementări existente la nivel naţional înainte de crearea pieţei unice nu au fost
decât transferate la nivel comunitar (cum a fost cazul unor semnificative facilităţi
negociate de Marea Britanie), prin adoptarea lor efectul de comerţ internaţional al
Uniunii fiind în mod documentat afectat la modul negativ.
Pia˛a unic„ a muncii ñ cea mai controversat„ pia˛„ ast„zi
Deşi libertatea de mişcare a factorilor de producţie în general, a forţei de

muncă în special, erau înscrise în tratatele fondatoare şi se consemnează de jure
încă din 1968, până în anii 80 s-au făcut relativ puţine progrese pe acest plan. Dacă
în cazul capitalului reticenţa era de natura stabilităţii financiare (băncile cu capital
străin pot să distorsioneze în anumite condiţii o piaţă altfel perfect funcţională –
cazul cel mai recent invocat din această perspectivă fiind al băncilor greceşti care
şi-au repatriat active ca urmare a crizei din metropolă, perturbând astfel
semnificativ piaţa bancară din ţările în care operau) dar mai ales monetare în
anumite ţări. Pe de altă parte progresele înregistate, în ciuda reticenţelor, în
adoptarea monedei unice de către 19 ţări din Uniune au făcut ca barierele să dispară
gradual pentru acest factor. Cu totul alta este situaţia privitoare la libertatea de
mişcare a resursei umane. Aceasta are implicaţii sociale şi politice mult mai
extinse, teama de destabilizare a pieţei muncii, de şomaj datorită dumping-ului
forţei de muncă ieftine de provenienţă străină, au indus o constantă presiune pe
legislatorii domeniului, în sensul temporizării procesului. Abia după Actul Unic
European (1986) chestiunea punerii în parametri legali a celei de-a patra libertăţi
fundamentale prinde contur. În acest fel fluxurile „naturale” de capital uman,
dirijate de ceea ce se cheamă diferenţialul salarial pot să fie indicative atât în
596
termeni de volum demografic cât şi de rezultate economice atribuibile. Şi ele au
fost într-adevăr semnficative, în sensul pozitiv, pentru că pe un continent
caracterizat de o dinamică minimală a mişcării spaţiale a forţei de muncă,
estimată la aproximativ jumătate din dinamica pieţei corespondente din Statele
Unite, procesul a generat creştere economică directă în ţările de imigraţie netă cât
şi la o scară mai mică, prin efectul de consum (efectul remiterilor), o creştere
indirectă în cele de emigraţie.
Evoluţia acestui capitol crucial al pieţei unice a înregistrat particularităţi
urmând valurilor de aderare ale ţărilor din Europa Centrală şi de Est, după 2004.
Diferenţa notabilă de venit mediu, dar desigur şi criza economică generalizată,
indusă de entropia tranziţiei de la structurile economiei planificate la cea liberă, de
piaţă în ECE, au amplificat fluxurile de migranţi dinspre est spre vest, la cote ce au
fost iniţial estimate drept insuportabile de către ţările primitoare.1415 În acest fel în
multe ţări dezvoltate ale Uniunii s-a creat pe parcursul anilor 2000 o atmosferă
ostilă libertăţii de mişcare a forţei de muncă, raţiunile de politică internă primând.
Ţările dezvoltate din flancul nordic, Marea Britanie în primul rând, dar şi altele, au
introdus măsuri tranzitorii limitând dramatic accesul la muncă pe pieţele lor. A
trebuit ca impactul rezultatelor economice, pozitive pe ansamblul ţărilor cu o
viziune mai liberală, dar şi criza economică şi financiară care a lovit cu forţă
inegală ţările Uniunii Europene în anii 2007–2008, să schimbe parţial această
optică, dar în mod clar insuficient în cazul britanic. Pe de altă parte aceste tensiuni
pe piaţa muncii au estompat o dimensiune fundamentală a construcţiei europene,
corelată cu aceasta şi anume dreptul cetăţenilor europeni de a trăi şi munci, de a
se retrage la pensie în orice ţară a Uniunii, ilustrativ pentru valorile pe care le
promovează UE în interiorul ei şi în lume. În condiţiile în care astăzi aproximativ
4% din populaţia UE este reprezentată de cetăţeni care trăiesc în afara ţării lor de
origine, cu cele mai importante destinaţii Germania şi Marea Britanie şi cu cele mai
importante origini Polonia şi România, mobilitatea este controversată în primul
rând din perspectiva implicaţiilor bugetare ale ajutoarelor sociale pentru migranţi şi
famiile lor.1416
Desigur că în viziunea strict economică, factorul muncă, creator de valoare
adăugată primează, iar factorii culturali şi politici sunt trataţi la modul subsidiar,
ceea ce conduce nu de puţine ori la evaluări eronate ale situaţiei, care poate fi
sintetizată prin afirmaţia că pentru a susţine un ritm înalt de creştere economică,
concomitent cu accentuarea procesului de convergenţă reală, ţările europene ar
trebui să stimuleze activ migraţia internă a forţei de muncă. Ceea ce evident nu se
întâmplă astăzi din raţiunile extra-economice invocate mai sus prin
1415
Frank Vanderbroucke, Prestations sociales et mobilite transfrontaliere, Institut Jaques
Delors, Notre Europe, 17 Juin 2016.
1416
Sofia Fernades, L’acces aux prestations sociales pour les citoyens mobiles de l’UE:
“tourisme” ou fantasme?Institut Jaques Delors, Notre Europe, 20 Juin 2016.
597
contraargumentul abuzului sistemelor de protecţie socială ale ţărilor primitoare
de către migranţi şi mai ales de către familiile lor, rezidente sau nu, pe care
legislaţia europeană le îndrituieşte la beneficii egale cu ale cetăţenilor ţării
respective. Pe de altă parte există deja suficientă experienţă în domeniu pentru a
putea aprecia că bariere informale, de limbă, adaptabilitate la medii specifice,
cultură organizaţională aparte, fac ca şi mişcarea spontană dinspre o piaţă izolată
spre alta să nu mai fie formatul deziderabil în aceste zile. La fel ca şi pentru ceilalţi
factori de producţie, reglementarea mişcării de forţă de muncă prin agenţii
specializate la scara Uniunii pare a fi soluţia viitorului. Două sunt probabil
condiţiile pentru succesul acestei abordări: implicarea sindicatelor pe de o parte,
crearea de programe speciale pentru tineret, cohorta cu propensiunea cea mai mare
de a migra pe de altă parte. În acest fel indiferent că migrarea va fi o rezultantă a
reţelizării (networking) agenţiilor naţionale, sau va fi gestionată centralizat la
nivelul Uniunii, calea spre eficientizarea ei poate a fi găsită doar prin măsuri
coerente care pe de o parte să permită gestionarea acestui domeniu precum orice
piaţă integrată, iar pe de altă parte să poată comunica în terminologie eficientă
plusurile şi minusurile abordării de politică demo-economică la scara Uniunii.
Dacă adiţionăm şi faptul că majoritatea forţei de muncă calificată superior a
Uniunii îşi desfăşoară activitatea în domeniul serviciilor, atunci putem să înţelegem
reticenţele naţionale motivate sau nu şi ansamblul dificultăţilor de integrare ale acestui
extrem de complex şi dezvoltat areal economic european. Astfel putem întelege de ce
aşa numita Directivă Bolkenstein (după numele comisarului european responsabil cu
piaţa internă în epocă) din 2006 era actul juridic menit să dea impulsul de pornire al
Strategiei Lisabona, ce preconiza transformarea economiei europene pe aliniamentul
deceniului 2000–2010 în cea mai dinamică şi competitivă economie a lumii. Din
numeroase perspective, certificate azi şi de spectrul Brexit-ului, eşecul Strategiei
Lisabona îşi are originea tocmai în lipsa de voinţă politică de implementare a
prevederilor ce garantau deplina libertate de mişcare a forţei de muncă pe supafaţa
Uniunii. Prevalenţa în politica naţională a principalelor economii europene a punctelor
de vedere reflectând poziţii protecţioniste, promovate în primul rând de către mişcările
sindicale din ţările respective, dar şi erodarea percepţiei publice cu privire la perenitatea
modelului social european după valurile de extindere din anii 2000 au fost factorii
determinanţi pentru lipsa unei dinamici adecvate a pieţei serviciilor, cu toate efectele de
antrenare evidente la scara pieţei unice europene. Paradoxul contaproductiv al acestei
abordări de factura politicianismului populist a fost tocmai acela că a luat amploare
mişcarea de forţă de muncă ilegală, sau la limita legalităţii sau din afara Uniunii, toate
aceste fluxuri fiind potenţate de relativul blocaj politic şi instituţional al domeniului.
Locuri critice Ón func˛ionarea pie˛ei unice
Analiza problematicii de parcurs a politicilor structurale europene este o

cheie relevantă de interpretare a situaţiei actuale, mai ales acolo unde se
598
înregistrează disfuncţionalităţi majore. Aparent Politica Agrară Comună (PAC)
vizând spijinirea agricultorilor şi controlul preţurilor în arealul agricol şi alimentar
a fost etichetată încă din 1962, anul de debut, drept „singura politică cu adevărat
comună”. Obiectivele acesteia, de reducere a fluctuaţiei preţurilor, de producere a
unor rezultate în măsură să genereze autosuficienţa agro-alimentară în Uniune, sau
de creştere a veniturilor fermierilor concomitent cu protejarea mediului rural, toate
acestea erau perfect rezonante cu ideea construirii unei pieţe agricole comune,
funcţionale şi eficiente în raport cu o situaţie extrem de diferenţiată, de la ţară la
ţară, a acestui domeniu. Trebuie totuşi remarcat că în timp şi în anumite ţări
subvenţiile acordate fermierilor sau subsidiile pentru anumite categorii de produse
agricole au acţionat de fapt în sens invers, distorsionând competiţia şi generând în
anumite momente surplusuri agricole semnificative. În această situaţie
contravenind principiului fundamental al pieţei libere şi mai ales după ce ţările din
ECE au aderat la Uniune în anii 2000, acelaşi sistem de subvenţii nu a mai putut fi
menţinut, în condiţiile în care numărul de ferme a crescut de la aproximativ 7 la 30
de milioane. Dar aceasta la rândul său a generat diferenţe majore de subvenţionare
între vechile şi noile state, cu tensiuni politice şi distorsiuni şi mai accentuate de
preţuri pe pieţele agro-alimentare. Mai mult, mecanismele relativ complicate de
acordare de subvenţii au făcut ca să se estimeze că jumătate din cuantumul acestora
ajunge în posesia oricui altcuiva legat de sistem decât direct în mâna fermierilor,
destinatarii esenţiali.
Iată deci un paradox funcţional ce a suscitat numeroase dezbateri: pe de o
parte o piaţă care realmente a funcţionat din perspectiva politicilor
reglementatoare, pe de altă parte caracterizată de un protecţionism cu totul şi cu
totul nespecific cadrului de organizare formal al pieţei unice. În plus, încă din anii
’60–’70 s-a observat faptul că piaţa agricolă europeană este influenţată la modul
distructiv de către instabilitatea de curs monetar între principale monede de
tranzacţionare. Mai mult decât alte pieţe aceasta s-a dovedit a fi printre primele
reclamând paşi spre Uniunea monetară. Deşi aşa-numitul Plan Werner (după
numele omului politic luxemburghez) conturând schiţa unei uniuni monetare exista
încă din 1970, evenimentele declanşate de abandonarea etalonului aur de către
Statele Unite în 1971, criza petrolieră din anii ’70 precum şi instabilitatea monetară
globală a acestei perioade au generat răspunsuri care au condus în 1979 la crearea
Sistemului Monetar European (EMS) care a suplinit sistemul parităţilor fixe de
tip Bretton-Woods cu aşa numitul Şarpe monetar al fluctuaţiilor controlate, toate
acestea fiind paşi preliminari spre Uniunea Economică şi Monetară ce a debutat
în anii ’90, după Tratatul de la Maastricht. Cu toate progresele pe linia adoptării
Euro, a extinderii Eurozonei până lanivelul a 19 ţări membre în 2016, chestiunea
monetară reprezintă, mai ales după criza anilor 2008–2011 o a doua provocare
majoră pentru progresul pieţei unice. Desigur că complexitatea aspectelor monetare
face ca şi orizontul de timp estimat pentru deplina integrare în acest areal să fie
tratat cu o laxitate aparte.
599
Al treilea loc critic, mai ales în condiţiile globalizante actuale, este probabil
cel al industriei europene. Dezindustrializarea Europei în paralel cu transferulde
resurse industrialespre ţările mai puţin dezvoltate din afara Uniunii reprezintă o
realitate palpabilă de peste două decenii. Or, în condiţiile în care modelul evolutiv
socio-cultural european din secolele XVIII-XIX încoace a presupus această
preeminenţă industrială ca avanpost al progresului, un întreg sistem civilizaţional
este pus astăzi la încercare. Este posibil ca serviciile sau industria serviciilor, cum
adeseori este numită, să reprezinte viitorul cvasi-exclusiv al economiei europene?
În condiţiile în care ponderea sectorului agricol este de sub 2% în formarea PIB-
ului compus la nivelul Uniunii, iar ponderea populaţiei agricole de sub 5%,
ponderea industriei s-a redus în ultimul deceniu la sub 20% din PIB, ceea ce atestă
transformarea UE într-o semnificativă măsură în economie post-industrială, a
serviciilor. Desigur că aparent această mişcare pare naturală şi benefică din
perspectiva logicii economice a valorii adăugate, dar consecinţele complexe ale
dezindustrializării au dus încă din 2005 la formularea aşa-numitulul program
integrat Lisabona de reindustrializare, amendat în 2010 prin Strategia Europa
2020, propunându-şi revenirea producţiei industriale la peste 20% în formarea PIB
concomitent cu creşterea competitivităţii industriale europene. Aceasta
esenţialmente pe patru căi: inovare, adoptarea unei agende digitale extinse,
integrare complexă şi dedicată scopului de a face faţă provocărilor globalizării şi
creşterea semnificativă a competenţelor profesionale pentru noua tipologie a
locurilor de muncă.
În al patrulea rând, se consideră că una dintre principalale ameninţări la
adresa pieţei unice, probabil cea mai importantă din perspectiva percepţiei sociale,
este cea indusă de distorsionarea pieţei muncii prin nivelul extrem de ridicat al
şomajului, mai ales în rândurile tineretului, precum şi în aspectele sociale conexe
acestui fenomen, incluzând aici îmbătrânirea accentuată a populaţiei continentului
şi migraţia masivă a ultimilor ani, din afara Uniunii. Dacă încă în 1989 Uniunea a
formulat principiile evoluţiei în plan social prin Carta drepturilor sociale
fundamentale, document care nu obliga însă statele participante altfel decât
declarativ, ţintele de utilizare a cel puţin 75% din forţa de muncă a cohortei de
vârstă 18–65, libertatea deplină de mişcare sau recunoaşterea automată a
calificărilor profesionale, astfel cum sunt formulate aceste obiective în Strategia
Europa 2020, toate acestea sunt încă departe de a fi atinse. Or, în condiţiile în care
astăzi tendinţa de mutare a unei semnificative secvenţe a activităţii economice în
ţările extracomunitare, cu costuri de piaţă mai reduse se accentuează, aceste
scheme compensatorii par a fi vitale acum pe ansamblul Uniunii. Un principiu deja
consacrat al pieţei muncii europene, numit flexicuritate, reflectă în cel mai înalt
grad logica îmbinării pârghiilor de flexibilizare şi adaptare a pieţei muncii actuale,
sub presiunea unui ansamblu de factori exogeni, cu cea a tradiţionalelor politici de
solidaritate şi bunăstare (welfare) care au făcut ca timp de decenii Uniunea
Europeană să fie jalonul de referinţă în întreaga lume pentru dezvoltarea
600
echilibrată, în parametri sociali siguri şi sustenabili. Nu fără a lua în considerare
opiniile după care prin accentul excesiv pus pe aceste măsuri competitivitatea
europeană va fi diminuată pe un orizont tactic, putem să afirmăm că în mod cert
abandonarea tradiţionalului model social european ar însemna un regres major nu
numai din complexa perspectivă socială dar şi din cea a imaginii agregate a Uniunii
la scară planetară, cu repercusiuni asupra competitivităţii sale globale.
601
MI™CAREA M√RFURILOR, SERVICIILOR,
MUNCII ™I CAPITALURILOR
ROMANA CRAMARENCO
Procesul integrării economice se defineşte prin dinamica integrare pozitivă-

integrare negativă1417. Integrarea negativă urmăreşte, în esenţă, eliminarea, sub
supraveghere comună, a discriminării dintre normele şi politicile economice
naţionale, în timp ce integrarea pozitivă vizează transferul către instituţii comune
sau exercitarea comună (stat membru – instituţii comune) cel puţin a unor
competenţe (competenţe partajate – Conform articolului 4 din TFUE, UE şi statele
membre sunt abilitate să adopte acte obligatorii în domenii precum: piaţa internă,
politica socială, coeziunea economică, socială si teritorială, agricultura si pescuitul,
cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării, mediul, protecţia
consumatorului, transporturile, retelele transeuropene, energia, spaţiul de libertate,
securitate şi justiţie, cu obiective comune de securitate în materie de sănătate
publică. Cu toate acestea, statele membre pot să-şi exercite competenţa numai în
măsura în care UE nu şi-a exercitat-o sau a decis să nu-şi exercite competenţa
proprie). Fiecare formă poate fi înţeleasă doar în strânsă legătura cu cealaltă,
evoluţia lor fiind comună (de exemplu: Convenţia de Implementare Schengen,
semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 26 martie 1995a eliminat
necesitatea controalelor la frontierele interne ale statelor semnatare (integrare
negativă) şi a creat o singură frontieră externă, cu proceduri de control comune
(integrare pozitivă). Aşadar integrarea pozitivă reuneşte eforturile de realizare a
celor patru libertăţi de circulaţie, iar cea negativă reuneşte demersurile de
armonizare aferentă, precum şi politicile comune.
Conform Actului Unic European (1986), piaţa internă a UE este definită
astfel: „o arie fără frontiere interne, în care libera circulaţie a mărfurilor,
apersoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată în conformitate cu prevederile
acestui Tratat”1418, aceste 4 libertăţi fiind cunoscute drept pilonii pieţei interne.
Conform Tratatului CE, libera circulaţie se aplică produselor provenind din
Statele Membre şi produselor provenind din terţe ţări, care se află în circulaţie pe
teritoriul UE. La început, libera circulaţie a bunurilor era considerată parte
integrantă a Uniunii Vamale formată de Statele Membre, constând în eliminarea
taxelor vamale, a restricţiilor cantitative (contingente, cote) asupra schimburilor
comerciale şi a măsurilor cu caracter echivalent, precum şi stabilirea unui tarif
vamal extern unic pentru întreaga Comunitate. Ulterior, accentul a fost pus pe
1417
Jan Tinbergen, 1954, în Pelkmans, J., 2003, p. 7
1418
Versiunea Consolidată A Tratatului De Instituire A Comunităţii Europene (97/C 340/03 +
2001/C 80/01).
602
eliminarea tuturor obstacolelor privind libera circulaţie, în scopul realizării pieţei
interne – un teritoriu lipsit de frontiere interne, unde bunurile pot circula la fel de
liber ca în interiorul unei pieţe naţionale. Libera circulaţie a bunurile este limitată
de existenţa barierelor tehnice (standarde), barierelor fiscale (diferenţe în
regimul fiscal), administrative (proceduri de control la vamă)1419 şi achiziţii
guvernamentale în favoarea producătorilor interni1420.
Cele mai importante bariere tehnice sunt legate de standarde 1421: menţinerea
diferenţelor între reglementările naţionale, diferenţe între standarde (de natură
voluntară) şi diferenţe în sau dublarea evaluării conformităţii de către organizaţiile
de profil.1422 Din perspectiva economică, standardele reprezintă cerinţe de bază
legate de securitatea produselor, sănătatea consumatorilor şi protecţia mediului.
Statelor membre le revine obligaţia de a integra în legislaţia naţională prevederile
cuprinse în acquis-ul comunitar şi de a crea structuri naţionale de certificare
(la nivel comunitar principalele organisme de certificare sunt: CEN (Comité
Européen de Normalisation)1423, CENELEC (Comité Européen de Normalisation
Electrotechnique) şi ETSI (European Telecommunication and Standardisation
Institute). Produsul care respectă cerinţele impuse de directive este îndreptăţit să
poarte marca CE şi poate fi comercializat legal în UE, conform condiţiilor
armonizate prin Decizia 93/465/EEC din 1993.Este important să înţelegem că
standardele devin obligatorii prin participarea la schimburi comerciale, acestea
nefiind doar o recomandare de bună practică. În chestiunea standardelor se discută
de vechea, respectiv noua abordare. Vechea abordare se referă la armonizarea caz
cu caz (produs cu produs) care reuneşte eforturi de elaborare a reglementărilor
comune şi de monitorizare a receptării acestora. Această abordare a devenit
componenta de armonizare minimăpentru anumite categorii de produse (abordarea
sectorială): jucării, produse de construcţii, echipamentele de protecţie personală,
articole medicale, materiale chimice, produse alimentare, medicamente de uz
uman, medicamentele de uz veterinar, echipamentele terminale pentru
telecomunicaţii, toate articolele electrice, sistemul de autorizare standard pentru
vehicolele cu motor şi trailerele acestora. Punctul de cotitură în problematica
standardelor l-a reprezentat cazul Cassis de Dijon, decizia CEJ fundamentând
principiul recunoaşterii reciproce (mutual recognition principle).
1419
Vezi evaluarea realizată prin Raportul Cecchini – raportul analizeazã impactul economic
al Pieţei Interne, anticipând o creştere economicã pe termen lung şi consolidarea gradului de
competitivitate al Comunitãţii Europene pe piaţa mondialã. Eliminarea obstacolelor în calea
schimburilor economice (controlul la frontiere, obstacolele tehnice, barierele fiscale) urma sã permitã
o economie de aproximativ 200 miliarde ECU, o reducere a preţurilor la consumator, o creştere
economicã sporitã şi crearea a cel puţin 1,8 milioane de noi locuri de muncã în urmãtorii câţiva ani.
1420
Pentru detalii, vezi Maria Bîrsan, Integrarea economică europeană, vol. I, Cluj Napoca,
EFES, 1995, pp. 42-43.
1421
Standard = def. Normă sau ansamblu de norme care reglementează calitatea, caracteristicile,
forma unui produs; document în care sunt consemnate aceste norme.
1422
Jacques, Pelkmans – Integrare europeană. Metode şi Analiză Economică, Bucureşti, IER,
2003, p. 83.
1423
Detalii legate de structura, rolul şi proiectele asumate de CEN disponibile aici: www.cen.eu.
603
Regula generală: în principiu, un stat membru nu poate interzice sau restrânge
vânzarea pe teritoriul său a mărfurilor produse şi comercializate legal într-un alt stat
membru, chiar în situaţia în care aceste mărfuri sunt produse în conformitate cu
specificaţiie tehnice sau cantitative care diferă de cele cerute pentru propriile sale
mărfuri. La baza acestei reguli se situează art. 28 CE (la data pronunţării hotărârii, art.
30 CEE) care prevede că „între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la
import, precum şi orice masuri cu efect echivalent acestora.”
Excepţia: în absenţa armonizării, statul membru poate deroga de la acest
principiu şi poate lua măsuri de interzicere sau restrângere a accesului acestor mărfuri
pe piaţa naţională, doar în situaţia în care aceste măsuri sunt necesare, proporţionale şi
justificate pe motivele enumerate la art. 30 CE (la data pronunţării hotărârii, art. 36
CEE) referitoare la morala publică, ordinea publică, siguranţa publică, protecţia
sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi animalelor sau conservarea plantelor, protecţia
patrimoniului naţional, protecţia proprietăţii industriale şi comerciale.
(FIŞĂ JURISPRUDENŢĂ NR. 1 HOTĂRÂREA „CASSIS DE DIJON” A
CURŢII DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE. PRINCIPIUL
RECUNOAŞTERII RECIPROCE ÎN DREPTUL COMUNITAR
(http://www.cdep.ro/afaceri_europene/afeur/2009/jp_482.pdf)
Aplicarea acestui principiu are un impact clar asupra comerţului cu bunuri,

principalele efecte fiind legate de contribuţia semnificativă la atingerea obiectivelor
pieţei interne – liberalizarea circulaţiei bunurilor, intensificarea schimburilor de
produse între statele participante la piaţa internă (consolidarea preferinţei
comunitare şi susţinerea procesului de creare de comerţ – trade creation),
deschiderea de oportunităţi de export pentru neparticipanţi, state-terţe (reducerea
efectului de discriminare prin abaterea de comerţ – trade diversion) şi consolidarea
schimbului de bune practici în comerţ prin respectarea securităţii alimentare, a
sănătăţii consumatorilor şi a protecţiei mediului. În ceea ce priveşte barierele
fiscale, ele se referă la diferenţele la nivel de sistem fiscal, tipul şi mărimea
impozitelor indirecte (de exemplu, problema armonizării TVA-ului a rămas o
dezbatere fără sfârşit: în comerţul intra-uniune s-a aplicat, până în 1992, principiul
taxării la destinaţie – control la frontieră. După înlăturarea controlului la frontieră,
taxarea se face la furnizor, iar între ţări se aplică compensaţii (a încasării TVA).
Momente cheie Ón liberalizarea serviciilor
Tratatul de la Roma a cuprins o serie de excepţii pentru transporturi,

servicii financiare, telecomunicaţii, servicii poştale.
Carta Albă (1985) – adoptarea de reglementări comune adecvate fiecărui
sector şi chiar în interior, pe categorii de servicii.
Raportul CE (2002) – menţinerea barierelor (promovare, distribuţie, vânzare şi
post-vânzare) distorsonează procesul de furnizare de servicii. Lipsa de transparenţă a
604
procedurilor, excesul de reglementare, barierele de tip protecţionist, menţinerea unor
tipuri de servicii în controlul statului afectează piaţa europeană a serviciilor.
Propunerea Bolkenstein – viza eliminarea restricţiilor privind accesul
prestatorilor de servicii pe pieţele altor state comunitare – freedom of establishment.
Directiva 2006/123/EC – Noua directivă a serviciilor. Scopul acestei directive
constă în eliminarea barierelor în schimbul de servicii intra-UE pentru stimularea
potenţialului de creştere a acestui sector. Statele membre au fost obligate să
simplifice procedurile şi formalităţile solicitate companiilor, în speţă pentru
stabilirea permanentă a unei afaceri într-un stat membru şi prestarea de servicii
peste graniţă, fără intenţia de stabilire permanentă. Totodată, noua directivă se
referă la înfiinţarea de ghişee unice (single point contacts) în fiecare stat membru –
România: www.edirect.gov.ro. Pentru consumatorii europeni, principalele beneficii
se referă la următoarele aspecte: interzicerea aplicării de măsuri discriminatorii pe
criterii de naţionalitate sau rezidenţă (tarife preferenţiale pentru autohtoni); reguli
pentru stimularea creşterii calităţii serviciilor; reguli pentru creşterea nivelului de
informare şi a transparenţei legate de furnizorii de servicii şi serviciile oferite de
aceştia. Noua directivă a trebuit să fie integral transpusă în legislaţia statelor
membre pînă la 28 decembrie 2009.
Particularităţile liberei circulaţii a serviciilor derivă din trăsăturile de bază

ale acestora: imaterialitate – dimensiunea imaterială a serviciilor poate conduce la
dificultăţi în monitorizarea circulaţiei peste frontiere, intangibilitate, lipsa
posibilităţii de stocare/„perisabilitate”, simultaneitatea producerii şi consumului de
servicii, legătura strânsă cu prestatorul şi utilizatorul, lipsa proprietăţii. Conform
ISO 9004-2, tipologia serviciile se prezintă astfel:1. Servicii cultural-turistice,
2. Servicii de comunicaţii, 3. Servicii medicale: asistenţa medicală (în spitale,
ambulatoriu), 4. Servicii de întreţinere şi reparaţii, 5. Servicii de utilitate publică,
6. Servicii comerciale, 7. Servicii financiare, 8. Servicii profesionale, 9. Servicii
administrative, 10. Servicii tehnice, 11. Servicii ştiinţifice.12. Servicii de aprovizionare.
Tratatul CE afirmă libertatea de prestare de servicii în alte state membre decât cel
de origine (freedom to provide services), respectiv libertatea de stabilire (freedom
of establishment) a prestatorului de servicii în alt stat membru decât cel de origine.
Dacă analizăm contribuţia sectoarelor economice în PIB la nivelul UE 28 (an de
referinţă 2013), putem sesiza rolul dominant al sectorului terţiar în economia
europeană (agricultură – 7,3%, industrie – 19,1%, servicii – 73,6%)1424. În ultimele
decade, sectorul terţiar a obţinut performanţe remarcabile: creşterea competitivităţii,
oferta complexă pentru consumatori – pachete de servicii integrate, la preţuri în
scădere, creare de locuri de muncă – dinamica IMM-urilor care activează în cel mai
performant domeniu al serviciilor, serviciile pentru business – şi creşterea
contribuţiei în PIB.
1424
Detalii aici: http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/National_accounts_
and_GDP/ro, accesat în martie 2016.
605
O categorie specială de servicii este reprezentată de serviciile financiare.
Acestea se caracterizează prin complexitate şi diversitate: servicii bancare,
asigurări, fonduri de garantare şi de investiţii, pieţe financiare, servicii financiare
de tip retail, sisteme de plăţi etc. În contextul crizei financiare, s-a discutat
frecvent despre necesitatea intensificării preocupărilor pentru eliminarea
decalajelor din sistemele de reglementare naţionale şi pentru consolidarea
mecanismelor de supervizare a activităţilor din acest sector (protecţia deponenţilor,
noi măsuri de creditare, noi tehnici de managementul crizei în activităţi
transfrontaliere, securizarea sistemelor de plăţi, noi reguli prudenţiale pentru
instituţiile bancare etc.). Mai mult, a fost propusă semnarea de acorduri bi- şi
multilaterale pentru asigurarea stabilităţii pieţei financiare globale, care să vizeze
consolidarea sistemului financiar european pentru a face faţă şocurilor asimetrice,
consolidarea procesului de integrare a pieţei financiare europene, afirmarea rolului
G20 – crearea unei platforme de coordonare pentru restabilirea stabilităţii pe
pieţele financiare internaţionale şi pentru crearea unor pieţe financiare puternice,
acordarea unei atenţii deosebite riscurilor transfrontaliere- prestarea de servicii
financiare peste graniţă.
Consolidarea liberei circulaţii a capitalului s-a realizat în special prin
intermediul Tratatului de la Maastricht (1993), când au fost eliminate toate
restricţiile legate de libera circulaţie a capitalului şi plăţilor atât între statele
membre, cât şi între acestea şi statele terţe. În ceea ce priveşte excepţiile legate de
libera circulaţie a capitalului, atât în interiorul UE, cât şi în relaţiile cu statele terţe,
acestea se circumscriu următoarelor domenii: impozitare, supravegherea
prudenţială, limitări impuse de politică publică, spălarea banilor şi sancţiunile
financiare care fac obiectul Politicii Externe şi de Securitate Comună. Circulaţia
liberă a capitalului face posibilă integrarea, deschiderea spre schimb, competiţia şi
eficienţa în cadrul pieţei financiare şi a serviciilor. Pentru cetăţeanul european,
libera circulaţie a capitalului asigură acces la realizarea de operaţiuni în afara
graniţelor naţionale, operaţiuni pentru deschiderea de conturi bancare, cumpărarea
de acţiuni ale companiilor străine, realizarea de investiţii în domeniile care asigură
cel mai ridicat profit (cresc şansele de a compara factorii determinanţi pentru
investiţii) şi de tranzacţii imobiliare, iar pentru antreprenori, libera circulaţie a
capitalurilor oferă oportunităţi pentru realizarea de investiţii străine directe (ISD) şi
investiţii de portofoliu1425. Unii autori1426 apreciază că liberalizarea fluxurilor de
capital stimulează expansiunea economică, conducând la ritmuri de creştere mai
mari decât cele înregistrate anterior momentului liberalizării. În România,
liberalizarea operaţiunilor de capital a avut loc în conformitate cu următoarele
1425
Vezi, în acest sens Directiva nr. 88/361/EEC, care prevede eliminarea controlului autorităţilor
unui stat membru asupra cetăţenilor sau firmelor altui stat membru care doresc să facă investiţii.
1426
Bekaert, Harvey, Lundblad, 2001, în Mugur Isărescu, Probleme ale politicii monetare într-o
ţară emergentă. Cazul României, Publicaţiile Academiei Regale de Ştiinţe Economice şi Financiare, 2008,
p. 21, file:///C:/Users/a/Downloads/Probleme_PM_tara_emergenta.pdf, accesat în aprilie, 2016.
606
principii: (i) intrările înaintea ieşirilor; (ii) fluxurile pe termen mediu şi lung
înaintea celor pe termen scurt; (iii) investiţiile directe înaintea celor de portofoliu;
(iv) respectarea secvenţei bănci – întreprinderi – populaţie. 1427
O prezentare succintă a principalelor demersuri pentru liberalizarea
circulaţiei capitalului se prezintă astfel:
Momente cheie Ón liberalizarea capitalului financiar
Tratatul de la Roma (1957) – libera circulaţie a capitalului financiar – una

dintre cele 4 libertăţi ale pieţei interne;
Carta Albă (1985) – liberalizarea circulaţiei capitalului financiar, la fel de
importantă ca şi cea a bunurilor şi serviciilor;
Directiva 88/361/EEC (1988, a intrat în vigoare în 1990) – liberalizarea
deplină a mişcărilor de capital;
Tratatul de la Maastricht (1992, a intrat în vigoare în 1993) –
liberalizarea mişcărilor de capital susţine dezvoltarea Uniunii Economice şi
Monetare – toate restricţiile trebuieînlăturate, atât între statele membre , cât şi în
relaţii cu terţii. S-au aplicat perioade tranzitorii pentru implementarea acestor
norme în statele membre;
Directiva 2007/64/CE – serviciile de plată constituie fundamentul juridic
pentru crearea unei pieţe unice pentru plăţi la nivelul UE până în 2010. S-a urmărit
stabilirea unui set cuprinzător de norme aplicabile tuturor serviciilor de plată în
UE, astfel încât plăţile transfrontaliere să devină la fel de simple, eficiente şi sigure
ca plăţile „naţionale”.
Importanţa sectorului bancar pentru economia europeană a determinat
lansarea în 1999 a Planului de acţiune privind serviciile financiare, cu obiective
strategice de atins în 5 ani, totalizând 40 de măsuri de acţiune, dintre care 24 de
propuneri legislative. În anul 2009, a fost publicată evaluarea acestui plan, care a
cuprins analiza a trei sectoare: servicii bancare (creşterea numărului de instituţii
bancare care au câştigat statutul IRB (îndeplinirea unui set de reguli privind
managementul riscurilor bancare – sistemul Basel II – riscul de credit, de capital,
de piaţă), asigurări (o ameliorare a standardelor profesionale, a nivelului de
transparenţă şi de asigurare a protecţiei consumatorilor, precum şi o reducere a
numărului de intermediari de pe piaţa asigurărilor) şi titluri (a crescut volumul
tranzacţiilor cu titluri, s-au redus costurile acestor operaţiuni). În septembrie 2015,
Comisia a lansat Planul de acţiune privind uniunea pieţelor de capital, menit să
impulsioneze finanţarea pentru întreprinderi şi finanţarea pentru investiţii1428.
1427
BNR – Capitolul 4 – Libera circulaţie a capitalurilor, http://www.bnr.ro/Capitolul-4---Libera-
circulatie-a-capitalurilor-1256.aspx, accesat în martie, 2016.
1428
Mai multe detalii, vezi CE – Comunicat de presă – Uniunea pieţelor de capital: un plan de
acţiune menit să stimuleze finanţarea pentru întreprinderi şi finanţarea investiţiilor, europa.eu/rapid/press-
release_IP-15-5731_ro.pdf, accesat în martie 2016.
607
Putem aprecia că există intercondiţionări între libera circulaţie a serviciilor şi libera
circulaţie a capitalului financiar la nivelul sectorului bancar. Cadrul legal de
reglementare al activităţilor din acest sector cuprinde: Directiva 2006/48/EC –
privind înfiinţarea instituţiilor bancare, Directiva 2006/49/EC – prevederi privind
structura capitalului firmelor de investiţii şi a instituţiilor de credit, Directiva
2000/46/EC – reguli prudenţiale privind monitorizarea plăţilor electronice,
Directiva 2002/87/EC privind supravegherea suplimentară a instituţiilor de credit,
companiilor de asigurăţii şi a firmelor de investiţii. Efectul de boomerang pentru
eforturile de liberalizare a circulaţiei capitalului nu au întârziat să apară sub formă
de măsuri protecţioniste, de tipul favorizării capitalului autohton şi discriminării
faţă de ISD, precum şi a stabilirii de sectoare economice privilegiate. În general,
restricţiile sunt de ordin administrativ – condiţii speciale pentru repatrierea
profiturilor/reinvestirea în ţara de destinaţie, cu impact asupra fluxurilor de ISD sau
de ordin monetar – limite la cumpărarea de monedă, limite la tipurile de tranzacţii
bancare, tratament discriminatoriu la ratele de dobânzi etc. Alte tipuri de restricţii
sunt cele legate de depozite obligatorii neremunerate, impozitare discriminatorie a
profiturilor/dobânzilor sau restricţii administrative privind deţinerile de active
străine ale fondurilor mutuale, cumpărarea de titluri guvernamentale, termene
minime pentru depozitele bancare, termene minime privind repatrierea încasărilor
din export sau restricţii monetare legate de cantitatea de valută care poate fi
cumpărată, rate de schimb diferite pentru contul curent şi contul de capital. În acest
sens, Franţa a anunţat măsuri de „protecţie” a 11 sectoare împotriva preluărilor
bursiere „ostile”, iar Polonia s-a împotrivit achiziţiilor bancare transfrontaliere, are
restricţii de portofoliu la investiţiile fondurilor mutuale deschise (maximum 5% în
acţiuni din alte ţări, inclusiv UE, restricţii suplimentare privind tipurile de active
străine). Pentru evitarea reapariţiei fenomenului de credit boom, autorităţile trebuie
să menţină un echilibru între nevoia de stabilitate macroeconomică, cea de
susţinere a creditării generatoare de creştere economică, completate de alocarea
eficientă a resusreslor şi orientarea spre investiţii.
Crearea unui spaţiu lipsit de bariere interne, în care se asigură libera
circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi a capitalului este explicit stipulată
în Actul Unic European (1986). Dacă schimburile de bunuri, servicii şi capital au
cunoscut o evoluţie remarcabilă, în ceea ce priveşte progresul realizat de Uniunea
Europeană în domeniul liberei circulaţii a persoanelor, există încă scepticism
pentru că, în ultimii 30 de ani, mobilitatea intra-europeană nu s-a îmbunătăţit, astfel
că mai puţin de 2% din cetăţenii europeni apţi de muncă au plecat din ţara de
origine pentru a munci într-un alt stat membru1429. Cadrul legal care reglementează
libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar a cunoscut o evoluţie continuă,
în încercarea de a surprinde dinamica formelor de migraţie şi mobilitate (intra- şi
extra-comunitară), schimbările de pe piaţa muncii (coexistenţa deficitelor de forţă
de muncă cu rate ridicate ale şomajului, dezocupare, şomajul tinerilor, îmbătrânirea
1429
Afirmaţia aparţine comisarului european Vladimir Spidla (Comisar pentru ocupare,
afaceri sociale şi egalitate de şanse). Interviul a fost acordat portalului Euractiv.
608
forţei de muncă, dezinteresul antreprenorilor pentru crearea de locuri de muncă în
anumite sectoare, etc) dar şi rigorile specifice aspectelor de control şi securitate la
frontiere (a se vedea actuala criză a refugiaţilor).
Tratatul de la Maastricht (1993) s-a remarcat prin introducerea conceptului
de cetăţenie europeană cu scopul declarat de a asigura respectarea drepturilor şi
intereselor naţionalilor din statele membre ale Uniunii Europene. Cetăţenia
europeană înseamnă un set de drepturi, precum: dreptul de a vota şi de a candida în
alegerile locale şi cele pentru Parlamentul European în ţara de rezidenţă, fără
restricţii legate de naţionalitate; dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European
şi la Ombudsman; dreptul la protecţie diplomatică din partea autorităţilor consulare
ale altui stat membru, în state terţe în care statul al cărui naţional este individul nu
este reprezentat oficial; dreptul de a se deplasa liber şi de a locui pe teritoriul
oricărui alt stat membru.
Libera circulaţie a persoanelor se referă la dreptul cetăţenilor din statele
membre ale Uniunii Europene de a se muta în alt stat membru pentru a se angaja şi
de a se stabili în ţara gazdă împreună cu familia. Statele membre nu pot recurge la
discriminarea lucrătorilor provenind din alte state membre şi a familiilor lor pe
criterii de naţionalitate, ei fiind îndreptăţiţi să beneficieze de tratament egal nu doar
în aspecte legate de condiţiile de angajare, dar şi în cele legate de cazare în sistemul
public, scutiri de taxe, acces la beneficii sociale. Înlăturarea barierelor care persistă
în privinţa mobilităţii persoanelor între statele membre reprezintă unul dintre
obiectivele centrale ale Noii Strategii de la Lisabona. În 2013, doar 3,1% din totalul
angajaţilor munceau într-un alt stat membru, mare parte dintre angajaţii mobili
având studii superioare1430.
Principalele cazuri de liberă circulaţie a forţei de muncă, precum şi regimul
de reglementare specific aplicat în Uniunea Europeană sunt prezentate in tabelul 1.
Tabelul 1
Regimul de reglementare a liberei circulaţii în spaţiul comunitar
Locul de muncă = Locul de Locul de muncă ≠ Locul de

Statut
rezidenţă rezidenţă
Lucrător într-o companie din ţara
– Lucrător detaşat
de origine
Lucrător într-o companie din altă
Lucrător migrant Lucrător la frontieră
ţară decât cea de origine
Furnizarea de servicii peste
Lucrător independent Drept de liberă stabilire
graniţă
Furnizarea de servicii peste
Companie în sectorul serviciilor Drept de liberă stabilire
graniţă
Sursa: European Commission (2001), p. 33.
1430
European Commission (2014) – Annual report on labour mobility, ec.europa.eu/social/
BlobServlet?docId...en, accesat în aprilie 2016.
609
Este posibil ca excesul de reglementare a liberei circulaţii a persoanelor să
influenţeze puternic disponibilitatea cetăţenilor europeni de a-şi schimba domiciliul
şi/sau locul de muncă, aceştia preferând imobilitatea. Este posibil ca segregarea:
mobilitatea UE 15 (garantată, încurajată, dezirabilă) versus migraţia din Europa
Centrală şi de Est (controlată, devine dezirabilă; ilegală, devine indezirabilă) să fi
creat percepţii eronate asupra rolului liberei circulaţii a persoanelor. Mai mult, este
posibil ca persistenţa mai multor bariere în calea liberei circulaţii – de natură
economică, administrativă, socială sau culturală – să încurajeze fie imobilitatea în
sectoarele formale ale economiei, fie mobilitatea în economia informală. Perioada
anterioară ultimelor două valuri de extindere (2004 şi 2007) a fost marcată de
dezbateri aprinse privind regimul de liberă circulaţie impus noilor veniţi.
Principalele opţiuni politice în domeniul liberei circulaţii a cetăţenilor din Europa
Centrală şi de Est s-au plasat între două extreme, şi anume: aplicarea imediată şi
completă a prevederilor acquis-uluireferitor la libera circulaţie a persoanelor,
respectiv non-aplicarea generală a acquis-ului pentru o perioadă limitată1431.
Alte trei variante au fost vehiculate, şi parţial integrate în regimul adoptat în final:
clauzele de salvgardare, sistemul flexibil al măsurilor tranzitorii şi stabilirea unor
sisteme bazate pe cote fixe.
În esenţă, regimul tranzitoriu1432 cuprinde următoarele:
• stabilirea exactă a perioadei maxime de restricţii, după care libera
circulaţie va fi garantată noilor veniţi;
• clauzele de revizuire care permit statelor importatoare de forţă de muncă
să reducă perioada tranzitorie stabilită iniţial, dar şi dreptul statelor cărora
li se aplică acest regim, de a solicita reanalizarea acestor măsuri
tranzitorii;
• posibilitatea ca SM să opteze fie pentru deplina liberalizare sau pentru
alte soluţii privind accesul pe piaţa muncii.
Odată cu încheierea perioadei tranzitorii de 7 ani, SM nu vor mai putea
impune restricţii pentru libera circulaţie a forţei de muncă, conform Tratatului de
Aderare, întregul acquis comunitar în materie de drepturi ale cetăţeanului european
urmând a fi pus în aplicare. Niciun lucrător nu va putea fi supus discriminării la
angajare, la stabilirea salariului şi la acordarea altor drepturi asociate statutului de
angajat, pe criterii de naţionalitate. Claritatea acestor reglementări este supusă unor
presiuni fără precedent în contextul valurilor actuale de migranţi, din state terţe.
Consolidarea pieţei interne rămâne prioritară pentru statele membre UE,
„O mai bună funcţionare a pieţei interne este ingredientul-cheie al creşterii
europene.” – Michel Barnier, comisar european pentru piaţa internă şi servicii.1433
1431
Romana Cucuruzan, Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul
integrării europene, Cluj Napoca, EFES, 2009, p. 48.
1432
Transational arrangements – TAs.
1433
CE- Să înţelegem politicile Uniunii Europene. Piaţa Internă, 2014
http://europa.eu/pol/pdf/flipbook/ro/internal_market_ro.pdf, accesat în aprilie 2016.
610
În fapte şi cifre, piaţa internă reprezintă:
Cel mai mare PIB din lume – 500 de milioane de consumatori, 20 de milioane
de IMM-uri, 28 de state membre, simbol al integrării europene, cel mai mare
exportator din lume şi cel mai mare importator de alimente şi furaje, 7% din populaţia
mondială, 20% din exporturile şi importurile înregistrate la nivel mondial.
Aceste beneficii ale pieţei interne trebuie susţinute prin cooperarea eficientă
a SM, pe baza Actului privind piaţa unică II, în care au fost stabilite domeniile
prioritare de dezvoltare: reţele integrate, mobilitate transfrontalieră pentru cetăţeni
şi întreprinderi, economie digitală şi acţiuni menite să consolideze coeziunea şi să
sporească avantajele de care se bucură consumatorii.
611
REGIONALIZAREA ECONOMIC√
™I CONCURENfiA INTER-REGIONAL√
MIRCEA MANIU
Problematica specificităţii europene în raport cu orice alt areal al lumii, din

perspectivă regională, este o temă frecvent abordată din cele mai diverse unghiuri
ale ştiinţelor sociale, pornind de la premisa că orice fel de formă de viaţă
economică, socială, culturală sau politică este caracterizată în primul şi în primul
rând prin teritorialitate determinată. Nu există desigur nici un fel de consens asupra
faptului că o evoluţie spre un cadru de tip federalist, predominant regional, ar
reprezenta un pas semnificativ înainte în raport cu cadrul istoric naţional ce a
ilustrat parcursul european în ultimele secole, dar aspectele legate de logica
guvernanţei optimale a unor structuri mai mici, de tip regional, comparabile între
ele, reprezintă un stimulent rezonabil, mai ales din perspectivă economică, pentru
un discurs profesional coerent pe această temă. Dacă acestă logică este pusă în
parametrii oferiţi de evoluţiile istorice europene, vom avea un mozaic în care nu
întotdeauna raţiunile istorice sunt dublate de criteriile de eficienţă, atât de
dezirabile în procesul dezvoltării economice integrate în UE astăzi.
Coordonarea procesului de convergen˛„ regional„
Încă în Tratatul de la Roma s-a pus problema dezvoltării echilibrate a tuturor

regiunilor statelor membre, mai ales prin accelerarea ritmului vieţii economice în
regiunile cele mai sărace, aceasta prin programe dedicate, susţinute din bugetul
comun. Reducerea disparităţilor semnificative în anii ’50 şi ’60 ai secolului trecut
reprezenta mai mult decât prima cale spre coeziunea socială reală a noii construcţii
integrative europene, ci şi o încercare de deplasare a accentului dinspre structurile
administrative tradiţional centralizate în multe ţări europene spre un nou model de
subsidiaritate, al guvernanţei pe multiple planuri şi a unei structurări operaţionale
sub-naţionale chiar şi pentru ţările fără tradiţie federalistă. Progresele însemnate pe
linia aducerii flancului sudic al Uniunii mai aproape de media de dezvoltare a
ansamblului au fost sensibil afectate de extinderile din anii 2000, când aderarea
ţărilor din Europa Centrală şi de Est a adiţionat probleme de o complexitate aparte,
potenţând în mod semnificativ componenta economică a integrării. Întreaga
perspectivă a domeniului, conturată încă de la înfiinţarea în 1994 a Comitetului
Regiunilor,organismul menit să monitorizeze politicile regionale aşa cum sunt ele
elaborate la nivelele naţionale, dar şi să agrege cadrul european de lucru al
domeniului, a căpătat o nouă consistenţă în ideea trasferului gradual spre centre de
612
decizie comunitare a unor problematici nu de puţine ori disputate, delicate, sau
marcate de intervenţionism în parametri naţionali, adeseori contraproductive din
perspectiva dezvoltării armonice în profil teritorial într-o anumită ţară.
Regionalizarea a avut şi are susţinători dedicaţi, în temeiul unor solide argumente
de natura eficienţei dezvoltării teritoriale în baze mai mici decât nivelele naţionale,
după cum şi oponenţi înverşunaţi, invocând atomizarea unor structuri teritoriale
coerente, adeseori extrem de greu formate în timp.
Logica conturării de regiuni în care guvernanţa economică să se poată
manifesta plenar pe toate palierele este logica formalizată în aşa numitul
Nomenclator al Unităţilor Teritoriale pentru Statistică (NUTS) sistem adoptat
încă de la începutl anilor ’70 pentru a conferi coerenţă multiplelor scheme teritoriale
regăsibile pe suprafaţa Europei.1434 Până în 2013 metodologia teritorializării UE s-a
cristalizat, din 2015 fiind evidenţiate 98 de regiuni de nivel 1, 276 de nivel 2 şi
respectiv 1342 de nivel 3. Trebuie să spunem că dacă primul nivel se referă la
regiunile socio-economice majore (chiar nivel naţional în multe cazuri ale ţărilor
mici) şi nivelul al treilea la micile regiuni cu specific aparte (nivelul de referinţă al
judeţului, de exemplu pentru cazul României), întreaga politică de regionalizare din
perspectiva coeziunii pe suprafaţa UE se adresează celui de-al doile nivel. Fondul
European pentru Dezvoltarea Regională, Fondul de Coeziune, Fondul Social
European sau Fondul de Solidaritate – reprezintă doar platforme de acces la
diferitele instrumente puse la dispoziţia statelor membre. Practic se poate spune că
în acest orizont teritorial se desfăşoară principalele investiţii ale UE, gestionate la
nivel comunitar aşa cum apar ele în Planul de investiţii şi în Priorităţile Comisiei.
În substanţială măsură acestea sunt complementare măsurilor din Strategia Europa
2020 pentru creşterea incluzivă şi sustenabilă în UE, respectiv investiţiile creează
cadrul funcţional pentru atingerea celor cinci deziderate de dezvoltare pe
aliniamentele educaţiei, folosirii depline a forţei de muncă, energiei şi schimbărilor
climaterice, cercetării şi dezvoltării dar şi combaterii oricărei forme de excludere
socială şi sărăciei. Desigur că din perspectiva economică directă obiectivul
nemijlocit este creşterea inteligentă (smart development), această sintagmă
ilustrând probabil cel mai bine procesualitatea finanţării dezvoltării în profil
teritorial a UE cu sublinierea principiului solidarităţii.
În acest context sunt pertinente argumente în favoarea conducerii unei
politici regionale proactive la nivel de Uniune, argumente generate de situaţia
istorică aparte în Europa în logica dezvoltării teritoriale. Tradiţional şi din raţiuni
complexe flancul sudic al Europei a fost mai puţin dezvoltat decât cel nordic şi
estul continentului mai puţin dezvoltat decât vestul. Pe de altă parte mozaicul
regional european actual are o alcătuire distinctă, macro-regiuni relativ compacte
din perspectiva veniturilor mici generate fiind intercalate de regiuni mai bogate, de
1434
Vezi istoria şi evoluţia NUTS la http://ec.europa.eu/eurostat/web/nuts/history; vezi ultima
ediţie (2013) a nomenclatorului la http://ec.europa.eu/eurostat/web/products-manuals-and-guidelines/-
/KS-GQ-14-006.
613
regulă în jurul capitalelor sau a principalelor axe de transport. Ori regiuni
tradiţional industrializate, intercalate cu regiuni predominant agricole, cu toată
cohorta de consecinţe determinată de afluenţa indusă de eficienţa pieţelor lor de
raportare. Spre exemplificare, vom spune numai că în statistica UE de astăzi, în
România sunt doar trei arealuri geografice, respectiv Bucureşti, Cluj şi Timiş
(Regiunile de Dezvoltare Bucureşti-Ilfov, Nord-Vest şi Vest) constant peste media
naţională. În această conjunctură, efortul financiar de natură bugetară al statelor ar
trebui să fie clar diferenţiat în favoarea acelor regiuni care se situează sub media
naţională, dar această optică va fi întotdeauna contestată de contributorii mai mari
la buget, cum de alfel şi istoria recentă ne indică pentru cazul României în privinţa
controverselor legate de contribuţia dincolo de medie a judeţelor localizate din
Transilvania la bugetul centralizat. Or, în această logică, transferul deciziei la nivel
inferior celui naţional, deşi poate să apară drept o raţională cale de eficientizare a
întregului proces de alocare a resurselor destinate dezvoltării regionale,ar
distorsiona probabil procesul, din raţiuni evidente de subiectivism local.
Corelată cu acest argument este şi logica de coordonare a fluxurilor
investiţionale, care capătă noi valenţe, odată adusă pe traiectorii supranaţionale.
Necesităţile acestor arealuri istorice europene sunt evaluate la nivel local, regional,
federal, naţional de către guverne, agenţii naţionale, varii forme de agregare ale
societăţii civile, firme expert, toate acestea cu motivări diferite şi capacităţi de a
elabora diagnoze şi prognoze extrem de diferite, ceea ce conduce inevitabil la
controverse şi scurgeri inutile de resurse în zona de planificare a dezvoltării. Pentru
a nu spune şi că de regulă organismele abilitate să gestioneze aspecte regionale din
regiunile mai puţin dezvoltate concurează din start cu un handicap financiar faţă de
cele bogate, adeseori sistematic subvenţionate şi beneficiind de un suport logistic
consistent. Putem exemplifica acest fapt chiar prin felul în care România a avut o
rată complet nesatisfăcătoare de accesare a fondurilor de dezvoltare regională pe
tot parcursul primilor 10 ani de la aderare. În bună măsură acest fapt este o
consecinţă a lipsei de coordonare dintre multiplele paliere decizionale implicate în
organismele cu atribuţii în domeniu precum Consiliile Regionale de Evaluare
Strategică şi Corelare (CRESC) de la nivelul Regiunilor de Dezvoltare (RD). Iată
de ce la nivel european, de interes pentru România, a apărut un organism precum
Consiliul Cooperării Regionale (CCR) înfiinţat în 2008 ca urmare a necesităţilor
sporite de coordonare în regiune şi ca succesor al Pactului de Stabilitate pentru
Europa de Sud-Est, sub autoritate comună, naţională şi respectiv a Preşedinţiei
UE, Comisiei Europene şi Secretariatului Consiliului European.
Competitivitatea inter-regional„
A doua raţiune declarată atunci când argumentăm necesitatea adoptării unei

politici regionale coordonată la scară continentală este acela al imperativului
creşterii competitivităţii regionale prin mijloace induse politic, în contextul în care
614
în Uniunea Europeană suportul nemijlocit al statului pentru firme sau organizaţii
este sancţionat drastic din cauza distorsionării competiţiei. Intervenţionismul statal
inerent pe acest palier este evident motivat cu substanţial temei etic în acest caz de
necesitatea impulsionării vieţii economice în profil teritorial determinat.
Convergenţa spre niveluri naţionale induse prin standardele celor mai performante
regiuni ale ţării respective pare a fi o abordare de dezvoltare certificată în mai
multe ţări europene, dar care presupune logica dificil de pus în operă, anume cea a
cooperării în competiţie. Pe de altă parte crizele succesive ale ultimilor ani au
demonstrat, dincolo de contestare, că virtuţile pieţei libere, în situaţia unei abordări
statale minimaliste în condiţii de criză, sunt departe de a feri economiile, societăţile
şi statele respective în ansamblu de evoluţii economice conducând la situaţii limită,
adeseori dramatice prin consecinţe. Cazul Greciei anilor 2012–2015 este pe deplin
ilustrativ în acest sens. Iată contextul în care este valid argumentul după care
politica regională trebuie concepută de o astfel de manieră încât să stimuleze
competitivitatea regiunilor dar concomitent şi abilitatea acestora de a concura
inter-regional, nu numai pe pieţele internaţionale. Se cuvine spus faptul că această
traiectorie de structurare a palierului economic în profil teritorial reprezintă şi una
dintre cele mai controversate abordări de politică economică europeană contemporană.
Aceasta pentru că rezolvarea acestui aparent paradox ţine de corecta
observare a felului în care economiile europene şi-au sporit gradul de
interdependenţă şi inter-operabilitate pe parcursul evoluţiei dinspre economia de
tip industrial spre cea de tip post-industrial. Acest proces, observabil din toate
perspectivele factoriale nu se regăseşte însă şi în extensia teritorială a Uniunii, ceea
ce face ca viaţa economică în sine să fie fragmentată, nu neapărat la scara
raporturilor dintre naţiunile-stat, dar în condiţiile libertăţii de mişcare oferită de
Spaţiul Schengen, de exemplu pe linia de demarcaţie dintre două regiuni istorico-
geografice, aparţinând sau nu aceluiaşi stat. Sau, în condiţiile relativei irelevanţe
astăzi a costurilor de transport, între două regiuni aflate la distanţe considerabile
una de alta, dar complementare din perspectiva ţintei economice vizate. Acest gen
de logică se aplică la scară europeană atunci când vorbim de produse de mare
complexitate ce sunt fragmentar apanajul unor economii dispersate, iar asamblarea
se face prin generarea de fluxuri inter-regionale recurente. Exemplul avionicii
europene (Airbus Industries) este relevant în acest sens. Astfel prosperitatea unei
anumite ţări poate depinde în măsură crescândă de felul în care performează
economic regiunile din ţările vecine din imediata vecinătate, de diferenţialul de
venituri sau de o legislaţie favorizantă vieţii economice sau din contră. Disputele
Elveţiei cu ţările vecine din Uniunea Eruropeană care au lucrători navetişti zilnic
pe teritoriul elveţian sunt ilustrative în acest sens, estimându-se o cădere
semnificativă a nivelul vieţii din arealuri mari ale Italiei şi Franţei în caz că ele nu
pot găsi un modus vivendi în această privinţă cu Elveţia.
Cu atât mai mult, acest fapt poate să influenţeze viaţa economică la scara
Uniunii. Cum să interpretăm, de exemplu, interesul explicit, exprimat pe canale politice
al Franţei, a cărei multinaţională Renault, are interese nemijlocite de producţie şi
615
implicit în dezvoltarea regională din mai multe ţări, inclusiv România. Pe de o parte
delocalizarea producţiei în arealuri competitive din perspectiva costurilor reprezintă
aparent o pierdere de resurse pentru regiunea de origine a firmei, pe de altă parte
expansiunea la scară continentală şi chiar mondială în lipsa acestei abordări pare
blocată. În acelaşi timp însă delocalizarea creează dependenţe economice care
conduc la creşterea cotei de piaţă a unei anumite mărci, compensând prin efectul
economiilor la scară investiţia în regiuni adeseori îndepărtate. Dependenţe ce pot fi
ilustrate de constituirea de lanţuri economice pe principiul integrării verticale, unde de
regulă regiunile aparţin mai multor ţări din raţiuni de avantaj comparativ diferenţiat,
sau pe principiul integrării orizontale, unde specializarea de o anumită factură permite
producţia de masă, clusterizată a unui anumit tip de marfă. Care devine emblematică
pentru o regiune sau chiar ţară. Nu este o pură întâmplare că toate mărcile globale de
automobile care au unităţi de producţie delocalizate în afara ţării de origine sunt şi cele
mai vândute în acele ţări. La modul concluziv se poate spune că menţinerea status quo-
ului regiunilor bogate şi sărace, fără măsuri adecvate, va contribui în final la degradarea
ansamblului teritorial respectiv, efectul de extindere (contagiune, spillover) a sărăciei
fiind desigur mult mai uşor reproductibil decât cel al convergenţei economice reale, în
sensul constructiv prevăzut al acestui proces prin politica de dezvoltare regională
europeană.
Factorul regional
Ón raporturile economice interna˛ionale ∫i globale
Nu e lipsit de interes să interpretăm felul în care sunt concepute şi puse în

operă politicile economice regionale în conjuncţie cu ansamblul politicilor operante
într-o ţară la momente diferite. Cu alte cuvinte, o regiune poate să obţină efecte
pozitive şi negative concomitent, ca urmare a secvenţialităţii politicilor aplicate.
Aparent acest minus poate fi atribuit exclusiv lipsei de coordonare în timp, inter-
sectoriale, sau unor interese locale, de regulă politice, care nu arareori exced
raţionalitatea economică din raţiuni primordial electorale. Schimbările de plan,
alocările bugetare necorelate, legislaţia locală fiscală entropică, voluntarismul sau
guvernanţa ad-hoc sunt numai câteva exemple în acest sens. Pe de altă parte istoria
economică europeană ne învaţă că anumite arealuri au avut numai de câştigat prin
supradimensionarea, uneori chiar exacerbarea unor aspecte particulare, para-
economice, de branding de exemplu, care au generat în timp propensiunea crescută
de a cumpăra anumite produse sau servicii şi nu altele. Indiferent că vorbim de
vinuri sau parfumuri, din Franţa, de produse industriale sau bere din Germania, de
alimente din Italia sau de vacanţe în Spania sau Grecia, logica exclusivismului
intra-regional subzistă. În fond întregul sistem al indicaţiilor geografice şi
denumirilor de origine, sistem operant din 1992 în UE, nu face decât să
stimuleze competitivitatea unei anumite regiuni europene, într-o logică de altfel
anterior reglementată la scară globală prin acordul cu privire la drepturile de
616
proprietate intelectuală legate de faptele de comerţ, acord încheiat în cadrul
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC).
O notă aparte legată de problematica pătrunderii pe pieţe internaţionale
pornind de la o bază teritorială sub-naţională o reprezintă corecta estimare a
consecinţelor aşa numitului efect Balassa-Samuelson. Acesta porneşte de la
premisa că productivitatea sectoarelor economice care sunt orientate spre
comercializarea pe orizonturi largi (tradables) o devansează inerent pe cea a
sectoarelor cu producţie orientată mai ales spre orizontul local (nontradables).
Preţurile primului sector se formează de o manieră mult mai competitivă decât în
al doilea caz, dar fireşte că logica diferenţialului de salarizare pentru acelaşi areal
de plată (naţional sau regional) nu rezistă în timp, mecanismul de ajustare
presupunând pârghii ce nu sunt la îndemâna regiunii. Utilizând din nou exemplul
României, ţară care având un sector bine dezvoltat al tehnologiei informaţiei,
clusterizat regional, mai ales în arealul conceperii de programe (soft), va lucra cu
preponderenţă pentru piaţa externă. Salariile medii ale sectorului au devenit astfel
cele mai mari din întreaga ţară, devansând tradiţionalul campion, sectorul bancar.
În ce măsură o regiune poate să gestioneze balansul necesar de forţă de muncă,
compensările salariale pentru a susţine al modul echitabil (nivel de trai estimat la
paritatea puterii de cumpărare) pe toţi cetăţenii ei, aceasta este cert o chestiune
care va induce limitări inerente avântului dezvoltării regionale fără suport naţional
sau supra-naţional adecvat.
Trăind într-o lume globalizată, în care procesul de uniformizare al gusturilor
şi în consecinţă a înclinaţiei de a cumpăra anumite mărfuri înregistrează tendinţe
dramatice de standardizare, abandonarea tradiţionalului avantaj comparativ
european indus de diversitatea, nu numai culturală dar şi economică printr-o
politică vizând convergenţa spre structuri economice cu rezultante relativ
asemănătoare, justificabile desigur prin costurile unei economii la scară, nu
reprezintă însă în nici un caz o soluţie viabilă în economia globală cu poli
economici din ce din ce mai competitivi. Sau nu trebuie să reprezinte soluţia unui
bloc economic ce are drept slogan politic „Unitate în diversitate”. Iată contextul în
care se poate afirma că politica regională europeană trebuie să fie extrem de bine
balansată pe de o parte între nevoia de convergenţă reală şi dezvoltare armonică pe
suprafaţa întregii Uniuni, iar pe de altă parte de întărirea dimensiunii specificităţii
şi particularităţilor regionale europene care conferă continuitate pe nişe consacrate
de producţie şi export, întărind pe ansamblu poziţia comercială europeană în raport
cu principalii partneri economici, în primul rând polii de agregare economică
reprezentaţi de America de Nord, respectiv Asia de Est.
Regionalizarea Ón contextul teoriilor centru-periferie. Modelarea
În anii ’70 ai secolului trecut au apărut două lucrări emblematice pentru

ilustrarea unei logici de evoluţie şi dezvoltare teritorială la macro-scară, Timpul
617
lumii a lui Fernand Braudel şi Sistemul mondial modern a lui Immanuel Wallerstein.
Axul central al acestor extrem de consistente studii de istorie economică şi nu
numai, este concepţia după care din momentul în care putem vorbi de o economie
europeană aceasta se agregă în plan teritorial prin interdependeţele dintre centru,
semiperiferie şi periferie, palierele modelului schimbându-se în parametri istorici,
dar sistemul în sine fiind eminamente imuabil. Sunt destule puncte de vedere care
admit că această paradigmă constituie şi logica funcţională a unei construcţii
socio-politico-economice de amploarea Uniunii Europene. Indiferent de
fundamentele organizatorice, de suma de principii democratice care stau la baza
acestui uriaş construct, din perspectivă economică, amprenta istorică a funcţionării
pe traiectoria centru-semiperiferie-periferie este prea bine conturată, operaţională la
modul cutumiar pentru a fi ignorată în virtutea unor principii netrecute încă în mod
semnificativ prin proba timpului. Întrebarea logică contextual este dacă există
raţionalitate economică întro astfel de viziune, pornind de la premisa că valurile
succesive de crize prin care a trecut Uniunea în ultimii ani au indus la scară
crescândă ideea că UE nu mai poate evolua decât „cu mai multe viteze”, „în cercuri
concentrice”, „Eurozonă şi în afara ei” etc. Cu alte cuvinte, că UE ar trebui să se
supra-regionalizeze (alternativă: macro-regionalizeze) pe niveluri distincte.
Analiza economică a acestui gen de logică are fără îndoială partizani diferiţi
în funcţie de conjunctura în care se regăsesc ţările lor de origine. În principiu
flancul nordic al Europei este partizanul unei integrări totale, care pornind de la
necesitatea creerii unei uniuni fiscale nefezabile la scara Uniunii astăzi, exclud ab
initio participarea unei număr de membri la ceea ce la modul informal poate fi
denumit nucleul dur de emergenţă al politicilor comunitare în următorii ani.
Urmând deciziei referendumului britanic din 23 iunie 2016, o altă formulă
informală de segregare pe aliniamentul centru-periferie apare în construcţia ce
împarte membrii în membri fondatori, aflaţi într-o situaţie distinctă, dacă nu chiar
în opoziţie, cu cei adiţionaţi Uniunii ulterior. Indiferent de coordonatele în care se
face separarea, şi să ne amintim că în practică şi separările cu bază aparent
raţională, cum a fost în istoria UE participarea sau neparticiparea la Sistemul de
liberă circulaţie european Schengen, au fost pervertite în timp şi din raţiuni evident
politicianiste în instrumente de segregare, aparent servind obiective de politică
internă ale unor anumite state. În această logică orice demers de separare artificială
a Uniunii pe două sau chiar mai multe paliere constitutive, paliere determinate
esenţial de nivelul performanţei economice la zi, reprezintă probabil un regres
semnificativ în raport cu concepţiile fondatoare dar şi cu aspiraţiile integraţioniste
ale unei semnificative părţi din cetăţenii uniunii. Argumentul post-Brexit al
necesităţii adoptării de măsuri „de sus în jos” pentru a contaracara aşa-numitul
suveranism cu consecinţe atomizante pentru Uniune este cel puţin atacabil cu
argumente teoretice.
Fireşte că acest gen de optică naşte o întrebare legitimă: există un model
universal, sau doar european aplicabil procesului de regionalizare? Desigur că este
vorba de o interpretare a acestuia în logica cazurilor de bune practici, nu de
618
impunere de modele prefabricate. Încă din anii ’70 ai secolului trecut chestiunea
succesului unor regiuni precum Silicon Valley în California sau Sophia-Antipolis în
Franţa, ca arealuri focalizate pe tehnologia înaltă, sau regiuni precum Baden-
Würtemberg în Germania sau Cambridge în Marea Britanie cu o bază economică
diversificată, nu a trecut neobservată. Uniunea Europeană a tras concluziile
necesare şi a formulat politici în măsură să evite copierea simplistă a modelelor
parcurilor tehnologice sau ale dezvoltărilor de tip monoindustrial tradiţional.
Politicile în domeniu au fost centrate pe valorificarea potenţialului endogen al
regiunii, indiferent de natura acestuia. Într-o substanţială măsură modelul
preconizat, în ipoteza că admitem oportunitatea instituţionalizării acestia, ar
presupune mai degrabă metodologia de creare de reţele inter-organizaţionale cu
bază teritorială determinată, sau formarea şi direcţionarea administraţiei locale în
sensul stimulării discursurilor antreprenoriale rezonante cultural cu mediul local şi
regional, decât adoptarea unui cadru de lucru formal predeterminat sau a unui
anumit tip de producţie, chair reflectând la modul optimal avantajul competitiv al
locului. Iată numai o faţetă de interpretare a realităţii că practica constituirii azi de
parcuri industriale în foarte multe localităţi din România nu reprezintă în fapt decât
un pas iniţial minimal pe calea adoptării unui model de dezvoltare cu bază
regională.
619
BUGETUL UNIUNII EUROPENE
FLORIN DUMA
Principiile politicii bugetare a Uniunii Europene
Principiile bugetare sunt norme orientative care guvernează realizarea

procesului bugetar din orice ţară, dar si la nivelul Uniunii Europene. Scopul lor este
acela de a preciza condiţiile în care se face elaborarea şi execuţia bugetului public.
Principiile după care este constituit bugetul UE sunt urmatoarele: principiul unităţii
şi exactităţii bugetare, principiul anualităţii, principiul echilibrului bugetar,
principiul unităţii de cont, principiul universalităţii, principiul specificităţii,
principiul bunei gestiuni financiare şi principiul transparenţei bugetare..
Bugetul de venituri şi cheltuieli este un instrument vital pentru planificarea,
gestionarea şi monitorizarea activităţilor financiare, specific tuturor organizaţiilor,
atât celor din domeniul public, cât şi celor din domeniul privat.
Aşadar, orice autoritate publică realizează un buget anual sau multianual în
care sunt precizate totalitatea veniturilor şi cheltuielilor sale. Acest lucru se
întâmplă la nivelul oricărei ţări, dar şi la nivelul oraşelor, judeţelor, provinciilor
etc., în funcţie de organizarea administrativ teritorială.
De asemenea, Uniunea Europeană îşi elaborează propriul buget pentru a-şi
putea realiza politicile sale, iar prin acest document se stabilesc şi se autorizează
totalitatea veniturilor şi cheltuielilor sale. Pentru a obţine rezultate mai bune,
Uniunea Europeană a optat pentru realizarea de bugete multianuale, pentru
minimum cinci ani, iar ultimele bugete au fost întocmite pentru câte şapte ani.
Această programare bugetară multianuală poartă denumirea oficială de cadru
financiar multianual (mai demult se numea perspectiva financiară). Astfel, din
1998 de când bugetul UE este elaborat multianual, perspectivele financiare, iar
ulterior cadrele financiare multianuale, au fost stabilite pentru următoarele
perioade: 1988–1992, 1993–1999, 2000–2006, 2007–2013, iar acum este în derulare
bugetul multianual aferent perioadei 2014–2020.
Este de reţinut, pentru a nu se genera confuzii, faptul că bugetul Uniunii
Europene nu este suma bugetelor statelor membre sau o parte a acestora, ci se
constituie din venituri proprii stabilite prin tratatele UE şi reprezintă aproximativ
1% din PIB-ul total al statelor membre. Actualmente, pentru cadrul financiar
multianual 2014–2020, bugetul Uniunii Europene se ridică la valoarea de aproape 1
trilion de euro. Suma poate părea mare, dar trebuie ţinut cont că este pentru şapte
ani, ceea ce anual înseamnă un buget de aproximativ 150 de miliarde de euro, cam
cât este PIB-ul actual al României, pentru a avea un ordin de mărime.
Bugetul nu este doar o simplă listă de venituri şi cheltuieli, ci şi un
instrument de politică economică prin care se poate stimula dezvoltarea economică
620
sau se pot corecta anumite dezechilibre în caz de necesitate. De aceea, este cu atât
mai necesară stabilirea şi respectarea unor principii de bază în construirea acestor
bugete publice.
Principiile bugetare sunt norme care guvernează realizarea procesului
bugetar din orice ţară, dar şi la nivelul Uniunii Europene. Scopul lor este acela de a
preciza condiţiile în care se face elaborarea şi execuţia bugetului public. Aceste
principii bugetare sunt, de regulă, precizate în legislaţiile naţionale. Spre exemplu,
în ţara noastră, principiile bugetare sunt prezentate în Legea finanţelor publice nr.
500/20021435 şi sunt următoarele: principiul universalităţii, principiul publicităţii,
principiul unităţii, principiul anualităţii, principiul specializării bugetare şi
principiul unităţii monetare.
Principiile generale după care este constituit şi executat bugetul Uniunii
Europene, aşa după cum sunt prevăzute în Legea privind adoptarea definitivă a
bugetului general al UE pentru exerciţiul financiar 2016,1436publicată în Jurnalul
oficial al UE L48 din 24 februarie 2016, sunt următoarele:
• principiul unităţii şi exactităţii bugetare,
• principiul anualităţii,
• principiul echilibrului bugetar,
• principiul unităţii de cont,
• principiul universalităţii,
• principiul specificităţii,
• principiul bunei gestiuni financiare,
• principiul transparenţei bugetare.
Aşadar, să vedem în continuare la ce anume se referea fiecare din aceste
principii în parte în ceea ce priveşte procesul de elaborare, aprobare şi execuţie
bugetară.
Principiul unităţii se referă la faptul că înregistrarea tuturor veniturilor şi
cheltuielilor Uniunii, în cazul în care acestea sunt prevăzute de buget, trebuie să se
facă într-un document unic şi urmărind o schemă unitară de clasificare a veniturilor
şi cheltuielilor. Principiul exactităţii bugetare, aşa cum arată şi numele, se referă la
faptul că sumele trecute în buget trebuie să fie în valoare exactă, adică fără
aproximări sau intervale de variaţie.
Principiul anualităţii vizează perioada pentru care se adopta bugetul şi
aceasta este de un an de zile. Aşa cum arătam mai înainte, mai ales din raţiuni de
politică economică, cât şi pentru o mai bună viziune pe termen lung, bugetul se
întocmeşte pe două paliere: multianual şi anual. Astfel, mai întâi se elaborează
cadrul financiar multianual, pe şapte ani, iar apoi plecând de la acesta se elaborează
1435
Legea Finantelor Publice nr. 500/2002, publicată în „Monitorul Oficial al Romaniei”,
Partea I, numărul 597, din 13 august 2002.
1436
Legea privind adoptarea definitivă a bugetului general al UE pentru exercitiul financiar
2016, publicată în „Jurnalul oficial al UE”, L48 din 24 februarie 2016, http://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/HTML/?uri=OJ:L:2016:048:FULL&from=RO, accesat la 5 mai 2016.
621
în fiecare an pentru exerciţiul bugetar următor, bugetul anual. De asemenea,
principiul anualităţii se referă şi la utilizarea creditelor de plată şi a creditelor de
angajament prevăzute în bugetul anual pe parcursul anului respectiv.
Principiul echilibrului bugetar implică faptul că veniturile şi cheltuielile
bugetare trebuie să fie egale, adică bugetul să fie în echilibru, iar un eventual
deficit bugetar nu poate fi acoperit prin operaţiuni de împrumut, care nu sunt
compatibile cu resursele proprii. De altfel, deficitul bugetar nu este permis încă din
Tratatul de la Roma1437, prin articolul 199. Un eventual excedent bugetar, se poate
reporta pentru exerciţiul bugetar următor.
Principiul unităţii de cont se referă la faptul că bugetul Uniunii Europene se
elaborează şi se execută folosind o singură monedă, iar aceasta este moneda euro.
Principiul universalităţii stabileşte regula nerepartizării (non-asignment),
adică veniturile bugetare nu pot fi repartizate dinainte anumitor tipuri de cheltuieli
(în cazul bugetului UE, cu excepţia anumitor venituri, determinate în mod limitat).
Principiul universalităţii se mai referă la faptul că, veniturile şi cheltuielile trebuie
cuprinse în buget în totalitate, pe două poziţii distincte şi în sume brute, fără nici o
ajustare.
Principiul specificităţii se referă la faptul că fiecărui credit bugetar trebuie
să i se specifice o anumită destinaţie şi să fie alocat unui obiectiv clar, în scopul
prevenirii oricărei confuzii în alocarea acestora.
Principiul bunei gestiuni financiare se referă la respectarea următoarelor
principii, cunoscute şi sub denumirea de cei 3 E: principiile economiei, eficienţei şi
eficacităţii. Cei 3 E sunt principii de bază în managementul resurselor financiare.
Principiul economiei (economy) se referă la economia de resurse şi
presupune, pe de o parte achiziţia bunurilor şi serviciilor la cel mai scăzut cost
posibil pentru nivelul de calitate cerut, iar pe de altă parte folosirea cât mai
raţională a acestora şi evitarea risipei.
Principiul eficacităţii (effectiveness) vizează output-urile unei activităţi,
spre deosebire de cel al economiei resurselor care se concentrează pe input-uri.
Eficacitatea înseamnă înseamnă a face lucrurile care trebuie şi a le finaliza, precum
şi a produce rezultatele dorite. În ultimă instanţă, eficacitatea înseamnă atingerea
scopurilor şi obiectivelor propuse.
Principiul eficienţei (efficiency) pune în relaţie celelalte două principii,
principiul economiei resurselor şi principiul eficacităţii, comparând input-urile şi
output-urile obţinute din activitatea respectivă, indicându-ne în final, cât de bine au
fost folosite resursele în procesul de obţinere a rezultatelor.
Ca şi indicator, eficienţa se poate determina uşor ca raport între efectele
obţinute şi eforturile făcute:
Eficienţa economică = Efecte/ Eforturi
1437
Tratatul de la Roma, 25 Martie 1957, http://ec.europa.eu/archives/emu_history/documents/
treaties/ rometreaty2.pdf, p.61, accesat la 8 mai 2016.
622
Desigur, este de dorit ca acest indicator să aibă o valoare cât mai ridicată, iar
pentru acest lucru se poate acţiona fie prin maximizarea efectelor obţinute, fie
pentru minimizarea eforturilor (diminuarea consumului de resurse etc.), fie, cel mai
bine, în ambele moduri.
Principiul transparenţei se referă la faptul că procesul bugetar trebuie să fie
public şi transparent. Acest fapt presupune dezbaterea publică a proiectului de
buget, publicarea în Jurnalul Oficial şi în presă a bugetului aprobat, precum şi
informarea şi dezbaterea publică privind execuţia bugetară şi conturile, astfel încât
contribuabilii să poată cunoaşte modul de formare şi de utilizare a fondurilor din
bugetul Uniunii.
Capitolele de venituri ∫i cheltuieli bugetare
Veniturile Uniunii Europene se constituie din resursele proprii colectate de

către statele membre în numele acesteia. Resursele proprii sunt formate din
veniturile bazate pe TVA, resursele bazate pe venitul national brut şi resursele
proprii tradiţionale (taxe asupra importurilor din afara Uniunii Europene). În afara
acestor resurse mai există câteva tipuri de venituri mai mici. Cheltuielile bugetare
pot fi apreciate în functie de destinaţiile acestora, prin prisma efectelor pe care le
au în viaţa social economică etc. În acest subcapitol se vor prezenta şi analiza în
detaliu principalele tipuri de venituri şi cheltuieli bugetare.
Conform legii privind adoptarea definitivă a bugetului general al Uniunii
Europene pentru exerciţiul financiar 2016, prezentarea creditelor şi a resurselor în
buget se face în funcţie de destinaţie, adică întocmirea bugetului pe activităţi
(activity-based budgeting), în vederea consolidării transparenţei bugetare în ceea ce
priveşte managementul financiar, în special obiectivele economiei, eficacităţii şi
eficienţei1438.
Veniturile bugetului Uniunii Europene se constituie din următoarele resurse:
˗ Resursele proprii tradiţionale;
˗ Resursa proprie bazată pe TVA;
˗ Resursa proprie bazată pe VNB;
˗ Alte resurse.
Iniţial, Comunitatea Economică Europeană a fost finanţată doar din
contribuţiile statelor membre, spre deosebire de Comunitatea Economică a
Cărbunelui şi Oţelului care beneficia de resurse proprii. Începând cu anul 1970 s-a
luat decizia de a se asigura Comunităţii Economice Europene resurse proprii pentru
a-şi putea acoperi cheltuielile sale.
Astfel, în 1970 s-au stabilit aşa numitele resurse proprii „tradiţionale”, care
sunt formate până astăzi din taxele vamale percepute de statele membre, taxe
1438
Legea privind adoptarea definitiva a bugetului general al UE pentru exercitiul financiar
2016, publicată în „Jurnalul oficial al UE”, L48 din 24 februarie 2016 , http://eur-lex.europa.eu/legal-
623
agricole şi taxele pe zahăr şi izoglucoza. Practic, veniturile provenite din taxele
vamale asupra importurilor de produse provenite din alte ţări sunt virate la bugetul
Uniunii, doar o parte din acestea (respectiv 25%, iar din cadrul financiar multianual
2014–2010 doar 20%1439) fiind reţinută de către state membre pentru acoperirea
costurilor de colectare. Resursele proprii tradiţionale reprezintă astăzi doar un
procent foarte scăzut din veniturile bugetului UE, de aproximativ 13% din acestea,
în special datorită scăderii taxelor vamale.
Resursa proprie bazată pe taxa pe valoarea adăugată (TVA) este aplicată din
1979 şi este reprezentată de un procent uniform de 0,3% din TVA-ul armonizat
estimat a fi colectat de către statele membre. Acest procent se transferă de către
statele membre la bugetul Uniunii şi actualmente are aproximativ aceeaşi pondere
în buget ca şi resursele proprii tradiţionale.
Resursa proprie bazată pe Venitul Naţional Brut (VNB) este o cotă
procentuală fixă din venitul naţional brut al fiecărui stat membru care se transferă
anual către bugetul Uniunii Europene. Acest procent este prevăzut în procedura
bugetară din fiecare an, dar este aproximativ de 1% din VNB (mai exact de
0,7134% pentru exerciţiul bugetar 2016). Iniţial, aceasta resursă a fost gândită în
completare pentru celelalte două, însă în prezent a ajuns să aibă cea mai mare
pondere în formarea veniturilor bugetare. Astfel, resursa proprie bazată pe VNB
reprezintă actualmente peste 70% din bugetul Uniunii Europene.
Sursa: elaborat pe baza Legii privind adoptarea bugetului general al UE pentru exerciţiul
financiar 2016.1440
Graficul 1 – Ponderea diferitelor categorii de venituri în Bugetului UE pentru anul 2016.
1439
Council of the EU, 2014 – Council decision on the system of own resources of the
European Union, http://register.consilium.europa.eu/doc/srv?l=EN&f=ST%205602%202014%20INIT,
p.7, accesat la 2 iulie 2016.
1440
624
Este de reţinut că volumul resurselor proprii necesar pentru a acoperi
creditele anuale este plafonat la 1,23% din totalul VNB-urilor statelor membre ale
Uniunii Europene şi vor fi colectate de către acestea în numele UE.
Pe lângă resursele proprii, Bugetul Uniunii mai are la dispoziţie şi alte
resurse. În această categorie intră contribuţii ale statelor din afară UE la diferite
programe comune, impozitele pe salarii plătite de către personalul UE, amenzile
plătite de către firmele care încalcă legislaţia europeană (în special în domeniul
concurenţei), dobânzi bancare etc. De asemenea, la acestea se mai adaugă, dacă
este cazul excedentul bugetar din exerciţiul anterior.
Ca exemplu, pentru exerciţiul bugetar 2016 veniturile bugetare totale sunt de
143.885.295 484 euro. Din totalul veniturilor, resursele proprii tradiţionale
formează 12,92 % din buget, resursa proprie bazată pe TVA formează 13,07 % iar
resursa din VNB-uri reprezintă 72,88 %1441 (vezi graficul 1) Alte venituri pentru
exerciţiul financiar 2016 sunt estimate la 1.616.701.373 EUR. În total, resursele
proprii necesare să finanţeze bugetul exerciţiului 2016 reprezintă 0,97 % din
VNB-ul total, încadrându-se astfel cu uşurinţă în plafonul de 1,23 % din VNB.
În ceea ce priveşte ponderea celor patru tipuri de venituri în bugetul UE,
aceasta s-a modificat foarte mult în ultimii ani. După cum se poate observa din
graficul de mai jos (graficul 2), trei din cele patru tipuri de resurse bugetare au
scăzut semnificativ ca pondere în ultimii 15 ani – cel mai puternic s-a redus ponderea
veniturilor din TVA, de la 38% la 13% din total, urmată de „alte venituri” şi de
resursele proprii tradiţionale. Compesarea s-a făcut prin creşterea semnificativă a
resursei bazate pe VNB, care are acum ponderea majoritară în bugetul UE, evoluând
de la 40% în anul 2000 la 73% din buget in 2016 (vezi graficul 2).
Discuţia despre veniturile Uniunii europene nu este completă dacă nu
amintim şi de mecanismele de corecţie aplicate în cazul anumitor state. Cel mai
cunoscut caz este, desigur, cel al corecţiei în favoarea Regatului Unit. Această
corecţie a fost agreată în anul 1984 şi presupune reducerea contribuţiei Regatului
Unit cu două treimi aplicată la diferenţa dintre contribuţia sa (mai puţin resursele
proprii tradiţionale) şi ceea ce primeşte înapoi de la bugetul Uniunii. Costul acestei
corecţii în favoarea Regatului Unit este finanţat de toate celelalte state membre cu
excepţia Germaniei, Olandei, Suediei şi Austriei (care plătesc doar 25% din partea
care le revine din această corecţie). Cu toată această corecţie, denumită şi rabatul
britanic, votul britanicilor la referendumul din 23 iunie 2016 a fost, după cum se
cunoaşte deja, pentru părăsirea Uniunii Europene.
Pe lângă rabatul britanic, mai există câteva mecanisme de corecţii şi în
favoarea altor state. Astfel, în ceea ce priveşte resursa proprie bazată pe TVA,
contribuţiile în cazul Germaniei, Suediei şi Olandei au fost reduse la 0,15%. De
asemenea, câteva ţări beneficiază şi de o reducere în sumă absolută a contribuţiei
lor la resursa proprie pe bază de VNB datorită contribuţiilor lor considerate
1441
Ibidem.
625
excesive. În acest ultim caz este vorba de Danemarca, Olanda, Suedia şi Austria,
fiecare în diferite proporţii, variind în valori absolute de la câteva zeci de milioane
la câteva sute de milioane de euro.
Sursa: Elaborat pe baza bugetelor UE1442

Graficul 2. Evoluţia structurii ponderii veniturilor in Bugetului UE
pentru anul 2000 comparativ cu anul 2016.
După criza financiară din 2008, s-a discutat insistent despre introducerea
unei noi resurse proprii, formată dintr-o taxă pe tranzacţiile financiare, însă
deocamdată nu s-a ajuns la nici un rezultat. În orice caz, sistemul resurselor proprii
ale Uniunii va avea nevoie de o analiză aprofundată în contextul în care Marea
Britanie cel mai probabil va părăsi Uniunea Europeană după referendumul din
iunie 2016.
Cheltuielile bugetare sunt mijloacele financiare prin care Uniunea Europeană
îşi pune în practică programele şi politicile sale. Cheltuielile bugetare pot fi
apreciate şi evaluate în funcţie de destinaţiile acestora, prin prisma efectelor pe care
le au în viaţa social-economică ori în funcţie de productivitatea sau rentabilitatea
acestora. Ca atare, cheltuielile bugetare au o natură extrem de variată şi de
complexă, şi de aceea pot fi clasificate şi grupate în multe feluri, însă în cazul de
faţă ne vom mărgini să le grupăm în funcţie de natura şi efectul lor economic,
precum şi în funcţie de prioritatea acestora.
1442
Elaborat pe baza Legii privind adoptarea definitivă a bugetului general al UE pentru
exerciţiul financiar 2016 şi pe baza datelor disponibile pentru anul 2000 la adresa:
ec.europa.eu/budget/library/biblio/documents/.../Internet%20tables%202000-2014.xls
626
În funcţie de natura şi efectul lor economic, cheltuielile bugetare se împart în
două categorii:
– Cheltuieli curente, adică cheltuielile de funcţionare şi care trebuie să se
refacă în fiecare an (spre exemplu: cheltuielile de personal, cheltuielile materiale,
cheltuielile pentru servicii etc.)
– Cheltuielile de capital, care au cea mai mare pondere în buget şi care sunt
reprezentate de cheltuielile pentru investiţii.
În funcţie de prioritatea lor regăsim în cazul Uniunii Europene:
– Cheltuieli obligatorii – adică cele prevăzute de tratatele UE;
– Cheltuieli ne-obligatorii – adică cele pentru funcţionarea instituţiilor sau
pentru acţiunile structurale aprobate de către Parlamentul Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte unul din principiile bugetare prezentate mai înainte, şi
anume principiul anualităţii, în cazul cheltuielilor bugetare acesta trebuie conciliat
cu finanţarea măsurilor multianuale1443. De aceea, în buget se regăsesc credite
diferenţiate:
– Credite de angajament – vizează cheltuielile contractate pentru acţiuni
multianuale;
– Credite de plată – vizează cheltuielile privind angajamentele contractate
în exerciţiul financiar curent şi care vor fi plătite efectiv în exerciţiul acesta.
Diferenţa dintre cele două tipuri de credite este gândită să ofere o anumită
flexibilitate în caz de necesitate sau de situaţii neprevăzute.
Astfel, cheltuielile autorizate în bugetul pentru anul 2016 ajung la totalul de
155.004.173.148 euro în credite de angajament şi 143.885.295.484 euro în credite
de plăţi, care reprezintă o rată a variaţiei de – 4,48 % şi respectiv, de + 1,84 % în
comparaţie cu bugetul exerciţiului 20151444.
Cu aceaste valori bugetul anual al UE se situează undeva la 1% din VNB-ul
total al Uniunii Europene. Este destul de puţin, dar respectându-se principiul
subsidiarităţii, Uniunea se implică doar dacă ceea ce doreşte să realizeze nu poate fi
făcut mai bine de către statele membre la nivel central, regional sau local.
Ca atare, cheltuielile finanţate din bugetul Uniunii sunt doar în acele domenii
unde ţările UE au stabilit de comun acord acest lucru. Cadrul financiar multianual
2014-2020 stabileşte cinci mari categorii de cheltuieli:
– Creştere inteligentă şi favorabilă incluziunii (competitivitate şi coeziune);
– Dezvoltare durabilă: resurse naturale;
– Securitate şi cetăţenie;
– Europa ca actor global;
– Cheltuieli administrative.
1443
Beata Grzebieluch, Cheltuielile Uniunii, 05/2016, disponibil la adresa :
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.5.2.html.
1444
627
Până în primul an din actualul cadru financiar multianual a mai existat o
rubrică, denumită compensări care se referea la ţările nou intrate în Uniune şi se
avea în vedere faptul ca, în primii ani de la aderare, contribuţiile lor să nu
depăşească ceea ce primesc (este cazul Croaţiei pentru 2014, iar mai înainte a fost
vorba de România sau Bulgaria).
Se poate observa din compararea celor două cadre financiare multianuale că,
deşi per total bugetul aferent CFM 2014–2020 este mai mic, o reducere s-a facut
doar la rubrica care include agricultura şi dezvoltarea rurală, care oricum era
supradimensionată în raport cu celelalte avand în vedere obiectivele pe care şi le-a
stabilit Uniuunea Europeană prin Strategia Europa 2020. Rubrica de compensări
dispare complet începand cu 2015, iar celelalte rubrici au primit alocări mai mari,
in special cea de securitate şi cetăţenie, precum si cea privind implicarea UE pe
scena globală.
Sursa: Elaborat pe baza Cadrelor financiare multianuale 2014–2020, respectiv 2007–20131445

Graficul 3. Cheltuielile din Bugetul UE aferente cadrului financiar multianul 2007–2013
comparativ cu cele aferente cadrului financiar multianul 2014–2020.
Rubrica „Creştere inteligentă şi favorabilă incluziunii” care are cea mai mare
pondere, include două domenii importante:
1445
Cadrele financiare multianuale 2014-2020, respectiv 2007-2013, http://europa.eu/rapid/
press-release_MEMO-13-1004_ro.htm.
628
– creşterea competitivităţii;
– coeziunea economică, socială şi teritorială.
Creştere competitivităţii implică în special finanţarea cheltuielilor de
cercetare-dezvoltare, cheltuielilor pentru educaţie sau pentru politici sociale. De
asemenea, acest domeniu implică şi finanţarea investiţiilor pentru reţelele europene
de infrastructură în domeniul transporturilor, comunicaţiilor sau energiei, toate
având ca scop în final creşterea competitivităţii întreprinderilor europene.
Coeziunea economică, socială şi teritorială include, printre altele, finanţarea
politicilor regionale pentru sprijinirea regiunilor sau ţărilor subdezvoltate din UE, a
categoriilor sociale dezavantajate, dar şi a diferite proiecte regionale de dezvoltare.
Rubrica de dezvoltare durabilă şi resurse naturale include finanţarea politicii
agricole comune precum şi a politicii comune de pescuit. De asemenea, tot în
această rubrică intră şi finanţarea proiectelor de dezvoltare rurală sau a politicilor
de protecţie a mediului.
Rubrica de securitate şi cetăţenie include finanţarea a diverse domenii foarte
importante cum ar fi: justiţia, protecţia frontierelor, imigraţia, protecţia consumatorului,
cultura, informarea etc.
Europa ca actor global presupune finanţarea proiectelor care implică UE pe
scena mondială, precum şi a programelor de sprijin pentru ţări vecine, ţări aflate în
proces de preaderare sau ţări în curs de dezvoltare din diferite zone ale globului.
Sursa: Elaborat pe baza datelor din Bugetul UE pentru 2016

Graficul 4. Ponderea angajamentelor bugetare aferente exercitiului financiar 2016.
Rubrica de cheltuieli administrative, reprezintă practic cheltuielile curente

care asigură funcţionarea instituţiilor europene, cu precădere fiind vorba aici de:
629
Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene sau Curtea de Conturi. În această rubrică regăsim
printre altele: cheltuielile de personal, cheltuielile materiale, cheltuielile de
întreţinere etc.
Ponderea acestor cheltuieli în bugetul aferent exercitiului financiar 2016 este
redată în graficul 4. Se poate observa cu uşurinta că ponderea covârşitoare şi în
proporţii aproape egale o au două rubrici: este vorba de rubrica de Creştere
inteligentă şi favorabilă incluziunii (competitivitate şi coeziune) şi de cea de
Creştere durabilă şi resurse naturale, cea dintâi reperezentând 43,05% , iar cea de a
doua 40,31% din totalul bugetului. Urmează la o distanţă foarte mare celelalte
rubrici, cu procente în jurul a 5% sau chiar mai puţin. Această alocare nu este
desigur întâmplătoare, ci ea reflectă viziunea de dezvoltare a Uniunii şi domeniile
prioritare ale acesteia, respectând principiul subsidiarităţii.
Desigur, aceastea sunt rubricile (domeniile mari), dar în cadrul lor exista
programe, iniţiative sau instrumente operaţionale cu bugete specifice, cum ar fi:
Orizont 2020, COSME, Mecanismul Conectarea Europei, Erasmus+, Life,
Instrumentul European de vecinătate, Instrumentul European pentru preaderare,
Instrumentul de cooperare pentru dezvoltare etc.
Datorită diferenţei păstrate între valoarea bugetului din VNB şi plafonul stabilit
(de 0,97% din VNB-ul total în 2016 comparativ cu plafonul admis de 1,23%), Uniunea
Europeană şi-a rezervat o anumită flexibilitate financiară pentru anumite mecanisme
prin care să poată interveni în situaţii neprevăzute sau de urgenţă.
Aşadar, în ultimul cadru financiar multianual cea mai mare parte din bugetul UE
este alocată creşterii şi creării de locuri de muncă, iar pe locul următor sunt resursele
naturale, care includ agricultura şi dezvoltarea rurală. Este de remarcat scăderea relativ
semnificativă a importanţei arătată agriculturii, dar mai ales rocada făcută, după ce ani
de zile la rând, aceasta a fost principala beneficiară a alocărilor bugetare.
630
FISCALITATEA ŒN UNIUNEA EUROPEAN√
RADU NECHITA, FLORIN DUMA
Fiscalitatea Ón Uniunea European„,

domeniu al suveranit„˛ii na˛ionale
Potrivit tratatelor, fiscalitatea statelor membre rămâne un domeniu al

suveranităţii naţionale, în care autorităţile Uniunii Europene nu au puterea de a
interveni direct. Eventualele decizii luate la nivelul Uniunii se supun regulii
unanimităţii.
Intervenţiile autorităţilor UE au loc indirect, prin cel puţin două căi. Una
dintre ele este excluderea din sfera politicilor fiscale naţionale posibile a acelora
care ar intra în contradicţie cu principiile fondatoare ale Uniunii (cele patru
libertăţi) sau ar periclita buna funcţionare a acesteia (stabilitatea monetară). Spre
exemplu, suveranitatea naţională nu poate fi invocată pentru a adopta politici
fiscale care ar discrimina între producătorii sau cetăţenii statelor membre (acesta
fiind motivul pentru care din 2007 România a fost condamnată pentru celebra taxă
de primă înmatriculare şi a avatarurilor sale). De asemenea, politicile fiscal-
bugetare sunt supuse regulilor adoptate în vederea trecerii la euro şi, ulterior, în
vederea prevenirii unor crize similare celei din 2010.
O altă modalitate prin care autorităţile UE pot influenţa indirect fiscalitatea
din statele membre este prin asigurarea unui cadru formal în care sunt dezbătute
diverse posibilităţi de coordonare sau uniformizare a acestor politici. Adesea, au
loc şi presiuni informale din partea statelor „puternice” (care au de regulă rate de
impozitare ridicate) asupra celor care au o fiscalitate mai puţin apăsătoare. Astfel,
în anumite situaţii se poate ajunge la unanimitatea necesară stabilirii unor reguli
fiscale obligatorii pentru toate statele membre. Spre exemplu, aici pot fi încadrate
limitările privind deficitul şi datoria publică (vezi criteriile de convergenţă
nominală), cele privind cotele de TVA (minim 15%, maxim 25%), precum şi
nivelurile accizelor şi a taxelor vamale pentru mărfurile importate din afara UE.
Nivelul fiscalităţii în UE este – în medie – semnificativ mai ridicat decât cel
din alte ţări dezvoltate.1446 Spre exemplu, povara fiscală în UE (măsurată ca raport
procentual între totalitatea prelevărilor obligatorii şi Produsul Intern Brut) este cu
circa 7% mai ridicată decât media OCDE1447 şi cu 15% mai mare decât în SUA.
1446
EU, 2014, Taxation trends in the European Union. Data for the EU Member States, Iceland
and Norway. 2014 Edition, Luxembourg, http://ec.europa.eu/taxation_customs/resources/documents/
taxation/gen_info/economic_analysis/tax_structures/2014/report.pdf, accesat la 10.07.2016, p. 16.
1447
Pentru un grafic interactiv, se poate consulta site-ul oficial al organizaţie, https://data.oecd.org/
tax/tax-revenue.htm.
631
Percepţia poverii fiscale (amploare şi evoluţie) este îngreunată de faptul că ea este
prezentată cel mai adesea în termeni relativi, ca procent din PIB. În perioada 1996–
2013, media calculată pentru cei 28 de membri actuali ai UE a oscilat între 39 şi
41%, ceea ce sugerează o anumită stabilitate. Dacă privim evoluţia prelevărilor
obligatorii în termeni monetari, constatăm au crescut de la circa 2750 miliarde euro
la circa 5250 miliarde euro, adică o dublare în mai puţin de 20 de ani.1448
Frecvent, diferenţa dintre nivelul relativ al prelevărilor obligatorii în UE şi
SUA este explicată sau chiar justificată prin necesitatea de a finanţa aşa-numitul
„model social european”,1449 însă la o analiză atentă, această argumentare nu este
convingătoare. Spre exemplu, Elveţia are o povară fiscală cu circa 11% mai redusă
decât media UE (27,9%, respectiv 39,4%), în condiţiile în care cetăţenii elveţieni
beneficiază de un nivel de protecţie socială comparabil sau chiar superior celui din
UE. Acest lucru ar trebui avut în vedere înainte de a deplânge faptul că România se
află pe ultimul loc în UE la venituri bugetare (raportul procentual dintre totalitatea
prelevărilor obligatorii şi PIB, adică presiunea fiscală), deoarece nivelul acestui
indicator pentru ţara noastră este cu 4–6% peste cel al Elveţiei. Astfel, atenţia s-ar
îndrepta în mod mult mai constructiv către modul în care prelevările obligatorii
sunt mai apoi cheltuite de către autorităţile naţionale.
Nivelul şi/sau structura inadecvate ale cheltuielilor publice nu constituie însă
o problemă specifică a ţării noastre: analiză a situaţiei din Franţa şi Germania ar
conduce la aceeaşi concluzie. Comparaţia este relevantă pentru că se referă la două
ţări cu un nivel apropiat de dezvoltare economică şi protecţie socială. Astfel,
potrivit datelor Eurostat, deşi în ultimul deceniu economia Franţei s-a situat mereu
sub 80% din cea a Germaniei, cheltuielile publice au reprezentat în fiecare an peste
90% din cele germane, numărul de funcţionari raportat la populaţie fiind aproape
dublu în Franţa faţă de Germania, fără ca acest lucru să se reflecte în diferenţe
similare în calitatea serviciilor publice oferite de guvernele celor două ţări sau în
alţi indicatori economico-sociali relevanţi.1450
Prin urmare, în analiza comparativă a situaţiei fiscalităţii statelor membre
UE, este eronat să pornim de la ipoteza implicită că nivelul optim al fiscalităţii este
cel înregistrat în ţările cu povara fiscală cea mai ridicată. A persista în această
abordare împiedică identificarea cauzelor reale ale poverii fiscale relativ ridicate
1448
EU, 2014, Taxation trends in the European Union. Data for the EU Member States,
Iceland and Norway. 2014 Edition, Luxembourg, p. 19.
1449
Singularul folosit în această expresie generează confuzie deoarece în realitate există mai
multe modele sociale în UE, iar această diversitate – în loc să fie negată sau combătută – ar putea fi
folosită pentru ameliora sistemele de protecţie socială.
1450
EU, 2015, Taxation trends in the European Union. Data for the EU Member States,
Iceland and Norway. 2015 Edition, Luxembourg, http://ec.europa.eu/taxation_customs/resources/
documents/taxation/gen_info/economic_analysis/tax_structures/2015/report.pdf, accesat la 10.07.2016.
Structura raportului s-a modificat faţă de ediţiile precedente: ponderea analizelor comparative la
nivelul UE s-a redus aproape complet, fiind privilegiate fişele de ţară.
632
(cheltuielile publice excesive), pune în pericol ratele de creştere economică (deci
nivelul de prosperitate al generaţiilor viitoare) şi contribuie la declinul relativ al UE
în economia globală.
Diversitatea fiscalit„˛ii Ón Uniunea European„
Diversitatea fiscalităţii în UE este surprinsă în graficul 1.

Ca regulă generală în finanţarea cheltuielilor publice, noile state membre
tind să se bazeze mai mult pe impozite indirecte, iar vechii membri, privilegiază
impozitele directe. Această regularitate nu există însă în cazul contribuţiilor
sociale, vechii şi noii membri regăsindu-se pe întreaga scară de variaţie.
Sursa: EU, 2014, Taxation trends in the European Union. Data for the EU Member States, Iceland
and Norway. 2014 Edition, Luxembourg, p. 22.
Grafic 3.1. Structura veniturilor bugetare după principalele impozite, 2012
633
Controverse fiscale Ón cadrul Uniunii Europene
Pot fi identificate mai multe subiecte controversate în domeniul fiscal la

nivelul UE. În sens larg, politica comercială a UE (stabilirea mandatului pentru
negocierile din cadrul OMC, TTIP sau alte acorduri de liber-schimb) au o legătură
cu fiscalitatea prin efectul lor asupra nivelului taxelor vamale. Tot aici pot fi
încadrate dezbaterile privind nivelul, modul de interpretare şi implementare a
criteriilor de convergenţă nominală cu implicaţii fiscale (deficit bugetar şi datorie
publică). De asemenea, propunerile recurente de a intorduce un impozit european
specific reprezintă o altă temă de dezbatere între statele membre. Elaborarea unei
taxe pe tranzacţiile financiare1451 îşi croieşte drum către implementare, în ciuda
opoziţiei celor care avertizează împotriva dificultăţilor practice şi a riscurilor de a
reduce atractivitatea burselor din UE faţă de cele din străinătate. Rămâne însă sub
semnul incertitudinii modul în care soarta ei va fi influenţată de Brexit.
Poate că cea mai importantă dintre controversele fiscale este cea referitoare
la armonizare versus concurenţă fiscală.
Armonizarea este un termen ambiguu. O primă ambiguitate provine din
faptul că ea poate fi înţeleasă fie ca o compatibilizare a diferenţelor, fie ca o
reducere a acestora, altfel spus ca o uniformizare.
O a doua ambiguitate priveşte punctul de convergenţă a armonizării. Altfel
spus, în cazul „armonizării fiscale”, care ar fi nivelul ratelor de impozitare care ar
asigura armonia dorită? Cel maxim sau cel minim? Mai ridicat sau mai redus decât
media actuală? Eliminarea acestei ambiguităţi ar fi uşor de realizat prin precizarea
sensului „armonizării”: creşterea sau reducerea ratelor de impozitare.
Cea de-a treia ambiguitate se referă la procedura prin care s-ar ajunge la
armonizarea fiscală. Alternativa este între armonizarea prin concurenţă (mecanism
descentralizat) şi armonizarea politică (acorduri politice de tip „cartel” sau impuse
de sus în jos, dacă gradul de centralizare politică este ridicat, adică instaurarea unui
monopol). Din punct de vedere istoric, la nivel mondial, începând cu anii 1980,
ecartul între ratele (marginale şi medii) de impozitare dintre ţările dezvoltate s-a
redus (fără a dispărea) iar nivelul mediu al ratelor de impozitare a scăzut şi el.
Acesta a fost rezultatul unui proces de armonizare fiscală descentralizată, prin
concurenţă. Eforturile deliberate de armonizare din partea statelor sunt explicate
numai de intenţia de a inversa trendul descendent al ratelor de impozitare.
O analiză a poziţiei factorilor de decizie a UE (în special Comisia
Europeană) disipează ambiguităţile amintite anterior: pentru aceştia, armonizarea
fiscală înseamnă uniformizarea politică ratelor de impozitare la un nivel ridicat.
Din punct de vedere retoric, cei care doresc uniformizarea preferă să folosească
termenul de armonizare (cine este împotriva armoniei?) şi evită angajamentele
1451
Cunoscută ca taxa Tobin, după numele economistului care a propus-o într-un alt context
instituţional – parităţile fixe – şi care a dezavuat-o ulterior.
634
explicite în privinţa creşterii ratelor de impozitare, de regulă generatoare de
opoziţie din partea contribuabililor.
Raţionamentul care conduce la o astfel de interpretare a poziţiei decidenţilor
UE se bazează pe mai multe argumente, care fac referire la acţiunile întreprinse în
acest sens, şi care sunt deci mai convingătoare decât eventuale dezminţiri prin
comunicate oficiale.
Astfel, decidenţii UE critică sistematic ţările cu fiscalitate redusă, sprijină
demersurile OCDE împotriva acestor jurisidicţii, nu intervin în favoarea „ţărilor
mici” când fiscalitatea lor redusă este criticată de „ţările mari”1452, avansarea agendei
armonizatoare în orice domeniu posibil, în ciuda opoziţiei făţişe a unor state (şapte,
în cazul „Working Group on the Common Consolidated Corporate Tax Base”).
Un caz simptomatic a fost tentativa de a considera ratele reduse de
impozitare practicate (nediscriminatoriu) de către unele cantoane elveţiene ca
ajutor de stat, a cărui acordare este supusă unor reguli relativ restricitve în Spaţiul
Economic European din care Elveţia face parte. Astfel, în viziunea Comisiei, a nu
impozita bogăţia produsă de contribuabili este similar cu a acorda un ajutor de stat,
adică a transfera resurse prelevate de la alţi contribuabili.
Guvernan˛a economic„ ∫i fiscal„ Ón Uniunea European„.

Compactul fiscal
Compactul fiscal este parte a Tratatului privind Stabilitatea, Coordonarea şi

Guvernanţa în cadrul Uniunii Economice şi Monetare şi care are ca şi principală
cerinţa faptul ca bugetele statelor membre sa fie echilibrate sau în excedent. S-a
introdus astfel o limită pentru deficitului structural care este de 0,5% din PIB, dar
se poate merge pana la 1% în anumite condiţii. În acest subcapitol se vor prezenta
principalele prevederi ale Tratatului privind Stabilitatea, Coordonarea şi
Guvernanţa în cadrul Uniunii Economice şi Monetare, dar şi alte instrumente de
guvernanţă financiară.
Tratatul de la Maastricht din 1992 a instituit criteriile de convergenţă pentru
aderarea la Uniunea Economică şi Monetară şi adoptarea monedei euro şi, printre
acestea, a stabilit şi câteva elemente de guvernanţă fiscală: deficit bugetar sub 3%
din PIB şi datorie publică mai mică de 60% din PIB.
În 1997 este adoptat Pactul de Stabilitate şi Creştere pentru a se coordona
politicile fiscale şi a se monitoriza respectarea criteriilor de convergenţă de către
statele membre şi după aderarea la Uniunea Economică şi Monetară. În cazul în
care un stat membru nu respectă criteriile fiscale de convergentă, Pactul de
1452
Aceasta a fost situaţia când Jacques Chirac, preşedintele Franţei, a criticat ţările baltice,
Slovacia (2004–2013), România şi Bulgaria pentru impozitarea „în cotă unică”. De asemenea, Estonia
a avut serioase dificultăţi pentru a menţine şi după aderare rata de impozitare nulă pentru profitul
reinvestit, unul din factorii dezvoltării accelerate a acestei ţări.
635
Stabilitate şi Creştere prevede instituirea procedurii de deficit excesiv. Aceasta este
un instrument de prevenire şi corecţie, dar şi de coerciţie, care presupune aplicarea
de sancţiuni dacă nu sunt făcute ajustări bugetare corective. Astfel, Comisia
Europeană poate recomanda Consiliului European să ia măsurile prevăzute în
această procedură împotriva statului care nu a respectat criteriile de convergenţă.
Cu toate acestea, mai multe state membre (inclusiv Franţa şi Germania –
care a insistat de altfel cel mai mult pentru introducerea acestor criterii) nu respectă
prevederile Pactul de Stabilitate şi Creştere în ce priveşte deficitul bugetar sau
datoria publică, chiar ameninţate fiind cu justiţia şi după ce Comisia informează
ECOFIN, de unde obţine un rezultat mai putin scontat. Şi anume, în anul 2005 la
Consiliul de primăvară, Pactul de Stabilitate şi Creştere este amendat şi flexibilizat,
renunţându-se la principiul „one size fits all” şi stabilindu-se cu această ocazie
diferite excepţii temporare, circumstanţe excepţionale sau „alţi factori relevanţi”.
După criza financiară din 2008 şi, mai ales, după startul crizei datoriilor
suverane care a afectat mai multe ţări din zona euro, s-a pus serios problema de a
se lua măsuri de reformare a Pactului de Stabilitate şi Crestere care şi-a arătat
limitele, avand în vedere ca la acel moment, adică în anul 2011, 23 din cele 27 de
state membre (incluzând aici toate statele din zona euro!) se aflau în procedură de
deficit excesiv, lucru de altfel făcut cunoscut de către Comisie printr-un comunicat
de presă la introducerea „Six-Pack”-ului1453. Ca atare, monitorizarea şi coordonarea
politicilor fiscale şi economice este reformată în acel an, printr-un pachet de şase
legi intitulat Pachetul privind Guvernanţa Economică a Uniunii Europene, mai bine
cunoscut sub denumirea de „Six-Pack”.
„Six-Pack” este un set de şase măsuri legislative, în fapt cinci regulamente şi
o directivă, care reformează Pactul de Stabilitate şi Creştere în încercarea de a
întări disciplina fiscală a statelor membre, precum şi de a obţine o mai bună
coordonare a politicilor economice.
Regulamentele şi directiva din „Six-Pack” propun reforme pe două paliere:
la nivelul politicilor fiscale (primele trei regulamente enumerate mai jos şi
directiva) şi la nivelul supravegherii macroeconomice:
• Regulamentul privind aplicarea eficientă a supravegherii bugetare în
zona euro;
• Regulamentul privind procedurile de supraveghere a poziţiilor bugetare;
• Regulamentul de modificare a procedurii deficitului excesiv;
• Directiva privind cerinţele referitoare la cadrele bugetare ale statelor
membre;
• Regulamentul privind măsurile de executare pentru corectarea
dezechilibrelor macroeconomice excesive din zona euro;
• Regulamentul privind prevenirea şi corectarea dezechilibrelor
macroeconomice.
1453
„EU Economic governance Six-Pack” enters into force, EC Press Release,
http://europa.eu/rapid/press-release_MEMO-11-898_en.htm
636
Practic Six-Pack-ul conţine reglementări care modifică componenta de
prevenţie, corecţie şi sancţionare, defineşte în termeni cantitativi ce înseamnă
deviere semnificativă de la obiectivul bugetar pe termen mediu, reglementează mai
clar sancţiunile care pot fi aplicate statelor membre, introduce majoritatea calificată
inversată în sistemul de votare a sancţiunilor pentru a uşura instituirea acestora,
precum şi introduce posibilitatea aplicării procedurii de deficit excesiv şi în cazul
depăşirii nivelul de 60% al datoriei publice din PIB (până atunci procedura de
deficit excesiv se aplica doar in cazul depăşirii deficitului bugetar).
Pactul de Stabilitate şi Creştere, precum şi „Six-Pack”-ul, sunt legislaţie
secundară a Uniunii Europene şi nu au fost efective în aplicarea sanctiunilor, fiind
criticate pentru că acestea nu erau automate, dar şi pentru rezultatele slabe obţinute
în ceea ce priveşte corectarea deficitelor şi a datoriilor statelor membre.
Pentru a întări şi mai mult guvernanţa economică şi fiscală în Uniunea
Europeană s-a pus în discuţie introducerea regulilor de disciplină fiscală în
legislaţia primară. În 2012, din cauza opoziţiei Regatului Unit, s-a găsit până la
urmă soluţia unui tratat interguvernamental pentru acest lucru (care nu este însă
legislaţie europeană), denumit oficial Tratatul privind Stabilitatea, Coordonarea şi
Guvernanţa în cadrul Uniunii Economice şi Monetare, cunoscut şi sub prescurtarea
de Pactul Fiscal. Tratatul a fost semnat la 2 martie 2012 de către toate statele
membre, mai puţin Cehia şi Regatul Unit (aceasta din urmă şi-a exprimat opoziţia
încă de la începutul negocierii acestuia, în special de teama posibilităţii introducerii
taxei pe tranzacţiile financiare).
Compactul fiscal este partea care se referă la politica fiscală din cadrul
Tratatului privind Stabilitatea, Coordonarea şi Guvernanţa în cadrul Uniunii
Economice şi Monetare. Obiectivul compactului fiscal este acela că soldul
structural anual trebuie să respecte obiectivul bugetar pe termen mediu (MTO –
medium term objective) al ţării respective, acceptându-se un deficit structural
maxim de 0,5% din PIB.
Principalul obiectiv al compactului fiscal este acela ca bugetele statelor
membre să fie echilibrate, sau excedentare, acceptându-se în cel mai rău caz o
limită a deficitului structural de 0.5% din Produsul Intern Brut (PIB). Adică,
deficitul structural anual trebuie să respecte obiectivul bugetar pe termen mediu
(MTO) al ţării respective.
Compactul fiscal prevede două excepţii de la această regulă:
– în cazul în care o ţară are o datorie publică semnificativ mai mică decât
60% din PIB, se poate accepta un deficit structural de până la 1% din PIB;
– sau în anumite situaţii excepţionale.
Insă recomandarea de bază a Compactului fiscal este ca bugetele naţionale
să fie echilibrate sau chiar excedentare.
Compactul fiscal introduce mecanisme de corecţie şi penalităţi care să se
declanşeze automat în cazul în care un stat membru se abate de la obiectivul
bugetar pe termen mediu. De asemenea, compactul fiscal vine cu obligativitatea
637
pentru statele membre de a introduce această regulă privind un buget echilibrat în
constituţiile lor sau în legislaţie naţională echivalentă.
Este de reţinut faptul că, deşi privesc aceleaşi probleme, Compactul fiscal nu
înlocuieşte „Six-Pack”, ci îl întăreşte şi merge în paralel cu acesta. De altfel, în
completarea „Six-Pack”-ului, în 2013 Parlamentul European votează încă un
pachet legislativ, denumit „Two-Pack”. Acesta cuprinde două regulamente care îşi
propun să sporească transparenţa deciziilor bugetare ale statelor membre, să
crească atribuţiile Comisiei Europene în ceea ce priveşte supravegherea şi controlul
bugetelor statelor din zona euro încă din faza de proiect, precum şi să
îmbunătăţească supravegherea statelor membre care au beneficiat sau se află în
programe de asistenţă financiară.
Tratatului privind Stabilitatea, Coordonarea şi Guvernanţa în cadrul Uniunii
Economice şi Monetare, ca de altfel şi celelalte două pachete legislative care
reformează Pactul de Stabilitate şi Creştere, îşi popun să aducă mai multă
disciplină în finanţele publice ale statelor membre, desigur un fapt de dorit după
derapajele financiare ale multor state europene, în frunte cu Grecia. Probabil acest
lucru l-a urmărit şi România prin semnarea acestui Tratat în litera lui, deşi ar fi
putut negocia condiţii mai uşoare deoarece nu este membră a zonei euro. Aşadar,
principalul avantaj al Compactului fiscal pentru România constă în evitarea unei
politici fiscale prociclice, dar exista şi un dezavantaj pe măsură şi anume acela că
spaţiul fiscal este limitat în perioadele de recesiune, iar stabilizatorii automaţi sunt
relativ reduşi pentru a fi suficienţi în stabilizarea economiei1454.
Criticii Compactul fiscal vorbesc despre austeritatea bugetară pe care o
presupune acesta şi despre faptul că nu oferă nimic la schimb pentru a stimula
creşterea economică, cu atât mai mult cu cât, statele membre se află în diferite
stadii de dezvoltare, cel puţin pe relaţia est-vest (cuvântul „creştere” lipseşte din
denumirea acestui Tratat, altfel destul de lungă). Alţi economişti arată că doar
respectarea acestor reguli fiscale nu este suficientă pentru ca o ţară să evite
puternice şocuri asimetrice pe care să nu le poată gestiona1455. Este adus ca
exemplu cazul Spaniei şi Irlandei, care deşi erau „elevi” modeli ai Pactului de
stabilitate şi creştere, cu excedente bugetare şi niveluri scăzute ale datoriei, au fost
printre cele mai afectate de criză din cauza şocurilor adverse determinate de
spargerea bulei imobiliare, respectiv de bail-out-ul băncilor.
Ca atare, se pune întrebarea dacă acest Compact fiscal şi cele două pachete
legislative „Six-pack” şi „Two-pack” (chiar după procesul de simplificare a
regulilor prin care au trecut în 2015) sunt suficiente şi vor avea rezultate mai bune
decât Pactul de stabilitate şi creştere în ceea ce priveşte buna funcţionare a Uniunii
Economice şi Monetare. Răspunsul a venit chiar de la vârful Uniunii Europene sub
1454
Ionuţ Dumitru, Compactul fiscal european. Implicaţii asupra României, Prezentare Consiliul
Fiscal, Februarie 2012, http://www.consiliulfiscal.ro/Prezentare-8-feb-2012.pdf.
1455
Stefan Vetter, Do all roads lead to fiscal union?, Frankfurt am Main, Deutche Bank Research,
April 2013, p. 4.
638
forma unui raport sugestiv intitulat: Întregirea Uniunii Economice şi Monetare
Europene. Mai bine cunoscut sub denumirea de Raportul celor cinci Preşedinţi1456
acesta este un plan extrem de ambiţios care îşi propune finalizarea celor patru
„uniuni”: economică, financiară, fiscală şi politică. Se fixează şi un termen pentru
acest lucru, anul 2025 şi rămâne doar ca viitorul să ne arate câte dintre acestea se
vor realiza, însă cu siguranţă Uniunea Europeană are nevoie de aprofundarea
uniunii economice şi monetare pentru a face faţă provocărilor care o aşteaptă.
Convergen˛a nominal„ ∫i convergen˛a real„
În procesul integrării economice, monetare şi politice, o atenţie tot mai mare

se acordă distincţiei dintre criteriile de convergenţă nominală şi cele referitoare la
convergenţa reală.
Criteriile de convergenţă nominale sunt cuantificate prin tratate ale Uniunii
Europene, (începând cu cel de la Maastricht, confirmate sau nuanţate de cele semnate
ulterior). Ele se referă la mărimi monetare (rata inflaţiei, ratele dobânzii şi cursul
valutar) şi indicatori ai finanţelor publice (deficitul bugetar şi datoria publică).
Teoria economică aduce argumente solide în favoarea unei rate reduse a
inflaţiei, arată avantajele unor rate reduse ale dobânzilor nominale pe termen lung
precum şi cele ale unui curs valutar relativ stabil. De asemenea, pentru a limita
efectele negative pe termen lung ale politicilor keynesiste, teoria economică
recomandă o disciplină bugetară, adică menţinerea la un nivel redus/sustenabil a
deficitelor bugetare şi a datoriilor publice. Aceste mărimi sunt interconectate, în
sensul că laxismul într-un domeniu periclitează respectarea celorlalte criterii.
Deficitul bugetar este consecinţa unor cheltuieli publice mai mari decât
prelevările obligatorii colectate de către autorităţi. El poate fi finanţat fie prin
împrumuturi (ceea ce măreşte datoria publică, iar în viitor, măreşte cheltuielile
publice cu rambursarea acesteia şi a dobânzilor aferente), fie prin emisiune
monetară, ceea ce generează inflaţie. O rată mai mare a inflaţiei conduce la o
creştere a ratelor dobânzii pe termen lung şi la o depreciere a cursului valutar.
Motivul este evident: reducerea puterii de cumpărare (inflaţie) se va manifesta nu
numai la achiziţionarea de bunuri şi servicii „naţionale” ci şi în cazul produselor de
import, inclusiv faţă de monedele străine (deprecierea cursului valutar). De
asemenea, dacă cei care acordă împrumuturi anticipează o rată a inflaţiei mai mare,
ei vor solicita dobânzi mai ridicate faţă de situaţia în care moneda şi-ar păstra în
timp puterea de cumpărare.
1456
Numele vine de la cei cinci preşedinţi care au elaborat acest document:Jean-Claude Juncker,
preşedintele Comisiei Europene, Donald Tusk, preşedintele reuniunii la nivel înalt a zonei euro,
Jeroen Dijsselbloem, preşedintele Eurogrupului, Mario Draghi, preşedintele Băncii Centrale Europene
şi Martin Schulz, preşedintele Parlamentului European.
639
Ideea fundamentală care a condus la elaborarea acestor criterii este că
stabilitatea monetară este esenţială pentru prosperitate, iar inflaţia este un fenomen
eminamente negativ din punct de vedere economic (perturbă deciziile
antreprenorilor şi consumatorilor), moral (ea reprezintă o redistribuire forţată de
avuţie – un furt – adesea de la cei mai săraci către cei mai înstăriţi) şi politic
(eventualele avantaje pe termen scurt ale autorităţilor generează probleme tot mai
grave, care se acumulează în timp). Indisciplina bugetară ameninţă însă stabilitatea
monetară deoarece deficitul bugetar şi datoria publică măreşte tentaţia guvernului
de a acoperi deficitul prin emisiune monetară (refinanţare de către banca centrală,
în loc de reducerea cheltuielilor publice sau de creşterea impozitelor) şi de a reduce
artificial valoarea reală a datoriei publice (ca urmare a inflaţiei cauzate de
emisiunea monetară suplimentară).
Pe scurt, rolul acestor criterii de convergenţă nominală este de a reduce atât
tentaţia cât şi posibilităţile autorităţilor politico-monetare de a transforma banca
centrală într-o „fabrică de inflaţie”.
Acest raţionament este valabil atât în cazul statelor naţionale cât şi în cazul
UE şi BCE. De fapt, din motive care ţin de arhitectura politică europeană, riscurile
existente la nivel naţional sunt amplificate la nivelul UE. 1457
Deşi teoria economică este în măsură să fundamenteze necesitatea unor
criterii precum cele amintite, ea nu este în măsură să cuantifice cu exactitate un
nivel optim al acestora. Nivelul lor actual, stabilit prin tratate se datorează în mare
măsură deciziilor politice, luate pe baza constrângerilor şi obiectivelor din
momentul respectiv.1458
Criteriile de convergen˛„ nominale (Ñcriteriile de la Maastrichtî)
• Mărimea ratei inflaţiei: Max 1,5%> media celor mai reduse 3 rate ale
inflaţiei
• Rata nominală a cursului valutar: stabilă 2 ani înainte de intrare în
Uniunea Monetară
• Ratele dobânzilor pe termen lung: Max ± 2% faţă de media celor mai
redus 3 rate ale dobânzii
• Nivelul deficitului bugetar: Max 3% PIB
• Nivelul datoriei publice totale (guvernamentală şi locală, internă şi
externă): Max 60% PIB.
1457
Phillip Bagus, The Tragedy of the Euro, în „The Independent Review”, Vol. 15, No. 4,
Spring, 2011, pp. 563–576.
1458
Un exemplu anecdotic este modul în care s-a ajuns la plafonul de 3% pentru deficitul
bugetar, cf. Dominique Seux, Déficit public : L’histoire secrète du 3%, 2014, http://blogs.lesechos.fr/
dominique-seux/l-histoire-du-critere-de-3-a15011.html?w6m4tZ7D4iWSOoeM.99, accesat la
07.07.2016.
640
Potrivit tratatelor în vigoare, toate aceste criterii trebuiau respectate de către
ţările care urmau să adopte moneda euro, atât în perioada de „testare” (minim doi
ani, cf. criteriului 2) cât şi după adoptarea euro (cu excepţia criteriului 2, rămas fără
obiect).
Consiliul European din 1996 (Dublin) confirmă angajamentul statelor
membre pentru respectarea acestor cerinţe. Cu această ocazie, se confirmă şi se
detaliază regulile de comportament bugetar al statelor membre implicate în cea
de-a treia etapă a UEM, se întăreşte angajamentul politic de supraveghere a
bugetului, se creionează programe de stabilizare şi convergenţă în caz că deficitul
bugetar depăşeşte 3% şi se stabileşte procedura deficitului excesiv (adică acţiuni
preventive, corective şi sancţiuni dacă deficitul persistă).
Aceste iniţiative sunt transpuse progresiv în angajamente formale (tratate,
legislaţie UE) până în 1999. Rezultatul lor este Pactul de Stabilitate şi Creştere.
Reforma acestuia din 2005 introduce noi posibilităţi de acţiuni preventive, spre
exemplu prin aşa-numitele „Medium-Term budgetary Objectives” (MTO), adică
stabilirea unor obiective intermediare pentru nivelul deficitului bugetar.
Aplicarea tratatului de la Maastricht ar fi însemnat însă că în momentul
adoptării monedei unice (1999), din zona euro să facă parte doar Franţa, Irlanda,
Luxemburg şi Portugalia. Proiectul politic al monedei unice a fost însă considerat
de către decidenţii europeni mai important decât litera tratatelor. Însă, o dată
acceptată ideea că este suficientă „tendinţa” către respectarea criteriilor de la
Maastricht, lista excepţiilor s-a lungit până a inclus şi Grecia, care nu îndeplinea
nici unul dintre criterii (în ciuda „contabilităţii creative” de care au dat dovadă
autorităţile elene). Această decizie nu poate fi însă separată de criza euro produsă
un deceniu mai târziu.
Situaţia a fost agravată de faptul că, o dată adoptată moneda euro, statele
membre şi-au redus eforturile pentru asigurarea disciplinei financiare. Acest lucru a
fost încurajat şi de faptul că cele mai multe state îşi puteau finanţa deficitele în
euro, la dobânzi mai mici decât cele din trecut, în monedele lor naţionale.
Procedurile (preventive şi coercitive) ale Pactului de Stabilitate şi Creştere s-au
dovedit a fi insuficient de credibile pentru a contracara efectul incitativ al
dobânzilor reduse. Procedurile de sancţiune au fost iniţiate împotriva Portugaliei
(2002) şi Greciei (2005), dar nu au fost finalizate, iar Franţa (2005) a reuşit să evite
chiar şi declanşarea lor. Credibilitatea lor a fost redusă şi mai mai mult când ele au
fost „flexibilizate” în 2005, tocmai în cazul celei mai mari economii din UE,
principalul partizan al disciplinei bugetar, tocmai ţara care a inspirat principiile
respective (Germania).
Pentru a restabili credibilitatea angajamentelor din trecut, ţările UE (cu
excepţia Cehiei şi a Regatului Unit) au semnat în 2012 (şi ratificat până în 2014)
Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa. Intenţia a fost de a întări
cooperarea fiscală dintre ţările semnatare, pentru a preveni situaţiile în care să se
producă declanşarea procedurilor pentru defecit excesiv, declanşare care devine
641
„automată”. O lectură atentă a Tratatului arată însă că autorităţile naţionale şi UE
păastrează o marjă de manevră destul de ridicată în interpretarea şi aplicarea
procedurilor respective. Doar următoarea criză va arăta în ce măsură acest Tratat
îndeplineşte misiunile care i-au fost atribuite.1459
Criteriile de convergen˛„ real„
Aceste criterii nu sunt menţionate în mod explicit în tratatele UE şi nici nu

există un consens care să permită elaborarea unei liste exahustive a lor, similară cu
cea a criteriilor de convergenţă nominale. Necesitatea unei convergenţe reale este
justificată de economiştii şi politicienii care consideră că respectarea criteriilor de
convergenţă nominală reprezintă o condiţie necesară dar insuficientă pentru ca
adoptarea euro să aibă efecte pozitive asupra economiei respective.
Argumentarea lor porneşte de la faptul evident că într-un spaţiu economic în
care circulă o singură monedă este posibilă o singură politică monetară, care se
poate dovedi neadaptată dacă zona respectivă nu îndeplineşte anumite criterii, dacă
ea nu are un anumit nivel de omogenitate etc.
Potrivit acestui raţionament, pentru ca adoptarea euro să fie în beneficiul
ţării respective, pe lângă criteriile nominale amintite, ea trebuie să aibă un nivel al
PIB/loc (la paritatea puterii de cumpărare) apropiat de cel al zonei euro, o structură
a economiilor similară precum şi o evoluţie sincronă a ciclului economic, gradul de
deschidere al economiei, ponderea comerţului derulat cu statele membre UE.
Problemele de convergenţă se pun însă chiar şi în cazul ţărilor care au adoptat deja
moneda euro.1460
Prin urmare, printre variabilele care permit evaluarea gradul de convergenţă
reală se regăsesc venitul pe cap de locuitor, nivelul salariilor, rata şomajului,
structura pe ramuri a economiei, ponderea importurilor/exporturilor din/în zona
euro, nivelul şi structura cheltuielilor publice etc.
România a înregistrat progrese în domeniul convergenţei reale. Spre
exemplu, PIB/loc la paritatea puterii de cumpărare se situează în jur de 55% din
media UE şi se apropie de pragul convenţional reţinut de către cei mai mulţi autori
(60%). Autorităţile politico-monetare din România par să fie însă mai exigente şi
menţionează pragul ţintă de 70–80%, ceea ce amână cu mai mulţi ani momentul în
care am îndeplini acest criteriu informal.
În ceea ce priveşte structura economică a României, remarcăm reducerea
ponderii agriculturii şi creşterea serviciilor în PIB. Ponderile agriculturii şi a
1459
Un test îl poate constitui reacţia la situaţiile din Portugalia şi Spania, după ce Comisia a
constatat pe 7 iulie 2016 că aceste ţări „nu vor corecta deficitele lor excessive până la termenele
recomandate”. EC, Stability and GrowthPact: update on the fiscal situation of Spain and Portugal, Press
Release, 2016, http://europa.eu/rapid/press-release_IP-16-2375_en.htm, consultat la 8 iulie 2016.
1460
ECB, Real convergence in the euro area: evidence, theory and policy implications, în
„European Central Bank Economic Bulletin”, Issue 5, 2015, pp. 30-45.
642
industriei sunt superioare mediei UE, iar cea a serviciilor, inferioară. Din anumite
puncte de vedere, economia României are însă o structură similară cu cea din alte
ţări membre, membre mai vechi sau mai noi ale zonei euro sau considerate de
analişti mai apropiate de aderare decât ţara noastră. Spre exemplu, ponderea
agriculturii în PIB este comparabilă cu a Poloniei, cea a industrie este similară cu
cea a Cehiei, Germaniei, Poloniei sau Slovaciei.
România poate fi considerată deja integrată în zona euro dn punct de vedere
al schimburilor transfrontaliere, deoarece circa trei sferturi dintre acestea se
desfăşoară cu ţări din această zonă.
Gradul de „euroizare” este chiar mai ridicat decât rezultă din statistici
deoarece moneda euro este folosită deja pe scară destul de largă de populaţie şi
firme: contracte de utilităţi, salarii, preţurile multor mărfuri şi imobile sunt
denominate în euro, iar multe tranzacţii dintre persoane fizice au loc în această
monedă. Cu singuranţă utilizarea euro ar fi mai mare dacă legislaţia bancară nu ar
interzice în mod expres acest lucru în cazul persoanelor juridice.
643
MONEDA UNIC√ EUROPEAN√ ñ EURO
ANDREI R√DULESCU
Procesul de integrare monetar„ european„ ñ istoric
Uniunea Europeană1461 reprezintă un proiect unic de integrare economică şi

monetară, ale cărui baze au fost puse imediat după sfârşitul celui de-Al Doilea
Război Mondial.
Astfel, Winston Churchill1462 (Premierul Marii Britanii) a lansat ideea creării
Statelor Unite ale Europei într-un discurs susţinut la Universitatea din Zurich în
septembrie 1946. Totodată, în iunie 1947 a fost anunţat la Universitatea Harvard Planul
Marshall1463, de asistenţă financiară pentru reconstrucţia Europei de Vest după război.
Procesul de integrare economică şi monetară europeană a traversat mai multe
etape în ultimele şapte decenii, culminând cu lansarea monedei unice europene (euro)
în 1999 şi implementarea unei Noi Guvernanţe Economice în 2012.
În prezent, Uniunea Europeană reprezintă un actor economic global de prim
rang, contribuind cu aproximativ 23% la formarea PIB-ul economiei mondiale în
2015 (conform statisticilor Fondului Monetar Internaţional1464), după cum se poate
nota în graficul 1.
Zona Euro (Uniunea Monetară Europeană) constituie nucleul Uniunii
Europene. Datele Eurostat1465 indică faptul că Zona Euro are o contribuţie de peste
70% la formarea PIB-ului Uniunii Europene.
Integrarea monetară europeană reprezintă un eveniment de referinţă în istoria
sistemului monetar internaţional şi o etapă revoluţionară în tranziţia spre moneda
globală. De altfel, economistul canadian R. Mundell1466, laureat al Premiului Nobel
în Economie în 1999 (anul lansării euro) considera că, după introducerea euro,
sistemul monetar internaţional reprezintă un ansamblu de zone monetare flotante.
Trebuie menţionat faptul că lansarea euro (numită de Wyplosz1467 drept
obiectivul mitic al procesului de integrare economică europeană) s-a realizat după
implementarea unor ample măsuri (în direcţia intensificării integrării economice în
cadrul Comunităţii Economice Europene) şi derularea mai multor runde de
negocieri, între monetarişti (Şcoala Franceză) şi economişti (Şcoala Germană).
1461
https://europa.eu/european-union/about-eu/history_en#the-founding-fathers-of-the-eu.
1462
http://www.churchill-society-london.org.uk/astonish.html.
1463
http://www.oecd.org/general/themarshallplanspeechatharvarduniversity5june1947.htm.
1464
http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2016/02/weodata/index.aspx.
1465
http://ec.europa.eu/eurostat.
1466
http://robertmundell.net/2006/09/the-evolution-of-the-international-monetary-system-and-
its-relationship-with-china/.
1467
C. Wyplosz, European Monetary Union: the Dark Sides of a Major Success, 2006,
Economic Policy http://hei.unige.ch/~wyplosz/emu_EP.pdf.
644
Sursa: Fondul Monetar Internaţional (2016).
Graficul 1. Ponderea Uniunii Europene în PIB-ul global (2015).
Se poate spune că introducerea monedei unice europene s-a realizat pe baza

metodei franceze, confirmându-se astfel previziunea lui Jacques Rueff1468 (1949)
(„L’Europe se fera par la monnaie ou ne se fera pas”).
Cu toate acestea, la baza integrării monetare europene se află principiul
convergenţei economice a ţărilor membre ale Comunităţii Economice Europene
(actuala Uniune Europeană), aspect stabilit de Tratatul de la Maastricht1469 (semnat
în 1992 şi intrat în vigoare în 1993).
Per ansamblu, acest proces de integrare economică şi monetară a fost definit
de Portes (2001)1470 sub forma unei conjugări între dimensiunea Jeffersoniană (un
rol mai puternic al pieţei în raport cu instituţiile) şi principiile Bismarckiene
(integrare realizată pe baze instituţionale).
Încă din faza de concepere Uniunea Monetară Europeană a fost un proiect
incomplet, date fiind absenţa integrării fiscal-bugetare şi a integrării politice,
dimensiuni menite să confere stabilitate în faţa şocurilor economice (simetrice, dar
mai ales asimetrice).
1468
https://www.wikiberal.org/wiki/Jacques_Rueff.
1469
http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=URISERV:xy0026.
1470
R. Portes, A monetary Union in Motion: the European Experience, în Center of Economic
Policy Research, „Discussion Paper”, nº 2954, 2001.
645
Construcţia imperfectă a Zonei Euro a fost scoasă în evidenţă de incidenţa
Marii Recesiuni1471, cea mai severă criză economico-financiară globală de după
Al Doilea Război Mondial.
Imposibilitatea ajustării mai multor economii în contextul crizei economico-
financiare globale a determinat autorităţile responsabile cu implementarea
politicilor economice din Uniunea Europeană şi Zona Euro să adopte rapid noi
măsuri menite să întărească structura integrării economice europene.
Aceste măsuri au contribuit la intrarea Zonei Euro în ciclul economic post-
criză începând cu a doua jumătate a anului 2013. Cu toate acestea, Uniunea
Monetară Europeană se confruntă cu o serie de provocări, atât vechi (continuitatea
şi accelerarea reformelor structurale), dar şi noi (Digitalizarea, concurenţa
internaţională, problemele din sectorul bancar).
În prezent euro este a doua monedă în sistemul monetar internaţional global.
Introducerea monedei unice europene conferă o serie de avantaje pentru o
populaţie de aproximativ 340 milioane (care utilizează această monedă zilnic în 19
ţări din Uniunea Europeană):
a. Un grad ridicat de utilitate a monedei;
b. Creşterea transparenţei în materie de preţuri şi salarii;
c. Accelerarea Pieţei Unice şi a fluxurilor de Investiţii Străine Directe;
d. Eliminarea riscului valutar;
e. O alocare mai eficientă a resurselor.
Deşi la baza construcţiei procesului de integrare monetară se află decizia
politică a liderilor Uniunii Europene lansarea euro a transformat continentul
european în ultimele decenii, atât din perspectiva economică, dar şi socială. Această
afirmaţie este susţinută de incidenţa şi consecinţele Marii Recesiuni, criza care a
reprezentat un test la adresa sustenabilităţii proiectului de integrare monetară.
Din punct de vedere economic modul în care s-a format Zona Euro nu a
determinat accelerarea convergenţei economice între ţările membre, distanţa dintre
grupul core şi grupul periferic intensificându-se până în 2012.
În acest context, din punct de vedere social costurile s-au amplificat în
rândul ţărilor din flancul sudic al Zonei Euro, rata şomajului atingând valori record
în Grecia, Spania, Portugalia şi Italia în perioada celui de-al doilea val al Marii
Recesiuni, cu implicaţii pentru potenţialul economic al acest economii. Se confirmă
astfel ideea lansată de Ramos (2001)1472: Europa socială este rămasă cu mult în
urma integrării economice şi monetare.
Nu în ultimul rând, construcţia imperfectă a Zonei Euro şi incidenţa Marii
Recesiuni au readus în prim plan problema integrării politice. Proiectul Uniunii
Politice pare încă îndepărtat în acest moment, în care procesul de globalizare şi
1471
http://www.investopedia.com/terms/g/great-recession.asp.
1472
M. Ramos, Dinamiche economiche nell Europa dell’ euro, immigrazzione e lavoro, în
„L’euro – Scenari economici e dimensione simbolica”, Guerini Studio, 2001.
646
procesul de integrare economică europeană se confruntă cu intensificarea
presiunilor populiste.
Înainte de a prezenta principalele etape ale procesului de integrare economică
şi monetară europeană (tabelul I), subliniem faptul că a fost un proces în etape,
amplu negociat între Germania şi Franţa de-a lungul deceniilor şi puternic influenţat
de evenimentele din economia mondială.
Astfel, după adoptarea Tratatului de la Roma (1957) – piatra de temelie a
integrării economice şi monetare europene au urmat Raportul Werner (1970),
introducerea Sistemului Monetar European (anticamera euro) (1979), lansarea
Actului Unic European (catalizator al integrării în epoca globală caracterizată prin
de-reglementare) şi Tratatul de la Maastricht (1992) (care stabileşte ultimii paşi
pentru introducerea euro).
Tabelul 1
Etapele integrării economice şi monetare europene
1950 – S-a lansat Uniunea Europeană de Plăţi (EPU);
1951 – S-a creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (Franţa, Germania, Italia,
Belgia, Olanda şi Luxemburg) cu scopul de a evita o nouă conflagraţie europeană prin controlul
comun al industriilor minieră şi siderurgică (cu rol important în producţia de armament);
1957 – S-a semnat Tratatul de la Roma (de Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg) care pune bazele Comunităţii Economice Europene, proiect care prevede libera circulaţie
a bunurilor, serviciilor, muncii şi capitalului;
1957 – S-a lansat EurAtom – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice;
1968 – S-a introdus Tariful extern comun;
1970 – S-a publicat Raportul Werner privind crearea Uniunii Monetare;
1972 – S-a introdus Şarpele Monetar European;
1973 – Irlanda, Danemarca şi Marea Britanie au aderat la Comunitatea Economică
Europeană;
1979 – S-a lansat Sistemul Monetar European, anti-camera Uniunii Monetare Europene;
1981 – Aderarea Greciei la Comunitatea Europeană;
1985 – S-a semnat Actul Unic European: obiectivul lansării Pieţei Unice şi cooperarea în
materie de politică externă
1986 – Aderarea Portugaliei şi Spaniei la Comunitatea Europeană;
1988 – Comitetul Delors pentru pregătirea Uniunii Monetare în Europa;
1990 – Libera circulaţie a capitalului
– Reunificarea Germaniei;
1992 – S-a semnat Tratatul de la Maastricht (uniune monetară, afaceri interne, afaceri externe);
– stabileşte criteriile de convergenţă pentru crearea Uniunii Monetare Europene;
– Comunitatea Economică Europeană devine Uniunea Europeană;
1995 – Aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei la Uniunea Europeană;
1997 – S-a semnat Tratatul de la Amsterdam, care include Pactul de Stabilitate şi Creştere;
1998 – S-a creat Banca Centrală Europeană şi s-a luat decizia privind statele fondatoare ale
Uniunii Monetare Europene;
1999 – S-a lansat Uniunea Monetară Europeană;
2000 – S-a semnat Tratatul de la Nisa, cu obiectivul pregătirii procesului de extindere a
Uniunii Europene către Europa Centrală şi de Est;
2002 – S-a introdus fizic moneda unică europeană;
647
2004 – Au aderat la Uniunea Europeană 10 state din Europa Centrală şi de Est (Cehia, Cipru,
Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria);
2005 – Franţa şi Olanda au respins Proiectul de Constituţie Europeană;
2007 – România şi Bulgaria au aderat la Uniunea Europeană;
– Slovenia a intrat în Zona Euro;
2008 – Cipru şi Malta au intrat în Uniunea Monetară Europeană;
– Incidenţa primului val al Marii Recesiuni;
2009 – Slovacia a aderat la Zona Euro;
– Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare
• Uniunea Europeană devine personalitate juridică
• S-au introdus funcţiile de Preşedinte al Consililului European şi de Înalt Reprezentant
pentru Securitate şi Afaceri Externe
2010 – Incidenţa crizei datoriilor suverane (Grecia, Irlanda şi Portugalia intră în Programe de
Finanţare Internaţională);
2011 – Estonia a aderat la Zona Euro;
2012 – Se implementează Noua Guvernanţă Economică Europeană;
– Modificări de paradigmă la nivelul Băncii Centrale Europene;
2014 – Letonia a intrat în Zona Euro;
2015 – Lituania a aderat la Uniunea Monetară Europeană;
2016 – A intrat în vigoare ultima etapă a Uniunii Bancare Europene
Uniunea monetar„ ∫i adoptarea Euro
Teoria Zonelor Monetare Optime constituie baza teoretică a integrării

monetare europene. Această teorie abordează avantajele şi dezavantajele fiecărui
regim de curs de schimb, cu accent pe rolul acestora în ajustarea la şocurile
economice (simetrice şi asimetrice). Primele contribuţii la dezvoltarea acestei teorii
au aparţinut lui Robert Mundell (1961)1473 („A theory of Optimum Currency
Areas”). Economistul canadian a susţinut ideea monedei unice globale, ca factor de
dezvoltare şi convergenţă economică pe glob.
Laureatul Premiului Nobel în Economie în anul lansării monedei unice
europene (1999) subliniază importanţa mobilităţii factorilor de producţie între ţările
membre ale unei uniuni monetare, considerată drept criteriu fundamental pentru
participarea la un astfel de proiect.
Teoria Zonelor Monetare Optime s-a dezvoltat în ultimele decenii, sub
influenţa preocupărilor de integrare monetară în plan european. Mongelli (2002)1474
a realizat o sinteză a principalelor contribuţii la teoria zonelor monetare optime,
clasificându-le în trei categorii:
a. Abordarea tradiţională
b. Abordarea alternativă
c. Noua Teorie a Zonelor Monetare Optime.
1473
R.Mundell, A Theory of Optimum Currency Areas, în „American Economic Review”,
Vol. 51, 1961, p. 657–65.
1474
F. P. Mongelli, New Views on the Optimum Currency Area Theory: What is EMU Telling
Us?, în Banca Centrală Europeană, „Working Paper”, nº 138, 2002.
648
Abordarea tradiţională studiază criteriile pe care ţările participante la o zonă
monetară trebuie să le îndeplinească astfel încât uniunea monetară respectivă să fie
considerată optimă. În cadrul acestei abordări se menţionează contribuţiile aduse de:
1. Mundell (1961) – mobilitatea factorilor de producţie;
2. Kenen (1969)1475 – diversificarea producţiei şi a consumului şi gradul
ridicat de integrare fiscal-bugetară;
3. McKinnon (1963)1476 – un grad ridicat de deschidere economică;
4. Ingram (1973)1477 – un nivel crescut de integrare financiară;
5. Fleming (1971)1478 – convergenţa ratelor de inflaţie;
6. Mintz (1970)1479 – integrarea politică.
7. Abordarea alternativă la Teoria Zonelor Monetare Optime pune accentul
pe costurile şi avantajele decurente din participarea unui stat suveran la un proiect
de integrare monetară cu alte ţări.
Conform acestei abordări principalul cost al participării unui stat la o zonă
monetară constă în pierderea independenţei politicii monetare şi a politicii de curs
de schimb, ca instrumente utilizate în procesele de ajustare macroeconomică şi
financiară în urma incidenţei unor crize economice (simetrice şi/sau asimetrice).
Acest cost este mai ridicat pentru ţările cu un management neadecvat al
politicilor economice (implementarea de politici economice pro-ciclice), care
determină acumularea de dezechilibre macroeconomice. Aceste economii au
acordat o importanţă redusă reformelor structurale pe parcursul ultimelor decenii.
În cazul acestor ţări ajustarea economică la crizele economice (ciclice şi
structurale) a fost puternic dependentă de utilizarea politicii monetare şi a politicii
de curs de schimb. Se menţionează în acest context ţările din flancul sudic al
Uniunii Europene, cunoscute în literatura macroeconomică drept Club Med.
Pe de altă parte, un proiect de integrare monetară între mai multe ţări
prezintă o serie de avantaje, menţionate şi în sub-capitolul anterior, de la
transparenţa preţurilor/salariilor, la eliminarea riscului valutar, accelerarea
integrării economice şi, într-un final, adoptarea unor decizii mai eficiente în
materie de investiţii şi consum.
Nu în ultimul rând, Noua Teorie a Zonelor Monetare Optime tratează
participarea unei ţări la un proiect de uniune monetară din perspectiva eficienţei şi
credibilităţii politicii monetare pe termen lung.
1475
P. Kenen, The Optimum Currency Area: An Eclectic View, University of Chicago Press, 1969.
1476
R. McKinnon, Optimum Currency Areas, în „American Economic Review”, vol. 53, 1963.
1477
J. C. Ingram, The Case for the European Monetary Integration, în „Essays in International
Finance”, nº 98, 1973.
1478
J. M. Fleming, On Exchange Rate Unification, în „Economic Journal”, vol. 81, 1971.
1479
N. N. Mintz, Monetary Union and Economic Integration, în „ The Bulletin”, New York
University, 1970.
649
În acest context, o serie de economişti (inclusiv McCallum (1989)1480,
Emerson et al. (1992)1481 şi Melitz (1991)1482 demonstrează că deciziile anticipate
de politică monetară nu au impact asupra economiei reale. Totodată, conform
acestei abordări, politica monetară relaxată are impact nul asupra creşterii
economice pe termen lung.
În cadrul acestei abordări se evidenţiază două paradigme. Pe de o parte, se
menţionează conceptul de endogeneitate, contribuţie lansată de Frankel şi Rose
(1998)1483. Conform acestei analize o zonă monetară poate deveni optimă după
creare, chiar dacă înainte de lansare statele participante la acest proiect nu
îndeplinesc criteriile teoriei zonelor monetare. Cu alte cuvinte, după introducerea
monedei unice are loc o accelerare a integrării economice a ţărilor participante la
acest proiect.
Pe de altă parte, Krugman (1993)1484 a dezvoltat paradigma specializării,
conform căreia integrarea economică şi monetară determină o specializare a ţărilor
participante la acest proiect, în funcţie de avantajele comparative.
Subliniem faptul că Uniunea Monetară Europeană nu a fost o zonă monetară
optimă înainte de lansare şi nu a devenit între timp. Pe de o parte, Zona Euro a fost
creată pe principiul convergenţei economice nominale1485, conform criteriilor din
Tratatul de la Maastricht:
a. convergenţa ratelor de inflaţie;
b. convergenţa ratelor de dobândă la titlurile de stat pe scadenţa 10 ani;
c. stabilitatea cursului de schimb;
d. un nivel al deficitului bugetar inferior pragului de 3% din PIB;
e. o pondere a datoriei publice în PIB mai mică de 60%.
Cu toate acestea, criteriile de convergenţă au fost neglijate după obţinerea
paşaportului de intrare în Zona Euro de mai multe ţări. Se menţionează cazul clasic
al Greciei, ţară care a acumulat importante dezechilibre în sfera finanţelor publice
înainte de incidenţa Marii Recesiuni.
Pe de altă parte, reformele structurale au tergiversat în majoritatea statelor
Zonei Euro după introducerea monedei unice. Se poate spune astfel că nu a fost
1480
B. T. McCallum, New Classical Macroeconomics: A Sympathetic Account” Scandinavian
Journal of Economics, Blackwell Publishing, vol. 91(2), 1989, p. 223–52.
1481
M.Emerson, D. Gros, A. Italianer, J. Pisani-Ferry, H. Reichenbach, One Market, One
Money: An Evaluation of the Potential Benefits and Costs of Forming an Economic and Monetary
Union, în „The Economic Journal”, Oxford University Press, Vol. 103, nº 418 (Mai, 1993), 1992,
p. 748–750.
1482
Jacques Mélitz, A suggested reformulation of the theory of optimal currency areas, în
„Open Economies Review”, Springer, vol. 6(3), pages 281–298, July, 1995.
1483
J.Frankel, A. Rose The Endogeneity of the Optimum Currency Area Criteria, în „The
Economic Journal”, nº 108, 1998, p. 1009–1025.
1484
P. Krugman, Lessons of Massachusetts for EMU, în F. Torres, F. Giavazzi, Adjustment
and Growth in the EMU, Cambridge, (London, CEPR), 1993, p. 241–266.
1485
https://www.ecb.europa.eu/ecb/orga/escb/html/convergence-criteria.en.html.
650
înţeles nici spiritul Tratatului de la Maastricht: convergenţa reală a ţărilor
participante la proiectul monedei unice europene.
În acest context, am asistat la intensificarea divergenţei economice în rândul
ţărilor din regiune, cu impact negativ pentru potenţialul economic: deteriorare spre
valori minime istorice în perioada Marii Recesiuni, după cum se poate observa şi în
cadrul graficului de mai jos.
Sursă: Estimări econometrice pe baza datelor Eurostat.

Graficul 2. Contribuţia factorilor de producţie la dinamica PIB potenţial în Zona Euro
Analizând evoluţia procesului de convergenţă economică (nominală şi reală)

pentru ţările membre ale Zonei Euro (12) (Germania, Franţa, Italia, Spania, Olanda,
Belgia, Irlanda, Austria, Finlanda, Portugalia, Luxemburg şi Grecia) în perioada
1996 – 2011 utilizând metode econometrice şi baza de date Eurostat am ajuns la
următoarele concluzii:
a. divergenţa ciclurilor economice într-un context caracterizat prin
convergenţa dinamicii PIB-ului acestor ţări;
b. convergenţa componentei structurale a PIB în aceste ţări într-un context
caracterizat prin deteriorarea potenţialului economic şi diferenţe mari între state din
perspectiva contribuţiei factorilor de producţie la dinamica PIB potenţial.
Sintetizând, procesul de convergenţă economică nominală nu a fost luat în
considerare cu seriozitate de toate ţările din Zona Euro. Totodată, convergenţa
nominală nu a fost un factor declanşator al convergenţei reale sustenabile. Per
651
ansamblu, divergenţa economică în cadrul Uniunii Monetare Europene s-a intensificat
după incidenţa Marii Recesiuni.
Rolul B„ncii Centrale Europene
Banca Centrală Europeană (BCE) este instituţia responsabilă cu adoptarea şi

implementarea deciziilor de politică monetară în Uniunea Monetară Europeană
(Zona Euro).
Entitatea a fost creată după modelul Bundesbank (Banca Centrală a Germaniei)
şi are sediul la Frankfurt, unde a funcţionat până în 1998 Institutul Monetar European.
Banca Centrală Europeană reprezintă axul central al Sistemului European al
Băncilor Centrale1486. Structura acestuia este sintetizată în diagrama 1.
Statutul Băncii Centrale Europene a fost stabilit prin Tratatul de la Maastricht
(Tratatul privind Uniunea Europeană), semnat în februarie 1992 şi intrat în vigoare
în noiembrie 1993. Conform acestui Tratat (articolul 105)1487 obiectivul de politică
monetară al BCE constă în menţinerea stabilităţii preţurilor:
„ ... Obiectivul principal al SEBC este menţinerea stabilităţii preţurilor ...”.
Băncile Centrale Naţionale Guvernatori
SEBC
Consiliul de Administraţie
Banca Centrală Europeană
Preşedinte /
Comisia Executivă Vice-Preşedinte /
Membri Supleanţi
Sursă: Banca Centrală Europeană.

Diagrama 1. Sistemul European al Băncilor Centrale.
Stabilirea acestui obiectiv de politică monetară este inspirată din modelul

Bundesbank, fiind bazată pe rezultatele analizelor macro-econometrice realizate
de-a lungul deceniilor în ţările dezvoltate, dar şi în statele emergente şi în
1486
https://www.ecb.europa.eu/ecb/orga/escb/html/index.en.html.
1487
http://cursdeguvernare.ro/wp-content/uploads/2014/07/maastricht-1992.pdf.
652
dezvoltare. Conform acestor analize stabilitatea preţurilor reprezintă o condiţie
fundamentală pentru alocarea mai eficientă a resurselor şi evitarea acumulării de
dezechilibre macroeconomice.
De asemenea, în perioadele cu un grad ridicat de stabilitate a preţurilor creşte
încrederea în monedă, cu impact pozitiv pentru economia reală şi pentru economia
financiară, deopotrivă.
Conform prevederilor Consililului Guvernatorilor Băncii Centrale Europene
din mai 2003, prin menţinerea stabilităţii preţurilor se înţelege ţintirea unei rate de
inflaţie în convergenţă spre, dar inferioară pragului de 2%, din perspectiva
termenului mediu.
În cadrul elaborării şi implementării deciziilor de politică monetară Banca
Centrală Europeană are în vedere inflaţia măsurată prin Indicele Armonizat al
Preţurilor de Consum (IAPC).
De asemenea, Tratatul privind Uniunea Europeană stabileşte că Banca
Centrală Europeană este independentă de puterea politică (articolul 107)1488:
… În exercitarea competenţelor şi în îndeplinirea misiunilor şi îndatoririlor care le-au fost
conferite prin prezentul tratat şi prin Statutul SEBC, nici BCE, nici vreo bancă centrală naţională şi
nici vreun membru oarecare al organelor lor de decizie nu poate solicita sau accepta instrucţiuni din
partea instituţiilor sau organelor comunitare, a guvernelor statelor membre sau a oricărui alt organism.
Instituţiile şi organele comunitare, precum şi guvernele statelor membre se angajează să respecte acest
principiu şi să nu încerce să influenţeze membrii organelor de decizie ale BCE sau ale băncilor
centrale naţionale în îndeplinirea misiunii lor ...
Principiul de independenţă al băncii centrale îşi are originea în statutul

Bundesbank, banca centrală din lume cu cea mai bună performanţă în atingerea
obiectivului de stabilitate a preţurilor.
Pentru consolidarea statutului de independenţă Tratatul privind Uniunea
Europeană stabileşte o serie de criterii privind managementul instituţiei (mandate
lungi, pe 8 ani, care nu pot fi reînnoite) şi operaţiunile derulate de entitate.
Nu în ultimul rând, pentru a întări independenţa Băncii Centrale Europene
Articolul 1041489 din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că instituţia nu
poate acorda credite instituţiilor Administraţiei Publice:
… BCE şi băncilor centrale ale statelor membre, denumite în continuare „bănci centrale naţionale”,
le este interzis să acorde credite fără acoperire sau orice alt tip de credit instituţiilor sau organelor
Comunităţii, administraţiilor centrale, autorităţilor regionale sau locale, celorlalte autorităţi publice,
celorlalte organisme sau întreprinderi publice din statele membre; este de asemenea interzisă şi
achiziţionarea directă de la acestea a instrumentelor datoriei lor de BCE sau de băncile centrale naţionale …
La baza modelului de politică monetară al Băncii Centrale Europene înainte

de declanşarea Marii Recesiuni s-a aflat relaţia:
Baza monetară Æ Masa Monetară Æ Preţuri
1488
1489
653
Cu alte cuvinte, entitatea a luat deciziile de politică monetară pe baza teoriei
cantitative a banilor, conform căreia prin controlul masei monetare se poate evita
acumularea de presiuni inflaţioniste. Altfel spus, din perspectiva termenului lung
nivelul inflaţiei depinde de oferta de monedă (masa monetară).
Practic, prin deciziile privind nivelul ratei de dobândă de politică monetară
Banca Centrală Europeană poate influenţa nivelul creditului acordat băncilor
comerciale.
În primii ani de la lansarea monedei unice europene Banca Centrală
Europeană a implementat politica monetară într-o strategie axată pe doi piloni:
1. dimensiunea monetară (care are la bază relaţia pe termen lung dintre
dinamica masei monetare şi evoluţia inflaţiei);
2. perspectiva economică (analiza tuturor factorilor care au impact asupra
preţurilor de consum).
După primii cinci ani de Uniune Monetară Europeană Banca Centrală
Europeană1490 a realizat o evaluare a politicii monetare, ajustând definiţia privind
stabilitatea preţurilor şi acordând o importanţă mai mare pilonului economic, în
detrimentul pilonului monetar.
Rata directoare a dobânzii Ş

Şocuri
necontrolate
de banca centrală
Aşteptările cu Rata dobânzii
privire la inflaţie pe piaţa bancară
Banii şi Preţurile Cursul de Evoluţia economiei

creditul mondiale
activelor schimb
Evoluţia salariilor şi Cererea şi oferta pe Evoluţia politicii

a preţurilor piaţa bunurilor şi a muncii bugetare
Preţurile
Preţurile bunurilor Evoluţia preţurilor
interne importate materiilor prime
Evoluţia preţurilor
Sursa: Banca Centrală Europeană.

Diagrama 2. Mecanismul de transmisie a politicii monetare în Zona Euro.
1490
https://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/other/monetarypolicy2011en.pdf.
654
Analiza empirică demonstrează că Banca Centrală Europeană a acordat
atenţie atât evoluţiei şi perspectivelor privind inflaţia cât şi climatului din economia
reală din Zona Euro în luarea deciziilor de politică monetară, atât înainte, cât şi
după declanşarea Marii Recesiuni.
Astfel, după cum se poate observa şi în graficul 3 dinamica preţurilor de
consum din Zona Euro a depăşit constant ţinta de inflaţie a Băncii Centrale
Europene în perioada 2000–2008. Totodată, se poate nota că în perioada 2003–
2006 rata de dobândă de politică monetară a consemnat un nivel inferior dar
apropiat de rata inflaţiei din Zona Euro. Altfel spus, în această perioadă Banca
Centrală Europeană a acordat o importanţă mai ridicată climatului economic dificil
din Zona Euro decât obiectivului de inflaţie.
Sursa: Eurostat, Banca Centrală Europeană.

Graficul 3. Dinamica anuală a preţurilor de consum în Zona Euro
şi rata de dobândă de politică monetară a Băncii Centrale Europene.
Pe de altă parte, entitatea a majorat agresiv rata de dobândă de referinţă în

2007, pe fondul accelerării inflaţiei în regiune (spre un nivel maxim istoric de peste
4% consemnat în vara anului 2008), deşi economia regiunii a început să resimtă
primul val al Marii Recesiuni încă de la final de 2007 – început de 2008.
Incidenţa Marii Recesiuni a determinat Banca Centrală Europeană să
reacţioneze în tandem cu celelalte bănci centrale importante din lume în a doua
jumătate a anului 2008, reducând agresiv rata de dobândă de referinţă (de la 4,25%
în septembrie 2008 la 1% în mai 2009).
Cel de-al doilea val al crizei manifestat în Zona Euro (problema datoriilor
suverane) a determinat un proces de fragmentare în mecanismul de transmisie a
655
politicii monetare din Zona Euro. Totodată, declinul sever al investiţiilor productive
din regiune (mai pronunţat în ţările din flancul sudic) a condus la intensificarea
riscurilor de apariţie a fenomenului de deflaţie.
În acest context, am asistat la o schimbare de paradigmă la nivelul politicii
monetare din Zona Euro. Astfel, Banca Centrală Europeană1491 a iniţiat un nou
ciclu de reducere a ratei de dobândă de referinţă în a doua jumătate a anului 2011
(până la 0,0% din martie 2016). De asemenea, entitatea a decis reducerea ratei de
dobândă la facilitatea depozite spre teritoriu negativ (–0,40% din martie 2016).
Nu în ultimul rând, Banca Centrală Europeană a început implementarea unor
politici monetare neconvenţionale. Practic, entitatea a aplicat modelul Rezervei
Federale (banca centală din Statele Unite) cu un decalaj de câţiva ani.
Prin programele monetare neconvenţionale banca centrală din Zona Euro a
urmărit reducerea costurilor de finanţare în regiune spre minime istorice şi
relansarea graduală a creditării, astfel încât să fie evitate scenariile de deflaţie şi
recesiune prelungită.
Totodată, prin astfel de programe (cunoscute în literatura de specialitate sub
denumirea de quantitative easing1492) Banca Centrală Europeană şi-a îndeplinit şi
rolul de lender of last resort (împrumutător de ultima instanţă), într-o perioadă
crucială pentru Zona Euro: pieţele financiare au forţat în mai multe rânduri
destrămarea Uniunii Monetare Europene.
Astfel, din martie 2015 Banca Centrală Europeană cumpără titluri de stat şi
alte active (cu rating investiţional) emise de entităţile din ţările membre ale Zonei
Euro: iniţial un volum lunar de 60 miliarde EUR, majorat la 80 miliarde EUR în
martie 2016. Instituţia a semnalat continuarea acestui program de relaxare
monetară până la finalul anului 2017. Cu toate acestea, volumul lunar al
cumpărărilor de active va fi diminuat la 60 miliarde EUR începând cu aprilie 2017.
Graficul 4. prezintă evoluţia activelor băncilor centrale (Banca Centrală
Europeană în Zona Euro şi Rezerva Federală din SUA) din perioada 2008–2017.
Din analiza comparativă pe politică monetară (Rezerva Federală din SUA versus
Banca Centrală Europeană) se poate observa o divergenţă în intensificare în ultimii ani.
Astfel, în Statele Unite Rezerva Federală a iniţiat ciclul monetar post-criză în
decembrie 2015, majorând rata de dobândă de politică monetară de la (0,0%–
0,25%) la (0,25%–0,50%). FED a continuat să majoreze dobânda în decembrie
2016 la (0,50%–0,75%) şi a semnalat perpectiva accelerării ciclului monetar în
2017 (posibilitatea implementării a trei creşteri de dobândă cu câte 0,25%).
Pe de altă parte, în Zona Euro Banca Centrală Europeană a semnalat continuarea
politicii monetare relaxate fără precedent până la finalul anului 2017. Cu alte
cuvinte, se poate spune că 2017 reprezintă anul punctului culminant al divergenţelor de
politică monetară (FED versus BCE).
1491
http://www.ecb.europa.eu/mopo/decisions/html/index.en.html.
1492
https://www.ecb.europa.eu/explainers/tell-me-more/html/asset-purchase.en.html.
656
Sursa: Banca Centrală Europeană, Rezerva Federală.
Graficul 4. Activele băncilor centrale (Banca Centrală Europeană versus Rezerva Federală)
În încheierea acestui sub-capitol subliniem faptul că politica monetară a

Băncii Centrale Europene din ultimii ani a avut o contribuţie decisivă la:
• evitarea scenariului deflaţionist în regiune (în prezent rata inflaţiei din
regiune converge sustenabil spre ţinta BCE);
• relansarea creditării şi a economiei regiunii (în cadrul ciclului post-criză);
• evitarea destrămării regiunii şi reluarea procesului de convergenţă
economică regională.
Criza economic„ mondial„ ∫i european„. Impactul crizei asupra Euro
Marea Recesiune s-a conturat sub forma unei crize în W (două valuri) pentru
Uniunea Monetară Europeană, aspect reflectat în graficul de mai jos. În perioada
crizei investiţiile productive au scăzut în regiune, cu implicaţii nefavorabile pentru
dinamica potenţiaului economic.
Astfel, în perioada primului val al crizei economico-financiare mondiale
(2008–2009) prăbuşirea indicilor bursieri globali şi falimentele din sectorul bancar
au determinat creşterea majorarea semnificativă de finanţare, cu impact nefavorabil
pentru încrederea consumatorilor şi pentru climatul investiţional (aspecte reflectate
în graficul 4).
Prin urmare, companiile private au diminuat investiţiile trei ani consecutiv
(2008, 2009 şi 2010), ceea ce a contribuit la deteriorarea climatului din piaţa forţei
de muncă. Creşterea şomajului, scăderea salariilor şi scăderea creditării au
determinat declinul consumului privat (principala componentă a PIB, în ţările
dezvoltate, inclusiv în Zona Euro).
657
Sursa:Eurostat, Comisia Europeană.
Graficul 3. Dinamica PIB în Zona Euro (%, an/an).
Sursa: Eurostat.
Graficul 4. Evoluţia investiţiilor productive şi a consumului privat în Zona Euro (%, an/an).
658
Deteriorarea semnificativă a rezultatelor financiare în mediul privat (îndeosebi
în sectorul bancar) şi creşterea şomajului s-au resimţit nefavorabil şi în sfera
finanţelor publice: creşterea cheltuielilor bugetare şi reducerea veniturilor,
concomitent cu majorarea ratelor de dobândă la titlurile de stat.
Subliniem faptul că ţările care s-au confruntat cu cea mai severă deteriorare a
finanţelor publice au fost cele care au acumulat dezechilibre macroeconomice (deficit
de cont curent ridicat, nivel mare al deficitului bugetar şi datoriei publice) înainte de
declanşarea crizei, cu o puternică dependenţă de finanţarea externă. În acest context se
menţionează statele din flancul sudic al Zonei Euro (Grecia, Portugalia).
Consecinţele primului val al crizei economico-financiare pentru aceste ţări (care
nu pot controla moneda în care se împrumută, dată fiind apartenenţa la Uniunea
Monetară) au determinat imposibilitatea ajustării macro-financiare şi apariţia celui de-
al doilea val de criză (cunoscut în literatura macroeconomică sub denumirea de
problema datoriilor suverane). Incidenţa acestui val de criză a avut loc în primăvara
anului 2010, când Grecia nu s-a mai putut finanţa din pieţele financiare, statul elen
fiind nevoit să încheie un prim acord cu instituţiile financiare internaţionale.
Treptat, criza datoriilor suverane s-a propagat spre economiile cu o dimensiune
mai importantă în mecanismul Zonei Euro (cazul Italiei în 2011), prin prisma gradului
ridicat de integrare economico-financiară, dar şi a efectului de contagiune.
În acest context, regiunea s-a confruntat cu o nouă undă de neîncredere în
sectorul privat: investiţiile productive au revenit pe scădere în 2012 (cu 3,4%
an/an) şi 2013 (cu 2,5% an/an).
Practic, în perioada celui de-al doilea val de criză pieţele financiare au forţat
dezintegrarea Uniunii Monetare Europene (Grexit-ul), ceea ce a contribuit la
intensificarea divergenţei economice în rândul ţărilor din regiune. Per ansamblu, se
poate spune că Marea Recesiune s-a dovedit un şoc simetric cu implicaţii
asimetrice pentru Uniunea Monetară Europeană.
Pentru a contracara Marea Recesiuni autorităţile responsabile cu
implementarea politicilor economice din Uniunea Europeană şi Zona Euro au
intervenit agresiv în 2012 pentru consolidarea structurii monetare şi evitarea
dezintegrării, prin intermediul Noii Guvernanţe Economice Europene1493.
Mix-ul de politici economice post-criză din Uniunea Europeană are la bază
metoda coordonării şi constă în următoarea structură:
1. Accentul pe politici macro-prudenţiale;
2. Întărirea mecanismelor de coordonare a politicii economice;
3. Accelerarea reformelor structurale;
4. Planuri investiţionale (Planul Juncker1494);
5. O politică monetară relaxată fără precedent – Banca Centrală Europeană
a redus ratele de dobândă la minime istorice (în teritoriu negativ la facilitatea
1493
http://ec.europa.eu/europe2020/europe-2020-in-a-nutshell/priorities/economic-governance/
index_en.htm.
1494
https://ec.europa.eu/priorities/jobs-growth-and-investment/investment-plan_en.
659
depozite) şi a implementat planuri de cumpărare de active, cu scopul diminuării
costurilor de finanţare în economie şi relansării creditării. Practic, banca centrală
din Zona Euro şi-a îndeplinit rolul de împrumutător de ultimă instanţă – lender of
last resort.
Noua Guvernanţă
Economică
Europeană
Procedura de
dezechilibru
macroeconomic
Uniunea Coordonare Reforme Compactul Piaţa Unică a

Bancară a politicilor structurale Fiscal Capitalului
economice
Sursa: Pe baza Comisiei Europene.
Figura 1. Noua Guvernanţă Economică Europeană.
Noua Guvernanţă Economică Europeană a contribuit la restabilirea

încrederii în Zona Euro şi în Uniunea Europeană şi la intrarea acestor economii în
ciclul economic post-criză începând cu a doua jumătate a anului 2013.
Datele Eurostat indică creşterea investiţiilor productive din Zona Euro
pentru al treilea an la rând în 2016, dinamica anuală accelerând spre 3% (cea mai
bună evoluţie din perioada pre-criză). Redinamizarea investiţiilor a contribuit la
îmbunătăţirea climatului din piaţa forţei de muncă: rata şomajului1495 a scăzut la
9,6% la sfârşit de 2016 (cel mai redus nivel din 2009).
Prin urmare, consumul privat s-a relansat (dinamică anuală de 2% în 2015 şi
2016), evoluţie susţinută şi de relansarea creditării private (sub influenţa politicii
Băncii Centrale Europene).
Trebuie subliniat faptul că în sfera finanţelor publice s-au implementat
măsuri de ajustare în ultimii ani, deficitul bugetar scăzând în 2016 la minimul din
2007, conform datelor Eurostat. Totodată, ponderea deficitului bugetar structural în
PIB s-a apropiat de cel mai redus nivel din perioada lansării monedei unice
europene, după cum se poate nota în graficul de mai jos. Consolidarea sustenabilă a
finanţelor publice a determinat ameliorarea încrederii în sectorul privat, cu impact
pozitiv pentru investiţiile productive şi consumul privat.
1495
http://ec.europa.eu/eurostat/en/web/products-press-releases/-/3-31012017-CP.
660
Sursa:Ameco.
Graficul 5. Ponderea deficitului bugetar structural în PIB (%) în Zona Euro.
Sursa: estimări econometrice pe baza datelor Eurostat.

Graficul 6. Abaterea medie pătratică pentru componenta ciclică a PIB
(ţările din Zona Euro vs. mediaregiunii).
661
Per ansamblu, Zona Euro a devenit mai competitivă în urma implementării Noii
Guvernanţe Economice, exporturile consemnând maxime istorice în ultimii ani.
Nu în ultimul rând, măsurile de politică economică implementate în ultimii
ani în Zona Euro au condus la reluarea procesului de convergenţă şi redinamizarea
potenţialului economic, în rândul ţărilor din regiune şi evitarea nu doar a
destrămării, dar şi a scenariului de deflaţie.
După cum se poate nota în graficul de mai jos gradul de convergenţă a
ciclurilor economice ale ţărilor din regiune a înregistrat în 2016 un nivel maxim
istoric (indicatorul abatere medie pătratică pentru componenta ciclică a PIB s-a
situat la un nivel minim record).
Subliniem însă faptul Zona Euro continuă să se confrunte cu o serie de
provocări în prezent, atât noi (intensificarea presiunilor populiste şi a forţelor
centrifuge, în contextul votului pro-Brexit), dar şi vechi (continuitatea reformelor
structurale, mobilitatea factorului muncă, integrarea pieţelor de capital şi consolidarea
spiritului convergenţei).
Uniunea Bancar„ European„
Uniunea Bancară Europeană1496 constituie unul din elementele fundamentale

ale Noii Guvernanţe Economice Europene. Proiectul ambiţios implementat în
totalitate de la 1 ianuarie 2016 a apărut ca un pilon necesar pentru a contracara
inconsistenţele din trecut, mai ales în contextul dependenţei economiei Zonei Euro
de finanţarea din sectorul bancar.
Cu alte cuvinte, valurile Marii Recesiuni au scos în evidenţă faptul că Zona
Euro are nevoie de un sistem financiar-bancar solid pentru ajustarea rapidă la
crizele economico-financiare.
În perioada crizei mondiale (2007–2012) sectorul bancar european s-a
confruntat cu falimente fără precedent şi cu creşterea ratei creditelor neperformante, cu
impact nefavorabil pentru rezultatele financiare ale băncilor. În acest context,
creditarea bancară a fost puternic afectată nefavorabil, cu implicaţii pentru
dinamica investiţiilor în economie.
Proiectul Uniunea Bancară are misiunea de a întrerupe cercului vicios
sectorul bancar – deficit bugetar (în trecut statele interveneau pentru salvarea
băncilor cu probleme, cu impact nefavorabil pentru finanţele publice). Totodată,
iniţiativa este menită să confere o reglementare mai eficientă a băncilor din Zona
Euro, cu scopul contracarării riscurilor sistemice.
Sintetizând, principalele obiective ale Uniunii Bancare Europene sunt:
1. Reducerea dependenţei costurilor de finanţare la nivelul sectorului privat
de incertitudinile cu care se confruntă statul respectiv;
1496
https://ec.europa.eu/info/business-economy-euro/banking-and-finance/banking-union_en.
662
2. Guvernele să nu mai intervină pe viitor pentru salvarea băncilor cu
probleme (din fonduri publice);
3. Armonizarea şi convergenţa în materie de reglementare şi supraveghere,
cu impact pozitiv pentru încrederea în sectorul bancar;
4. Stabilitatea finanţării economiei Zonei Euro.
Proiectul Uniunii Bancare Europene s-a implementat cu succes în trei etape:
a. Lansarea Mecanismului Unic de Supraveghere în noiembrie 2014 – Banca
Centrală Europeană supraveghează băncile din Zona Euro (entitatea derulează periodic
teste de stress în sectorul bancar);
b. Implementarea Mecanismului Unic de Rezoluţie – stabileşte măsurile de
acţiune în cazul băncilor cu probleme din Uniunea Monetară Europeană;
c. Introducerea Schemei Unice de Garantare a Depozitelor din sectorul
bancar de la 1 ianuarie 2016 – capitalizarea sistemului de garantare a depozitelor
trebuie să crească până la 0,8% din totalul depozitelor asigurate până în 2024.
Sursa: Banca Mondială, 2016.

Graficul 7. Rata creditelor neperformante în Zona Euro (%).
În primii ani de implementare Uniunea Bancară Europeană a contribuit la

ameliorarea situaţiei sectorului bancar din Zona Euro, aspect reflectat şi de
rezultatele testelor de stress derulate în 2016 (o poziţie mai bună faţă de 2014).
663
Cu toate acestea, sectorul bancar european continuă să se confrunte cu
o serie de provocări, subliniate şi de Preşedintele Băncii Centrale Europene
(dl. Mario Draghi1497) în toamna anului 2016: volumul ridicat al creditelor
neperformante (estimat la 1 trilion euro de către Autoritatea Bancară Europeană),
excesul de capacitate, Revoluţia Digitală, dezvoltarea sectorului bancar din umbră
(nereglementat) şi nivelul redus al veniturilor bancar.
Considerăm că sectorul bancar va continua să fie principala sursă de
finanţare pentru Zona Euro pe termen mediu. Această afirmaţie este susţinută de
gradul ridicat de reglementare şi supraveghere şi capacitatea de absorbţie a
riscurilor (lichiditate, creditare, piaţă). Totodată, transformările structurale recente
ar trebui să contribuie la consolidarea şi întărirea sectorului bancar.
Nu în ultimul rând, implementarea cu succes a Uniunii Bancare poate
constitui o referinţă pentru realizarea pe viitor a Uniunii Fiscal-Bugetare şi a
Uniunii Politice.
1497
http://www.reuters.com/article/us-ecb-policy-draghi-idUSKCN11S1KO.
664
UNIUNEA EUROPEAN√
ŒN CONTEXTUL FLUXURILOR ECONOMICE GLOBALE
MIRCEA MANIU,
Conform celor mai recente statistici, Uniunea Europeană este la indicele

anului 2016 cel mai mare exportator de mărfuri şi servicii la nivel global,
constituind în acelaşi timp şi una dintre principalele pieţe de desfacere pentru
mărfurile comercializate de către principalii jucători economici la nivel
internaţional. Pornind de la această situaţie de fapt, urmărim ca prin intermediul
acestui capitol să subliniem rolul pe care îl joacă UE în cadrul contextului
economic internaţional din poziţia pe care o are în economia mondială, precum şi
să identificăm şi să conturăm oportunităţile şi provocările pe care Piaţa Unică le va
întâlni în viitor în cadrul unui mediu economic dinamic, schimbător şi în
semnificativă măsură imprevizibil. Pornind de la identificarea trăsăturilor precum
şi a tendinţelor economice globale şi încercând totodată să surprindă poziţia actuală
şi opţiunile de politici coordonate în context mondial, scopul acestui demers fiind
şi acela de a analiza rolul pe care îl vor juca principalele mecanisme instituţionale
potenţial generatoare de creştere şi dezvoltare atât la nivelul Uniunii cât şi în
întreaga lume.
Tr„s„turi ∫i tendin˛e economice globale
Este bine cunoscut faptul că ultimii ani au generat o serie de schimbări

profunde ale situaţiei economice globale, schimbări ce au determinat o serie, atât
predictibilă cât şi impredictibilă de reacţii ale actorilor economici globali, reacţii
ce au avut implicaţii majore pentru ritmurile şi direcţiile de evoluţie ale activităţii
economice în cele mai multe dintre ţările lumii. Tendinţele de accentuare ale
disparităţilor şi realităţile evidenţiate la modul curent indică diferenţe semnificative
între standardele de viaţă la nivel internaţional şi implicit de ritm şi nivel de
dezvoltare economică ale ţărilor lumii. Câteva exemple comune ar putea să
pornească de la faptul că: venitul mediu al unei ţări bogate (precum SUA, Japonia,
Germania etc.) poate să ajungă la valori de zece ori mai ridicate decât venitul
mediu al unei ţări sărace (precum Indonezia, Nigeria etc.); PIB real / cap de
locuitor în SUA a crescut cu aproximativ 2%/an în ultimele decenii, astfel încât
venitul mediu al ţării se dublează la fiecare 35 de ani şi este de 8 ori mai mare decât
acum un secol; ratele de creştere economică variând însă semnificativ în jurul
lumii, state precum Singapore, Taiwan sau Coreea de Sud înregistrând o creştere
665
economică de aproximativ 7% anual, ceea ce semnifică faptul că venitul lor mediu
se dublează la fiecare 10 ani, iar până nu de mult China a înregistrat creşteri de
aproximativ 12% pe an, doar în ultimii ani acestă cifră diminuându-se, dar nu sub
6–7%.1498 Aceasta determină ca la indicele lui 2016 China să fie deja a doua
economie a lumii. Toată această dinamică globală nu face altceva decât să
sublinieze caracterul extrem de alert al schimbărilor ce au loc la nivel internaţional,
cu efecte semnificative asupra dinamicii mediului de afaceri contemporan. Desigur
că principalele trăsături şi tendinţe ale economice globale se află azi sub semnul
globalizării fluxurilor economice, comerciale, financiare, sau investiţionale, fapt
care plasează marile centre de emergenţă ale economiei mondiale, precum desigur
UE, într-o poziţie aparte, relativ privilegiată.
Integrarea tot mai accentuată a economiei mondiale, a cărei expresie
ilustrativă este şi integrarea economică europeană, însemnând liberalizarea
schimburilor comerciale, diminuarea restricţiilor în privinţa mişcării capitalurilor,
schimburile de tehnologie, diseminarea rapidă a inovaţiilor, organizarea şi
administrarea companiilor multinaţionale la scară mondială etc., au generat un ritm
deosebit de creştere al schimburilor economice externe, estimat la aprox. 30% în
raport cu PIB-ul global, cu excepţia perioadei de criză 2007–2008, moment la
care acestă evoluţie a suferit o încetinire a ritmului de creştere la aproximativ
20%.1499 Această tendinţă poate să fie observată în timp şi ca un rezultat implicit,
măsurabil în termeni reali, sau datorită influenţei creşterii preţurilor sau a
deprecierii cursurilor de schimb ale principalelor monede de tranzacţie. Totodată
este notabilă şi reducerea ritmurilor de creştere în cadrul a patru dintre cele mai
mari economii emergente ale lumii, Brazilia, Rusia, China şi Africa de Sud, cu
implicaţii majore asupra fluctuaţiilor economice internaţionale.1500 Cu toate că
ponderea cea mai mare a schimburilor se realizează între ţările dezvoltate, comerţul
mondial oferă pentru ţările în curs de dezvoltare acces la cunoştinţe, abilităţi,
tehnologii, capital şi noi locuri de muncă chiar dacă liberalizarea comerţului nu
presupune nepărat crearea de noi locuri de muncă la nivelul tuturor acestor state.
Totodată, din acest punct de vedere este imperios necesar să subliniem aici şi
evoluţia dramatic divergentă în plan demografic a ultimilor an, decalajul accentuat
de ritmuri de creştere între cele mai sărace ţări şi concomitent descreşterea rapidă a
populaţiei lumii dezvoltate, cu toate consecinţele ce decurg de aici, evidente azi
prin amploarea fenomenului migraţiei spre UE.
1498
Gregory N. Mankiw, Principles of Economics, Sixth Edition, South-Western Cengage
Learning, 2012, pp. 531-532.
1499
CEPS, The Global Economy in 2030: Trends and Strategies for Europe, Daniel Gros,
Cinzia Alcidi (edis.), Bruxelles, noiembrie 2013, p. 20, http://europa.eu/espas/pdf/espas-report-
economy.pdf, accesat la 5 iulie 2016.
1500
World Bank Group, Global Economic Prospects.Spillovers amid Weak Growth, ianuarie
2016, p. XIX, http://pubdocs.worldbank.org/en/842861463605615468/Global-Economic-Prospects-
June-2016-Divergences-and-risks.pdf, accesat la 5 iulie 2016.
666
Devansarea clară a ritmului de creştere a PIB, a producţiei industriale şi al
altor indicatori macroeconomici naţionali de către ritmul de creştere al economiei
internaţionale se datoreză faptului că a crescut dramatic şi capacitatea de absorbţie
a pieţei mondiale. Această tendinţă este practic observabilă pentru ultimii 250 de
ani, excepţie făcând doar perioada 1913–1950. Ritmul de creştere al comerţului
exterior (în special al importurilor) a devansat accelerat ritmul de creştere al
lichidităţilor internaţionale, de unde şi apariţia şi creşterea accentuată a nivelului
datoriilor externe. Cu toate acestea putem identifica azi surplusuri semnificative de
capital în cadrul unor ţări aflate în căutare de plasamente şi investiţii. Dacă este să
analizăm diviziunea muncii din perpectiva comerţului internaţional putem observa
faptul că aceasta nu se face la nivel de operaţiuni derulate în acelaşi spaţiu, ci la
nivel de produse şi componente. Se poate observa o tendinţă de renunţare la
aprovizionarea cu materii prime de tip stoc (just in case) şi se trece gradual la
mecanisme ajustate prin revoluţia TIC (just in time). Asistăm la o tot mai
accentuată integrare pe verticală a proceselor economice, ceea ce presupune o
separare geografică a stadiilor de producţie, această realitate fiind şi una dintre
cauzele datorită căreia evoluţia comerţului exterior a generat interdependenţe tot
mai accentuate între economiile lumii, adâncind totodată procesul mondial de
specializare internaţională. În acelaşi timp se pot identifica schimbări substanţiale
ale structurii pe grupe de mărfuri comercializate, caracterizate astăzi printr-un grad
înalt de prelucrare şi valoare adăugată generând în consecinţă şi o creştere
semnificativă a domeniului serviciilor (comunicaţii, financiare, distribuţie etc.).
Uniunea European„ Ón cadrul circuitului economic global
O analiză coerentă a localizării UE în circuitul economic global este

compusă în mod necesar din mai multe straturi investigaţionale. Deşi abordarea
clasică a problemei presupune a porni de la realităţile comerciale, dublate de
aspectele investiţionale şi de cele migratorii, a ne cantona numai la acest nivel ar
însemna să ignorăm particularităţile ce fac cazul UE cu totul aparte în contextul
mediului de afaceri contemporan. O primă dimensiune europeană, cu implicaţii
economice extrem de vizibile astăzi este schimbarea demografică negativă, în
sensul descreşterii accentuate a populaţiei, evidentă începând cu a doua jumătate a
secolului XX şi care a generat fluxuri constante de imigranţi economici cu toate
consecinţele de rigoare, atât supra pieţei muncii europene cât şi asupra nivelului
veniturilor şi a standardelor de viaţă, atât pe suprafaţa Uniunii cât şi în ţările de
origine. În directă corelaţie cu aspectele demo-economice pot fi plasate cele de
natura educaţiei, sănătăţii şi turismului. Europa a fost şi este un furnizor şi un
“magnet” la scară globală pe aceste coordonate, iar pieţele acestor servicii au jucat
întotdeauna un rol extrem de important în internaţionalizarea vieţii economice
europene. În sfârşit să mai adăugăm că aspectele tehnologiei moderne, de
informare, de producţie, de comunicaţii şi infrastructură de transporturi, dar şi cele
667
cu implicaţii globale legate de alterarea mediului, de utilizarea extensivă a
formelor clasice de energie, au făcut ca şi paradigma clasică a prezenţei Europei în
general, a Uniunii Europene în special, în economia lumii să sufere schimbări
majore în ultimii ani, atât cantitative cât şi structural-calitative. Nu în ultimul rând
trebuie menţionată şi nevoia de implicare europeană în mecanismele globale de
menţinere a păcii, securităţii globale şi control anti-terorism, aspecte ce vor genera
fără îndoială şi fluxuri economice semnificative cu emergenţă în UE în viitorul
predictibil.
La scara economiei mondiale, ponderea Uniunii Europene în cadrul exporturilor
globale a atins deja de câţiva ani palierul de aproximativ 15%. Totodată, la indicele
anului 2012, investiţiile străine directe în UE au însumat 3 947 miliarde euro, iar cele
realizate de către statele membre în afara pieţei interne au atins 5 207 miliarde euro.1501
Diferenţa notabilă este plină de semnificaţii economice strategice legate în primul rând
de situaţia locurilor de muncă create pe suprafaţa UE în raport cu cele care părăsesc
Uniunea. Ecartul este potenţat şi de existenţa unui consistent deficit în plan comercial,
toată această statistică indicând pe ansamblu o evoluţie mai degrabă negativă a
fluxurilor economice externe ale Uniunii, acesta în contextul în care asistăm la o
polarizare accentuată a acestora, mai mult de jumătate din eporturile lumii, spre
exemplu, fiind realizate de către UE şi încă alte 5 state.
Ponderea principalilor exportatori în exporturile globale – 2014 (%):
Uniunea Europeană – 15
China –15,5
SUA – 12
Japonia – 4,6
Coreea de Sud – 3,8
Rusia – 3,3
Restul lumii – 45,7
Sursa: Eurostat, 30 martie 2016
Pentru a continua şirul evidenţelor statistice putem sublinia faptul că în

aprilie 2016 zona euro a înregistrat 27,5 miliarde euro excedent comercial, dar la
nivelul ansamblului UE 28 acesta se reduce la 5,6 miliarde de euro.1502 Pe primele
poziţii la exportul în afara Uniunii se plasează Germania, Marea Britanie, Franţa,
Italia, Olanda şi Belgia. Datele menţionate subliniază decalajul foarte mare de
competitivitate externă a statelor membre ale zonei euro, prin opoziţie cu restul
UE, unde există încă o dependenţă relativ ridicată faţă de importuri. Principalii
parteneri ai UE pentru exporturi au fost în anul 2013 Statele Unite, Elveţia şi China
1501
CE, Trade. Free trade is a source of economic growth, Bruxelles, 2014, p. 3,
http://europa.eu/pol/pdf/flipbook/en/trade_en.pdf, accesat la 5 iulie 2016.
1502
Eurostat, “Euro area international trade in goods surplus €27.5 bn and €5.6 bn surplus for
EU28”, 116/2016 - 15 iunie 2016, p.1, http://ec.europa.eu/eurostat/documents/2995521/7489670/6-
15062016-AP-EN.pdf/e8afd3db-702e-4a93-9138-4152631bb231, accesat la 5 iulie 2016.
668
iar pentru importuri, în acelaşi an, China, Rusia şi Statele Unite ale Americii.1503
Deşi pe ansamblul Uniunii putem să notăm o tendinţă generală de limitare a
deficitului comercial cu restul lumii, tot atât de adevărat este că balanţa comercială
constant deficitară indică în crescândă măsură dezindustrializarea UE, în primul
rând prin migrarea unor semnificative părţi din sectorul prelucrător spre Asia, dar
şi prin pierderea graduală a avantajului competitiv european în arealul industriilor
de vârf, aducătoare de substanţială valoare adăugată.
Având în vedere aceste raţiuni comerţul internaţional promovat astăzi de
către UE porneşte de la principiul non-discriminării înscris în documentele
programatice ale Politicii Comerciale Comune (CCP), dar şi de salvgardare a
intereselor producătorilor şi exportatorilor europeni prin politici comerciale globale
adecvate acestui scop. Nivelurile de protecţie ale pieţei interne sunt ilustrate de
tariful mediu de import al mărfurilor ce intră în Uniune la indicele anului 2015 –
6%. Desigur că dacă această cifră se compară cu tarifele medii de import ale altor
mari puteri comerciale (3% în SUA, respectiv 2% în Japonia) atunci putem
concluziona că UE este mai restrictivă la acest capitol, dacă însă judecăm întreg
contextul economic, de productivitate, de politici sociale aplicabile celor mai
diferite arealuri ale lumii, putem să spunem că acest tarif reprezintă o protecţie
minimală a pieţei europene. Iată raţiunea pentru care atunci când Uniunea chiar
trebuie să fie protejată împotiva importurilor copleşitoare, adeseori de natura
dumping-ului provenind mai ales din ţările Asiei de Est, barierele non tarifare
precum şi barierele regulatorii tehnice reprezintă instrumentul cel mai eficace.
Neîntâmplător dificilele negocieri actuale cu Statele Unite pentru semnarea
Parteneriatului Transatlantic de Comerţ şi Investiţii (TTIP) au zone extrem de
controversate, legate de estimata pătrunderea nelimitată a unor mărfuri mai
competitive în arealul european. Exemplul Acordului Economic şi Comercial
Comprehensiv (CETA) semnat în 2016 cu Canada, eliminând 99% din taxele
vamale este semnificativ. Desigur că în toate privinţele reglementate de către OMC,
UE se supune regulior şi protocoalelor convenite bilateral, păstrând câteva direcţii
privilegiate de comerţ cu arealurile de care o leagă tradiţia istorică şi culturală.
În ceea ce priveşte modalităţile de promovare a exporturilor Uniunii în afara
acesteia, aceasta se face de regulă prin mijloacele fiecărei ţări implicate, dar
pornind şi de la premisa că interesele economice individuale trebuie să se
armonizeze pe termen lung pe destinaţii strategice. În acest fel în ultimii ani au
căpătat o importanţă aparte acordurile negociate la modul comprehensiv, precum
CETA şi TTIP. Acestea sunt considerate a fi cele mai complexe tratate bilaterale
din istoria comercială modernă, concluzionarea ambelor ducând practic la formarea
celui mai semnficativ bloc comercial al lumii contemporane. Ele presupun un acces
reciproc de o manieră facilă la o piaţă uriaşă de bunuri şi servicii, inclusiv servicii
1503
CE, Trade. Free trade is a source of economic growth, Bruxelles, 2014, p. 6,
http://europa.eu/pol/pdf/flipbook/en/trade_en.pdf, accesat la 5 iulie 2016.
669
financiare şi culturale sau de achiziţii publice. Dincolo de cooperarea regulatorie
dintre cele două părţi, care presupune poziţii comune în ceea ce priveşte protecţia
pieţei interne a muncii, dincolo reglementarea sectorială comună în zonele de
comerţ delicate, precum energia şi materiiile prime, textilele, vehiculele sau ICT,
acordurile presupun şi coordonarea mişcărilor strategice pe o piaţă globală în
expansiune, cu alte cuvinte accentuarea componentei de cooperare, într-un
domeniu istoric ilustrat de competiţie acerbă. Aparent înainte de concluzionarea
TTIP se pune întrebarea (atât din poziţia europeană cât şi din cea americană) dacă
sunt întrunite premise reale pentru o operaţiune de tip win-win şi dacă implicaţiile
politice ale guvernanţei domeniului nu fac ca esenţa comerţului dintre părţi să
inducă perturbări semnificative de fluxuri tradiţionale. Iată contextul în care
negocierile TTIP sunt astăzi (mai 2017) într-o fază aparent dificilă.
Provoc„rile viitorului imediat
Sporirea inegalităţilor între economiile naţionale, emergenţa unor noi poli

economici semnificativi precum China, Brazilia, sau Rusia într-un context
energetic favorabil, dar şi accesul tot mai dificil la resursele naturale, creşterea
datoriilor guvernamentale şi fluctuaţiile ridicate la nivelul fluxurilor de capital
pentru o serie dintre economiile lumii, dar şi lipsa de eficienţă economică şi socială
a măsurilor întreprinse în ultimii ani de instituţiile cu atribuţii globale, au fost
factorii primordiali ce au generat deja o multitudine de probleme Uniunii, urmând
crizei economice globale (2008–2011). Criza refugiaţilor cu apogeul în 2015,
Brexit-ul declanşat în 2016, sau tergiversarea semnării TTIP adiţionează aspecte
de natură exogenă ce trebuie să genereze în mod obiectiv o recalibrare a
ansamblului politicilor externe europene, cu precădere a celor din domeniul
economic, aceasta pentru a reduce posibilele efecte negative ce ar putea să fie
generate în viitorul predictibil. Criza instituţională evidentă în anul 2016,
presupunând că măsurile de luat vor afecta însăşi substanţa tratatelor Uniunii,
indică la modul real o entropie aparte a mediului politic european astăzi. În plus,
instabilitatea politică din vecinătatea imediată, uneori cu implicaţii militare,
cumulată cu nevoia imperioasă de asigurare a unui climat de securitate pe suprafaţa
UE şi în întreaga lume, sunt factori suplimentari ce vor genera cheltuieli de o
factură aparent nouă, sunt tot atâtea provocări cărora UE va trebui să le facă faţă în
anii următori.
Credem că cel puţin următoarele aspecte vor constitui priorităţi pentru
domeniul politicii economice externe a Uniunii:
1. Reanalizarea CCP prin prisma măsurilor de factură neoprotecţionistă întâlnite
tot mai des şi în forme directe sau disimulate în economia globală contemporană.
Coordonarea măsurilor de promovare a afacerilor europene în afara UE.
2. Concluzionarea în parametri acceptabili a TTIP.
670
3. Susţinerea măsurilor globale de liberalizare a comerţului mondial, sub
auspiciile multilateralităţii OMC şi descurajarea pe căi adecvate a bilateralismului
din afara acesteia.
4. Îmbunătăţirea graduală a structurii exporturilor europene prin încurajarea
prin politici adecvate exporturilor cu valoare adăugată mare.
5. Orientarea fluxurilor investiţionale spre parteneri din vecinătatea imediată,
contribuind la stabilizarea economică şi politică a acestor ţări.
6. Măsuri adecvate pentru creşterea rolului Euro în tranzacţiile globale.
671
672
VII. EXPERIENfiA EXTINDERII
673
674
ACTORI INSTITUfiIONALI, STATE
™I CET√fiENI ŒN PROCESUL EXTINDERII
TITUS POENARU
Prima extindere
Cronologie ∫i principalele probleme
Cereri de aderare au venit aproape imediat după intrarea în vigoare a

Tratatului de instituire a Comunităţilor Europene – Israel în octombrie 1958, Turcia
(iulie 1959) şi Grecia (iunie 1959). Prima extindere a avut loc, însă abia în 1973, cu
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Danemarca şi Irlanda.
Marea Britanie a menţinut o politică de aşteptare (wait and see) în ceea ce
priveşte Comunitatea Economică Europeană, preferând varianta unei asociaţii de
liber schimb, care, spre deosebire de uniunea vamală din CEE, îi permitea să-şi
păstreze tarifele preferenţiale pentru comerţul din cadrul propriului „imperiu”
(Commonwealth) iar din punct de vedere politic, să-şi menţină relaţia specială cu
Statele Unite. Astfel, prin Convenţia de la Stockholm din 1960 s-a instituit
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) între Austria, Danemarca,
Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi Regatul Unit, care le lăsa acestor state un
grad mai mare de suveranitate economică, comercială şi politică.
Criza Suezului, destrămarea imperiului, bipolarizarea tot mai evidentă SUA –
URSS, şi dinamismul economic din sânul CEE, au fost elemente care au determinat
Marea Britanie să depună la 10 august 1961 cererea de aderare la Comunitate, fiind
însoţită de Danemarca (în aceeaşi zi), de Irlanda (câteva zile mai devreme, 31 iulie)
şi urmată la scurt timp de Norvegia (aprilie 1962).
Aceste cereri au fost precedate de un semn din partea Comunităţilor
Europene – Declaraţia de la Bonn a şefilor de stat şi de guvern ai CEE din 18 iulie
1961: „Convinşi că doar o Europă unită, aliată cu Statele Unite ale Americii şi cu
celelalte popoare libere, se află în poziţia de a face faţă pericolelor care ameninţă
existenţa Europei şi a întregii lumi libere şi că este importantă unirea energiilor,
capabilităţilor şi resurselor tuturor celor pentru care libertatea este un drept
inalienabil; hotărâţi să-şi dezvolte cooperarea politică în vederea unificării
Europei şi să continue în acelaşi timp acţiunea întreprinsă în cadrul Comunităţilor
Europene; dorind aderarea la Comunităţile Europene a statelor europene care
sunt gata să-şi asume aceleaşi responsabilităţi şi obligaţii în toate domeniile, au
hotărât...”1504.
1504
Consiliul European şi Consiliul UE de-a lungul timpului
www.consilium.europa.eu/ro/documents-publications/.../2016/.../qc0415219ron_pdf/.
675
Negocierile cu Marea Britanie au început în aprilie 1962, însă s-au împiedicat de
chestiuni legate de politica agricolă comună, de Commonwealth şi de AELS1505.
Aceste negocieri au fost întrerupte în mod neaşteptat şi abrupt de către veto-ul
preşedintelui francez de Gaulle, anunţat fără consultare cu ceilalţi membri ai CEE
la o conferinţă de presă în ianuarie 19631506. În urma unei întrebări privind poziţia
Franţei faţă de aderarea Regatului Unit, de Gaulle face o analiză a „diferenţelor
profunde” între „natura, structura, conjunctura” relaţiilor politice, economice şi
comerciale pe „continent”, şi situaţia „Angliei” – care este „insulară, maritimă şi
legată prin schimburile sale [...] de cele mai diverse şi îndepărtate state”, la care
adaugă o întrebare-cheie care prezintă de fapt condiţiile Franţei pentru acceptarea
unei eventuale aderări: „Este Marea Britanie gata să se aşeze alături de Continent,
în cadrul unui tarif vamal comun veritabil, să renunţe la toate preferinţele
Commonwealth, să înceteze orice pretenţie la o agricultură proprie privilegiată şi,
mai mult, să considere angajamentele sale faţă de celelalte state din zona de liber
schimb drept nule? Aceasta este întreaga chestiune”1507. De Gaulle adaugă – „este
posibil ca la un moment dat Anglia să se poată transforma suficient pentru a
deveni parte a Comunităţii Europene, fără restricţii, fără rezerve sau preferinţe
pentru speciale, iar atunci Cei şase îi vor deschide uşa, iar Franţa nu va ridica
niciun obstacol, deşi în mod evident simpla participare a Angliei la Comunitate, i-
ar modifica în mod considerabil natura şi dimensiunea”1508. Astfel, La 28 ianuarie
1962, guvernul francez impunea partenerilor săi europeni în mod oficial veto-ul
asupra aderării Marii Britanii1509, determinând întreruperea negocierilor şi blocând
astfel, pentru moment, prima extindere a Uniunii.
După această întrerupere, AELS îşi continuă dezvoltarea, iar Irlanda devine
membru în 1965. Cu toate acestea, dezvoltarea ţărilor CEE este superioară Marii
Britanii, între 1958 şi 1968, venitul real în Marea Britanie a crescut cu 38%, în
comparaţie cu 75% în statele CEE1510. La 11 Mai 1967, Regatul Unit îşi redepune
cererea de aderare, împreună cu celelalte state – Irlanda, Danemarca şi Norvegia,
subliniind însă aceleaşi chestiuni esenţiale în cadrul negocierilor de aderare –
agricultura, Commonwealth-ul şi AELS. Devalorizarea lirei sterline în noiembrie
1967 a favorizat o nouă luare de poziţie clară a generalului de Gaulle – într-o
conferinţă de presă în 27 noiembrie 1967. Acesta a reluat în principal argumentele
1505
D. Dinan, Ever Closer Union: An Introduction to European Integration, Basingstoke,
Macmillan, 1999, p. 51.
1506
D. Weigall, P. Stirk (eds.), The Origins and Development of the European Communities,
Leicester, Leicester University Press, 1992, pp. 129-131.
1507
Ch. de Gaulle, Discours et messages, Paris, Plon, 1970. pp. 66-71. de Gaulle s-a referit
aproape exclusiv în conferinţa de presă la Anglia și englezi, și nu la Marea Britanie sau Regatul Unit,
denumirile oficiale.
1508
de Gaulle, op.cit.
1509
É. Deschamps, Le premier veto du général de Gaulle, în „European Navigator”, 2012.
1510
A. Geddes, European Union and British Politics, Basigstoke, Palgrave Macmillan, 2004,
p. 69.
676
expuse cu cinci ani mai devreme, arătând că nu ar fi posibil pentru Comunitate să
accepte „o astfel de excepţie monumentală” cum este Regatul Unit sau să tolereze
„introducerea printre principalii membri a unui stat care, tocmai datorită monedei
naţionale, a economiei şi a politicilor sale, nu aparţine în prezent Europei pe care
am început să o construim”. Aceste afirmaţii au dus la cel de-al doilea veto al lui de
Gaulle, consfinţite în decembrie 1967, când Consiliul de miniştri nu reuşeşte să
ajungă la concluzii comune, luând notă de faptul că „un stat membru consideră că
redresarea economiei britanice trebuie desăvârşită înainte de a putea lua în
considerare cererea Marii Britanii”1511.
Alegerea lui Georges Pompidou preşedinte al Franţei în 1969, a eliminat una
dintre piedicile în calea aderării Marii Britanii. Comisia Europeană, condusă de Jean
Rey, a revizuit opinia sa privind aderarea celor patru state, în octombrie 1969
considerând că ar trebui demarate negocierile de aderare. În comunicatul final al
summit-ului de la Haga din decembrie se spune: „În măsura în care statele care au
depus cererea de aderare acceptă Tratatele şi obiectivele lor politice, deciziile luate
de la intrarea în vigoare a Tratatelor [...], şefii de stat sau guvern au indicat acordul
lor pentru deschiderea negocierilor între Comunitate, pe de o parte, şi statele
solicitante, pe de altă parte”1512. Această extindere a fost însă cuplată cu alte două
paliere – finalizarea fazei de tranziţie a Comunităţilor („achêvement”) şi consolidarea
integrării europene („renforcement”). Astfel s-a decis introducerea unui sistem de
resurse proprii pentru bugetul Comunităţii, precum şi demararea unei analize privind
posibilitatea unei uniuni monetare sau a unei politici externe comune1513.
Fără a intra în detaliile tehnice, negocierile au redemarat în iunie 1970 şi s-au
încheiat pe 22 ianuarie 1972, când a fost semnat Tratatul de Aderare.
Irlanda, Danemarca şi Regatul Unit au ratificat Tratatul de Aderare, însă un
referendum consultativ în Norvegia l-a respins cu 53,5% voturi împotrivă,
Parlamentul acestei ţări neputând întruni majoritatea de trei pătrimi necesară pentru
ratificare.
Rolul actorilor institu˛ionali Ón negocierile de aderare
Tratatul de la Roma este laconic cu privire la procedura privind negocierile

de aderare. Conform articolului 237, orice stat european are dreptul să solicite
1511
C. Preston, Enlargement & Integration in the European Union, Londra, Routledge, 1997, p. 31.
1512
Membership of the European Communities: Implications for lreland, Laid by the Government
before each
House of the Oireachtas, April 1970, Dublin, „The Stationery Office”, April 1970. 138,
pp. 109–112.
Copyright: (c) „The Stationery Office”
URL: http://www.cvce.eu/obj/final_communique_of_the_hague_summit_2_december_1969-
en-33078789-8030-49c8-b4e0-15d053834507.html
1513
C. Preston, op.cit., p. 32.
677
statutul de membru. Consiliul, căruia i se adresează această cerere, decide mai apoi
cu unanimitate de voturi, după ce a primit în prealabil avizul Comisiei. Condiţiile
de aderare sunt reglementate printr-un acord semnat între statele membre şi statul
care doreşte să se integreze. Acest acord trebuie ratificat de toate statele membre,
conform prevederilor constituţionale.
În 1961, deşi Comisia propusese ca negocierile să se desfăşoare între
Comunitate şi Marea Britanie, reprezentanţii statelor membre reuniţi în cadrul
Consiliului au decis ca negocierile să se desfăşoare între „cele şase state membre ale
Comunităţii şi Marea Britanie. Pe cât posibil, statele membre ale Comunităţii vor
prezenta Marii Britanii puncte de vedere comune”. Comisiei i-a fost acordat un rol de
„sprijin”, de a „lua cuvântul” şi de a „participa pe deplin la lucrările de coordonare
între Cei şase”1514. Astfel, primele negocieri de aderare, care au eşuat, au fost pur
interguvernamentale, Comisia Europeană neavând decât un rol de sprijin.
În avizul revizuit al Comisiei Europene asupra demarării negocierilor cu
Marea Britanie din 1969, se solicită din nou „comunitarizarea” negocierilor de
aderare. Astfel, s-ar aplica o procedură mai degrabă similară celei prevăzute de art.
113 a Tratatului de la Roma, referitoare la negocierea acordurilor internaţionale. În
domeniile ce ţin de politicile comune (uniunea vamală, politica agricolă etc.)
Comisia ar primi un mandat din partea Consiliului şi ar negocia cu statele
candidate pe această bază. Chestiunile instituţionale, politice s-ar negocia de către
Consiliu1515. Decizia Consiliului s-a apropiat de formula comunitară, însă a acordat
un rol primordial Consiliului: „negocierile de aderare vor fi conduse la toate
nivelurile, pentru toate problemele şi conform unei proceduri uniforme, de către
Comunităţile Europene”1516. Astfel, statele membre urmau să negocieze poziţii
comune, prezentate statului candidat de preşedinţia în exerciţiu. Comisia
Europeană urma să facă propuneri şi să aibă un rol de mediere. În cele din urmă,
prin acest rol de „honest broker”, Comisia Europeană a facilitat în mod
considerabil găsirea de soluţii de compromis, atât în sânul Comunităţii cât şi în
relaţia cu fiecare stat candidat în parte. „Comisia, omniprezentă, a fost centru de
impulsionare şi reflexie foarte eficace, fără de care Consiliul nu ar fi reuşit să
ducă la bun sfârşit negocierile”1517.
Parlamentul European a jucat doar un rol marginal în cadrul acestor
negocieri, neavând nici un rol formal şi fiind chiar exclus de la informare în
domeniile care se considerau a ţine de secretul negocierilor1518. Avizul conform al
PE asupra tratatelor de aderare nu a fost introdus decât cu ocazia Actului Unic
European în 1986.
1514
P. Duros, Avizul Comisiei Europene din 1 octombrie 1969, în La procedure d’admission
au sein des Communautes europeennes au regard de la pratique de 1971 (Lucrare de diplomă la
Facultatea de Ştiinţe Juridice s.l., Universitatea din Rennes, 1972, p. 3.
1515
Ibidem, p. 109.
1516
Ibidem, p. 110.
1517
Ibidem, p. 55.
1518
Ibidem, p. 74.
678
Deşi în mod formal, statele membre au avut un rol doar în cadrul Consiliului
pe perioada negocierilor, în practică o serie de chestiuni au fost discutate şi
negociate pe plan bilateral între prim-miniştrii sau miniştrii de externe ai acestor
ţări1519. În cele din urmă, tratatele de aderare au fost supuse aprobării parlamentelor
naţionale, doar Franţa optând pentru un referendum.
Rolul ∫i influen˛a partidelor politice Ón statele candidate
Marea Britanie
Deşi raţiunile pentru care de Gaulle şi-a impus veto-ul asupra aderării Marii
Britanii ţineau mai mult de interesele de politică a Franţei, unele dintre
argumentele expuse de el erau valabile şi erau chiar confirmate de britanici –
insularismul, legăturile strânse cu Commonwealth-ul, relaţia specială cu Statele
Unite. Era ceea ce Winston Churchill descria încă de pe vremea când era un simplu
parlamentar, în 1930: „Suntem împreună cu Europa, dar nu facem parte din ea.
Suntem legaţi de ea, dar nu uniţi cu ea. Suntem interesaţi şi asociaţi, dar nu
absorbiţi. Nu aparţinem unui singur continent, ci tuturor”1520.
După al Doilea Război Mondial, Churchill avea să prezinte ca prioritate a
politicii externe a Marii Britanii situarea acesteia în centrul a trei cercuri care se
intersectează – Commonwealth-ul (fostul „imperiu”), Statele Unite şi Europa
continentală. Dintre toate acestea, Europa continentală era pe ultimul loc. Potrivit
lui Jean Rey, imediat după declaraţia Schuman din 1950, Jean Monnet s-ar fi
deplasat în Marea Britanie pentru a explica proiectul CECA. După 48 de ore,
răspunsul britanicilor ar fi fost: „Nu dorim să ne alăturăm vouă, şi nu veţi
reuşi”1521.Cu timpul însă, şi mai pregnant în timpul guvernului Macmillan, această
viziune a început să se modifice. Marea Britanie începuse să-şi piardă influenţa în
imperiu, Criza Suezului şi a rachetelor nucleare în Cuba a arătat faptul că Marea
Britanie nu avea cu adevărat o influenţă asupra politica SUA 1522. În tot acest timp,
Comunitatea economică europeană avea o creştere mai rapidă decât cea a Marii
Britanii1523. În acest context, „pentru britanici, [Comunitatea Europeană] devenise
în cele din urmă gruparea cea mai potrivită pentru a opri declinul puterii şi
1519
1520
W. Churchill, în An Ocean Apart: The Relationship between Britain and America in the
Twentieth Century, Londra, BBC, 1988, p. 207.
1521
Jean Rey, L’elargissement de la Comunauté Economique Europeenne, (la societatea de
Société d’Etudes et d’Expansion), 23 octombrie 1964, Jean Poorterman, Jean Rey nous parle,
Bruxelles, Guyot, 1984, pp. 228–234. Jean Rey, Extinderea..., op. cit., p. 230.
1522
A. Sampson, , La Grande-Bretagne s'engage vers l'Europe, în „Le Monde”, 19 octombrie,
Issue nr. 7, 1967, p. 1.
1523
P. Sprang Goodrich , British Attitudes Toward Joining Europe: 1950–1972 (Lucrare de
Diplomă de Master), s.l.: Universitatea Maryland, 1972, p. 78.
679
prestigiului Marii Britanii”1524. La acest lucru a contribuit şi poziţia Statelor Unite
în favoarea unei aderări a Regatului Unit la CEE, fie şi doar pentru a-şi spori în
acest fel influenţa în blocul european. Mai mulţi autori consideră că prin aderarea
la CEE, Marea Britanie a urmărit de fapt să-şi păstreze statutul de putere
mondială1525 şi chiar să încerce să-şi asume „leadership-ul” proiectului european.
Eşuarea în acest obiectiv a fost de altfel unul dintre motivele euro-scepticismului în
Marea Britanie, odată ce CEE a început să fie identificat tot mai mult cu altcineva,
cu legi şi directive date de „Brussels”.
Partidul Liberal britanic a fost primul partid care a sprijinit aderarea timpurie
a Regatului Unit la proiectul european. Deşi liberalismul îşi are originile în Marea
Britanie, partidul liberal britanic a pierdut teren în faţa laburiştilor în perioada
interbelică şi nu a reuşit nici până astăzi să depăşească statutul de al treilea partid.
În perioada tentativelor de aderare a Regatului Unit la Comunitatea Economică
Europeană, partidul liberal era slab reprezentat în parlament – 6 membri în
perioada 1951–1964, 9 membri din 1964 în 1966, 12 membri din 1966, şi din nou
doar 6 membri din 1970 până în 19741526.
De aceea, actorii politici principali în procesul de aderare a Marii Britanii la
CEE au fost conservatorii şi laburiştii. Unii autori1527 au apreciat că modul în care
aceştia au înţeles să abordeze procesul de aderare la CEE a dus pe termen lung la
un electorat britanic euro-sceptic. Mai precis, prim-ministrul Macmillan (1957–
1963) a sperat că prin depunerea candidaturii la CEE ar conferi partidului
conservator o imagine de partid modern, spre deosebire de laburişti, din rândurile
cărora o mai mare proporţie era opusă aderării1528şi pentru laburistul Wilson (prim
ministru între 1964–1970) au existat interese politice interne depunerea
candidaturii deşi putea fi anticipat un nou veto al generalului de Gaulle. Astfel,
Wilson ar fi urmărit să evite să fie atacat de liderul conservator Heath pe această
temă1529, dar şi de aripa pro-europeană din sânul laburiştilor1530 iar, pe plan extern,
să-l izoleze pe de Gaulle în cadrul CEE1531. Astfel, Wolfram Kaiser consideră că
„Macmillan şi Wilson au preferat aceste avantaje pe termen scurt legate de lupta
1524
S. J. Warnecke, The European Community after British Entry: Federalism or Confederation,
în: The European Community in the 1970’s, New York, Praeger, 1972, p. 18.
1525
L’Angleterre veut s’appuyer sur l’Europe pour conserver son rôle international, în „La
Libre Belgique”, 14 februarie, Issue nr. 45, 1957, p. 1.
1526
J. Curtice, Great Britain – social liberalism reborn?, în E. Kirchner (ed.), Liberal Parties
in Western Europe, Cambridge, Cambridge University, 1988.
1527
W. Kaiser, J. Elvert, What alternative is open to us?: Britain, în: W. Kaiser, J. Elvert
(eds.), European Union Enlargement – A comparative history, Londra, New York, Macmillan, 1965,
pp. 9–30.
1528
W. Kaiser, Using Europe, Abusing the Europeans. Britain and European Integration,
1945–1963,. s.l., Palgrave Macmillan, 1999, pp. 146–149; D. Butler, A. King, The British General
Election 1964, Londra, Macmillan, 1965, p. 79.
1529
J.Young, Britain and European Unity, Basingstoke, Macmillan, 1993, p. 89.
1530
B. Pimlott, Harold Wilson, Londra, HarperCollins, 1992, p. 397.
1531
Kaiser, Elvert, op. cit., p. 23.
680
politică internă şi de politica externă în general, în locul variantei alternative de a
obţine un consens transpartinic mai larg privind oportunitatea aderării la CEE,
lucru ce a avut consecinţe catastrofice în Europa continentală şi pe plan intern în
ceea ce priveşte stabilitatea şi credibilitatea politicilor europene ale britanicilor,
care au durat dincolo de aderare până în ziua de azi”1532.
Pe lângă diviziunile interne legate de oportunitatea aderării la CEE,
conservatorii şi laburiştii nu au reuşit să închege legături foarte strânse cu familiile
politice creştin-democrate şi socialiste de pe continent. Astfel, Heath a încercat să
apropie partidul conservator de creştin-democraţii europeni în anii 1965–1966, dar
au fost respinşi de creştin-democraţii belgieni, italieni şi olandezi1533. Nici laburiştii
nu erau foarte bine conectaţi la Europa continentală, cu toate că erau membri ai
Internaţionalei Socialiste, ci erau mai degrabă atraşi de socialismul scandinav şi de
avantajele EFTA1534. De altfel, în octombrie 1971, Partidul Laburist a decis în mod
oficial să se opună aderării la CEE, în condiţiile negociate de guvernul conservator,
deşi o minoritate importantă continua să rămână în favoare. Mai mult, după
aderare, laburiştii nu şi-au ocupat locurile în Parlamentul European.
Partidul liberal britanic era bine integrat în reţeaua liberală internaţională,
sediul Internaţionalei Liberale fiind de altfel la Londra, iar manifestul care a stat la
baza constituirii organizaţiei fiind adoptat la Oxford în 1947. Deşi în anii 1950,
Partidul liberal britanic a preferat aderarea la EFTA decât la CEE, în septembrie
1960 solicită în mod formal guvernului demararea discuţiilor de aderare cu
CEE1535. Deşi puţini la număr, deputaţii liberali au avut un rol important cu ocazia
voturilor importante privind aderarea Marii Britanii la CEE. Astfel, în timp ce la
primul vot privind aderarea în 28 octombrie 1971 a existat o majoritate confortabilă
în favoare, legislaţia necesară aderării (European Communities Bill) a trecut cu o
majoritate de doar opt voturi cu ocazia votului în a doua lectură în Camera
Comunelor pe 17 februarie 1972 (309 la 301), dintre care cinci ale liberalilor1536.
Liderul Laburist Wilson apreciase că acest lucru nu conferă legitimitate votului,
deoarece o parte însemnată a conservatorilor votase împotrivă1537. În plus, la votul
amendamentelor în comisii, care ar fi putut duce la necesitatea de a renegocia
1532
Ibidem.
1533
C. R., Dechert, The Christian-Democratic International, în „Orbis: A Quarterly Journal of
World Affairs”, 9 (nr.1), 1967, p. 118.
1534
Kaiser, Elvert, op. cit., p. 20.
1535
R. Douglas, History of the Liberal and Liberal Democrat Parties, Londra, Cambridge
University Press, 2005, pp. 264-265.
1536
S. Clarke, J. Curtice, The Liberal Democrats and European Integration, în: D. Seawright,
D. Baker, (eds.), Britain for and Against Europe?: British Politics and the Question of European
Integration, Oxford, Clarendon1, 1998, p. 89. Al şaselea deputat liberal a votat împotrivă,
considerând că participarea la CEE trebuia să se facă la început, în momentul votului condiţiile fiind
dezavantajoase pentru Regatul Unit.
1537
Hansard's Parliamentary Debates, House of Commons, 17 februarie 1972, în „European
Communities Bill”, col. 755–758.
681
condiţiile aderării, majoritatea guvernamentală s-a redus la patru voturi1538. De
asemenea, la votul final din 20 iunie 1972, aderarea a fost adoptată cu o majoritate
de doar 21 de voturi. Influenţa liberalilor nu a fost importantă doar prin numărul de
voturi, ci mai ales prin faptul că a fost primul partid care a adoptat în mod oficial o
poziţie favorabilă aderării şi a continuat „să-şi menţină poziţia cu o forţă şi o
unitate solidară fără pereche în taberele rivale” 1539. Astfel, unii autori consideră că
„fără sprijinul liberalilor, exista posibilitatea ca Marea Britanie să nici nu fi aderat
la Piaţa Comună”1540.
De asemenea, partidul liberal a sprijinit aderarea la CEE nu doar în urma
unei simple analize cost-beneficiu, ci şi datorită unei abordări pe termen lung a
importanţei cooperării la nivel european în domeniul economic, dar şi industrial şi
tehnologic şi, chiar mai mult în politică externă sau politică monetară. Liderul
liberalilor până în 1967, Jo Grimond „vedea pierderea suveranităţii naţionale nu
doar ca o simplă consecinţă, ci ca un deziderat pe care guvernul britanic ar fi
trebuit să-l salute”1541. Acest lucru se întâmpla în ciuda faptului că o serie de
sondaje de opinie din perioada septembrie 1971 – iunie 1973, indicau că electoratul
partidului liberal era împărţit la jumătate în ceea ce priveşte aderarea, cu o uşoară
majoritate pentru cei împotriva aderării1542. Mai mult, chiar manifestul partidului
liberal la alegerile din 1974 era pro-european, considerând că participarea la piaţa
comună aduce beneficii economice, politice, şi criticând guvernele laburiste şi
conservatoare pentru încetineala de care au dat dovadă şi pentru faptul că nu au
reuşit, prin implicarea timpurie în construcţia europeană, să o influenţeze mai mult
spre o politică mai deschisă faţă de lume. Acelaşi manifest susţine alegeri directe
pentru Parlamentul European, reformarea politicii agricole comune, o politică
comercială deschisă1543.
Danemarca
În Danemarca, alături de celălalte partide politice, existau două partide

membre ale ELDR (federaţia europeană a partidelor liberale) – „Venstre, Danmarks
Liberale Parti” (Venstre1544) şi „Det Radikale Venstre” (Radikale Venstre). În
traducere literală, Venstre înseamnă „stânga”, însă confuzia este de natură istorică.
La sfârşitul secolului XIX, liberalii reuniţi în „Det Forende Venstre” aveau locurile
1538
Ibidem.
1539
P. Barberis, Liberal lion: Jo Grimond : a political life, Londra, Tauris, 2005, p. 162.
1540
Clarke, Curtice, op.cit., p. 90.
1541
Barberis, op.cit., p. 162.
1542
P. Sprang Goodrich, British Attitudes Toward the EEC 1971-1974 (Lucrare de Doctorat),
s.l., Universitatea din Manchester, 1975, p. 267.
1543
Anon., în „The Times”, 13 februarie, 1974. p. 7.
1544
În lucrările consultate se utilizează şi termenul de „liberal” sau „liberal agrarian” având în
vedere că susţinerea principală vine din partea fermierilor danezi.
682
în partea stângă a hemiciclului parlamentului danez, iar conservatorii se aflau în
dreapta („Højre”)1545. În prezent însă, Venstre este un partid de centru-dreapta, cu
politici economice liberale1546, iar Radikale Venstre este un partid de centru-stânga,
social-liberal.
La fel ca şi britanicii, danezii au păstrat raporturi ambivalente cu Comunitatea
economică europeană, „nearătând niciodată o pasiune debordantă pentru această
Comunitate Europeană, în care mulţi văd încă un amalgam gata să înghită şi să
ruineze identitatea lor naţională”1547. Danezii au fost întotdeauna mai apropiaţi de
ţările scandinave, considerând democraţia nordică superioară celei „continentale”
şi preferând modelul Welfare State, cu un mai mare grad de egalitate, cu un accent
pe asigurarea locurilor de muncă şi în general un nivel ridicat de protecţie
socială1548. În acest sens, au existat iniţiative de constituire a unui pact nordic de
apărare (care nu a avut succes)1549, precum şi de integrare economică şi politică la
începutul anilor 19501550 şi din nou (ca alternativă la aderarea la CEE) la sfârşitul
anilor 19601551. Exista de asemenea o oarecare teamă de faptul că, în loc ca prin
integrarea europeană să fie controlată influenţa Germaniei, CEE să fie de fapt un
vehicul pentru un „Viertes Reich”1552.
Din punct de vedere pragmatic, Danemarca avea însă interese economice
puternice de a adera la CEE. În favoarea aderării la UE a fost lobby-ul fermierilor
danezi, care aveau un avantaj competitiv şi nu doreau să piardă pieţele europene în
faţa fermierilor olandezi1553. Astfel, Venstre şi conservatorii au pus presiune asupra
guvernului social-democrat pentru obţinerea statutului de membru CEE încă din
1957–1958. Până la urmă însă, guvernul social democrat (şi social-liberalii) au ales
varianta AELS, care era mai potrivită din punct de vedere al păstrării suveranităţii
şi al intereselor sindicatelor şi industriei, dar şi pentru că Marea Britanie era
principalul partener comercial al Danemarcei 1554.
Odată cu cererea de aderare a Marii Britanie, şi guvernul social democrat a
optat pentru această opţiune. Deşi de Gaulle l-ar fi informat pe prim-ministrul
1545
T. Coosemans, Les libéraux dans l'Union européenne : étude de cas : le groupe Libéral,
Démocratique et Réformateur du Parlement européen, Bruxelles, Université Libre de Bruxelles,
Faculté des sciences politiques, 1999, p. 237.
1546
http://www.Venstre.dk/service/english/basic-political-principles - website
1547
A. Debove, Les hesitations danoises,Le Monde: Les promesses de l’Acte Unique,
supliment la Dossiers et Documents du Monde, mai, 1989, p. 9.
1548
J.Laursen, A Kingdom Divided, în: W. Kaiser, J. Elvert (eds.), European Union
Enlargement – A comparative history, Londra, New York, Routledge, 2004, p. 32.
1549
Ibidem, p. 33.
1550
Ibidem, p. 35. Concretizat prin înfiinţarea unui Consiliu Nordic, a unei zone de circulaţie
liberă „Passport Union”, a unei pieţe a muncii în 1954.
1551
Ibidem, p. 39. Uniunea Economică Nordică – NORDEK, proiect eşuat în 1970.
1552
K. C. Lammers, Denmark’s relations with Germany since 1945, în H. Branner, M.
Kelstrup (eds.), Denmark’s policy towards Europe after 1945, Odense, Odense University Press,
2000, p. 276.
1553
Laursen, op.cit., p. 36.
1554
Ibidem, p. 37.
683
danez Krag asupra posibilităţii Danemarcei de a adera separat de Marea Britanie la
UE1555, guvernul danez nu a continuat negocierile.
În cele din urmă, aderarea Danemarcei la CEE a fost începută de guvernul
Radikale Venstre-Venstre – Conservatori (1968–1971), şi finalizată de guvernul social-
democrat condus tot de Krag (1971–1974). În Radikale Venstre însă, a existat o aripă
sceptică faţă de CEE. Şi din acest motiv prim-ministrul Hilmar Braunsgaard (1968-
1971) a încerca în primul rând constituirea unei comunităţi economice nordice
(NORDEK sau NORDØK)1556, care însă a eşuat la începutul anului 1970, Finlanda
renunţând la participare, din pricina relaţiei speciale pe care o avea cu URSS, iar
Norvegia şi Danemarca depunându-şi cererile de aderare la CEE. Eşecul NORDEK a
permis elitei politice pro-europene să justifice sprijinul pentru aderarea la CEE, prin
faptul că, deşi s-a încercat, asocierea nordică nu fusese încununată cu succes. Având în
vedere că o parte importantă a sindicatelor (şi deci a propriului electorat) s-a declarat
împotriva aderării, social-democraţii au propus în 1971 ca aderarea să fie supusă unui
referendum, chiar dacă Constituţia Daneză permitea ratificarea tratatului cu o
majoritate de 5/61557. Această idee a fost susţinută imediat de social-liberali (care aveau
o problemă similară în propriile rânduri), şi, având astfel o majoritate în Parlament, a
fost acceptată şi de liberali şi conservatori1558.
Cu ocazia referendumului, în spiritul tradiţiei pro-europene şi a electoratului
din agricultură pentru care participarea la piaţa comună era importantă, Venstre a
susţinut un vot favorabil. Majoritatea Radikale Venstre a fost în favoarea aderării,
dar o parte a participat totuşi la campania pentru „Nu” 1559. Referendumul din
2 octombrie 1972 s-a bucurat de o participare deosebită – 90,1%, nu mai puţin de
63,3% exprimându-se în favoarea aderării.
Până la urmă însă, rolul primordial în aderarea Danemarcei l-au avut social
democraţii (deşi au avut o aripă euro-sceptică), şi în special Jens Otto Krag, care a
fost susţinut aderarea la CEE, ocupând şi funcţiile de ministru pentru afaceri
economice între 1953–1958, ministru de externe între 1958–1962, şi prim-ministru
între 1962–1968 şi 1971–1972.
Partidele daneze au continuat să sprijine o politică guvernamentală pro-
europeană, deşi rezerve faţă de pierderea suveranităţii au continuat să existe.
Potrivit sondajelor de opinie şi studiilor cu ocazia referendumurilor şi alegerilor
europene, electoratul Venstre este cel mai favorabil integrării europene, şi acest
lucru a permis o politică pro-europeană a partidului1560. Electoratul Radikale
1555
Ibidem, p. 39.
1556
M. Rasmussen, The Political Economy of Danish European policy, 1950 to 1973 (Lucrare
prezentată la al XIV-lea Congres de Istorie Economică Internaţională), Helsinki, s.n., 2006, p. 22.
1557
1558
Rasmussen, op.cit., p. 27.
1559
1560
J. H.Haahr, Between Scylla and Charybdis: Danish Party Policies on European integration, în
H. Branner, M. Kelstrup (eds.), Denmarks's Policy Towards Europe after 1945, Odense, Odense University
Press, 2000, p. 313.
684
Venstre nu este în aceeaşi măsură un sprijinitor al integrării. De aceea, adesea
partidul a lăsat la latitudinea electoratului său modalitatea de vot sau a subliniat
doar beneficiile pragmatice şi economice ale statutului de membru, opunându-se
tentativelor de întărire a uniunii politice. Totuşi, în a doua parte a anilor 1990,
Radikale Venstre a decis să nu mai acomodeze aripa euro-sceptică a partidului şi să
păstreze o orientare pro-europeană1561.
Irlanda
În 1972, principalele partide – Fianna Fáil (guvern) şi Fine Gael (de

opoziţie) erau favorabile aderării, doar braţul politic al Armatei Republicane
Irlandeze – Sinn Feinn, şi o serie de alte grupări minoritare au fost în opoziţie.
Astfel, la referendum nu mai puţin de 83% dintre irlandezi au votat în favoare.
Norvegia
Deşi majoritatea elitei politice şi economice norvegiene era în favoarea

aderării1562, problemele legate de pescuit şi agricultură, dorinţa de a păstra o
suveranitate deplină (Norvegia mai fusese de două ori în „Uniune” – cu Danemarca şi,
respectiv, Suedia, devenind independentă doar în 1905) au determinat un vot popular
împotriva „establishment”-ului, mai ales în zonele rurale din nord1563. Astfel, la
referendumul din 25 septembrie 1972, la o participare de 77%, 53,5% dintre norvegieni
au votat împotrivă în ciuda faptului că în Oslo a existat o majoritate de 2/3 în favoare,
iar în Bergen (al doilea oraş important), 59 % au votat afirmativ.
Dacă în cadrul partidului laburist (de guvernământ), doar 12 din 74 de deputaţi
erau împotriva aderării, iar în cadrul conservatorilor era unanimitate în favoare, partidul
liberal Venstre era cel mai divizat, 5 din cei 13 deputaţi fiind împotriva aderării, aceeaşi
tendinţă manifestându-se şi în cadrul propriului electorat1564. Chiar dacă referendumul
a avut doar rol consultativ, ar fi fost imposibil de obţinut majoritatea de 3/7 din Storting
(Parlament) necesară ratificării tratatului de aderare.
Comisia European„
În cadrul Comisiei Europene, se distinge personalitatea lui Jean Rey care, de

la începutul Comunităţii Economice Europene şi până în 1970, a reprezentat
1561
Idem, p. 318.
1562
P. Péan, Marmite norvégienne, în „ Les Cahiers de l'Express”, ianuarie, Issue nr. 13,
1992, pp. 39–40.
1563
T. Opsahl, Le "non" norvégien, în „Revue du Marché commun”, noiembrie, Issue nr. 159,
1972. pp. 715–720.
1564
Idem.
685
curentul liberal în sânul acestei instituţii, mai întâi ca membru al Comisiei, iar apoi,
din 1967 preşedinte al primei Comisii unificate a Comunităţilor Europene.
Înainte de primul veto al lui de Gaulle, într-un discurs din octombrie
19621565, Jean Rey apreciază evoluţia poziţiei britanice faţă de proiectul european,
de la scepticism şi nepăsare în anii 1950, până la o „mare schimbare” în 1961, care
a dus la cererea de aderarea a guvernului MacMillan. Jean Rey arată dificultăţile
negocierilor, însă îşi exprimă convingerea că acestea pot fi depăşite, fără însă a
face rabat de la principiile Comunităţii celor Şase: Comunitatea „trebuie să
rămână o organizaţie europeană [...] şi nu putem să urmărim să înghiţim [...]
naţiunile care compun Commonwealth-ul britanic [...] risc totuşi să spun că cred
în succesul acestor negocieri. În ciuda enormelor dificultăţi pe care le avem încă
în faţă, cred că voinţa politică, a englezilor pe de o parte, şi a celor Şase pe de altă
parte, este de a reuşi”. După conferinţa de presă a generalului de Gaulle, Jean Rey
face o analiză a motivelor eşecului, într-un discurs la universitatea din Gent din 21
februarie 1963: britanicii „au parcurs un drum lung în 12 ani, luând în cele din
urmă în 1961 decizia să ni se alăture, şi este un paradox unic faptul că, în acest
moment, după cincisprezece luni de negocieri, noi suntem cei care le închidem
uşa”. Fără a ataca Franţa sau pe preşedintele acesteia („vocea unui mare om de
stat, pronunţată într-un stil splendid”), Rey consideră că responsabilitatea pentru
eşecul negocierilor aparţine nu doar Franţei, ci şi britanicilor şi celorlaltor state
membre ale CEE. În ultimele luni din 1962, negocierile nu mai avansaseră la fel de
repede britanicii „aşteptau ca noi să le facem mai multe concesii, lucru pe care noi
eram absolut hotărâţi să nu-l facem”. La rândul lor, celelalte state CEE, „văzând
că francezii erau mai lenţi, mai rezistenţi, mai tenace în problematica agricolă [...]
au adoptat o atitudine de izolare a francezilor şi de a cădea de acord” între ei. Şi
Rey continuă: „Am subliniat neîncetat cât de periculoasă îmi părea această
tactică. În acelaşi fel eşuaseră şi negocierile asupra marii zone de liber schimb
acum cinci ani, în cadrul comitetului Maudling”1566. Problema sistemică a eşecului
negocierilor rezultă şi din faptul că s-a apelat la metoda interguvernamentală şi nu
la cea comunitară: „comparând tot ceea ce s-a realizat şi ceea ce a eşuat, vedem cu
adevărat diferenţa între metodele comunitare şi cele care nu sunt de această
natură. [...] Negocierile cu englezii au eşuat deoarece am utilizat o procedură non-
comunitară pentru această negociere. [...] În ciuda protestelor Comisiei, [...]
guvernele au hotărât unanim că nu vor încredinţa instituţiilor comunitare
negocierile de aderare [...], ci că vor negocia fiecare în nume propriu. [...] şi au
făcut o conferinţă diplomatică. În plus, pentru a sublinia că nu este vorba de o
afacere comunitară, au mutat locul acestor întâlniri [...] la ministerul belgian al
afacerilor externe, care [...] a servit drept azil pentru conferinţa de aderare
1565
J. Rey, L’elargissement de la Comunauté Economique Europeenne (23 octombrie 1964),
în: Jean Rey nous parle. Bruxelles, Guyot, 1984, p. 228–234.
1566
Idem, Discurs la Universitatea din Gent (21 februarie 1963), în: Jean Rey nous parle,
Bruxelles, Guyot, 1984, pp. 240–242.
686
britanică”1567. „Vorbind despre învăţăturile crizei europene, aş putea, cred, să le
rezum în câteva cuvinte: de fiecare dată când ne-am îndepărtat de spiritul
comunitar sau de procedurile comunitare, Comunităţile au fost în dificultate. De
fiecare dată când am fost fidele acestora, am prosperat”1568. În fine, Rey
subliniază faptul că în cadrul Comisiei CEE exista convingerea că progresele
realizate în negocieri erau importante şi că, în ciuda problemelor dificile rămase
„nu era nici un motiv de întrerupere a negocierilor, şi nici un motiv de a crede că,
cu răbdare, s-ar fi găsit soluţiile”1569 adecvate.
În momentul celui de-al doilea veto al lui de Gaulle la aderarea Marii
Britanii, Jean Rey este preşedintele Comisiei Europene. În această calitate, el nu
dezarmează în faţa unei noi crize politice şi imediat după summit-ul şefilor de stat
şi de guvern din decembrie 1968, Comisia europeană adoptă o declaraţie clară în
care îşi exprimă mobilizarea pentru a rezolva aceste probleme în viitor:
1. Comisia regretă profund dezacordul existent cu ocazia Consiliului de
miniştri privind cererile de aderare prezentate de mai multe state europene şi în
special Marea Britanie;
2. Oricare ar fi dificultăţile de fond în faţa cărora ne aflăm, Comisia continuă
să creadă că este necesar să ascultăm ţările interesate şi să negociem cu ele în
vederea examinării posibilităţilor existente pentru soluţii acceptabile de către toţi;
3. Comisia, fidelă spiritului şi conţinutului avizului transmis Consiliului, nu a
precupeţit niciun efort pentru a convinge toate statele membre de a găsi o soluţie de
conciliere;
4. În aceste circumstanţe, Comisia a adresat tuturor un apel pentru a asigură
că efectele acestor dezacorduri să fie cât de limitate posibil. Mai mult ca niciodată,
eforturile întreprinse în domeniul integrării europene vor trebui urmate cu
tenacitate, în paralel cu necesitatea de a găsi ocaziile pentru a reînnoda procesul de
extindere a Comunităţilor, întrerup provizoriu. Comisia va face tot posibilul de a
contribui la realizarea acestor obiective1570.
În discursul din Parlamentul European din ianuarie 1968, Rey subliniază din
nou importanţa metodei comunitare şi a continuării procesului de integrare: Marea
Britanie „nu doreşte să adere nici la Republica Federală, nici la Franţa, nici la un
alt stat membru. Ei doresc să între în Comunitatea Europeană. Trebuie deci să
avem o Comunitate plină de viaţă şi în dezvoltare”1571. Reamintind criza din 1963,
el arată că „progresele noastre au incitat şi mai mult [statele candidate] să solicite
aderarea la Comunitate”1572.„Noi vom privi cu simpatie eforturile de imaginaţie
care vor fi urmate de statele membre pentru a rezolva criza în care ne aflăm, atâta
timp cât acestea sunt eforturi comunitare”1573.
1567
Ibidem, p. 245.
1568
Ibidem, p. 246.
1569
Ibidem.
1570
J. Poorterman, Jean Rey nous parle, Bruxelles, Guyot, 1984, p. 280.
1571
Ibidem, p. 281.
1572
Ibidem, p. 280.
1573
Ibidem, p. 280.
687
Într-adevăr, Jean Rey, un optimist obstinat în ceea ce priveşte integrarea
europeană, exercită o presiune continuă pentru reuşita conferinţei şefilor de stat şi
de guvern de la Haga1574, care, aşa cum am arătat mai sus, deschide calea realizării
primei extinderi a Comunităţii, dar şi a aprofundării procesului de integrare, pentru
a asigura funcţionarea CEE şi după această primă extindere. În discursul său post-
summit în faţa Parlamentului, el subliniază că „spre deosebire de procedura
nefericită urmată în 1961–1963, negocierile cu Marea Britanie, Irlanda, Norvegia
şi Danemarca, nu mai sunt purtate de către statele membre în mod individual,
reunite în simplă conferinţă guvernamentală, ci de către Comunitate însăşi”1575.
Cu ocazia deschiderii oficiale a negocierilor, Jean Rey subliniază din nou
faptul că extinderea trebuie completată de aprofundarea integrării: „Este esenţial, în
interesul Comunităţii actuale, dar şi a celei extinse, ca această dezvoltare să nu fie
nici oprită şi nici încetinită de negocierile de aderare. Proiectele aflate în derulare
trebuie realizate, fie că e vorba de reforma structurilor agricole, de elaborarea
politicii industriale şi tehnologice, a unei politici energetice comune, a politicii
regionale, a armonizării fiscalităţii, a dezvoltării politicilor sociale, a instituirii
statutului companiei europene şi, obiectivul major al actualului deceniu – realizarea
treptată a uniunii economice şi monetare”. Iar Jean Rey îşi încheie discursul, şi cu
aceeaşi ocazie şi mandatul său de preşedinte al Comisiei Europene, cu o exprimare
clară a filozofiei care stă la baza extinderii Comunităţii Europene:
Nu este vorba doar de a face să dispară câteva bariere vamale sau fiscale, sau de a organiza o piaţă.
Este vorba în realitate de construirea unui continent. Deoarece tocmai acest lucru l-au întreprins europenii,
acum douăzeci de ani, la chemarea lui Robert Schuman – un continent reconciliat şi unit, cu instituţii şi legi
proprii, puternic în interior, generos în exterior, o forţă de echilibru, pace şi progres în lume. Dincolo de
dificultăţile reale ale negocierilor şi a diferitelor interese, amploarea obiectivului şi voinţa politică de a reuşi
vor fi cele care vor duce la bun sfârşit procesul pe care-l demarăm astăzi1576.
Comisia nu a condus negocierile de aderare, deşi a „revendicat acest lucru în

1969–1970”, ci „a trebuit să se mulţumească să exprime opinii, să sprijine constant
Consiliul în vederea ajungerii la o poziţie comună şi, în anumite aspecte delicate ale
negocierilor, a fost însărcinată cu misiunea de negociere sau de bune oficii pentru a
permite concilierea punctelor de vedere din sânul Comunităţii în faţa statelor în curs
de aderare”1577. Cu toate acestea, prin activitatea intensă şi prin presiunea constantă
exercitată în cadrul responsabilităţilor sale, această instituţie, şi în particular
preşedintele său în perioada premergătoare aderării Marii Britanii, a avut un rol esenţial
în crearea cadrului necesar pentru realizarea primei extinderi.
1574
Ibidem, p. 41.
1575
J. Rey, Discurs în Parlamentul European (11 decembrie 1969), Débats du Parlement
européen, 11 decembrie, 1969. pp. 165–169.
1576
Idem,Declaraţie oficială la Luxembourg (30 iunie 1970), în „Bulletin de documentation”,
1 iulie, 26, nr. 4, 1970, pp. 10–11.
1577
Idem, Rolul Comisiei în cadrul negocierilor, în cadrul colocviului: Comisia Comunităţilor
Europene şi extinderea Europei – Bruxelles, 23–24–25 noiembrie 1972, în: Jean Rey nous parle.
Bruxelles, Guyot, 1984, p. 340.
688
Consiliul / Statele membre
În procesul de extindere, statele membre, şi deci guvernele acestora, au rolul

crucial în deciziile luate în timpul negocierilor de aderare. Parlamentele naţionale
au rolul de a ratifica tratatul de aderare.
În cazul primei extinderi a Comunităţii, situaţia era relativ simplă - în afară
de Franţa, exista o majoritate în fiecare dintre celelalte cinci state membre pentru a
sprijini aderarea Marii Britanii şi a celorlalte state candidate.
Fran˛a
După cum s-a văzut mai sus, până la demisia lui de Gaulle, Franţa a blocat
prima extindere a UE. Georges Pompidou a dorit însă să-şi facă un nume din rolul
său pe plan european şi a sprijinit aderarea Marii Britanii. Deşi exista majoritate
parlamentară, Pompidou a hotărât să organizeze un referendum, pentru a-şi
legitima public succesul1578. A reuşit acest lucru, în faţa unei opoziţii din partea
partidului comunist francezi, extrema dreaptă ş ultra-gaulliştii, în timp ce partidul
socialist a recomandat abţinerea. Astfel, au fost 36% de voturi pentru, 19%
împotriva, dar şi nu mai puţin de 39,7% abţineri, referendumul fiind însă validat.
În acest context, este dificil de prezentat o poziţie a partidelor politice
privind aderarea Marii Britanii şi extinderea UE. De altfel, „forţele politice nu au
jucat vreun rol: majoritatea a urmat fidel guvernul în ciuda unor divergenţe”1579, iar
„opoziţia – divizată asupra problemei Angliei din cauza poziţiei comuniştilor – nu
a putut face nimic”1580. Cu ocazia primului veto al Generalului, „partidele politice
erau destul de puţin preocupate de această problemă şi au luat poziţie mai ales în
funcţie de atitudinea preşedintelui Republicii, criticile formulate fiind mai degrabă
asupra formei decât asupra fondului veto-ului”1581.
În 1967, situaţia a fost însă diferită. Republicanii independenţi (care erau
parte a majorităţii parlamentare a lui De Gaulle), conduşi de Valery Giscard
d'Estaing au susţinut o aderare treptată a Marii Britanii – la început într-o uniune
vamală, iar mai târziu în mod automat la aderarea deplină, în momentul în care
Comunitatea ar fi reuşit, la rândul ei, să se integreze mai profund într-o uniune
politică şi monetară1582. Şi Pierre Mendes-France (deja în cadrul Partidului
Socialist Unificat) a susţinut aderarea Marii Britanii, considerând că aceasta nu ar
1578
P. Duros, Avizul Comisiei Europene din 1 octombrie 1969, în La procedure d’admission
au sein des Communautes europeennes au regard de la pratique de 1971 (Lucrare de diplomă la
Facultatea de Ştiinţe Juridice, s.l.,:niversitatea din Rennes, 1972, p. 100.
1579
P. Gerbet, M.-E. De Bussy, L'attitude francaise, în „Revue francaise de science politique”, 18,
nr. 5, 1968, p. 899.
1580
Ibidem.
1581
Ibidem, p. 907.
1582
689
introduce un „cal troian” în cadrul CEE, ci, dimpotrivă, prin mecanisme de solidaritate
financiară şi printr-o cooperare economică eficace, ar întări Comunitatea pe scena
internaţională1583.
Sondajele de opinie realizate în Franţa în 1967 indică de asemenea un sprijin
popular pentru aderarea Marii Britanii, care însă considerau că aprofundarea
integrării trebuia să preceadă extinderea (51% contra 27%).
Putem concluziona că poziţia Franţei asupra primelor două tentative de
aderare britanică au fost determinate de Generalul de Gaulle, forţele politice
nejucând un rol important. Preşedintele Pompidou nu a făcut decât să ducă la
îndeplinire ceea ce era în mod normal poziţia opiniei publice. Divizarea forţelor
politice franceze care, la un moment sau altul, au fost afiliate mişcării liberale
europene sau internaţionale nu permite o poziţie concludentă. Se poate observa că,
în cadrul majorităţii lui de Gaulle, republicanii lui Giscard exprimaseră o poziţie
mai nuanţată în favoarea aderării, iar în cadrul opoziţiei, reprezentanţii partidelor
liberale erau de asemenea în favoare.
Germania
În Germania, Freie Demokratische Partei (FDP) a participat la guvernare în

deceniul premergător primei extinderi – împreună cu creştin-democraţii (1961–
1966) şi împreună cu socialiştii (1969–1974). Toată elita politică din Germania a
sprijinit aderarea Marii Britanii, contribuţia secretarului de stat pentru afaceri
externe, Rolf Lahr sau al ambasadorului adjunct al Germaniei la UE fiind apreciată
de britanici1584. Cu toate acestea, influenţa Germaniei a fost redusă de
neparticiparea la nivel înalt în cadrul conferinţei de aderare şi a reuniunilor
Consiliului, spre deosebire de Franţa care participa la nivel ministerial – Couve de
Mourville. Liderul FDP din acea perioadă, Erich Mende, îi scrie de altfel
cancelarului Adenauer în august 1962, criticând absenţa ministrului de externe
Schroder de la reuniunile Consiliului1585. Germania nu a reuşit astfel să prevină sau
să contrabalanseze primul veto al generalului de Gaulle.
Cea de-a treia încercare britanică de a adera la CEE profită şi de faptul că, în
perioada 1969–1974, ministrul de externe al Germaniei este preşedintele FDP,
Walter Scheel. La încheierea negocierilor de aderare, Scheel declara – „Ultimele
douăsprezece luni sunt astfel cele mai fecunde de la instituirea CEE. Calendarul
summit-ului de la Haga din decembrie 1969 nu s-a dovedit a fi prea ambiţios.
Mulţi nici măcar nu ar fi îndrăznit să spere ca s-ar putea realiza ceea ce noi am
reuşit”. Aceste reuşite sunt şi rodul unei implicări mai active a Germaniei pentru
continuarea proiectului european pe cele două paliere – extindere şi integrare.
Astfel Walter Scheel declară:
1583
1584
P. N. Ludlow, Dealing with Britain: the six and the first UK application to the EEC,
Cambridge, Cambridge University Press, 1997, p. 161.
1585
Ibidem.
690
Extinderea ar trebui să amplifice dinamismul Comunităţilor. [...] Continuarea integrării europene
nu va fi mai uşoară decât drumul parcurs până acum. Este mai dificilă concilierea intereselor a zece ţări
decât a şase ţări. De altfel, concilierea intereselor nu poate să asigure progresul Comunităţii, pentru
aceasta este nevoie de impulsuri mai puternice, desprinse de interesele naţionale. Nu va fi uşor de
declanşat astfel de impulsuri. Chiar în sânul Comunităţii extinse, nu vor exista, pentru moment, decizii
luate cu majoritate. Ştim că protocolul de la Luxemburg nu ţine seama decât formal de această dispoziţie
a Tratatelor de la Roma – din acest punct de vedere, obiectivul politic nu a fost atins.1586
Ministrul Scheel mai vorbeşte despre gradul de detaliu tehnic cu care trebuie
să se ocupe Consiliul de miniştrii, acest lucru împiedicând concentrarea pe aspecte
mai importante.
Italia
Principalele forţe politice italiene au sprijinit extinderea CEE1587, însă Italia a

păstrat o poziţie mai nuanţată, nedorind izolarea Franţei, cu care împărtăşea multe
interese şi puncte de vedere referitoare la problemele puse de aderarea Marii
Britanii. Partidele de orientare liberală din Italia (Partito Repubblicano Italiano -
condus de Ugo La Malfa şi Partito Liberale Italiano – Gaetano Martino) au fost
mai intransigenţi decât creştin-democraţii (principalul partid de guvernământ) în a
critica poziţia Franţei, La Malfa considerând că aceasta îşi tratează partenerii
europeni precum propriile colonii1588 şi dorind chiar crearea unei „axe Roma-
Londra”, care să contrabalanseze „axa Paris-Berlin”1589. Aceste remarci au fost însă
puse şi pe seama argumentelor de politică internă1590.
BENELUX ñ Olanda, Belgia, Luxemburg
Toate statele BENELUX au sprijinit aderarea Marii Britanii şi au exprimat

public poziţia împotriva atitudinii Franţei din 1963 şi 1967.
În Olanda, sprijinul pentru aderarea Marii Britanii este şi mai puternic,
inclusiv datorită relaţiilor economice, politice şi culturale mult mai apropiate. În
acest context, este interesant un sondaj de opinie din 1967, în care 48% se exprimă
în favoarea unei Comunităţi Economice Europene fără Franţa, dar cu Marea
Britanie, în timp ce doar 12% preferau compoziţia de la acea dată (fără Marea
1586
La Communauté européenne: De la Conférence au Sommet de La Haye à l'Europe des
Dix, Bonn, Office de presse et d'information du gouvernement de la République fédérale d'Allemagne,
[s.d.], pp. 102–103.
1587
G. Bibes, L'attitude de l'Italie, în „Revue francaise de science politique”, Issue 5, 1968,
pp. 941-956.
1588
G. Wilkes, Britain's failure to enter the European community 1961-63. The Enlargement
Negotiations and Crises, în: The Enlargement Negotiations and Crises în European, Atlantic and
Commonwealth Relations, Londra, Frank Cass, 1997, p. 246.
1589
Bibes, op.cit., p. 953.
1590
Ibidem.
691
Britanie, dar cu Franţa). Astfel, toate forţele politice şi grupurile de interese au
sprijinit aderarea Regatului Unit şi au criticat poziţia Generalului de Gaulle,
suspectând-ul pe acesta de dorinţa de a asigura o hegemonie a Franţei în cadrul
CEE1591. Partidul liberal VVD (Volkspartij voor Vrijheid en Democratie) a susţinut
aderarea Marii Britanii, fiind parte a coaliţiilor de guvernare din perioadele 1959–
1965 şi 1967–1973.
Şi în Belgia, toate forţele politice importante au sprijinit aderarea Marii
Britanii, un senator remarcând chiar în 1968 că „în ţara noastră nu am putut decât
foarte rar să constatăm o unitate de păreri atât de largă asupra unei probleme
politice”1592. Partidul pentru libertate şi progres nu a făcut parte din coaliţia de
guvernare în perioada negocierilor de extindere.
În Luxemburg, integrarea europeană şi întărirea Comunităţii Economice
Europene a fost întotdeauna o direcţie principală a politicii naţionale. Astfel,
extinderea a fost sprijinită, însă co condiţia păstrării substanţei integrării europene.
Luxemburg a sprijinit poziţia Comisiei europene referitoare la desfăşurarea
negocierilor în baza articolului 237 din Tratatul de la Roma1593.
Adunarea Parlamentar„
Adunarea Parlamentară Europeană nu a avut niciun rol formal în cadrul
procesului de extindere. Mai mult, fiind compusă din reprezentanţi ai parlamentelor
naţionale, este evident că era doar un forum în care se preluau poziţiile exprimate
la nivel naţional şi prezentate mai sus. Astfel, a existat o majoritate covârşitoare,
chiar unanimitate, în favoarea extinderii, exprimată în rezoluţiile Parlamentului1594.
De asemenea, cu excepţia gaulliştilor (în cadrul Uniunii democratice europene în
1967), toate grupurile politice de la acea vreme (creştin-democraţi, socialişti,
„liberali şi afiliaţi”) au criticat veto-urile franceze şi au solicitat continuarea
negocierilor de aderare în paralel cu aprofundarea procesului de integrare1595.
Observa˛ii ∫i concluzii
Prima extindere a Comunităţii Europene a fost în mod evident dominată de

problemele puse de aderarea Regatului Unit, atât privind interesele economice, cât
1591
R. De Bruin, L'attitude des Pays Bas, în „Revue francaise de science politique”, 18, nr. 5,
1968, pp. 957–965.
1592
F. La Sere, L'attitude de la Belgique, în „Revue francaise de science politique”, 18, nr. 5,
1968. p. 968.
1593
A. Theis, L'attitude du Luxembourg, în „Revue francaise de science politique”, 18, nr. 5,
1968, pp. 977–984.
1594
De exemplu, a fost adoptată în unanimitate rezoluţia din 10 mai 1967 care saluta cererea
Marii Britanii şi spera ca negocierile să permită soluţionarea rapidă a problemelor, în „Jurnalul
Oficial al Comunităţilor Europene”, nr. 103, 2 iunie 1967.
1595
N. Braun, L'attitude du Parlement européen, în „Revue francaise de science politique”,
18, nr. 5, 1968, pp. 997–1002.
692
şi aspectele politice legate de cursul pe care avea să-l urmeze integrarea europeană
în noua componenţă.
Partidele politice au sprijinit extinderea Comunităţii, atât în statele membre,
cât şi în cele candidate (cu excepţia Norvegiei). Principalul factor de întârziere a
primei extinderi a fost fără îndoială generalul de Gaulle, care a blocat aderarea
Marii Britanii mai mult sau mai puţin de unul singur, în ciuda opiniei publice din
propria ţară. Preşedintele Comisiei Europene, Jean Rey, a a avut de asemenea un
rol cheie la concretizarea extinderii. Prin perseverenţa sa, prin tactul de care a dat
dovadă, prin ideile cu care a contribuit mai ales privind „comunitarizarea”
procesului de negociere şi abordarea împreună a celor două paliere – aprofundare şi
extindere – precum şi prin realizarea tuturor demersurilor politice şi tehnice
necesare, Comisia Europeană a contribuit decisiv la finalizarea cu succes a
negocierilor.
Extinderea mediteranean„. Cronologie ∫i principalele probleme
Restabilirea democraţiei în Grecia (1974), Spania (1975–1978) şi Portugalia

(1975–1976) a marcat o nouă etapă importantă în construcţia Uniunii Europene,
concretizată în prin aderarea celor trei ţări la Comunitatea Europeană în anii 1980,
urmată de adoptarea şi intrarea în vigoare a Actului Unic European.
Extinderea mediteraneană nu vine într-un context bun în dezvoltarea
Comunităţii Europene. Crizele petrolului din 1973 şi 1979, urmată de recesiunea
economică de la începutul anilor 1980 au favorizat concentrarea a statelor membre
către rezolvarea problemelor interne, şi o blocare a integrării politice europene
(„euroscleroza”). Preşedintele Comisiei Europene, Gaston Thorn, considera
perioada 1981–1984 drept „poate cea mai dificilă din istoria Comunităţii. Nu cu
mult timp în urmă, însăşi existenţa sa putea părea ameninţată de acumularea unor
forţe centrifuge alimentate de criza economică mondială şi de adâncirea
diviziunilor interne ce au fost lăsate să se acumuleze pe parcursul unei lungi
perioade de indecizie”1596.
Spre deosebire de prima extindere, aderarea celor trei ţări mediteraneene a
pus în special probleme de natură economică. Cu un PIB mult sub media
comunitară, cu o proporţie mai mare de agricultori, cu un şomaj ridicat, cele trei
ţări ar fi urmat să constituie o povară importantă asupra bugetului comunitar, în
condiţiile păstrării aceloraşi criterii şi proporţii de alocare a bugetului comunitar
pentru politica agricolă comună sau fondurile structurale – referinţă. De asemenea,
aceşti factori economic ar fi creat o presiune emigraţionistă către ţările mai
dezvoltate ale comunităţii. Cotele în domeniul produselor agricole (fructe, legume,
vin) sau piscicole urmau şi ele să fie negociate intens. Pe plan extern, relaţiile
1596
G. Thorn, Thoughts at the end of a term of office, în Working for Europe, Luxemburg,
Office for Official Publications of the European Communities, 1984, p. 5.
693
tensionate dintre Grecia şi Turcia sau impactul aderării Peninsulei Iberice asupra
relaţiei privilegiate a Franţei cu Maghreb-ul reprezentau şi ele un obstacol. Ca în
cazul fiecărei extinderi, există problema instituţională a complicării mecanismului
decizional în sânul comunităţii, având în vedere că acesta era prevăzut pentru şase
state membre. În cele din urmă, factorii politici au fost mult mai importanţi, şi pe
bună dreptate – consolidarea democraţiilor în aceste state, stabilitatea flancului
sudic al NATO, consolidarea CEE prin integrarea întregii părţi vestice a
continentului ş.a.m.d. Toate ţările CEE au sprijinit extinderea precum şi marea
majoritate a forţelor politice şi a populaţiei celor trei ţări.
Statele candidate
Grecia
Grecia a semnat Acordul de Asociere cu Uniunea European încă din 1961

(fiind primul stat terţ care a solicitat acest lucru), însă dictatura militară cunoscută
sub numele de „regimul coloneilor” din perioada 1967–1974 a împiedicat
integrarea europeană. Odată cu revenirea la democraţie, premierul Konstantinos
Karamanlis (Nea Demokratia, afiliat la PPE) a depus cererea de aderare la 12 iunie
1975. Notând în special argumente de natură economică (rămânerea în urmă faţă
de cei Nouă membri CEE şi implicaţiile financiare aferente), dar şi de natură
politică (neimplicarea CEE în disputele dintre Grecia şi Turcia, în urma ocupării de
către aceasta a Nordului Ciprului în 1974) şi instituţională (lipsa de progrese
veritabile în integrarea instituţională după extinderea din 1973) Comisia Europeană
condusă de Ortoli a propus o perioadă mai lungă de pre-aderare1597, dând însă aviz
pozitiv demarării negocierilor. Cu sprijinul politic al Franţei (Valery Giscard
d’Estaing), Germaniei (ministrul de externe liberal Hans-Dietrich Genscher),
Grecia a putut demara negocierile de aderare în urma deciziei Consiliului de
miniştri din 9 februarie 1976. Tratatul de aderare este semnat la 18 mai 1979, iar
Grecia devine membru cu drepturi deplina la 1 ianuarie 1981.
Artizanul aderării Greciei la CEE a fost, fără îndoială, Konstantinos
Karamanlis. Implicat de tânăr în politică, Karamanlis devine în 1955 prim-
ministrul al Greciei. După pierderea alegerilor din 1963 cu partidul său Uniunea
Radicală, Karamanlis pleacă la Paris, unde rămâne până la prăbuşirea dictaturii
militare, moment în care revine în ţară, fiind primul ministru al unui guvern de
uniune naţională. Înfiinţează Partidul Nea Demokratia, cu care câştigă alegerile din
1975 şi 1977, fiind prim ministru până în 1980.
Personalitatea lui Karamanlis şi relaţiile pe care acestea le-a avut la nivel
înalt în principalele state membre ale UE au fost foarte importante în obţinerea
1597
Opinion on Greek application for membership (transmitted to the Council by the
Commission on 29 January 1976), în „Bulletin of the European Communities”, February 1976.
694
sprijinului pentru aderarea Greciei, într-un ritm relativ rapid. O perioadă de pre-
aderare prea lungă ar fi adus cu sine două riscuri principale – venirea la putere a
socialiştilor (PASOK) eventual aliaţi cu comuniştii (ambele partide opunându-se
aderării la UE), sau cooptarea la „pachet” cu Spania şi Portugalia, care-şi
depuseseră cererile de aderare mai târziu şi care puteau complica procesul de
extindere. În cele din urmă, negocierile sau desfăşurat rapid, tratatul de aderare a
fost semnat la 28 mai 1979, iar Grecia a aderat la 1 ianuarie 1981. Karamanlis a
fost criticat pentru faptul că nu a supus aderarea unui referendum, însă sondajele de
opinie indicau un sprijin important pentru aderare (1978 – 45% în favoare, 24%
împotrivă, octombrie 1979 – 34% în favoare, 20% împotrivă)1598.
Deşi au câştigat alegerile din 1981, socialiştii conduşi de Andreas
Papandreou, nu au făcut demersuri de ieşire din CEE, acceptând în cele din urma
„fait accompli” şi afiliindu-se în 1986 socialiştilor europeni .
În Grecia nu există actualmente partide afiliate la ELDR sau la Internaţionala
Liberală. Nea Demokratia (ND) este afiliat la PPE. Au existat de-a lungul anilor
partide care s-au denumit liberale – la începutul secolului 20, Partidul Liberal a
avut un rol important pe scena politica, liderul său Eleftherios Venizelos fiind
prim-ministru în mai multe rânduri. În 1961 însă marea parte a partidului se
integrează în Uniunea de centru. După sfârşitul dictaturii militare – partidul „noilor
liberali” condus de Constantine Mitsotakis obţine 1,1% din voturi şi este absorbit
în cele din urmă la ND, Mitsotakis devenind prim-ministru între 1990–1993.
Deşi Karamanlis s-a declarat întotdeauna un „radical liberal” 1599, iar partidele
auto-intitulate „liberale” au fost aliate cu acesta, trebuie să notăm lipsa unui partid
grec membru al ELDR sau al Internaţionalei Liberale şi astfel vreo influenţă în
demersurile Greciei de aderare la Comunitatea Europeană.
Spania
Prima cerere de aderare a Spaniei a fost depusa de Ministrul de Externe al

regimului franchist, Fernando Maria Castiella pe 9 februarie 1962. Din motive
politice evidente, Bruxelles-ul nu a luat în considerare cererea.
Pe 23 iulie 1977, la o luna după primele alegeri democratice, primul guvern
spaniol a depus o cerere pentru deschiderea negocierilor de aderare a Spaniei la
CEE. În primii ani, procesul de aderare s-a desfasurat relativ lent, guvernul fiind
preocupat de chestiuni mai urgente. Negocierile sunt deschise la 5 februarie 1979,
dar ele se desfăşoară anevoios, la început din cauza dificultăţilor inerente unei
tinere democraţii, iar în ultimii ani, din cauza negocierilor dificile privind
1598
M.-L. Karageorgis, La décision d adhésion de la Grèce à la Communauté économique
européenne (Lucrare de diplomă),Geneva, Institut Universitaire de Hautes etudes internationales,
1989, p. 162.
1599
Ibidem.
695
agricultura, pescuitul, fondurile structurale, perioadele de tranziţie etc.1600 Acordul
politic este realizat cu ocazia Consiliului din 29 martie 1985, iar Tratatul de
Aderare este semnat la 12 iunie 1985.
Negocierile tehnice au trebuit însă să fie precedate de paşii esenţiali de
trecere de la dictatura franchistă la un regim constituţional democratic. Artizanul
acestei tranziţii este considerat a fi Adolfo Suarez (25 septembrie 1932 – 23 martie
2014), care a ocupat şi funcţia de preşedinte al Internaţionalei Liberale între 1988-
1991. Deşi a fost secretar-general al partidului unic franchist – Mişcarea Naţională,
iar astfel a fost criticat de forţele de opozitie, Suarez a câştigat încrederea Regelui
Juan Carlos1601, care l-a numit Prim ministru pe 4 iulie 1976. Această încredere a
fost răsplătită, Suarez reuşind să conducă Spania pe drumul principalelor etape ale
procesului de democratizare timp de 5 ani. A purtat negocieri (adeseori în secret)
cu principalele partide, inclusiv cu Partidul Comunist (pe care l-a legalizat la 9
aprilie 1977)1602, a desfiinţat partidul franchist, a organizat (şi a câştigat) primele
alegeri libere (15 iunie 1977), a negociat o nouă Constituţie (adoptată la 6
Decembrie 1978), tratând cu pricepere chestiunea autonomiei catalanilor şi a
bascilor (în ciuda atacurilor grupării teroriste ETA). În baza acestei noi constitutii a
organizat (şi câştigat) alegerile din 1 martie 1979.
Discursul său în faţa parlamentului la 5 Aprilie 1978 subliniază abordarea sa
în procesul de tranziţie – necesitatea consensului:
În timpul adunării constituante, guvernul trebuie să-şi limiteze acţiunile, menţinând
disensiunile la un nivel care nu este substanţial, deoarece aceasta este singura cale de a evita cel mai
mare pericol asupra corpului politic: lipsa concordiei în ţară în ceea ce priveste elementele
fundamentale ale coexistentei naţionale. Această perioadă de tranziţie, caracteristică tuturor
perioadelor constitutive, condiţionează toate aspectele acţiunii politice… Constituţia, ca expresie a
concordiei naţionale, trebuie să fie obţinute prin consens, lucru ce necesită integrarea opiniilor
diverselor forţe politice prezente1603.
Gestionarea unui partid în condiţii politice „normale” s-a dovedit însă a fi

mai dificilă. Aflat la conducerea Uniunii Democratice de Centru (UCD), o
formaţiune ce conţinea curente de centru stânga şi centru dreapta, Suarez nu a
reuşit să-i menţină unitatea, iar în 1981 şi-a dat demisia. Priceperea sa în momente
de criză a fost dovedită încă o dată cu ocazia puciului de pe 23 februarie 1981, ziua
1600
D. Buysse, The Accession of Spain and Portugal to the European Community, Bruxelles,
European News Agency, 1984.
1601
J. Linz, Innovative Leadership in the Transition to Democracy and a New Democracy:
The Case of Spain, în G. Sheffer (ed.), Innovative Leaders in International Politics, Albany, State
University of New York Press, 1993, p. 145.
1602
Ibidem, p. 165. Legalizarea Partidului Comunist – bine organizat şi cel mai fervent opozant al
regimului franchist, a fost considerată o acţiune riscantă. Totuşi, a fost necesară pentru ca alegerile sa
fie cu adevărat libere. Discuţii secrete cu liderul comunist din exil Santiago Carrillo au fost urmate de
legalizarea partidului comunist chiar înainte de sărbătorile de Paşte. Rezultatul electoral relativ slab al
comuniştilor (9% în 1977) a confirmat înţelepciunea deciziei lui Suarez.
1603
Ibidem, p. 184.
696
în care noul prim-ministru Leopoldo Calvo Sotelo depunea jurământul. Atunci o
grupare înarmată din Guardia Civil a ocupat Parlamentul, iar în timp ce alţi deputaţi se
aruncară la pamânt cuprinşi de panică, Suarez a rămas ferm infruntându-i pe pucişti
(moment transmis de camerele de televiziune)1604. Rolul său decisiv în această perioadă
tumultoasă din istoria Spaniei a fost recunoscut cu ocazia decesului său la 24 martie
2014, când au fost instituite trei zile de doliu naţional.
În UCD, curentul liberal a fost reprezentat şi de FDPL (Federación de Partidos
Federation of Liberal Democráticos Liberales – Joaquín Garrigues Walker (Pi, 1979),
Partido Progresista Liberal (PPL) de Juan García Madariaga şi Partidul liberal condus
de Enrique Larroque. Fondat în 1976, acesta din urmă părăseşte UCD în 1983,
orientându-se spre o alianţă de centru dreapta în Coaliţia Populară pentru alegerile din
1986 şi formând Partidul Popular (afiliat PPE) în 1989. Un parcurs similar îl are şi
PPL, care dispare ca partid independent încă din 1977.
Nici Adolfo Suarez nu va mai reusi să reinnoade succesul politic. În 1982,
Adolfo Suarez a înfiinţat un nou partid – Centrul Democratic şi Social, care obţine sub
10% din voturi la alegerile din 1982 şi 1986. Din 1987, CDS a intrat în Grupul liberal
din PE (LDR), unde a rămas până în 1994. În 1991, din motive personale, Suarez se
retrage din politică, iar CDS scade în popularitate, fiind absorbit de Partidul Popular în
2006.
Dintre liberalii marcanţi ai UCD, Antonio Fontán Pérez (15 octombrie 1923 –
14 ianuarie 2010), a fost primul preşedinte al Senatului Spaniei după Franco, membru
în comitetul executiv al UCD şi unul dintre autorii Constituţiei Spaniei. Fontan a fost
un „gigant” printre jurnaliştii care au luptat pentru libertatea presei în Spania
franchistă1605.
Negocierile pentru aderarea la UE au fost continuate şi finalizate de guvernul
socialist condus de Felipe Gonzales, care a fost prim-ministru în perioada 1982–
1996. Sprijinul populaţiei spaniole pentru aderarea la UE a fost dovedit şi de votul
unanim pentru ratificarea Tratatului de Aderare în Parlament cu 309 voturi în
favoare, şi niciun vot împotrivă.
În concluzie, procesul de aderare a Spaniei la UE a avut două etape
principale – tranziţia internă către o societate democratică (1977–1981), în care
Adolfo Suarez şi grupările liberale din UCD au jucat un rol esenţial şi desfăşurarea
negocierilor tehnice (1981–1985), în care rolul principal l-a jucat guvernul socialist
al lui Felipe Gonzalez. Spre deosebire de extinderea din 1973, toate forţele politice
şi populaţia Spaniei a sprijinit aderarea la UE.
Portugalia
Tranziţia portugheză la democraţie este mai dificilă decât a Spaniei, inclusiv

datorită sub-dezvoltării economice. Revolta militară şi „Revoluţia garoafelor” din
1604
Ibidem, p. 177.
1605
http://www.timesonline.co.uk/tol/comment/obituaries/article7031105.ece, autor The Times,
titlu Antonio Fontan Perez – Obituary, data 15 ianuarie 2010.
697
25 aprilie 1974 răstoarnă regimul autoritar instituit în 1933 de António de Oliveira
Salazar (şi continuat după 1968 de Marcelo Caetano. Urmează doi ani dificili de
tranziţie, marcaţi inclusiv de o lovitură de stat a comuniştilor, care a fost înfrântă.
Tânăra democraţie portugheză are totuşi un mare capital de simpatie în străinătate.
Lider al Partidului Socialist portughez în exil, Mário Soares, şeful guvernului după
alegerile libere din Aprilie 1976, orientează Portugalia spre Comunitatea
Europeană. Aderarea la Consiliul Europei are loc la 22 septembrie 1976, iar la 28
martie 1977 depune cererea de aderare la Comunitea Europeană (la care Portugalia
era deja asociată în temeiul unui acord de liber schimb din 1973. Comisia acordă
aviz favorabil la 19 mai 1978.
Negocierile s-ar fi putut desfăşura mai repede pentru Portugalia, o ţară mult
mai mică şi a cărei economie nu reprezenta o ameninţare pentru membrii CEE.
Aderarea s-a desfăşurat însă la pachet, inclusiv datorită faptului ce relaţiile
economice şi perioadele de tranziţie între Spania şi Portugalia trebuiau şi ele
reglementate cu ocazia tratatului de aderare. Deşi au o frontieră comună lungă,
relaţiile politice dificile au blocat relaţiile economice, Portugalia fiind orientată
spre comerţul cu Marea Britanie şi SUA. De aceea zonele de frontieră în ambele
ţări erau cele mai puţin dezvoltate economic.
Din punct de vedere economic, Portugalia era mai puţin dezvoltată decât
Spania şi chiar decât Grecia. Potenţialul turistic era nedezvoltat, iar în general
structura industrială (mici întreprinderi familiale) şi agricolă (structuri mici
necompetitive) ar fi făcut cu greu faţă concurenţei în piaţa comună. Argumentele în
favoarea aderării sunt însă mult mai numeroase, inclusiv prin prisma presiunii
pentru modernizarea rapidă a economiei.
Tratatul de aderare este semnat împreună cu Spania, la 12 iunie 1985, iar
aderarea are loc la 1 ianuarie 1986.
Cu excepţia Partidului Comunist Portughez, forţele politice portugheze au
sprijinit procesul de aderare la CEE. Cel puţin la începutul procesului însă, oamenii
de rând erau mai degrabă ignoranţi şi temători cu privire la integrarea europeană.
Astfel, în 1978, potrivit Le Monde, 72% nu erau „la curent” cu cererea Portugaliei
de aderare la CEE sau cu ceea ce înseamnă „piaţa comună” 1606. Cu timpul,
proporţia celor care răspund cu „nu ştiu”' la întrebarea dacă sunt sau nu de acord cu
aderarea scade progresiv, de la 59% în 1980 la 38% în 1983.
La aderarea la UE, principalul partid de centru-dreapta portughez – PSD
(Partido Social Democrata) s-a afiliat ELDR, fiind o delegaţie importantă în sânul
grupului parlamentar european. În 1997, aparent în urma unor negocieri cu creştin-
democraţii germani1607, au trecut în familia PPE.
Identitatea politică a PSD este incertă de la bun început. Este iniţial un partid
politic de stâng, dar trece în partea de centru-dreapta a spectrului politic1608.
1606
M. Niedergang, Le débat sur l'élargissement de la C.E.E.: Les Portugais entre
l'indifférence et l'hésitation, în „ Le Monde”, 14 septembrie, Anul 35(nr. 10), 1978.
1607
G. Watson, Building a Liberal Europe: The ALDE Project, Londra, John Harper, 2010.
1608
G. Hermet, J. T. Hottinger, D.-L. Seiler, Les partis politiques en Europe de l'Ouest, Paris,
Economica, 1998, p. 191.
698
PSD îşi are originea într-un grup de foşti deputaţi de orientare liberală ademeniţi
de regimul Caetano în anii ’70 pentru a da o imagine de multipartitism. Aceştia,
conduşi de Francisco Sa Carneiro, Francisco Pinto Balsemao şi Magalhaes Neto
înfiinţează în 1974 Partidul Popular Democratic, care participă la guvernele provizorii
ale Portugaliei, iar în 1976 îşi schimbă numele în Partidul Social Democrat.
Alegerile din 1979 sunt câştigate de Alianţa Democratică. Francisco Sa
Carneiro, preşedintele PSD (principalul partid al alianţei) devine prim ministru al
Portugaliei. Decesul neaşteptat al acestuia într-un accident de avion în decembrie
1980 are un efect puternic asupra PSD, care nu avea un lider pe măsură. PSD
păstrează însă funcţia de prim ministru pînă la alegerile din 1983 prin Diogo
Freitas do Amaral şi Francisco Pinto Balsemão.
La scrutinul din 25 aprilie 1983, nici un partid nu obţine o majoritate
absolută, iar preşedintele PS, Mario Soares, nedorind o alianţă cu comuniştii,
formează o mare coaliţie cu PSD, care rezistă până după semnarea Tratatului de
Aderare, când noul lider la PSD (Anibal Cavaco Silva) denunţă coaliţia. La
alegerile din octombrie 1985, acesta devine prim-ministru în fruntea unui guvern
minoritar. El demarează un program de modernizare a ţării, profitând de avantajele
oferite de calitatea de membru al CEE. PSD domină politica portugheză şi obţine o
nouă victorie electorală în 1991 cu 50,4% din voturi.
În concluzie, PSD – ca membru ELDR – a jucat un rol important în tranziţia
democratică a Portugaliei şi aderarea la UE, fiind al doilea partid ca importanţă şi
membru al coaliţiei de guvernare în perioada negocierilor de aderare. După
aderare, realizează reforme care, combinate cu beneficiile aderării permit
dezvoltarea economică accelerată a Portugaliei.
Comisia European„
Cu ocazia acestei a doua extinderi, Comisia Europeană şi-a jucat foarte bine
rolul „trasat” cu ocazia primei extinderi din 1973, pe vremea lui Jean Rey. Foarte
deschisă la oportunitatea politică dată de democratizarea celor trei state
mediteraneene, Comisia a deschis dialogul la nivel înalt foarte repede, a dat avize
pozitive (avertizând însă asupra problemelor pe care le-ar pune aderarea Greciei) şi
a sprijinit activ desfăşurarea negocierilor pentru rezolvarea problemelor spinoase
pe care le ridicau chestiunile bugetare, agricole, industriale şi instituţionale.
Pe perioadă celor două valuri ale extinderii sudice a CEE, preşedinţii
Comisiei Europene au fost Roy Jenkins (1977–1981) şi Gaston Thorn (1981–
1985), ambii cu cariere politice în cadrul liberalilor.
Roy Jenkins (1920–2003) era un politician de marcă al Marii Britanii, un
pro-european convins care se retrăsese din funcţia de vice-lider al partidului
laburist în 1972, datorită opoziţiei acestui partid faţă de aderarea la CEE. După
revenirea în Marea Britanie, Jenkins înfiinţează partidul social-democrat care se
aliază în anii 1980 cu Partidul liberal, formând actualul partid liberal-democrat
699
britanic. Jenkins îşi încheie cariera politică în Camera Lorzilor, fiind chiar lider al
grupului liberal-democrat până în 1997.
Gaston Thorn (1928–2007) este unul dintre cei mai proeminenţi politicieni
luxemburghezi, ocupând diverse funcţii de ministru înainte de a deveni prim-
ministru al Luxemburg-ului în perioada 1974–1979, preşedinte al Comisiei
Europene (1981–1985). A fost membru şi preşedinte al partidului democrat din
Luxemburg (1962–1969 şi 1971–1980), precum şi preşedinte al Internaţionalei
Liberale (1970–1982) şi primul preşedinte al Federaţiei partidelor Liberale şi
Democrate din CEE (ELD, mai târziu – ELDR) până în1981.
În contextul fiecărei aderări, au existat temeri cu privire la riscul de „diluare”
a CEE. În cele din urmă însă, s-a reuşit ceea ce spunea Jean Rey – „extinderea
trebuie să meargă mână în mână cu întărirea instituţiilor”, prin semnarea Actului
Unic European1609.
Două probleme importante ale Comunităţii sau suprapus cu procesul de
extindere – reducerea „resurselor proprii” ale CEE şi creşterea galopantă a
cheltuielilor cu Politica Agricolă Comună (cuplată cu problema contribuţiei
britanice la bugetul UE).
Poziţia Comisiei de-a lungul negocierilor este foarte bine rezumată în
scrisoarea din 14 Octombrie adresată preşedintelui Consiliului de către Comisarul
responsabil de extindere în perioada 1977–1985 (Wilhelm Haferkamp).
Comisia este favorabilă aderării celor trei ţări. Pe de altă parte, Comunitatea este chemată să
rezolve anumite dificultăţi prezente în regiunea mediteraneană […] în primul rând, Comisia consideră
că aderarea […] trebuie realizată fără bulversarea economiilor acestor state sau fără că economia
Comunităţii să fie perturbată, iar procesul de integrare să fie afectat sau intârziat. Doar un important
transfer de resurse către ţările candidate va permite acestora să instituie structuri adecvate, în timp ce,
în paralel, trebuie depus un efort de reconversie a structurilor Comunităţii […] Aderarea ar trebui
acompaniată de o intărire instituţională a Comunităţii şi de o ameliorare a cooperării politice, precum
şi de o dezvoltare pe plan intern în domeniile economice şi monetare. Extinderea nu va fi un succes
decât dacă este acompaniată de aprofundarea integrării; doar astfel reusită va fi asigurată şi se va evita
dezintegrarea pieţei unice […] Agricultura este şi va rămâne în cadrul unei Comunităţi extinse un
sector de activitate esenţial pentru regiunile mediteraneene şi va necesita un efort special […]1610.
Comisia Europeană şi-a jucat rolul, realizând o analiză obiectivă a
provocărilor şi a posibilelor soluţii şi promovând interesul comun, european în
cadrul negocierilor.
Statele membre au conştientizat importanţa politică a aderării celor trei state.

Dacă, de obicei, statele membre sunt cele care ridică mai multe probleme, iar
1609
H. Stadlmann, Wächst Europa sich zu Tode?, în „ Frankfurter Allgemeine Zeitung”, 14
aprilie, Issue nr. 86. 1977, p. 1.
1610
W. Haferkamp, Scrisoare adresată Președintelui Consiliului cu privire la problemele din
Agricultură, s.l., Comisia Europeană, 1977.
700
Comisia este cea care promovează extinderea, în cazul Greciei, situaţia a fost
diferită. Dorinţa de stabilizare şi de întărire a prezenţei occidentale şi a NATO în
acea parte a Europei, a determinat statele membre să fie de acord cu aderarea, în
ciuda opiniei Comisiei Europene1611.
Germania
Toate guvernele care s-au succedat la conducerea Germaniei în perioada de

referinţă au avut un element comun – Hans Dietrich Genscher în funcţia de Vice-
cancelar şi ministru de externe, ca reprezentant al FDP, ca partener secundar în
coaliţie cu socialiştii (1976–1982, cancelar Helmut Schmidt) şi creştin-democraţii
(1982–1998, cancelar Helmuth Kohl). Genscher a fost succedat de Klaus Kinkel,
care a reprezentat tot FDP din 1992 pînă în 1998.
Acest lucru a conferit continuitate politicii europene a Germaniei şi a
reprezentat un element decisiv în realizarea extinderii şi a rezolvării problemelor
(bugetare) aferente. În special presiunea pusă de Margaret Thatcher privind bugetul
comunitar şi contribuţia prea ridicată a Marii Britanii a fost indirect legată de
aderarea Spaniei şi Portugaliei care aveau să constituie o povară suplimentară
privind fondurile regionale şi agricole. Summit-ul de la Stuttgart din 1983 a
reprezentat unul dintre momentele cheiei ale extinderii mediteraneene, Germania
federală acceptând creşterea contribuţiei sale la bugetul comunitar, după aderarea
Spaniei şi Portugaliei. Summit-ul de la Fountainbleu, care a instaurat „rebate-ul”
britanic, a fost de asemenea un element important în concretizarea extinderii.
Fran˛a
Din punct de vedere politic, Franţa lui Giscard d’Estaing (1974–1981) şi

Francois Mitterand (1981–1995) au sprijinit extinderea către sud. În special în
cazul Greciei, relaţiile personale apropiate cu Konstantinos Karamanlis au facilitat
o aderare rapidă. Aderarea Spaniei şi Portugaliei punea însă mult mai multe
probleme de ordin economic. Astfel, surse din guvernul spaniol declarau pentru
„Le Monde” oficial, Franţa a spus foarte repede oui, dar [...] „s-a dovedit a fi
întotdeauna partenerul cel mai dur, imediat ce ministerele tehnice intră în joc”.
Preluând funcţia de preşedinte, Francois Mitterand a întârziat de asemenea câteva
luni negocierile, solicitând realizarea unui „inventar” al problemelor existente. În
acest inventar însă, Comisia Europeană nu relevă niciun element nou, care să nu fi
fost prevăzut înainte de debutul negocierilor1612.
1611
A. F. Tatham, Enlargement of the European Union, Alphen Aan Den Rijn, Kluwer Law
International, 2009, p. 31.
1612
Comisia Europeană, Élargissement: Inventaire des problèmes et propositions, în „Bulletin
des Communautés européennes”, Issue nr. supliment 8/1982, 1983, pp. 6–11.
701
Opoziţia fermierilor francezi faţă de aderarea Spaniei, a determinat o poziţie
mai degrabă obstructionistă. Venirea la putere a socialiştilor în cele două ţări, a
favorizat strângerea legăturilor şi a contactelor politice1613.
Italia
Numeroasele cabinete care s-au succedate la guvernare în Italia în perioada

extinderii mediteraneene au avut întotdeauna o componentă liberală, prin Partidul
Republican şi/sau Partidul Liberal (1979–1987) în coaliţia denumită Pentapartito,
împreună cu Democrazia Cristiana (afiliat PPE), Partito Socialista Italiano (PSI),
Partito Socialista Democratico Italiano (PSDI). Partidul Republican a deţinut chiar
preşedinţia Consiliului de miniştrii prin Giovanni Spadolini în perioada iunie 1982
– noiembrie 1983.
Poziţia Italiei cu privire la extindere nu a fost un subiect de dispută politică.
Acest lucru a reieşit clar şi din scrisoarea adresată de prim-ministrul liberal
Spadolini preşedintelui Comisiei Europene la 25 septembrie 1982: „Guvernul
italian a considerat întotdeauna extinderea Comunităţii cu Spania şi Portugalia ca
fiind o evoluţie naturala şi crucială a unui proces istoric, care ar trebui să
conducă la finalizarea procesului de constructie europeană. Extinderea are în
primul rând o importanţă politică majoră şi, în această perspectivă, de la
restabilirea democraţiei în Spania şi Portugalia, toate forţele politice italiene au
solicitat aderarea la Comunitate a celor două naţiuni”1614. Spadolini susţine şi
stabilirea unui obiectiv de aderare a Spaniei şi Portugaliei la 1 ianuarie 1984, cuplat
cu perioade de tranziţie în diverse domenii.
La nivel tehnic, pe diferite dosare de negociere cu impact economic
(agricultură, textile, industrie în general, fondurile regionale), au existat dificultăţi,
însă acestea nu au împiedicat sprijinul pentru extindere. Dimpotrivă, în scrisoarea
sus-menţionată, Spadolini consideră că prin extinderea CEE şi prin adaptarea
politicilor şi resurselor financiare ale acesteia, pot fi aduse soluţii la problemele
economice comune ţărilor mediteraneene. Prin vocea lui Giulio Andreotti, Italia
recunoştea potenţialul Spaniei în privinţa revigorării procesului de integrare
europeană, salutând „contribuţia unei opinii publice motivată, care a urmărit cu
interes şi cu atenţie derularea procesului de aderare. Aceasta va întări rândurile
celor, încă puţin numeroşi, din păcate, care, în ţările noastre, promovează cauza
unităţii”1615.
1613
D. Buysse, The Accession of Spain and Portugal to the European Community, Bruxelles,
European News Agency, 1984, p. 14.
1614
Archives historiques de l'Union européenne, Florence, Villa Il Poggiolo. Dépôts, DEP.
Emanuele Gazzo, EG. Elargissement de la Communauté. Adhésion à la Communauté européenne de
l'Espagne et du Portugal, 23/06/1982 - 19/02/1985, EG 128.
1615
Allocution de Giulio Andreotti (12 juin 1985), Preşedinte în exerciţiu al Consiliului, în
„Bulletin des Communautés européennes”, iunie 1985, n° 6, p. 10.
702
Danemarca
Până în 1982, Danemarca a fost condusă de un guvern social-democrat, iar

pe urmă de unul crestin-democrat – liberal (Venstre), prim-ministru fiind Poul
Schulter. Preşedintele liberalilor (Venstre), Uffe Ellemann Jensen, este ministru de
externe în toată această perioadă şi astfel profund implicat în afacerile europene,
având în vedere că el prezidează comitetul ministerial pentru afaceri europene.
Danemarca a sprijinit extinderea mediteraneeană, însă rolul acesteia nu a fost
proeminent.
BENELUX ñ Belgia, Olanda, Luxemburg
În Belgia, guvernele în această perioadă au fost conduse de creştin-

democratul Wilfried Martens. Din 1978 în 1981 el a guvernat în coaliţie cu
socialiştii în principal, însă din 1981 în 1985, s-a aliat cu liberalii flamanzi (Willy
de Clercq) şi valoni (Jean Gol). Într-o scrisoare adresată preşedintelui Comisiei
Gaston Thorn în 1982, el a arătat „importanţa politică pentru Belgia a aderării
Spaniei şi Portugaliei”, preocupările fiind legate „îndeosebi de implicaţiile
extinderii, în special capacitatea Comunităţii extinse de a acţiona conform
tratatelor, de a dezvolta politicile comunitare şi de asigura finanţarea lor”1616.
În Olanda, la guvernare au fost de asemenea guverne creştin-democrate
liberale (VVD, cu o scurtă participare a D66 între 1981 şi 1982). Creştin-
democratul Ruud Lubbers a deţinut această funcţie din 1982 până în 1994.
Ministerul de externe şi cel de finanţe au fost deţinute tot de creştin-democraţi,
astfel nu se poate spune că VVD a fost profund implicat la nivelul coaliţiei în
extinderea mediteraneeană.
În Luxemburg, liberalii (DP) au fost partener la guvernare cu creştin-
democraţii (CSV) în perioada 1979–1984, prim ministru fiind Pierre Werner. Până
în 1980, funcţia de vice prim-ministru îi revine lui Gaston Thorn, iar după ce acesta
devine preşedinte al Comisiei, lui Colette Flesch. Aceasta din urmă a ocupat şi
funcţia de ministru de externe, urmând să devină, mai târziu preşedintă a partidului
ELDR. Orientarea pro-europeană a ducatului, face ca extinderea mediteraneană să
fie o chestiune consensuală, principala preocupare fiind menţinerea capacităţii CEE
de a lua decizii. Într-o declaraţie din 1980, Flesch arată că, preocupările legate de
Politica Agricolă Comună nu sunt decât o „bagatelă” în faţa „importanţei
fundamentale, politice şi ideologice a aderării Greciei la Piaţa Comună”1617.
1616
Scrisoarea lui Wilfried Martens către Gaston Thorn (Bruxelles, 2 august 1982) – Archives
historiques de l'Union européenne, Florence, Villa Il Poggiolo. Dépôts, DEP. Emanuele Gazzo, EG.
Elargissement de la Communauté. Adhésion à la Communauté européenne de l'Espagne et du
Portugal, 23/06/1982 – 19/02/1985, EG 128.
1617
C. Flesch, Historique de l'adhesion de la Grece a la CEE [Interviu] (decembrie 1980).
703
Irlanda
Perioada negocierilor cu ţările mediteraneene precede formarea Progressive

Democrats, care avea să adere la ELDR. Guvernele irlandeze au fost de-a lungul
timpului dominate de partidele Fianna Fáil si, respectiv Fine Gael/Labour.
Sprijinul Irlandei pentru extindere este confirmat de scrisoarea adresată de prim-
ministrul Charles Haughey preşedintelui Comisiei (Gaston Thorn) în 1982 – care
releva însă şi problemele care trebuie luate în considerare – funcţionarea
instituţiilor (opozitia fata de o „Europa cu două viteze”), mentinerea politicilor
CEE, studierea impactului agricol asupra tuturor regiunilor CEE, pescuitul.1618
Marea Britanie
În anii 1980, politica Marii Britanii a fost dominată de Margaret Thatcher.

Ea a susţinut extinderea, însă cu o mare atenţie asuprara rezolvării problemei
contribuţiei britanice la bugetul CEE. În acea perioadă, liberalii britanici nu au avut
o influenţă guvernamentală. Aflaţi la marginea politicii parlamentare, au realizat o
alianţa cu partidul social democrat (inclusiv cu Roy Jenkins), din care a rezultat
actualul partid liberal-democrat. Deşi sondajele indicau scoruri bune pentru alianţă,
într-o perioadă de degringoladă a laburiştilor, rezultate electorale nu au fost pe
măsură, iar sistemul electoral britanic i-a dezavantajat şi mai mult în ceea ce
priveşte locurile de parlamentari obţinute.
Potrivit autobiografiei lui Margaret Thatcher – „Odată ce noi şi cu germani vom
fi căzut de acord pentru sporirea resurselor proprii ale Comunicaţii, aderarea Spaniei
şi Portugaliei s-ar fi desfăşurat relativ uşor”. Aceasta a criticat însă poziţia Greciei
care, pe neaşteptate, a condiţionat aderarea de sporirea sumelor alocate „programului
mediteranean integrat” de asistenţă financiară. Poziţia Marii Britanii a fost de a sprijini
aderarea „Îi subliniasem preşedintelui Mitterand cât de vitală era aderarea rapidă a
Spaniei şi Portugaliei […]. L-am avertizat pe Prim-ministrul Gonzalez să nu
încetinească procesul pentru obţinerea de condiţii mai bune, care mă îndoiam că le
putea obţine. […] El a acceptat acest sfat, iar cu ocazia următorului Consiliu de la
Bruxelles, negocierile cu Spania şi Portugalia au fost finalizate.”1619
Grecia ñ Ón contextul ader„rii Spaniei ∫i Portugaliei
Cu ocazia aderarii Spaniei şi Portugaliei, Grecia a avut multe poziţii

rezervate, în special legate de agricultură. Au fost necesare eforturi suplimentare
1618
Scrisoarea lui Charles Haughey catre Gaston Thorn (Dublin, 31 iulie 1982), Archives
historiques de l'Union européenne, Florence, Villa Il Poggiolo. Dépôts, DEP. Emanuele Gazzo, EG.
Elargissement de la Communauté. Adhésion à la Communauté européenne de l'Espagne et du
Portugal, 23/06/1982 – 19/02/1985, EG 128.
1619
M. Thatcher, The Downing Street Years, Londra, Harper Collins, 1993, pp. 545–546.
704
din partea celorlalte tari membre pentru a finanta programul mediteranean
integrat1620, aspect criticat de Margaret Thatcher în autobiografia sa1621. Acesta a
fost de fapt ultimul obstacol în calea extinderii, ce a fost rezolvat abia pe ultima
suta de metri în martie 1985.
Parlamentul European
Parlamentul European a sprijinit, în rolul său pur consultativ din acel

moment, procesul de extindere a CEE cu cele trei state mediteraneene.
În special, Simone Veil, în calitate de preşedinte PE (1979–1984) salută
viitoarea extindere a Comunităţii prin aderarea Spaniei şi Portugaliei, pentru că din
raţiuni politice, este preferabil ca Europa să primească vechile naţiuni europene
care sunt tinere democraţii. Simone Veil reaminteşte că aderarea la Comunitate
presupune asumarea de angajamente şi participarea în totalitate la viaţa comunitară,
acceptând constrângerile la fel cum se beneficiază de avantajele sale1622.
La o comunicare oficială a Consiliului European din Stuttgart cu privire la
aderarea Portugaliei şi Spaniei la Comunitate1623, Yves Galland subliniază că
„extinderea este o speranţă pentru toţi cei care cred în democraţie. Daca spiritul
comunitar dispare în folosul egoismelor, dacă fiecare ţară vrea să primească din
bugetul comunitar ceea ce depune, dacă sporirea resurselor proprii este respinsă,
atunci este adevărat că extinderea Comunităţii către Spania şi Portugalia ar putea
fi pusă sub semnul întrebării”1624.
În aceeaşi ordine de idei, Simone Veil a intervenit în septembrie 1984 pentru a
denunţa ipocrizia celor care doresc aderarea Spaniei şi Portugaliei, dar care refuză
mijloacele bugetare. Ea a subliniat importanţa politică a intrării în Comunitate a noilor
democraţii din Peninsula Iberică şi a atras atenţia asupra pericolelor de a dezamăgi
spaniolii şi portughezii care aşteaptă apartenenţa la Comunitate, în lipsa căreia
Comunitatea i-ar încuraja pe cei care speră să impună din nou dictatura1625.
Menţionăm adoptarea a două rapoarte Hansch (SOC,D) din mai şi
septembrie 1985 cu privire la părerea Parlamentului asupra încheierii negocierilor
cu Portugalia şi Spania1626. Primul raport a fost adoptat cu 203 voturi (dintre care
12 LDR), 12 voturi contra (dintre care un liberal francez) şi 10 abţineri. Al doilea
raport a fost adoptat cu 238 de voturi pentru (17 LDR), 15 voturi contra şi 30 de
abţineri.
1620
1621
Thatcher, op.cit., pp. 545–546.
1622
Congresul de la Copenhaga.
1623
Doc 1-410/83 – JO C 184 din 11.07.1983.
1624
„Flash”, iunie 1983.
1625
„Flash”, septembrie 1984, p.1.
1626
Doc A2-20/85 – JO C 141 din 10.06.1985.
705
Parlamentul a luat în calcul şi consecinţele extinderii, anume prin raportul
Galluzzi asupra relaţiilor economice şi comerciale entre Comunitate şi ţările
mediteraneenedupă extinderea Comunităţii1627. Cu această ocazie, Fernando Condesso
a pledat, în ianuarie 1989, pentru consolidarea unei cooperări mediteraneene, pentru
definirea unei politici globale pentru regiune şi pentru depunerea de eforturi serioase în
direcţia integrării subregionale. El a propus acorduri specifice după exemplul acordului
multifibre din sectorul textil, de unde trebuie să se inspire pentru ulei, fructe, citrice,
roşii şi alte produse1628. De asemenea, este important raportul lui Vasco Garcia asupra
aplicării regimului de aderare a Spaniei şi Portugaliei pentru sectorul pescuitului1629
adoptat în iulie 1993 cu 88 de voturi pentru (9 LDR), 27 voturi contra (4 liberali
francezi) şi nouă abţineri.
Există similitudini importante între traiectoria politică a celor trei state

mediteraneene către aderarea la Comunitatea Economică Europeană. Toate cele trei
au trebuit în primul rând să facă tranziţia politică de la sisteme autoritare /
dictatoriale la democraţii parlamentare de tip occidental. În toate cele trei ţări, acest
proces a fost sprijinit de toate cele trei curente principale curente politice europene
– creştin democraţi, socialişti şi liberali. Aceştia din urmă au jucat un rol important
– în Grecia un rol secundar în coaliţie cu Karamanlis, în Spania un rol mai
important (tot în coaliţie cu creştin-democraţii), iar în Portugalia un rol primordial.
Astfel, liberalii au avut o contribuţie la tranziţia politică din aceste ţări, dar şi la
modernizarea economică. Având în vedere că în toate aceste ţări, cu câteva
excepţii, principalele forţe politice şi cetăţenii au sprijinit aderarea, nu se pot atribui
merite deosebite unuia sau altuia dintre aceste curente politice în mod deosebit.
Putem remarca însă că curentul liberal a pierdut din forţa electorală în toate aceste
ţări la scurt timp după aderare. În Grecia nu au rămas decât partide efemere şi
nesemnificative. În Spania elementele liberale din UCD sau orientat în cele din
urmă spre populari. Deşi a rămas în ELDR mai mult timp, Partidul Social
Democrat portughez a trecut şi el în cele din urmă în barca populară.
Aceste traiectorii similare au mai multe explicaţii în cazul statelor
mediteraneene. La începutul unei perioade de tranziţie politică şi economică,
principiile liberale de organizare a statului şi a economiei, de libertate a expresiei,
garantare a dreptului de proprietate, etc, au un rol foarte important. De aceea,
personalităţi cu convingeri liberale şi cu o formare solidă în democraţiile europene
consolidate s-au implicat în activitatea politică şi guvernamentală. Odată cu
realizarea principalelor reforme şi stabilizarea unui stat liberal şi democratic, aceste
1627
Doc A2-325/88 – JO C 47 din 20.02.1989.
1628
JO 2-373, pp. 374–375.
1629
Doc A3-214/93 – JO C 255 din 20.09.1993.
706
preocupări încep să ocupe un loc secundar. Nevoie de protecţie socială a celor care
suferă, inevitabil, de pe urma tranziţiei economice se exprimă la vot, şi astfel la
putere ajung socialiştii (Grecia în 1981, Spania în 1982 şi Portugalia în 1983). Pe
de altă parte, organizarea şi dezvoltarea socială, rolul important pe care îl joacă
religia în societate, precum şi întărirea grupurilor de interese economice în aceste
ţări mediteraneene, pot favoriza o orientare a curentelor de centru-dreapta înspre
creştin-democraţie, care pune accent pe religie, pe un rol mai pronunţat al statului,
pe un caracter mai mult corporatist decât concurenţial al economiei, şi în general pe
ceea ce se numeşte „economia socială a statului”. Şi din acest punct de vedere,
liberalismul clasic, anglo-saxon devine un curent politic de nişă, secundar, faţă de
curentele socialiste şi creştin democrate. Ar mai fi de adăugat aici resursele
financiare şi organizarea de care are nevoie un partid „de mase”, şi, în acest
context, forţa de atracţie generată de creştin-democraţii germani în cadrul
Partidului Popular European. Mai mulţi autori enumeră acest aspect în contextul
evoluţiilor politice ale UCD în Spania1630 şi PSD în Portugalia1631.
Practic, în contextul istoric dat, nu exista altă varianta reala decat extinderea
cu cele trei state mediteraneene, pentru a asigura stabilitatea şi democratia din
aceste tari, pentru a consolida proiectul european şi a favoriza prosperitatea pe
termen lung. Cu toate intarzierile şi negocierile dificile care au avut loc, în special
pentru Spania şi Portugalia, extinderea era inevitabilă.
Trebuie remarcat rolul viitorului preşedinte al Internaţionalei Liberale, Adolfo
Suarez, în democratizarea Spaniei şi a preşedintilor Comisiei Europene (Roy Jenkins
şi Gaston Thorn). Ar mai fi de remarcat prezenţa activă a PSD în Portugalia şi rolul
în democratizarea şi dezvoltarea economică a ţării. În statele membre UE şi liberalii
au fost parteneri la guvernare în mai multe ţări, în special cu creştin-democraţii. Este
cazul Germaniei, unde Hans-Dietrich Genscher a ocupat funcţia de ministru de
externe, fiind astfel profund implicat în procesul de extindere.
Extinderea cu ˛„rile AELS
În 1995, Uniunea Europeană (rebotezată astfel după Tratatul de la Maastricht

din 1992), se extinde pentru a patra oară, primind ca membri cu drepturi depline
trei state AELS (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) – Finlanda, Suedia şi
Austria. Datorită relaţiilor economice şi politice foarte strânse între statele AELS şi
Uniunea Europeană, precum şi a nivelului de dezvoltare economico-socială foarte
apropiat, a patra extindere a fost cea mai rapidă – doar 5–6 ani de la data depunerii
1630
Richard Gunther, op.cit., p. 140, Fernando Jauregui, Manuel Soriano, Lo Otra Historia de
UCD, Madrid, Emilian Escolar, 1980, p. 49.
1631
Watson, op.cit.,p. 28.
707
primelor candidaturi şi puţin peste 12 luni de negocieri de aderare efective.
Principalul semn de întrebare urma să fie sprijinul populaţiei exprimat prin
referendumuri, în aceste ţări cu democraţii stabile, cu o istorie de neutralitate şi
care aveau să devină contribuitori neţi la bugetul UE. Deşi rezultatele au fost
strânse în toate Ţările Scandinave, doar în Norvegia acesta a fost negativ (pentru a
doua oară). Astfel, deşi Tratatul de Aderare fusese deja semnat, Norvegia a rămas
doar în cadrul Spaţiului Economic European, iar politicienii au renunţat la a mai
încerca integrarea europeană.
Se poate spune că această extindere a consfinţit superioritatea metodei
comunitare, supranaţionale de integrare europeană asupra metodei interguvernamentale
reprezentate de Asociaţia Europeană a Liberului Schimb. Dezbaterea asupra celor
două modele sau metode de integrare europeană este îndelungată, chiar din
perioada interbelică, însă s-a concretizat în două forme instituţionalizate la sfârşitul
anilor 1950 – Comunitatea Economică Europeană (în jurul „motorului” franco-
german) şi Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (în jurul Marii Britanii şi
statelor scandinave). AELS permitea păstrarea integrală a suveranităţii statelor
membre, lucru care convenea Suediei şi Austriei, prin prisma statutului lor de
neutralitate şi a relaţiei speciale pe care Finlanda o avea cu URSS (acordul Fino-
Sovietic din 1948). Pe rând însă multe state au părăsit AELS pentru a deveni
membri UE – Regatul Unit, Danemarca şi Irlanda (1973), Portugalia (1986).
Odată cu Actul Unic European din 1985 şi cu obiectivul realizării pieţei
unice, statele AELS au început să-şi dea seama tot mai mult de riscurile rămânerii
în afara unui bloc economic şi a unei pieţe atât de importante. Tentativele de găsire
a unor forme de cooperare foarte strânse, fără a deveni membrii UE, s-au dovedit
nefuncţionale. În 1984 a fost lansat „procesul Luxemburg” care a realizat o serie de
progrese comerciale şi în domeniul cercetării. Lansarea ideii Spaţiului Economic
European în 1989 a fost concretizată printr-un acord în 1991, dar această „struţo-
cămilă” a fost deconspirată şi considerată incompatibilă cu Tratatele UE, prin
avizul Curţii Europene de Justiţie asupra Acordului SEE (Spatiul Economic
European) din 14 decembrie 19911632. În cele din urmă s-a găsit o formulă de
compromis, iar Acordul SEE a fost semnat în februarie 1992 între UE şi Austria,
Finlanda, Suedia, Norvegia, Elveţia, Islanda, la care s-a adăugat Liechtenstein în
1995. Totuşi, având în vedere că statele SEE trebuie să adopte automat legislaţia
UE în anumite domenii (în special piaţa internă), fără însă a avea posibilitatea să ia
parte la procesul de luare a deciziilor, se poate spune că statele SEE îşi pierd chiar
în mai mare măsură suveranitatea1633.
Negocierile privind strângerea cooperării AELS-UE în cadrul procesului
Luxemburg şi a negocierilor de constituire a SEE, au relevat poziţia de negociere
1632
Avizul Curţii Europene de Justiţie asupra proiectului de acord între Comunitate şi AELS
privind crearea Zonei Economice Europene, Avizul 1-91, 14 Decembrie 1991 – European Court
Reports 1991 I-06079
1633
J. Redmond (ed.), The 1995 Enlargement of the European Union, Aldershot: Ashgate,
1997, p. 9.
708
foarte slabă a statelor AELS în faţa UE1634. La aceasta se adaugă căderea
regimurilor comuniste şi atenuarea importanţei neutralităţii în acest context. Astfel,
rând pe rând, şi în paralel cu negocierile privind SEE (lucru ce a slăbit şi mai mult
poziţia AELS în aceste negocieri), ţările AELS îşi depun candidatura la aderare –
Austria pe 17 iulie 1989, Suedia pe 1 iulie 1991, Finlanda pe 18 martie 1992 şi
Norvegia pe 25 noiembrie 1992.
Procedurile s-au desfăşurat repede – opinii favorabile ale Comisiei Europene,
deschiderea negocierilor de aderare la 1 februarie 1993, închiderea acestora în
februarie-martie 1994, avizul conform al PE în mai 1994, semnarea tratatelor de
aderare în 24 iunie 1994, ratificările în statele UE şi cele în curs de aderare (Austria –
referendum 12 iunie 1994, Suedia – referendum la 13 noiembrie 1994, Finlanda –
referendum octombrie 1994, dar fără Norvegia – unde referendumul din 27–28
noiembrie 1994 are un rezultat negativ), şi aderarea efectivă la 1 ianuarie 19951635.
Statele candidate
Austria
Austria a rămas mult timp în afara CEE deoarece a trebuit să-şi păstreze un
statut de neutralitate atent supravegheat de Uniunea Sovietică1636, dar a putut să
participe la AELS. Politica sa a fost însă aceea de a căuta pe cont propriu un
aranjament bilateral cu CEE, lucru ce a deranjat oarecum alte state neutre sau pe
Marea Britanie după veto-ul Generalului de Gaulle1637. După căderea Cortinei de
Fier, Austria a demarat procesul de aderare la UE. În avizul Comisiei Europene1638
din 1991, trei chestiuni trebuiau rezolvate – subvenţionarea mai intensă a
agriculturii în Austria, traficul rutier prin Alpi, statutul de neutralitate. Pentru
primele două aspecte soluţia a fost în principal instituirea de perioade tranzitorii,
iar cea din urmă nu mai constituia o problemă după dezmembrarea URSS.
Aderarea Austriei a fost condusă de principalele partide politice – creştin
democraţii (Österreichische Volkspartei – ÖVP) şi social-democraţii
(Sozialdemokratische Partei Österreichs – SPÖ) care au guvernat într-o „Grosse
Koalition” din 1987 în 2000.
1634
C. Preston, EFTA, the EU and the EEA, în J. Redmond (ed.), The 1995 Enlargement of
the European Union, Aldershot: Ashgate, 1997, pp. 13–35.
1635
F. Mayer, J. Palmowski, European Identities and the EU – The Ties that Bind the Peoples
of Europe, în „Journal of Common Market Studies”, Vol. 42 (nr. 3), 2004, pp. 573–598.
1636
M. Gehler, W. Kaiser, Christian democracy in Europe since 1945, Londra, New York,
Routledge, 2004, p. 136.
1637
Ibidem.
1638
Comisia Europeană, The Challenge of Enlargement, Commission opinion on Austria's
application for membership, în „Bulletin des Communautés européennes”, Issue nr. supliment 4, 1992.
709
Tratatul de Aderare a fost mai întâi supus votului Parlamentului, care l-a
aprobat cu o largă majoritate în luna mai 1994 (140 pentru, 35 impotriva în
Nationalrat şi 51 pentru, 11 impotriva în Bundesrat). Liberalii, creştin-democraţii şi
socialiştii au votat în favoare, în timp ce Verzii şi FPO au votat impotrivă1639. La
referendumul din 12 iunie 1994, 66,39% dintre participanţi aprobă aderarea Austriei
la UE - la o participare de 81,27%, ceea ce inseamna o majoritate absolută a
populaţiei cu drept de vot (54%). Deşi în martie 1994, sondajele de opinie indicau un
avans de 31 de puncte procentuale în favoarea aderării1640, în urma campaniilor de
dezinformare conduse de Haider şi FPO, acest avans s-a redus până la câteva
procente în săptămâna dinaintea referendumului1641. Procesul ratificării a fost
completat după alegerile generale din Octombrie 1994. La 11 Noiembrie 1994,
Nationalrat ratifica Tratatul de Aderare cu o majoritate de 141–40 (cu 2 abţineri).
Erau necesare 121 de voturi (două treimi), iar cele două mari partide nu aveau decât
117 voturi, iar verzii făcuseră campanie împotriva aderării cu ocazia referendumului
din iunie. Având în vedere acestea, cei 11 parlamentari liberali au fost foarte
importanţi în acest ultim vot parlamentar ce a consfiinţit aderarea Austriei1642.
Suedia
Economia deschisă a Suediei face apropierea de Comunitatea Europeană

inevitabilă. Statului de neutralitate a pus însa probleme. Totuşi, în contextul
încercărilor britanice de aderare, Suedia a urmărit obţinerea unei calităţi de
membru „asociat” al Comunităţii în anii 1960. Opoziţia lui de Gaulle la aderarea
Marii Britanii a blocat însă aceste incercări. În anii 1970, în contextul aderării
Marii Britanii, Suedia a încercat din nou o formă de uniune vamală extinsă, dar
adoptarea planurilor Davignon (integrare politică) şi Werner (Uniunea Monetară) a
demonstrat incompatibilitatea între statutul de neutralitate şi asumarea de obligaţii
în cadrul CEE1643 şi renunţarea la aderare ca obiectiv politic, aceasta fiind înlocuită
de un acord de asociere şi liber schimb.
Dezvoltarea tot mai puternică a CE în anii 1980, modificarea contextului
politic în Europa de Est, în special revoluţiile din 1989, a fost elementul care a
determinat orientarea clară a forţelor politice spre aderarea deplină la Uniunea
Europeană. În 1990, Parlamentul (Riksdag) a aprobat cu 90% o moţiune privind
aderarea la UE, incluzând încă o referire la politica de neutralitate. Totuşi
candidatura Suediei la aderare nu conţinea o referire la neutralitate1644. Opinia
Comisiei Europene din 1992 a fost favorabilă aderării. Pe lângă chestiunea
1639
Redmond, op.cit., p. 80.
1640
Agence Europe, 5 martie 1994.
1641
„Financial Times”, 8 June 1994.
1642
„News from Austria”, 25 Noiembrie 1994, p. 3, Apud, Phinnemore, op.cit., 1997, p. 82.
1643
Miles, 1997, p. 93.
1644
Ibidem.
710
neutralităţii, punctele importante în negocieri era sprijinul financiar important
pentru regiunile slab populate din nord, precum şi protecţia mediului şi nivelul
ridicat de protecţie socială.
Suedia a fost guvernată în perioada negocierilor de aderare de o alianţă între
patru partide – moderaţii (afiliaţi PPE, care au dat prim-ministrul Carl Bildt), liberalii
populari, liberalii de centru şi creştin-democraţi. Poziţiile cheie în procesul de aderare
au fost ocupate de moderaţi, câştigători ai alegerilor din 1991. Orientarea pro-
europeană a liberalilor populari a favorizat sprijinul pentru procesul de aderare.
Campania pentru referendum nu a fost una uşoară. Ea a fost precedată de
alegeri generale în septembrie 1994. Guvernarea minoritară social-democrată a
avut un rol important prin atenuarea vocilor disidente din partid (şi din grupurile de
interese asociate – mai ales sindicatele) în cadrul campaniei. Aceasta disidenţă era
semnificativă, reprezentând aproximativ o treime din partid cu ocazia conferinţei
din iunie 1994 care a stabilit poziţia pro-aderare a partidului1645 şi chiar mai mare în
rândul votanţilor. Menţinerea unităţii social-democratilor a fost şi unele din
motivele pentru care partidul liberal nu a fost asociat la guvernare, deşi era pro-
european, iar forţele anti-UE (verzii, stânga) obţinuseră rezultate bune la alegeri.
Campania în favoarea aderării a fost dominată de motive economice – în
special în contextul situaţiei bugetare relativ fragile a Suediei la începutul anilor
1990. Acesta a constituit un teren propice pentru liberali, dar şi pentru creştin-
democraţi şi social-democraţii moderni1646, alături de industrie1647, să facă o
campanie puternică. Campania impotriva aderării a accentuat mai mult aspectele
sociale şi identitare, tradiţiile de protecţie socială şi a mediului, de transparenţă şi
democraţie participativă etc.
Pe 13 noiembrie 1994, Suedia a votat în favoarea aderării cu 52,27% din
voturi, la o participare de 83,32 %. Sprijinul masiv a venit din zonele urbane din
sud. În ceea ce priveşte orientarea politică, peste 80% din votanţii creştin-
democraţilor „moderaţi” şi partidului liberal popular (Folkpartiet) au votat în
favoarea aderării, în timp ce votul social democraţilor a fost la limita în favoare
(50–49, cu 1% abţineri). Electoratul partidului liberal de centru, fiind mulţi dintre
ei din mediul rural, a votat în proporţie de 54 % impotriva aderării1648.
În concluzie, cu siguranţă orientarea pro-europeană a liberalilor populari a
jucat un rol important în aderarea Suediei, atât în guvern cât şi cu ocazia
referendumului. Electoratul rural al liberalilor de centru a făcut ca aceştia să fie
divizaţi în privinţa aderării la UE. Aceeaşi distincţie s-a păstrat cu ocazia
referendumului din 2003 cu privire la participarea Suediei la Uniunea Economică
şi Monetară, când cele două partide s-au aflat în părţi opuse ale baricadei.
1645
Ibidem, p. 103.
1646
„Financial Times”, 12 November 1994.
1647
„Financial Times”, 22 October 1994.
1648
Miles, op.cit., p. 112.
711
Finlanda
Finlanda a avut o relaţie specifică cu Rusia. Dezintegrarea Uniunii Sovietice

a favorizat orientarea pro-europeană a Finlandei atât prin prisma nevoii economice
de orientare a comerţului către Vest, cât şi prin caducitatea Tratatului şi deci,
flexibilitatea în a accepta politica externă şi de securitate a UE. Astfel, intreaga
clasă politică şi societatea a sprijinit procesul de aderare, rezultatul la referendum
fiind pozitiv.
Întregul proces de aderare al Finlandei s-a desfăşurat sub un guvern condus
de liberalii de centru (KESK), în coaliţie cu creştin-democraţi şi liberalii din
minoritatea suedeză (SFP). Cel mai tânăr prim-ministru din Europa la acea vreme,
Esko Aho a trebuit să gestioneze cu diplomaţie şi determinare o situaţie politică
dificilă din două puncte de vedere: electoratul agrar/rural al partidului său era în
mare parte contra aderării (21 din 55 parlamentari votaseră contra candidaturii în
1992), iar Finlanda trecea printr-o dificilă criză economică şi fiscală, care a făcut
necesară o politică de austeritate. El a reuşit atat să ducă la îndeplinire aderarea
Finlandei cât şi să scoată ţara din criză, însă costul electoral a fost resimţit la
alegerile din 1995, când partidul de centru a pierdut multe voturi, fiind în opoziţie
timp de opt ani. Partidul său a decis să sprijine aderarea la un congres în iunie
1994, cu 1607 voturi pentru şi 834 împotriva, doar după ce Aho a ameninţat cu
demisia din funcţia de prim ministru1649. Potrivit unor autori, „publicul l-a
identificat pe Esko Aho drept persoana care a influenţat în mod considerabil opinia
publică în ceea ce priveşte Europa”1650. Cu ocazia referendumului însă, doar 36%
din electoratul partidului a votat pentru aderare.
Negociatorii aderării au fost liberali centrişti – Paavo Väyrynen din 1991
pânş în 1993, succedat de Heikki Haavisto până în 1995. Väyrynen era o figură
importantă în Suomen Keskusta, fiind preşedintele partidului din 1980 până în
1991. A demisionat din funcţia de ministru de externe în 1993, deoarece a fost
impotriva Tratatului de Aderare, fiind principalul opozant al aderării în cadrul
partidului său.
Liberalii de centru au menţinut cu o poziţie reţinută faţă de adâncirea
integrării europene, fiind şi împotriva aderării la moneda Euro, fără însă a solicita
renunţarea la aceasta, odată ce Parlamentul a votat în favoare1651.
În alianţa cu centriştii, partidul minorităţii suedeze a ocupat de asemenea
portofolii importante şi a sprijinit aderarea la UE. În guvernul format în 1995 după
aderare, preşedintele partidului, Ole Norrback ocupând funcţia de ministru pentru
afaceri europene şi comerţ exterior, fiind astfel puternic implicat în negocierile
privind tratatele de la Amsterdam şi Nisa. 85% din electoratul SFP a votat în
favoarea aderării, doar o minoritate agrar/rurală fiind împotrivă. De-a lungul
1649
Johansson, Raunio, 1999, p. 9.
1650
Ibidem.
1651
Ibidem, p. 10.
712
timpului, partidul a sprijinit integrarea europeană, inclusiv aderarea la Uniunea
Economică şi Monetară.
Norvegia
Norvegia şi statele membre UE au încercat să înveţe din eşecul

referendumului din 1972. Norvegia a obţinut importante concesii în negocierile de
aderare, în special în domeniul pescuitului şi a energiei1652. De asemenea, dacă în
1972, Norvegia avea încă opţiunea unei zone economice separate împreună cu
Suedia şi Finlanda, acest lucru ar fi avut mai multe dificultăţi odată cu aderarea
celor două ţări la UE. Ca şi în 1972, guvernul laburist şi conservatorii (aflaţi în
opoziţie) au sprijinit puternic aderarea, însă campania lor pentru referendum a
demarat mai târziu (fiind necesară concluderea prealabilă a negocierilor) şi a fost
marcată de diviziunile pe plan naţional între aceştia. Campania pentru „Nu”, a fost
sprijinită de liberali (Venstre – cu un suport predominant agrar) şi de partidul de
stânga (care a creat diviziuni important în cadrul sindicatelor). La alegerile din
1993, aceste partide au reuşit să obţină mai mult de un sfert din locurile din
Parlament, făcând astfel dificilă obţinerea majorităţii de 3/4 necesară aderării, chiar
în cazul unui rezultat pozitiv al referendumului consultativ de aderare. Cu această
ocazie, Venstre aproape şi-a triplat numărul locurilor în Parlament1653.
În cele din urmă, deşi a urmat referendumurilor pozitive din Finlanda şi
Suedia, pe 27–28 noiembrie 1994, din cei 88,8% de norvegieni cu drept de vot care
au participat, doar 47,7% au spus „da”, consfiinţind astfel rămânerea Norvegiei în
afara UE, dar fiind nevoită să accepte o mare parte din legislaţie prin Acordul
Economic European.
Comisia European„
Pe intreaga perioadă a extinderii, preşedintele Comisiei a fost Jacques Delors,

probabil persoana care a făcut să avanseze cel mai mult integrarea europeană, profitând
din plin de cei zece ani cât a stat în fruntea Comisiei Europene. Comisarii insărcinaţi cu
relaţiile externe şi extinderea au fost doi creştin-democraţi olandezi (Franz Adriessen
până în 1992 şi Hans van den Broek până în 1995).
În primele sale intervenţii în privinţa formelor cele mai potrivite de
cooperare cu ţările EFTA, Jacques Delors a mers mai mult pe ideea unei asocieri
mai strânse, dar nu a aderării complete. Astfel într-un discurs în faţa Parlamentului
European din 17 ianuarie 1989 (Delors, 1989) a declarat că există două opţiuni în
ceea ce priveşte relaţia CEE-EFTA:
1652
C. Archer, Norway: The One that got away, în The 1995 Enlargement of the European
Union, Aldershot, Ashgate, 1997, pp. 153–155.
1653
Ibidem, p. 158.
713
– Menţinerea relaţiilor bilaterale cu obiectivul creeării unei largi zone de
liber-schimb
– Un nou parteneriat mai strâns, cu forme structurate de luare a deciziilor în
comun, având şi o dimensiune politică, precum şi o cooperare în
domeniile economice, sociale, financiare şi culturale.
Iată întrebările pe care le formula Delors, în contextul în care „devenea clar
faptul că prietenii noştrii din EFTA sunt atraşi, cu diferite intensităţi, de ideea de a
beneficia de avantajele unei pieţe fără graniţe”. „Cu toţii ştim că piaţa internă
formează un tot unitar, cu avantaje şi dezavantaje, cu posibilităţi şi restricţii. Pot
prietenii noştri din EFTA să fie lăsaţi să aleaga ceea ce doresc? [...] Sunt
partenerii noştri pregătiţi să respecte politica comercială comună? [...] Sunt
partenerii noştri dispuşi să transpună regulile comune esenţiale pentru libertatea
de circulaţie a bunurilor în dreptul naţional şi, în consecinţă, să accepte
supravegherea Curţii de Justiţie [...]? Aceeaşi întrebare apare în legatură cu
ajutorul de stat şi cu condiţiile sociale de competiţie corectă în vederea asigurării
unor condiţii de viaţă şi de muncă mai bune”1654.
Ideea Spaţiului Economic European a fost răspunsul la aceste întrebări. Nu
putem ştii dacă aceasta era intenţia reală a Comisiei sau doar o metodă de a câştiga
timp pentru a realiza reforma internă. Cert este că lipsa de influenţă în luare a
deciziilor în cadrul SEE (împreună cu considerentele politice menţionate mai sus),
a determinat în cele din urmă statele EFTA să opteze pentru varianta depunerii
candidaturilor în vederea aderării depline.
În cele din urmă, într-un document de reflecţie important pregătit în vederea
Consiliului de la Lisabona din iunie 1992, Comisia Europeană a acceptat ideea
aderării statelor EFTA, care putea să se realizeze fără mari probleme, spre
deosebire de cea a Turciei, Ciprului sau Maltei şi a statelor din fostul bloc
sovietic1655. Comisia Europeană făcea însă o legătură explicită între extindere şi
continuarea integrării europene: „Extinderea nu poate avea loc pe seama
integrării. Extinderea nu poate diminua realizările Comunităţii. Este necesară
claritate totală din acest punct de vedere, din partea Statelor Membre şi a celor
candidate”1656. Potrivit unui „insider”, această legătură a fost „flexibilizata” în
varianta adoptată a documentului, după eşecul referendumului danez asupra
Tratatului de la Maastricht1657.
În cele din urmă, pe durata negocierilor, Comisia a jucat rolul trasat deja de
pe timpul lui Jean Rey, facilitând compromisul şi ducând la încheierea acestora
într-un timp record de un an.
1654
J. Delors, Statement on the broad lines of Commission policy, în „Bulletin des Communautés
européennes”, Issue nr. supliment 1, 1989, pp. 17–18.
1655
European Commission, 1992, pp. 18–19.
1656
Ibidem, p. 10.
1657
Cameron, op.cit., 1995, p. 18.
714
Spre deosebire de celelalte extinderi, nu au existat importante probleme

economice sau politice în relaţie cu statele nordice candidate. Statele
mediteraneene erau oarecum îngrijorate de intarirea componenţei nordice a UE,
însă contribuţia netă a acestor ţări la bugetul Uniunii era de natură să compenseze
acest dezavantaj. Astfel, în timp ce Marea Britanie, Germania şi Danemarca doreau
deschiderea rapidă a negocierilor, ţările mediteraneene au considerat că era
necesară în prealabil intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht şi acordul
privind cadrul financiar al UE. De fapt „cele mai lungi şi dificile negocieri au fost
între statele membre, şi nu între acestea şi cele candidate” 1658. Principala
preocupare era funcţionarea instituţiilor şi mecanismul de luare a deciziilor, mai
precis numărul de voturi din Consiliu necesar adoptării deciziilor prin majoritate
calificate. Discuţiile nu au fost uşoare, rezultatul final fiind obţinut prin
compromisul de la Ioannina1659, pe timpul preşedinţiei Greciei.
Nu vom intra în detaliile tehnice (şi numerice) ale calculului, care a fost detaliat
în multe alte lucrări. Problema era că, prin aderarea celor patru state, ar fi crescut
numărul de voturi necesar obţinerii unei „minorităţi de blocaj” necesar luării unei
decizii prin majoritate calificată. Marea Britanie a dorit să păstreze mai mult control
asupra deciziilor la nivel UE şi astfel a dorit mentinerea minorităţii de blocaj la nivelul
anterior extinderii. A reuşit să obţină sprijinul guvernului spaniol şi italian în acest sens,
deorece statele mediteraneene ar fi avut dificultăţi în a forma o minoritate de blocaj cu
noul sistem. În cele din urmă, italienii au renunţat, dar guvernul socialist spaniol a
menţinut poziţia, la insistenţa administraţiei lor. Acordul politic la care s-a ajuns (şi
care a rămas valabil până la Tratatul de la Lisabona) a fost instituirea unei pauze de
reflecţie, în cazul în care mai multe state care întrunesc numărul de voturi din vechea
„minoritate de blocaj” se opun luării unei decizii.
Germania
Ca şi la extinderea mediteraneană, Germania era condusă de coaliţia CDU-

CSU/FDP, mai precis de Helmuth Kohl (cancelar) şi Hans-Dietrich Genscher
(vice-cancelar şi ministru de externe). După 23 de ani în guvernele Germaniei şi 18
ani ministru de externe, Genscher renunţă la acest post în 1992 şi este înlocuit de
Klaus Kinkel. Acesta a avut un rol important în negocierile între statele membre ale
UE, mai ales cu ocazia „reuniunii-maraton” care a avut loc între 25 februarie şi 1
martie 19941660.
1658
Ibidem.
1659
Bulletin of the European Union, Declaration by the Member States and declaration by the
four applicant countries, în „Bulletin of the European Union”, martie, Issue nr. 3, 1994, p. 64.
1660
Cameron, op.cit, p. 19.
715
Italia
În perioada extinderii, Italia trece printr-o perioadă de cutremur politic
cauzat de scandalul Mani pulite care duce la căderea guvernului şi inlocuirea
acestuia cu unul tehnocrat, la desfiinţarea unor partide şi infiinţarea altora (inclusiv
cel condus de Silvio Berlusconi, care câstigă alegerile din 1994). Partidul liberal
italian ocupă un rol minor într-un guvern din 1993 format din cinci partide şi se
desfiinţează în cele din urmă pe 6 februarie 1994 (tot în urma scandalului Mani
pulite) după o istorie de peste 100 de ani.
Danemarca
Din 1982 până în 1993, Danemarca a fost condusă de un guvern creştin-

democrat – liberal (Venstre), prim ministru fiind Poul Schulter. Preşedintele
liberalilor (Venstre), Uffe Ellemann Jensen, este ministru de externe în toată
această perioadă şi astfel profund implicat în afacerile europene, având în vedere că
el prezidează comitetul ministerial pentru afaceri europene1661. Propunerile daneze
privind Tratatul UE (separarea aspectelor supra-naţionale de cele interguvernamantale)
sunt preluate în parte importantă în textul final. Pro-european convins (la fel ca şi
partidul pe care-l conducea1662 el va ocupa şi functia de preşedinte al partidului
ELDR între 1995 şi 2000.
În iunie 1992, danezii resping Tratatul de la Maastricht prin referendum,
lucru care trage un semnal de alarmă în ceea ce priveşte integrarea europeană. În
urma negocierii unor derogari (opt-out) în privinţa politicii de apărare, a monedei
Euro şi a cooperării în domeniul justiţie şi afaceri interne, danezii votează în
favoare în mai 1993. De data aceasta, în urma demisiei lui Schulter din ianuarie
1993, guvernul este condus de social-democraţi (Poul Nyrup Rasmussen), în
cooperare cu social – liberali (Radikale Venstre). Fostul preşedinte al acestui
partid, Niels Helveg Petersen devine ministru de externe şi deci activ participant la
nivelul UE. Deşi este un internaţionalist convins (chiar funcţionar în Comisia
Europeană în anii 1970), Petersen este nevoit să accepte şi să aplice derogările
pentru Danemarca. În cele din urma, în urma eşecului referendumului asupra
aderării la moneda euro, Niels Petersen îşi dă demisia din această funcţie în anul
2000, după ce fusese partener important în patru guverne conduse de Rasmussen.
Portugalia
Portugalia este singurul stat membru care în această perioadă este condus de
un partid (încă) membru al ELDR – Partidul Social Democrat (PSD) al prim-
1661
F. Laursen, Denmark: in pursuit of influence and legitimacy, în W. Wessels, A. Maurer, J.
Mittag (eds.), Fifteen into One? The European Union and Member States, s.l.:Manchester University
Press, 2003, 93.
1662
Ibidem, p. 96.
716
ministrului Anibal Cavaco Silva care obţinuse majoritate absolută la alegerile din
19911663. Principalele partide portugheze, la fel ca şi majoritatea populaţiei, erau
pro-europene şi astfel, Portugalia nu a constituit un obstacol în realizarea
extinderii. Europarlamentarii PSD (Antonio Capucho) au sprijinit extinderea, însă
au exprimat nevoia unor reforme interne care să permită funcţionarea mai bună a
Uniunii1664.
Aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei la Uniunea Europeană a avut loc pe

parcursul celui de-al treilea mandat al Parlamentului European – 1989–1994. Este
prima extindere care urma să fie supusă avizului conform al acestei instituţii,
datorită adoptării Actului Unic European din 1986. În urma alegerilor din 1989,
Liberalii (LDR) au fost a treia forţă politică cu 49 de membri (9% din totalul PE),
fiind conduşi de Valery Giscard d’Estaing. Socialiştii aveau 180 de eurodeputaţi,
iar PPE 121. În 1991, LDR a pierdut o parte din membri francezi, inclusiv pe
liderul grupului, Giscard d’Estaing care a trecut la PPE.
În mai 1991, Parlamentul adoptă raportul Planas Puchades (socialist spaniol)
privind extinderea Comunităţii şi relaţia cu celelălte ţări ale Europei. Cu această
ocazie, liberalul belgian Willy De Clercq subliniază caracterul deschis al
Comunităţii, care nu poate fi nici o fortăreaţă şi nici un club de privilegiaţi. Cu
toate acestea, el consideră că din punct de vedere instituţional, Comunitatea nu era
în măsura să absoarbă noi membri, astfel Spaţiul Economic European era o etapă
intermediară necesară. Păreri similare au exprimat şi ceilalţi europarlamentari
liberali, portughezii (de exemplu Rui Amaral), susţinând că aranjamentele
instituţionale interne nu sunt suficiente pentru realizarea extinderii1665. Aceasta a
fost de fapt principala preocupare a Parlamentului European în privinţa celei de-a
patra extinderi – reforma internă institutională a UE1666, sprijinul de principiu
pentru aderarea celor 4 state candidate fiind asigurat de la bun început.
Astfel, Parlamentul a încercat să condiţioneze acordarea avizului conform de
asigurarea capacităţii decizionale a UE. Problema principală a fost compromisul de
la Ioanina, menţionat mai sus. În cele din urmă, presaţi de nevoia de apropierea
alegerilor europene din iunie 1994 şi de dorinţa a statelor membre şi candidate de a
semna Tratatul în aceeasi lună, pentru a da suficient timp procesului de ratificare şi
a permite extinderea la 1 ianuarie 1995, Parlamentul European a acordat avizul
conform cu o largă majoritate. În urma unor dezbateri care au durat 6 ore, pe 4 mai
1663
T. Coosemans, La Famille liberale europeene, în „Revue du Marche commun et de
l'Union europeene”, martie, Issue 446, 1999, 2001, pp. 175-184.
1664
Luif, L'élargissement de la Communauté aux pays de l'AELE, în „Politique étrangère”,
Issue 1, 1993, p. 74.
1665
Coosemans, op.cit., p. 617.
1666
European Parliament Resolution of 15 May 1991 on Community Enlargement and
Relations with Other European Countries, OJ C 158, 17.6. 1991, p. 54.
717
1994, europarlamentarii au sprijinit aderarea Norvegiei (376 pentru, 24 împotriva,
57 abţineri), Austriei (378, 24, 60), Finlandei (377/21/61) şi Suediei (381/ 21/
60)1667. Liberalii au votat cu aproximativ 80% în favoare, cu câteva abţineri şi
voturi împotrivă din partea belgienilor şi olandezilor, din cauza modului în care a
fost pus sub presiune Parlamentul pentru acordarea avizului conform
Extinderea cu statele Asociaţiei Europene a Liberului Schimb a fost importantă

în dezvoltarea UE prin faptul că a confirmat supremaţia modelului supranaţional de
integrare europeană şi pentru că a consolidat din punct de vedere economic şi social
Uniunea, permiţând, mai târziu, intrarea statelor mai sărace din Estul Europei.
Problemele politice au fost în principal legate de sprijinul populaţiei din statele
candidate şi de reforma internă a UE, concretizată prin Tratatul de la Maastricht.
Reunificarea Europei ñ a cincea extindere
Extinderea Uniunii Europene de la 15 la 25 şi apoi 27 şi 28 de state membre

reprezintă, fără îndoială, un eveniment istoric major. Imediat după căderea
regimurilor comuniste din est, au existat multe discuţii şi dezbateri privind
modalitatea cea mai potrivită de a sprijini aceste state în tranziţia economică şi
politică. Preocupat cu priorităţile interne ale CEE (piaţa internă, uniunea monetară,
instituirea uniunii politice prin Tratatul de la Maastricht), preşedintele de atunci al
Comisiei Europene, Jacques Delors, a avut o atitudine prudentă, vorbind despre
diverse modalităţi de asociere într-un „European village”. Evenimentele din
Iugoslavia şi dorinţa statelor estice de integrare euro-atlantică a arătat însă că era
nevoie de integrarea deplină, lucru confirmat în 1993 la Copenhaga, în timpul
preşedinţiei daneze.
Iată principalele elemente cronologice ale acestei extinderi:
– În 1989 este lansat Programul PHARE (Poland and Hungary Assistance
for the Restructuring of the Economy) care a constituit instrumentul de
bază pentru finanţarea reformelor în statele candidate;
– Statele din est încep să semneze acorduri de asociere cu UE („Europe
Agreements”), ca prim pas către aderare;
– La Consiliul European de la Copenhaga din 1993 se decide deschiderea
UE pentru aderarea statelor asociate din centrul şi estul Europei, precum
şi criteriile de aderare;
1667
Granell, 1997, p. 51.
718
– 1994 – Consiliul European de la Essen se adoptă Strategia de pregătire a
ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est pentru aderarea la UE;
– 1995 – Consiliul European de la Madrid, apreciază că „extinderea este
necesară din punct de vedere politic, este o oportunitate istorică şi oferă
noi posibilităţi de creştere economică”;
– La 16 iulie 1997 – Comisia a dat publicităţii Agenda 2000 (pachetul
financiar 2000–2007) şi Avizele privitoare la toate ţările asociate;
– În decembrie 1997, Consiliul European de la Luxembourg decide
începerea negocierilor de aderare cu Polonia, Ungaria, Cehia, Estonia,
Slovenia şi Cipru;
– Începând din 1998 se elaborează Rapoartele periodice asupra ţărilor
candidate, care monitorizează progresul în îndeplinirea criteriilor de aderare;
– În decembrie 1999 la Helsinki se decide începerea negocierilor de aderare
şi cu la doilea grup de ţări (Slovacia, Lituania, Letonia, România,
Bulgaria, Malta);
– 26 februarie 2001, se semnează Tratatul de la Nisa, care stabileşte
arhitectura instituţională a UE pentru 27 de membri;
– Consiliul European din decembrie 2002 de la Copenhaga consfiinţeşte
încheierea negocierilor cu zece state candidate şi calendarul aderării
(semnarea Tratatului în 2003, aderarea la 1 mai 2004), dar şi obiectivul
comun al aderării Bulgariei şi României în 2007;
– Statele candidate participă la Convenţia pentru Viitorul Europei, al cărei
rezultat, Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa este semnat la 29
octombrie 2004 la Roma;
– Consiliul European din decembrie 2004 de la Bruxelles, consfiinţeşte
încheierea negocierilor cu cele două state şi aderarea acestora la 1
ianuarie 2007.
Criteriile de aderare de la Copenhaga au fost deosebit de importante în acest
context şi s-au menţinut şi pentru negocierile ulterioare cu Balcanii de Vest şi Turcia:
– Criteriul politic – stabilitatea instituţiilor garante ale democraţiei, respectarea
statului de drept, a drepturilor omului şi protecţia minorităţilor;
– Criteriul economic – existenţa unei economii de piaţă funcţionale capabilă să
reziste presiunilor concurenţiale din UE;
– Criteriul legislativ – aplicarea acquis-ului comunitar din momentul aderării;
– Criteriul administrativ – capacitatea de asumare a obligaţiilor derivate din
calitatea de stat membru al UE.
Extinderea către est s-a asemănat oarecum cu cea mediteraneană, însă
diferenţele de dezvoltare economică, de cultură politică, precum şi numărul ţărilor
şi locuitorilor care urmau să se adauge UE erau incomparabil mai mari. Într-un
timp de 16 ani, cele zece state central şi est-europene, au trebuit să se transforme
din state totalitare, cu economii planificate, în ţări democratice cu respect pentru
statul de drept şi drepturile omului, cu o economie de piaţă capabilă să facă faţă
concurenţei în UE.
719
Problemele au fost vaste, incluzând aspecte economico-financiare, politice,
cele legate de statul de drept, sociale, dar şi instituţionale, legate de capacitatea UE
de a funcţiona cu 27/28 de state membre. Au exista şi probleme majore, specifice
fiecărui stat candidat, cum ar fi centralele nucleare desuete din Bulgaria şi Lituania,
eclava rusă Kaliningrad pentru statele baltice, divizarea insulei Cipru, decretele
Benes în Cehia, minoritatea romă în special în Slovaci, România şi Bulgaria, şi
lista poate continua. Derularea simultană a negocierilor, eforturi financiare
suplimentare pentru preaderare; aderarea unui număr mare de ţări solicită din
partea UE redefiniri instituţionale şi ale politicilor sectoriale; situaţia ţărilor
candidate este particulară – economii în tranziţie, sisteme democratice aflate la
început, nevoia unor criterii mai bine articulate; ţările nu au exerciţiul participării la
grupări integraţioniste mature; la baza procesului au stat mai ales raţiuni de natură
politică; durata procesului de aderare este destul de mică.
În toate statele candidate (mai puţin Malta), a existat o majoritate
covârşitoare pentru aderare, văzută atât ca o reunificare cu lumea occidentală, cât şi
ca o cale sigură spre prosperitate, dar şi spre pace şi stabilitate. Rezultatele la
referendumuri este elocvent în acest sens:
Tabelul 1
Rezultatele referendumului
Noile State Data (2003) Tip de Participare „Pentru „Împotriva
Membre referendum la vot % aderare la aderării”%
UE”%
Cipru Nu a organizat referendum
Czech Rep. 13–14 iunie Obligatoriu 55,21 77,33 22,67
Estonia 14 septembrie Obligatoriu 64 66,92 33,08
Ungaria 12 aprilie Obligatoriu 45,62 83,76 16,24
Letonia 20 septembrie Obligatoriu 72,53 67 32,3
Lituania 10–11 mai Obligatoriu 63,3 91,04 8,96
Malta 8 martie Consultativ 91 53,65 46,35
Polonia 7–8 iunie Obligatoriu 58,85 77,45 22,55
Slovacia 16–17 mai Obligatoriu 52,15 92,46 6,20
Slovenia 23 martie Consultativ 60,29 89,61 10,39
Total 62,55 77,69 22,08
Sursa: www.euractiv.com şi Comisia Europeană, Enlargement, two years after: an economic

evaluation, op. cit., p. 28.
În acest context, rămâne important de observat rolul partidelor politice în

măsurile efective necesare îndeplinirii criteriilor de aderare (luarea măsurilor
nepopulare de tranziţie economică, în democratizarea politică şi instituirea statului
de drept, conducerea negocierilor de aderare şi asigurarea credibilităţii şi sprijinului
politic în UE). Poziţionarea diverselor partide în campaniile pentru referendum
sunt însă elemente care uneori vor determina poziţia acestora după aderare. Din
punct de vedere al instituţiilor UE, este de studiat rolul Preşedintelui Comisiei şi al
720
Comisarului pentru extindere, rolul Parlamentului European, care este pentru prima
dată cu adevărat implicat în procesul de aderare şi, rolul statelor membre, în
principal cele care au deţinut preşedinţia în perioada negocierilor.
Statele candidate
Europa central„ ñ grupul de la Visegr·d ∫i Slovenia
Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovenia sunt ţările care au fost cele mai avansate
pe calea integrării. Primele trei, cărora li s-a alaturat Slovacia, au format grupul de
la Visegrád, pentru a coopera în vederea integrării, dar şi pentru a-şi coordona
poziţiile în contextul negocierilor. Slovenia a avut o cooperare cu grupul de la
Visegrád, dar nu li s-a alăturat formal, având în vedere şi gradul sau mai ridicat de
dezvoltare şi integrare economică cu Europa de Vest.
Polonia
Alegerile „semi-libere” din 4 iunie 1989 din Polonia sunt primele care dau
semnalul căderii comunismului în Europa centrală şi de est. Acordul între
sindicatul Solidaritatea şi comunişti permite primilor să concureze pentru 35% din
locurile din Sejm şi pentru toate locurile de Senat (camera parlamentară nou creată,
fără puteri semnificative). Victoria sindicatului Solidaritatea este zdrobitoare, ei
câştigând cvasi-totalitatea locurilor pentru care au concurat. În acest context,
preşedintele, ales de Parlament, a fost generalul Wojchiech Jaruzelski, dar prim-
ministrul a revenit sindicatului Solidaritatea – Tadeusz Mazowiecki. Păstrarea a
cinci ministri comunişti, printre care cei ai aparării şi ai internelor, a permis o
tranziţie paşnică spre democraţie.
Există un consens internaţional larg printre economişti, că succesul
economic al Poloniei, măsurat în nivelul de creştere economică constant, inclusiv
pe perioada crizei financiare din 2008, se datorează în mare parte „terapiei de şoc”
lansate de vice-prim-ministrul Leszek Balcerowicz la începutul anului 19901668. În
acel moment însă, reformele au fost extrem de nepopulare, deoarece au provocat
somaj extrem de ridicat şi reducerea puterii de cumpărare, dar au permis
modernizarea economiei. Aceste reforme şi credibilitatea externă a guvernului au
permis un considerabil ajutor economic extern – ştergerea datoriilor, garanţii şi
imprumuturi ale Băncii Mondiale şi ale FMI.
În 1997, sub numele de UW, formaţiunea liberală condusă de Leszeck
Balcerowicz intră în parlamentul polonez cu 13,4% din voturi. După alegeri, UW a
1668
Terapia de șoc este numele dat Planului Balcerowicz în anii ’90. Acesta prevedea o serie
de măsuri drastice care să reducă hiperinflaţia. Iniţial aceste reforme au fost greu de suportat de către
populaţie, dar pe termen lung a adus o creștere economică superioară celorlalte state din regiune.
721
intrat la guvernare în coaliţie cu Acţiunea Electorală Solidaritatea (Akcja Wyborcza
Solidarność AWS)1669, Jerzy Buzek (care urma să devină primul preşedinte al PE
din noile state membre), fiind sprijinit ca prim-ministru. Guvernul respectiv şi-a
luat angajamentul de a continua calea spre reforme, descentralizare şi de orientare
către occident. Guvernul de coaliţie a întreprins unul dintre cele mai ambiţioase
programe de reformă din Polonia în perioada de după 1989, iniţiind şi
implementând reforme în domeniul guvernării locale, al pensiilor, al sănătăţii, al
educaţiei şi în cel minier1670. Anume în perioada respectivă, pe 30 martie 1998 au
început dicuţiile oficiale de aderare a Poloniei la Uniunea Europeană. Ca
negociator principal privind condiţiile de aderare a fost desemnat Jan Kułakowski,
care a intrat în 2004 în Parlament din partea UW. La negocierile de aderare s-a
implicat activ şi Bronislaw Geremek, fostul ministru de externe al Poloniei între
1997-2001. Mai târziu, în calitate de europarlamentar a participat activ la
dezbaterile cu privire la Constituţia Europeană. Fiind un adept al ideii europene,
Geremek, era de părere că trebuie creată o identitate europeană mai clară („După
crearea Europei, trebuie să cream europenii”)1671, astfel încât cetăţenii europeni să
nu perceapă structurile europene ca pe ceva îndepărtat1672. O altă personalitate
marcantă din cadrul Uniunii Libertăţii este Janusz Adam Onyszkiewicz. La fel ca
Jan Kułakowski a fost europarlamentar între 2004–2009, iar în iulie 2004 până în
ianuarie 2009 a fost vicepreşedinte a Parlamentului European.
La începutul anilor 2000, ritmul de pregătire al Poloniei nu mai este acelaşi,
inclusiv din cauza dimensiunii ţării. Polonia este ajunsă de state din grupul de la
Helsinki în ceea ce priveşte negocierile de aderare. Câştigurile electorale ale
populiştilor din Partidul Ţăranilor a permis acestora să obţină funcţia de vice-prim
ministru în guvernul condus de socialistul Leszek Miller. Aceasta a făcut ca
Polonia să fie principalul stat candidat care a condiţionat sprijinul pentru aderare de
obţinerea de avantaje financiare suplimentare1673.
În concluzie, deşi o parte importantă a liberalilor polonezi au trecut în cele
din urma la PPE, aceştia au avut un rol esenţial atât în realizarea reformelor
necesare tranziţiei politice şi economice, cât şi realizării paşilor concreţi de la
sfârşitul anilor ’90 la demararea negocierilor de aderare. Pierderea alegerilor a
permis accederea la guvernare a unor partide populiste, care au încetinit progresul
către aderare şi au pus sub semnul întrebării orientarea pro-europeană a Poloniei, în
baza unor motive de natură financiară şi de mândrie naţională.
1669
A. Szczerbiak, State Party Funding and Patronage în Post-1989 Poland, în P. Kopecky
(ed.), Political Parties and the State în Post-Communist Europe, s.l., Routledge, 2008, p. 51.
1670
T. Kostelecky, Political Parties after Communism: Developments in East-Central
Europe, Washington, Woodrow Wilson Center Press, 2003, p. 68.
1671
„The Times”, Bronislaw Geremek: Polish historian and politician, iulie, 2008.
1672
I. Futehally, The Future of Europe: Conversation with Prof. Bronislaw Geremek, s.l., s.n.,
2005.
1673
„Financial Times”, EU entry talks test Polish PM's skills, 23 noiembrie, 2002.
722
Ungaria
Ungaria a avut, în anii ’90 şi la începutul anilor 2000, o atitudine favorabilă

aderării la Uniunea Europeană. La mijlocul anilor ’90, sprijinul pentru acest proces
era mult mai redus1674, însă dezvoltarea economică a avut o influenţă directă asupra
creşterii sprijinului maghiarilor pentru Uniunea Europeană.
Sursa: Comisia Europeană, Eurobarometrul 61, op. cit., p. 189.

Graficul 1. Sprijin pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada 1999–2004
Întrebare: În general, credeţi că aderarea la UE va fi: un lucru bun/nici bun, nici rău/un lucru rău?
Printre beneficiile aderării erau considerate în special cele economice, iar

temerile legate de integrarea în UE erau asociate cu temerile privind capacitatea de
a face faţă concurenţei de pe piaţa unică. În consecinţă, şi intenţia de a vota pentru
aderare într-un referendum a evoluat ascendent, odată cu creşterea economică,
crearea de locuri de muncă şi creşterea investiţiilor străine directe1675.
Ca şi în alte state din Europa Centrală, opoziţia faţă de Uniunea Europeană
nu a fost promovată de partidele importante1676, ci mai degrabă de cele mici, care
1674
H. Grabe, K. Hughes, Central and East European Views on EU Enlargement: Political
Debates and Public Opinion, în K. Henderson (ed.), Back to Europe: Central and Eastern Europe
and the European Union, Londra, UCL Press, 1999. pp. 185–202.
1675
J. Tucker, A. Pacek, A. Berinsky, Transitional Winners and Losers: Attitudes toward EU
Membership in Post-Communist Countries, în „American Journal of Political Sciences”, Vol. 46 (nr.
3), 2002. pp. 557–571; Y. Tverdova, C. Anderson, Chosing the West: Referendum Choices on EU
Membership în East-Central Europe, în „Electoral Studies”,Vol. 23 (nr. 2), 2004, pp. 185–208.
1676
K. Henderson, Exceptionalism or Convergence? Euroscepticism and Party Systems în
Central and Eastern Europe, Turin, ECPR Joint Session of Workshop, 2002.
723
nu au participat la guvernare sau de partidele de extremă dreaptă sau stângă. Printre
acestea s-au numărat Partidul Muncitorilor, un partid din afara Parlamentului,
succesor al Partidului Comunist şi Partidul Justiţiei şi Vieţii Ungare1677.
Principalele partide, FIDESZ-Partidul Civic Ungar şi partidul Creştin
Democrat – Forumul Democrat Maghiar, ambele de centru dreapta, au considerat
aderarea la Uniunea Europeană mai degrabă ca un proces normal după separarea
impusă artificial după al Doilea Război Mondial. De aceea, poziţia Ungariei era
văzută mai degrabă în termeni de apărare ai interesului naţional, de protejare a
economiei etc., de obţinere a cât mai multor concesii în negocierile de aderare. De
aceea, FIDESZ a fost considerat, de unii analişti, ca un partid euro-sceptic
moderat1678, lucru ce urma să fie confirmat după aderarea Ungariei la UE şi
castigarea alegerilor de catre acest partid. În schimb, alianţa social-liberală
(Partidul Socialist şi Alianţa Liber Democraţilor) a fost un activ promotor al
integrarii europene depline. Cele două partide prezentau aderarea la UE ca
echivalentul modernizării şi al drepturilor sociale, precum şi materializarea
valorilor democratice. Lipsa contestării publice a temei Uniunii Europene a
contribuit la formarea unui consens privind susţinerea acestui proces, însă aceasta
nu a fost o susţinere puternică.
Înainte de referendumul pentru aderarea la Uniunea Europeană, coaliţia de
centru-dreapta FIDESZ a pierdut alegerile din aprilie 2002. Cu alegeri locale
programate pentru octombrie 2002, Viktor Orbán a decis să aibă o atitudine critică
la adresa guvernului. În plus, Orbán dorea să câştige o parte din electoratul de
dreapta al Justiţiei şi Vieţii Ungare, însă acest partid era un euro-sceptic destul de
radical. Continuând să accentueze că sprijină aderarea la UE, FIDESZ s-a auto-
intitulat un partid euro-realist, după modelul instituit de preşedintele ceh Klaus.
Negocierile de aderare, intrate în faza dificilă a subvenţiilor pentru agricultură, a
bugetului etc. au oferit o bună oportunitate bună pentru Orbán de a critica
guvernul, în special în perioada septembrie-decembrie 2002. Ca urmare a acestei
poziţii a principalului partid de opoziţie, susţinerea pentru Uniunea Europeană a
scăzut în mod semnificativ între octombrie 2002 şi ianuarie 2003, de la 77% la
56%, iar intenţia de vot negativ, a crescut de la 8 la 21%. În plus, în timp ce, printre
votanţii socialiştilor, sprijinul pentru Uniunea Europeană a scăzut cu numai 2%,
sprijinul pentru UE printre votanţii FIDESZ a scăzut cu 21%, la 53%.1679
Un alt punct de divergenţă a constituit-o data referendumului. Finalizarea
negocierilor de aderare necesita modificarea Constituţiei, iar pentru aceasta,
guvernul socialist-liberal avea nevoie şi de voturile FIDESZ, pentru a atinge
1677
B. Fowler, Hungary: Unpicking the Permissive Consensus, în A. Szczerbiak, P. Taggart
(eds.), EU Enlargement and Referendums, s.l., Routledge, 2005, pp. 78-79.
1678
Szczerbiak, Taggart, op.cit.; P. Kopecki, C. Muddle, The Two Sides of Euroscepticism:
Party Oposition on European Integration în East Central Europe, în „European Union Politics”,Vol.
3(nr. 3), 2002, pp. 297–326.
1679
Diferite instituţii de sondare a opiniei publice, citate în Comisia Europeană,
Eurobarometrul 61, op cit., p. 189.
724
majoritatea de două treimi necesară. Dat fiind apropierea alegerilor, FIDESZ a
condiţionat susţinerea modificării Constituţiei de continuarea politicii
guvernamentale a FIDESZ şi de protejarea anumitor domenii economice. În timp
ce guvernul intentiona ca referendumul să fie organizat înainte de Consiliul
European de la Atena, FIDESZ dorea ca acesta să aibă loc după Consiliu. În cele
din urmă, soluţia de compromis a fost organizarea referendumului cât mai târziu,
însă înainte de Consiliul European.
În campania pentru referendum, Viktor Orbán a avut o atitudine ambiguă: în
mod formal, liderul FIDESZ a continuat să îndemne la un vot pro-aderare, conform
deciziei luate de conducerea partidului la sfârşitul anului 2002. Totuşi, el a
subliniat că votul în referendum nu trebuie să fie un vot împotriva guvernului; în
acelaşi timp, nu i-a condamnat pe cei care făceau campanie împotriva aderării la
UE. Conform declaraţiilor sale, importante sunt politicile care vor fi adoptate după
aderare. Partidele radicale şi euro-sceptice care l-au sprijinit pe Orbán în alegerile
din 2002 s-au simţit trădate de ezitările sale de a îndemna la un vot negativ. Pe de
altă parte, discursul ambiguu al FIDESZ a dus la nemobilizarea suporterilor săi.1680
Campania împotriva aderării la Uniunea Europeană a fost condusă în special
de radicalul partid extra-parlamentar Justiţia şi Viaţa Ungară, de formaţiunea
diasporei Mişcarea Maghiarilor de Pretutindeni şi de alte mici grupări.
Nouăsprezece dintre acestea s-au raliat în Mişcarea pentru o Ungarie Liberă.
Tabăra contra aderării susţinea că nu este împotriva Uniunii Europene, ci a
condiţiilor negociate pentru aderare. Din tabăra împotriva aderării s-a retras
Partidul Muncitorilor, argumentând că există unele câştiguri din aderarea la UE şi,
că oricum, Ungaria nu mai are o alternativă în momentul respectiv. Rezultatul
referendumului a fost unul pozitiv din punct de vedere al votului în favoarea
aderării (83,76% pentru aderare şi 16,24% împotrivă), însă cel mai slab în ceea ce
priveşte participarea la vot dintre toate statele candidate (45,62%) (Oficiul Naţional
Electoral, 2003)1681 ceea ce făcut ca, în cele din urmă, votul pentru aderare să fie
exprimat de numai 36,83% din electorat. Legea electorală nu prevedea un prag de
participare minim pentru ca referendumul să fie valid. În condiţiile în care nu a
existat un minimum pentru ca referendumul să fie valid, şi era evident că rezultatul
va fi unul pentru aderarea la Uniunea Europeană, cu majoritatea forţelor politice în
favoarea aderării, se putea anticipa încă înainte de referendum că această consultare
nu are miză şi, în consecinţă, prezenţa la urne va fi destul de scăzută.
Cehia
Referendumul pentru aderarea la Uniunea Europeană a avut loc în Cehia

timp de două zile, în perioada 13–14 iunie 2003. Cehia a fost a şaptea din cele nouă
1680
Ibidem.
1681
Oficiul Naţional Electoral, Rezultatele referendumului pentru aderarea Ungariei la Uniunea
Europeană, 12 aprilie 2003, disponibil la www.valasztas.hu.
725
state care au organizat referendum pentru aderarea la Uniunea Europeană. Istoria
ţării a fost marcată, în ciuda existenţei unei minorităţi slave orientate spre Rusia, de
ideea apartenenţei la civilizaţia occidentală, de puncte de legătură între Est şi Vest,
aşa cum sublinia Timothy G. Ash1682. Clasa politică din Republica Cehă a fost în
cea mai mare parte favorabilă Uniunii Europene. Totuşi, Partidul Civic Democratic
(ODS) al fostului premier din perioada 1992–1997 Václav Klaus a avut o atitudine
destul de euro-sceptică, marcată de o viziune a interesului ceh în termeni de
prosperitate economică şi suveranitate1683. Această atitudine care l-a pus de câteva
ori în contradicţie cu preşedintele Havel, care avea o atitudine pro-europeană
marcantă. În tabăra euro-scepticilor se situau şi comuniştii din Boemia şi Moravia
(KSČM) şi Partidul Republican, de extremă dreaptă (SPR-RSČ), care au avut, în
perioada anilor ’90, sprijinul a circa o cincime din electorat. La alegerile din 2002,
comuniştii au obţinut un procent de 18,5%1684.
La finalul anilor ’90, pe măsură ce Partidul Civic-Democratic pierdea din
influenţă, politica sa euro-sceptică era pusă sub semnul întrebării atât de opoziţia
social-democrată, cât şi de partenerii creştin democraţi de la guvernare. La
alegerile din 2002, Civic Democraţii, aflaţi în opoziţie, şi-au orientat criticile
referitoare la Uniunea Europeană dinspre aspecte economice spre apărarea
interesului naţional ceh în faţa hegemonismului german. „Euro-realismul” Civic
Democraţilor a facilitat coagularea, după alegerile din iunie 2002, a unei coaliţii
guvernamentale formate din Social Democraţi (ČSSD), Uniunea Libertăţii1685, de
orientare liberală, şi Creştin-Democraţi, care au susţinut aderarea accelerată la
Uniunea Europeană, unificând partide a căror ideologii privind politicile
economice, fiscale etc. erau destul de diferite.1686
Poziţia opiniei publice din Cehia a avut, în mod tradiţional, în anii ’90, o
atitudine destul de euro-sceptică, cu un procentaj de 40–50% în favoarea aderării şi
20–25% împotriva, situându-se, după statele baltice, printre ţările cu cel mai redus
suport pentru aderare şi cu cea mai mare opoziţie faţă de statutul de membru al
Uniunii. Această poziţie poate fi explicată şi prin discursul relativ euro-sceptic al
mai multor partide: Comuniştii, Republicanii sau Civic-Democraţii. Principalele
temeri erau legate de aspecte economice: creşterea costurilor zilnice şi a şomajului,
în timp ce aspectele legate de suveranitate erau considerate secundare. Cel mai
mare bazin de susţinători ai aderării proveneau din rândul votanţilor de centru-
dreapta, inclusiv ai simpatizanţilor Civic Democraţilor, în timp ce Social şi Creştin
Democraţii aveau un număr mai mic de susţinători1687.
1682
T. G. Ash, Does Central Europe Exist?, în The Use of Adversity, Cambridge, Granta
Books, 1991, pp. 161–192.
1683
R. Fawn, Reconstituting a National Identity: Ideologies in Czech Foreign Policy after the
Split, în „Journal of Communist Studies and Transition Politics”, Vol. 19 (nr. 3), 2003, pp. 204–228.
1684
S. Hanley, A Nation of Sceptics? The Czech EU Accession Referendum of 13–14 June 2003, în
A. Szczerbiak, P. Taggart, (eds.), EU Enlargement and Referendums, s.l., Routledge, 2005, p. 137.
1685
http://en.wikipedia.org/wiki/Freedom_Union_%E2%80%93_Democratic_Union
1686
Idem.
1687
Hanley, op.cit., p. 139.
726
Sursa: Comisia Europeană, Eurobarometru 61(Comisia Europeană, 2004)1688, p. 188.
Graficul 2. Sprijin pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada 1999–2004.
Campania pentru referendum a fost iniţial eclipsată de războiul din Irak,

însă, de la mijlocul lunii februarie 2003, referendumul a devenit o temă majoră de
debatere. Campania a fost infleenţată de două evenimente majore: pe de o parte,
guvernul Špidla a decis o creştere taxelor şi o reducere a cheltuielilor publice,
pentru a mai reduce defitul public până în 2006. Aceasta a provocat o reacţie
puternică din partea sindicatelor. În al doilea rând, Vaclav Klaus fusese ales
preşedinte al Cehiei, cu un discurs centrat pe decretele Beneš 1689, dar şi datorită
incapacităţii guvernului de centru-stânga de a propune un contra-candidat mai
puternic. Preşedintele Klaus a fixat data referendumului pentru 13–14 iunie, în loc
de 15–16 iunie, care era data aşteptată de toată lumea.
Mai multe organizaţii non-guvernamentale au iniţiat campanii de sprijin a
aderării europene. Printre acestea se numără campania „Da pentru Europa”, în fostul
preşedinte, Václav Havel, a avut un rol proeminent. Partidele din coaliţia
guvernamentală au sprijinit campania oficială, implicându-se mai mult sau mai puţin
cu propriile campanii. De exemplu, partidul majoritar din coaliţia guvernamentală,
1688
ComisiaEuropeană, Eurobarometrul 61 (Joint Full report Eurobarometer 61 and CCEB
2004.1), Bruxelles, iulie 2004, disponibil la http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb61/
eb61_en.pdf
1689
J. Naegele, The Beneš decrees – How did They Come to Be and What Do They Mandate?,
Radio Free Europe, 1 martie, www.rferl.org/nca/features/2002/03/01032002095607.asp, 2002.
727
Partidul Social Democrat (ČSSD) a considerat că nu mai este necesară o campanie
separată, în timp ce Creştin Democraţii şi Uniunea pentru Libertate (US) au organizat
anumite manifestări, însă reduse ca amploare.1690
Civic democraţii au avut o campanie de tipul „da, dar...”, influenţată de
discursul „euro-realist” din campania pentru alegerile din 2002. Congresul din
decembrie 2002 l-a adus la conducerea partidului şi succesor al lui Klaus pe Mirek
Tololanek, un politician pragmatic, în timp ce locul de vice-preşedinte şi
responsabil de afaceri europene în partid a revenit lui Jan Zahradil, principalul
arhitect al curentului „euro-realist” în partid. Deşi preşedintele Topolanek a arătat,
în conferinţa din mai 2003 că avantajele aderării depăşesc costurile, deşi numai
marginal, partidul nu a organizat nici o campanie şi nici nu a trimis un mesaj clar
pentru a vota „Da” în referendum decât cu două ore înainte deschiderea urnelor
pentru referendum. Chiar şi atunci, îndemnul pentru un vot poziviv s-a concentrat
asupra faptului că Cehia şi-ar putea apăra mai bine interesele în Uniune decât în
afara acesteia. Partidul a insistat asupra unui referendum privind Tratatul
Constituţional, în 2004.1691 Câţiva membri, precum purtătorul de cuvânt al
partidului pentru afaceri interne şi comerţ, Ivan Langer, şi unul dintre autorii
manifestului euro-realist, Martin Řiman, s-au opus însă în mod deschis aderării
Cehiei la Uniunea Europeană1692.
Preşedintele Klaus a avut o atitudine destul de neclară. După ce într-o vizită
în Polonia, preşedintele sublinia că poziţia geografică nu permite o alternativă
viabilă la aderarea Cehiei la Uniunea Europeană şi sublinia că va fi unul dintre
semnatarii Tratatului de Aderare,1693 într-un interviu acordat în Germania, sublinia
că aderare la UE este „o căsătorie din interes, nu o poveste de dragoste”,
declarându-se sceptic în legătură cu politica externă a Uniunii Europene.1694
În ciuda opoziţiei clare şi nete faţă de aderarea Cehiei la NATO, partidul
Comunist din Boemia şi Moravia şi (KSČM) a avut o atitudine mult mai ambiguă
faţă de aderarea la Uniunea Europeană. În timp ce unii membri considerau că
Uniunea este un vehicol al intereselor germane, alţi vedeau aderarea la UE ca o
alternativă faţă de hegemonia Statelor Unite în această regiune.1695 Tocmai de
aceea, o poziţie clară nu a fost exprimată decât cu câteva luni înainte de
referendum. Comitetul Central din martie 2003, partidul a decis că poziţia
1690
1691
RFE/RL Newsline, Czech Opposition Party Wants Two Plebscites on Accession, partea 2,
23 mai 2003.
1692
Hanley, op.cit., pp. 145-146.
1693
RFE/RL Newsline, Czech President Says He Sees “No alternative” Path Than EU, partea
2, 4 aprilie 2003.
1694
RFE/RL Newsline, Czech President Distances Himself from Joint European Foreign
Policy, partea 2, 11 aprilie 2003.
1695
Idem, Europe and the Czech Parliamentary Elections in June 2002, Royal Institution of
International Affairs/Opposing Europe Research Network Election Briefing no5, 2002, disponibil la
www.riia.org.
728
partidului în referendumul pentru aderarea Cehiei la UE va fi „moderat nu sau nu
recomandă aderarea”, deşi au existat voci care au militat pentru „moderat da” sau
„nu hotărât”. Principalele motive invocate pentru refuzul aderării s-au referit la
balanţa subsidiilor pentru agricultură şi a fondurilor structurale şi de coeziune1696.
Campania împotriva aderării la Uniunea Europeană a fost dominată clar de
partidele sau grupările de dreapta sau extremă drepta, în marea lor majoritate find
vorba despre partide mici sau formaţiuni care încercau să îşi construiască o
identitate pe scena politică. Printre acestea, se numără Cetăţenii împotriva Uniunii,
o formaţiune de orientare neo-fascistă; Partidul Naţional (NS), un partid de extremă
dreaptă, care a încercat să folosească referendumul ca o platformă pentru lansarea
sa politică; Alternativa Eurosceptică (ESA), un grup de orientare anti-comunistă;
comitetul Rămânem Credincioşi, al lui Dalibor Plichta, cu o orientare anti-germană
şi naţionalistă şi grupul Euro-obiectiv1697.
Rezultatele referendumului au marcat o victorie netă a taberei pro-aderare:
77,33% pentru aderarea la UE, 22,67% împotrivă. Participarea la vot a fost de
55,21%, faţă de 58% la alegerile din 20021698. Această participare destul de redusă
se explică atât prin nivelul scăzut de contestare a problematicii aderării la Uniunea
Europeană, dar şi prin nivelul scăzut de angajare civică şi printr-o tradiţie de
participare destul de redusă la vot. Din punct de vedere al orientării politice, în
timp ce simpatizanţii partidelor din coaliţia guvernamentală sau ai Civic
Democraţilor au votat în proporţie covârşitoare (peste 82% pentru aderarea la UE),
simpatizanţii Partidului Comunist din Boemia şi Moravia a votat în proporţie de
63% împotrivă1699.
Explicaţia unui rezultat atât de favorabil pentru aderarea la Uniunea
Europeană provine şi din faptul că a fost percepută ca o întoarcere în Europa, iar
atitudinile politice au avut o importanţă mai redusă.
Slovacia
Relaţiile Slovaciei cu Uniunea Europeană au fost tensionate în prima parte a

procesului de aderare, din cauza neindeplinirii criteriului politic. Partidul condus de
Mečiar, Mişcarea pentru o Slovacie Democratică (HZDS) avea tente extremiste şi
naţionaliste a fost foarte ostil atât faţă de opoziţie, cât şi faţă de preşedinte1700. În
consecinţă, ca urmare a avizului negativ al Comisiei, Consiliul European a decis
1696
Hanley, op.cit., p. 148.
1697
Ibidem.
1698
Comisia Centrală Electorală, 2003, date disponibile la www.volby.cz.
1699
SC&C pentru Televiziunea Cehă, preluat de ediţia on-line a Lidove noviny, 14 iunie
2003, apud S. Hanley, A Nation of Sceptics? The Czech EU Accession Referendum of 13–14 June
2003, în loc.cit., pp. 151–152.
1700
M. Carpenter, Slovakia and the Triumph of National Populism, în „Communist and Post-
communist Studies”,1997, pp. 205–220.
729
includerea Slovaciei în al doilea val de negocieri. În alegerile din vara anului 1998,
societatea slovacă era puternic polarizată, o campanie de educaţie civică, animată
de societatea civilă, însă aspru criticată de presa pro-guvernamentală, a adus
participarea la vot la 84%. Deşi partidul lui Mečiar a rămas cel mai important
partid, nu a reuşit să obţină, împreună cu Partidul Naţional Slovac, mai mult de
38% din locurile din Parlament. O largă coaliţie guvernamentală de dreapta a
preluat puterea în 1998. Guvernul Dzurinda a început negocierile de aderare în
februarie 2000, făcând progrese rapide, care au permis ajungerea din urmă a
celorlalte state din grupul Visegrád. Mečiar a înţeles că « euro-respectabilitatea »
este şi o condiţie a succesului intern, însă, în ciuda eforturilor sale, nu a reuşit să
convingă comunitatea internaţională şi nici electoratul slovac de faptul că o
revenire la guvernare, în 2002, nu ar periclita şansele europene ale Slovaciei. Şi din
opoziţie, HZDS nu a fost un partener constructiv. După alegerile din 2002, o
mişcare non-guvernamentală, sprijinită de declaraţii ale oficialilor europeni, au
instrumentat ca Mečiar să rămână în afara coaliţiei de guvernare, în ciuda
perspectivelor de a forma un guvern cu Robert Fico, liderul partidului Smer
(Direcţia), care a câştigat de pe urma scăderii în popularitate a guvernului
Dzurinda. Această mişcare a fost sprijinită şi de guvernul Dzurinda care, prin
succesele sale în plan extern, în special în relaţia cu UE şi NATO, a reuşit să adune
mai multe voturi decât arătau sondajele de opinie anterioare alegerilor. Partidul lui
Dzurinda s-a situat, cu 15%, pe locul doi după partidul lui Mečiar. Smer a obţinut
mult mai puţine voturi decât se estimase, probabil şi din cauza flirturilor lui Fico cu
poziţiile euro-sceptice şi a declaraţiilor de redeschidere a negocierilor pentru
anumite capitole închise provizoriu de Dzurinda. Metodele bazate pe confruntare
au făcut ca, atât HZDS, cât şi Partidul Naţional Slovac să se divizeze înainte de
alegeri, şi numai HZDS a mai reuşit să între în Parlament. După redistribuţia
voturilor, Dzurinda a reuşit să formeze o coaliţie de partide de centru-dreapta care
au intrat în Parlament1701.
După lecţia celor două alegeri, HZDS a decis să arate că este un partid de
opoziţie constructive şi responsabil, care sprijină aderarea la UE. S-a afiliat
partidului democratic european, şi a avut un reprezentant în grupul ALDE în
parlamentul european. La fel, şi Smer a avut o atitudine pro-europeană, deşi mai
radicală. Noul intrat în Parlament, Partidul Comunist din Slovacia, deşi a avut un
bazin electoral format în special din perdanţi ai tranziţiei, a considerat că economia
ţării este deja distrusă de capitalism, iar, în aceste condiţii, aderarea la UE este
preferabilă izolării. Aşadar, Slovacia a intrat în anul 2003, anul referendumului
pentru aderarea la UE, cu toate cele şapte partide parlamentare în favoarea aderării
la UE. După ce anul 1997 a marcat excluderea Slovaciei din procesul de integrare,
problema care se punea la referendum nu mai era dacă Slovacia vrea să adere la
Uniunea Europeană, ci dacă Uniunea vrea ca Slovacia să fie membru. În condiţiile
1701
K. Henderson, Exceptionalism or Convergence? Euroscepticism and Party Systems în
Central and Eastern Europe, Turin, ECPR Joint Session of Workshop, 2002, pp. 98–100.
730
în care opoziţia a evitat orice dezbatere privind costurile şi beneficiile aderării,
consensul în acest domeniu s-a format fără dezbateri, „fără discurs”, cum sublinia
un sociolog slovac. Oricine ar fi avut puncte de vedere contrarii aderării, ar fi fost
catalogat drept extremist1702. Atitudinea cetăţenilor faţă de procesul de integrare
europeană a depins foarte mult în Slovacia de simpatiile faţă de un partid sau altul.
Partidele orientate spre reforme economice (cele care au participat în guvernul
Dzurinda) au votanţi care sprijină aderarea la UE în proporţie de trei pătrimi, pe
când partidele de orientare naţională, precum cele care au participat în al treilea
guvern Meciar au votanţi ambivalenţi, cu o susţinere a aderării de circa 50%. Smer
se situează între acestea două. Ca şi în alte state, tinerii şi cei mai educaţi sunt în
favoarea aderării, pe când „perdanţii tranziţiei” sunt împotrivă1703. După
respingerea începerii negocierilor, atitudinea pro-europeană a cunoscut o linie
ascendentă, Uniunea fiind văzută ca un „punct extern de referinţă pentru speranţele
şi ambiţiile slovacilor”.1704
Sursa: Comisia Europeană, Eurobarometer 61, op. cit., p. 192.

Graficul 3. Sprijinul pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada 1999–2004.
Campania pentru referendum a fost marcată atât de consensul partidelor

politice, dar şi de dorinţa de a asigura procentajul de 50% necesar validării acestui
scrutin. Necesitatea organizării unui referendum privind aderarea a dat naştere la
1702
O. Gyárfašová, From Defense against “others” to the Formation of its Own Interest: the
case of Slovakia, în P. Drulák (ed.)
1703
Henderson, op.cit.
1704
Comisia Europeană, Candidate Countries Eurobarometer, 2002.2, Bruxelles, decembrie
2002.
731
discuţii ample în Slovacia, în special la nivel de experţi, dar, în cele din urmă, s-a
decis convocarea acestuia1705.
Rezultatul referendumului a fost unul peste aşteptări: 93,71% pentru aderare,
cel mai mare procentaj între state candidate. Participarea la vot a fost
dezamăgitoare, de 52,12%, în condiţiile în care participarea la vot în alegeri este, în
mod normal, în jur de 70%. Aceasta a fost însă cea mai mare participare la vot la
un referendum, toate referendumurile anterioare fiind declarate invalide deoarece
nu s-a atins procentajul de 50% + 1 stipulat de Constituţie. Modalitatea de protest a
celor care nu ar fi votat da era să nu se prezinte la vot. Analizele sociologice au
evidenţiat că simpatizanţii HZDS, ai comuniştilor şi ai Smer erau cei mai puţin
informaţi despre campanie şi Uniunea Europeană. În condiţiile în care conducerea
partidului susţinea aderarea la UE, în special votanţii HZDS sau ai comuniştilor
care nu erau de acord cu acest proiect au protestat neprezentându-se la vot1706.
Slovenia
Primele negocieri de integrare cu Uniunea Europeană au început în 1992,

urmate de Acordurile de Cooperare. Semnarea Acordurilor de Asociere în iunie
1996 a necesitat modificarea Constituţiei Sloveniei, datorită obiecţiei Italiei faţă de
o clauză care nu permitea altor cetăţeni decât cei sloveni să cumpere terenuri în
această ţară1707. Negocierile de aderare au fost deschise la 31 martie 1998 şi
finalizate în decembrie 2002.
Decizia privind organizarea unui referendum referitor la aderarea Sloveniei
la Uniunea Europeană a fost luată încă din iulie 1997, când s-a statuat că o decizie
finală privind aderarea ţării la Uniunea Europeană va fi luată prin vot popular. De
asemenea, s-a decis ca întregul proces de negociere să fie transparent, Slovenia
fiind singura ţară candidată în care poziţiile de negociere erau discutate şi aprobate
de Parlament şi aduse la cunoştinţa publicului1708. În consecinţă, slovenii au figurat
în mod constant printre cetăţenii cei mai bine informaţi din statele candidate.
Având în vedere că aderarea la NATO a fost, de asemenea, o chestiune care a
apărut în discursul public în aceeaşi perioadă cu aderarea la Uniunea Europeană, a
fost luată decizia de a oraniza un referendum comun pentru cele două probleme,
tratate însă ca două chestiuni diferite. Multe voci au considerat că, având în vedere
faptul că aderarea la NATO nu se bucura de acelaşi succes ca şi aderarea la
Uniunea Europeană, s-a decis organizarea unui referendum la aceeaşi dată pentru
ca tema NATO să beneficieze de popularitatea aderării la UE.
1705
Henderson, op.cit., pp. 101–103.
1706
1707
F. D. Hafner, J. Damjan, Managing Europe from home: the Europeanisation of the Slovenian
Core Executive, în s.l., s.n., 2003, pp. 76–77; I. Brinar, M. Svetličič, Enlargement of the European
Union, the case of Slovenia, în „Journal of European Public Policy”,1999, pp. 802–821.
1708
A. Krašovec, D. Lajh, The Slovenian EU Accession Referendum: A Cat and Mouse Game,
în A. Szczerbiak, P. Taggart (eds.), EU Enlargement and Referendums, s.l., Routledge, 2005, p. 50.
732
Înainte de aderarea la UE, majoritatea clasei politice slovene era în favoarea
aderării la Uniunea Europeană, cu excepţia Partidului Naţional Sloven (un partid care a
câştigat 3,2% la alegerile din 1996 şi 4,4% la cele din 2000), nici un alt partid politic nu
s-a opus acestui deziderat. În plus, în 3 iulie 1997, toate partidele politice parlamentare
au semnat un acord de cooperare în vederea atingerii acestui obiectiv.
În timpul negocierilor de aderare, principalele subiecte aflate în dezbaterea
publică referitoare la acestea au inclus: cumpărarea de proprietăţi în Slovenia de
către ne-cetăţenii sloveni şi perioada de tranziţie negociată cu Comisia Europeană
în acest domeniu; închiderea magazinelor duty free de la graniţa Sloveniei cu Italia
şi Austria; înregistrarea cailor Lipicanci (Lipiţeni) ca originari din Slovenia;
impactul aderării asupra agriculturii; statutul Sloveniei de beneficiar net al
fondurilor comunitare; problema limbii slovene şi identitatea naţională.
Rezultatul referendumului privind aderarea la Uniunea Europeană poate fi
considerat un succes, cu 89,6% voturi pentru aderare şi 10,4% împotrivă.
Participarea a fost de 60,4%. Pentru aderarea la NATO, doar 66,1% dintre voturi
au fost pentru aderare, în timp ce opoziţia a adunat 33,9%1709. Rezultatul a fost
mult peste nivelul de sprijin pentru aderare înregistrat de-a lungul timpului de
societatea slovenă.

Grafic: Sprijin pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada 1999–2004.
1709
Republic Electoral Commission of Slovenia, Results of the 2003 EU and NATO accession
referenda în Slovenia, Ljubljana 2003, disponibil la www.rvk.si.
733
Partidele liberale din Slovenia au condus guvernele în perioada pre-aderare
şi au avut o contributie decisiva la integrare
Statele Baltice
Statele Baltice au avut, imediat după ’90, o poziţie diferită în relaţiile cu

Uniunea Europeană faţă de celelate state. Acordurile de asociere au fost semnate în
1995, patru ani mai târziu decât cu Ungaria sau Polonia. Încheierea Acordurilor de
Asociere a semnificat un tratament echivalent pentru Statele Baltice şi pentru ţările
din Europa Centrală şi de Est. Totuşi, numai Estonia a început negocierile de
aderare cu statele din grupul Luxembourg, din 1997, pe când Letonia şi Lituania au
început negocierile mai târziu, în grupul Helsinki. Situaţia de state care şi-au
căpătat recent independenţa a influenţat mult atenţia acordată de clasa politică şi de
opinia publică aderării la Uniunea Europeană. Dacă la începutul anilor ’90 atenţia a
fost concentrată asupra aderării la ONU (în 1991), la OSCE (în 1991), la Consiliul
Europei (Estonia şi Lituania în 1993, Letonia în 1995), iar speranţele de aderare la
NATO erau influenţate de opoziţia Rusiei, după îndeplinirea acestor obiective,
atenţia a fost mutată spre aderarea la Uniunea Europeană. Din punct de vedere
economic, comerţul cu Uniunea Europeană se intensifică, iar criza financiară din
Rusia, din 1998, reduce legăturile economice cu această ţară. În viziunea lui Evald
Mikkel şi Geoffrey Pridham, aderarea la Uniunea Europeană are o componentă
puternică economică şi una de asigurare a securităţii, în varianta hard prin NATO,
iar în cea soft, prin Uniunea Europeană1710.
În viziunea aceloraşi specialişti, atitudinea referitoare la Uniunea Europeană
a fost însă puternic influenţată de trecutul acestor state şi de minoritatea rusă care
mai trăieşte în aici. Acest lucru este valabil în special în Estonia şi Letonia care,
spre deosebire de Lituania, au o minoritate rusă importantă. De multe ori,
argumentele pro-integrare au fost argumente împotriva Rusiei. Ca dovadă,
minoritatea rusă a sprijinit mult mai puţin aderarea la Uniunea Europeană decât
estonienii sau letonii1711.
Estonia
În Estonia, majoritatea partidelor politice au avut o atitudine euro-optimistă,

însă anumite evoluţiila nivelul opiniei publice au determinat, de-a lungul timpului,
poziţii euro-sceptice sporadice. Partidul Reformei (ER), de orientare liberală, a
1710
R. Asmus, R. C. Nurick, NATO enlargement and the Baltic States, în „Survival”, Vol. 38 (nr.
2), 1996, pp. 121-142; E. Bajarnas, M. Haab, Viskne, I., The Baltic States: Security and Defence after
Independence, în Institute for Security Studies of UEO, iunie, Issue Chaillot Paper nr. 19, 1995.
1711
E. Mikkel, G. Pridham, Clinching the “Return to Europe”: The Referendums on EU
Accession în Estonia and Latvia, în A. Szczerbiak, P. Taggart (eds.), EU Enlargement and
Referendums, s.l., Routledge, 2005, pp. 160–163.
734
considerat că Uniunea Europeană are o tendinţă excesivă de reglementare. Uniunea
Poporului, principalul partid cu baza electorală în mediul rural, considera că
Estonia ar trebui să aibă un tratament similar vechilor state membre în negocierile
pentru Politica Agricolă Comună şi ar trebui să fie garantată păstrarea tradiţiilor şi
identităţii estoniene. Partidul de Centru (EK, afiliad la ELDR) a avut, de asemenea,
o poziţie în care insista asupra necesităţii apărării interesului naţional. Odată ajunse
la guvernare, toate aceste partide şi-au modelat discursurile spre o poziţie de
sprijinire a aderării la Uniunea Europeană. Iar acest climat de sprijin pentru
aderarea la Uniunea Europeană a apărut în perioada premergătoare referendumului
pentru aderarea la Uniunea Europeană. În schimb, partidele din afara Parlamentului
fie de dreapta, fie de stânga sau extremiştii (Partidul Viitorului Estoniei, Partidul
Creştinilor, Partidul Indepentenţei, Partidul Social Democrat al Muncii, Partidul
Rus din Estonia) şi-au făcut din euro-scepticism o platformă, în special în 2001,
când sentimental pro-european a cunoscut o scădere în rândul populaţiei. În
condiţiile în care partidele parlamentare au avut o atitudine pro-europeană,
alegerile din martie 2003 nu au avut aderarea la Uniunea Europeană ca temă
centrală, concentrându-se asupra problemelor interne, precum impozitarea, justiţia,
corupţia şi valorile naţionale. Partidele euro-sceptice menţionate anterior nu au
avut reultate bune în alegerile din 2003, situându-se în jurul şi sub cifra de 1% şi
rămânând în afara Parlamentului. Singurul dintre partidele parlamentare (aflat şi la
guvernare) a fost Partidul de Centru, însă doar cu accente periodice şi nepersistente
de euro-scepticism. Mikkel şi Pridham consideră că şi concurenţa cu Letonia şi
Lituania, care au început negocierile de aderare mai târziu, însă au accelerat
sensibil pregătirea internă, ajungând din urmă Estonia, au contribuit ca discursul
euro-sceptic din această ţară să fie redus în mod semnificativ1712.
Una dintre problemele sensibile pentru Estonia, dar şi pentru Letonia, a fost
cea a minorităţii ruse. Tradiţional, se consdiera că minoritatea rusă are de câştigat
de pe urma aderării la Uniunea Europeană, atât în privinţa drepturilor cerute în
cadrul criteriilor politice, dar şi a avantajelor economice, posibilităţii de mişcare
etc. Dacă până în iulie 2001 sprijinul minorităţii ruse a fost similar cu cel al
majorităţii estoniene, ulterior situaţia s-a schimbat. Clasa politică şi presa au
considerat ca punct de plecare un poster realizat de Camera de Comerţ estoniană
privind pericolele care vin dinspre Rusia, reamintind conflictele tradiţionale. În
mod firesc, acest poster a inflamat liderii minorităţii ruse şi mass-media rusă.
Opiziţia faţă de aderare poate şi interpreată însă şi ca opoziţie faţă de guvernul care
susţinea acest deziderat. Transformările necesare aderării la UE au accelerat atât
occidentalizarea ţării, cât şi teama vorbitorilor de rusă, în mare majoritate persoane
în vârstă, că nu se vor adapta la aceste schimbări. Teama de pierderea legăturilor cu
Rusia şi de creşterea preţurilor au fost alte teme care au contribuit la o atitudine
euro-sceptică din partea acestei minorităţi1713.
1712
Mikkel, Pridham, op.cit., p. 167.
1713
Ibidem, p. 186.
735
În contextul câştigării recente a independenţei, tema suveranităţii a fost una
dintre cele mai prezente în discursul politic şi public. Această temă era deosebit de
sensibilă pentru un stat care făcuse parte timp de decenii dintr-un alt stat sau o altă
uniune. Deşi diferenţele în termeni de democraţie, participare la luarea deciziilor
etc. Între blocul sovietic şi Uniunea Europeană erau evidente, temerile referitoare
la posibilul impact negativ erau persisteste în mentalul colectiv. Faptul că Estonia
erau un stat mic nu făcea decât să agraveze aceste temeri. De-a lungul timpului,
opinia publică din Estonia a fost în mod tradiţional mai euro-sceptică decât în
restul statelor candidate. Explicaţiile sunt multiple: experienţa ocupaţiei ruseşti (o
„Uniune”); glorificarea independenţei din perioada interbelică; apropierea şi
influenţa statelor nordice, euro-sceptice în mod tradiţional; anumite politici
guvernamentale impopulare, asociate cu aderarea la Uniunea Europeană. Conform
analiştilor, Estonia este o ţară în care opinia publică şi partidele politice se
influenţează reciproc. Astfel, scăderea în popularitate a guvernului care a făcut din
aderarea la Uniunea Europeană o prioritate politică, a dus şi la scăderea sprijinului
pentru acest proces. Pe de altă parte, noul preşedinte, Arnold Rüütel, ales în
Octombrie 2001, cu sprijinul unui electorat tradiţional euro-sceptic, a devenit un
susţinător al acestui proces, fapt care a dus la o creştere a sprijinului pentru aderare
în rândul alegătorilor săi. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Partidul de Centru,
reprezentant al perdanţilor tranziţiei. Acestea confirmă că sprijinul pentru procesul
de aderare a depins, în Estonia, de rolul şi popularitatea guvernului1714.
Un sondaj de opinie realizat în 2003 arăta că 42% dintre estonieni considerau că
vor beneficia de pe urma aderării la Uniunea Europeană, în timp ce 33% considerau că
vor avea de pierdut de pe urma acestui proces1715. Eurobarometrul privind statele
candidate arăta, înainte de referendum, că 56% dintre estonieni intenţionau să voteze
pentru şi 39% împotrivă1716. De asemenea, nivelul de cunoştinteţe despre Uniunea
Europeană era redus, fiind cel mai scăzut între statele candidate care urmau să
organizeze un referendum, 3,8 pe o scară de la 1 la 91717.
În Estonia, referendumul privind aderarea la Uniunea Europeană a fost al
treilea din istoria ţării. Decizia de organizare a unui referendum privind aderarea la
Uniunea Europeană nu era obligatorie, însă un referendum era necesar pentru a
introduce în Constituţie modificările necesare aderării la UE. Aşadar, în cele din
urmă, clasa politică a decis organizarea unui referendum comun, cu două întrebări
inter-relaţionate1718. Doar cetăţenii aveau drept de vot, fiind excluşi astfel un număr
important de membri ai minorităţii ruse1719. Validitatea referendumului nu era
1714
1715
Comisia Europeană, Candidate Countries Eurobarometer, Bruxelles, 2003, disponibil la
http://europa.eu/comm/public_opinion.
1716
Comisia Europeană, Eurobaromentrul CCEB 2003.2, iulie 2003, pp. 74–75.
1717
1718
Sunteţi de acord cu aderarea la Uniunea Europeană şi cu introducea în Constituţie a Listei
de Amendamente? apud Ibidem, p. 173.
1719
Conform recensământului din 2002, proporţia populaţiei care vorbeşte limba rusă este de
30%, apud Idem, p. 190.
736
condiţionată de numărul de participanţi, ci doar de condiţia ca cel puţin 50% +1
dintre cei care au votat să se pronunţe pentru aderare. Data pentru referendum a
fost stabilită pentru 14 septembrie 2003.
Sursa: Comisia Europeană, Eurobarometru 61, op. cit., p. 188.

Graficul 5. Sprijin pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada 1999–2004.
În timp ce congresul Partidului de Centru (afiliat ALDE) a decis, cu o lună

înainte de referendum, să îşi încurajeze simpatizanţii să voteze împotriva aderării la
Uniunea Europeană; pe de altă parte, o parte a liderilor partidului au făcut
campanie în favoarea unui vot pentru aderare, iar preşedintele partidului, Edgar
Savisaar a avut o poziţie ambiguă, încurajând votanţii să îşi urmeze conştiinţa1720.
Pe de altă parte, diverse organizaţii non-guvernamentale au aderat la tabăra pro-
aderare: sindicatele, patronatele, studenţii, organizaţiile de mediu, fermierii,
Uniunea Pensionarilor, veteranii de război, Academia de Ştiinţe, Comitetul
Olimpic Internaţional, echipa naţională de fotbal, Biserica Luterană, sindicatul
jurnaliştilor etc.1721
Toate partidele mici au fost însă împotriva aderării la Uniunea Europeană.
Principalul partid de opoziţie a fost reprezentant de partidul reprezentant al
vorbitorilor de rusă, Partidul Poporului Unit din Estonia, care a adoptat o poziţie
euro-sceptică în timpul campaniei pentru referendum. Totuşi, aceste partide au
jucat un rol marginal, probabil şi din cauza faptului că resursele lor financiare erau
aproape epuizate după recentele alegeri, după cum consideră Mikkel şi Pridham.
1720
1721
Ibidem, p. 191.
737
Diverse grupuri neguvernamentale, ale societăţii civile, au fost active în
instrumentalizarea unei campanii împotriva aderării la Uniunea Europeană1722.
În cele din urmă, 66,83% dintre estonieni au sprijinit aderarea la UE şi
33,17% au votat împotrivă. Participarea la vot a fost de 64%, apropiată de media de
participare la alegerile naţionale din această ţară. O explicaţie a mobilizării a fost
abordarea unor teme legate de suveranitate şi a unora economice, dar şi impactul
acestui referendum asupra viitorului ţării. De asemenea, participarea la vot poate fi
explicată şi prin presiunea pusă de campania guvernamentală pentru participare.
Sprijinul pentru aderare a fost mai mare în oraşe şi mai scăzut în zonele rurale, în
special în cele locuite de minoritatea rusă. Contrar situaţiei din celelalte state
candidate, persoanele de peste 60 de ani au sprijinit mai mult aderarea la UE (75% –
o explicaţie este amintirile celui de-al doile război mondial şi a războiului rece), în
timp ce numai 66% dintre cei între 31 şi 45 de ani s-au declarat în favoarea
statutului de membru UE. Indicaţiile transmise de partidele politice au jucat un rol
important, simpatizanţii pro-europeanului Partid al Reformei (Afiliat ALDE)
votând pentru aderarea la UE în proporţie de 86%, pe când cei ai Partidului de
Centru, doar în proporţie de 55%. În rândul minorităţii ruse, conform sondajelor
realizate la ieşirea de la urne, sprijinul pentru aderare a fost de numai 56,2%, pe
când la nivelul estonienilor, acesta s-a ridicat la 72,8% 1723.
Letonia
În Letonia, nu toate partidele au fost la fel de entuziasmate de perspectiva

aderării la Uniunea Europeană, în special partidele de stânga şi dreapta
conservatoare fiind mai rezervate în această privinţă. Totuşi, atât perspectiva
aderării, cât şi evoluţiile interne, au stimulat un consens pro-european. În martie
2003, Partidul Patriei şi Libertăţii/Partidul Naţional Conservator din Letonia
(TB/LNNK) a trecut de la o atitudine uşor euro-sceptică la sprijinirea aderării la
UE, deoarece ţara ar risca altfel să rămână în anticamera dintre Est şi Vest, iar
ţările vestice nu ar mai sprijini progresul economic1724. La fel şi partidul de stânga
pentru Drepturi Egale a aprobat, în aprilie 2003, o platformă care susţine aderarea
Letoniei la Uniunea Europeană, cu amendamentul că Uniunea Europeană trebuie să
evolueze de la o uniune de ţări la o uniune de popoare, unde fiecare, inclusiv
minorităţile naţionale, are drepturi egale1725. Această schimbare este semnificativă
având în vedere că, în Letonia, partidele de stânga au un bazin electoral format în
mare măsură din membri ai minorităţii ruse. De exemplu, Partidul Naţional al
Armoniei este, în principal, pro-UE, în timp Partidul Socialist din Letonia (LSP),
1722
1723
Universitatea din Tartu, Sondaj de la ieşirea de la urne, Talinn, 14 septembrie 2003,
apud E. Mikkel, G. Pridham, op.cit., în loc.cit., p. 184.
1724
RFE/RL Newsline, vol. 7, nr. 61, partea a doua, 31 martie 2003.
1725
RFE/RL Newsline, vol. 7, nr. 71, partea a doua, 14 aprilie 2003.
738
de orientare comunistă, este anti-Uniunea Europeană şi anti-NATO1726. Atât în
Estonia, cât şi în Letonia, aderarea la Uniunea Europeană a contribuit la oferirea de
drepturi minorităţii ruse. În plus, membrii acestei comunităţi nu doreau să se
reîntoarcă în Rusia, în special din motive economice. Temerile legate de
suveranitate erau la fel de prezente în Letonia, ca şi în Estonia. La aceasta se
adăuga faptul că acelaşi cuvânt „savieniba” desemna şi Uniunea Europeană
(Eiropas Savieniba) şi Uniunea Sovietică (Padomju Savieniba). De aceea, una
dintre temele de campanie pentru referendum era sublinierea faptului că Uniunea
Europeană este diferită de Uniunea Sovietică1727. Şi în Letonia, perspectiva izolării
şi competiţia dintre Statele Baltice a accelerat sentimentul pro-European, mai ales
în condiţiile în care Lituania ratificase, cu o majoritate covârşitoare, de peste 90%,
referendumul privind aderarea la Uniunea Europeană.
Singurul partid care a prezentat politicile de integrare din perspectiva unui nou
stat membru a fost Partidul Calea Letoniei (LC), care a reprezentat principalul motor
de orientare a Letoniei către Europa încă de la ascensiunea sa la putere la alegerile
din 19931728. Influenţa politică a LC a fost absentă în perioada 2002–2006 când
partidul nu a atins pragul electoral de 5% necesar accesului său în Parlament.1729
Nici Letonia nu a fost una dintre cele mai euro-entuziaste ţări candidate.
Analiza sprijinului pentru aderare în perioada noiembrie 1998 – decembrie 2002,
arată niveluri de sprijin sub 50%, (între 40% şi 50%) cu minimuri de 36% în mai
2002. De asemenea, procentul celor împotriva aderării a variat între 26% şi 43%, iar
al indecişilor între 15% şi 33%. În 2002, procentul indecişilor se menţinea în jurul a
15–20%,1730 ceea ce demonstra necesitatea unei campanii de informare publică.
Şi în cazul Letoniei, Eurobarometrul din 2003 arăta că, doar cu câteva luni
înainte de referendumul pentru aderarea la Uniunea Europeană, 47% dintre letoni
considerau că ţara lor va beneficia de pe urma aderării la UE, în timp ce 29% erau
convinşi de contrariul1731. O analiză socio-demografică din februarie 2003
demonstra, de asemenea, că letonii aveau o atitudine mai pozitivă faţă de aderarea
la Uniunea Europeană (53–62% pentru aderare) decât non-letonii (34–42%)1732.
Înainte de referendum, Eurobarometrul arăta că 66% dintre letoni ar vota pentru şi
28% împotriva aderării la UE1733. De asemenea, gradul de informare despre
Uniunea Europeană era relativ redus spre mediu înainte de începerea campaniei
pentru referendum1734, cu doar 4,11 pe o scară de la 1 la 91735.
1726
Mikkel, Pridham, op.cit., pp. 163–164.
1727
1728
D. Akule, Becoming good Europeans? Consequences of Latvia’s EU membership,
Estonia, Centre for Public Policy PROVIDUS, 2007, p. 2.
1729
LC a obţinut 4,9% din voturi. Sursa: Comisia Central-Electorală Letonă.
1730
Biroul de Integrare Europeană, Cancelaria de Stat şi Latvijas Fakti, apud Ibidem, p. 171.
1731
Comisia Europeană, Candidate Countries Eurobarometer,2003.2, Bruxelles, iulie 2003,
disponibil la http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/cceb/2003/2003.2_full_report_final.pdf.
1732
1733
Comisia Europeană, Candidate Countries Eurobarometer,2003.2, op. cit, pp. 70-75.
1734
C. Walker, Latvia’s Road to the West: Next Stop EU, în „RFE/RL Newsline”, 11
decembrie, Vol. 6 (nr. 231), 2002.
1735
Comisia Europeană, Eurobaromentrul CCEB 2003.2, Bruxelles, iulie 2003, op. cit., pp. 44–45.
739
Graficul 6. Sprijinul pentru aderarea la UE în perioada 1999–2004
În Letonia, referendumul privind aderarea la UE era al treilea patrulea

organizat din ’90. Letonia, la fel ca şi Lituania, dar spre deosebire de Estonia,
condiţiona participarea la vot de prezenţa a cel puţin 50% dintre votanţii înscrişi pe
listele electorale. Referendumul a fost fixat pentru 20 septembrie 2003.
Rezultatul referendumului a arătat un sprijin pentru aderarea la UE de 67,49% şi
32,51% împotrivă1736. Districtele cu cea mai mică rată de susţinere a aderării au fost şi
cele mai sărace, votanţii consideranţi „perdanţi” ai tranziţiei fiind şi cei care au votat în
cea mai mare proporţie împotriva acestui proces. De asemenea, minoritarea rusă a votat
în proporţie mai redusă decât majoritatea letonă pentru aderare, dar acesta nu este un
criteriu absolut valabil în toate regiunile. Tensionarea relaţiilor cu Moscova în preajma
referendumului poate fi o altă explicaţie a sprjinului mai redus al acestei minorităţi
pentru aderarea Letoniei la Uniunea Europeană1737.
Lituania
În general, scena politică lituaniană prezintă o amplă varietate de ideologii şi

platforme concurente, însă majoritatea partidelor mari care o compun au o viziune
consensuală asupra procesului de democratizare a ţării, tranziţia către o economie de
1736
Oficiul Statistic la Letoniei, Rezultatul referendumului din 2003 privind aderarare
Letoniei la UE, Riga, 2003, apud Ibidem, p. 187.
1737
740
piaţă şi integrarea în NATO şi UE. Discuţiile politice din această perioadă s-au axat
cu precădere pe problematici referitoare la procesul de aderare şi integrare la
Uniunea Europeană, cum ar fi vânzarea de terenuri agricole către cetăţeni stăini,
tematică ce ridică obiecţii vehemente din partea grupărilor naţionaliste şi a anumitor
partide de stânga. Printre alte subiecte de discuţie s-au regăsit centrala nucleară de la
Ignalina, cel mai mare producător de energie al Lituaniei, precum şi politicile
agricole1738.
Dacă la ritmurile de negociere politică Lituania a fost exemplară, lucrurile au
fost mai complicate la capitolul evoluţiei economice şi ajustare la standardele
europene de dezvoltare (în anul 2005 PIB-ul Lituaniei pe cap de locuitor era de
47%, în comparaţie cu media UE-15). Din acest punct de vedere, Lituania este în
continuare un beneficiar al suportului structural din partea UE şi caută să
exploateze cu succes oportunităţile calităţii de membru pentru a stimula
dezvoltarea şi creşterea economică. Planul de asistenţă europeană pentru perioada
2007–2013 se ridică la 23 miliarde litas (euro = 3,4 litas), în timp ce întregul suport
pentru Lituania este de 36 miliarde litas (moneda naţională lituaniană). În afară de
asta, Lituania beneficiază de suportul UE în agricultură şi dezvoltare rurală (din
Fondul European pentru Agricultură), precum şi din participarea în programele
comunităţii europene (domeniul cultural, educaţie, ştiinţă şi cercetare), pentru
protecţia frontierelor externe ale UE, facilitarea tranzitului spre/dinspre regiunea
Kaliningrad şi finanţarea pentru închiderea staţiei atomice de la Ignalina. Potrivit
experţilor lituanieni, în condiţiile în care vor fi absorbite cu succes toate fondurile
europene oferite din suportul structural 2007–2013, Lituania poate aştepta un
surplus de 52 miliarde litas la PIB1739.
Insulele mediteraneene
Cipru şi Malta s-au aflat într-o situaţie diferită faţă de celelalte ţări ale
extinderii, având în vedere că aveau economii de piaţă, nu fuseseră sub comunism
şi erau ţări mici. Partidele liberale în Malta sunt însă practic inexistente, iar în
Cipru au avut un rol relativ minor pe scena politică naţională.
Malta
Malta a depus cererea de aderare la UE de la începutul anilor ’90, însă

aderarea sa a depins de rezultatul referendumului care, deşi consultativ, a devenit,
de facto, obligatoriu pentru guvern1740. Relaţiile Maltei cu Uniunea Europeană au
1738
Freedom House, Nations in Transit 2004: Democratization in East Central Europe and
Eurasia, s.l., s.n., 2004, p. 359.
1739
O. Țâcu, Experienţe lituaniene (III): Integrarea în Uniunea Europeană, în „Timpul”, 22
octombrie, 2012.
1740
M. Cini, Culture, Institutions and Campaing Effects: Explaining the Outcome of Malta”s
EU Accession Referendum, în A. Szczerbiak, P. Taggart, (eds.), EU Enlargement and Referendums,
s.l., Routledge, 2005, p. 28.
741
fost modelate de situaţia politică internă din ţară, dar şi de istoria sa de insulă
ocupată de-a lungul secolelor de diferite puteri, ultima fiind, din 1803 până în
1964, Marea Britanie. Viaţa politică a Maltei este polarizată în jurul a două mari
partide: la centru dreapta, Partidul Naţionalist (PN) – partidul clasei de mijloc, a
mediului de afaceri şi a bisericii, iar la centru stânga, Partidul Laburist Maltez
(MLP), un partid social-democrat, dar care şi unele influente mai profunde de
stânga. Deşi sistemul politic maltez datează din secolul XIX, polarizarea vieţii
politice îşi are rădăcinile în lobby-ul pro-italian împotriva fracţiunii pro-
britanice1741. De-a lungul timpului, alte partide, precum Alternattiva Demokratika
(AD) – verzii, nu au reuşit să între în Parlament, deşi au avut rezultate destul de
bune la nivel local şi continuă să reprezinte un lobby puternic pe scena politică şi
socială malteză. În condiţiile în care preşedintele are un rol ceremonial, partidele
sunt foarte polarizate, câştigătorii în alegeri iau totul în termeni de putere. Dat fiind
că toată populaţia ţării ajunge la 390.000 de locuitori, fiecare vot contează. La
aceasta se adaugă polarizarea politică a ţării, care face ca prezenţa la vot să fie, la
toate alegerile, de peste 90%, fără ca votul să fie obligatoriu. Unii analişti au fost
uimiţi de faptul că se prezintă la urne bolnavii în faza terminală sau călugăriţele1742.
Această caracteristică este unică între statele candidate şi a caracterizat şi
referendumul din 2003 pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Această polarizare s-a făcut simţită şi în ceea ce priveşte Uniunea
Europeană. Dacă Partidul Naţionalist (PN) a avut permanent o atitudine pro-
Uniunea Europeană, semnând, în anii `70, un protocol care a stabilit o zonă de liber
schimb între Malta şi UE, conceput iniţial ca un pas spre aderare, Partidul Laburist
(MLP), euro-sceptic a îngheţat cererea de aderare în perioada 1971–1987, cât a fost
la putere. MLP vedea relaţia cu Uniunea Europeană mai degrabă ca o zonă de liber
schimb decât ca membru. Revenirea Partidului Naţionalist la putere a însemnat o
nouă schimbare de poziţie în relaţia cu Uniunea Europeană, concretizată în cererea
pentru aderare din anii ’90. Datorită situaţiei politice speciale, dar şi a
dimensiunilor reduse şi a efectelor minime asupra pieţei interne, Malta a reuşit să
negocieze peste 70 de perioade de tranziţie şi derogări, în ciuda temerilor Comisiei
de a nu crea precedente în negocierile cu celelalte state candidate. Printre aceste
derogări şi perioade de tranziţie, se numără: derogare de la achiziţionarea de teren
de către non-rezidenţi, un protocol privind avorturile, acorduri privind agricultura
şi pescuitul etc.1743
Referendumul pentru aderare a fost fixat în iarna anului 2003, pentru data de
8 martie, odată cu alegerile locale. Participarea la vot a fost de 90,86%, iar
rezultatul a fost de 53,65% pentru aderare şi 46,35% împotriva aderării. Opoziţia a
1741
S. Howe, The Maltese General Elections in 1987, în „Electoral Studies”, Vol. 6 (nr. 3),
1987, pp. 235–247.
1742
G. Pirotta, Maltese Political Parties and Political Modernisation, în G. Sultana,
G. Baldacchino (eds.), Maltese Society. A Sociological Inquiry, Msida, Malta, Mireva Publications,
1994, p. 96.
1743
R. Cachia Caruana, Adress, s.l., Malta – EU Information Centre, 2003.
742
contestat rezulatele şi au existat temeri de confruntări între simpatizanţii celor două
tabere, dar acestea nu au avut loc. Rezultatul referendumului a fost diferit de cele
din celelalte state candidate atât din punct de vedere al participării la vot, cât şi al
rezultatului înregistrat de tabăra pro-aderare. Michelle Cini consideră că
participarea la vot a fost normală pentru participarea înregistrată în general la
alegerile din această ţară (peste 90%), unde miza este mare, fiecare vot contează,
iar cele două partide sunt foarte eficiente în a-şi mobiliza suporterii, iar votul este
considerat, inclusiv de Biserică, o datorie morală. În condiţiile în care MPL şi-a
îndemnat suporterii fie să voteze împotriva aderării, fie să invalideze buletinele, fie
să nu participe la vot, aproape 91% poate fi considerată o cifră importantă. În ceea
ce priveşte rezultatul referendumului, societatea malteză este una în care indicaţiile
partidului favorit sunt foarte importante pentru tendinţa de vot1744, deşi această
tendinţă nu mai este atât de prezentă ca în trecut1745. Aşadar, indicaţiile celor două
partide au fost foarte importante. În plus, Cini consideră că tabăra pro-aderare a
fost mai eficientă în a transmite mesajele legate de beneficiile economice ale
aderării, iar tabără anti a avut mesaje percutante privind diferite grupuri
individuale. Argumentele laburiştilor referitoare la „parteneriatul” cu Uniunea
Euroepană au fost demontante de Comisie: comisarul pentru extindere a apărut la
televiziunea malteză pentru a respinge conceptul de parteneriat promovat de MLP,
precum şi alte puncte de vedere ale acestui partid, stârnind o reacţie vehementă din
partea membrilor acestuia. În ceea ce priveşte susţinerea pentru aderarea la UE,
deşi eurobarometrele arătau un sprijin pentru aderare de peste 40% şi o opoziţie de
20-25%, proncentajul nehotărâţilor a fost ridicat. Deşi se presupunea că aceştia vor
migra spre tabăra anti-aderare, acest lucru nu a fost valabil decât în măsură mai
mică decât aşteptările. În ceea ce priveşte resursele alocate în campanie, Cini
consideră că, deşi fondurile cheltuite înclină balanţa au fost în favoarea taberei pro-
aderare, MLP a beneficiat, de asemenea de un larg acces la mass-media, inclusiv
guvernamentală: fie şi numai pentru a respinge argumentele promovate de laburişti.
Şi stabilirea referendumului înainte de alegeri a fost o mişcare strategică a
naţionaliştilor, dat fiind faptul că un vot pozitiv la referendum putea reprezenta un
vot de încredere pentru guvernul aflat pe o pantă descendentă, iar campania pentru
referendum, o pre-campanie pentru alegerile generale1746.
Cipru
Ciprul a avut o situaţie deosebită faţă de toate celelalte state candidate. O

ţară mică, dezvoltată economic, cu un sistem juridic şi financiar modern (bazat pe
dreptul englez, fiind o colonie britanică până în 1960), cu o cooperare îndelungată
1744
Pirotta, op.cit., p. 97.
1745
A. M. Abela, Values of Women and Men în the Maltese Islands. A Comparative European
Perspective, s.l., Commission for the Advancement of Women, Ministry for Social Policy, 2000.
1746
Cini, op.cit., pp. 41–42.
743
cu CEE, dar cu o foarte mare problemă politică – lipsa controlului guvernamental
asupra unei părţi importante din nordul insulei. De asemenea, populaţia era cu o
largă majoritate în favoarea aderării, în ciuda unei atitudini euro-sceptice a
comuniştilor din AKEL.
După câştigarea independenţei, au existat discuţii şi acorduri pentru
organizarea puterii statale astfel încât să fie reprezentată atât majoritatea greacă cât
şi minoritatea turcă, însă acestea nu au funcţionat. Ciprul a încheiat un acord de
asociere cu CEE în 1972, dar o încercare de lovitură de stat din 1974, demarată de
unioniştii greci cu sprijinul juntei de la Atena, a dus la o intervenţie armată a
Turciei în nordul insulei şi la constituirea unui stat independent, de facto, dar
nerecunoscut la nivel internaţional decât de Turcia1747.
Dintre politicienii ciprioţi, Georgios Vassiliou, a fost probabil cel mai
puternic şi direct implicat în procesul de aderare a Greciei la Uniunea Europeană.
Om de afaceri independent, a candidat şi a câştigat alegerile prezidenţiale în 1988,
candidând împotriva lui Spyros Kyprianou. Un rol important în câştigarea
alegerilor, l-a avut sprijinul comuniştilor (moderaţi) din AKEL1748. Una dintre
temele principale ale campaniei sale electorale a fost reunificare insulei, realizând
numeroase demersuri internaţionale în acest sens1749. În contextul schimbărilor
politice din Europa de Est, el a sesizat momentul şi a declanşat şi candidatura
Ciprului de aderare la Uniunea Europeană, care a fost depusă în 4 iulie 1990 şi a
primit un aviz pozitiv din partea Comisiei Europene în 19931750, fiind acceptată să
înceapă negocierile în 1997, cu ocazia Consiliului European de la Luxemburg.
Printr-o mişcare relative surprinzătoare, dar inteligentă, preşedintele de atunci al
Ciprului, Clarides (care-l învinsese pe Vassiliou la alegerile din 1993) îl numeşte pe
rivalul său negociator şef pentru aderarea la Uniunea Europenă. Din 1993, Vassiliou
înfiinţase partidul Democraţii Uniţi (EDI), care s-a afiliat la ELDR în 1996.
Vassiliou a avut „autonomie totală în gestionarea negocierilor”1751 şi le-a
putut conduce de la un nivel politic înalt, experienţa de preşedinte deschizându-i
uşi şi permiţându-i un dialog care nu ar fi fost la îndemâna unui alt politician sau
tehnocrat1752. În condiţiile dificultăţii politice puse de potenţiala aderare a unui stat
care nu-şi controlează întreg teritoriul, se poate spune că rolul lui Vassiliou a fost
decisiv.
1747
1748
J. Ker-Lindsay, H. Faustmann, The Government and Politics of Cyprus, Berna, Peter
Lang, 2009, p. 110.
1749
G. Vassiliu, From the President's Office A Journey Towards Reconciliation în a Divided
Cyprus, Londra, I.B. Tauris, 2010.
1750
Comisia Europeană, The challenge of enlargement: Commission opinion on the
application by the Republic of Cyprus for membership, Bull. CE, Supp. 5 – 1993.
1751
Ker-Lindsay, Faustmann, op.cit., p. 120.
1752
P. Ludlow, The Making of the New Europe: The European Councils of Brussels and
Copenhagen 2002, Brussels, Eurocomment, 2004, p. 100.
744
În 2003, este ales preşedinte al Ciprului Tassos Papadopoulos, preşedinte al
partidului DIKO, care la acel moment era parte din ALDE (până în 2009). Odată
aderarea confirmată însă prin tratatul de aderare, şi având în vedere implicarea
acestuia în conflictul greco-turc din Cipru încă de la începuturi, Papadopoulos şi
DIKO, împreună cu guvernul de stânga cipriot, fac campanie împotriva planului
Annan de reunificare a Ciprului, care este respins de 75% dintre ciprioţii greci în
aprilie 2004, cu câteva zile înainte de aderarea formală la UE.
Această atitudine a declanşat o reacţie negativă la Bruxelles şi în capitalele
europene şi a fost o mostră a diferenţelor profunde de cultură politică între unele
state candidate şi cele membre UE1753. Günter Verheugen a declarat în faţa
Parlamentului European că se simte „înşelat de guvernul cipriot grec”, deoarece
decizia din 1999 de a nu condiţiona aderarea Ciprului de rezolvarea divizării
insulei, a fost luată cu „înţelegerea că guvernul cipriot grec va face tot ce-i stă în
putinţă pentru a rezolva problema”1754. Astfel, deşi partea de nord a Ciprului este în
mod formal teritoriu UE, iar cetăţenii ciprioţi turci sunt şi cetăţeni UE, dreptul
Uniunii nu se aplică acestei părţi, şi, până recent, partea de nord a Ciprului nu a
fost reprezentată în Parlamentul European. UE a lansat un pachet de ajutor
financiar pentru partea de nord a Ciprului, având în vedere dificultatea acesteia de a
se integra economic în UE.
Europa de sud-est
Bulgaria
Dintre statele comuniste, Bulgaria era poate cea care respecta cel mai mult
linia sovietică fiind poreclită „a 16-a republică sovietică” 1755, deşi nu „găzduia”
trupe sovietice. Din punct de vedere economic, 80% din comerţul exterior se
desfăşura cu Uniunea Sovietică, iar Bulgaria avea probleme serioase de îndatorare
externă la sfârşitul anilor 1980. În aceste condiţii, traseul spre aderarea la UE a fost
extrem de dificil, pe alocuri asemănător României.
1753
H. Anastasiou, The Broken Olive Branch: Nationalism, Ethnic Conflict and the Quest for
Peace in Cyprus, Volume Two: Nationalism Versus Europeanization, în Syracuse, N.Y: Syracuse
University Press, 2008, pp. 182–183.
1754
Günter Verheugen, discurs în Parlamentul European, 21 aprilie 2004, accesibil la
http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-%2f%2fEP%2f%2fTEXT%2bCRE%
2b20040421%2bITEM-001%2bDOC%2bXML%2bV0%2f%2fEN&language=EN&query=INTERV&
detail=3-022.
1755
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Opinie privind candidatura de aderare a
Republicii Bulgaria la Consiliul Europei, 16 Aprilie 1992, accesibil la: http://assembly.coe.int/
ASP/Doc/XrefViewHTML.asp?FileID=6925&Language=en
745
Tranzi˛ia spre democra˛ie
Dupa 35 de ani de conducere, Todor Jivkov este demis din funcţia de
Secretar General al Partidului Comunist Bulgar pe 10 noiembrie 1989. Prima
manifestaţie anti-comunistă are loc la 18 noiembrie 1989. Partidul Comunist îşi
schimbă numele în Partidul Socialist Bulgar şi continuă să deţină frâiele puterii,
fiind confirmat şi în urma victoriei la alegerile din iunie 1990. De cealaltă parte,
forţele anti-comuniste se reunesc în cadrul „Uniunii Forţelor Democratice” (SDS în
bulgară) conduse de Zelju Zelev, în care erau prezente diversele curente ideologice –
social democrat, creştin-democrat, liberal. Cele două blocuri negociază o nouă
Constituţie a Bulgariei, adoptată în iulie 1991. Constituţia nu permite formarea de
partide pe bază etnică, cu toate acestea este permisă infiinţarea de către
reprezentanţii minorităţii turce a Mişcării pentru Drepturi şi Libertăţi (DPS – în
bulgară), care va adera la ELDR în decembrie 2001. Alegerile din octombrie 1991
sunt câştigate de SDS, care fomează un guvern în alianţă cu DPS. În 1992 însă
acest guvern pierde un vot de incredere şi urmează o perioadă de instabilitate, cu
două guverne de tehnocraţi, cu alegeri anticipate în decembrie 1994 (câştigate de
socialişti) şi cu o criză economică şi financiară în 1996, care duce la hiperinflaţie şi
necesitatea constituirii unui Consiliu monetar pentru controlul monedei.
Stabilizarea începe să se producă după preluarea funcţiei de preşedinte de către
Peter Stoyanov (SDS) în ianuarie 1997, după demisia guvernului socialist în
decembrie 1996. În aprilie 1997, SDS câştigă alegerile (în alianţa cu DPS), iar
prim-ministrul Ivan Kostov conduce pentru prima oară la termen guvernul bulgar,
până la alegerile din 2001. În iulie 1997, Comisia Europeană dă un aviz negativ1756
cererii de aderare a Bulgariei, considerând că, criteriile politice sunt pe cale de a fi
indeplinite, deşi apreciază ca pozitiv alegerea unui nou guvern. Consiliul de la
Luxemburg din decembrie 1997 confirmă această evaluare, astfel Bulgaria fiind
acceptată cu statut de stat candidat cu ocazia consiliului de la Helsinki din
Decembrie 1999. (Acordul de asociere este semnat în 1990, negocierile de aderare
demarează la 15 martie 2000 şi se finalizează în decembrie 2004).
Sprijinul popular este considerabil, în jur de 80%, şi toate guvernele post-
comuniste sprijină aderarea la UE1757. Guvernul condus de Ivan Kostov (economist
şi matematician) din 1997 în 2001 are un rol decisiv în stabilizarea economică a
ţării. În condiţiile existenţei unui consiliu monetar, el realizează reformele necesare
transformării economice, Bulgaria obţinând statulul de „economie funcţională de
piaţă” înaintea României. Principalele privatizări au loc tot sub mandatul său, însă
multe dintre acestea erau suspecte de corupţie. La fel ca în România, el ia o decizie
dificilă din punct de vedere politic şi nesusţinută de populaţie în contextul
războiului din Kosovo – permiterea survolării spaţiului aerian de către avioanele
1756
European Commission. Commission Opinion on Bulgaria's application for membership of
the European Union, COM/97/2008 final. Brussels: 15.07.1997.
1757
Draganova-Madelaine, op.cit., 2004, p.54
746
NATO şi interzicerea aceluiaşi lucru pentru avioanele ruseşti. Din aceste motive,
dar şi datorită implicării în politică a fostului rege Simeon al II-lea, obţine doar
18% din voturi la alegerile din iunie 2001, şi întră în opoziţie.
Guvernul lui Simeon al II-lea are rolul principal în aderarea Bulgariei. Având
mulţi miniştri profesionişti, şi un sprijin politic considerabil (chiar prin includerea în
cabinet a doi miniştri socialişti, dar cu statut de independent), Bulgaria avansează
repede în negocierile cu Uniunea Europeană. Prestanţa şi recunoaşterea
internaţională de care se bucura Simeon, îi permit acestuia dezvoltarea unei imagini
externe excelente în cercurile politice de la Bruxelles şi din capitalele europene. În
2004, se vorbeşte intens la Bruxelles chiar de „decuplarea” de România, în condiţiile
în care guvernul Nastase rămâne în urmă cu reformele şi nici nu se bucură de o
imagine favorabilă. Meglena Kuneva ocupă un rol important în acest proces, în
calitate de ministru pentru integrare europeană. Ea devine şi primul comisar al
Bulgariei, ocupând respectabilul portofoliu de protecţia consumatorilor.
În cele din urmă, Mişcarea Simeon II-lea îşi pierde din aura, rămâne totuşi la
guvernare în 2005, chiar dacă obţine al doilea loc ca număr de voturi, pentru a
asigura stabilitatea politică a ţării în contextul nevoii de ratificare a tratatului de
aderare de către toate statele UE şi a „sabiei lui Damocles”, reprezentată de
posibilitatea amânării aderării cu 1 an, în cazul neîndeplinirii angajamentelor în
domeniul justiţiei. În 2009, mişcarea nu mai trece de pragul electoral, singurul partid
parlamentar liberal ramâne cel al minorităţii turce – Mişcarea pentru Drepturi şi
Libertăţi.
Rom‚nia
Simpatia şi deschiderea faţă de România după „prima revoluţie transmisă în

direct” din decembrie 1989 s-a stins destul de repede, mai ales după mineriada din
13–15 iunie 1990. Instabilitatea politică, „democraţia originală”, dificultăţile
economice au întârziat semnarea de către România a Acordului de Asociere cu
Comunitatea Europeană până în 1993. Perioada de stabilitate politică 1992–1996,
maschează ritmul lent al reformelor economice şi preluarea puterii economice şi
politice de al doilea eşalon al Partidului Comunist, reunit în Partidul Democraţiei
Sociale din România (PDSR – sprijinit la guvernare de partide naţionaliste şi un
mic partid socialist) dar şi în celelalte partide. Deşi este prima ţară care depune
candidatura la aderare în iunie 1995 şi toate partidele politice semnează Declaraţia
de la Snagov privind integrarea europeană, România ratează primul tren al
integrării euro-atlantice, nefiind invitată să demareze negocierile de aderare la
Luxemburg, în decembrie 1996 şi nici cele pentru aderarea la NATO, lansate
pentru ţările Visegrád în 1997 (dar participa la Parteneriatul pentru Pace).
Un punct de cotitură important este victoria Convenţiei Democratice
Române la alegerile din noiembrie 1996 atât la alegerile parlamentare, cât şi
prezidenţiale (Emil Constantinescu). Alianţa de partide cuprindea la momentul
747
alegerilor Partidul Naţional Ţărănesc Creştin – Democrat (afiliat la PPE din 1996)
şi Partidul Naţional Liberal (afiliat la ELDR din 1997). La guvernare au mai fost
cooptate Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (afiliat la PPE din 1998)
şi Uniunea Social Democrată, compusă din Partidul Democrat (afiliat la
Internaţionala Socialistă din 1996) şi un Partid Social Democrat mai mic. Alianţa
este instabilă, lipsită de ştiinţa guvernării şi marcată de cazuri corupţie, însă se
bucură de credibilitate politică internaţională şi realizează reforme economice şi
politice importante. După mineriada din 1999, când a fost nevoie de instituirea
stării de urgenţă în întreaga ţară şi apropierea gravă de intrarea în incapacitate de
plată (în contextul crizei asiatice şi ruseşti), este numit prim-ministru Mugur
Isărescu, guvenatorul Băncii Naţionale, neafiliat politic, iar România începe, încet
încet revirimentul economic.
S-au realizat unele reforme, în principal cea privind restituirea proprietăţilor,
însă nu s-a făcut aproape nimic pentru întărirea independenţei justiţiei şi lupta anti-
corupţie, efectul acestei întârzieri urmând a fi resimţit chiar şi după aderarea
României, prin monitorizarea de către Comisia Europeană.
Guvernarea CDR se încheie cu creştere economică, deschiderea negocierilor
de aderare cu UE şi chiar închiderea a două capitole de negocieri. Cu toate acestea,
imaginea guvernării este foarte proastă. Retragerea intempestivă a preşedintelui
Emil Constantinescu din cursa electorală şi divizarea între candidaţii ce facuseră
parte din Alianţă (patru candidaţi), ieşirea PNL din CDR şi instituirea unui prag
electoral mai ridicat pentru alianţele politice, duc la ieşirea de pe scena politică a
PNŢ-CD, la intrarea în turul II al alegerilor prezidenţiale a extremistului Corneliu
Vadim Tudor (şi un număr mare de parlamentari PRM), la câştigarea acestor
alegeri de Ion Iliescu, şi, mai ales la un rezultat electoral foarte bun al PDSR, care
îi permite să guverneze practic singur, cu sprijin parlamentar din partea
minorităţilor naţionale. Opozitia democratică este limitată la PNL, PD (împreună
egale cu PRM). UDMR sprijină guvernul în Parlament, fără a participa la
guvernare. Acest sprijin constituie un punct pozitiv în cadrul monitorizării
Comisiei Europene.
PDSR şi Partidul Social Democrat „istoric” fuzionează în ianuarie 2001, sub
denumirea de Partidul Social Democrat. Preşedintele partidului este profesorul de
drept internaţional Adrian Năstase care ocupă şi funcţia de prim-ministru.
Guvernul pe care îl conduce este stabil şi conţine multe persoane experimentate în
conducerea de instituţii, spre deosebire de cel anterior. Economia creşte şi
reformele progresează însă nu suficient de repede, România fiind ultima ţară
candidată care primeşte evaluarea de „economie funcţională de piaţă” cu ocazia
raportului Comisiei Europene din 2004 (Bulgaria obţinuse acest statut în 2002).
Două momente decisive la nivelul Consiliului European sunt summit-urile
de la Copenhaga din decembrie 2002, la Salonic în iunie 2003 şi Bruxelles în
decembrie 2003. În contextul în care la Copenhaga se consfiinţea aderarea primilor
zece, era nevoie de o declaraţie puternică de sprijin pentru România şi Bulgaria.
748
Aşteptările nu sunt înşelate, atunci când concluziile subliniază că aceste ţări sunt
parte are „aceluiaşi proces inclusiv şi ireversibil”, precum şi, pentru prima dată a
„obiectivului de a primi Bulgaria şi România ca membrii ai Uniunii Europene în
2007”. La Salonic, în iunie 2003, cu ocazia preşedinţiei Greciei, se menţionează
faptul că „Uniunea sprijină Bulgaria şi România în eforturile lor de a atinge
obiectivul încheierii negocierilor în 2004”1758. Preşedinţia italiană a lui Silvio
Berlusconi din a doua jumătate a anului 2003 a rămas în memorie mai ales pentru
eşecul negocierilor noului Tratat Constituţional, dar şi pentru gafa lui Berlusconi
din plenara PE, când l-a asemuit pe Martin Schulz, ce avea să devină singurul
preşedinte al PE pentru o perioadă de cinci ani, cu un caporal nazist. Pentru
România şi Bulgaria, concluziile Consiliului European din decembrie 2003
„personalizează” obiectivul aderării în 2007 („obiectivul comun al Uniunii celor
25”) şi schiţează un calendar – închiderea negocierilor în 2004 şi semnarea
Tratatului de aderare în 20051759.
Importanţa acestor concluzii urma să fie relevată în primăvara anului 2004,
când, aderarea la UE trece printr-un moment extrem de dificil. Una dintre
problemele specifice României a fost cea a orfanilor. Şocul produs în întreaga lume
de imaginile din orfelinatele de la începutul anilor 1990 a condus la un interes mare
atât pentru rezolvarea problemelor la nivel naţional cât şi pentru realizarea de
adopţii internaţionale. Pentru experţii internaţionali şi raportoarea Parlamentului
European pentru România, Baroana Emma Nicholson (liberal democrată britanică),
aceste două obiective lucruri nu puteau însă să meargă împreună. Adopţiile
internaţionale favorizau corupţia şi nu orientau sistemul către asigurarea de condiţii
bune pentru orfani în România, ci doar pentru găsirea de părinţi adoptivi în
străinătate. La cererea instituţiilor europene, Guvernul Năstase a introdus un
moratoriu privind adopţiile internaţionale, pe care l-a prelungit în 2003. Cu toate
acestea, Guvernul era supus presiunilor din partea Statelor Unite şi a unor ţări
europene (Franţa, Italia), unde potenţiali părinţi stabiliseră legături cu unii copii şi
doreau finalizarea adopţiilor şi permite continuarea unui număr considerabil de
adopţii, în special spre Italia.
În acest context, Baroana Nicholson se declară în favoarea unui amendament
depus de euro-parlamentarul creştin-democrat olandez Arie Oostlander care solicita
suspendarea negocierilor de aderare cu România1760. În această perioadă are loc o
descindere la Bruxelles a unor parlamentari români din toate partidele
parlamentare, pentru a „face lobby”1761. PSD-ul tocmai reuşise să obţină afilierea
1758
Concluziile Consiliului European de la Salonic, 19-20 iunie 2003, par. 37, accesibil la
http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/en/ec/76279.pdf.
1759
Concluziile Consiliului European de la Bruxelles, 12 decembrie 2003, accesibil la
http://europa.eu/rapid/press-release_DOC-03-5_en.htm.
1760
http://www.euractiv.com/enlargement/meps-vote-controversial-reports-romania/article-114819.
1761
MEDIAFAX, 4 februarie 2004 - Baroana Emma Nicholson, raportor pentru România al
Parlamentului European, s-a declarat, marti, total de acord cu amendamentul depus de euro-
parlamentarul Arie Oostlander, cerînd, pe lînga suspendarea negocierilor cu UE, monitorizarea
749
deplină la Internaţionala Socialistă în octombrie 2003, dar, în afară de UDMR, doar
minusculul PNŢ-CD este membru al celui mai mare partid european PPE. Cu un
sprijin foarte important din partea socialiştilor, solicitarea de suspendare este
atenuată printr-un compromis. În cele din urmă într-un raport foarte negativ al
comisiei de afaceri externe adoptat la 24 februarie 2004, se solicită „reorientarea
strategiei de aderare pentru a da prioritate deplină instaurării statului de drept, cel
mai important dintre criteriile de aderare”1762. Italienii din Forza Italia dovedesc
încă o dată sprijinul pentru România, când preşedintele Comitetului Parlamentar
mixt România- UE, Guido Podesta, ocoleşte procedurile interne ale PPE şi depune
o serie de amendamente în vederea votului din plenul Parlamentului European
asupra raportului. Dintre acestea, amendamentul 14 la paragraful 40 urmăreşte să
precizeze că reorientarea susmenţionată a strategiei de aderare se va face „în cadrul
calendarului stabilit de Consiliul European din decembrie 2003”1763 pentru a
”sprijini ţara în vederea instituirii pe deplin” a statului de drept. Acest amendament
este adoptat cu o majoritate de 219 voturi pentru, 171 împotrivă şi 10 abţineri, iar
raportul final cu 374 de voturi în favoare, 10 împotrivă şi 29 de abţineri.1764
Acest moment de şoc a folosit însă României, deoarece a provocat un efort
nemaiîntâlnit al administraţiei şi Guvernului de realizare a reformelor. Prim-
ministrul Năstase a asumat în februarie 2004 un „to do list” de 4 pagini, ce urma să
fie realizat până în iunie al aceluiaşi an. Ministrul Justiţiei, Rodica Stănoiu, a fost
schimbată cu Cristian Diaconescu, un secretar de stat din ministerul de externe. A
început o luptă anti-corupţie, însă aceasta a fost limitată la cazuri mai puţin
importante în 2004.
La nivelul Consiliului, negocierile cu România avansau mai încet decât cele
cu Bulgaria. Aceasta era o ţară mai mică, avea o imagine mai buna, datorită
premierului Simeon al II-lea şi avea un sprijin mai puternic din partea Comisiei
Europene. Chiar dacă exista principiul „meritelor proprii” şi decuplarea Bulgariei
de România a fost solicitată de mai mulţi politicieni, în practică şi din punct de
vedere politic, acest lucru ar fi fost foarte dificil de realizat. Astfel, preşedinţia
irlandeză s-a concentrat asupra încheierii rapide a negocierilor tehnice cu Bulgaria,
considerând că astfel se va forma o presiune pentru încheierea negocierilor cu
România1765. Această strategie a funcţionat, deşi a creat nemulţumire la nivelul
implementarii, accesibil la http://stiri.apropotv.ro/news/si-emma-nicholson-cere-sistarea-negocierilor-

cu-ue-2170723.
1762
REPORT A5-0103/2004 on Romania's progress towards accession (COM(2003) 676 –
C5-0534/2003– 2003/2203(INI)), paragraful 40, http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?type=
REPORT&reference=A5-2004-0103&language=EN.
1763
Amendament 14 depus de Guido Podesta, în numele grupului PPE, la raportul PE privind
România, accesibil la http://www.europarl.europa.eu/RegData/seance_pleniere/textes_deposes/
rapports/2004_P5/0103/amendements/P5_AMA(2004)0103(012-015)_EN.pdf.
1764
Procesul Verbal al şedinţei Parlamentului European din 11 martie 2004, anexa I, accesibil
la http://www.europarl.europa.eu/calendar/calendar?APP=PDF&TYPE=PV1&FILE=2004-03-11ena1.pdf&
LANGUE=EN.
1765
Interviu cu Regina O’Connor, consilier la Reprezentanța Irlandei la Uniunea Europeana,
octombrie 2011.
750
administraţiei româneşti. Bulgarii au incheiat negocierile tehnice în iunie 20041766,
iar România a reuşit acest lucru în decembrie 2004, chiar în ziua dezbaterii
televizate dinaintea turului II al alegerilor prezidenţiale.
Comisia Europeană a sprijinit puternic România. Spre deosebire însă de alte
ţări, faţă de care unităţile specializate ale Direcţiei Generale Extindere aveau o
atitudine extrem de pozitivă („cheerleaders”), în cazul României atitudinea era de o
mult mai mare severitate, desigur cu intenţii bune, în vederea realizării obiectivului
aderării („tough love”)1767.
Încheirea negocierilor este consfiinţită la Consiliul European în timpul
preşedinţiei olandeze, nu însă înainte de a fi impusă aşa-numita clauză de siguranţă sau
de „salvgardare”, care permitea amânarea aderării cu un an de zile, în cazul
neîndeplinirii anumitor obligaţii, în special în domeniul justiţie-afaceri interne.
Contextul politic era dificil, iar statele membre au preferat să rezolve problema
extinderii, pentru a se preocupa de reforma constituţională a UE. Această clauză a fost
mijlocul de convingere a statelor mai reticente (Finlanda, Olanda, Germania) să
accepte extinderea şi, astfel, să fie şi ele în măsură să transmită un mesaj potrivit
propriului electorat. Clauza de salvgardare era mai mult teoretică, deoarece necesitatea
unanimitatea statelor membre. În toamna anului 2006, având în vedere că nu toate
obiectivele fuseseră îndeplinite satisfăcător, celor două ţări li s-a impus Mecanismul de
Cooperare şi Verificare, care permitea o monitorizare a anumitor reforme în domeniul
justiţiei – afaceri interne de către Comisia Europeană, chiar după aderare.
România a prins astfel ultimul tren, ultimul vagon al aderării, chiar dacă la
clasa a II-a. În condiţiile euro-scepticismului în creştere, manifestat prin refuzul
Tratatului Constituţional în Franţa şi Olanda, a problemelor inerente legate de
imigraţie, apărute după aderarea celor zece, ar fi fost mult mai greu pentru
România (şi Bulgaria) să adere dacă nu ar fi încheiat negocierile atunci şi dacă nu
ar fi acceptat condiţiile unice impuse de UE.
Victoria lui Traian Băsescu în alegerile prezidenţiale, pe un mesaj anti-
sistem şi anti-corupţie, îmbunătăţeşte percepţia despre România la Bruxelles.
Aderarea Partidului Democrat la PPE în 2005 facilitează de asemenea legăturile cu
cel mai mare grup parlamentar, iar numirea Vicepreşedintelui ELDR, Călin
Popescu Tăriceanu, în funcţia de prim-ministru garantează sprijinul liberalilor.
După alegerile europarlamentare, şi raportorul pentru România al PE este schimbat,
fiind Pierre Moscovici, o personalitate politică din Partidul Socialist Francez, cu
origini româneşti. Acesta are o atitudine echilibrată faţă de Românie şi face exact
ceea ce este necesar din partea sa – recunoscând problemele existente însă
menţinând o traiectorie clară şi pozitivă a rapoartelor sale şi obţinând sprijin din
partea tuturor partidelor politice.
1766
http://www.bmeia.gv.at/en/the-ministry/press/announcements/2004/ferrero-waldner-
pleased-at-agreement-on-obligation-to-close-down-bulgarias-kozloduy-nuclear-power-plant/.
1767
Inteviu cu Martijn Quinn, funcţionar în unitatea România din DG Extindere în perioada
pre-aderare.
751
Şi în Comisia Europeană au loc schimbări – preşedintele Comisiei este fostul
prim-ministru portughez Jose Manuel Durao Barroso, din partidul social democrat
(afiliat PPE), iar comisar pentur extindere devine Olli Rehn, liberal finlandez.
Astfel, la 13 aprilie 2005, Parlamentul European îşi dă avizul conform pentru
aderarea României – 497 de voturi în favoare, 93 împotrivă şi 71 de abţineri. Este o
majoritate comfortabilă (fiind nevoite de 376 de voturi pentru), însă este totuşi mai
mică decât pentru toate celelalte ţări din a cincea extindere. 71 de euro-
parlamentari liberali votează în favoare, doi europarlamentari VVD votează
împotrivă şi se abţin şase euro-parlamentari (trei germani, un britanic, doi
lituanieni), fiind proporţia cea mai mare dintre toate grupurile politice (89,8%),
urmată de socialişti (89,3%) şi PPE (69%). La fel ca în grupul ALDE, cei care s-au
abţinut sau au votat împotrivă au provenit mai ales din Germania şi Olanda, dar şi
din Austria, precum şi din Franţa (PPE) sau Marea Britanie1768.
Guvernul Tăriceanu este instabil încă din primele săptămâni, în special
datorită manevrelor Preşedintelui Băsescu. Se menţine însă o imagine de
normalitate, fiind nevoie de acest lucru pentru a păstra aparenţele în vederea
avizului conform asupra Tratatului de Aderare, ratificare acestuia de către
parlamentele naţionale şi verificările Comisiei Europene. Dorinţa preşedintelui de
consolidare a majorităţii parlamentare prin alegeri anticipate se confruntă însă cu
nevoia de a menţine stabilitatea pentru realizarea reformelor şi garantarea aderării
la timp, mai ales în condiţiile dificultăţilor de formare a unui nou guvern la Sofia,
după alegerile din 2005. După mai multe ezitări şi vizite la Bruxelles, Premierul
Tăriceanu alege stabilitatea şi menţinerea guvernului în forma iniţială. Menţinerea
cursului reformelor în România, în contrast cu instabilitatea politică din Bulgaria,
fac ca rapoartele de monitorizarea ale Comisiei Europene din 2006, să fie mai
favorabile1769.
Putem concluziona că aderarea României la UE a fost cea mai dificilă dintre
toate celelalte aderări, cu excepţia Marii Britanii (aceasta din alte motive).
Dimensiunea şi problemele economice ale ţării, reformele lente sau inexistente ale
anilor 1990, lipsa unei puternice afilieri politice la principalele grupări europene şi
imaginea negativă în presa unor ţări vest-europene a dezavantajat în mod clar
România faţă de celelalte state candidate din Europa de Est. Cu toate problemele
legate de corupţie şi de libertatea presei, meritul principal al aderării îi aparţine
guvernului Adrian Năstase care a făcut, chiar dacă uneori doar pe hârtie, reformele
necesare încheierii negocierilor. Au avut un rol deosebit ministrul de externe,
Mircea Geoană, negociatorul-şef Vasile Puşcaş, precum şi Ambasadorul României
pe lângă Uniunea Europeană, Lazăr Comănescu. Acesta din urmă, devine ministru
1768
Procesul verbal al şedinţei Parlamentului European din 13 aprilie 2005, rezultatele votului
prin apel nominal, accesibil la http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-
//EP//NONSGML+PV+20050413+RES-RCV+DOC+WORD+V0//FR&language=FR.
1769
D. Papadimitriou, D. Phinnemore, Romania and the European Union: From Marginalisation
to Membership, Londra: Routledge, 2008, p. 61.
752
(independtent) în guvernul PNL-UDMR al lui Tăriceanu în 2008. După încheierea
negocierilor, premierul Tăriceanu a avut meritul de a menţine cursul reformelor şi a
păstra stabilitatea guvernamentală, în ciuda jocurilor politice ale preşedintelui.
Ministrul Justiţiei în primul guvern Tăriceanu, Monica Macovei, a avut de asemenea
un rol important în realizarea reformei justiţiei şi în a convinge instituţiile europene de
seriozitatea acestor eforturi. Ca şi în alte ţări est-europene, după aderare PNL a avut un
rezultat mediocru la alegerile din 2008 – obţinând 19% din voturi, iar premierul
Tăriceanu fiind la un pas de a nu obţine un loc în Parlament1770.
Comisia European„
Pentru cea mai mare parte a negocierilor de aderare, atât cantitativ, cât şi
calitativ, Preşedinte al Comisiei a fost Romano Prodi, iar comisar pentru extindere,
Günter Verheugen. Cei doi au jucat un rol crucial în succesul extinderii. Odată
decizia politică luată de statele membre, Comisia şi-a utilizat resursa umană şi
financiară pentru sprijinirea statelor candidate în transpunerea acquis-ului şi
realizarea reformelor necesare. Această muncă a fost incomparabil mai mare faţă
de celelate extinderi – când numărul de state era mai mic, iar dezvoltarea şi
pregătirea lor mult mai apropiată de cea a statelor membre.
Romano Prodi şi-a început activitatea profesională în universitate, fiind
economist şi publicând mai multe lucrări despre concurenţă şi forţele pieţei,
inovare, dezvolatare economică. El a avut o orientare politică de centru-stânga, la
început creştin-democrat, pe urmă, după ce Silvio Berlusconi a ocupat „terenul” în
PPE, a condus guvernul social-democrat italian. În perioada în care a fost
preşedinte al Comisiei Europene, Prodi a fost afiliat ELDR, asemenea grupării I
Democratici pe care o înfiinţase cu puţin timp înainte de ocuparea acestui post.
Împreună cu Francois Bayrou a înfiinţat în 2004 Partidul Democrat European,
continuând însă colaborarea cu partidul liberal european în cadrul grupului ALDE
în PE, până în 2009. De altfel, nominalizarea lui Romano Prodi, deşi membru al
unui partid european mai mic, a fost unul dintre elementele care au determinat
popularii şi socialiştii să introducă în Tratatul de la Lisabona cerinţa ca preşedintele
Comisiei să facă parte din partidul care câştigă alegerile europene. Încă de la
prezentarea Comisiei Prodi 1999, preşedintele grupului PPE-DE (Hans-Gert
Poettering) a criticat aserţiunea lui Prodi că are o comisie echilibrată politic.
În discursul susţinut la investitura Comisiei sale, Prodi a subliniat în primul
rând importanţa extinderii, pe lângă nevoia de reforma a Comisiei (în urma
scandalului Santer) şi pregătirea conferinţei interguvernamentale (necesară pentru
pregătirea instituţională a extinderii) şi, desigur, temele „obişnuite” privind
creşterea economică şi coeziunea socială1771. În discursul privind priorităţile pe
1770
http://www.hotnews.ro/stiri-politic-5212021-insectarul-alegerilor-parlamentare-2008.htm.
1771
Romano Prodi, discurs Parlamentul European, marţi, 14 septembrie 1999.
http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-%2f%2fEP%2f%2fTEXT%2bCRE%
753
cinci ani ale Comisiei sale, adaptarea la extindere ocupă de asemenea locul
primordial, mai ales în ceea ce priveşte nevoia de adaptare instituţională1772.
Comisarul pentru extindere, Günter Verheugen a fost mult mai dedicat
acestui obiectiv decât predecesorul său, creştin-democratul olandez Hans van den
Broeck. Verheugen şi-a început cariera politică în cadrul tineretului FDP, fiind
liderul organizaţiei Nordrhein-Westfallen şi a lucrat din 1969 în 1976 împreună cu
Hans Dietrich Genscher, mai întâi în ministerul de interne, iar apoi în cel de
externe. Deşi era, din 1978, Secretar General al FDP, Verheugen a trecut în 1982 la
socialişti (împreună cu alţi liberali de stânga), în momentul în care partidul său a
ales colaborarea cu creştin-democraţii lui Kohl. Ludlow apreciază la superlativ
rolul Comisiei Europene, atât a lui Verheugen („cu o anvergură politică şi
imaginaţie deasupra mediei oricărei Comisii”), cât şi a funcţionarilor Comisiei, de
la Director General la cei de grade inferioare1773. Conştient de importanţa
Germaniei în procesul de extindere şi de relaţia bună a lui Verheugen cu cancelarul
Schröder, Prodi a ales să-l numească pe Verheugen în funcţia de comisar pentru
extindere, chiar dacă Schroeder s-ar fi aşteptat la portofoliul de comerţ1774.
Situaţia nu a fost însă întotdeauna aceeaşi. Jacuqes Delors ar fi preferat
adâncirea integrării şi existenţa unor variate forme de cooperare cu ţările ne-
membre1775, ca fundament al acordurilor de asociere fiind ideea „participării într-un
proces mai larg de integrare europeană, exemplificat de piaţa unică europeanăşi de
noua relaţie care va fi negociată de Comunitate cu EFTA” 1776. În timpul Comisiei
Santer, Hans van Den Broeck era mult mai prudent în legătură cu un „Big Bang”,
cum arată şi faptul că propunerile de deschidere a negocierilor au fost făcute
treptat. Sprijinul Comisiei Santer era mai degrabă de faţadă1777.
Potrivit lui Ludlow, „Niciuna dintre preşedinţiile implicate, cu atât mai
puţin danezii, ar fi putut face ceea ce au realizat fără intervenţia continuă a
Comisiei. În cadrul fixat de deciziile succesive ale Consiliului European, Comisia
este îndreptăţită să pretindă că a fost forţa motrice a procesului, începând din
1999.”1778
2b19990914%2bITEM-001%2bDOC%2bXML%2bV0% 2f%2fEN&language=EN&query= INTERV&

detail=2-015.
1772
Romano Prodi, discurs Parlamentul European, marţi, 15 februarie 2000.
http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-
%2f%2fEP%2f%2fTEXT%2bCRE%2b20000215%2bITEM-
003%2bDOC%2bXML%2bV0%2f%2fEN&language=EN&query=INTERV&detail=2-023.
1773
Ludlow, op.cit., p. 336.
1774
Ibidem, p. 34.
1775
SEC (1990) 11 final, 23 ianuarie 1990. Implications of recent developments în Central
and Eastern Europe for the Community’s relations with the countries concerned.
1776
SEC (1990) 308, 27 august 1990, Association Agreements with the countries of Central
and Eastern Europe
1777
1778
Ibidem, p. 335.
754
Ca în cazul celorlalte extinderi, statele membre reunite în cadrul Consiliului,

au jucat un rol foarte important. Este de reamintit ca, în cazul extinderii,
unanimitatea în Consiliu este necesară, iar, în cele din urmă Tratatele de Aderare
trebuiau ratificate de fiecare ţară în parte. Având în vedere numărul nemaiîntâlnit
de mare, atât de state membre, cât şi candidate, preşedinţiile au deţinut un rol foarte
important în organizarea lucrărilor şi obţinerea compromisului în momentele cheie.
Specificitatea Consiliului – cu mai multe state membre, fiecare cu propriile interese
în fiecare capitol de negociere, faptul că atât grupurile de lucru, cât şi Consiliile
sectoriale aveau un cuvânt de spus, a sporit, de asemenea, importanţa rolului
formaţiunii responsabile de extindere – Consiliul CAGRE (Afaceri Generale şi
Relaţii Externe), precum şi a Consiliului European.
Vom trece în revistă poziţia fiecarui stat membru în momentele cheie ale
negocierilor, accentuând rolul preşedinţiilor în aceste momente şi desigur, poziţia
liberalilor din statele respective.
Fran˛a
În Franţa, principala reticenţă formulată faţă de extindere a derivat din teama

faţă de şomaj şi mai puţin din teama de a pierde influenţa la nivelul Uniunii
Europene. Pe de altă parte, o analiză a celor care sunt consideraţi câştigători şi
perdanţi la nivelul societăţii franceze în urma extinderii (cu agricultorii şi pescarii
ca fiind cei mai mari perdanţi şi oamenii de afaceri şi tinerii, câştigătorii). Ţinând
cont fermierii francezi sunt printre cei mai mari beneficiari ai plăţilor directe, care
ar fi urmat să fie împărţite cu o masă importantă de fermieri săraci din noile state
membre, această reticenţă este justificată economic. Opoziţia faţă de extindere a
fost mai marcantă la nivelul claselor cu studii medii decât a celor cu studii
superioare, însă acestea sunt păturile sociale care se pronunţă şi împotriva
construcţiei europene. Printre cei care s-au opus extinderii s-au numărat şi votanţii
tradiţionali ai extremei drepte, ai partidului comunist sau ai extremei stângi, car s-
au pronunţat şi împotriva Tratatului de la Maastricht1779. Dezbaterea privind
extinderea Uniunii Europene a contribuit însă pe deplin la această stare de fapt. Un
discurs sceptic la adresa extinderii Uniunii Europene a fost lansat de François
Mitterrand, care spunea, în 1991, că extinderea poate avea loc doar în zeci şi zeci
de ani. Reticenţa franceză se poate explica şi prin opoziţia derivată din concurenţa
de pe plan intern cu Germania, care era principalul susţinător al extinderii, dar şi
prin rezerva de a dezvolta relaţii prea strânse cu vecinii din est în detrimentul
parteneriatului privilegiat cu statele din regiunea Mediteranei. Reticenţele franceze
1779
G. Grunberg, C. Lequesne, France. Une société méfiante, des élites sceptiques, în
J. Rupnik (ed.), Les Européens face à l'élargissement, Paris, Presses de Sciences Po (P.F.N.S.P.),
2004, pp.52–55.
755
încep să se disipeze după ce dreapta câştigă alegerile în 1993 şi după ce sunt
stabilite, la Consiliul European de la Copenhaga, criteriile de extindere.
Schimbarea a fost drastică – preşedintele Jacques Chirac milita pentru aderarea la
UE încă din 2000. Explicaţia ar rezida tot în dorinţa de a nu lăsa Germaniei
conduse de Helmuth Kohl rolul de principal avocat şi, în consecinţă, de principal
beneficiar al sprijinului politic al viitorilor membri. La fel se explică şi sprijinul
Franţei pentru România şi Bulgaria. Dacă în 1998, doar şase state au deschis
negocierile de aderare, marcând dorinţa Germaniei de a se concentra asupra
Europei centrale, abordarea diferenţiată este rapid re-analizată, un an mai târziu, la
Helsinki, şi celelalte şase ţări au deschis negocierile de aderare, marcând victoria
concepţiei franceze. Deşi la Consiliul European de la Copenhaga din decembrie
2002, Franţa nu a fost cel mai acerb negociator, Germania având o poziţie mult mai
dură în negocierile privind libera circulaţie a persoanelor sau subvenţiile pentru
agricultori, Franţa nu a reuşit să schimbe imaginea de oarecare reticenţă faţă de
procesul de extindere, care a fost imprimată în anii ’901780.
Faţă de extinderea cu Spania şi Portugalia, dezbaterile referitoare la
extinderea UE spre Europa Centrală şi de Est au fost mult mai puţin pronunţate în
societatea franceză. Viitoarele membre erau mai îndepărtate şi mai puţin cunoscute
decât Spania. În acelaşi timp, numeroase întreprinderi franceze au început să
investească în statele din Europa Centrală şi de Est, alimentând temerile legate de
delocalizare şi globalizare. În ceea ce priveşte agricultura, discursul liderilor
sindicali din acest domeniu s-a orientat în special către ideea de extindere ca
debuşeu pentru produsele agricole franceze. Pe de altă parte, aceştia nutreau
speranţa că viitori membri, în special Polonia, vor fi aliaţi puternici în negocierile
pentru menţinerea sistemului de plăţi directe. Analiştii au remarcat cu surpriză că
alegerile pentru preşedinţie din 2002 nu au fost marcate de tema extinderii ca
posibilitate de creştere a imigraţiei clandestine, spre deosebire de temerile existente
în celelalte state (Germania, Austria etc.). Faţă de o indiferenţă masivă la nivelul
populaţiei, un anumit scepticism referitor la extindere s-a făcut simţit la nivelul
elitelor politice franceze. Dacă o minoritate a acestor sceptici au manifestat temeri
privind factura de plătit pentru extindere şi finalul beneficiilor derivate din politica
agricolă comună, cea mai mare parte elitei sceptice privind extinderea se temea că
acest proces va bloca aprofundarea Uniunii Europene şi va duce la slăbirea
acesteia. Printre aceste voci s-au numărat Valery Giscard d'Estaing, Jacques Delors
sau Jean-Louis Bourlange. Acest discurs a avut ecou şi în presă, dar şi la nivelul
Comisiei Europene, care era sceptică în ceea ce priveşte capacitatea noilor state
membre de a satisface criteriile de aderare. În Germania, în schimb, acest discurs
referitor la extindere ca o frână pentru aprofundare a fost privit cu scepticism,
deoarece Franţa era considerată principalul vinovat pentru pierderea ocaziilor de a
realiza reforma Uniunii. Franţa a fost considerată iniţiatorul structurii pe piloni,
recunoscând o structură inter-guvernamentală puternică pentru politica externă şi
1780
756
de securitate comune. În schimb, tot acest discurs a contribuit la adâncirea în
statele candidate a imaginii unei Franţe temătoare faţă de extindere. În Franţa, acest
discurs a alimentat o temerile faţă de procesul de integrare europeană1781.
În ceea ce priveşte mass-media, de exemplu, în privinţa României, imaginea
unei ţări relativ independente în perioada comunistă, cu intelectuali proeminenţi în
perioada interbelică, a fost înlocuită după 1990 de o imagine problematică, cu copii
instituţionalizaţi, cerşetori etc.1782 O asemenea imagine nu putea rămâne fără efecte
asupra opiniei publice.
În lipsa unei campanii reale şi structurate privind extinderea, a lipsei de
informare, dar şi pentru a evita abordarea unor subiecte care ar fi dus la o
deteriorare şi mai mare a imaginii Franţei în rândul statelor candidate, tratatele de
aderare au fost votate de către Parlament. Aceste teme vor fi abordate mai târziu, în
referendumul privind Tratatul Constituţional.
Germania
Germanii nu au fost printre cei mai mari susţinători ai extinderii Uniunii

Europene. 45% dintre germani nu erau de acord cu extinderea, în timp ce doar 35%
aprobau acest proces. Doar britanicii şi francezii erau mai sceptici. Explicaţiile
acestei reticenţe ar rezida, conform lui Roger de Weck şi Catherine Perron, în
istoria Germaniei, saturaţia de a plăti pentru Europa şi vecinătatea cu Europa de
Est, care trezeşte frica atunci când este competitivă sau îngrijorarea atunci când nu
este1783. Deşi statele candidate au reprezentat o piaţă importantă, interesul
investitorilor germani a fost moderat. De exemplu, în Polonia, Franţa a depăşit
Germania din punct de vedere al investiţiilor. Totuşi, aceasta nu înseamnă că
numeroase întreprinderi nu şi-au delocalizat activităţile în aceste state. Populaţia
germană se temea de o invazie a forţei de muncă ieftine şi de pierderea locurilor de
muncă, dar şi de creşterea criminalităţii. Poziţia Europei de Est în războiul din Irak,
mai apropiată faţă de Statele Unite decât de Berlin şi Paris, a adâncit faliile.
Reunificarea germană a concentrat dezbaterile identitare asupra identităţii germane,
deviind discuţiile de la problemele identităţii europene. Uniunea Europeană a fost
mai degrabă ignorată ca problemă, la începutul anilor ’90. Nici problema extinderii
UE nu a făcut excepţie, elitele Germaniei de Est nefiind intermediari între Uniunea
Europeană şi statele din fostul bloc socialist care candidau pentru statutul de
membru al Uniunii. La nivelul populaţiei, la începutul anilor ’90, era caracteristică
o stare aproape euforică, cu un mare grad de încredere în Uniunea Europeană,
văzută ca o posibilitate imediată de creştere a nivelului de trai. Acest optimist era
1781
1782
Interviu cu Alain Servantie, şeful unităţii comunicare din DG Extindere, Bruxelles,
16 iunie 2005.
1783
R. de Weck, C. Perron, Allemagne. La derive a l'Ouest, în J. Rupnik (ed.), Les Européens
face à l'élargissement, Paris, Presses de Sciences Po (P.F.N.S.P.), 2004, p. 65.
757
însă dublat de o lipsă marcantă de cunoaştere a ceea ce însemna în mod real
Uniunea Europeană. Drept urmare, la mijlocul anilor ’90, susţinerea pentru UE a
fost înlocuită de un sentiment de respingere. În schimb atitudinea faţă de statele
candidate era mai favorabilă în landurile din est decât în cele din vest. Marcate de
un trecut comun şi de o aderare recentă la Uniunea Europeană, germanii din
landurile de est au pus mult mai puţin la îndoială caracterul european al statelor
candidate. De asemenea, au fost mult mai favorabili unei aderări a Poloniei sau
Cehiei la Uniunea Europeană decât vecinii din vest, unde o serie de stereotipuri au
persistat, dublate de o lipsă de cunoaştere a realităţilor din zonele aflate după
cortina de fier. Totuşi, neliniştile referitoare la efectele economice ale extinderii au
crescut pe măsură ce procesul se apropia de finalizare. În timp ce temerile în
Germania de Est faţă de extindere s-au referit în special la şomaj, în Germania de
Vest, acestea au fost legate în special de costurile extinderii şi de teama de
imigraţie. 65% dintre germanii din est se temeau, în 2002, de un aflux de lucrători
transfrontalieri, faţă de 53% în vestul Germaniei1784. Opinia publică din est a făcut
un paralelism între procesul de unificare, care a fost perceput ca dureros, ca o
deposedare de capacitatea de a controla transformările prin care trece ţara, fără să
primească ceva în schimb, în mod real şi extindere. Cu toate acestea, extinderea
este privită ca un rău necesar, ca un proces cu avantaje politice în termeni de
democraţie, pace, securitate pe continent, deşi cu costuri economice importante.
Aşadar, opinia publică din Germania de Est a fost mai degrabă resemnată faţă de
acest proces1785.
Marea Britanie
Extinderea Uniunii Europene a fost un subiect cu o mare susţinere în Marea

Britanie, din partea tuturor politicienilor, fie eurofili, fie eurofobi. Acest proces era
privit ca o oportunitate istorică şi un imperativ moral. Însă cunoaşterea viitoarelor
state membre lăsa mult de dorit. Guvernele britanice succesive au militat, din 1989,
pentru extindere, fără a avea de înfruntat reticenţa care acompaniază în general
discuţiile referitoare la Uniunea Europeană din o parte a presei britanice. Spre
deosebire de Germania şi Austria, care se învecinau cu viitoarele state membre,
pentru Marea Britanie, acestea erau îndepărtate şi puţin cunoscute1786. Interesul
oamenilor de afaceri era mult mai redus. Spre deosebire de Germania, ale cărei
companii au investit masiv în statele candidate, companiile britanice s-au aflat la
polul opus, cu investiţii reduse, din mai multe motive. În timp ce în Germania
aceste investiţii au fost făcute în special de IMM-uri, în Marea Britanie, investiţiile
1784
The European Opinion Research Group (EORG), pentru Comisia Europeană, Eurobarometru
56.3, Germany, mai 2002, p. 39.
1785
de Weck, Perron, op.cit., pp. 65–79.
1786
H. Grabbe, Faraway countries of which we know little, în J. Rupnik (ed.), Les Européens
face à l'élargissement, Paris, Presses de Sciences Po (P.F.N.S.P.), 2004, pp. 109–111.
758
externe au avut ca motor principal firmele mari. Economia statelor candidate,
orientată spre manufactură, a fost destul de puţin atractivă pentru economia
britanică, orientată spre servicii. Costurile forţei de muncă din Marea Britanie fiind
relativ reduse, o delocalizare masivă a fost mai puţin atractivă1787.
Temerile în societatea britanică faţă de extindere erau aceleaşi ca şi în restul
statelor membre, însă mai puţin dezbătute – teama privind impactul extinderii
asupra bugetului Uniunii, a politicii agricole comune şi a "rebate-ului" britanic,
teama de migraţia lucrătorilor din Europa Centrală şi de Est, de criminalitate etc.
De exemplu, vizele pentru români şi bulgari au fost menţinute pe o perioadă
îndelungată. Dacă Marea Britanie nu a aplicat perioadele de tranziţie pentru libera
circulaţie a lucrătorilor în cazul UE 15, aceasta a fost aplicată pentru UE25/71788.
Abordarea guvernelor britanice conservativ şi laburist a fost similară în
privinţa extinderii UE, însă a existat o schimbare semnificativă de atitudine faţă de
Uniunea Europeană, în general. Dacă guvernul John Major a avut o atitudine
negativă, cu numeroase derogări pentru Marea Britanie, culminând cu blocarea
deciziilor privind carnea de vacă în 1996, guvernul Blair a devenit mult mai
conciliant. Menţinerea în afara zonei euro constituia însă o problemă, îndepărtând
Marea Britanie de la deciziile în unele zone şi forţând-o să adopte o atitudine pro-
activă în alte domenii, cum ar fi Politica Externă şi de Securitate Comună, însă
diferendele privind Irakul au complicat situaţia1789.
Totuşi, atitudinea pozitivă a Marii Britanii faţă de extindere nu a
transformat-o într-un lider al acestui proces şi nici nu a redus din politica paşilor
mărunţi şi analiza meticuloasă a progresului negocierilor de aderare, cu aplicarea
riguroasă a criteriilor de la Copenhaga. În negocieri, Marea Britanie a militat, aşa
cum era firesc, pentru păstrarea rebate-ului britanic. Schimbarea majoră de
atitudine a constituit-o poziţia faţă de situaţia instituţională. Deşi iniţial extinderea
nu era asociată în mod necesar cu o reformă a instituţiilor, poziţia a fost
semnificativ ameliorată, iar liderii britanici au venit cu o serie de iniţiative destul
de radicale într-o serie de domenii (este majoritate calificată pentru azil şi
imigraţie). Dar atitudinea pro-activă a Marii Britanii s-a redus pe măsură ce
Tratatul Constituţional era din ce în ce mai mult în atenţia presei britanice1790.
Austria
Austria a fost statul membru cel mai vizat de extinderea UE, aproape
jumătate din graniţele sale fiind cu statele candidate. Conform analizelor
sociologice, mai favorabili extinderii au fost cei un nivel mai ridicat de educaţie,
susţinătorii partidelor tradiţionale de dreapta şi de stânga din Austria (ÖVP, SPÖ),
1787
1788
Ibidem, p. 113.
1789
1790
759
al Verzilor, cei cu o atitudine general pozitivă faţă de Uniune, şi cei cu o viziune
trans-naţională sau trans-regională a societăţii. O paralelă cu atitudinea faţă de
Uniunea Europeană relevă faptul că, în referendumul privind aderarea Austriei la
UE, unde 66,58% dintre alegători s-au pronunţat pentru, cei mai puţin entuziaşti au
fost tinerii, femeile şi persoanele neinstruite. Faptul că tinerii au votat împotrivă se
explică prin aceea că partidele care, în 1994, s-au opus aderării Austriei la UE au
fost FPÖ şi Verzii. În schimb, cele două partide de guvernământ care militau
pentru aderare, ÖVP şi SPÖ, aveau priză mai mare la alegătorii mai în vârstă.
Diferenţele în ceea ce priveşte educaţia au fost şi mai vizibile, persoanele cu
educaţie scăzută votând împotriva aderării ţării lor la Uniunea Europeană. Dacă
anterior aderării la UE euro-optimismul era apanajul partidelor de centru, fie de
dreapta sau de stânga, pe când euro-scepticismul era susţinut în special de extreme,
după aderare, situaţia se modifică. Euro-optimismul se deplasează spre stânga, în
special spre Verzi. Euro-scepticismul se deplasează spre dreapta, cu FPÖ
opunându-se aderării la UE în 1994, aprofundării în 1997 sau aderării la Uniunea
Economică şi Monetară în 1998. În 1999, profitând de campania electorală, FPÖ
subliniază opoziţia faţă de extinderea Uniunii. Intrat în guvern ca urmare a acestor
alegeri, FPÖ a pledat, cu ocazia diferitelor alegeri regionale, precum şi în timpul
campaniei pentru alegerile parlamentare din noiembrie 2002, împotriva aderării
noilor state membre. Verzii s-au opus aderării la Uniunea Europeană din două
motive – se temeau de pierderea neutralităţii Austriei şi vedeau în Uniunea
Europeană un factor de accelerare a globalizării. Deşi în 1994 cea mai mare parte a
liderilor acestora anunţau că vor vota împotriva aderării la Uniune, odată intraţi în
Parlamentul European şi utilizând această tribună pentru exprimarea propriei
ideologii, au devenit mult mai pro-europeni. Deplasarea euro-optimismului de la
dreapta spre stânga se explică prin dihotomia „câştigători/perdanţi” ai modernizării.
În timp ce FPÖ a devenit, în cursul anilor 90, partidul tinerilor mai puţin instruiţi,
în special muncitori, Verzii au fost întotdeauna un partid al electoratului cultivat.
Pentru votanţii FPÖ, nepregătiţi pentru o modernizare profundă, extinderea,
globalizarea au reprezentat tot atâtea motive de teamă pentru viitor. În ceea ce
priveşte partidele tradiţionale, SPÖ şi ÖPV, punctele de divergenţă dintre ele se
refereau la neutralitatea Austriei. Odată cu Tratatul de la Maastricht şi al doilea
pilon, Austria devenea observator la Uniunea Europei Occidentale, care nu pute fi
disociată complet de NATO. În timp ce, pentru ÖPV, neutralitatea Austriei era
sortită să dispară în cadrul PESC, SPÖ insista asupra ideii de apartenenţă la UE,
dublată de neutralitate. Atât SPÖ, cât şi ÖPV, erau favorabile extinderii Uniunii
Europene. La poziţia lor s-au raliat şi verzii, însă FPÖ va fi partidul care va milita
împotriva acestui proces, în numele perdanţilor modernizării1791.
O analiză a atitudinilor privind extinderea Uniunii Europene în perioada
1998–2002 arată o situaţie foarte mobilă a taberelor pro-contra, cu o ameliorare
1791
A. Pelinka, Autriche. La réticence de la proximité, în J. Rupnik (ed.), Les Européens face
à l'élargissement, Paris, Presses de Sciences Po (P.F.N.S.P.), 2004, pp. 85–91.
760
importantă a sprijinului pentru extindere (de la 43% contra şi 52% împotrivă în
1998, la 53% pentru şi 43% împotrivă. Cifrele arată, totuşi, variaţii destul de mari
(de 60/34% în favoarea extinderi la începutul lui 2002, la 53/43% la finalul acelui
an)1792. Schimbarea de atitudinea în favoarea extinderii UE a avut loc în anii 2000,
când FPÖ a semnat un pact cu ÖVP pentru a guverna împreună, aceasta sugerând o
modificare a atitudinii votanţilor acestui partid. Totuşi, măsurile de boicot luate de
UE 14 faţă de Austria, deşi au fost considerate şi nejustificate nu au modificat
atitudinea austriecilor faţă de Uniune şi nici o deplasare a votanţilor ÖVP spre
FPÖ. În schimb, are loc un alt proces – tinerii, care în 1994 votaseră în proporţie
mai mică decât cei în vârstă pentru aderarea ţării lor la Uniunea Europeană, devin
mai favorabil acestui proces1793. Alianţa dintre FPÖ şi ÖVP a luat sfârşit în 2002,
iar alegerile din acelaşi an au marcat un triumf pentru ÖVP şi un eşec pentru FPÖ.
În prezent, opoziţia politică faţă de Uniunea Europeană este personificată de FPÖ,
care este împotriva adâncirii integrării, a extinderii Uniunii Europene, a migraţiei
etc. Atitudinea acestui partid este impregnată de sentimente negative faţă de tot
ceea ce nu este austriac. Totuşi, guvernarea FPÖ nu a rămas fără urmări. Înainte de
episodul guvernării FPÖ, elitele din toate partidele se pronunţau pentru extinderea
Uniunii Europene, fie la dreapta din dorinţa de a-i reunifica pe cei care aparţinuseră
Imperiului austro-ungar sau la stânga datorită solidarităţii internaţionale. Cei care
se opuneau acestui proces erau fie sindicatele, la stânga, fie FPÖ. În timpul coaliţiei
SPÖ-ÖPV, această opoziţie nu a avut vizibilitate. În timp ce FPÖ nu avea o
influenţă majoră la nivelul politicii interne, SPÖ controla sindicatele. În 2000, când
a apărut coaliţia de dreapta ÖVP-FPÖ, poziţia ţării, favorabilă extinderii, era
susceptibilă să sufere modificări. SPÖ, care controla sindicatele, nu mai avea nimic
de oferit, iar acestea erau îngrijorate de ocuparea forţei de muncă. FPÖ, tradiţional
împotriva extinderii, era la guvernare. Pentru a intra la guvernare, FPÖ a semnat un
program care prevedea angajamentul de a continua pe calea europeană, inclusiv
prin susţinerea extinderii. Or, FPÖ avea în mod tradiţional un discurs îndreptat
împotriva celorlalţi – a imigranţilor, iar extinderea era prezentată ca un aflux de
cetăţeni din Europa Centrală şi de Est care vor ocupa locurile de muncă ale
austriecilor. Dilema FPÖ era dacă putea să renunţe la discursul său tradiţional şi să
se alieze în spatele ÖVP sau trebuia să rămână pe poziţii, să blocheze extinderea,
riscând să iasă de la guvernare datorită încălcării protocolului cu ÖVP? În cele din
urmă, partidul nu a blocat extinderea, însă o parte importantă dintre liderii săi au
făcut declaraţii incendiare împotriva acestui proces, în special a cetăţenilor cehi.
Principalele ţinte ale FPÖ erau centrala de la Temelin şi cerinţa de anulare a
decretelor Benes, prin care erau confiscate bunurile minorităţii austriece şi germane
expulzate din Cehoslovacia în 1945. La protestul FPÖ faţă de construcţia centralei
1792
Ibidem, p. 91.
1793
W. Hummer, A. Pelinka, Östereich unter "EU-Quarantane". Die 'Mabnahmen de 14'
gegen die österreichische Bundesregierung aus politikwissenschaftlischer und juristicher Sicht –
Chronologie, Kommentar, Dokumentation, Viena, Linde Verlag, 2004, p.354.
761
de la Temelin s-au raliat şi Verzii. Dar atenţia acordată acestor aspecte poate fi citită
printr-o altă grilă de lectură, mai ales că centrala nucleară nu era singura din ţările
vecine, iar decretele Benes au afectat mai mulţi germani decât austrieci. Explicaţia
poate fi găsită, pe de o parte, în faptul că naţiunea de care austriecii se consideră mai
apropiaţi sunt germanii (62%), urmaţi de maghiari (12%), cehii fiind pe locul 4, cu
4%1794. În timp ce, între statele candidate, Ungaria era considerată al doilea centru de
putere al Monarhiei Austro-Ungare, Boemia şi Moravaia erau văzute ca naţiuni
periferice şi plebeiene. În plus, o parte semnificativă din populaţia Austriei este
descendentă din cehi de origine modestă, imigraţi în jurul anilor 1900. Toate aceste
argumente îl fac pe Anton Pelinka să consdiere că o explicaţie a atitudinilor anti-cehe
ar putea rezida chiar din încercarea de a şterge din memorie originile cehe şi de a se
integra cât mai rapid în societatea austriacă1795. În acest climat destul de turbulent, în
care Austria părea gata oricând să îşi impună dreptul de veto faţă de aderarea statelor
candidate la UE, încercarea ministrului de externe Benita Ferrero Waldner de a crea
un parteneriat strategic regional pe modelul Beneluxului între Austria şi statele din
Europa Centrală, inclusiv Republica Cehă, a fost privită cu o oarecare nedumerire.
După înfrângerea suferită în alegerile din noiembrie 2002 (10% faţă de 27% în
2000), FPÖ nu a mai îndrăznit să se opună, o lună mai târziu, la Consiliul European
de la Copenhaga, unei încheieri favorabile a negocierilor de aderare la UE. Pus în
faţa unei înfrângeri în ciuda discursului populist, FPÖ s-a văzut silit să evolueze mai
spre stânga scenei politice austriece1796.
Succesul forţelor favorabile extinderii poate fi explicat prin faptul că experţii
au fost aproape unanimi în a spune că Austria va fi Statul Membru care va benefica
cel mai mult de pe urma extinderii UE. Această opinie a fost susţinută de partenerii
sociali, patronate, sindicate etc. Sindicatele s-au raliat după negocierea perioadei de
tranziţie 2+3+2 pentru libera circulaţie a lucrătorilor. Dar, apoi s-au aflat în tabăra
favorabilă extinderii împreună cu organizaţiile patronate şi cu principalul partid de
opoziţie, SPÖ. şi populaţia reacţionat pozitiv, arătând că populismul anti-extindere
al FPÖ nu a avut câştig de cauză. În ciuda discursului foarte agresiv, Austria nu a
blocat extinderea Uniunii Europene.
fi„rile Nordice ñ Danemarca, Suedia, Finlanda
Deşi urmau să fie contributoare nete la bugetul Uniunii, au o cultură

puternică a democraţiei, statului de drept şi respectul pentru minorităţi, au interese
specifice în domeniul sanitar-veterinar, al mediului, al agriculturii şi al fondurilor
1794
P. Ulram, Einstellung der Österreicher zur EU, în H. Neisser, S. Punthscer-Riekmann
(eds.), Europäisierung der österreichischen Politik? Konsequenzen der EU-Mitgliedschaft, Viena,
WUV, Universitätverlag, 2002.
1795
A. Pelinka, Austria, out of the shadow of the past, Boulder, Westview Press, 1999,
pp. 173–183.
1796
Idem, Autriche. La réticence de la proximité, în J. Rupnik (ed.), Les Européens face à
l'élargissement. Paris, Presses de Sciences Po (P.F.N.S.P.), 2004, pp. 99–102.
762
structurale, precum şi o opinie publică rezervată în privinţa UE, statele nordice au
sprijinit extinderea, atât declarativ, cât şi în practică. Cu o tradiţie de asistenţă
internaţională pentru dezvoltare, cu companii deschise şi active la nivel
internaţional, statele nordice au sprijinit atât prin fonduri directe cât şi prin
investiţii private reformele din statele candidate. Principalele beneficiare ale
acesteia au fost statele baltice1797, apropiate geografic, dar şi istoric de statele
scandinave. De asemenea, companiile scandinave au sesizat potenţialul economic
al extinderii şi altfel au sprijinit acest proces. La nivel politic, din 2001, a avut loc o
întâlnire a Consiliului Nordic cu statele baltice, în care s-a exprimat sprijinul pentru
aderarea acestora în primul val.
Suedia a deţinut pentru prima dată preşedinţia UE în anul 2001, în timpul unui
guvern social democrat. Extinderea a fost o prioritate a preşedinţiei în vedere
reunificării Europei, iar Goran Persson a remarcat într-un interviu caracterul
inevitabil al acesteia1798, dar a remarcat că va fi un lung drum şi greu. Sprijinul pentru
extindere a fost confirmat şi de votul de ratificare al tratatelor de aderare, în 2003 şi
în 20051799. Partidele liberale au sprijinit acest proces, dar, neavând participare
guvernamentală şi existând un consens politic, nu se poate decela un rol deosebit.
Pe de altă parte, liberalii din Danemarca au avut un rol esenţial în procesul
de extindere, începând de la stabilirea criteriilor de aderare, până la Consiliul de la
Copenhaga din Decembrie 2002, care a consfiinţit aderarea primului val. Acesta
are loc la puţin după un an după ce Anders Fogh Rasmussen, liderul Venstre,
devine prim ministru în noiembrie 2001. Motto-ul preşedinţiei a fost „De la
Copenhaga la Copenhaga”, cu referire la Consiliile Europene din 1993 şi 2002,
care au demarat şi au inchis (parţial) extinderea către est. Potrivit lui Ludlow,
preşedinţia daneză „a ocupat un loc special în istorie”1800. Rolul lui Rasmussen a
fost decisiv în obţinerea unui compromis, împreună cu Reprezentantul Permanent
al Danemarcei la UE (Poul Christofferssen), ocolindu-l chiar pe ministrul de
externe conservator Per Stig Moller în momentele decisive1801. Angajamentul
politic al guvernului danez a fost un factor esenţial pentru concluderea cu succes a
negocierilor de aderare. După ce majoritatea capitolelor de negociere fuseseră
încheiate, rămânea problema spinoasă a bugetului UE, într-un context în care,
pentru opinia publică, aceasta era un element esenţial. Preşedinţia daneză a propus
un pachet de sprijin considerabil – 1.2 miliarde Euro, dar, în acelaşi timp, şi
amânarea extinderii cu câteva luni (mai 2014) care avea avantajul de a reduce
1797
A. Bergman, Nordic Integration Assistance: The Case of the Baltic States, paper
presented at the conference The Baltic States: New or Old?, s.l., University of Glasgow, 2004.
1798
Foreign – Tuesday 29.5.2001 Swedish Prime Minister Göran Persson says Nordic
cooperation not working in EU Gearing up for the Gothenburg summit in June.
By Leo Pugin in Stockholm,http://www2.hs.fi/english/archive/news.asp?id=20010529IE18.
1799
http://www.riksdagen.se/sv/Dokument-Lagar/Kammaren/Protokoll/Riksdagens-protokoll-
2005061_GT09119/.
1800
Ludlow, op. cit., p. 336.
1801
763
contribuţia statelor candidate pentru primul an în calitate de membru1802. Decizia de
a nu solicita un mandat de la Consiliu pentru a realiza negocierile finale a fost
curajoasă şi a întâmpinat critici din partea statelor membre, dar a fost necesară şi cu
autorizarea personală a lui Rasmussen1803. Rolul activ al acestuia a fost decisiv
între 25 noiembrie – 10 decembrie 2002, când a fâcut un tur al capitalelor europene
şi în zilele Consiliului European.
Poziţia liberalilor danezi asupra extinderii exprimată de fostul preşedinte al
Venstre şi al ELDR, Uffe Elleman Jensen, în 2000 – Extinderea „este cel mai
important lucru pe agenda europeană în acest moment. Ar fi o greşeală de
proporţii să fie întârziată, deoarece aceasta ar fi o ameninţare pentru stabilitatea
europeană disproporţionată faţă de costurile extinderii”. Referitor la reformele din
statele candidate, el spune – „dacă nu poţi deveni membru decât atunci când
traieşti la standardele Uniunii, nu poţi deveni niciodată membru, deoarece ai
nevoie de această calitate pentru a atinge aceste standarde”. Elleman Jensen se
referă şi la nevoia reformei instituţionale a UE, care este „vitală”, conchizând:
„Prioritate noastră trebuie să fie o Uniune mai puternică şi mai mare”1804.
Rasmussen, la rândul lui, a exprimat nevoia de reforma a UE, cu un preşedinte al
Comisiei ales de un „colegiu electoral” format din parlamentari, cu un Parlament
European mai puternic, cu un rol clar al parlamentelor naţionale, cu un preşedinte
al Consiliului european, cu o mai bună funcţionare a Preşedinţiilor, cu o mai
strânsă cooperare în politica externă comună1805.
Finlanda a deţinut preşedinţia UE pentru prima dată în 1999, în timpului unui
guvern condus de social-democraţi, prim ministru fiind Paavo Lipponen. Consiliul
European de la Helsinki din decembrie 1999 este cel care a decis deschiderea
negocierilor cu încă şase state candidate – Bulgaria, România, Slovacia, Lituania,
Letonia şi Malta. Pe lângă aceasta, se schiţează o posibilă dată a extinderii –
„Uniunea ar trebui să fie pregătită să primească noi state membre începând cu
sfârşitul anului 2002”, stabileşte că reunificarea Ciprului nu este o pre-condiţie a
aderării ţării şi exprimă un limbaj încurajator pentru Turcia. De asemenea, se decide
lansarea unei noi Conferinţe Interguvernamentale, pentru a pregăti procesul
decizional intern în vederea extinderii. Aceste evoluţii au fost atât o chestiune legată
de numirea lui Romano Prodi la conducerea Comisiei Europene şi prioritizarea
extinderii de către acesta, dar mai ales o reacţie a UE la războiul din Kosovo şi la
conştientizarea faptului că, în cele din urmă, cea mai bună soluţie pentru stabilizarea
continentului este extinderea. Aceasta este şi linia adoptată de Finlanda şi exprimată
în priorităţile preşedinţiei: „Extinderea Uniunii Europene este esenţială pentru
stabilitatea Europei […] Promovarea procesului de extindere va fi una din
1802
G. Avery, The Enlargement Negotiations, în The Future of Europe, Londra, Routledge,
2004, p. 54.
1803
1804
U. Ellemann Jensen, The EU's Catch-22, s.l., s.n., 2000.
1805
A. F. Rasmussen, Europa după extindere, discurs la Colegiul European de la Natolin, s.l.,
s.n., 2003.
764
priorităţile preşedinţiei finlandeze. Extinderea va fi promovată în baza următoarelor
principii agreeate: toate statele solicitante vor participa la proces pe picior de
egalitate şi vor putea adera la Uniune în baza acelorlaşi criterii. Fiecare solicitant
va face progrese în ritmul propriu, în funcţie de nivelul de pregătire. Instabilitatea
din Europa de sud-est subliniază nevoie unei examinări atente a relaţiilor dintre
Uniune şi celelalte state europene. În acest sens, este de asemenea importantă luarea
în considerare a perspectivelor pe termen lung pentru extinderea UE”1806.
Partidul minorităţii suedeze a participat la coaliţia condusă de Lipponen, fără
a ocupa însă portofolii direct legate de procesul de extinderii. Cu ocazia câştigării
alegerilor în 2003, liberalii din Suomen Keskusta ocupă funcţia de prim-ministru
prin Anneli Jäätteenmäki (timp de 3 luni) iar pe urmă de Matti Vanhanen (până în
2010), în alianţă cu social-democraţii şi liberalii din minoritatea suedeză (până în
2007). În această perioadă, Finlanda a fost, alături de Germania şi Olanda, o ţară
cu o atitudine „severă” faţă de aderarea României şi Bulgariei, poate şi datorită
informaţiilor detaliate privind situaţia din aceste ţări, având în vedere poziţia lui
Olli Rehn de comisar pentru extindere. În 2004, reprezentanţii Finlandei au insistat
până în ultimul moment pentru obţinerea de garanţii suplimentare pentru a accepta
încheierea negocierilor (concretizate prin clauza de salvgardare), iar în timpul
Preşedinţiei din 2006 au fost de asemenea acerbi susţinători ai instituirii
Mecanismului de Cooperare şi Verificare. Aşa cum am spus mai sus, Suomen
Keskusta este mai puţin „euro-entuziast” decât celelalte partide liberale, electoratul
să fiind divizat cu ocazia referendumului privind aderarea Finlandei la UE. Aceste
poziţii severe se explică astfel prin necesitatea de a da asigurări electoratului că nu
sunt acceptate în Uniune ţări care nu respectă întru totul principiile democratice şi
ale statului de drept. Iată ce declara Matti Vanhanen în decembrie 2006, la finalul
preşedinţiei finlandeze, după ce felicitase România şi Bulgaria pentru aderare şi
exprimase perspectiva europeană clară a Balcanilor de Vest: „În acelaşi timp
trebuie să ne asigurăm că politica de extindere este bine conturată. Corolarul unei
atitudini europene deschise este aplicarea riguroasă a condiţionalităţilor. Nu
există scurtături pentru aderarea la UE. Aceasta este posibilă doar atunci când
criteriile sunt îndeplinite.” Pe de altă parte liderul liberal finlandez s-a arătat
mulţumit că la Consiliul European nu au fost discuţii privind limitele extinderii
UE: „Pur şi simplu astfel de discuţii nu-şi au locul. Nu trebuie să fixăm limite
artificiale. Limitele corecte nu sunt cele geografice, ci acelea bazate pe valori”1807.
fi„rile mediteraneene ñ Spania, Portugalia, Italia, Grecia
Statele mediteraneene au sprijinit puternic extinderea către est. Deşi ar fi

avut anumite dezavantaje economice – în domeniul agricol, textil, al construcţiei de
1806
Priorităţile Preşedinţiei Finlandeze a Uniunii Europene – O Europă nouă şi puternică
pentru un nou mileniu, accesibil la http://web.archive.org/web/20070811234022/http:
//presidency.finland.fi/doc/agenda/enlarging2.html.
1807
M. Vanhanen, Matti Vanhanen, prim-ministru al Finlandei, discurs în Parlamentul European,
s.l., s.n., 2006.
765
maşini sau în ceea ce priveşte fondurile structurale, argumentele morale şi politice
au prevalat, mai ales ţinând seama că, în afară de Italia, celalalte ţări au trecut
printr-un proces de tranziţie politică şi economică sprijinită de Uniunea Europeană.
Liberalii au fost însă absenţi de la guvernare pe aproape întreaga durată a
procesului de extindere în ţările mediteraneene, cu o excepţie parţială în Italia.
În Spania, Centro democratico y social (CDS) nu mai era partid parlamentar
din 1993, iar în 2006 se alătură Partidului Popular, iar partidele regionale membre
în ELDR/ALDE, nu au participare de regulă în guvernul central (cu excepţia
catalanilor, în coaliţie cu socialiştii în perioada 1993–1995), având astfel o
neînsemnată influenţă în politica guvernamentală. Nefiind probleme de
euroscepticism în Spania, nici nu s-a pus o problemă de influenţă la nivelul opiniei
publice. În perioada cea mai importantă pentru extindere, 1996–2004, Prim-
ministru a fost Jose Maria Aznar, Spania deţinând preşedinţia UE în primul
semestru din 2002.
În Portugalia, după trecerea PSD de la ALDE la PPE în 1996, practic nu mai
există un partid liberal puternic. Socialistul Antonio Guterres conduce guvernul
portughez în perioada 1995–2002, sprijinind extinderea, aşa cum am spus mai sus:
„Experienţa portugheză ne-a învăţat că sprijinirea extinderii trebuie să fie o
imperativă morală şi politică. Nu putem refuza democraţiilor emergente din Europa
Centrală ceea ce ne-a fost oferit nouă acum câţiva ani”1808. În 2002, alegerile sunt
câştigate de PSD, iar prim-ministru devine Jose Manuel Durao Barroso, doar pentru
doi ani însă, când este nominalizat în fruntea Comisiei Europene.
În Grecia, avem de-a face cu o situaţie politică oarecum similară – un
guvern socialist în perioada 1993–2004, urmat de un guvern PPE (New
Demokratia), cu liberalii practic absenţi de la guvernare. Grecia a sprijinit puternic
extinderea, deţinând preşedinţia în prima jumătate a anului 2003, când s-a semnat
Tratatul de Aderare cu cei zece, au continuat negocierile cu România şi Bulgaria şi
s-a oferit o perspectivă europeană clară celorlalte state balcanice.
Şi Italia a fost condusă între 1995–2001 de guverne de centru-stânga foarte
fluide şi instabile cuprinzând socialişti şi liberali în alianţa Ulivo şi sprijiniţi de
comunişti. Lamberto Dini a condus un guvern tehnocratic între 1995 şi 1996, cu o
importantă componentă liberală, Romano Prodi a fost prim ministru între 1996-
1998 (în alianţă cu Dini şi Antonio Di Pietro – care urma să devină europarlamentar
ALDE), urmat de Massimo dAllema şi Giuliano Amato. Berlusconi câştigă
alegerile din 2001, pe fondul nemulţumirii populaţiei legată de instabilitatea
politică a alianţei de stânga. Italia se remarcă printr-un sprijin puternic pentru
extindere, mai ales faţă de România şi Bulgaria. Concluziile preşedinţiei italiene
din decembrie 2003 (recunoaşterea obiectivului UE de a încheia negocierile în
2004), precum şi poziţia italienilor din Parlamentul European în 2004 sunt decisive
pentru menţinerea cursului negocierilor cu România în contextul cererilor de
suspendare.
1808
A. Gutteres, Discurs la ceremonia de deschidere a celui de-al 48-lea an universitar la
Colegiul Europei, Bruges, s.n., 1997.
766
BENELUX ñ Belgia, Olanda, Luxemburg
Ţările Benelux au fost de la începuturile CEE cele mai ardente promotoare

ale integrării europene. De cele mai multe ori, pentru acestea, în binomul integrare-
extindere, accentul a căzut mai ales pe primul aspect, ele subliniind nevoia întăririi
mecanismelor decizionale interne înaintea extinderilor, pentru a nu bloca
funcţionarea Uniunii. Acest lucru a fost remarcat cu ocazia votului în Parlament
asupra aderării statelor AELS şi s-a repetat, într-o oarecare măsură, în cazul
extinderii către est.
Belgia a fost guvernată în această perioadă de coaliţii conduse de liberalii
flamanzi, avândul ca prim-ministru pe Guy Verhofstadt, iar ca miniştrii de externe
pe Louis Michel (liberal valon – 1999–2004) şi Karel de Gucht (liberal flamand,
2004-2007). Un pro-european convins şi un politician genial, Guy Verhofstadt a
avut realizări deosebite pe perioada preşedinţiei, deţinută în a doua jumătate a
anului 2001, în ciuda faptului că, pe lângă priorităţile obişnuite, a fost necesar
răspunsul european la atentatele de la New York din 11 septembrie. A fost lansată
declaraţia de la Laeken, prin care s-a revoluţionat modul de redactare a Tratatelor
UE – de la o negociere interguvernamentală în spatele uşilor închise, la o dezbatere
deschisă cu parlamentari din toate ţările în cadrul unei Convenţii pentru Viitorul
Europei. Chiar dacă Tratatul Constituţional a eşuat, elementele principale ale sale
au fost reluate de Tratatul de la Lisabona, iar exerciţiul a fost unul util în atragerea
atenţiei publicului asupra problematicii europene. Verhofstadt a jucat un rol
esenţial în discuţiile interne ale Uniunii Europene, la care s-a adăugat războiul din
Irak, toate constituind un context ce trebuia luat în seamă în vederea extinderii,
pentru funcţionarea UE şi pentru poziţionarea statelor membre în Uniunea extinsă.
Astfel, el a încercat să medieze între Franţa, Germania şi Belgia un plan de întărire
a cooperării militare în sânul UE.
Pe planul strict al extinderii, trebuie subliniat că, deşi încheierea capitolelor
de negociere era tot mai dificilă pe măsură ce se avansa, belgienii au reuşit să
gestioneze incheierea a 44 de astfel de capitole, permiţând unor ţări din grupul
Helsinki să ajungă din urmă Polonia. De asemenea, cu riscul provocării unei reacţii
negative a Comisie, Verhofstadt a avansat încă din octombrie 2001 ideea unei
„liste” a statelor candidate care ar putea fi în măsură să încheie negocierile în 2002,
lucru confirmat la Consiliul European de la Laeken1809.
Un aspect mai puţin cunoscut este rolul lui Guy Verhofstadt în stabilirea
numărului de voturi în Consiliu cu ocazia negocierilor Tratatului de la Nisa.
Potrivit acestuia1810, în timpul negocierilor, Olanda a solicitat să aibă un vot în plus
faţă de Belgia, Grecia, Cehia, Ungaria şi Portugalia, având în vedere populaţia cu
circa 50% mai mare. Prezent în calitate de prim-ministru la negocieri, Verhofstadt
a argumentat atunci că, în baza aceluiaşi raţionament, şi România trebuie să deţină
1809
Ludlow, op.cit., pp. 171–172.
1810
Interviu cu Guy Verhofstadt, preşedinte al grupului ALDE, Bucureşti, septembrie 2012.
767
un vot mai mult faţă de Olanda. Astfel, având în vedere că România nu era
prezentă la masa negocierlor, Verhofstadt a urmărit respectarea proporţionalităţii şi
corectitudinii, chiar dacă nu era neapărat în interesul propriei ţări. Astfel, Olanda a
obţinut 13 voturi, iar România 14 voturi.
Olanda a suferit transformări majore în ceea ce priveşte orientarea europeană
în perioada de după 1990, dar mai ales după şocul politic provocat de succesul
partidului anti-sistem de dreapta condus de Pim Fortuyn (LPF) mai ales după
asasinarea acestuia în 2002. Astfel, dintr-o ţară şi o populaţie pro-integrare, Olanda a
devenit mult mai rezervată, chiar euro-sceptică, astfel cum s-a dovedit prin larga
respingere a Tratatului Constituţional cu peste 60% de voturi împotrivă în 2005.
VVD, prin Frits Bolkestein, a fost primul partid principal care a dat tonul acestei
abordări euro-sceptice sau euro-realiste în anii 1990, ministrul de finanţe, Gerrit
Zalm, exprimând această poziţie în guvernul socialist al lui Wim Kok (1994–2002),
desigur şi prin natura funcţiei sale. VVD continuă să participe la guvernul lui Jan
Peter Balkenende (creştin-democrat) în 2002, la care participă şi partidul lui Fortuyn,
dar Zalm alege să conducă partidul din afara coaliţiei, având astfel o mai mare marjă
de manevră politică. Ministrul VVD pentru Europa (Atzo Nicolai), solicita în
octombrie 2002 nevoia reformei Politicii Agricole Comune, înainte de extindere.
Potrivit acestuia, Olanda, care avea o contribuţie netă pe cap de locuitor mai mare
decât Germania, nu putea să aibă o politică de austeritate la nivel naţional şi o
creştere a contribuţiilor pentru UE1811. Această abordare este întărită de Zalm, care
consideră că mai ales Polonia, Slovacia şi Lituania nu erau pregătite pentru extindere,
din punct de vedere al corupţiei şi al capacităţii administrative1812. Prim-ministrul
Balkenende adoptă o poziţie mai moderată, însă este nevoit să-şi dea demisia după ce
miniştrii din LPF părăsesc guvernul, conducând în continuare un guvern interimar
până la organizarea de alegeri anticipate.
VVD şi Gerrit Zalm a încercat să profite electoral de această situaţie
solicitând primului-ministru să ameninţe cu veto-ul, în cazul în care Franţa şi alte
state nu erau pregătite să demareze negocieri pentru reformarea PAC1813. În cele
din urmă propunerea moderată a primului-ministru, care nu prevedea blocarea
extinderii în cazul neîndeplinirii condiţiilor olandeze, trece de parlament cu
sprijinul opoziţiei – liberalii din D66 şi laburiştii1814. În această perioadă, atât
premierul danez Rasmussen cât şi comisarul Verheugen efectuează vizite frecvente
în Olanda pentru a sprijini o poziţie pro-extindere a forţelor politice. Ar mai fi de
remarcat că în Parlamentul European, cu ocazia votului asupra avizului conform
pentru Tratatele de Aderare în 2003, toţi olandezii din VVD (şi D66) au votat în
favoare, la insistenţele lui Graham Watson, preşedintele grupului. În 2005 însă, cu
1811
„Financial Times Deutschland”, Den Haag bindet EU-Erweiterung an Agrarreform,
2 octombrie 2002.
1812
„De Volkskrant”, Kamer is tegen Polen als lid EU, 14 octombrie 2002.
1813
Idem,Nederland aanvaardt grotere Europese Unie, 24 octombrie 2002.
1814
Ludlow, op.cit., p. 168
768
ocazia votului asupra aderării României şi Bulgariei, olandezii din VVD (dar şi
unii creştin-democraţi şi socialişti olandezi) au votat împotrivă sau s-au abţinut
(mai ales în cazul României). Potrivit lui Graham Watson, odată cu apropierea
datei aderării, liberalii olandezi au început din nou să aibă îndoieli („cold feet”),
dar acestea nu s-au transformat în acţiuni concrete.
După alegerile din ianuarie 2003, s-a format cabinetul Balkenende II, care a
cuprins, pe lângă creştin-democraţi, VVD şi D66. Funcţia de secretar de stat pentru
afaceri europene i-a revenit lui Atzo Nicolai de la VVD, dar cea de ministru de
externe a rămas în mâinile creştin-democraţilor (Bernard Bot). Olanda a deţinut
preşedinţia UE în al doilea semestru din anul 2004, momentul încheierii
negocierilor la nivel tehnic cu România şi la nivel politic cu Bulgaria şi România,
aceasta fiind de altfel principala prioritate a preşedinţiei 1815. Jucându-şi rolul de
„honest broker”, preşedinţia a accentuat pe condiţionalităţile susţinute de Finlanda,
Germania şi alte state nordice. Închiderea negocierilor şi confirmarea datei de 1
ianuarie 2007 pentru aderarea deplină a fost facilitată şi de concentrarea atenţiei
opiniei publice (in special euro-sceptice) asupra extinderii cu Turcia. După 40 de
ani de asociere cu CEE, aproape 20 de ani de la candidatura oficială şi nenumărate
amânări, în decembrie 2004, Consiliul European a decis deschiderea negocierilor
de aderare. Acest lucru a fost apreciat de prim-ministru Balkenende drept
„giuvaerul coroanei” preşedinţiei olandeze1816. În continuare, VVD a păstrat o
poziţie strictă privind condiţionalităţile extinderii, solicitând prioritizarea în
negocieri a capitolelor legate de statul de drept, justiţie – afaceri interne, lucru care
a fost şi inclus în noua abordare privind extinderea cu statele din Balcanii de Vest.
De asemenea, Atzo Nicolai s-a opus posibilităţii aderării Ucrainei şi Moldovei1817.
De asemenea, Olanda, împreună cu Finlanda au purtat stindardul introducerii de
mecanisme suplimentare de monitorizare a României şi Bulgariei, atât după
încheierea negocierilor, cât şi după aderare.
Ducatul Luxemburg a fost condus în toată această perioadă de Jean-Claude
Juncker, creştin democrat, care avea să devină preşedinte al Comisiei Europene în
2014. El este unul dintre sprijinitorii principiului integrare înainte de extindere.
Astfel, Consiliul European de la Luxemburg din 1997 a reprezentat – „un pas
înainte şi doi înapoi”1818 – neexistând un acord asupra perspectivelor financiare ale
Uniunii în contextul extinderii, precum şi faptul că negocierile au fost deschise cu
doar şase state (conform propunerii Comisiei, conduse de un alt luxemburghez –
Jacques Santer), în plus nefiind oferită nicio perspectivă clară Turciei. Jean-Claude
Juncker şi ministrul de externe Jacques Poos au promovat această abordare
1815
Netherlands Presidency, The Dutch Presidency of the Council of the European Union:
Priorities. [Interactiv], 2004, p. 3. Available at: http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2004_2009/
documents/autres/priorities%20dutch%20presidency_/priorities%20dutch%20presidency_en.pdf.
1816
M. van Keulen, A. Pijpers, Chairing the Enlarged Union: The Netherlands 2004 Council
Presidency, Haga, Clingendael Netherlands Institute of International Relations, 2005, p. 27.
1817
M. Beunderman, Dutch want break on EU enlargement, în „EU Observer”, 11 aprilie 2006.
1818
Tatham, op.cit., p. 92.
769
graduală, în conformitate cu poziţia lui Helmuth Kohl, în documentul redactat de
preşedinţie înaintea Consiliului1819. Liberalii din PD intră la guvernare în 1999, iar
abordarea luxemburgheză se modifică, sprijinindu-se deschiderea negocierilor cu
grupul Helsinki, precum şi accelerarea negocierilor şi concretizarea extinderii,
acestea având o importanţă politică şi istorică majoră. Lydie Polfer, vice prim-
ministru şi ministru de externe declara în martie 2002: „astăzi este mai important
decât niciodată să ne concentrăm pe obiectivele pe termen lung, să elaborăm o
viziune europeană […] Nu este necesar să ne blocăm din cauza unor tehnicalităţi.
Trebuie să nu uităm natura esenţială politică şi umanitară a proiectului european –
crearea unei Uniuni stabile şi prospere pentru toţi cetăţenii săi”1820.
Irlanda
În perioada 1997–2008, Irlanda a fost guvernată de coaliţii conduse de prim-

ministrul Bertie Ahern preşedintele Fianna Fáil (din grupul Uniunii pentru Europa
Naţiunilor, dar parte din ELDR/ALDE începând din 2009), în alianţă cu Progressive
Democrats (partid membru ELDR, dar desfiinţat în 2009, în urma şocului politic
provocat de criza financiară). Preşedinta PD – Mary Harney a ocupat funcţia de vice
prim-ministru şi cea de ministru pentru comerţ şi ocuparea forţei de muncă. În acest
context, a promovat deschiderea pieţei muncii pentru cetăţenii celor zece state care
au aderat la 1 mai 2004: „Este un vot de încredere în extindere. Înseamnă să
acordăm oamenilor din aceste ţări oportunităţile pe care le-am avut noi în trecut, ca
o naţiune de emigranţi în căutarea unui loc de muncă"1821. Pe lângă Irlanda, doar
Suedia şi Marea Britanie nu au introdus niciun fel de limitări la dreptul de muncă
pentru cetăţenii celor zece state, încă de la data aderării.
Deşi o ţară mică, Irlanda a fost importantă în câteva momente legate de
extindere – ratificarea prin referendum a Tratatului de la Nisa şi preşedinţia UE în
primul semestru 2004, perioadă în care a fost agreat Tratatul Constituţional, a avut
loc momentul simbolic al extinderii şi s-au incheiat negocierile la nivel tehnic cu
Bulgaria.
Eşecul referendumului din Irlanda asupra Tratatului de la Nisa în 7 iunie
2001, a fost un moment sensibil în istoria extinderii, deoarece acesta era Tratatul
care stabilea arhitectura instituţională pentru noua Europă. Cu prima ocazie, Bertie
Ahern a ţinut să sublinieze că rezultatul negativ nu era un vot împotriva extinderii:
„Înainte de a mă referi în detaliu la rezultatul referendumului, vreau să declar că
Guvernul, marea majoritate a membrilor acestui Parlament şi în opinia mea, vasta
majoritate a poporului irlandez sunt dedicaţi participării active şi depline ca
membru UE, precum şi extinderii Uniunii. Într-adevăr, dintre cei care au făcut
campanie pentru un vot negativ, cred că doar un număr mic s-au opus
1819
1820
P. Karlsen, Luxembourg pushes enlargement, în „EU Observer”, 7 martie 2002.
1821
O. Lungescu, Irish offer jobs to EU newcomers, BBC, 16 ianuarie 2004.
770
extinderii”1822. Într-adevăr, o analiză mai detaliată a dovedit că absenteismul şi
lipsa de informare au fost motivele principale ale rezultatului negativ. Cu unele
asigurări suplimentare, o nouă campanie mai bine condusă şi cu o implicare mai
mare a preşedintelui PE Pat Cox, irlandezii aprobă Tratatul de la Nisa cu 60%
pentru în octombrie 2002.
În timpul preşedinţiei, Irlanda a dobândit problema Tratatului Constituţional,
care nu fusese agreat în timpul preşedinţiei italiene. Printr-o abordare mai discretă
şi multe discuţii bilaterale, Ahern a reuşit să obţină un acord în martie 2004. Deşi
fără impact direct asupra extinderii, Tratatul Constituţional era un element
important în contextul general.
De asemenea, meritul Irlandei, la nivel tehnic, a fost acela de a încheia
negocierile cu Bulgaria la 15 iunie 20041823, prin încheierea capitolelor rămase –
concurenţă, politică regională, prevederi financiare, agricultură şi „diverse”. Aşa
cum am spus mai sus, aceasta a fost o strategie neîntâmplătoare – de a încheia
negocierile cu ţara care avea, la suprafaţă, un nivel mai bun de pregătire şi o
imagine mai bună prin guvernului lui Simeon al II-lea, lucru ce ar fi făcut mult mai
dificilă acumularea de întârzieri şi separarea de România.
În tumultul evenimentelor din 1989, Parlamentul European a avut o
dezbatere pe22 noiembrie 1989, în prezenţa lui Francois Mitterand şi Helmuth
Kohl, privind evenimentele din Europa Centrală şi de Est. Toţi vorbitorii au
subliniat necesitatea sprijinirii financiare şi politice a acestor ţări precum şi
lansarea de proiecte concrete de dezvoltare. Valerie Giscard d’Estaing, preşedintele
de atunci al grupului ELDR, a apreciat importanţa momentului, considerând câ este
„naşterea politică a Parlamentului European” şi s-a distins prin poziţii hotărâte
referitoare la dimensiunea sprijinului financiar şi la nevoie unificării continentului
european: „Domnule Mitterand, până în acest moment aţi evitat să acceptaţi
dimensiunea şi vocabularul unui Plan Marshall european. Va veni ziua în care veţi
fi obligat să faceţi acest lucru prin presiunea opiniei publice şi amploarea
gigantică a nevoilor [...] Răspunsul nostru trebuie să fie acesta: cu cât mai unită şi
federală va deveni Comunitatea Europeană, cu atât va fi mai bine pregătită să
răspundă dorinţelor celor care vor dori să i se alăture […] Progresul mai rapid
către o Europă unită este astfel singura cale de a depăşi marşul istoriei”1824.
Chiar dacă Giscard urma să părăsească grupul liberal, această linie politică
de sprijinire deschisă a aderării s-a menţinut de-a lungul anilor ce au urmat.
1822
B. Ahern, Declaratie privind referendumului privind Tratatul de la Nisa in fata Parlamentului
Irlandez, Dublin, s.n., 2001.
1823
Comisia Europeana, 2004 Regular Report on Bulgaria's progress towards accession,
Bruxelles, Comisia Europeana, 2004.
1824
Valery Giscard d’Estaing, discurs în Parlamentul European, 22 noiembrie 1989, JO nr. 3-
383, p. 162-163 accesibil la http://www.europarl.europa.eu/resources/library/media/20141106RES77907/
20141106RES77907.pdf.
771
Extinderea 2004–2007 este prima în care Parlamentul European are un rol
semnificativ. Deşi avizul conform al PE asupra Tratatului de Aderare fusese
introdus înaintea extinderii cu statele AELS, nu a existat o monitorizare în detaliu a
negocierilor, atât datorită problemelor relativ minore pe care aceste ţări le-au
prezentat, precum şi datorită faptului că avizul conform a fost supus votului PE cu
puţin timp înainte de alegerile europene, guvernele şi Comisia punând presiune
pentru finalizarea rapidă a extinderii.
Priorităţile PE au fost parţial diferite faţă de cele ale Comisiei sau
Consiliului, fiind mai mult concentrate pe aspecte politice şi instituţionale –
capacitatea UE de a funcţiona (o bună ocazie de a întări puterea Parlamentului),
drepturile omului şi ale minorităţilor (etnice, sexuale, etc), statul de drept şi anti-
corupţia. Parlamentul a fost într-o mai mică măsură preocupat de capitolele tehnice
de negociere şi a fost în practică exclus de la negocierile bugetare, în ciuda rolului
său constituţional în acest domeniu.
Astfel, pentru extinderea către est, fiecare ţară a avut o monitorizare atentă,
prin rapoarte periodice, urmărite de acelaşi europarlamentar raportor. Procesul de
aderare era de asemenea urmărit în cadrul comisiilor parlamentare mixte cu ţările
în cauză, dar această comisie era mai degrabă un grup de lobby în cadrul PE,
pentru respectivul stat candidat. Preşedinţii grupurilor politice şi membri comisiei
de afaceri externe au jucat de asemenea un rol important în cadrul PE.
Principalele grupuri politice au susţinut extinderea, în special în baza
argumentulu politico-istoric de reunificare a Europei. Nu se poate distinge, aşadar,
un rol deosebit pentru un grup politic sau altul. Dintre cei 12 raportori, şi liberalii
au deţinut unul – Baroana Emma Nicholson pentru România. De asemenea, dintre
preşedinţii comisiilor parlamentare mixte, Astrid Thors (liberală din Finlanda) a
fost responsabilă de România.
Pat Cox a ocupat funcţia de preşedinte al Parlamentului European între
ianuarie 2002 şi mai 2004, adică exact în perioada cea mai importantă din punct de
vedere politic pentru aderare. Preşedintele PE nu are, de regulă, un rol foarte
important în dezbaterile interne din Parlament, cu atât mai mult cu cât provide din
al treilea grup politic. În cadrul Conferinţei Preşedinţilor, care reuneşte preşedinţii
grupurilor politice şi care are o putere de decizie foarte importantă, greutatea
fiecărui grup politic este cea care contează. În acest context, Preşedintele PE este
mai degrabă o portavoce pentru deciziile negociate deja de grupurile politice.
Acesta este rolul care i s-a potrivit ca o mănuşă irlandezului Pat Cox, un
comunicator foarte bun, care putea să se exprime excelent în cea mai importantă
limbă de circulaţie internaţională, engleza. Astfel, el a efectuat mai mult de două
sute de vizite în 33 de state, în principal din Europa. S-a adresat la 24 de sesiuni
plenare ale unor Parlamente naţionale, a reprezentat PE la reuniunile Consiliului
European şi la lucrările Conferinţei Interguvernamentale pentru Constituţia UE şi a
avut nenumărate întâlniri bilaterale la nivel înalt în toate statele membre şi
candidate1825. A primit diverse premii şi onoruri, printre care premiul Charlemagne
1825
A se vedea http://www.speakerideas.com/pat-cox/.
772
în 2004, pentru contribuţia sa la realizarea extinderii şi Ordinul naţional Steaua
României, în grad de Mare Cruce. Pat Cox a depăşit pe toţi ceilalţi preşedinţi PE în
privinţa entuziasmului faţă de extindere. În noiembrie 2002 a invitat parlamentari
din toate statele candidate (inclusiv Turcia) la o sesiune plenară specială a PE,
ocazie cu care site-ul PE a fost tradus în limbile statelor candidate. La solicitarea unui
grup de români din Bruxelles, Pat Cox a acceptat să menţină, simbolic, pagina de
gardă a site-ului PE şi în limbile română, bulgară şi turcă, deşi negocierile cu aceste
ţări nu se încheiaseră1826. De asemenea, a insistat pentru invitarea de parlamentari
observatori din viitoarele state membre din mai 2003 până la aderare1827. Dacă până
la Pat Cox, intervenţiile Preşedintelui PE la debutul Consiliului European erau mai
mult o formalitate, acestea au dobândit o mai mare substanţă atât datorită
personalităţii lui Cox, cât şi datorită recunoaşterii creşterii rolului politic al PE.
Anders Fogh Rasmussen a sprijinit şi el această abordare, ca preşedinte în exerciţiu al
Consiliului European, luând şi iniţiativa de a invita Preşedintele PE şi preşedinţii
grupurilor politice la un dejun de lucru împreună cu reprezentanţi ai Parlamentului
danez, înainte de Consiliul European de la Copenhaga din decembrie1828. În discursul
său Pat Cox a subliniat nevoie comunicării clare a ceea ce înseamnă extinderea,
pentru a „evita speranţe false” dar şi a atenua temerile. În privinţa Bulgariei şi
României, el a sprijinit stabilirea unui obiectiv temporal, care ar fi o „pârghie de
mobilizare” mai ales a autorităţilor române pentru eliminarea corupţiei, şi
ameliorarea „libertăţii presei şi a pluralismului politic”1829.
Momentul decisiv în ceea ce priveşte rolul PE în procesul de extindere este
votul asupra avizului conform prevăzut de Tratatul UE. Pentru primii zece, acesta a
avut loc pe 9 aprilie 2003, iar pentru România şi Bulgaria pe 13 aprilie 2005.
Croaţia a intrat în UE la 1 iulie 2013.
Observaţii şi concluzii privind a cincea şi a şasea extindere
Aşa cum spunea prim-ministrul danez Anders Fogh Rasmussen în
Parlamentul European – „prin deciziile luate la Copenhaga, am închis unul dintre
cele mai negre şi sângeroase capitole din istoria Europei. Am încheiat un secol
distrus de război şi conflicte. Am spus adio Europei de la Yalta şi războiului rece.
[…] La Copenhaga, am răspuns celei mai mari provocări din istoria Comunităţii.
[…] S-a născut noua noastră Europă”1830.
Procesul de reunificare a Europei a reprezentat un succes al principiilor
liberal-democratice, concretizat prin tranziţia economică şi politică a statelor fost-
comuniste şi integrarea lor într-un spaţiu cu valori comune – stat de drept,
drepturile omului, economie de piaţă – cu o liberă circulaţie a forţei de muncă,
bunurilor, capitalului şi serviciilor.
1826
Scrisoarea preşedintelui Pat Cox către Clubul România-UE, nr. 203313/1 iulie 2003/EP.
1827
1828
Ibidem, p. 294.
1829
Ibidem, p. 296.
1830
A. F. Rasmussen, Discurs în Parlamentul European, Strasbourg, s.n., 2002.
773
EXPERIENfiA EXTINDERII
UNIUNII EUROPENE ñ CAZUL ROM¬NIEI
MELANIA-GABRIELA CIOT
Introducere
Noua ordine mondială liberală, sau „post-Vest” sau „post-Occidentală”, cum

a fost denumită în presa internaţională a ultimelor zile, indică o accentuarea a
recalibrării, a nevoii de reformare instituţională şi procedurală la nivelul Uniunii
Europene. Interdependenţele complexe şi globalizarea demonstrează că procesele
integrative sunt în ascensiune1831 şi că interacţiunile dintre actorii statali şi non-
statali se intensifică. În aceste condiţii, managementul integrării devine o necesitate
de durată, nu doar de moment sau de conjuctură1832.
Extinderea UE spre Est au fost considerata „un fel de şoc”1833 pentru
sistemul UE, aducând beneficii şi costuri, propagându-se orizontal (extindere
numărului de state) şi vertical (aprofundarea integrării). Valul de extindere din
2004 şi 2007 a reprezentat o provocare mult mai mare decât cea la care se aştepta
leadership-ul european, însemnând aproape o dublare a numărului de membri şi
apariţia unor noi caracteristici la nivel de sistem, din cauză că trecutul şi
preocupările noilor membri erau foarte diferite faţă de „vechii membri din Vest”.
Presiunile manifestate la nivel de sistem s-au extins asupra politicilor, iar reformele
instituţionale şi procedurale au determinat blocaje şi amânări ale aplicării
politicilor.
Caracterul negocierii a devenit tot mai pregnant odată cu acest val de aderare
şi s-a menţinut, fiind chiar în creştere, odată cu chestiunile ce ţin de politica
redistribuirii (în special a politicii de coeziune).
Extinderea geografică a UE spre Est a schimbat natura problemelor de
politici şi a modului în care acestea trebuie abordate1834. Importanţa politicii de
extindere a crescut spectaculos în ultimele două decenii, momentele de extindere
ale UE fiind evenimente marcate semnificativ1835. Dacă în timpul Războiului Rece
1831
Vasile Puşcaş, Argument, în Hellen Wallace, Mark A. Pollack, Alaisdar R. Young (eds.),
Elaborarea Politicilor în Uniunea Europeană, Bucureşti, Editura Institutului European din România,
2010, p. XXI.
1832
Ibidem.
1833
Hellen Wallace, Mark A. Pollack, Alaisdar R. Young (eds.), Elaborarea Politicilor în
Uniunea Europeană, Bucureşti, Editura Institutului European din România, 2001, p. 411.
1834
Ibidem, p. 413.
1835
Ulrich Sedelmeier, Extinderea. De la reguli pentru aderare către o politică pentru
Europa, în Hellen Wallace, Mark A. Pollack, Alaisdar R. Young (eds.), Elaborarea Politicilor în
Uniunea Europeană, Bucureşti, Editura Institutului European din România, 2001, p. 340.
774
numărul membrilor s-a dublat, după anii ’90 ritmul extinderii a cunoscut o altă
accelerare. Politica de extindere a trebuit să fie concepută astfel încât să răspundă
cererilor de aderare, dar şi nevoii de atractivitate pentru a putea influenţa situaţiile
din Europa post-comunistă1836. Chiar dacă la nivelul Comisiei au fost reţineri
puternice, ultimele etape ale extinderii (2004 şi 2007) s-au realizat şi au trimis acest
deziderat şi pentru alte state din Europa de Sud-Est (Balcanii de Vest), pentru
statele din vecinătatea UE sau Turcia.
UE a dezvoltat un cadru pentru pentru politica de extindere, ce conţine trei
niveluri suprapuse: (a) acordurile de asociere; (b) parteneriatele pentru aderare şi
(c) negocierile de aderare. Fiecărei etape îi sunt ataşate condiţii de conformitate cu
anumite criterii politice şi economice, oferind UE, mai ales în cazul extinderii spre
Est, o influenţă semnificativă asupra politicilor interne.
Pentru o înţelegere adecvată a experienţei României în procesul de aderare la
Uniunea Europeană vom descrie în cele ce urmează cadrul conceptual necesar
operaţionalizării sitemului instituţional şi procedural.
Concepte utilizate Ón negocierile de aderare
Procesele de negociere devin tot mai importante, pe măsură ce lumea devine

tot mai interdependentă şi integrată1837 . Pentru înţelegerea sensului şi a cadrului în
care se realizează aceste procese de negociere, care facilitează implementarea
politicilor europene (în cazul nostru, cea de extindere) este necesar să clarificăm
conceptele cu care vom operaţionaliza acţiunile şi care pot fi utilizate şi în cazul
altor procese de negociere, altor politici şi/sau procese decizionale europene. Vom
vorbi pe parcursul acestui subcapitol despre:
• strategia de negociere;
• tactici de negociere;
• poziţia de negociere – documentul de poziţie;
• dosarul de fundamentare;
• perioade de tranziţie şi derogare.
Strategia de negociere european„
Strategiile şi tacticile pot face parte din negocieri în mai multe moduri, două
din acestea fiind extrem de importante:
1. Natura asocierii părţii de negociere în relaţie cu alte părţi implicate (o
relaţie pe termen lung);
1836
Ibidem, p. 339.
1837
Michael L. Spangle, Myra Warren Isenhart, Negotiation, CA, Thousand Oaks, SAGE
Publications, 2003, p. 124.
775
2. Diferenţele dintre obiectivele părţilor de negociere în efectuarea
negocierii, precum şi metodele specifice folosite în timpul negocierilor.
O negociere care face parte dintr-o relaţie pe termen lung este una foarte
diferită. În cazul în care una dintre părţi nu este în poziţia puterii absolute, pe
termen lung, situaţia de „win-win” este o „oportunitate de aur”1838. O sarcină
strategică majoră în negocieri este aceea de a fi bine pregătit şi de a avea mişcare
(fără mişcare nu există negociere). Flexibilitatea este esenţială pentru negocieri,
asta înseamnă cunoaşterea mişcărilor sigure şi a celor nesigure. Planificarea
necesită multă muncă; planurile au rolul de a sprijini procesul de negociere, însă un
plan nu trebuie văzut drept o constrângere pentru un negociator.
În cazul în care o negociere se realizează doar o singură dată, ea se poate
intersecta cu mai multe variabile ce vor dori să schimbe imaginea de ansamblu a
negocierii sau se poate transforma într-o înţelegere strategică. Un negociator trebuie să-
şi cunoască foarte bine partea/segmentul lui de negociere, dar, în acelaşi timp, trebuie
să cunoască şi părţile care prezintă interes pentru cei cu care negociază.
Stabilirea obiectivelor este esenţială din punct de vedere strategic. Un
negociator trebuie să înţeleagă că în negocieri nu este totul numai alb şi negru1839.
Timpul este un factor strategic foarte important. Poate fi benefic din punct de
vedere emoţional (o bună negociere necesită atât logică, cât şi intuiţie).
Bazerman şi Neale1840 indică faptul că o strategie nu poate fi perfectă pentru
orice situaţie, şi că eficienţa strategiilor „variază în funcţie de nivelul de încredere
dintre părţi”. În general, strategiile de negocieri urmăresc modul în care se
colectează şi se evaluează informaţii, modul în care vor trebui să facă faţă
diferitelor percepţii din partea celor cu care negociază (inclusiv opinia publică),
modul de utilizare a percepţiilor şi modul prin care vor putea depăşi
„compromisurile simple pentru a crea acorduri cu adevărat integratoare”.
Puterea este o componentă esenţială a negocierilor europene şi
internaţionale, fiind un fenomen relaţional, sau un schimb de influenţă. Potrivit lui
Spangle şi Isenhart1841, „există o putere în construirea relaţiilor, vorbind în mod
constructiv despre opţiuni, demonstrând înţelegere, şi lucrând împreună pentru a
ajunge la obiective reciproce avantajoase.” Puterea de negociere (real sau
imaginar) provine din mai multe surse:
• politice;
• structurale;
• resurse;
• procedurale;
• informaţionale;
1838
Brian Clegg, Instant Negotiation, London, Kogan Page Limited, 2000, p. 54.
1839
Ibidem.
1840
Max Bazerman, Margaret Neale, Negotiating Rationaly, New York, The Free Press, 1992,
p. 92.
1841
Michael L. Spangle, Myra Warren Isenhart, op. cit., p. 124.
776
• legale;
• etice;
• personale.
Programul de Negocieri Europene al Institutului European de Administraţie
Publică1842 subliniază următoarele aspecte legate de strategia de negociere şi tactici:
COMPETITIV COLABORATIV
“Win/Lose” “Win/Win”
COMPROMIS
REZULTAT EVITARE ADAPTARE

“Lose/Lose” “Lose/Win”
RELAȚIE
Figura 1. Strategia de negociere (adaptare după Guggenbuhl, Lavadoux, Goldsmith, 2004, p. 22).
O strategie eficientă de negociere europeană trebuie să aibă următoarele

caracteristici:
• să definească un obiectiv clar;
• să identifice mizele şi interesele;
• să poziţioneze planul şi a mişcările;
• să stabilească atitudinile;
• să construiască argumentele;
• să pregătească tacticile.
În analiza acestor caracteristici, trebuie să avem în vedere următoarele:
a. Să definească un obiectiv clar:
• Ce doreşti să obţii? (rezultat)
• Cum? (acţiune)
• Ce se întâmplă în cazul în care primeşti minimul?
• B.A.T.N.A.?1843 (evaluarea puterii)
• Când? (agenda întâlnirii)
• Pe cine întâlneşti? (încrederea şi autoritatea negociatorului)
1842
Frank Lavadoux, Alain Guggenbuhl, Edward Best, Handbook for the European
Negotiator, Maastricht, EIPA, 2004, p. 55.
1843
BATNA – Best Alternative to Negotiate an Agreement. Indică alternativa cea mai bună a
strategiei de negociere.
777
b. Să identifice interesele:
• Nevoia analizei;
• Identificarea non-negociabilului (interese vitale);
• Ierarhie şi poziţionare (interes vital vs. concesiune uşoară);
• Gestionarea informaţiilor (ce să ofere, ce să păstreze şi ce să solicite).
C
O
Poziția inițială
N
C
Marginea
E mea de Poziția de bază a partenerului de negociere
S manevră
I
I
Zona de acord
Poziția
deretragere Linia de bază Poziția de ne-negociat Poziția inițială a partenerului de negociere
Figura 2. Identificarea intereselor în negocierea europeană
(adaptare după Guggenbuhl, Lavadoux, Goldsmith, 2004, p. 23).
c. Să poziţioneze şi flexibilizeze negocierea europeană.

Tipurile de atitudine ce pot să apară sunt:
• „Nu pot să greşesc”;
• „Soluţia mea primează”;
• „Crede-mă, ştiu ce e mai bine pentru această negociere”;
• Compromis.
Tactici de negociere european„
În cele ce urmează, menţionăm principalele grupe de tactici de negociere

europeană, cu denumirea fiecărui tip de tactică, fără a intra, pe parcursul acestui
capitol, în detalii1844:
Categoria A:
• Tipul bun şi tipul rău;
• Perdeaua de fum;
• Oferta frauduloasă;
• Sfinxul;
1844
Ibidem.
778
• Nemilos;
• Piciorul în uşă.
Categoria B:
• Jocul de informaţii:
– Cercetare în jur;
– Sphynxul enigmatic sau pătura;
– Ignoranţa falsă;
– Încredere secretă.
• Jocul cu timpul:
– Discurs de maraton şi perdea de fum;
– Fierberea;
– Columbo;
– Bombardarea sau tăierea.
• Jocul cu oameni:
– Jack în cutie;
– Tip bun sau rău;
– Împărţire şi cucerire;
– Complicitate.
• Joaca cu presiunea:
– Retragere;
– A picta în negru;
– Apelarea şefilor.
• Joaca cu agenda:
– Urma falsă;
– Programare anulată;
– Picior în uşă.
Când vorbim despre strategii de negocieri de aderare la UE, trebuie să
considerăm strategiile instituţiilor europene, a statelor membre şi a statelor candidate.
Landau1845 a afirmat faptul că instituţia Comisiei şi-a urmărit propria strategie, folosind
problemele de fragmentare şi de complexitate ca o oportunitate pentru a capta mai
multă putere şi pentru a obţine mai multă implicare. Construcţia de coaliţii şi
negocierea între state reprezintă interesul Consiliului. Între statele membre există
jucători majori şi jucători mai mici, şi ei trebuie să aibă un cuvânt în construirea acestor
coaliţii sau în conceperea celor mai importante politici europene.
Pozi˛ia de negociere (Documentul de pozi˛ie)
Într-o negociere multilaterală, statele îşi pregătesc şi îşi prezintă propria poziţie
de negociere, adică Documentul de Poziţie, ce urmează să fie schimbat între partenerii
de negociere, fie că vorbim de negocieri europene bilaterale sau multilaterale.
1845
Paul Meerts, Franz Cede (eds.), Negotiating European Union, Basingstoke. Palgrave
779
Poziţia ţării candidate la UE, dacă vorbim despre negocierile de aderare,
pentru fiecare capitol ce trebuie negociat, va fi întocmită şi trimisă Preşedinţiei
Consiliului UE sub forma Documentului de Poziţie. Comisia va studia apoi fiecare
Document de Poziţie şi va elabora un proiect de Document de Poziţie, ca replică a
UE la Documentul de Poziţie al ţării candidate. Acest Document de Poziţie este
analizat de către fiecare stat membru, iar în cadrul reuniunii Consiliului, se va
decide asupra unei poziţii comune a UE (poziţia comună prezentată de către
Preşedinţie este rezultatul negocierilor din cadrul UE). Din acest moment, practic,
negocierile pot începe.
De obicei, UE răspunde la documentul de poziţie al ţării candidate, cu o listă
lungă de întrebări – întrebări suplimentare –, la care se solicită răspuns, folosind
aceeaşi procedură utilizată pentru Documentul de Poziţie, fapt ce duce la un nou
Document de Poziţie comun al UE.
Caracteristicile Documentului de Poziţie sunt:
• este un document scris care exprimă opinia unei ţări candidate asupra
conformităţii cu acquis-ul capitolului de negociere;
• scopul Documentului de Poziţie este să genereze sprijin din partea
statelor membre, de aceea este importantă alegerea cu atenţie a limbajului
ce va fi utilizat, dar şi modalitatea cea mai bună prin care se va exprima,
în mod clar şi corect, punctele de interes (aici se poate vedea capacitatea
ţării candidate, de a influenţa poziţia UE, prin prezentarea unor informaţii
corecte şi exacte);
• conţinutul Documentului de Poziţie trebuie să răspundă intereselor pe
termen scurt şi lung al ţării;
• Documentul de Poziţie se susţine pe baza unor fapte, care au la bază o
argumentare solidă şi credibilă, în special când între acesta şi Strategia
Naţională privind aderarea la UE există o legătură;
Nicolaides1846 atrage atenţia asupra (a cel puţin) şapte elemente care fac
poziţia de negociere credibilă:
1. Acquis-ul va fi adoptat de către ţara candidată;
2. Obiectivele, opiniile şi atitudinile statului membru (şi ale UE) asupra unei
dezvoltări politice viitoare sunt tratate în capitolul negociat;
3. Situaţia statului candidat pe palierul negociat;
4. Contribuţia sectorială este prezentată în capitolul de negociere privind
economia ţării candidate şi – foarte important – contribuţia pe care statul o poate
aduce la „interesul comun” al UE;
5. Capacitatea administraţiei publice a statului candidat de a pune în aplicare
normele şi politicile UE;
6. Tratamentul oferit altor state candidate;
7. Precedente întâlnite în negocierile de aderare anterioare.
1846
Phedon Nicolaides et al., A Guide to the Enlargement of European Union (II): A review of the
process, Negotiations, Policy Reform and Enforcement Capacity, Maastricht, EIPA, 1999, p. 27.
780
Profesorul Nicolaides sfătuieşte ţările candidate, să trateze punctul 4 cu o
maximă seriozitate, deoarece el face trimitere la interesul reciproc/interesul comun
şi la abordarea pe care candidatul o va avea în negocierile de aderare.
Documentele de Poziţie sunt foarte importante din perspectiva perioadelor de
tranziţie şi a derogărilor, de vreme ce calitatea argumentelor va determina o decizie
pozitivă sau negativă din partea UE. Situaţia politică internă şi menţinerea
sprijinului popular în privinţa aderării, trebuie avute în vedere de către Guvern şi
echipa de negociere, apărând astfel interesul naţional.
Cum se redacteaz„ un Document de Pozi˛ie?
Pregătirea unui Document de Poziţie trebuie să se bazeze pe angajamentele

pe care ţara candidată şi le asumă în negocierea respectivului capitol. Fiecare
instituţie a Guvernului îşi aduce contribuţia la realizarea dosarului de fond şi,
astfel, la Documentul de Poziţie. Aceste contribuţii instituţionale sunt ulterior
analizate, corelate şi armonizate de instituţii integratoare, realizându-se ulterior
consultări cu alte instituţii/agenţii implicate, în domeniul politicii pe care capitolul
de negociere îl abordează. Completarea se face sub forma procedurii scrise, prin
consultarea şefului fiecărei instituţii, anterior supunerii spre aprobare Delegaţiei
Naţionale pentru Negocierea de Aderare (în acest moment este recomandată
consultarea comunităţii, pentru a identifica problemele cele mai sensibile de
politică europeană care suscită interes).
După aprobarea dosarului de fundamentare şi a Documentului de Poziţie de
către Delegaţia Naţională, acestea sunt supuse adoptării de către Guvern. În baza
prevederilor legale şi constituţionale, cu consultarea comisiei parlamentare ce are
competenţă în domeniu, pot avea loc consultări pe capitole de negociere (aceste
consultări pot avea loc fie anterior, fie ulterior adoptării acestora de către Guvern).
Structura Documentului de Poziţie este următoarea:
• introducerea – ar trebui să prezinte în mod clar problema şi poziţia statului;
• în cuprinsulDocumentului de Poziţie vom găsi mai multe paragrafe (sub-
capitole). Fiecare paragraf, însumează o idee sau un concept, care are
menirea de a clarifica poziţia adoptată, aceasta fiind susţinută de fapte şi
dovezi. Dovezile pot fi prezentate sub forma unor date statistice,
documente oficiale, interviuri, date/evenimente certe. Se poate începe cu
unele informaţii legate de fondul negocierilor, acestea vor încorpora
discuţiile părţilor.
• concluzia încorporează rezumatul principalelor concepte şi idei însă fără
a repeta introducerea şi cuprinsul Documentului de Poziţie. Rolul acesteia
este de a consolida şi de a prezenta principalele angajamente asumate dar
şi cursul acţiunilor şi a soluţiilor întreprinse.
UE nu a stabilit un format standard al Documentului de Poziţie. În practică,
se vor observa o serie de asemănări între diferite Documente de Poziţie. Diferenţele
sesizate se vor referi la scopul urmărit şi la metodele prin care statul candidat îşi
781
argumentează aderarea. Unele linii generale ale structurii Documentului de Poziţie
pot fi utile în pregătirea etapelor ce urmează a fi parcurse, de către toate
Ministerele de resort şi de către instituţiile însărcinate cu integrarea, ale ţării
candidate. Ministerele trebuie să formuleze propuneri clare şi precise, urmate de o
motivare suficient de plauzibilă care are la bază fapte concrete. Versiunea finală a
Documentului de Poziţie este realizată de către echipa de negociere sub autoritatea
Negociatorului Şef.
Un Document de Poziţie realizat în vederea aderării cuprinde, în general,
următoarele părţi:
• poziţia de negociere a ţării candidate, se rezumă la acquis-ul comunitar,
prin raportare la capitolele negociate (în această secţiune, se face o scurtă
expunere a excepţiilor cerute şi care pot fi făcute);
• candidatul îşi prezintă poziţia cu privire la acquis-ul în domeniul discutat,
cu următoarele indicaţii:
– măsurile legislative naţionale echivalente acquis-lui care au fost deja
luate, dar şi măsurile cele mai importante care au fost implementate;
– calendarul şi măsurile de implementare ale acquis-lui care nu fost încă
adoptate;
– prezentarea instituţiilor administraţiei centrale, sau a acelora la care
aquis-ul comunitar face referire: instituţiile existente - ca dovadă a
eficienţei operaţiunilor şi a măsurilor principale de creştere a eficienţei
instituţionale, vor prezenta statistici în cazul în care acestea există.
– dacă este necesar, un program şi un plan de acţiune care să cuprindă
măsurile ce trebuie întreprinse pentru crearea unor noi instituţii, care
să se ocupe de implementarea acquis-ului.
– argumentele aduse pentru perioada de tranziţie şi pentru derogările1847
din capitolul negociat, acolo unde există o astfel de solicitare.
Profesorul Nicolaides1848 sugerează aceeaşi modalitate de structurare a
Documentului de Poziţie:
1. Acceptarea acquis-ului:
• Acceptarea de către stat a acquis-ului;
• Prezentarea capacităţii şi a situaţiei naţionale.
2. Implicarea instituţiilor naţionale în aplicarea acquis-ului:
• Acceptarea de către stat a acquis-ului;
• Identificarea modificărilor aduse prin aplicarea acquis-ului;
• Prezentarea situaţiei/capacităţii ţării.
3. Negocierea derogărilor:
• Statele care nu acceptă acquis-ul;
• Prezentarea situaţiei naţionale;
1847
Vor fi prezentate în subcapitolul VII..2.3.5. Perioade de tranziţie şi derogări - flexibilitate
şi rigiditate în avansarea procesului de negociere.
1848
Phedon Nicolaides, op. cit., p. 64.
782
• Definirea exactă a solicitărilor;
• Identificarea mijloacelor/procedurilor necesare obţinerii conformităţii
cu acquis-ul.
4. Negocierea instituţională/negocierea problemelor financiare:
• Definirea clară a solicitărilor;
• Justificările aferente.
Este bine să avem în vedere următoarele recomandări, în elaborarea
Documentului de Poziţie:
• Ar trebui să se ofere propuneri concrete şi motivaţie pentru aceste propuneri;
• Imprecizia şi propunerile insuficient motivate, ar putea crea impresia că
ţara candidată nu ştie cu adevărat ce îşi doreşte;
• Este important ca ţara candidată să deţină informaţii complete asupra
fiecărei situaţii prezentate în Documentul de Poziţie;
• Documentul de Poziţie este un document oficial, fapt ce ar trebui să se
reflecte în stilul de redactare al acestuia;
• În situaţia în care un Document de Poziţie este lipsit de precizie,
negocierea poate fi amânată, statul membru va aduce clarificările
necesare, iar procesul intern de coordonare va trebui reluat de la început,
înainte ca negocierea propriu-zisă să poată începe.
De asemenea, este foarte important să ţinem seama şi de următoarele sfaturi1849:
• elaborarea unor poziţii scurte şi bine structurate;
• definiţi în mod clar şi concis propria poziţie şi propriile solicitări;
• explicaţi în mod exhaustiv propria poziţie şi capacităţi;
• motivarea poziţiei şi a solicitărilor în maniera impusă de acquis.
În vederea elaborării unui Document de Poziţie cât mai eficient este bine să
avem în vedere răspunsul următoarelor 28 de întrebări, care privesc următoarele arii:
a. Înţelegerea acquis-ului:
– Care sunt dispoziţiile relevante din Tratat pentru capitolul care se negociază?
– Care este legislaţia secundară relevantă pentru capitolul care se negociază?
– Există hotărâri judecătoreşti relevante pentru capitolul negociat?
b. Înţelegerea propriei situaţii pentru capitolul care se negociază:
– De ce ralierea la acquis creează probleme pentru capitolul care se
negociază?
– Care este natura şi amploarea problemelor pentru capitolul care se
negociază?
– Care sunt remediile preferate în locul derogărilor indisponibile pentru
capitolul care se negociază?
c. Excepţiile şi garanţiile din Tratat sau din legislaţia secundară pentru
capitolul care se negociază:
– Există?
– Au fost folosite sau invocate de către statele membre? Cum?
1849
Ibidem.
783
– Excepţiile şi situaţiile de salvgardare întâlnite în negocierile de aderare
anterioare: Au întâlnit, în trecut, ţările aplicante, probleme similare? şi ce
excepţii au obţinut în tratatele lor de aderare?
– Se pot utiliza argumente similare?
– Avem aceeaşi putere de negociere?
d. Formularea propriei poziţii/propriilor cereri pentru capitolul care se
negociază:
– Avem nevoie de o derogare temporară sau permanentă pentru capitolul
care se negociază? Cât timp ar dura derogarea?
– Este vorba despre o derogare generală (prin raportare la nevoile voastre)
sau specială (fiind necesară modificarea unui act al Comisiei Europene)?
– Ar fi vorba mai degrabă de o măsură de siguranţă şi nu de o derogare?
– Ralierea la acquis va provoca daune economice şi sociale iremediabile?
– Derogarea este singura soluţie? Este proporţională cu efectul scontat?
– Corespund nevoile identificate cu obiectivele UE?
– Există anumite sugestii de mecanisme ce pot fi aplicate în cazul ralierii la
acquis?
e. Formularea unei poziţii de back-up pentru capitolul care se negociază:
– Care este minimul pe care îl putem accepta?
– Am putea accepta mici derogări, care ar putea fi extinse, după aderarea la
UE?
– Aţi putea stabili anumite „obiective”?
f. Înţelegerea poziţiei UE pentru capitolul care se negociază:
– Care este oferta, ţintă la care se doreşte să se ajungă pentru capitolul care
se negociază?
– Există dezacorduri între statele membre pentru capitolul care se negociază?
– Va cere însăşi UE o derogare pentru capitolul care se negociază?
g. Monitorizarea celorlalte ţări candidate pentru capitolul care se negociază:
– Au obţinut ceva ce nu am obţinut pentru capitolul care se negociază? De ce?
– Am putea solicita acelaşi lucru pentru capitolul care se negociază?
– Ar trebui să solicităm acelaşi lucru pentru capitolul care se negociază?
Dosarul de fundamentare
Este recomandat ca atât delegaţia de negociere, cât şi Guvernul să adauge un

dosar de fundamentare, fiecărui capitol de negociere al Documentului de Poziţie,
care va conţine documente relevante furnizate de către Ministerele de resort,
partenerii sociali, societatea civilă şi grupurile de interese care sprijină susţinerile
din Documentul de Poziţie. Acesta conţine propunerile, măsurile, angajamentele şi
programele discutate cu partidele politice, administraţia locală şi partenerii sociali,
în scopul de a solicita perioade de tranziţie. Foarte importantă este menţionarea de
către statele candidate a datelor preconizate pentru aderare, pentru a sublinia
determinarea în asumarea şi apoi respectarea angajamentelor negociate.
784
În formularea poziţiilor de negociere, ţările candidate trebuie să aibă ca
punct de plecare evaluările generale şi sectoriale, financiare, sociale şi economice
ale impactului aderării, anume:
• Evaluarea impactul produs prin aplicarea acquis-ului;
• Evaluarea contribuţiilor venite din partea sectorului public şi privat;
• Evaluarea impactului cost-beneficiu adus de modificările ce survin prin
adoptarea acquis-ului;
• Evaluarea impactului financiar avut asupra ţării candidate prin asumarea
acestor schimbări;
• Evaluarea capacităţii administraţiei şi a instituţiilor în aplicarea acquis-ului.
Dosarul de fundamentare, trebuie să conţină atât punctele de acord cât şi cele
de dezacord, ce provin din surse interne şi din analize.
Poziţia comună a UE se referă la:
• Poziţia iniţială a UE, în cadrul negocierilor, este „acquis-ul şi nimic
altceva în afară de acquis”1850;
• Pentru statele membre, anumite părţi ale acquis-ului sunt mai importante
decât altele, iar în unele domenii nu se vor face nici un fel de concesii, în
timp ce în altele, flexibilitatea este mult mai mare;
• Procesul prin care se ajunge la o poziţie comună a UE, este foarte dificil
datorită unor posibile opinii divergente între statele membre, aceasta
înseamnă că statele membre negociază între ele asupra unei poziţii comune a
UE, iar Comisia are rolul de mediator în derularea acestor negocieri;
• Această negociere între state, ne dovedeşte că negocierea de aderare este
mai mult decât o negociere bilaterală (între statul candidat şi UE ca
entitate), fiind o negociere multilaterală, pe care o întâlnim nu doar în
negocierea de aderare la UE, ci şi în cazul redistribuirii costurilor şi
beneficiilor aderării1851. Aceste negocieri reflectă „relaţiile speciale dintre
statele membre şi viitoarele state membre”1852;
• Proiectul Poziţiei Comune (DCP), care este pregătit de către Comisie, va
fi discutat de către statele membre în cadrul grupului de lucru al
Comisiei, iar deciziile privind derogările temporare sunt luate/
consemnate de către Consiliu. Acordurile stabilite în cadrul negocierilor
purtate între statele membre, vor deschide calea obţinerii unei poziţii
comune a statelor membre. Preşedinţia comunică Poziţia Comună (PC)
Negociatorului Şef a ţării candidate;
• Atunci când toate compromisurile s-au realizat, statele membre ar putea fi
în dezacord în comunicarea statului candidat a poziţiei comune (PC)
1850
Sigma Papers no. 37, Enlargement of the European Union: An Analysis of the
Negotiations for Countries of the Western Balkans, 2007, p. 23.
1851
Christina J. Schneider, Conflict, Negotiation and European Union Enlargement, New
York, Cambridge University Press, 2009, p. 56.
1852
Paul Meerts, Franz Cede, op. cit, p. 17.
785
privind închiderea provizorie a capitolului negociat (se spune că fiecare
capitol rămâne provizoriu închis până la sfârşitul jocului).
Perioade de tranzi˛ie ∫i derog„ri ñ flexibilitate ∫i rigiditate

Ón avansarea procesului de negociere
Procesul de negociere reprezintă condiţiile de aderare la UE. Toate statele

membre trebuie să fie mulţumite şi convinse că avansarea unui astfel de proces
satisface propriile interese. Din aceste motive, flexibilitatea din cadrul negocierilor
nu este foarte impresionantă.
Există trei tipuri de flexibilitate în avansarea procesului de negociere1853:
A. Derogări permanente;
B. Derogări temporare şi acorduri tranzitorii;
C. Ajustări tehnice.
Scutirea statelor membre de implementarea celor aproximativ 100.000 de pagini
ale acquis-ului comunitar sau a unei politici particulare „reflectă echilibrul dintre a
permite solicitanţilor o perioadă pentru a-şi ajusta politicile şi dorinţa de a accepta doar
acei solicitanţi ale căror politici sunt deja stabilite şi în armonie cu UE”1854.
Perioada de tranziţie reprezintă un anumit număr de ani negociaţi, timp în
care obligaţiile faţă de UE nu se aplică (scutire temporară de la implementarea
acquis-ului). De exemplu, documentul de avans al întrunirii ministeriale care dă
startul Conferinţei Interguvernamentale în procesul de aderare al Muntenegrului la
UE (29 iunie 2012) stipulează că măsurile de tranziţie „sunt limitate în timp şi scop,
fiind însoţite de un plan cu etape clar definite în vederea aplicării acquis-ului”. Acelaşi
document prevede: „Pentru domeniile care au legături cu extinderea pieţei interne,
măsuri reglementare trebuie implementate rapid, iar perioadele de tranziţie trebuie
să fie scurte şi puţine; când adaptările considerabile sunt necesare, solicitând efort
substanţial, inclusiv cheltuieli financiare mari, aranjamentele transnaţionale
adecvate pot deveni parte a unui plan detaliat şi bugetate pentru aliniere. În orice
caz, dispoziţiile tranzitorii nu trebuie să implice modificări ale normelor sau ale
politicilor Uniunii, nu pot perturba funcţionarea lor corectă, sau să conducă la
denaturări semnificative ale concurenţei.”
Perioada de derogare implică faptul că o normă nu este obligatorie pentru o
anumită ţară. Pentru anumite ţări, există derogări din părţi ale tratatelor. Există, de
asemenea, opt-out-uri din părţi ale politicilor deja adoptate. Opţiunea pentru
derogări nu este prea agreată la nivelul Comisiei, în cadrul negocierilor de aderare,
întrucât Comisia doreşte ca legile să fie identice în întreaga UE.
Acorduri tehnice sunt în general întreprinse de către Comisie şi nu dau
naştere la probleme. Tradiţional, schimbarea ar fi adăugarea unei denumiri
1853
Sigma Paper 37, op. cit, p. 25.
1854
Christina J. Schneider, op. cit, p. 42.
786
protejate în mod special – produse alimentare şi băuturi – din ţară candidată listei
denumirilor geografice protejate.
Cazurile pentru aplicarea tranziţiilor şi a derogărilor sunt stabilite1855:
• Pentru a da economia ţării candidate timp pentru a se adapta la condiţiile
de aderare:
– creşterea presiunii concurenţiale;
– noi reguli cu care să se conformeze;
• Pentru a permite administraţiei publice a potenţialului membru de a importa
şi de a pune în aplicare noile norme şi reglementări în legislaţia internă.
Punerea în aplicare a acquis-ului ar putea necesita crearea unor noi agenţii
naţionale şi/sau locale şi a procedurilor - acest lucru, împreună cu setarea
aparatului administrativ, poate dura o perioadă considerabilă, astfel că
perioadele de tranziţie sunt convenite din mai multe motive tehnice1856:
– uneori este dificil sau imposibil de a aplica acquis-ul - din momentul
aderării (de exemplu, revocarea unui tratat internaţional sau în cazul în
care echipamentul nu pot fi achiziţionat înainte de aderare);
– necesitatea de a atenua impactul schimbărilor sistemice;
– necesitatea de a proteja standardele mai ridicate existente în ţările
candidate;
– nevoia unor politici naţionale care protejează interesele cheie naţionale
percepute;
– necesitatea de a ajuta ţările candidate să dezvolte programele lor sociale şi
economice;
– preocupări financiare majore.
• Dispoziţii tranzitorii sunt indispensabile în cazul:
– contribuţiilor financiare (care pot fi calculate şi puse în aplicare
aproape imediat);
– atragerea finanţărilor europene – suma pe care fiecare ţară este în
măsură să obţină depinde de integrarea acesteia în diferitele programe
comunitare;
– De exemplu, în domeniul PAC (Politica Agricolă Comună), calculată
pe baza producţiei ţării pentru anul precedent – oficial, statisticile
cadrului PAC nu sunt disponibile pentru statele membre noi, sau
programele de politici structurale, prin care încasările iniţiale/plăţile
dezechilibre tipice pentru noile state membre sunt redresate printr-un
mecanism temporar şi de credit în scădere;
• UE însăşi poate solicita o introducere treptată a noilor state membre în
programele comunitare, precum şi o aplicare progresivă a legislaţiei sale
pentru ca programele comunitare să fie în măsură să se adapteze la rândul
său la extindere. De exemplu:
1855
Phedon Nicholaides, op. cit, p. 47.
1856
Sigma Paper 37, op. cit., p. 37
787
– pentru a proteja temporar interesele lor din potenţiala competiţie
dăunătoare a noilor membri, agricultorii din UE, precum şi lucrătorii
din domeniul industriei oţelului solicită ca principiul de comerţ liber
să se aplice gradual;
– pentru Luxemburg, au fost negociate 10 ani restricţie în ceea ce
priveşte circulaţia internă a muncitorilor portughezi (ţările care au
aderat la UE după fondarea sa au fost supuse unor restricţii similare).
Perioadele de tranziţii şi derogări sunt căutate, în general, atunci când o ţară
se aşteaptă să aibă dificultăţi în aplicarea a acquis-ului din cauza unor probleme
politice, sociale sau economice. În ceea ce priveşte strategia de negociere, în timpul
negocierilor de aderare, o ţară ar trebui să evite cererile sale concentrate doar pe
perioada de tranziţie şi derogări (apare riscul de a deveni un partener mai puţin de
dorit). Solicitarea excepţiei de la reguli, deoarece respectarea devine costisitoare şi
generează o atitudine negativă. Solicitarea de asistenţă se invocă pentru a permite
respectarea unei atitudine pozitive (posibile programe de asistenţă: training-uri,
programe de sprijin de adaptare, îmbunătăţirea capitalul existent /a infrastructurii
existente etc.). Un alt mod de a evita efectuarea ajustărilor dificile precum şi a cere
derogări este adaptarea acquis-ului (imuabilă în teorie), cum este cazul negocierilor
de aderare ale Austriei, Finlandei, Norvegiei şi Suediei, când UE a fost de acord să
revizuiască propriile standarde în ceea ce priveşte problemele de mediu, sănătate şi
siguranţă, pentru a le putea ridica la nivelul ţărilor candidate.
Planurile de implementare ce pot fi sugerate sunt:
• cererile de măsuri tranzitorii trebuie să fie justificate prin planuri detaliate
de punere în aplicare care să asigure că respectarea acquis-ului va fi atins
(http://ec.europa.eu);
• atât cererile, cât şi planurile de punere în aplicare ar trebui să fie însoţite
de un calendar pentru realizarea progresivă a respectării depline;
• planurile de implementare pot avea la bază concepţia de „obiective
intermediare” (din punct de vedere juridic);
• aplicarea lor ar trebui să fie monitorizată de către Comisie (şi de către
statele membre).
Măsuri tranzitorii – în conformitate cu eutransition.eu, măsurile tranzitorii
tipice au fost aplicate în următoarele domenii principale:
• Agricultură, Reforma pieţei funciare, Mediu, Siguranţa alimentară,
Administraţia Funciară şi Cadastru, Energii regenerabile;
• Reformele economice (tranziţia către o economie bazată pe piaţă): Sistem
financiar intern; Liberalizarea preţurilor, a comerţului şi a schimbului
valutar; Stabilizarea macro-economică; Dezvoltarea sectorului privat;
Privatizarea întreprinderilor de stat; Reforma finanţelor publice;
Dezvoltarea comerţului şi integrare regională; Ocuparea forţei de muncă,
muncă şi protecţie socială (reforme sociale).
UE reprezintă o vastă experienţă de management de tranziţie prin:
788
• „Consensul european privind dezvoltarea” – documentul politic privind
dezvoltarea unei Comisii Europene, întocmit în 2005, menţionează la
articolul 33 că: „UE va valorifica pe baza experienţei statele membre noi
(cum ar fi gestionarea de tranziţie) şi va contribui la consolidarea rolului
acestor ţări ca donatori noi.”;
• „Compendiul european de tranziţie” – un instrument de sensibilizare şi un
instrument prin care schimbul de cunoştinţe care compilează experienţele
legate de tranziţie. Are menirea de a creşte interesul cu privire la această
delicată şi fază complexă de tranziţie, atunci când o ţară se transformă
treptat politic, din punct de vedere economic şi social, în scopul de a
îmbrăţişa valorile democratice.
• Toate statele membre ale UE de tranziţie cu experienţă la un moment dat
sau altul.
Lungimea perioadelor de tranziţie variază în funcţie de negocieri, din punct
de vedere al UE acestea ar trebui să fie cât mai scurte posibile, ţările candidate
fiind interesate de obţinerea unor perioade de tranziţie cât mai îndelungate:
• Grecia: a obţinut perioade de tranziţie pentru cinci ani;
• Spania şi Portugalia a obţinut perioade de tranziţie de şapte ani, iar pentru
anumite aspecte sensibile – zece ani;
• mai multe state membre recente au obţinut perioade de tranziţie de la un
an până la nouă ani, cu o perioadă medie de aproximativ trei ani.
În ceea ce priveşte perioadele de derogări, există următoarele tipuri1857:
temporare şi permanente. Majoritatea derogărilor acordate de UE sunt temporare
(spaţiu de manevră şi pentru potenţialii membri). Ele nu a fost pre-determinat (în
ceea ce priveşte durata), pot fi acordate pentru o perioadă determinată şi scurtă de
timp (nicio formulă pentru ceea ce reprezintă fix şi/sau scurt), durata lor variază în
relaţie cu adaptările care trebuie realizare (estimare, dificultate şi extindere), iar
dacă este necesar, unele derogări pot fi prelungite. Deşi UE a acceptat doar
derogări temporare, există o singură excepţie, Malta, care a obţinut o derogare
permanentă cu privire la achiziţionarea de reşedinţe secundare de pe insulă
(euabc.com).
Derogările permanente au fost convenite în cazuri rare şi sunt definite în
termeni de:
• produse, de exemplu pentru mere;
• sectoare, de exemplu pentru cel bancar;
• standarde, de exemplu, măsurile de mediu;
• factori de producţie, de exemplu, pentru muncitori;
1857
Phedon Nicolaides, The Boundaries of the Negotiating Power of the Candidates for
Membership of the European Union: Some Theoretical Considerations and Practical Implications, în
„EIPASCOPE”, 3, 1998, p. 32.
789
• măsuri fiscale, de exemplu, TVA sau alte activităţi scutite;
• regiuni, de exemplu, anumite insule;
• zona de operaţiuni, de exemplu, suma de re-asigurare de către companiile
străine pe piaţa internă;
• practici de afaceri, de exemplu, înfiinţarea de companii;
• practicile private, de exemplu, achiziţia de transferuri de terenuri sau
valută) etc.
Perioadele de derogări pot fi:
a. specifice – se referă la o anumită prevedere a unui act juridic;
b. nespecifice – nu iau forma unei excepţii, în schimb se solicită o excepţie
pur şi simplu.
O ţară candidată poate solicita recunoaşterea unor „nevoi speciale”, cum a
fost cazul Irlandei, Greciei, Portugaliei, Spaniei pentru care tratatele de aderare
recunosc eforturile ţărilor în ceea ce priveşte „dezvoltarea economică”. Atunci
când se anticipează dificultăţi în ceea ce priveşte respectarea acquis-ului într-o
anumită zonă, un potenţial stat membru poate solicita garanţii în loc de derogări.
Garanţiile se referă la:
a. excepţii de la reguli numai în cazul în care este nevoie;
b. derogări specifice nu pot fi definite în timpul negocierilor de aderare;
c. măsuri generale de protecţie (sectoare de producţie mai ales), definite în
toate valurile de extindere ale UE;
d. permite partenerilor să evite cazurile în care dezacordurile cu privire la
aspectele juridice relevante minore împiedică progresul negocierilor.
Obţinerea de derogări nu se realizează uşor, doar în cazuri de necesitate
evidentă, când „nevoile” sunt cuantificabile, dovedite şi reprezintă chestiuni de
interes naţional vital, tradiţii, sau politici sociale importante (afectate serios de
adoptarea acquis-ului). Ele nu se acordă în materie de libertăţi fundamentale ale
pieţei interne, fiindcă se abat de la aceste principii de bază care ar schimba caracterul
Uniunii Europene. Cu toate acestea, o derogare compensativă poate fi acordată chiar
şi în circumstanţe precum UE însăşi poate solicita aranjamente tranzitorii pentru
aspecte, cum ar fi circulaţia muncitorilor/comercializarea produselor agricole etc.
Mai uşor, se pot obţine în cazul în care problemele puse în joc sunt de o importanţă
majoră pentru potenţialul stat membru dar de importanţă minoră pentru UE (ex.
comercializarea tutunului umed în Suedia, ilegal în restul UE).
Cu toate acestea, astfel de situaţii sunt rare, statele candidate trebuie, de
obicei, să susţină foarte convingător cazurile lor, în scopul de a obţine orice
derogare. Cel mai puternic argument este existenţa unui precedent, excepţiile
acordate oricărui alt membru existent prevăzute în tratate (unele restricţii privind
libertatea de comerţ, de deplasare şi să stabilească anumite motive specifice:
protejarea securităţii naţionale/moralitate publică – foarte puţină/definită în sens
restrâns/trebuie să fie aplicat într-o maniera nediscriminatorie) şi în legislaţia
790
secundară (mult mai numeroase – statele membre trebuie să fie foarte familiarizat
cu legislaţia UE şi jurisprudenţă). Fiecare caz este, cu toate acestea, unic – practica
UE nu oferă întotdeauna precedente utile: negociere este foarte importantă. Viitorul
stat membru trebuie să fie capabil:
• să explice modul în care adoptarea acquis-ului ar cauza ireparabil daune
reducerii ajutoarelor sociale – standardelor/activităţii economice naţionale
etc.;
• să se arate că anumite costurile legate de adoptarea completă şi imediată a
acquis-ului sunt prea mari, iar derogările reprezintă singura cale de a le evita;
• să demonstreze că derogarea nu este contrară principiilor generale ale UE;
• să indice modul precis în care această derogare este benefică (ridicarea
standardelor de viaţă/nivelului de prosperitate/reducerea disparităţilor
sociale şi regionale etc.);
• să se arate că derogarea solicitată nu are un impact asupra comerţului şi
concurenţei în interiorul UE.
Pentru toate excepţiile solicitate este de aşteptat un proces de negociere dificil.
Paşii importanţi pentru pregătirea cererii de tranziţii/derogări într-un proces
de negociere1858 sunt:
1. Înţelegerea acquis-ului:
• examinarea tuturor prevederilor relevante din tratate;
• analiza legislaţiei secundare relevante;
• căutarea jurisprudenţei relevante.
2. Înţelegerea situaţiei proprii:
• motivele care ar putea cauza probleme cu acquis-ul;
• natura şi amploarea problemelor;
• analiza potenţialelor soluţii, altele decât derogări.
3. Existenţa unor excepţii/garanţii în tratate sau în legislaţia secundară:
• modul în care acestea au fost folosite/invocate în trecut de state membre
mai vechi.
4. Acordarea diferitelor excepţii/garanţii în cadrul negocierilor de aderare
din trecut:
• găsirea problemelor similare cu care se confruntă statele membre cu
vechime;
• analizarea excepţiilor acordate acestora;
• analizarea posibilităţii de a folosi argumente similare;
• evaluarea, în mod corespunzător, a propriei situaţii în ceea ce priveşte
puterea/forţa de negociere.
5. Formularea poziţiei proprii şi a cererii:
• cerinţele pentru derogare permanentă sau temporară – estimarea duratei;
• derogarea necesară – generală sau specifică;
1858
Ibidem.
791
• evaluarea posibilităţii de a înlocui derogarea cu o măsură de siguranţă;
• evaluarea potenţialelor pagube cauzate de adoptarea integrală a acquis-ului;
• analizarea gradului în care nevoile identificate coincid cu obiectivele UE;
• stabilirea unor mecanisme potenţiale prezentate pentru eventuala
conformitate cu acquis-ul.
6. Stabilirea unei poziţii de back-up:
• stabilirea unui minim acceptabil;
• evaluarea în cazul în care o derogare mai scurtă (cu potenţial de
extindere) este acceptabilă.
7. Înţelegerea poziţiei UE:
• analiza ofertei/ţinta propusă de UE;
• evaluarea potenţialelor dezacorduri între statele membre;
• anticiparea dacă UE însăşi este înclinată să solicite o derogare.
8. Monitorizarea celorlalte ţări candidate:
• cazuri (şi motive) în care alte state membre au obţinut o perioadă de
tranziţie/derogare;
• posibilitatea de a solicita acelaşi lucru;
• dezirabilitatea unei astfel de perioade de tranziţie/derogare.
Dificultăţi în negocierile de aderare nu sunt rezolvate numai prin intermediul
perioadelor de tranziţie şi prin intermediul derogărilor sau a garanţiilor. Este
adevărat că există perioade de tranziţie care sunt în avantajul ţării candidate, dar
există şi perioade de tranziţie care dezavantajează candidatul 1859. Creativitatea şi
imaginaţia cu care negociatorii abordează sunt instrumente foarte importante
„pentru a descoperi” noi soluţii. Experienţa anterioară a negocierilor de aderare
prezintă mai multe tipuri de „soluţii inovatoare”1860:
• Adaptarea acquis-ului;
• Extinderea acquis-ului;
• Interpretarea acquis-ului;
• Limitarea geografică a acquis-ului;
• Pragmatic – dispoziţii tranzitorii flexibile.
După descrierea principalelor concepte cu care operăm în cadrul negocierilor
europene, în speţă a celor de aderare, vom aborda procesul negocierii aderării
României la Uniunea Europeană.
Procesul Ader„rii Rom‚niei la Uniunea European„
Descrierea procesului de negociere a aderării României la Uniunea

Europeană implică o abordare instituţională şi una procedurală. Înainte de a creiona
acest cadru necesar analizei procesului, vom realiza o scurtă incursiune istorică,
1859
Christina J. Schneider, op. cit., p. 45.
1860
Phedon Nicolaides, A guide to the…., 1999, p. 56.
792
pentru o mai bună contextualizare şi înţelegere a interdependenţelor care au generat
determinarea în realizarea aderării.
Scurt istoric al Ader„rii Rom‚niei la UE

După evenimentele din 1989, înlăturarea comunismulului îndreaptă România
spre înrădăcinarea principiilor europene cu scopul integrării în cadrul comunităţii
europene. Astfel, întregul proces de aderare poate fi surprins printr-o radiografie a
„tunelului de tranziţie”1861. Criteriile de la Copenhaga (1993) au reprezentat pilonii
de îndrumare pentru politicienii români în cadrul complexului proiect de aderare.
Procesul europenizării României a constat în aplicarea de reforme structurale, în
principal pe plan economic, legislativ, al instituţiilor şi al sistemului politic.
Un rol cheie a fost reprezentat de către societatea românească, ce a sprijinit
orientarea spre zona europeană, sondajele ilustrând o proporţie cuprinsă între 70%–
90% pro UE. Ideea de bază în pregătirea pentru aderare se poate rezuma la un
cuvânt: reconstrucţie. Acest proces de reconstrucţie a societăţii româneşti a avut
ca scop crearea unor structuri compatibile1862 cu cele europene.
Principalii paşi parcurşi de România în procesul de aderare la Uniunea
Europeană sunt:
1993 România încheie Acordul de Asociere la UE
1995 La 22 iunie România înaintează Cererea de aderare la UE
1998 În noiembrie, Comisia Europeană publică Primul Raport al
Cererii de Aderare la UE
1999 Consiliul European de la Helsinki decide Deschiderea Negocierilor
de Aderare
2000 Începerea efectivă a Negocierile de Aderare în cadrul a 9 arii
2001 Continuarea Negocierilor de Aderare
2002 Se deschid încă 13 capitole pentru a fi negociate
2003 Este afirmat într-un document al Consiliului European obiectivul
semnării Tratatului Comun de Aderare a României pentru a
putea deveni stat membru în 2007
2004 România finalizează Negocierile de Aderare
2005 La 25 aprilie semnarea Tratatului de Aderare la UE
2007 România devine Membră a UE.
Preg„tirea ader„rii
Pasul iniţial în pregătirea integrării ţării în cadrul Uniunii a constat în
încheierea Acordului de Asociere în anul 1993, urmând ca, doi ani mai târziu, în
1861
Vasile Puşcaş, România spre Uniunea Europeană, Negocierile de aderare (2000–2004),
Iaşi, Institutul European, 2007, p. 32.
1862
Ibidem.
793
anul 1995, acesta să intre în vigoare. În acelaşi an, la data de 22 iunie, România
înaintează cererea de aderare la UE, prezentând în cuprinsul unei anexe Strategia
Naţională de Pregătire a Aderării.
Primul feedback din partea Comisiei Europene are loc în anul 1998,
concluzionându-se cu necesitatea de-a furniza Bucureştiului asistenţă prin „eforturi
susţinute”1863. Comisia s-a raportat la stagnarea progresului economic şi carenţele
în domeniul investiţiilor în societatea românească.
Anul 1999 este anul în care Consiliul European de la Helsinki decide
deschiderea negocierilor de aderare între UE şi România. Negocierile aveau să se
desfăşoare în condiţiile respectării unui set bine determinat de clauze printre care se
evidenţiază necesitatea implementării de reforme în cadrul instituţiilor de îngrijire
ale minorilor. Consiliul European conchide că atât România, cât şi Bulgaria vor fi
analizate şi judecate pe baza propriilor merite1864.
Œnceperea negocierilor de aderare
Negocierile de aderare debutează un an mai târziu, în 2000, iar formula de

desfăşurare a negocierilor propusă de către UE este aceeaşi cu cea aplicată restul
ţărilor cu statut de candidate. Procedura avea să fie de asemenea, identică cu cea
realizată în anii anteriori în cadrul valurilor de extindere şi anume sub forma unor
negocieri bilaterale între două delegaţii.
Uniunea Europeană a ţinut să accentueze faptul că aderarea presupune
acceptarea aquis-ului comunitar în proporţie de 100%, precum şi a sumei totale de
drepturi şi obligaţii ce reies din cadrul funcţionării instituţiilor şi al politicilor
uniunii. Stipularea importanţei asumării aquis-ului are ca scop atingerea unui
rezultat de win-win1865, în urma integrării României.
La data de 15 Februarie 20001866 are loc sesiunea bilaterală de negocieri între
România şi UE. Îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, conform UE, urma să fie
pentru ţara candidată un drum dificil cu un grad ridicat de efort. România avea să
fie monitorizată constant, iar rapoartele întocmite de către Comisia Europeană
aveau să reprezinte motorul de decizie în raport cu desfăşurarea negocierilor de
aderare. Alinierea cu scopul compatibilizării României era îndeosebi necesară pe
următoarele paliere: politici europene, al Politicii Externe şi de Securitate Comună,
justiţie şi afaceri interne şi a politicii comerciale comune.
Un punct esenţial în asumarea aquis-ului îl presupunea implementarea unei
administraţii eficiente. Exista o discrepanţă majoră între stilul de funcţionare al
administraţiei româneşti în comparaţie cu cel european, iar alinierea României la
principiile de funcţionare din cadrul UE erau impetuos necesare, amintind cu
1863
Ibidem, p. 33.
1864
Ibidem, p. 36.
1865
Ibidem, p. 37.
1866
Ibidem, p. 36.
794
precădere de aquis-ul Schengen. Perioada de tranziţie acordată ţării trebuia însoţită
de un nivel maxim de transparenţă şi exactitate în cadrul acţiunilor de aplicare a
aquis-ului.
Consiliul European de la Göteborg (15–16 iunie 2001) dezvoltă un road
map1867, adică o foaie de parcurs care să ilustreze paşii în desfăşurarea negocierilor de
aderare a ţărilor candidate. Tot atunci s-a apreciat că România a făcut paşi importanţi
pe calea aderării, considerându-se că a făcut progrese în planul economiei de piaţă,
constatându-se în acelaşi timp că au avut loc îmbunătăţiri pe plan legislativ şi al
funcţionării guvernului. În ceea ce priveşte strategia generală de negociere, în 2001 s-a
menţinut obiectivul de aderare a României la UE pentru data de 1 Ianurie 2007.
Finalizarea negocierilor a fost propusă pentru anul 2004, urmând ca perioada
2005–2006 să fie dedicată semnării Tratatului de Aderare şi ratificării acestuia.
Managementul procesului de negociere

a Ader„rii Rom‚niei la Uniunea European„
Decizia politică de aderare a României la Uniunea Europeană a fost luată în

cadrul Consiliului European din 16–17 decembrie 2004, iar semnarea Tratatului de
Aderare la Uniunea Europeană a avut loc anul următor, în aprilie 2005. România a
devenit, din 1 ianuarie 2007, membră a Uniunii Europene, conform proiecţiei din
Tratatul de Aderare.
Procesul de negociere europeană „păstrează şi astăzi fundamentul schemei lui
Schuman”1868. Tendinţa Uniunii Europene de a se impune în sistemul internaţional
contemporan, în contextul provocărilor globalizării, al sfârşitului Războiului Rece, au
provocat dezbateri la nivel teoretic şi o cazuistică impresionantă1869.
Acest subiect al negocierilor la Uniunea Europeană este prezent la nivelul
conştiinţei publice datorită procesului de extindere spre Europa Centrală şi de Est1870.
Pentru Statele Membre, negocierile de aderare aveau o formă diferită decât altele de pe
scena internaţională, iar pentru statele aspirante la statutul de membru al Uniunii
Europene, acestea aveau semnificaţia unui „proces de construire a încrederii între
părţile aflate în negociere, în aşa fel încât să se creeze o percepţie reciprocă despre felul
în care fiecare candidat va fi capabil să facă faţă provocărilor aderării”1871.
Analiza procesului de aderare trebuie să cuprindă elementele contextuale
relaţionate actorilor implicaţi, efectul liniilor directoare de negociere, strategiile şi
1867
Ibidem, p. 48.
1868
Ibidem p. 24.
1869
Ibidem, p. 25.
1870
Ibidem, p. 26.
1871
András Inotai, Some Key Issues in Understanding the Negotiations on Accesion to the
European Union, Working Paper, no. 122, Budapest, Institute for World Economics of the Hungarian
Academy of Science, December, 2001, p. 16, apud Ibidem, p. 27.
795
tacticile de negociere ale Uniunii Europene/State Membre, impactul criteriilor de
aderare asupra pregătirii interne a statelor candidate, evaluarea pregătirii interne la
capitolele de negociere şi tabloul comparativ al rezultatelor obţinute de celelalte
state în negocierea aderării1872:
• gradul înalt de instituţionalizare (cadrul de reguli formale şi informale, în
care tiparele de comportament au evoluat);
• gradul permanent, continuu şi interconectatal negocierilor (rezultatul
unei negocieri determină o nouă situaţie de negociere, în timp ce actorii
implicaţi continuă să interacţioneze);
• caracterul şi rolul distinct al actorilor implicaţi în negociere;
• importanţa mare a negocierilor informale, în strânsă conexiune cu
negocierile formale;
• conexiuni între sectoare şi niveluri, dar şi între negocieri interne şi
externe1873.
Abordarea procedurală a negocierilor de aderare
Negocierile de aderare ale unui stat candidat la Uniunea Europeană se
desfăşoară după schema prezentată în figura 1.
În Uniunea Europeană negocierile sunt strâns conectate preferinţelor,
intereselor actorilor statali şi nonstatali, respectării regulilor instituţionalizate şi
„momentelor speciale” din evoluţia politică şi economică a Uniunii, în direcţia
aprofundării procesului de integrare şi a extinderii1874.
Din partea Uniunii Europene se stabileşte o Conferinţă Interguvernamentală
(CIG) pentru fiecare ţară candidată, deci negocierile se derulează bilateral, între
fiecare stat candidat şi Statele Membre, într-un cadru multilateral1875. În cadrul CIG
au loc sesiunile formale de negociere, însă cele mai semnificative se desfăşoară
între Negociatorul Şef şi reprezentanţii Statelor Membre, dar şi cu alţi oficiali,
chiar şi din alte state candidate1876. Schimbul Documentelor de Poziţie se realizează
între grupurile de lucru ale Consiliului de Miniştri al Uniunii Europene şi echipa de
negociere a statului candidat; Comisia Europeană pregăteşte proiectele poziţiilor
comune pentru Consiliu, ca răspuns la Documentele de Poziţie ale statului
candidat, dar şi documentele tehnice despre implicaţiile poziţiilor de negociere1877.
O parte însemnată din negocierile informale şi modalităţile de implementare ale
aquis-uluicomunitar sunt purtate cu Comisia.
1872
Ciprian Goriţă, Negocierile de aderare la Uniunea Europeană, Bucureşti, Editura
Economică, 2008, p. 13.
1873
Gabriela Ciot, Modelul Negociatorului – idiosincrazii în procesul decizional al politicii
externe, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2012, pp. 287-301; Gabriela Ciot, Negotiation and Foreign
Policy Decision Making, Newcastle upon Tyne, Cambridge Scholars Publishing, 2014, pp. 187-199.
1874
Ibidem, p. 34.
1875
Ibidem, p. 27.
1876
Ibidem.
1877
Ibidem, p. 28.
796
Un stat european adresează Consiliului European o cerere de aderare
Consiliul European solicită Comisiei Europene să prezinte o Opinie
Comisia prezintă Consiliului UE Opinia referitoare la candidatura statului
Consiliul (cu unanimitate) adoptă decizia de începere a negocierilor cu statul candidat
Consiliul, prin preşedinţia sa, conduce negocierile cu statul candidat
Comisia propune și Consiliul agreează prin consens, liniile directoare ale poziţiei UE în negocierile de aderare
Proiectul de Tratat de Aderare este agreeat de UE şi de statul candidat
Tratatul de Aderare este supus aprobării Consiliului UE şi Parlamentului European
Parlamentul European aprobă Tratatul de Aderare cu majoritate simplă
Consiliul UE aprobă Tratatul de Aderare cu unanimitate
Statele Membre şi statul candidat semnează oficial Tratatul de Aderare
Statele Membre şi statul candidat ratifică Tratul de Aderare
După ratificare, Tratatul de Aderare intră în vigoare: statul candidat devine membru al UE
Figura 1. Procesul de Aderare (după Vasile Puşcaş, 2007, p. 665).
797
Abordarea institu˛ional„ a negocierilor de aderare
Din partea statelor candidate, structurile şi instituţiile implicate sunt

diferite1878, însă toate au un Negociator Şef, ceea ce diferă, este poziţia lui faţă de
structurile guvernamentale. Este esenţial rolul de coordonare al Negociatorului Şef,
iar capacitatea lui de influenţare este vizibilă în faza finală a negocierilor şi
elaborării Tratatului de Aderare1879. El lucrează intens cu ministerele de linie,
implicate în grupuri de lucru pe capitole ale aquis-ului, “arbitrează între diferite
agenţii guvernamentale, susţine opiniile formulate de echipa de negociere la
nivelul guvernului, […] argumentează conţinutul documentelor de poziţie faţă de
instituţiile europene şi Statele Membre, susţinând obiectivele negocierilor de
aderare şi interesul naţional al statului candidat”1880. Subliniem faptul că
Negociatorul Şef are atribuţia de a prelua datele adecvate ale pregătirii aderării şi a
le prezenta în poziţii potrivite obiectivelor momentane şi de perspectivă ale statului
candidat. Acesta conduce negocierile conform strategiei şi tacticilor stabilite,
căutând formulele cele mai potrivite de armonizare, obiectivele de stadiu şi
specificitatea afirmării interesului naţional. El trebuie să facă faţă şi tendinţelor de
folosire a puterii de negociere a celeilalte părţi1881. De reţinut este că, pentru fiecare
val de aderare, criteriile sunt reformulate, în funcţie de stadiul evoluţiei aquis-ului,
dezvoltării politicilor europene şi contextului european şi internaţional1882.
Caracteristicile sistemului de negociere al Uniunii Europene şi al negocierilor de
aderare la Uniunea Europeană sunt redate sintetic în tabelul de mai jos (tabelul 1)1883.
Tabelul 1
Caracteristici ale sistemului de negociere în Uniunea Europeană
şi ale negocierilor de aderare la Uniunea Europeană
(după Ciprian Goriţă, 2008, p. 35–36)
Dimensiuni principale Tematici Caracteristici
ale sistemului ale sistemului de
de negociere negociere în Uniunea
în Uniunea Europeană Europeană
Negocieri asupra naturii – proces interguvernamental de
Uniunii Europene (în armonizare a diverselor interese naţionale;
vederea aderării la Uniunea – interdependenţe între reţele, politizare a
Europeană sau a dezvoltării evoluţiilor procesuale, densitate mare a
Uniunii) reţelelor.
Negocieri asupra Uniunii Negocieri în comitete – desfăşurate în diverse arene/adunări;
Europene (comitologie) – au loc sub forma negocierilor de grup;
– corespund caracteristicilor negocierilor
1878
Ibidem.
1879
Ibidem.
1880
Ibidem.
1881
Ibidem, p. 31.
1882
Ibidem, p. 28.
1883
Ciprian Goriţă, op.cit., pp. 35-36.
798
multilaterale internaţionale (participanţi
inegali, cu strategii individuale);
– importanţa dimensiunii supranaţionale.
Negocieri în interiorul Structuri instituţionale – influenţate de dinamici instituţionale şi
Uniunii Europene multiple forma adunărilor;
– impact al dimensiunii supranaţionale.
Formarea de coaliţii – instrument pentru influenţarea agendei;
– presiunea asupra formării de coaliţii
creşte proporţional cu numărul de
participanţi;
– nu există un tipar stabil de coaliţie.
Diversitate culturală – diferenţieri în stil de negociere (teutonic,
galic, saxon);
– dezvoltarea unei culturi comune de
negociere, în sens profesional şi
organizaţional.
Situaţii de criză – necesitatea unor politici externe şi de
securitate coerente şi eficiente: actualmente
rezultatul unui consens negociat.
Paşii negocierii de aderare sunt: screening-ul, pregătirea documentelor de

poziţie, negocierea bazată pe documentele de poziţie, tratatul de aderare, ratificarea
tratatului de aderare1884. Principiile şi procedurile negocierii de aderare ţin cont de
obiectivele procesului de aderare şi de caracteristicile tehnice ale negocierilor
europene1885. Figura 2 redă sintetic aceste etape în cadrul procesului de negociere a
aderării la Uniunea Europeană1886.
Substanţa negocierilor de aderare o constituie aquis-ul, divizat în capitole,
31 pentru valul al cincilea de extindere, 35 pentru negocierile de aderare în curs, cu
grad de dificultate diferit, iar statele candidate se raportează la ele în funcţie de
stadiul pregătirii interne1887. În cazul României aceste capitole au fost:
Libera circulaţie a mărfurilor, Libera circulaţie a persoanelor, Libera circulaţie a
serviciilor, Libera circulaţie a capitalurilor, Dreptul societăţilor comerciale, Politica în
domeniul concurenţei, Agricultura, Pescuitul, Politica în domeniul transporturilor,
Impozitarea, Uniunea economică şi monetară, Statistica, Politica socială şi de ocupare a
forţei de muncă, Energia, Politica industrială, Întreprinderi mici şi mijlocii, Ştiinţă şi
cercetare, Educaţie, formare profesională şi tineret, Telecomunicaţii şi tehnologia
informaţiei, Politici culturale şi audiovizual, Politica regională şi coordonarea
instrumentelor structurale, Protecţia mediului înconjurător, Protecţia consumatorilor şi
a sănătăţii, Justiţie şi afaceri interne, Uniunea vamală, Relaţii externe, Politica externă
şi de securitate comună, Control financiar, Prevederi financiare şi bugetare, Instituţii,
Diverse1888.
1884
Ibidem
1885
Ibidem
1886
Ibidem, p. 666
1887
Ibidem, p. 29
1888
Ibidem, p. 5.
799
ETAPELE UNIUNEA EUROPEANĂ NEGOCIEREA STAT CANDIDAT
800
FORMALĂ
Echipa interministerială
de negociere
Etapa I: Screening Comisia Europeană
Sesiuni de screening la Echipa de negociere
Președinția UE Bruxelles
Etapa II: Pregătirea

documentelor de poziție Guvern
Consiliul UE
Comitetul de Integrare
Reuniuni CIG la Bruxelles
sau Luxemburg Echipa de negociere
Etapa III: Negocierea pe baza Guvern

pozițiilor de negociere Consiliul UE
Reuniuni CIG la Bruxelles Comitetul de Integrare
sau Luxemburg
Echipa de negociere
Guvern
Consiliul UE
Comitetul de Integrare
Etapa a IV-a: Tratatul de Ultimele reuniuni CIG
Aderare Echipa de negociere
Etapa V: Ratificarea Parlament

Parlamentul Statelor Membre
Tratatului de Aderare
Referendum
Figura 2. Procesul de negociere a aderării la Uniunea Europeană (după Vasile Puşcaş, 2007, p. 666).
Cronologic, deschiderea şi închiderea capitolelor de negociere a capitolelor
s-a realizat conform tabelului 21889.
Tabelul 2
Cronologia negocierilor de aderare România – Uniunea Europeană
(după Vasile Puşcaş, 2007, p. 671–672)
Capitolul Deschidere Închidere
Libera circulaţie a mărfurilor 2002 2003

Libera circulaţie a persoanelor 2002 2003
Libera circulaţie a serviciilor 2002 2004
Libera circulaţie a capitalurilor 2001 2003
Dreptul societăţilor comerciale 2001 2001
Concurenţa 2000 2004
Agricultura 2002 2004
Pescuitul 2001 2001
Politica în domeniul transporturilor 2001 2003
Impozitarea 2001 2003
2004 2004
Uniunea Economică şi Monetară 2002 2002
Statistica 2000 2000
Politica social şi de ocupare a forţei de muncă 2001 2002
Energia 2002 2004
Politica industrial 2002 2002
Întreprinderi mici şi mijlocii 2000 2000
Ştiinţă şi cercetare 2000 2000
Educaţie, formare profesională şi tineret 2000 2000
Telecomunicaţii şi Tehnologia informaţiei 2000 2002
Politici culturale şi audiovisual 2000 2002
Politica regional şi Coordonarea Instrumentelor 2002 2003
Structurale
Protecţia mediului înconjurător 2002 2003
Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii 2001 2001
Justiţie şi Afaceri Interne 2002 2004
Uniunea Vamală 2001 2002
Relaţii Externe 2000 2000
Politica Externă şi de Securitate Comună 2000 2000
Control Financiar 2001 2003
Prevederi Financiare şi Bugetare 2002 2004
Instituţii 2002 2002
Diverse 2004 2004
1889
Ibidem, p. 671–672.
801
Statele candidate indică data tehnică pentru momentul aderării (de exemplu,
pentru România – 2007), iar de la precizarea acestei date, până la recunoaşterea
datei realiste a momentului aderării, statele candidate au trecut printr-un proces de
monitorizare/evaluare1890. Negocierile de aderare au fost influenţate de variabile
generate de factori interni (la nivelul Uniunii Europene: reforma internă, evoluţia
unor politici europene, schimbări majore în politica unor State Membre; la nivelul
statelor candidate: impactul implementării reglementărilor Comunităţii asupra
economiei, mediul social, politic şi de factori externi (de exemplu, războiul din
Irak, relaţiile transatlantice)1891.
Negocierea de aderare are la bază formula win-win şi se caracterizează prin
faptul că:
1) este un proces de descoperire – cele două părţi informându-se reciproc
despre ce doresc, ce intenţionează, ce oferă;
2) este o interacţiune strategică – părţile caută să se influenţeze reciproc, să-
şi adapteze comportamentul pentru a obţine cele mai bune rezultate;
3) este un proces de schimb, prin care fiecare parte caută să configureze
comportamentul celeilalte părţi1892.
Elementele importante ale negocierii sunt:
1) nivelul tehnic – subiectele sunt rezolvate prin referire la un set clar de
reguli, criterii, fără a trece spre mediul interdependenţelor;
2) nivelul politic – problemele dintr-o arie fiind rezolvate nu neapărat făcând
apel la reguli, ci intrând în zona interacţiunilor, a interdependenţelor complexe, a
mai multor subiecte şi domenii1893.
Soluţiile finale pot fi influenţate prin mai multe căi:
a) argumente legale/tehnice (presupune existenţa unui set de reguli şi criterii clar
definite şi acceptate de părţile negociatoare, dar şi abilităţi pentru folosirea lor);
b) promovarea interesului mutual, pornind de la aspiraţia win-win şi
continuând cu efortul tuturor părţilor de a găsi cea mai bună formulă;
c) utilizarea capacităţii de putere, folosirea abilităţii de a convinge cu
condiţionalităţi cealaltă parte şi capabilităţile pentru a respinge ceva ce vrea
cealaltă parte, fără să se ţină seama de consideraţii legale sau tehnice1894.
Este important că negocierile de aderare se realizează la mai multe niveluri. În
prezent, Statele Membre ajung la un acord asupra unui mandat pentru negocierile cu
statul candidat, de la nivelul tehnic şi politic al Comisiei Europene, apoi opinia este
analizată de Grupul pentru Extindere din cadrul Consiliului UE, reprezentanţii
permanenţi o discută în cadrul COREPER (Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi),
1890
Ibidem, p. 29.
1891
Ibidem, p. 30.
1892
Ibidem, p. 31.
1893
Ibidem
1894
Ibidem
802
urmând ca decizia asupra unei opinii să fie luată de către miniştrii de externe ai Statelor
Membre1895. Pe baza acestui mandat, Statul Membru care deţine preşedinţia Consiliului
UE negociază condiţiile concrete de aderare cu statul candidat1896.
Negocierile de aderare se desfăşoară prin intermediul Conferinţelor de
Aderare, la două niveluri: miniştri/şefi de delegaţii şi negociatori şefi/adjuncţi ai
şefilor de delegaţii. După procedură, în cursul unei preşedinţii a Consiliului UE au
loc cel puţin o întâlnire la nivel ministerial şi una la nivel de adjuncţi ai şefilor de
delegaţii, cu posibilitatea ca frecvenţa acestor întâlniri să fie adaptată necesităţilor.
Conferinţele de Aderare au loc separat, cu fiecare dintre candidaţi1897.
Caracterisiticile instituţional-politice şi procedurale ale procesului negocierilor
de aderare sunt schematizate în figura 31898.
Proiectul aderării la Uniunea Europeană a oferit un cadru pentru
modernizarea societăţii româneşti, cu condiţia reformării structurale a economiei,
instituţiilor, legislaţiei, sistemului politic, statutului de drept etc., în concordanţă cu
criteriile Copenhaga1899. Procesul europenizării se referă la internalizarea valorilor,
legislaţiei, procedurilor Uniunii Europene şi reprezenta o „posibilitate concretă şi
dezirabilă” de modernizare „reală, sistematică şi integrală” a României1900.
Asemenea altor state candidate, dinamica negocierilor de aderare a României
la UE, în perioada 2000–2004, a luat în calcul elemente de strategie din punct de
vedere instituţional, politici şi evoluţii ale mediului extern şi intern de negociere,
percepţii externe asupra pregătirii conduitei României, obiectivele strategice pe
criterii de aderare şi capitole de negociere, dar şi prognozele cu privire la evoluţia
negocierilor1901. Procesul de pregătire internă a trebuit să fie corelat cu evoluţiile
politicilor europene şi cu alte componente ale mediului extern de negociere1902.
Negocierile de aderare a României la UE au început în februarie 2000, pe
fondul unui puternic substrat geopolitic, iar efectul intern a fost unul de accelerare
a modernizării ţării1903. Pentru România, la propunerea Comisiei şi Parlamentului
European, Consiliul European a adăugat şi condiţionări legate de acţiunea efectivă
de implementare a reformei instituţiilor de îngrijire a copiilor şi măsuri pentru
redresarea situaţiei macro-economice a ţării1904.
1895
Ciprian Goriță, op.cit., p. 44
1896
Likke Friis, Anna Jarosz, When the going gets tough: the EU’s enlargement negotiations
with Poland, în Journal of European Integration, University of Cambridge, vol. 23, no. 1, 2000,
p. 12–13, apud Ibidem, p. 45
1897
Ibidem, p. 51.
1898
Vasile Puşcaş, op.cit., p. 667.
1899
Ibidem, p. 32
1900
Ibidem
1901
Ciprian Goriţă, op.cit., p. 339.
1902
Ibidem.
1903
1904
Ibidem.
803
UNIUNEA EUROPEANĂ STAT CANDIDAT
804
Își dă avizul
CONSILIUL DE COREPER
MINIȘTRI
NEGOCIERI
FINALE
PARLAMENTUL EUROPEAN
Propune poziții comune

Prezintă pozițiile proprii față de capitolele de negociere
Adoptă pozițiile comune

ECHIPA DE
NEGOCIERE
COMISIA EUROPEANĂ Se află în contact direct cu țara candidată pentru a găsi soluții la
problemele care apar în timpul negocierilor
Figura 3. Cadrul instituţional al negocierilor de aderare (după Vasile Puşcaş, 2007, p. 667).
Foarte importantă pentru procesul de negociere a fost necesitatea coordonării
intereselor şi acţiunilor actorilor interni, în contextul considerării structurii
instituţionale în care avea loc negocierea aderării la Uniunea Europeană. Schema
coordonării procesului de negociere, din perspectiva menţionată anterior poate fi
redată astfel:
Guvern sau corpuri de coordonare distinctă
Coordonarea procesului tehnic –

Coordonarea politicilor – structuri implicarea instituțiilor cu
administrative speciale sau Ministerul responsabilități în domeniul
Afacerilor Externe integrării europene și a
negocierilor de aderare
Figura 4. Schema coordonării procesului de negociere

(după Brusis și Emmanouilidis, apud Ciprian Goriță, p. 341).
Din perspectiva UE, evoluţia strategică a negocierilor, cu cel de-al doilea

grup de state candidate („Helsinki”, din care făcea parte şi România), prelua acelaşi
model de abordare a negocierii cu statele grupului „Luxemburg”, adică al
deschiderii capitolelor uşoare de negociere. Datorită dublei dimensiuni a abordării
procesului de negociere (pregătire internă şi mediul extern de negociere), pe
parcursul anului 2000 au fost deschise negocierile la nouă capitole şi închise
provizoriu şase1905. Chiar de la începutul perioadei de negociere a aderării
României, poziţia UE a fost că aderarea implica „acceptarea în întregime a aquis-
ului prezent şi viitor, ca şi drepturile şi obligaţiile care decurgeau din sistemul
instituţiilor şi politicilor Uniunii”1906.
Specific celui de-al cincilea val de extindere a UE a fost faptul că structurile
şi instituţiile părţii comunitare erau la fel ca în extinderile precedente, în timp ce
statele din Europa Centrală şi de Est au dezvoltat un cadrul instituţional diferit
pentru a-şi atinge obiectivele de aderare1907.
Procesul de negociere a aderării implică o activitate managerială
semnificativă, legată de coordonarea agenţiilor guvernamentale şi a administraţiilor
publice. Statele din Europa Central-Sud-Estică au realizat o coordonare pentru
politici, politică şi proceduri. Au existat două opţiuni pentru coordonarea
politicilor: Ministerul Afacerilor Europene, care să fie responsabil pentru acest
lucru, sau crearea unui organism specializat. România a creat Ministerul Integrării
Europene, dar numai la sfârşitul anului 2000 (MIE), cu funcţii de: strategie, de
1905
Ciprian Goriţă, op.cit., p. 340.
1906
1907
Ibidem, p. 39.
805
reglementare, de reprezentare, de autoritate de stat, de administrare. Atribuţiile
acestui minister erau de conducere-coordonare şi a activităţii Delegaţiei Naţionale
pentru Negocierea Aderării României la Uniunea Europeană, dar şi procesul de
negociere în ansamblul său, corelând activităţile sale specifice cu ministerele şi alte
autorităţi ale administraţiei publice1908.
Negocierea europeană pentru aderarea la Uniunea Europeană a fost puternic
instituţionalizată, chiar prin „exprimarea interguvernamentală”, foarte importantă
fiind respectarea principiului transparenţei1909. Tocmai de aceea, România a făcut
publice toate documentele de poziţie, iar echipa de negociere a acordat o atenţie
semnificativă comunicării publice.
În decembrie 1999, pe fondul deciziei Consiliului European de la Helsinki
de a începe negocierile de aderare şi cu România, Guvernul de la Bucureşti a
desemnat un Negociator Şef pentru aderarea la UE, dar numai prin HG nr. 243, din
22 februarie 2001, s-a constituit Delegaţia Naţională pentru Negocierea Aderării
României la UE, compusă din şeful Delegaţiei Naţionale (Negociatorul Şef)1910, co-
preşedinţii delegaţiilor sectoriale (secretarii de stat responsabili cu integrarea
europeană în ministerele de linie) şi membrii ai delegaţiilor sectoriale (grupuri de
lucru). Delegaţia Naţională avea rolul de a evalua gradul de pregătire a fiecărui
capitol în vederea desfăşurării negocierii, de a organiza şi evalua procesul de
negociere a aderării României la Uniunea Europeană, urmărirea îndeplinirii
angajamentelor asumate de România1911. Articolul al doilea al HG nr. 243 preciza
că Negociatorul Şef era membru al Guvernului României, ca ministru-delegat1912.
Delegaţia Naţională avea consultări regulate cu partidele politice
parlamentare, în faza definitivării documentelor de poziţie, aveau loc informări
periodice ale Comisiei Parlamentare de Integrare Europeană şi comisiilor
sectoriale, dezbaterea publică fiind încurajată permanent1913.
Finalizarea procesului de negociere a României, în decembrie 2004, a
determinat posibilitatea ca România să devină membru al UE, începând cu
1 ianuarie 2007, dar şi apariţia unor soluţii de dezvoltare şi management economic
şi social. România a obţinut prin negocierile de aderare, pe lângă Tratatul de
Aderare, şi 50 de perioade de tranziţie şi derogări (cele mai multe dintre toate
fostele state candidate), dar cel mai important lucru obţinut „ar fi evaluarea
efectelor, impactului soluţiilor de aplicare a aquis-ului în toate domeniile acoperite
de capitolele de negociere a aderării”1914.
1908
Ibidem, p. 40.
1909
Ibidem, p. 46.
1910
HG nr. 243, din 16 februarie 2001, în „Monitorul Oficial al României”, nr. 194, 1 martie 2001.
1911
1912
Ibidem.
1913
Ibidem.
1914
Ibidem, p. 54.
806
Rezultatele negocierilor de aderare ale Rom‚niei la Uniunea European„
În cadrul procesului de negociere a aderării, România a obţinut 50 de

perioade de tranziţie şi aranjamente tranzitorii, acestea fiind cele mai multe
perioade de tranziţie şi derogări dintre toate statele care au făcut parte din valul al
cincilea de extindere. Prin comparaţie, Polonia a obţinut 48 de perioade de
tranziţie, Ungaria 35, Malta 47. În cele ce urmează, vom prezenta comparativ cu
alte State Membre care au aderat în 2004 şi în 2007, rezultatele semnificative
obţinute de România, în cadrul procesului de negociere a aderării1915:
Tabelul 3
Rezultatele obţinute de România în negocierea aderării
Capitol de negociere Rezultate

Capitolul 4 – Libera circulaţie a capitalurilor – România a solicitat şi a obţinut două perioade
de tranziţie, similare celor obţinute de majoritatea
statelor candidate;
– 7 ani pentru achiziţionarea de teren agricol,
păduri şi teren forestier de către cetăţenii UE şi
SEE (Spaţiul Economic European);
– 5 ani pentru dreptul de achiziţie asupra
terenului pentru reşedinţă secundară.
Capitolul 6 – Concurenţa Sectorul siderurgic:
– Perioada de restructurare a sectorului siderurgic
(1993–2008) este mai mare decât cea agreată în
contextul negocierilor de aderare ale Republicii
Cehe şi Poloniei (1997–2006);
– Reducerea iniţială a capacităţilor de producţie
pentru produse finite era prevăzută la aproape
4 milioane de tone; România a obţinut înjumătăţirea
acestei reduceri, la 2,05 milioane de tone.
– Suma ajutoarelor de stat acordate de România pt
sectorul siderurgic în perioada 1993–2004, în
valoare de circa 51.000 de miliarde lei, reprezintă
mai mult decat sumele însumate obţinute de Cehia şi
Polonia; tocmai pentru că aceste companii au
devenit viabile, iar altele vor deveni în scurt timp,
din 2005 nu se vor mai acorda ajutoare de stat de
salvare-restructurare pt siderurgie.
Zonele libere şi defavorizate:
– România a obţinut două perioade de tranziţie
foarte avantajoase, care vor permite menţinerea unor
facilităţi pentru aceste zone, până la dispariţia
1915
http://arhiva.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID1769/ Incheierea-
negocierilor-de-aderare-Rezultate-comparative-cu-celelalte-state-candidate.html.
807
acestora, pe o perioada până la sfârşitul anului 2010
pentru zonele defavorizate (momentul dispariţie
acestora) şi 2011 pentru zonele libere. Acestea vor fi
acordate în condiţii similare cu cele prevăzute în
legislaţia privind ajutoarele de stat pentru dezvoltare
regională.
– Polonia a obţinut perioade de tranziţie similare,
pentru zonele economice speciale.
Capitolul 7 – Agricultura – România a obţinut cele mai multe perioade de
tranziţie şi aranjamente la acest capitol, dintre
toate statele candidate (13, faţă de Polonia, care a
obţinut 12);
– România a obţinut în negocieri, o perioadă de
tranziţie de 3 ani pentru modernizarea unităţilor
de prelucrare a laptelui şi cărnii, cu introducerea,
în Tratat, a unui mecanism de actualizare până la
data aderării;
– Dat fiind specificul acestui sector agricol,
România a obţinut perioada de tranziţie de 8 ani
pentru eliminarea din cultură a viilor hibride de
pe o suprafaţă de 30.000 ha (faţă de 130.000 ha
iniţial) şi replantarea acestora cu soiuri din specia
Vitis vinifera, cu recunoaşterea dreptului de
replantare (nici un alt stat nu a mai obţinut
această perioadă de tranziţie);
– România a obţinut alte perioade de referinţă
pentru negocierea cotelor de producţie decât
celelalte state candidate (2000–2002 faţă de
1997–1999), ceea ce i-a permis obţinerea de cote
bune, apropiate de potenţialul de producţie al
ţării. La aceste cote, principala problemă este
realizarea, până la data aderării, a unor producţii
apropiate de cote, pentru că altfel, exista riscul
diminuării acestor cote.
– România s-a orientat spre dezvoltare rurală
(pentru a rezolva problema supra-populării din
agricultură şi a fermelor de subzistenţă) şi spre
sectoarele unde avea potenţial de dezvoltare
(zootehnie, cereale, viţă-de-vie, lapte, zahăr);
Polonia s-a orientat cu prioritate spre plăţi
directe, iar Bulgaria, spre produse cu caracter
tradiţional, în special sectorul legumicol;
– România a obţinut posibilitatea suplimentării cu
până la 20% a plăţilor directe din fondurile pentru
dezvoltare rurală;
– La cereale s-a obţinut în negocieri o suprafaţă
de bază pentru culturi arabile (cereale,
oleaginoase, proteaginoase, în pentru ulei, în
fibră, cânepă fibră) de 7,01266 milioane de
hectare pentru care România va primi subvenţii
de la Uniunea Europeană;
808
– Pentru restul de 2,4 milioane ha de teren
(cultivate cu culturi furajere, de cartofi, sfeclă,
legume, tutun, pepeni, plante medicinale etc.), se
vor primi subvenţii, în cuantumurile prevăzute de
acquis-ul comunitar pentru cultura respectivă.
– România a obţinut o cota de zahăr care practic
acoperă consumul intern, formată din cota de
zahăr din sfeclă (109.164 t), o cotă de procesare a
zaharului din trestie de 329.636 t (în condiţiile în
care Slovenia a reuşit să obţină o cotă similară, de
doar 20.000 t, iar pe piaţa europeană exista o
supraproducţie de zahăr) şi o cotă de izoglucoză
(aproape 10.000 t). România a obţinut cea mai
mare cotă între cei 12 candidaţi din solicitarea
iniţială (94,3%), Polonia obţinând 89,5%, din
solicitarea iniţială;
– Am obţinut 3,9 miliarde la capitolul Agricultură
(la care se adaugă 800 de milioane fonduri
structurale); Polonia a obţinut 4,6 miliarde pentru
agricultură, iar Bulgaria 1,552 miliarde euro.
Capitolul 9 – Transporturi – România a obţinut ambele perioadele de
tranziţie pe care le-a solicitat în sectorul rutier
(7 ani pentru privind greutăţile maxime ale
autovehiculelor şi 4 ani pentru taxarea
autovehiculelor grele de marfă pentru utilizarea
anumitor infrastructuri), pentru alinierea treptată
la nivelul taxelor din UE, efectul fiind diminuarea
efortului financiar pe care trebuie să-l facă, pe
termen mediu, transportatorii români pentru
aplicarea acquis-ului în domeniu, dar şi
modernizarea infrastructurii rutiere;
– Perioada de tranziţie în domeniul cabotajului
rutier, solicitată de UE şi acceptată de România
cu clauza de reciprocitate a fost adresată
următoarelor state: Bulgaria, Cehia, Estonia,
Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia şi Slovacia şi
a fost acceptată de acestea în momentul închiderii
negocierilor la acest capitol.
Capitolul 10 – Impozitarea – România a obţinut 8 perioade de tranziţie şi
3 derogări la acest capitol, urmată de Polonia, cu
9 perioade de tranziţie, şi apoi celelalte state
candidate.
– România a obţinut o derogare de la acquis
pentru aplicarea scutirii cu drept de deducere a
transportului internaţional de persoane. Aceasta
este similară celor obţinute de celelalte state
candidate, cu menţiunea că România a obţinut
această derogare pentru toate tipurile de transport
(aerian, feroviar, maritim, rutier).
– România a obţinut o perioadă de tranziţie de
3 ani pentru aplicarea accizei minime la ţigarete;
809
– România a obţinut o derogare pentru acordarea
unui regim special pentru accizarea alcoolului
distilat obţinut de fermieri şi destinat auto-
consumului, echivalent a 50 l băutură spirtoasă/
gospodărie/an, prin aplicarea unei cote de 50%
din acciza standard aplicată în România.
Acesta reprezintă regimul cel mai favorabil dintre
toţi candidaţii.
– În ceea ce priveste noul acquis, România a
obţinut perioade de tranziţie pentru accizarea
electricităţii şi produselor energetice; condiţiile
sunt similare celor obţinute de ceilalţi candidaţi;
au fost obţinute perioadele de tranziţie cu durată
maximă şi pentru cea mai mare parte a produselor
accizate;
La accizarea electricităţii, a păcurii utilizată
pentru sistemul de termoficare, a motorinei şi a
benzinei fără plumb, dar şi a gazelor naturale
utilizate în scopuri necomerciale, România a
obţinut cea mai lungă perioadă de tranziţie pentru
adaptarea nivelului de impozitare la cel din UE.
România va utiliza toate posibilităţile permise de
acquis pentru a scuti de accize anumite categorii
ce consumatori şi de activităţi (de ex. gaze
naturale – consumatorii casnici; motorină – activităţi
agricole, lucrări publice etc.).
Capitolul 14 – Energia În ceea ce priveşte termenul de constituire a
stocului minim de petrol, România a obţinut nu
numai cea mai lungă perioadă de tranziţie, până
la sfărşitul anului 2011, ci şi o derogare de la
nivelul minim al acestora, de 25%, de la 90 de
zile la 67,5 zile.
– La energie nu s-au negociat preţurile pentru
energie, nu face obiectul negocierilor;
– Este necesar ca preţul să acopere costurile de
producţie, este o regulă pentru orice economie de
piaţă funcţională şi eficientă;
– Alinierea accizele pentru produsele energetice a
fost negociată la capitolul Impozitare;
– De asemenea, la capitolul Mediu s-au negociat
perioade de tranziţie pentru instalaţiile mari de
ardere (termocentrale) pentru a evita o creştere
prea bruscă a costurilor de mediu.
Capitolul 21 – Politica regională – România a obţinut un cuantum ridicat al
fondurilor structurale si de coeziune;
Totalitatea sumelor angajate pentru acţiunile
structurale destinate României în perioada 2007–
2009 este de 5,974 miliarde Euro (în preţurile
anului 2004:
1,399 miliarde euro în 2007,
810
1,972 miliarde euro în 2008,
2,603 miliarde euro în 2009.
Polonia a obţinut, în acest domeniu, 11,3 miliarde
euro, iar Ungaria, 2,8 miliarde în primii trei ani
dupa aderarea la UE (2004-2006). Bulgaria a
obţinut 2,3 miliarde euro pentru perioada 2007-
2009.
Capitolul 22 – Mediu – România a obţinut rezultate comparabile cu
Polonia ca număr şi durată a perioadelor de
tranziţie; comparativ cu celelalte state, am obţinut
chiar perioade mai bune sau maxime;
– Astfel, pentru directiva privind ambalajele şi
deşeurile de ambalaje, România a obţinut cele
mai lungi perioade de tranziţie (max. 5 ani,
similară celei obţinute de Malta).
– România a fost singurul stat care a obţinut
perioade de tranziţie pentru depozitarea deşeurilor
de electronice (2 ani).
– România a obţinut cea mai lungă perioadă de
tranziţie pentru descărcarea substanţelor periculoase
(3 ani pentru opt substanţe). Numai Malta a mai
obţinut 3 ani şi 8 luni, însă doar pentru cloroform.
– România a obţinut cea mai lungă perioadă de
conformare cu directiva privind epurarea apelor
uzate urbane (maxim 12 ani, până la 31 decembrie
2018). Cea mai lungă perioadă de tranziţie obţinută
de celelalte state a fost de 11 ani şi opt luni
(Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia).
– Pentru transportul deşeurilor, România a
obţinut cea mai lungă perioadă de tranziţie, de
9 ani, timp în care poate obiecta la transportul
deşeurilor dinspre Uniunea Europeană sau cere
condiţii mai stricte pentru acestea.
– Pentru directiva privind controlul integrat al
poluării, România a obţinut cea mai lungă
perioadă în care agenţii economici se vor putea
alinia standardelor de mediu (max. 9 ani, faţă de
un maximum atins de Polonia de 6 ani şi 8 luni).
În plus, România a primit perioadă de tranziţie
pentru un număr de 195 instalaţii, comparativ cu
55 instalaţii în cazul Poloniei.
Capitolul 29 – Prevederi financiare şi bugetare – România a obţinut aprox. 11 mld euro în
angajamente, pentru 2007–2009 comparabil cu
Polonia tot pentru primii trei ani după aderare
(19,2 mld euro); România – 500 euro per capita,
Polonia 480 euro per capita. Bulgaria a obţinut
4,8 miliarde de euro pentru perioada 2007–2009.
811
Capitolul 31 – Altele – România a obţinut 559,8 milioane de euro
pentru perioada 2007–2009 (297,2 milioane Euro
în 2007, 131,8 milioane Euro în 2008 şi
130,8 milioane Euro în 2009). Aceşti bani vor fi
folosiţi pentru securizarea frontierei (cel puţin
50%) şi pentru o facilitate de tranziţie (sume care
pot fi folosite acolo unde este nevoie). Suma
aceasta se adaugă fondurilor obţinute de România
pentru perioada 2007–2009 (aprox. 11 miliarde
euro angajamente şi aprox. 6 miliarde plăti).
– Polonia a obţinut 280 de milioane pentru
securizarea frontierelor în primii trei ani după
aderare, iar Bulgaria 119 mil euro.
Sursa: http://arhiva.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_1769/ Incheierea-
negocierilor-de-aderare-Rezultate-comparative-cu-celelalte-state-candidate.html)
Implementarea eficient„ a angajamentelor negociate ∫i regulile UE
Strategia actuală de extindere a UE pune accentul pe capacitatea de integrare

a UE”, iar Comisia subliniază trei domenii în care este nevoie de măsuri pentru a se
asigura o extindere de succes a Uniunii Europene:
• Asigurarea că ţările candidate vor îndeplini angajamentele luate în cursul
perioadei de negociere;
• Asigurarea sprijinului din partea cetăţenilor UE pentru extindere;
• Asigurarea că instituţiile, politicile şi bugetul Uniunii susţin toate
provocările create de extindere.
Capacitatea efectivă de a pune în aplicare şi să aplice regula şi obiectivele
UE se bazează pe capacitatea administrativă a unui nou stat membru. Phedon
Nicolaides1916 are dreptate atunci când spune că, fără o astfel de capacitate, un nou
membru , „chiar şi cu cele mai bune intenţii” , ar demonstra că „acceptarea legală a
acestor reguli nu se traduce automat în capacitatea de a le pune în aplicare” .
Capacitatea administrativă se referă la toate mijloacele care permit unui stat
membru să atingă aceste obiective:
• cadrul legal;
• cadrul organizatoric (administrativ) ;
• resursele disponibile;
• proceduri de evaluare a performanţei;
Dezvoltarea şi demonstrarea capacităţii administrative eficiente reprezintă o
provocare deosebită pentru ţările candidate, atât pentru pregătirea negocierilor de
1916
Phedon Nicolaides, op. cit., p. 48.
812
aderare, cât şi pentru aderare. Dar, când negocierile sunt finalizate şi este semnat
Tratatul de Aderare, înţelegerea este ca reformele negociate vor fi finalizate
integral până la data aderării1917 .
În scopul accelerării procesului de negociere pentru aderare, o ţară candidată
trebuie să stabilească calitatea capacităţii sale administrative în fiecare domeniu al
acquis-ului comunitar, şi să convingă Comisia şi statele membre că există acea
capacitate.
Procesul de negociere al aderării este despre aderarea la UE şi oferă unei o
ţări candidate posibilitatea de a ajunge la nivelul maxim de beneficii. Pentru că a fi
membru al UE înseamnă că stabileşti normele, le respecţi şi foloseşti pentru a
obţine avantaje, putem defini eficient statutul de membru1918 ca:
• abilitatea de a influenţa aceste norme, în conformitate cu interesul
european şi propriile interese naţionale;
• aplicarea normelor cu fermitate;
• utilizarea tuturor oportunităţilor oferite de piaţa unică;
• maximizarea efectelor implementării politicilor şi a absorbţiei a fondurilor
europene.
Îndeplinirea Cererilor pentru Funcţionarea în UE se referă la:
• dezvoltarea unui sistem administrativ;
• existenţa unui contrast între anunţul de reformă şi declaraţia de intenţii de
către guvernul unei ţări candidate şi lipsa percepută a progresului reflectat
în avizele Comisiei şi rapoarte de progres (de exemplu, cazurile ţărilor
candidate din Europa Centrală şi de Est);
• existenţa a trei elemente-cheie ale reformei administrative care trebuie
dezvoltate:
– care este gradul de percepţie a lipsei progresului;
– cum pot fi explicate problemele cu care se confruntă statele candidate;
– ce strategii alternative ar putea fi disponibile pentru a accelera
procesul de dezvoltare administrativă.
• existenţa a trei domenii principale de dezvoltare administrativă care
urmează să fie revizuite:
– crearea unui nou sistem de servicii publice (elaborarea şi punerea în
aplicare a unei legislaţii în serviciul public);
– dezvoltarea capacităţilor de formare;
– reforma structurilor şi a proceselor administrative, inclusiv crearea
unor structuri dedicate pentru gestionarea afacerilor europene.
Menţionăm că:
a. aceste trei domenii în dezvoltarea administraţiilor profesionale şi fiabile sunt
cerinţe esenţiale pentru noile state membre să funcţioneze în mod eficient în UE;
1917
T. Summa, The European Union 5th Enlargement-Lessons Learned, Report for Fellow
Program, Cambridge, Harvard University, 2008, p. 12.
1918
Phedon Nicolaides, Preparing for EU Membership: The Paradox of Doing What the EU
Does Not Require You to Do, în „EIPASCOPE”, 2, 2003, p. 17.
813
b. legislaţia şi politica serviciului public sunt elemente esenţiale în procesul
de stabilizare, precum şi depolitizarea profesionalizării serviciului public;
c. instruirea este un catalizator potenţial important pentru schimbare;
d. raţionalizarea structurilor şi a procedurilor administrative are un rol
esenţial în crearea unei administraţii mai eficiente şi mai responsabile.
Chiar şi un serviciu public de înaltă calitate nu poate funcţiona în mod
corespunzător în cazul în care este încorporat în structuri şi procese administrative
bine concepute, inclusiv funcţionarea sistemelor orizontale şi verticale de
coordonare şi un sistem clar de responsabilitate, pentru a oferi funcţionarilor
publici libertatea necesară de acţiune.
Există trei elemente importante în reforma structurală şi re-proiectarea
procesului de elaborare a politicilor:
a. Îmbunătăţirea procesului de elaborare a politicilor:
• redefinirea rolului şi poziţiei ministerelor, subordonărilor lor şi
unitatea centrală executivă în administraţie;
• reformarea structurilor şi a sistemelor de elaborare a politicilor şi de
punere în aplicare;
• dificultăţile din fostele ţări candidate sunt: coordonare dificilă, lăsând
puţin spaţiu de soluţionare a conflictelor, înainte de a ajunge la
probleme de guvern, dublarea funcţiilor şi a lipsei structurilor de
responsabilitate clar definite;
• un alt punct important este dezvoltarea capacităţilor de evaluare a
impactului asupra unităţilor executive de bază ale guvernelor.
b. Sisteme de responsabilitate:
• în evaluarea capacităţilor administrative în ţările candidate, UE a pus
mult accent pe dezvoltarea capacităţilor de control financiar intern şi
extern, ca element al creării noului sistem de responsabilitate ;
• sistemele de responsabilitate reprezintă un element esenţial al
dezvoltării capacităţilor în ceea ce priveşte aderarea la UE, în special,
deoarece majoritatea covârşitoare a implementării politicilor UE este
controlată la nivel naţional;
• dezvoltarea controlului financiar intern şi a capacităţilor de audit
extern a fost puternic susţinută şi sprijinită de către UE;
• problema care poate apărea este dacă există o mişcare spre crearea unor
sisteme moderne, responsabilităţi bine balansate, inclusiv mecanisme de
responsabilitate administrativă, politică, judiciară şi de piaţă.
c. Integrarea europeană a sistemelor (IE) de management:
• un domeniu de dezvoltare structurală în care s-au înregistrat progrese
considerabile în ţările candidate este crearea unor instituţii dedicate şi
a structurilor pentru managementul procesului de integrare europeană;
• chiar dacă structurile speciale de luare a deciziilor la nivel ministerial
şi la nivel înalt funcţionar au fost puse în aplicare în majoritatea
814
statelor candidate, acestea rareori funcţionează ca „filtre” reale în
procesul decizional;
• majoritatea sistemelor de elaborare a politicilor din ţările candidate nu
dispun de o instituţie de arbitraj adevărată;
• poziţia puternică a ministerelor de resort şi gradul înalt de colegialitate
face extrem de dificil pentru sistemele de arbitraj să se dezvolte, ceea
ce duce la o supraîncărcare de agende guvernamentale, la fel ca în
„obişnuita” arenă politică de luare a deciziilor;
• locaţia secretariatelor europene a constituit o problemă în multe state
candidate, crearea de „războaie” pentru controlul asupra secretariatului
instituţiilor europene între Ministerul Afacerilor Externe şi instituţiile
implicate în gestionarea aspectelor „interne” ale afacerilor europene;
• în mod tradiţional, secretariatele UE în majoritatea statelor membre
sunt situate în cadrul Ministerului Afacerilor Externe;
• dezvoltarea capacităţilor în cadrul ministerelor de resort pentru a
gestiona afacerile UE a fost un proces inegal în statele candidate;
• în general, au fost create unităţi speciale pentru afaceri europene, dar
există variaţii semnificative în ceea ce priveşte sarcinile şi poziţia
oficială a unor astfel de unităţi;
• în multe cazuri şi instanţe unităţile instituţiilor europene de multe ori
nu sunt suficient de integrate în elaborarea politicilor în ministerele de
resort şi au abilităţi limitate doar pentru a se asigura că obligaţiile
legate de UE sunt îndeplinite ;
• în general, problemele de integrare europeană nu au fost bine integrate în
rutina de zi cu zi a ministerelor de resort de la începutul procesului de
aderare.
Concluzii
Una din cele mai mari realizări istorice ale secolului prezent este extinderea
europeană, cu 10 state din Europa Central-Sud-Estică şi două state mediteraneene1919:
«Includerea României în al cincilea val de extindere a Uniunii Europene a fost
şansa noastră, ca ţară şi popor, să ne înscriem pe coordonatele unei evoluţii care
putea duce la dezvoltare şi modernizare. A fost înscrierea pe drumul regăsirii
identităţii naţionale şi europene, care se putea profila distinct şi cu distinctie şi, în
acelaşi timp, românii şi-ar fi putut construi ceea ce visa şi previziona Lucian Blaga –
„plenitudinea istorică”»1920.
1919
Senatul Universităţii Babeş-Bolyai, Laudatio, în Gabriela Ciot (ed.), Günter Verheugen:
Negotiating the Enlargement of the European Union, Bucureşti, Editura ISPRI, 2015, p. 22.
1920
Ibidem.
815
Acum, când sărbătorim 10 ani de la aderarea României la UE, putem spune
că aceasta a reprezentat o oportunitate de dezvoltare, dar trebuia continuată de
integrare, lucru, care, din păcate, nici măcar nu a început: „dacă vedem că, după
2007, a fost cel mai mare exod al românilor din istorie spre UE, înseamnă că am
aderat, dar nu ne-am integrat. Poate ar trebui să începem odată, dacă vorbim de
acest moment de aniversare a 10 ani, să regândim integrarea noastră internă,
naţională şi, în potenţialul pe care îl vom regăsi, să ne proiectăm integrarea în
UE”1921. Integrarea în UE înseamnă europenizarea politicilor publice naţionale,
integrarea lor în politicile europene, la care se adaugă problematica Schengen,
MCV şi euro1922. Acum, când UE se află la începutul unui proces de reformare, de
transformare, avem şansa de a fi „sincronici, dacă nu mai buni decât alţii care sunt
deja membri ai UE din 1957”1923.
Astăzi, când finalizez scrierea acestui capitol despre desfăşurarea negocierilor de
aderare a României, suntem în stadiul în care Uniunea Europeană se îndreaptă spre
o diferenţiere a cercurilor de putere din interiorul ei. Negociatorul Şef al aderării
României la Uniunea Europeană consideră că leadership-ul european nu a fost
capabil să gestioneze eficient diversitatea care o reprezintă, iar acest lucru transpare
şi din ultimele declaraţii ale liderilor europeni care vorbesc tot mai mult despre o
Europă cu două sau trei viteze, despre o Europă cu „cercuri concentrice”, în care
unele state vor fi capabile de o integrare intensificată, care să conveargă spre un
nucleu la care, după aceea, să adere şi alte state membre, în funcţie de potenţialul şi
disponibilitatea pe care o avea pe parcurs1924. Aşadar, România are acum şansa de
„a fi, aşa cum îşi doreşte”.
1921
Vasile Puşcaş, Fostul negociator şef al României cu UE, Vasile Puşcaş: Am aderat, dar
nu ne-am integrat, în Ziarul Financiar, 24 noiembrie 2016, http://www.zf.ro/politica/fostul-
negociator-sef-al-romaniei-cu-ue-vasile-puscas-am-aderat-dar-nu-ne-am-integrat-16002442.
1922
Ibidem.
1923
Ibidem.
1924
Vasile Puşcaş, Cum ar arăta UE cu mai multe viteze? Vasile Puşcaş: Ar exista trei grupuri
diferite de state, RFI, 24 februarie 2017, http://www.rfi.ro/politica-93351-cum-arata-ue-viteze-vasile-
puscas.
816
VIII. UNIUNEA EUROPEAN√
ŒN SISTEMUL RELAfiIILOR INTERNAfiIONALE
817
818
UNIUNEA EUROPEAN√, PE HARTA GEOPOLITIC√
A ACTORILOR GLOBALI
VALENTIN NAUMESCU
Introducere: de la Ñmarile puteriî la Ñactorii globaliî
Sub titulatura actualizată, cosmetizată şi stilizată diplomatic a “actorilor

globali” găsim, în esenţă, vechea categorie a „marilor puteri”, consacrată în studiul
relaţiilor internaţionale de şcoala realismului structural, în a doua jumătate a
secolului trecut. Cum sensibilităţile opiniei publice de pretutindeni în legătură cu
recunoaşterea, prestigiul şi vocaţia morală a marilor puteri sunt pe măsura mizei
ridicate de acest termen nepopular, provenit din controversata realpolitik, admitem
observaţia că mediile politico-diplomatice, academice şi jurnalistice au preferat,
după încheierea Războiul Rece, să folosească noţiunea mai „blândă” de actori
globali. În finalitatea lor, cele două concepte însă converg. Dacă actorii din relaţiile
internaţionale pot fi, în accepţiunea actuală, categoric mai apropiată de teoria
liberală a relaţiilor internaţionale şi de socio-constructivism decât de diferitele
versiuni ale realismului, deopotrivă actori statali şi non-statali, atunci Uniunea
Europeană, fără să fie un stat suveran în sens propriu ci o uniune de state, se
califică pentru discuţia privind actorii globali din sistemul internaţional.
Aşa cum am explicat în Enciclopedia Relaţiilor Internaţionale a Academiei
Române, se porneşte de la asumpţia că:
Marile puteri sunt state suverane, de regulă cu dimensiuni teritoriale şi populaţionale dintre
cele mai importante, care au capacitatea de a exercita o influenţă considerabilă la nivel global1925.
Când adăugăm specificaţia „de regulă”, înseamnă că mărimea statului

respectiv este un predictor important dar nu obligatoriu al unei mari puteri. De
exemplu, Indonezia, cu a patra populaţie ca mărime din lume, nu este considerată o
mare putere în politica globală, în timp ce Marea Britanie sau Franţa, state mult
mai mici, au o influenţă relativ mare pe scena politico-diplomatică. În spiritul
tradiţiei realiste, Kenneth Waltz, fondatorul neorealismului, propune o definiţie a
marilor puteri care se bazează pe valorificarea simultană şi integrată a cinci
indicatori ai statelor suverane: populaţia şi teritoriul, resursele disponibile, puterea
militară, stabilitatea şi competenţa politică, respectiv capacitatea economică1926.
1925
Valentin Naumescu, Mari puteri, în Dan Dungaciu (coord.), Enciclopedia Relaţiilor
Internaţionale – vol. I, Bucureşti, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale/
Academia Română, 2015, p. 226.
1926
Kenneth Waltz, Theory of International Politics, Michigan, McGraw Hill, 1979, p. 131.
819
Primul autor care a folosit termenul de mari puteri în sensul dat de politica
modernă, fără a-l teoretiza însă, a fost istoricul german Leopold von Ranke, în
eseul său din 1833, Marile puteri. Ranke făcea referire la necesitatea includerii
Prusiei în echilibrul european de putere, pledând explicit pentru recunoaşterea
Prusiei ca mare putere, egală ca statut cu Anglia, Franţa, Austria şi Rusia. Cu toate
că Prusia făcea parte, formal, din „Concertul Europei” stabilit la Congresul de la
Viena din 1815, trebuie spus că, până la cancelarul Bismarck, victoria în faţa
Franţei din 1870 şi unificarea Germaniei în 1871, viziunea lui Ranke nu a fost pe
deplin posibilă, întrucât forţa militară a Prusiei, deşi în creştere, nu era încă la
nivelul celorlalte patru puteri consacrate ale Europei.
Conotaţiile de hard power ale marilor puteri au rămas, de altfel, valabile
până relativ recent, la începutul secolului actual. Dacă la origine termenul viza
aproape exclusiv capacitatea unei ţări de a purta războaie, cu alte cuvinte puterea
militară distructivă în relaţia cu alte state, urmată de capacitatea politică de a
impune condiţiile unor acorduri şi înţelegeri pe timp de pace, în conformitate cu
propriile interese, influenţa globală poate fi înţeleasă astăzi, în sens mai larg, şi ca
soft power. Astfel, economia, cunoaşterea, tehnologia, creativitatea şi inovaţia,
eficacitatea lobby-ului, cultura etc. sunt ingredientele noului tip de putere din
sistemul relaţiilor internaţionale.
În epoca post-Război Rece, profesorul Joseph Nye de la Universitatea
Harvard a conceptualizat soft power1927 drept noul sens al influenţei globale, în care
o ţară reuşeşte să se impună, să inspire alte naţiuni şi să aibă un cuvânt important
de spus pe plan mondial fără a apela sau uneori fără a dispune de o putere militară
considerabilă. În esenţă, ideea este să-i determini pe alţii să facă ceea ce, de fapt, ai
vrea tu să facă, fără să-i obligi şi fără să foloseşti forţa armelor. Japonia şi
Germania erau, potrivit lui Nye, cele mai bune exemple de mari puteri non-
militare, al căror prestigiu internaţional s-a consolidat după al Doilea Război
Mondial exclusiv prin succesul economiei, al modernizării culturale şi tehnologice,
al calităţii produselor proprii, precum şi al dezvoltărilor sociale de ansamblu,
devenite exemplare. Soft power devenea astfel, prin această interpretare, legată mai
degrabă de ideea de brand de ţarădecât de forţa brută propriu-zisă, aşadar un
exerciţiu de inducere de atitudini şi influenţare a deciziilor altor state, nu de
impunere stricto sensu a voinţei proprii, prin ameninţare militară simbolică sau
recurgerea explicită la forţa armelor.
Definiţia clasică, în cheie realistă, a marilor puteri nu include Uniunea
Europeană în această categorie, atât din motivul formal că UE nu reprezintă un stat
suveran, ci o uniune de 28 de state, cât mai ales pentru că nu dispune de o forţă
militară proprie, autonomă, ci depinde pentru a-şi asigura securitatea de forţa
militară a unor state suverane, europene şi non-europene. Potrivit tradiţiei realiste,
cele cinci mari puteri ale lumii sunt puterile nucleare oficial recunoscute, care au
calitatea de membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al Organizaţiei
1927
Joseph Nye, Soft Power. The Means to Success in World Politics, Public Affairs, 2005.
820
Naţiunilor Unite: Statele Unite ale Americii, Federaţia Rusă, China, Marea Britanie
şi Franţa. Prin capacitatea lor de a bloca orice rezoluţie a Consiliului de Securitate,
acestea au în mod explicit putere politică la nivel global. După cum se observă,
două dintre cele cinci puteri sunt state membre ale Uniunii Europene, cu precizarea
că în referendumul din 23 iunie 2016 britanicii au votat pentru ieşirea ţării lor din
Uniune, negocierile efective ale „Brexitului” urmând a avea loc, cel mai probabil,
în următorii doi ani.
Conform celei de-a doua definiţii, Uniunea Europeană poate fi considerată o
putere globală de tip soft, care dispune de importante pârghii politice, economice şi
culturale pentru a exercita o influenţă substanţială asupra sistemului internaţional.
Prin valorile promovate şi dimensiunea normativă a politicii sale, Uniunea a avut şi
are un rol pozitiv, transformator, cel puţin asupra statelor asociate şi candidate la
integrare, pentru a nu mai menţiona şi ţările care au obţinut deja, în trecutul mai
îndepărtat sau mai apropiat, calitatea de stat membru. Conceptul puterii soft este
mai apropiat de şcoala liberală a relaţiilor internaţionale, deşi, aşa cum spune chiar
Joseph Nye, „nu este nicio contradicţie între soft power şi realism”1928.
Uniunea Europeană se doreşte şi se proiectează ca actor global. O dovedeşte
recenta Strategie globală pentru politica externă şi de securitate a Uniunii
Europene, prezentată în iunie 2016 de Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă
şi de Securitate şi totodată vicepreşedinte al Comisiei Europene, Federica
Mogherini. Noua viziune, care înlocuieşte Strategia de Securitate Europeană din
2003, considerată depăşită istoric, se bazează pe cinci principii (priorităţi) de
acţiune externă: securitatea Uniunii, rezilienţa statelor şi societăţilor din Estul şi
Sudul Uniunii (vecinătăţile), abordarea integrată a crizelor şi conflictelor, ordinile
regionale cooperante, respectiv guvernanţa globală în secolul XXI. În acest
document, se asumă că:
Uniunea Europeană s-a mândrit întotdeauna cu puterea ei soft – şi va face acest lucru în
continuare, pentru că suntem cei mai buni în acest domeniu. Totuşi, ideea că Europa este exclusiv o
putere civilă nu face justiţie într-o realitate în schimbare. De exemplu, Uniunea Europeană desfăşoară
în prezent 17 misiuni internaţionale, militare şi civile [...] Pentru Europa, puterea soft şi puterea hard
merg mână în mână.1929
În afara celor deja menţionate, există şi alte formule de reprezentare a

marilor puteri, cum este G7, care reuneşte deopotrivă puteri nucleare şi puteri non-
nucleare. Totuşi, „grupul ţărilor puternic industrializate” este mai degrabă un
format al actorilor semnificativi promotori ai valorilor occidentale: Statele Unite,
Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia, Canada şi Japonia. Se observă uşor că
este vorba principalii aliaţi occidentali, nord-americani şi europeni, din Al Doilea
Război Mondial, la care se adaugă fostele „puteri ale axei” (Germania, Italia şi
Japonia), care au asumat, după 1945, modelul democraţiilor liberale. Rusia, în
1928
Joseph Nye, The Future of Power, New York, Public Affairs, 2011, p. 82.
1929
Uniunea Europeană, Strategia globală pentru politică externă şi de securitate,
https://europa.eu/globalstrategy/sites/globalstrategy/files/regions/files/eugs_review_web.pdf, 2016.
821
schimb, care făcuse parte câţiva ani dintr-un format extins G8, nu a mai fost
invitată la discuţii începând din 2014, după anexarea Crimeei. Excluzând astfel
China şi Rusia, din raţiuni politice, G7 rămâne, în esenţă, un format de dezbatere al
marilor economii liberale, dar nu poate emite pretenţia de reprezentare completă şi
oficială a marilor puteri ale lumii. G20 este în schimb prea extins pentru a fi
considerat un format exclusiv al marilor puteri, neputându-se pretinde, de către
vreun autor sau oficialitate, că în lume există 20 de puteri globale.
Pe aceeaşi linie a includerii de puteri nucleare şi non-nucleare, Institutul
Hudson alcătuieşte anual un clasament al marilor puteri, în ordinea influenţei globale.
În 2016, analiştii americani construiau pentru The American Interest acest top
astfel1930: Statele Unite, China, Japonia, Germania, Rusia, India şi, pe poziţiile 7–8, la
egalitate, Arabia Saudită şi Iranul. Aşa cum se observă, Marea Britanie şi Franţa, deşi
puteri nucleare oficiale şi membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al
Naţiunilor Unite, nu se mai califică în topul actual al marilor puteri, conform acestei
clasificări. Uniunea Europeană nu face parte nici din acest format al marilor puteri.
Este important de adăugat că, în ultimii ani, abordarea soft power pare că şi-a
atins limitele, având în vedere dificultăţile tot mai mari ale Uniunii Europene de a
soluţiona dosarele conflictelor din vecinătăţile sale şi de a conta efectiv la masa
marilor decidenţi. Problema nu e însă nouă. La mijlocul anilor ’90, eşecul
lamentabil al Uniunii Europene în gestionarea crizei iugoslave a împovărat pentru
multă vreme prestigiul europenilor. Mai recent, anexarea Crimeei, războiul
secesionist din estul Ucrainei, crizele din Orientul Mijlociu (Siria, Irak, Libia etc.)
au arătat din nou slăbiciunile Uniunii Europene ca entitate politică distinctă.
Sancţiunile economice împotriva Rusiei, impuse ca urmare a anexării Crimeei, au
fost practic singurul instrument consistent al Uniunii Europene de exercitare a unei
presiuni la adresa Moscovei, rezultatele nefiind până în prezent concludente.
Din perspectiva definirii actorilor globali în relaţiile internaţionale,
profesorul japonez Hideki Kan identifică trei condiţii1931 pentru includerea unei
entităţi în această categorie: a) existenţa unei capacităţi autonome de stabilire a
intereselor şi obiectivelor proprii b) existenţa capacităţii de mobilizare a resurselor
umane şi materiale necesare pentru atingerea intereselor şi obiectivelor proprii
c) acţiunile acestora să fie suficient de semnificative pentru a influenţa relaţiile
inter-statale şi comportamentul altor state în relaţiile internaţionale.
Privind chiar şi din direcţia acestei definiţii mai puţin „belicoase”, care
încearcă în mod evident să pună în umbră factorul puterii militare, Uniunea
Europeană are în continuare dificultăţi de încadrare în categoria actorilor globali.
Este discutabil, de exemplu, dacă Uniunea Europeană are într-adevăr capacitatea
1930
Walter Russell Mead, Harry Zieve Cohen, The Eight Great Powers of 2016: Iran Joins
the Club, în „The American Interest”, 26 ianuarie 2016, http://www.the-american-interest.com/2016/
01/26/the-eight-great-powers-of-2016-iran-joins-the-club/, accesat în noiembrie 2016.
1931
Hideki Kan, Actors in World Politics, în Masashi Sekiguchi (coord.), Government and
Politics – vol. II, Oxford, EOLSS Publishers, 2009, pp. 243–244.
822
autonomă de a-şi stabili interesele şi obiectivele strategice, independentă de statele
care o compun. Practic, la nivelul tuturor instituţiilor Uniunii, de la Consiliul
European până la Parlamentul European şi chiar la nivelul Comisiei, se simte
influenţa capitalelor şi „umbra” intereselor statelor naţionale din spatele deciziilor
de la Bruxelles. Aceeaşi discuţie o putem avea în ceea ce priveşte mobilizarea
resurselor comunitare. Este oare posibilă această mobilizare fără voinţa statelor
membre? În fine, presupunând că cerinţele de la primele două puncte ar fi
îndeplinite, cea mai importantă întrebare rămâne, totuşi, cea legată de impactul
global al acţiunilor Uniunii Europene, şi de măsura în care acest impact justifică
sau nu statutul de actor global al Uniunii în sistemul internaţional. La întrebarea de
mai sus vom încerca să răspundem în acest text.
Uniunea European„, o peninsul„ geopolitic„

Óntre Rusia (Eurasia) ∫i Statele Unite (puterile maritime)?
Orice discuţie despre marile puteri se cere completată de o perspectivă

geopolitică. De exemplu, o teorie controversată dar de mare impact strategic,
elaborată acum mai bine de o sută de ani, a fost folosită ulterior în cele mai variate
şi mai neaşteptate formule politice şi planuri militare ale secolului XX, după cum
vom vedea mai târziu în cuprinsul articolului. Geograful, profesorul şi politicianul
britanic conservator, Sir Halford J. Mackinder, fondatorul geopoliticii şi primul
director al London School of Economics and Political Science, este primul autor
care a încercat să explice, cu harta în faţă şi cu multă imaginaţie, competiţia globală
pentru putere şi marile linii de diviziune geopolitică ale lumii.
În 1904, în faimosul său articol din The Geographical Journal, „Pivotul
geografic al istoriei”, Mackinder descrie două mari grupuri de state care ar lupta
pentru supremaţie: Heartland-ul (cuprinzând atât Eurasia, cu limita de vest
reprezentată de Marea Baltică la nord, Munţii Carpaţi şi Marea Neagră la sud, cât şi
Africa suprasahariană), respectiv puterile maritime (în principal Marea Britanie şi
Europa de Vest, adică peninsula europeană, plus Americile, Africa de Sud,
Australia, Asia-Pacific şi Japonia), care încercuiesc masa uriaşă de continent, pe
care geograful britanic o mai numeşte şi „insula lumii”. Practic, peninsula
europeană nu ar fi altceva decât prelungirea occidentală a Asiei iar Mackinder vede
deşertul Sahara drept adevărata graniţă sudică a Europei.
Heartland-ul conţine, potrivit lui Mackinder, „regiunea pivot a istoriei”, în
întregime continentală, de al cărei control ar depinde supremaţia strategică,
politică, economică şi militară a întregii lumi. Heartland-ul este înconjurat,
conform acestei teorii, de două cercuri sau inele, unul interior, Inner Crescent
(continental-maritim, format din Germania, Turcia, India, China, Coreea) şi unul
exterior, Outer Crescent (puterile maritime pure, adică Marea Britanie, Canada,
Statele Unite, Australia şi Japonia). Între inele şi Heartland ar apărea o tensiune
inevitabilă, iar presiunea în ambele sensuri care se exercită pe zonele de contact ar
823
face ca periferiile geopolitice să devină regiunile cele mai vulnerabile şi cele mai
expuse la riscuri de crize şi războaie.
Pivotul, regiunea-cheie a puterii globale în viziunea lui Mackinder, o
versiune uşor restrânsă a Eurasiei, este reprezentat în principal de Rusia şi Asia
Centrală dar şi de fâşia Europei de Est (Ucraina, Belarus, Ţările Baltice, inclusiv
Caucazul de sud), adică aproximativ teritoriul „viitoarei” Uniuni Sovietice,
inexistentă în 1904. Miza controlului politic, economic şi militar al pivotului este
ridicată de Mackinder la rangul chintesenţei competiţiei globale pentru putere, ceea
ce astăzi ni se pare, în mod evident, o exagerare. Autorul fixează astfel linia de
separaţie a regiunii pivot de peninsula europeană:
un istm de 800 de mile între Marea Baltică şi Marea Neagră. Dincolo de acesta, în peninsula
europeană, [...] întâlnim câmpiile Germaniei la nord, şi teritoriile de stepă la sud, până la marele
bastion transilvănean al Carpaţilor, extins până la Dunăre, prin câmpiile roditoare ale României, până
la Porţile de Fier1932.
Una din criticile majore care au fost aduse teoriei lui Mackinder a fost legată
chiar de importanţa geopolitică prea mare acordată statului pivot, adică Rusiei, aflată în
centrul Heartland-ului. Supraestimarea valorii geopolitice a Rusiei pentru ideea de
control strategic al Eurasiei ar fi stimulat ulterior versiunea ofensivă a acestei teorii,
care presupune ocuparea Europei de Est, fie ca anticameră pentru invadarea Rusiei,
aşa cum a folosit-o Hitler între 1939–1941, fie ca zonă tampon pentru protecţia
imaginară a Rusiei în faţa Occidentului, aşa cum a folosit-o Stalin după 1945.
Regiunile geopolitice descrise de Halford Mackinder în articolul

„The Geographical Pivot of History” din The Geographical Journal (1904).
1932
Halford J. Mackinder, The Geographical Pivot of History, în „The Geographical Journal”,
Vol. 23, nr. 4 (Apr. 1904), pp. 424–425 (421–437).
824
Printr-o deducţie care urma imediat după desenarea acestor regiuni geopolitice
destul de aproximative, geograful britanic concluziona, spectaculos şi oarecum
dramatic, că cine domină Europa de est controlează pivotul, cine controlează
pivotul domină Heartland-ul, cine domină Heartland-ul controlează „insula lumii”,
şi cine domină insula lumii conduce lumea întreagă.
Dar de ce a fost atât de importantă în secolul trecut teoria lui Mackinder, un
imperialist fervent, în pofida faptului că unii au considerat-o doar o speculaţie?
Nimeni nu a luat-o probabil mai în serios decât ideologii şi strategii Germaniei
naziste, câteva decenii mai târziu. Într-adevăr, există în ideile lui Karl Haushofer
din deceniile 2, 3 şi 4, în teza „spaţiului vital” (Lebensraum) al Germaniei, în
„marşul spre Est” al Wehrmarcht-ului, în Pactul Hitler-Stalin (împărţirea Europei
de Est) din 1939 şi chiar în invadarea Uniunii Sovietice din 1941 (cu care, de fapt,
Haushofer nu a mai fost de acord în practică, intrând astfel în conflict cu Adolf
Hitler1933), ceva din preocuparea pentru controlul Estului Europei, dacă nu al
întregii Eurasii, indicat de Halford Mackinder ca fiind esenţial pentru cine doreşte
supremaţia Heartland-ului.
Haushofer, geograf la bază ca şi Mackinder, fost general în armata imperială
germană de dinaintea Tratatelor de la Paris/Versailles, dezamăgit de aceste tratate
şi de umilirea Germaniei la finalul Primului Război Mondial, mai târziu profesor la
Universitatea din München, ales în 1934 preşedinte al Academiei Germane, a avut
o influenţă importantă asupra gândirii strategice a vârfurilor regimului naţional-
socialist, poate şi prin intermediul fostului său student Rudolf Hess, cu care a
păstrat o relaţie apropiată. Fondatorul geopoliticii germane scria că:
Germania trebuie să iasă din strâmtoarea spaţiului în care trăieşte, spre libertatea lumii.
Trebuie să abordăm această sarcină bine echipaţi cu cunoştinţe şi pregătiţi. Trebuie să studiem
problema graniţelor ca una dintre cele mai importante ale geopoliticii. [...] Trebuie să urmăm
îndeaproape toate transformările care au loc şi transferurile de putere la nivelul lumii. [...] Numai
astfel vom fi capabili să recunoaştem şi să folosim orice posibilitate de a recupera terenul pierdut1934.
După 1945, pretenţia lui Stalin de a controla Europa de Est, de o rupe de

peninsula europeană aliată cu puterile maritime de limbă engleză şi de a o conecta la
imensul bloc eurasiatic sovietic, a părut, de asemenea, influenţată de vechea viziune
geopolitică, de acelaşi interes al expansiunii pe continent, chiar dacă, în mod evident,
din sensul opus opţiunii şi intereselor politice britanice. Naziştii şi mai târziu
sovieticii au fost aşadar adepţii versiunii ofensive a teoriei Heartland-ului.
110 ani mai târziu, în Ordinea mondială din 2014, Henry Kissinger arată de
ce alianţa transatlantică este benefică ambelor părţi, adică Statelor Unite şi
1933
Tragedia familiei Haushofer marchează marile capcane şi drame ale acelei epoci. Fiul lui
Karl Haushofer, la rândul său general, a fost condamnat pentru participarea la „complotul
generalilor”, menit să îl asasineze pe Adolf Hitler, şi a fost executat în ultimele zile ale războiului, în
aprilie 1945. Karl Haushofer a fost ulterior anchetat de autorităţile americane pentru rolul avut în
legitimarea politicilor regimului nazist. În 1946, Karl Haushofer şi soţia sa s-au sinucis.
1934
Karl Haushofer, Why Geopolitics?, în Andreas Dorpalen, The World of General
Haushofer: Geopolitics in Action, Farrar & Rinehart, 1942.
825
peninsulei europene, şi de ce această alianţă ar trebui să reziste, respectiv care este
riscul unei prea mari concentrări a Europei/Uniunii Europene asupra propriei ordini
interne. În opinia analistului american:
Statele Unite, dacă se separă de Europa în politică, economie şi apărare, ar deveni geopolitic o
insulă în afara ţărmurilor Eurasiei, iar Europa însăşi [fără America, n.n.] ar deveni doar un apendice al
întinderilor Asiei şi Orientului Mijlociu.
Europa, care a avut aproape monopolul stabilirii ordinii globale cu mai puţin de un secol în
urmă, este în pericol de a se decupla de la căutarea unei noi ordini globale, prin identificarea
construcţiei interne drept scopul ei final geopolitic1935.
Această observaţie, altminteri una care a fundamentat însăşi raţiunea de a fi a

Alianţei Nord-Atlantice, creată în 1949 pe baza doctrinei Truman de îndiguire
(containment) a Uniunii Sovietice şi pentru a-i preveni acesteia din urmă
expansiunea spre Europa Occidentală, pare că a exercitat o influenţă nu numai
asupra marilor dictatori ai secolului XX, ci şi asupra elitelor politice şi autorilor
americani. Dintr-o perspectivă similară, preşedintele George Bush declara, cât se
poate de explicit, că „în cea mai mare parte a secolului [XX, n.n.], Statele Unite au
considerat vital să prevină ca orice putere sau grup de puteri să domine masa
continentală a Eurasiei”1936. Nu este altceva decât o reiterare subtilă a tezei lui
Mackinder, desigur fără utlizarea termenilor specifici de la 1904, dar în versiunea
defensivă a aceleiaşi paradigme de gândire geopolitică. Simplu spus, Statele Unite
şi-au menţinut trupele în peninsula europeană, după 1945, pentru a nu lăsa Rusia să
ocupe sau să domine întreaga Eurasie, „rupând” astfel, geopolitic, strategic, militar
şi economic, Europa de Vest de restul imensului continent eurasiatic.
Uniunea Europeană de astăzi reprezintă, în mare parte, peninsula europeană de
care vorbesc toţi experţii în geopolitică, adică vecinul vestic imediat al „pivotului”.
Baza peninsulei este reprezentată de ceea ce liderul Poloniei renăscute după Primul
Război Mondial, mareşalul József Pilsudski, numea Intermarium, adică regiunea
cuprinsă între Marea Baltică şi Marea Neagră, regiune pe care o vedea unită sub
forma unei federaţii de state central şi est-europene, care să acţioneze ca o
contrapondere geopolitică, deopotrivă la imperialismul rus şi la cel german.
Analistul american George Friedman descrie importanţa geopolitică a acestei
frontiere astfel:
dacă trasezi o linie de la Sankt Petersburg la Rostov, ai determinat baza peninsulei europene.
Tot ce se află la vest de linie este pe peninsulă. Tot ce se află la răsărit este pe continentul eurasiatic.
[…] Două tronsoane de ţări – din statele baltice până în Ucraina şi din Polonia până în Bulgaria –
alcătuiesc regiunea de graniţă dintre peninsula europeană fracţionată şi Rusia unificată1937.
Evident, nu este greu să adăugăm celor spuse observaţia simplă că tronsonul

vestic, mai apropiat de peninsulă, plus statele baltice din tronsonul estic, a fost practic
1935
Henry Kissinger, World Order, Penguin, 2014, p. 95.
1936
Cristopher J. Fettweis, Revisiting Mackinder and Angell: The Obsolescence of Great
Power Politics, în „Comparative Strategy”, 22, 2003, pp. 109–129.
1937
George Friedman, Puncte de presiune. Despre viitoarea criză din Europa, Bucureşti,
Ed. Litera, 2016, pp. 213–214.
826
integrat în NATO şi Uniunea Europeană, între 1999 şi 2007, în timp ce tronsonul vecin
cu Rusia, un grup de republici care au făcut parte până în 1991 din fosta Uniune
Sovietică, a rămas să asigure în prezent zona tampon dintre cele două forţe.
Friedman explică miza competiţiei geostrategice din regiunea cuprinsă între
Uniunea Europeană şi Rusia:
Acesta este punctul asupra căruia este concentată acum politica externă a Statelor Unite. În
timpul Războiului Rece, punctul de presiune era linia din centrul Germaniei. Acum, acesta s-a mutat
spre est, în Ucraina, unde Rusia şi Occidentul se înfruntă pentru supremaţie şi pentru siguranţa zonei-
tampon ucrainene. Dacă Occidentul învinge, teritoriul de frontieră va fi de-a lungul graniţei
ucraineano-ruse. Dacă triumfă Rusia, linia va fi aici, la graniţele pentru care Rusia şi peninsula se
luptă de secole. Rezultatul luptei ucrainene va determina, probabil, locul unde vor avea baza soldaţi
americani în timpul următoarei generaţii. Hărţile se schimbă rapid aici1938.
Delimitarea şi interacţiunea complexă a Uniunii Europene şi mai ales a ţărilor

neintegrate din Estul Europei cu Rusia a condus, după războiul ruso-georgian din
august 2008, la apariţia conceptului oficial de „Vecinătate Estică a Uniunii
Europene”, adică o zonă tampon formată din şase state ex-sovietice1939, care ocupă
un cordon cuprins între Marea Baltică la Nord, respectiv Marea Neagră şi Marea
Caspică la Sud. Acestor şase republici est-europene nu li s-a putut oferi, spre
dezamăgirea lor, o perspectivă europeană clară (un road map pentru aderare), aşa
cum se întâmplase în trecut cu ţările din Europa Centrală şi cu statele baltice, ci doar
un program de colaborare politică şi integrare economică, numit Parteneriatul Estic.
Din perspectiva consolidării statului de mare putere în sistemul internaţional,
trebuie menţionat că extinderea Uniunii Europene spre Est a fost una din strategiile
importante de (re)definire a Europei ca actor global, după încheierea Războiului
Rece. Din acest motiv, este util să punctăm câteva aspecte geopolitice ale acestei
lărgiri, care a adus multă vizibilitate şi influenţă internaţională Europei unite.
Extinderea Uniunii Europene spre Est nu a început în 2004, aşa cum se obişnuieşte
să se spună. A început discret şi necontestat în 1995, cu trei state dezvoltate din
Europa Centrală şi de Nord (Austria, Suedia şi Finlanda), care, fără să fi fost
comuniste, avuseseră multă vreme după Al Doilea Război Mondial un statut de
neutralitate politică, negociat de puterile occidentale cu Uniunea Sovietică în 1945.
Dar procesul de lărgire era abia la început, pe fondul optimismului din democraţiile
liberale triumfătoare în Războiul Rece şi al degringoladei în care se prăbuşise
Rusia lui Boris Elţîn. Când Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001, stabilea
formula „10+2” a valului de extindere spre statele postcomuniste, lucrurile
deveniseră clare iar Rusia nu mai avea puterea să se împotrivească deciziei. Sub
rezerva finalizării cu succes a negocierilor de aderare şi a ratificării viitorului Tratat
de aderare în toate statele membre, Uniunea Europeană avea să se extindă de la 15
la 27 de ţări (număr atins la 1 ianuarie 2007), şi mai apoi, de la 1 iulie 2013, la 28,
odată cu aderarea întârziată a Croaţiei şi închiderea celui de-al cincilea val al
lărgirii, numărând de la fondarea Comunităţilor Europene.
1938
Ibidem, p. 217.
1939
Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Armenia, Azerbaidjan.
827
Proiectul European, născut pe ruinele celui de-al Doilea Război Mondial şi
al voinţei de reconciliere istorică franco-germană, a fost un succes major, cel puţin
în primele şase decenii de la Declaraţia Schuman. Nimeni nu poate pune la îndoială
extraordinara înflorire a Comunităţii Europene şi apoi a Uniunii Europene, după
şase ani de război devastator, în care Europa părea că pierduse complet orice
pretenţie de respect şi influenţă pe scena politico-diplomatică globală.
Referindu-ne la statutul de putere dominantă a lumii, trebuie spus că Europa
a pierdut în faţa Statelor Unite poziţia de lider odată cu Primul Război Mondial.
Această confruntare uriaşă a dus la prăbuşirea a patru imperii care aveau legătură
cu balanţa de putere europeană (Germania, Austro-Ungaria, Rusia ţaristă şi
Imperiul Otoman), toate între 1917-1922, din care cea mai dură a fost, fără
îndoială, cea care a consfinţit dezastrul Germaniei, adâncit ulterior de clauzele şi
compensaţiile stabilite prin tratatul de pace. Acestui dezastru i s-a adăugat slăbirea
pe plan internaţional a Angliei şi Franţei, deşi învingătoare asupra Puterilor
Centrale, fapt ce a marcat practic sfârşitul supremaţiei mondiale a vechiului
continent şi eşecul ordinii europene în relaţia cu lumea. După 1917, intrarea în
război a Statelor Unite şi contribuţia decisivă a preşedintelui Woodrow Wilson la
stabilirea ordinii postbelice au conturat tabloul unui sistem internaţional în care
deja Europa nu mai juca rolul central.
400 de ani de dominaţie europeană, bazată în principal pe cuceriri extinse în
„lumea nouă”, posesiuni coloniale profitabile şi supremaţie tehnologică, economică
şi militară, reflectate într-o întâietate politică şi strategică autoritară, aproape
incontestabilă, au luat sfârşit brusc, în 1918. Marele Război, pornit cu entuziasm şi
speranţa construirii unei Europe mai bune (şi, desigur, cu iluzia politicienilor dar şi
a tinerei generaţii plecate pe front că „se termină până la Crăciun”), s-a
transformat, curând după august 1914, într-un carnagiu infernal, prelungit mai bine
de patru ani, care a distrus nu numai o generaţie, fizic şi psihic, dar a ruinat gloria
Europei în sistemul relaţiilor internaţionale. Europa nu avea să mai revină niciodată
în poziţia de lider al lumii, pe care o avusese până în 1914.
Considerând al Doilea Război Mondial o prelungire a primului, bazată pe
frustrările Germaniei şi pe convingerea noilor lideri de la Berlin că Germania a fost
supusă unor abuzuri şi nedreptăţi instituite de Tratatul de la Versailles, sunt autori
care apreciază că, de fapt, perioada conflictului în Europa a durat nu mai puţin de 31
de ani, între 1914–1945. „Criza de douăzeci de ani”1940 (1919–1939) de care vorbeşte
Edward Carr în teoria sa asupra sistemului relaţiilor internaţionale nu este altceva
decât eşecul restabilirii ordinii şi echilibrului de forţe pe continent, implicit al Ligii
Naţiunilor, eşec care avea să ducă la reizbucnirea confruntării militare în Europa.
Abia după 1950, procesul integrării europene a deschis cu adevărat calea nu
numai spre reconcilierea efectivă şi profundă franco-germană, dar mai ales spre
reafirmarea spectaculoasă a Europei ca mare actor în relaţiile internaţionale. Chiar
1940
Edward H. Carr, The Twenty Years’ Crisis, 1919-1939: An Introduction to the Study of
International Relations, Harper Perennial, 1964.
828
dacă, la început, numai în înţelesul ei politic restrâns, adică al Europei de Vest,
ideea de „Europa” s-a impus la nivel global ca un promotor al valorilor păcii,
drepturilor omului şi demnităţii umane, al statului de drept şi democraţiei. Buna
reputaţie europeană a redevenit, în deceniile următoare Tratatului de la Roma
(1957), o constantă a analizelor internaţionale.
După 1989, căderea Zidului Belinului, reunificarea Germaniei, prăbuşirea
regimurilor comuniste din Estul Europei, introducerea monedei Euro şi progresele
imense înregistrate în procesul de integrare şi extindere au conferit şi mai multă
influenţă Uniunii Europene pe scena politico-diplomatică internaţională, ca putere
normativă. Modernizarea, creşterea nivelului de viaţă şi succesul reformelor
politice, administrative şi economice ale fostelor state comuniste, în perioada de
pre-aderare şi post-aderare la Uniunea Europeană, au confirmat rolul important de
agent al schimbării pe care Uniunea l-a avut, cel puţin pe plan regional.
Extinderea Uniunii Europene spre Est, între 2004 şi 2013, a transformat
Uniunea într-un sistem politic, administrativ, economic şi social cuprinzând
500 milioane de cetăţeni proveniţi din 28 de state, practic a doua mare putere
economică a lumii, după Statele Unite, şi tot a doua ca mărime a populaţiei, după
China. Potrivit Elcano Global Presence Index1941, care sintetizează indicatori de
imagine, politică externă şi diplomaţie publică, Uniunea Europeană în ansamblu
este în prezent cea mai mare putere soft a lumii, urmată de Statele Unite.
Noua hartă geopolitică a actorilor globali ne indică şi relaţionările sau
potenţialele tensiuni care pot apărea pe liniile de întâlnire sau în vecinătăţile
marilor puteri. Se observă uşor cum Uniunea Europeană, după o extindere de un
deceniu (2004–2013), pare că şi-a atins limitele expansiunii şi şi-a epuizat spaţiul
de manevră în afara perimetrului său, fiind blocată la interfaţa cu cele două
vecinătăţi terestre pe care le are, estică şi sudică, măcinate în prezent de conflicte şi
ameninţări de securitate.
Ceea ce se observă din această hartă actualizată a marilor puteri este că, la
fel ca în harta lui Mackinder din 1904, centrele de putere sunt concentrate în
exclusivitate în emisfera nordică, fiind într-o contiguitate geopolitică întreruptă
doar de Oceanul Atlantic, interpus între Statele Unite şi Uniunea Europeană. De
fapt, dacă am lua în considerare şi Canada (membră a NATO şi a NAFTA1942, cu
foarte strânse legături cu Statele Unite şi Marea Britanie) precum şi teritoriul
autonom Groenlanda, aparţinând geografic Americii de Nord dar oficial
Danemarcei, deci Uniunii Europene, „lanţul” marilor puteri s-ar închide în punctul
în care, de exemplu, Rusia se învecinează cu Statele Unite, în Alaska. O altă
observaţie interesantă, care continuă în fapt teoria pivotului formulată de Halford
Mackinder la începutul secolului trecut, este că Rusia este singura mare putere
care se învecinează cu toate celelalte trei puteri, în timp ce Statele Unite, China şi
Uniunea Europeană nu au graniţe terestre între ele.
1941
Iliana Olivié, Ignacio Molina, Elcano Global Presence Index Report, Madrid, Real Instituto
Elcano, 2011.
1942
North American Free Trade Association, spaţiul de liber schimb comercial şi economic al
Americii de Nord, compus din Canada, Statele Unite şi Mexic.
829
Statele Unite, Uniunea Europeană, Rusia şi China, marile puteri (actorii globali)
din sistemul internaţional actual, potrivit teoriei liberale.
Inelul marilor puteri, care se întinde jur-împrejurul emisferei nordice, plasează

inevitabil Uniunea Europeană între Statele Unite şi Rusia, două superputeri militare.
Faptul că Uniunea Europeană a fost în toată perioada postbelică doar o putere soft,
coroborat cu votul britanicilor pentru ieşirea din Uniunea Europeană, din 23 iunie
2016, a reanimat vechiul proiect franco-german al Apărării Europene Comune, care îşi
propune să transforme Uniunea Europeană într-o putere hard. Tema Armatei Europene,
reluând într-un fel proiectul Comunităţii Europene de Apărare, eşuat în 1954 la
ratificare în Adunarea Naţională a Franţei, a reintrat recent, la fel de controversat ca
acum o jumătate de secol, în dezbaterea europenilor.
Concluzii: Œnapoi la Ñmarile puteriî?

Balansul UE Óntre tradi˛ia soft power ∫i nevoia de hard power
Cu câţiva ani în urmă, autorilor care analizau comportamentul şi interesele
contextuale ale marilor puteri le venea relativ uşor să identifice în ce mare proiect
strategic erau angajate fiecare dintre acestea. Astfel, Thomas P.M. Barnett vedea că:
În timp ce America s-a fixat pe transformarea Orientului Mijlociu, UE s-a focusat pe
extinderea spre est, Rusia s-a concentrat pe extinderea gazoductelor în toate direcţiile (exceptând spre
nord), iar China îşi îndreaptă interesul spre restul lumii în curs de dezvoltare1943.
În prezent, lucrurile nu mai sunt atât de clare ca în 2009. Mandatele de

politică externă ale lui Barack Obama au adus scăderea apetitului intervenţionist al
1943
Thomas P.M. Barnett, Great Powers. America and the World After Bush, New York,
G.P. Putnam’s Sons, 2009, pp. 162–163.
830
Americii în Orientul Mijlociu, Uniunea Europeană şi-a oprit extinderea spre est,
Rusia este mai asertivă şi face mult mai mult pe plan internaţional decât să-şi
extindă gazoductele, iar China nu mai joacă doar pe pieţele în curs de dezvoltare, ci
a intrat ca jucător global în economia lumii, investind inclusiv pe teritoriul
celorlalte mari puteri. Tabloul strategic este aşadar destul de mult schimbat, într-un
interval relativ scurt.
În parte, slăbirea forţei dominante şi regulatoare a Occidentului este explicată,
aparent paradoxal, tocmai prin destructurările motivaţionale ale parteneriatului
transatlantic, după Războiul Rece. Chiar înainte de câştigarea alegerilor prezidenţiale
de către Donald Trump, relaţia Uniunii Europene cu Statele Unite pierduse soliditatea
din vremea ordinii bipolare:
prin dispariţia bipolarităţii din sistemul relaţiilor internaţionale, esenţa parteneriatului
europeano-american nu avea cum să rămână neafectată. Treptat, în centrul atenţiei transatlantice şi-au
făcut loc diferenţe înainte aproape imperceptibile: reacţii diferite în situaţii de criză în diverse ţări, cu
privire la proliferarea nucleară, faţă de lupta împotriva terorismului, în probleme de protecţia
mediului, în vreme ce disputele comerciale s-au acutizat. Dacă Statele Unite se angajaseră în Europa
la sfârşitul războiului din raţiuni politice, economice şi de securitate ce ţineau de salvarea unui anumit
sistem de valori, astăzi această raţiune nu mai există1944.
Schimbări importante de accente au avut însă loc chiar şi în interiorul

Uniunii Europene. Criza financiară globală din perioada 2008–2010, continuată cu
succesiunea crizelor Eurozonei şi a datoriilor suverane, în particular criza Greciei,
au împins Germania, cu economia sa în continuă creştere, în poziţia de lider
categoric al Uniunii. Deplasarea centrului de greutate al procesului decizional al
Uniunii, dinspre decizia colectivă tradiţională a UE, consensuală, adoptată la
Bruxelles, aşa cum era în deceniile din urmă, spre o decizie pe care, uneori fără
voia ei, Germania trebuie să o pregătească la Berlin şi apoi să o supună aprobării la
Bruxelles, pentru simplul motiv că nimeni altcineva nu poate să facă acest lucru şi
să-şi asume răspunderea, au transformat arhitectura de putere a Uniunii Europene.
Măsurile de austeritate bugetară din anii crizei financiare şi deciziile din timpul
crizei migraţiei sunt doar două exemple ale mutaţiei petrecute.
Criza Uniunii Europene nu este văzută de toţi autorii ca prevestind neapărat
colapsul organizaţiei, ci mai degrabă ca o transformare a Uniunii într-un alt tip de
sistem politic, centrat pe puterea germană. Robert D. Kaplan explică această
transformare:
Uniunea Europeană, deşi marcată de divizări, anxietăţi şi grozave dureri de creştere, va
rămâne unul dintre cele mai mari blocuri postindustriale din lume. De aceea, transferul actual de
putere din interiorul ei către est, de la Bruxelles-Strasbourg către Berlin – adică de la Uniunea
Europeană către Germania – se va dovedi esenţial pentru politica globală. [...] În timp ce influenţa
economică a Franţei se limitează mai ales la ţări ale Europei Occidentale din perioada Războiului
Rece, influenţa economică a Germaniei se întinde atât în vestul Europei, cât şi în fostele state membre
1944
Nicolae Păun et al., Finalitatea Europei, ediţia a II-a, Cluj-Napoca, EFES, 2005,
pp. 341–342.
831
ale Tratatului de la Varşovia, un avantaj al poziţiei geografice mai centrale şi al legăturilor ei
comerciale cu estul şi vestul deopotrivă1945.
Consolidarea puterii dominante a Germaniei în Uniunea Europeană va avea

cel puţin două tipuri de efecte distincte. Pe de o parte, apariţia unui lider de facto al
Uniunii va ajuta la orientarea şi coerenţa strategică a ansamblului de state, la
eficientizarea procesului decizional, la scurtarea timpilor de reacţie şi a
dezbaterilor, la coordonarea mai uşoară a politicilor şi strategiilor statelor membre,
prin facilitarea coagulării masei critice în Consiliul European. Pe de altă parte, un
astfel de rol conducător, chiar neoficial fiind, este foarte posibil să genereze, în
timp, o contrareacţie culturală, un curent anti-german, în special printre statele
periferice. De exemplu, în septembrie 2016, într-un interviu acordat publicaţiei
franceze Le Monde, premierul grec Alexis Tsipras, observând că Nordul
acumulează excedente iar Sudul deficite, se întreba retoric unde este convergenţa
europeană şi dacă „aceasta este o Uniune Europeană sau o Europă germană?”1946
Acutizarea faliei Nord-Sud, sau centru-periferie, ar împovăra mult Proiectul
European, în anii care vin, şi ar crea premisele unei Europe cu mai multe viteze, cu
riscuri serioase de dezintegrare.
În ceea ce priveşte securitatea europeană, se observă că perspectiva
Brexitului dar şi platforma electorală a preşedintelui ales Donald Trump, care a
condiţionat aplicarea art. 5 din Tratatul Alianţei Nord-Atlantice de contribuţiile
financiare ale aliaţilor europeni, au readus în discuţie vechiul proiect al unei
Armate Comune Europene. Ideea a fost resuscitată formal printr-o scrisoare
comună a miniştrilor Apărării din Franţa şi Germania, la scurt timp după
referendumul britanic din 23 iunie 2016. În subsidiar, această iniţiativă, deşi
nerealistă pe termen scurt şi mediu, vizează reducerea sau chiar anularea
dependenţei Europei de Statele Unite şi instrumentul său politico-militar aferent
(NATO) pentru asigurarea securităţii pe continent. Cu alte cuvinte, nucleul dur
franco-german simte nevoia ca Uniunea Europeană să-şi adauge componenta lipsă
de hard power, pe lângă cea consacrată de soft power. Rezervele faţă de ideea
armatei europene sunt de ordin financiar, politic şi militar, cele 27 de state care ar
rămâne după ieşirea Marii Britanii fiind greu de crezut că vor găsi suficiente
resurse bugetare şi de consens politic pentru a finanţa şi organiza o forţă militară
comună, cel puţin comparabilă cu cea a Statelor Unite, în condiţiile în care oricum
doar trei aliaţi europeni din NATO îndeplinesc condiţia alocării a minim 2% din
PIB pentru cheltuieli de apărare.
Eşecurile politicii externe şi de securitate a Uniunii Europene din ultimele
două decenii, atunci când Uniunea a încercat să soluţioneze conflicte din
1945
Robert D. Kaplan, Răzbunarea geografiei. Ce ne spune harta despre conflictele viitoare şi
lupta împotriva destinului, Bucureşti, Litera, 2014, p. 209.
1946
Sorin Popescu, Alexis Tsipras: UE trece printr-o criză profundă şi trebuie să tragem
semnalul de alarmă, „Agerpres”,8 septembrie 2016, http://www.agerpres.ro/externe/2016/09/08/
alexis-tsipras-ue-trece-printr-o-criza-profunda-si-trebuie-sa-tragem-semnalul-de-alarma-15-54-28,
accesat în noiembrie 2016.
832
vecinătate, pledează în aparenţă pentru dotarea cu un instrument de hard power.
Războaiele şi tragediile iugoslave din anii ’90, pe care europenii nu au putut nici să
le prevină, nici să le oprească, ineficienţa din Orientul Mijlociu, în special din Libia
şi Siria, imposibilitatea de a impune respectarea Acordului Minsk II în estul
Ucrainei, în condiţiile în care sancţiunile economice s-au dovedit insuficiente, şi
mai ales faptul că ţările din Europa Centrală şi de Est au preferat să cumpere
armament din Statele Unite pentru modernizarea armatelor lor, i-au făcut pe
francezi, deţinătorii unei industrii militare importante, să propună utilizarea unei
tehnologii militare comune la nivel european.
Sintetizarea unui răspuns la întrebarea de cercetare din introducere, luând în
considerare argumentele şi contra-argumentele expuse anterior, ne conduce spre
concluzia că recunoaşterea statutului de actor global al Uniunii Europene depinde
de perspectiva teoretică aleasă. Dacă, de exemplu, potrivit şcolii realiste, Uniunea
Europeană nu este o mare putere, în schimb teoriile liberală şi socio-constructivistă
ale relaţiilor internaţionale confirmă această calitate a Uniunii. Fără a fi un stat
suveran şi fără a avea propria forţă militară, separată de cea a statelor membre,
puterea soft a Uniunii Europene s-a impus totuşi, după Tratatul de la Maastricht, ca
putere normativă la nivel global, prin instrumentele politice, economice şi culturale
impresionante de care dispune Uniunea.
După mai bine de două decenii în care realismul a bătut în retragere iar
abordările liberale şi socioconstructiviste din relaţiile internaţionale „au făcut
legea”, vedem cum succesiunea crizelor din Europa, ameninţările de securitate din
vecinătăţile estică şi sudică precum şi răcirea relaţiei transatlantice, readuc în
atenţie vechile principii ale realismului, declanşând totodată dezbaterea privind
oportunitatea transformării Uniunii Europene, chiar lipsită în viitor de Marea
Britanie, în hard power. De fapt, este ceea ce se sugerează inclusiv în „Strategia
globală pentru politică externă şi de securitate a Uniunii Europene”, din iunie 2016,
lansată la câteva zile după şocul Brexitului.
833
UNIUNEA EUROPEAN√ ŒNTRE PARTENERIATUL
SINE QUA NON CU NATO ™I PROPUNERILE
DE EMANCIPARE ALE ÑAXEIî FRANCO-GERMANE
™ERBAN FILIP CIOCULESCU
Oare Europa comunitară are nevoie de mai multă sau mai puţină apărare
comună? Se poate considera satisfăcător ceea ce s-a relizat deja în acest domeniu, din
punctul de vedere al cetăţeanului european statistic? Dar din perspectiva unui român
filo-european şi pro-occidental? Studiul de faţă pleacă de la constarea că, deşi în plan
instituţional pilonul apărării comune europene a avansat considerabil faţă de
momentul recunoaşterii instituţionale la Summit-ul de la Maastricht (decembrie
1991) şi apoi al relansării franco-britanice de la St Malo din decembrie 1998,
actualmente este tot mai vizibil un clivaj între adepţii unei Europe a apărării
atlantiste, bazată pe cooperarea aprofundată cu NATO şi „partajarea responsa-
bilităţilor” defensive, şi cei ai emergenţei unei Europe strategice bazată pe motorul
franco-german, care să conducă la o agenda pur europeană de securitate şi la o
armată comună pe termen lung. Primii par să accepte ideea că NATO va rămâne pe
termen lung garantul apărării statelor europene contra potenţialilor adversari mai ales
statali, pe când cei din grupul secund cred că UE îşi poate asuma şi ea sarcini de
apărare similare celor ale NATO, ţinând cont de gradul sporit de impredictibilitate al
aliatului american – a se vedea pivotarea spre Asia-Pacific (deja evidentă din primul
mandat al lui B. Obama) şi alegerea lui D. Trump ca preşedinte al SUA în noiembrie
2016, dar şi de probabila ieşire a Marii Britanii din UE.
Iar întrebarea logică este – ce precedente există şi care sunt perspectivele de
a se depăşi această dihotomie? Brexit-ul nu mai este un scenariu ci o certitudine,
iar efectele sale ar putea consta şi într-o lovitură decisivă dată consolidării polului
european al apărării, dacă se va produce decuplarea strategică între UE şi NATO.
Marea Britanie e unul dintre marii contributori la bugetul şi bazinul de capabilităţi
al Europei apărării, stat cu o viziune strategică remarcabilă şi desigur cel mai
apropiat de interesele de securitate ale SUA dintre aliaţii europeni.
Modalităţile de dezvoltare a Politicii Europene de Securitate şi Apărare
(PESA) sunt legate de contextul istoric specific Europei de după Războiul Rece.
Unor elemente structurale şi culturale precum marea disparitate dintre SUA şi
aliaţii lor europeni din NATO, în ceea ce priveşte nivelul tehnologiei militare şi
bugetul alocat apărării, tendinţa europenilor de a vedea relaţiile internaţionale post-
bipolare ca pe un loc al păcii, cooperării, normelor morale şi juridice de coexistenţă
armonioasă între state (lumea „kantian-venusiană” a americanului Robert Kagan1947), li
1947
José Ignacio Torreblanca, Mars and Venus, 10 years on, El Pais, http://www.voxeurop.eu/
en/content/article/1783481-mars-and-venus-10-years, accesat la 11 aprilie 2012. Vezi mai ales cartea lui
834
s-au adăugat evenimente specifice precum războaiele civile din fosta Iugoslavie
(Balcanii de Vest – conflictele civile din Bosnia Herţegovina, intervenţia NATO în
Kosovo), crizele regionale din spaţiul ex-sovietic (atacarea Georgiei şi Ucrainei de
către Rusia) etc. Liderii UE au înţeles din eşecurile acumulate în anii ’90 că, fără
instrumente adecvate, fără doctrină şi forţe militare rapide, fără înzestrare militară
adecvată, dar mai ales fără voinţă politică unitară, Uniunea va rămâne un „pigmeu
militar” şi nu va putea împiedica nici catastrofe umanitare în vecinătăţi (Siria,
Libia, Yemen etc.) şi nici provocări existenţiale din partea unor actori statali sau
non-statali precum Rusia ori Statul Islamic (Daesh).1948 Desigur există NATO ca
structură de apărare, o alianţă formidabilă, care durează de peste 60 de ani, dar se
afirmă uneori că nu este nici sănătos şi nici prudent pentru UE să se bazeze doar pe
sistemul defensiv euroatlantic. De la simpla cooperare militară în cadrul UE, s-a
ajuns actualmente la conceptul de „Schengen al apărării” (expresie utilizată iniţial
de Ursula Von der Leyen, ministrul german al apărării şi de Roberta Pinotti,
omoloaga sa din Italia), în sensul în care integrarea europeană trebuie să conducă la
supranaţionalism şi cedări de suveranitate inclusiv în sectorul apărării.
Œnceputurile
Desigur, europenii nu au aşteptat finalul Războiului Rece ca să se gândească

la o armată comună. Primele tentative de a forma o „Europă a apărării” datează de
după cel de-al Doilea Război Mondial. Proiectul Comunităţii Europene de Apărare
(CEA/EDC) şi al Comunităţii Politice Europene (1950–1954) arată că încă din anii
’50 ai secolului trecut s-au manifestat preocupările Franţei de a crea un pol
european de apărare, sub forma Planului Pleven (de la numele premierul francez
René Pleven) – o forţă militară autonomă supranaţională, un buget comun, program
comun de echipamente şi armament, instituţii unificatoare. Parisul se temea mai
ales de o Germanie care ar fi putut redeveni agresivă dar desigur şi de URSS (al
cărei lider, I.V. Stalin nu ascundea dorinţa de a răspândi comunismul în toată
Europa). Astfel, pentru a permite reînarmarea Germaniei de Vest fără a risca
emergenţa unei armate germane extrem de puternice, Franţa, R.F. Germania, Italia,
Belgia, Luxemburg şi Olanda au elaborat proiectul unei Comunităţi Europene de
Apărare (CEA). Dar în 1954 acest plan avea să fie respins de Parlamentul din Paris
iar SUA au insistat cu succes ca R.F. Germania să devină membră a NATO, dacă
nu era admisă într-un format de apărare pur europeană. De altfel, R.F. Germania nu
Robert Kagan, Paradise and Power. America and Europe in the New World Order, Atlantic Books,
2004. Acesta susţine că europenii şi nord-americanii au culturi strategice diferite, în ciuda valorilor
comune, primii fiind adepţii unei ordini bazate pe drept, multitaleralism şi pe excluderea forţei
militare, beneficiind de umbrela de securitate a SUA, obligate să rămână un fel de şerif al
mapamondului şi să prefere acţiunile unilaterale şi recursul mai frecvent la violenţă armată.
1948
R. Czulda, Europe, the Military Pygmy, http://watchingamerica.com/WA/2011/06/
29/europe-the-military-pygmy/, accesat la 29 iunie 2011.
835
fusese invitată nici în UEO de la început, ci abia în 1954, odată cu Italia, a aderat la
tratatul defensiv de la Bruxelles. Uniunea Europei Occidentale (UEO), creată
în1954, constituia un fel de braţ armat al Comunităţilor Economice Europene
(CEE), complementar cu Alianţa Nord-Atlantică, dar a rămas mereu „în umbra
NATO”, ca o soluţie de avarie, ulterior fiind desfiinţată în anul 2000, iar o parte
dintre activităţile sale preluate de UE în 2001–2002.1949 De pildă Centrul European
de Sateliţi (SatCen) de la Torrejon, care din 2002 e în „inventarul” UE şi oferă
analize bazate pe imagini din spaţiu pentru politica externă şi de securitate comună,
mai ales avertizare timpurie privind crizele politico-militare regionale. De
asemenea, preluând agenţia ce existase anterior în cadrul UEO, s-a creat tot în anul
2002 Institutul pentru Studii de Securitate al Uniunii Europene(EUISS), structură
autonomă, situată la Paris (având un oficiu de legătură la Bruxelles), ce oferă
analize pe tema politicii externe, a celei de securitate şi de apărare comună. În
anul 2005 a fost înfiinţat şi Colegiul European de Securitate şi Apărare spre a
oferi educaţie în domeniul PSAC-CSDP elitelor europene, militare şi civile. Există
o reţea extinsă de colegii şi academii de apărare şi securitate europene.
Formarea cadrului institu˛ional
În 1991 Tratatul de la Maastricht a pus bazele PESC (Politica Externă şi de

Securitate Comună), şi a PESA ca parte integrantă a PESC, dar abia odată cu anii
1999–2001 s-au creat structurile necesare apărării comune europene. Decidenţii
politico-militari europeni au conştientizat treptat faptul că Europa unită, aflată în
plin proces de extindere, nu putea să se mulţumească doar cu rolul de putere civilă
şi economică care contribuie la răspândirea normelor democratice şi de bună
guvernare în toată lumea, şi la reconstrucţia sau crearea unor state (exemplul
Palestinei, stat încă neadmis în ONU dar finanţat masiv de Uniune). Era nevoie ca
UE să aibă un profil strategic distinct, încununat de existenţa unei capacităţi
militare autonome care să dea credibilitate diplomaţiei europene, să descurajeze
eventuali agresori şi să permită participarea la gestiunea unor crize şi conflicte
regionale. Reuniunea franco-britanică de la St Malo (1998) a deschis calea PESA
(ESDP în limba engleză)1950, apoi summit-ul C.E. de la Köln din 3–4 iunie 1999 a
permis afirmarea unei baze comune pentru forjarea instituţiilor necesare – de
exemplu un Stat Major Militar al UE ce include un Centru Situaţional.1951 Imediat,
Tratatul de la Nisa (2000) a oficializat Statul Major european (EUMS) şi alte
1949
La finalul anului 2000, la consiliul ministerial al UEO, statele membre au căzut de acord
să transfere o parte din funcţiile şi baza materială a UEO către UE.
1950
ESDP – European Security and Defence Policy, ulterior după 2009 (odată cu Tratatul de
la Lisabona) a fost re-denumită CSDP – Common Security and Defence Policy.
1951
Shaping of a Common Security and Defence Policy,https://eeas.europa.eu/topics/common-
security-and-defence-policy-csdp/5388/shaping-of-a-common-security-and-defence-policy-_en,
836
structuri de apărare esenţiale precum Comitetul Politic şi de Securitate (COPS),
Comitetul Militar al UE (EUMC), Grupul Politico-Militar, Directoratul de
Managamentul Crizelor şi Planificare. De precizat că înainte ca PESA să devină
funcţională, statele europene au încercat să formeze un pol al apărării în cadrul
NATO, aşa-numita „Identitate Europeană de Securitate şi Apărare” (ESDI-IESA),
adoptată la summit-ul din 1994 al NATO de la Bruxelles şi reconfirmată la summit-
urile Alianţei Nord-Atlantice din 1997 (Madrid) şi 1999 (Washington).
Ţinând cont de doctrina indivizibilităţii securităţii trans-atlantice1952, profilul
strategic al UE s-a axat pe misiunile numite „de tip Petersberg”, desfăşurate de
către Forţa Europeană de Reacţie Rapidă (ulterior şi de către Battle Groups sau
Batalioanele tactice europene), uneori cu sprijinul logistic al NATO. După anul
2001, principalele preocupări de securitate pentru decidenţi şi opinia publică
europeană au devenit terorismul trans-naţional bazat pe fundamentalism religios,
proliferarea armelor de distrugere în masă (WMD), conflictele „îngheţate” din
Caucaz, statele eşuate care generează instabilitate, drame umanitare, haos. Aceste
riscuri şi ameninţări aveau să se regăsească ulterior în principalele documente cu
caracter strategic ale UE: Strategia Europeană de Securitate, Strategia Europeană
contra proliferării WMD, Strategia UE de contra-terorism etc.
Politica Europeana de Securitate şi Apărare (PESA) a avansat încă un pas
odată cu summit-ul UE de la Helsinki (decembrie 1999) când s-a lansat „Obiectivul
de forţe 2003” (Headline Goal 20031953), cu scopul de a oferi Europei unite un nou
instrument de afirmare pe scena internaţională, subordonat Politicii Externe şi de
Securitate Comună, pilonul doi al Tratatului de la Maastricht. Prin Headline Goal
2003, UE urmărea un scop ambiţios pentru debut: să se doteze cu o forţă militară
compusă din cca. 60.000 persoane (aproximativ 15 brigăzi), aparţinând statelor
membre (Forţa Europeană de Reacţie Rapidă), mobilă, flexibilă, uşor de desfăşurat
în maxim 60 de zile şi de susţinut timp de un an în teatrele de operaţii, în scopul
îndeplinirii asa-numitelor „misiuni Petersberg” moştenite de UE de la fosta Uniune
a Europei Occidentale (UEO) – misiuni de menţinere/impunere a păcii, de
management al crizelor, misiuni umanitare, ajutarea refugiaţilor etc. De asemenea,
trebuiau dezvoltate capacităţi rapide în domeniile comandă şi control, intelligence
şi transport strategic. în acest fel, UE urma sa devina un actor mai credibil în
politica externă şi să se implice mai eficient în rezolvarea unor crize regionale cu
impact strategic asupra spaţiului european.
Au urmat summit-urile europene de la Feira, Nisa, Göteborg, Laeken la care
s-au consemnat progrese pe calea construirii unei Europe a Apărării dar şi limite
serioase, de natură politică si economică. La Feira în anul 2000 s-a lansat şi un
1952
„Relaţia trans-atlantică este de neînlocuit. Acţionând împreună, Uniunea Europeană şi
SUA pot constitui o forţă formidabilă pentru binele lumii. Scopul nostru trebuie să fie un parteneriat
eficient şi echilibrat cu SUA. Acesta este un motiv în plus pentru UE de a îşi consolida capabilităţile
şi a îşi spori coerenţa” – A Secure Europe in a Better World. European Security Strategy, December
2003, www.iss-eu.org/solana/solana.pdf, accesat la 20 iunie 2012.
1953
I s-a mai spus colocvial şi Helsinki Headline Goal.
837
Obiectiv Global civil al UE (Civilian Headline Goal) care se baza pe domnia legii,
administraţie civilă şi protejarea civililor. Se vorbea de 5000 de ofiţeri de poliţie
pentru operaţii civile, de antrenarea forţelor de poliţie şi intervenţii de prevenire
sau gestionare a conflictelor în alte ţări din afara UE, aflate în crize umanitare
grave.1954 Ulterior, la Laeken (decembrie 2001), PESA a fost declarată operaţională,
fapt ce a generat speranţe privind acoperirea vidului de securitate din Balcani
(parţial „acoperit” de misiunile NATO din Bosnia şi Kosovo – SFOR, KFOR) şi
conferirea unui plus de credibilitate politicii externe comune, în paralel cu întărirea
polului european de apărare din cadrul NATO. Tot la Laekan a fost lansat Planul
de Acţiune pentru Capabilităţile Europene (ECAP-PACE) spre a corecta circa 38
de capability shortfalls (lipsuri în dotare) identificate de miniştrii apărării din
statele membre la evaluarea aferentă Headline Goal Catalogue şi Force Catalogue.
S-au format în acest scop 19 paneluri de experţi, fiecare având la conducere o
naţiune-cadru, şi fiind toate supervizate de către o Headline Goal Task Force care a
cooperat cu Statul Major al UE (EUMS). Desigur, corectarea deficienţelor urma să
se facă şi prin colaborarea UE-NATO. ECAP, deşi foarte util, a suferit din cauza
lipsei unui lider care să asigure armonizarea eforturilor şi din pricina insuficienţei
fondurilor destinate apărării de către state.1955 Trebuie amintit că la summit-ul UE
din noiembrie 2007 avea să fie lansat documentul Progress Catalogue 2007, unde
se arătau, între altele, deficienţele legate de transportul strategic aerian către teatre
de operaţii îndepărtate, ce aveau să fie incluse spre rezolvare în Capability
Development Plan (CDP), supus aprobării Steering Board al Agenţiei Europene a
Apărării, în iulie 2008. Până la criza din Ucraina şi anexarea Crimeei de către
Rusia (2014), bugetele apărării tuturor statelor UE luate împreună oscilau în jurul
sumei de 180–190 miliarde de euro, afectate fiind şi de criza economică globală
(8% scădere în 2014 faţă de 2010, în termeni reali), ulterior angajamentele aferente
NATO (minimum 2% din PIB pentru apărare pentru fiecare membru) au sporit în
2015–2016 ridicând cifra spre 210 miliarde euro.1956 Aşadar, dacă UE ar conta ca
actor internaţional unitar, ar avea al doilea buget al apărării după cel al SUA. Însă e
vorba de 28 de naţiuni suverane, fiecare păstrându-şi controlul asupra politicii
1954
Ulterior au existat şi Obiectivele Globale 2008 şi 2010 axate pe reforma sectorului de
securitate în state aflate în stadiu post-conflictual, pregătirea a sute de jurişti pentru „justiţie
tranziţională”, susţinerea Echipelor de Reacţie Civile (CRT) etc.
1955
Burkard Schmitt, European Capabilities Action Plan (ECAP), European Institute for
Security Studies, http://bdi.mfa.government.bg/info/Module%2002%20-%20Diplomacia%20na%
20ES/dopalnitelna%20literatura/ECAP%20process.pdf, accesat la 2 noiembrie 2016.
1956
Military Balance 2015 Press Statement, https://www.iiss.org/en/about%20us/press%
20room/press%20releases/press%20releases/archive/2015-4fe9/february-0592/military-balance-2015-
press-statement-40a1, accesat la 11 februarie 2015.
Statisticile oficiale ale NATO indică în 2016 suma de 238, 844 milioane USD pentru
cheltuielile destinate apărării de către membrii europeni ai Alianţei. Cele mai multe state UE sunt
membre şi ale NATO. Prin comparaţie SUA alocă circa 664 miliarde USD pentru apărare. Vezi
Defence Expenditures of NATO Countries (2009-2016), http://www.nato.int/nato_static_fl2014/
assets/pdf/pdf_2016_07/20160704_160704-pr2016-116.pdf, accesat la 4 iulie 2016.
838
externe, de securitate şi de apărare, dar acceptând cooperarea cu celelalte, în afara
celor ce au optat să nu facă acest lucru, precum Danemarca (opt out)1957.
S-a insistat mult în Europa şi SUA pe caracterul complementar al PESA şi al
ESDI-IESA (European Security and Defense Identity), impărţirea corectă a
sarcinilor si specializarea pe misiuni fiind garanţia consolidării legăturii
transatlantice din cadrul NATO. Încă din epoca celui de-al doilea mandat al
preşedinţiei Clinton din SUA, secretarul de stat american M. Albright ceruse
europenilor să evite „cei trei de D”: decuplarea (UE de NATO), discriminarea
(membrilor NATO ce nu erau şi membri ai UE) şi duplicarea (misiunilor UE şi ale
NATO), ceea ce arăta că, deşi americanii încurajau Europa să investească mai mult
în propria apărare, se temeau totuşi acut că statele europene vor tinde către
autonomia strategică aşadar spre decuplarea UE de NATO.
Între 2000 şi 2003 au existat tensiuni franco-americane legate de afirmaţiile
repetate ale preşedintelui francez Jacques Chirac şi ale cancelarului german G.
Schröder despre nevoia de autonomie strategică a europenilor. Invazia americano-
britanică a Irakului în 2003, fără mandat al C.S. al ONU, a accentuat tendinţa
franco-germană de a insista pentru o apărare europeană autonomă1958, mergându-se
în 29 aprilie 2003 până la organizarea de către cele două, alături de Belgia şi
Luxembourg a unui mic summit secret la Tervuren, lângă Bruxelles, unde s-a
discutat despre o celulă europeană autonomă de planificare a apărării, un cartier
general de comandă care să simbolizeze naşterea apărării europene comune. Când
s-a aflat, mai ales Marea Britanie şi SUA au protestat vehement iar în cele din urmă
o „celulă europeană de planificare militară” a fost plasată în cadrul SHAPE (la
Mons), structura supremă de planificare militară a NATO. Se pare că ideea fusese
propusă de Londra în documentul intitlulat „Food For Thought”. De precizat că
Parisul şi Berlinul se situaseră alături de Moscova şi Beijing în opoziţia faţă de
„unilateralismul” preşedinţiei G.W. Bush Jr din SUA în timpul crizei irakiene.
Pentru moment a prevalat viziunea atlanticistă iar UE şi NATO au evitat
„decuplarea”, rămânând parteneri complementari în perioada 2003–2017.
Propunerile preşedintelui ales al SUA, Donald Trump, de reducere a implicării
financiare a Americii în cadrul NATO şi de eliminare a aplicării automate a
articolului 5 din tratatul de la Washington (1949) pentru statele europene care nu
contribuie suficient la bugetul Alianţei, împreună cu ieşirea Londrei din
angrenajele UE (probabil în anul 2019), ar putea redeschide discuţiile privind o
apărare europeană cu adevărat autonomă.
1957
Statul danez a ales să nu participe la ESDP-CSDP încă din timpul negocierilor pentru
tratatul de la Maastricht, în urma unui referendum popular. Acordul de la Edinburgh din 1992 a
consacrat opţiunea poporului danez de a nu se integra în UEO. Mai sunt trei politici europene la care
Danemarca nu participă: cetăţenia europeană, Uniunea Economică şi Monetară, precum şi Zona de
libertate, securitate şi justiţie.
1958
Carmen Rîjnoveanu, Politica de apărare europeană între ambiţii şi limitări strategice, în
„Monitor Strategic”, anul XV, no. 1-2/2014, pp. 33–48.
839
Un pas esenţial în emergenţa unei Europe a apărării a fost crearea Agenţiei
Europene a Armamentelor, Cercetării şi Capabilităţilor (2004), în scopul
ameliorării coordonării mai eficiente a procesului de producţie, achiziţie şi
cercetare la nivel european, reducând costurile asociate duplicării, pieţelor prea
mici, accesului adesea restrictiv la tehnologiile altor state membre, fapt ce permite
valorificarea economiilor de scară.
În timp ce procedura de definitivare şi adoptare a „Constituţiei Europene” era
în plină desfăşurare (iunie 2003 – iunie 2004: se ştie că a fost vorba de un eşec major
al federaliştilor europeni în 2005 când olandezii şi francezii au respins prin
referendum constituţia) iar domeniile politicii externe, al securităţii si apărării urmau
să sufere unele modificări deşi ramâneau domenii interguvernamentale prin
excelenţă, decidenţii politico-militari din câteva state ale UE (Franţa, Germania şi
Marea Britanie) au propus relansarea procesului de construire a unei Europe a
apărarii prin înfiinţarea unor Grupuri de luptă (adică batalioane tactice – Battle
Groups) care să îmbunătăţească capacitatea UE de răspuns la crize la orizontul anilor
2007–2010. Proiectul grupurilor de luptă a apărut aşadar în noiembrie 2003, după
reuniunea bilaterală franco-britanică de la Londra şi a fost înscris şi în textul
Constituţiei europene (apoi al Tratatului de la Lisabona), fiind anterior şi element
central al Obiectivului Global 2010. În primăvara lui 2004, miniştrii apărării din UE
şi-au dat acceptul pentru construirea acestora şi au devenit operaţionale din ianuarie
2005. S-a ajuns de la 13 batalioane tactice în 2005 la circa 18 grupuri actualmente, a
câte 1500 de soldaţi fiecare, gata să fie desfăşuraţi în focare de criză şi conflict din
lume în zece zile, sustenabile în teatrele de luptă timp de 30–120 zile, cu rotaţie.
Unul dintre ele aparţine Grupului de la Visegrád (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia
plus Ucraina ca partener) iar România participă şi ea la două batalioane europene.
Ţinta predilectă a unor asemenea operaţii – desigur statele „eşuate”, pradă
conflictelor interne si instabilităţii.1959. Trimiterea b.g. în teatrul de operaţii teoretic
poate pregăti desfăşurarea Forţei de Reacţie Rapidă, Eurocorps-ului sau a unei forţe
multinaţionale sub mandat ONU. Din păcate lipsa voinţei politice şi a finanţărilor
necesare a blocat până acum folosirea acestor batalioane multinaţionale.
Headline Goal 2010Statele membre ale UE au demarat un proces de
revigorare a procesului de generare a capabilităţilor care a continuat chiar şi după
ce Helsinki Headline Goal a fost declarat operaţional în iunie 2003 la Consiliul
European de la Salonic iar stadiul de îndeplinire a Obiectivului Global este
considerat satisfăcător. Headline Goal 2010 a fost adoptat cu ocazia Consiliului
European de la Bruxelles, din iunie 2004 iar inovaţiile aduse de acesta sunt
referirile la operaţiile multinaţionale de dezarmare (joint disarmament operations),
la operaţiile multiple şi sustenabilitate, deploiabilitate, interoperabilitate, de atins la
orizontul anului 2010. S-a prevăzut crearea în a doua jumătate a anului 2004 a unei
celule civil-militară în cadrul EUMS (Statul Major al UE), în paralel cu demararea
1959
Andrew Beatty, EU to have battle groups by 2007, www.euobserver.com, accesat la
05 aprilie 2004.
840
activităţilor Agenţiei Europene a Apărării (2004), grupurilor tactice de luptă
(2005–2007) şi punerea la dispoziţie a unui port-avion până în 2008 pentru misiuni
în cadrul PESA.
Înaintea Summit-ului European de la Salonic (iunie 2003), Înaltul Reprezentant
pentru Politica Externă şi de Securitate a UE, Javier Solana, şi-a asumat sarcina de a
superviza redactarea primei strategii europene de securitate care să reflecte voinţa
comună a statelor membre de a identifica principalele riscuri şi ameninţări la adresa
securităţii europene, caracteristicile mediului strategic şi măsurile adecvate pentru
reducerea vulnerabilităţilor UE. Fără îndoială, trebuia evidenţiată dorinţa Europei de a
fi văzută de către SUA ca un partener credibil şi valoros în edificarea noului mediu
internaţional de securitate, pentru că Washington-ul le-a reproşat adesea europenilor
nivelul scazut al bugetelor consacrate apărării, lipsa unor investiţii corespunzătoare în
domeniul capabilităţilor militare moderne, fapt ce putea îngreuna participarea UE la
misiuni militare alături de forţele armate americane. Documentul de referinţă a fost
redactat în mai-iunie 2003 şi a primit iniţial denumirea „O Europă sigură într-o lume
mai bună”, pentru ca, după aprobarea sa de către Consiliul European de la Bruxelles
din 12 decembrie 2003, să devină „Strategia de Securitate Europeană”. Strategia, în
vigoare în perioada 2003–2016, cu o updatare minoră – un raport de implementare –
efectuată în decembrie 2008 la cecerea Consiliului European, era structurată în trei
părţi distincte – ameninţări, obiective strategice şi implicaţii asupra politicilor
europene. Terorismul, armele de distrugere în masă, crima organizată şi statele eşuate
constituiau principalele riscuri de securitate, iar parteneriatul strategic cu SUA era
considerat definitoriu pentru arhitectura de securitate europeană. Raportul de
implementare din 2008 a introdus şi securitatea cibernetică, cea energetică şi
schimbarea climaterică, de asemenea, în ce priveşte PESA, s-a insistat pe
complementaritatea misiunilor militare şi a celor civile, pe întărirea industriei europene
a apărării şi completarea lacunelor existente, pe interoperabilitatea deplină între
contingentele naţionale.1960
Este extrem de important pentru viitorul securităţii europene ca statele
membre să meargă dincolo de simplul acord asupra listei de riscuri şi ameninţări şi
să se ajungă la o cultură strategică comună care să implice atât viziunea unitară
asupra provocărilor de securitate cu care UE se confruntă, cât şi capacitatea de
acţiune credibilă, existenţa resurselor necesare şi a voinţei politice de acţiune
pentru neutralizarea în timp real a pericolelor celor mai directe.
Rela˛ii UE ñ NATO ∫i aranjamentele ÑBerlin plusî

Cooperarea dintre UE şi NATO este esenţială pentru consolidarea cadrului
general de securitate trans-atlantică, iar existenţa noului mediu de securitate post-
Război Rece impune o cooperare extinsă între cele două organizaţii.
1960
Report on the Implementation of the European Security Strategy - Providing Security in a
Changing World, Brussels, 11 December 2008, https://www.consilium.europa.eu/ueDocs/cms_Data/
docs/pressdata/EN/reports/104630.pdf, accesat la 20 noiembrie 2016.
841
Consiliile Europene de la Helsinki, Santa Maria Da Feira şi Nisa au pus
bazele acestei concertări extinse între UE şi NATO în domeniul gestiunii militare şi
civile a crizelor, pe baza valorilor comune şi a intereselor împărtăşite. NATO are
în compoziţia sa preponderent membri europeni, dintre care majoritatea sunt şi
membri ai UE, aşadar era întrucâtva firesc să existe o relaţie specială de colaborare
între cei doi mari actori instituţionali. În 1996, la reuniunea ministerială a NATO
de la Berlin, şefii diplomaţiilor statelor aliate au acceptat ideea de a pune la
dispoziţia UEO capabilităţi şi elemente de logistică ale Alianţei, dar obiectivul
principal era consolidarea unui pilon european al apărării în cadrul NATO1961. S-a
pus şi problema statutului ţărilor membre ale UEO care nu erau şi membre ale UE,
iar ulterior al statelor UE nemembre ale NATO şi viceversa.
Un pas foarte important în această direcţie l-a reprezentat declaraţia comună
UE-NATO din 16 decembrie 2002 asupra PESA, document ce fixa principiile
cooperării: consolidarea mutuală pentru gestiunea eficientă a crizelor, concertare,
consultare, dialog, coooperare, respectarea autonomiei decizionale şi a intereselor
strategice ale statelor membre, respectul pentru principiile Cartei ONU, sprijin
pentru dezvoltarea capabilităţilor militare. Când UE şi-a manifestat intenţia de a-şi
dezvolta o capacitate europeană de apărare, distinctă de pilonul IESA din cadrul
Alianţei, NATO s-a angajat să susţină PESA, prin aşa-numitele aranjamente
„Berlin-plus”, cu condiţia să nu îi fie lezate anumite interese strategice şi nici
interesele de securitate ale statelor membre. Este vorba de operaţiuni asumate de
UE şi în care NATO nu este implicată.
După schimbul de scrisori dintre Secretarul General al NATO şi Guvernul
Suediei (ţară care asigura preşedinţia rotativă a UE), din ianuarie 2001, care
prevedea reuniuni ministeriale şi la nivel de ambasadori comune, au avut loc în
mod constant întruniri între reprezentanţii COPS şi cei ai Consiliului Nord-
Atlantic. Cele două organizaţii au acceptat, în iulie 2000, un acord interimar de
securitate, care le permite să facă schimb de informaţii clasificate iar experţi din
partea NATO au oferit consultanţă grupurilor de planificatori europeni care
pregăteau Conferinţa de angajare a capabilităţilor din noiembrie 2000. În martie
2003 a fost semnat pachetul de măsuri „Berlin plus”, ce conţinea şi acordul
bilateral de securitate a informaţiilor, o cerinţă importantă a negocierilor. 1962 Spre a
se evita duplicarea inutilă şi costisitoare în ceea ce priveşte capabilităţile militare,
UE şi NATO au pus la punct mecanisme de schimb al informaţiilor privind
evoluţiile din acest domeniu, iar organele de conducere ale celor două organizaţii
întreţin contacte regulate pe teme politice, strategice, militare. Primul exerciţiu
comun UE-NATO de management al crizelor (CME/CMX 03), bazat pe acordurile
Berlin plus, a avut loc pe 19–25 noiembrie 2003.
1961
NATO-EU Relations, http://www.wsibrussels.org/eu_nato_relations.htm, accesat la
20 iunie 2007.
1962
Sven Biscop, The European Security Strategy: Implementing a Distinctive Approach to
Security, the Royal Defence College (IRSD-KHID), Brussels, în „Sécurité & Stratégie”, Paper No.
82, March 2004.
842
Patru principii se află la baza acordului „Berlin plus” din martie 20031963:
• Acces asigurat pentru UE la capacităţile de planificare ale NATO;
• Capabilităţile de planificare şi baza materială a NATO pot fi utilizate de
către UE iar parteneriatul strategic se bazează pe consultare reciprocă efectivă;
• Opţiuni ale Comandamentului European al NATO pentru operaţii
conduse de UE, inclusiv utilizarea unui rol european sporit pentru Comandantul
adjunct al Comandamentului Suprem Aliat (DSACEUR);
• Planificarea apărării în cadrul NATO trebuie să ia în calcul posibilitatea
punerii de forţe la dispoziţia UE pentru misiuni specifice. UE şi NATO îşi recunosc
reciproc dreptul la autonomie decizională.
Astfel UE a putut desfăşura cu succes operaţiuni militare precum Concordia
(Republica Macedonia–FYROM), EUFOR Althea (Bosnia Herţegovina, preluată
de la NATO)1964, beneficiind de sprijinul NATO prin sistemul „Berlin plus”, dar şi
operaţii autonome, fără sprijin al NATO, precum misiunea de menţinere/impunere
a păcii din RD Congo, provincia estică Bunia (operaţiunea Artemis), EUTM
(Mali), EUTM RCA (Republica Centrafricană), EUTM Somalia, Eunavfor Med
(patrulare în Marea Mediterană). De asemenea, operaţii civile precum EUPOL
Afghanistan, EULEX Kosovo, EUBAM Libya, EUBAM Ukraine-Moldova,
EUMM Georgia etc. În total circa douăzeci de misiuni militare şi civile.1965
Kosovo, Afganistan (stabilizare post-conflict) şi Golful Aden (combaterea
pirateriei) au fost zonele ce au implicat misiuni în care UE şi NATO au cooperat
activ în ultimii şase ani.
În general, nu s-a putut ajunge la un consens real privind schimbul de
informaţii UE-NATO deoarece a existat o opoziţie acută între Turcia şi Grecia,
Ciprul de Sud, Malta, privind scenariile de utilizare a Forţei Europene de Reacţie
Rapidă. Turcia se temea că FERR ar putea fi desfăşurată în Ciprul de Nord, contrar
intereselor turceşti, la cererea Greciei. Tot Ankara a obiectat privitor la faptul că
Cipru şi Malta ar putea obţine, în formatul Berlin plus, acces la informaţii
clasificate ale NATO, deoarece aceste state nu aveau acorduri de securitate cu
Alianţa. Desigur, UE nu a putut da satisfacţie Turciei excluzând aceste două state
din formatul parteneriatului strategic cu NATO (ele însă nu participă la operaţii în
format „Berlin plus”, neavând acorduri de securitate cu NATO), în schimb Ankara
a folosit această situaţie spre a obţine promisiuni de începere a negocierilor cu UE
în vederea integrării. Desigur, UE nu se poate baza integral pe bună-voinţa NATO
spre a avea acces la capacităţile necesare misiunilor de tip Petersberg, deoarece
1963
G. Quille, What does the EU agreement on Operational Planning mean for NATO?, în
„NATO Notes-ISIS Europe”, vol. 5 no. 8, December 2003, URLhttp://www.isis-europe.org, pp.6–9,
1964
Irinel Mica, SFOR si EUFOR fac schimb de ştafetă în Bosnia-Herţegovina, în „Curentul”,
nr. 270, 3047, 26 noiembrie 2004.
1965
Gustav Lindstrom, On the ground: ESDP Operations, în N. Gnesotto (ed.), EU Security
and Defense Polica. He first five years (1999–2004), Paris, Institute for Security Studies, 2004,
pp.111–129.
843
lipsa unui eventual consens între membrii NATO poate conduce la imposibilitatea
luării unei decizii favorabile, în timp util. De precizat că s-a creat deja o celulă de
planificare civil-militară în cadrul Statului Major al UE iar o altă celulă de
planificare operaţională există în cadrul SHAPE, lângă Mons. Această celulă
asigură concertarea dintre UE şi NATO privind misiunile de tip „Berlin plus”, în
timp ce prima se ocupă mai ales de situaţiile când UE desfăşoară o misiune
autonomă, aşadar fără a recurge la ajutorul NATO.
Pentru ca nivelul de cooperare dintre UE şi NATO să se poată aprofunda şi
diversifica, este nevoie de menţinerea unui consens minimal asupra intereselor
comune ale celor două organizaţii, de sporirea nivelului de interoperabilitate dintre
forţele europene şi cele americane din cadrul NATO, transparenţă în planificarea
apărării, diplomaţie publică eficientă şi, desigur, menţinerea unui nivel echilibrat al
prezenţei militare americane în Europa. Plecarea Marii Britanii din UE poate da o
lovitură gravă sistemului Belin plus, dacă Londra va intra în conflict acut cu Parisul
şi Berlinul pe teme precum apărarea, piaţa unică, circulaţia forţei de muncă europene.
Consecin˛ele Tratatului de la Lisabona asupra PESA
Tratatul European de Reformă convenit de liderii europeni la Summit-ul de

la Lisabona (2007) şi intrat în vigoare în 2009 prevede o politică externă comună
cu un „ministru de externe” european prin crearea funcţiei de Înalt Reprezentant
pentru PESC, care este şi vicepreşedinte al Comisiei Europene şi posibilitatea
formării unei apărări comune.1966 Noua funcţie a cumulat mandatul Î.R. şi al
Comisarului pentru politică externă iar în sprijinul acestuia a fost creat şi Serviciul
European de Acţiune Externă, un fel de aparat diplomatic european. Politica
externă este mai ales apanajul Consiliului European, de aceea comisarul pentru p.e.
nu poate adopta decizii peste capul guvernelor naţionale. Marile schimbări aduse
de Lisabona au fost următoarele:Politica Europeană de Securitate şi Apărare a
devenit „Politica Comună de Securitate şi Apărare” (Common Security and
Defense Policy); Clauza de solidaritate şi angajamentul de apărare reciprocă au
rolul de a contracara unele ameninţări: terorism, catastrofe de origine umană sau
naturală. „Uniunea va mobiliza toate mijloacele, la dispoziţia sa, inclusiv resursele
militare oferite de statele membre, pentru prevenirea ameninţării teroriste pe
teritoriul statelor membre, protejarea instituţiilor democratice şi a populaţiei civile
împotriva oricărui atac terorist”. Clauza de apărare reciprocă în cazul unei
agresiuni armate („mutual defence”) propune o versiune europeană a articolului 5
din Tratatul NATO, susţinând necesitatea ca în cazul în care unul dintre statele
1966
Tratatul de la Lisabona – „the progressive framing of a common defence policy that will
lead to a common defence, when the European Council, acting unanimously, so decides” (Article 42.2
TEU). Textul online al Tratatului poate fi descărcat de pe site-ul http://eur-lex.europa.eu/
LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2007:306:FULL:EN:PDF. („Official Journal of the EU”,
English Edition, vol. 50, 17 decembrie 2007)
844
membre ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state
participante să îi acorde ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele de care dispun
(militare şi de altă natură), în conformitate cu dispoziţiile Cartei ONU. Pentru a
pune în aplicare o cooperare mai strânsă în materie de apărare reciprocă, statele
membre vor acţiona în strânsă cooperare cu Organizaţia Tratatului Atlanticului de
Nord, fără a prejudicia caracterul specific al politicii de apărare şi securitate al
celorlalţi actori statali. Angajamentele şi cooperarea în acest domeniu vor fi în
concordanţă cu angajamentele faţă de NATO, care, pentru ţările europene membre
ale Alianţei, constituie în continuare fundamentul apărării lor colective. Consiliul
poate autoriza un grup de state să acţioneze ca „pionieri”, implementând primele
anumite măsuri (art 29) în domeniul apărării, măsuri ce nu afectează ţările care au
optat să nu se implice.
Lisabona a autorizat şi posibilitatea „cooperării structurate permanente” în
domeniul apărării (art. 31) – e vorba de posibilitatea dată unui grup mai mic al
statelor membre, care sunt mai avansate în domeniul capabilităţilor militare şi
doresc să îşi asume angajamente suplimentare de a implementa între ele o
cooperare structurată, devansând celelalte naţiuni din cadrul Uniunii. Acestea din
urmă vor putea ulterior recupera decalajul.
Misiunile de tip „Petersberg” ale UE au fost extinse – Tratatul introduce
noţiuni precum „Joint Disarmament Operations and Security Sector Reform”,
„humanitarian and rescue tasks”; „tasks of combat forces in crisis management,
including peacemaking, joint disarmament operations”; „military advice and
assistance tasks”; „post-conflict stabilisation tasks” – astfel UE devine mai
eficientă în activitatea de menţinere a păcii şi reconstrucţie post-conflict în zonele
sensibile. UE dispune deci de instrumente economice, politice, sociale, juridice şi
militare pentru gestiunea crizelor şi reconstrucţie. În fine, UE dobândeşte propria
sa personalitate juridică şi sunt de aşteptat efecte şi în domeniul apărării iar
Parlamentul European este mai intens implicat în analizarea deciziilor din
domeniul PESC (rezervat mai ales statelor membre, prin Consiliul European,
Consiliul de miniştri al UE şi în secundar Comisia Europeană). P.E. participă prin
Joint Consultation Meetings (JCMs) alături de Consiliu, EEAS şi Comisie, dar nu
are drept de decizie ci doar influenţă morală, reflectând preocupările cetăţenilor
europeni. Pe 21 noiembrie 2016 o rezoluţie a P.E. solicita între altele coordonarea
mai strânsă a politicilor de apărare ale statelor membre, investiţii mai mari în
cercetarea militară şi în achiziţiile de echipamente şi arme, cumpărarea în comun
prin sistemul pooling and sharing, cooperare cu NATO mai eficientă în
combatarea riscurilor hibride şi cibernetice, forţe multinaţionale, introducerea
Semestrului European al Apărării şi fortificarea rolului EDA în cadrul PESA.1967
Evoluţiile consemnate de Tratatul de la Lisabona au generat iniţial mult
optimism dar rezultatele s-au lăsat aşteptate iar impresia generală era că apărarea e
1967
http://www.europarl.europa.eu/news/en/news-room/20161117IPR51547/defence-meps-
push-for-more-eu-cooperation-to-better-protect-europe, accesat la 25 noiembrie 2016.
845
neglijată de liderii europeni. Spre a combate această tendinţă, Summit-ul UE pe
probleme de apărare comună din 20 decembrie 2013 (primul Summit pe probleme
de apărare de după momentul Lisabona) a fost anunţat ca un moment al adevărului,
când se putea da undă verde relansării pilonului apărării europene. Dar el nu a
reuşit să aducă progrese spectaculoase în reformă, cu toate că şefii de stat au
recunoscut că fragmentarea pieţei europene a apărării şi cheltuielile pentru apărare
prea reduse ale statelor subminează emergenţa unei apărări comune eficiente.
Liderii europeni solicitau: o politică europeană de apărare cibernetică, o strategie
de securitate maritimă a UE, standarde şi proceduri de certificare pentru
echipamentul militar. De asemenea, lăudau angajamentul pentru formarea
Remotely Piloted Aircraft Systems (RPAS) în intervalul 2020–2025, pentru
dezvoltarea Air-to-Air refuelling capacity, pregătirile pentru următoarea generaţie
de „Governmental Satellite Communication”, o planificare pentru evoluţia apărării
cibernetice, proiectele de consolidare a EDTIB („European defence technological
and industrial base”).1968
În primăvara anului 2014, preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude
Juncker, a propus din nou o armată comună europeană, invocând mediul de
securitate mondial tot mai volatil şi mai plin de riscuri. 1969 Opoziţia Marii Britanii
şi a Poloniei a fost clară şi imediată dar acest proiect este acum sprijinit şi de
Germania şi Franţa, ca element de autonomie strategică a UE faţă de NATO, cu
păstrarea pe hârtie a complementarităţii celor două organizaţii.
UE ∫i NATO sub spectrul Brexit-ului ∫i al noului pre∫edinte ales al SUA
UE trece prin crize multiple care îi ameninţă chiar existenţa iar NATO,
formată în majoritate din aceleaşi state, nu are cum să nu resimtă tensiunile
structurale. Imigraţia, problemele economice, terorismul, agresivitatea Rusiei şi
ieşirea Marii Britanii din Uniune între 2017–2019, dar şi planurile izolaţioniste ale
lui D. Trump, preşedintele SUA, vor trebui gestionate armonios de către UE şi
NATO, pe componenta militar-politică a securităţii. Deja Franţa şi Germania, după
ce au constatat că referendumul britanic a validat Brexit-ul, au lansat documente şi
planuri de a crea o armată comună europeană, o celulă de planificare independentă,
bugete militare armonizate în jurul achiziţiilor prin Agenţia Europeană a
Armamentelor, supraveghere comună prin sateliţi, achiziţionarea de drone şi alte
1968
European Council Conclusions, EUCO 217/13, CO EUR 15, CONCL 8, 19–20 December
2013.
1969
Pe 17 februarie 2017, la Conferinţa de Securitate de la München, acelaşi Juncker a criticat
virulent tendinţa unor state europene de a “îngenunchia” în faţa cererilor SUA de a spori bugetele
dedicate apărării, afirmând că UE contribuie la securitatea mondială mai ales cu mijloace non-militare
(economice, instituţionale etc). În acest fel, oficialul european demonstrează, din nou, îndepărtarea de
agenda atlantistă. Vezi Andrew Rettman, Juncker attacks US on Nato spending,
https://euobserver.com/foreign/136943, 17 februarie 2017.
846
arme sofisticate, sistem medical militar comun, fapt ce a neliniştit Marea Britanie.
Aceasta ameninţă că va bloca prin veto până la ieşirea definitivă din UE proiectele
de apărare europeană autonomă de NATO ce vor fi discutate sub cupola Comisiei
Europene.1970 Discursul şefului Comisiei Europene, J.C. Juncker, din 14 septembrie, în
şedinţa Parlamentului European (State of the Union Addreess 2016) s-a situat pe
linia formării unei uniuni a apărării, cu un Cartier general european pentru operaţii
în sprijinul păcii (single headquarters), un „Fond European al Apărării” şi mai
multă „cooperare structurată permanentă” spre a reduce cheltuielile inutile de
25–100 mld euro generate de lipsa cooperării eficiente între statele membre.1971 În
cuvintele lui J.C. Juncker1972:
Europa trebuie să se întărească. Nicăieri nu e mai adevărat acest lucru decît în politica noastră
de apărare. Europea nu îşi poate permite în continuare să se bazeze doar pe forţa militară a altora sau
să lase numai Franţa să îi apere onoarea în Mali. Trebuie să ne asumăm responsabilitatea de a ne
proteja interesele şi modul de viaţă european. În decursul ultimului deceniu, ne-am angajat în peste 30
de misiuni civile şi militare ale UE, de la Africa la Afganistan. Însă fără o structură permanentă nu
putem acţiona eficient. Operaţii urgente sunt amânate. Avem cartiere generale separate pentru misiuni
paralele, chiar daca ele au loc în aceeaşi ţară sau oraş. Este timpul să avem un singur cartier general
pentru aceste operaţii. Trebuie de asemenea să ajungem să avem echipamente militare comune, iar în
unele cazuri acestea să se afle în posesia UE. Şi bineînţeles, să existe complementaritate deplină cu
NATO. Calculul eficienţei este clar. Lipsa cooperării în domeniul apărării costă Europa între 25
miliarde euro şi 100 miliarde euro pe an, în funcţie de sectoarele avute în vedere. Am putea folosi
aceşti bani pentru a realiza mult mai mult.
Cum Marea Britanie alături de SUA sunt actorii pe care România se bazează
preponderent în asigurarea securităţii prin descurajare în bazinul pontic, în timp ce
Berlinul şi Parisul sunt recunoscute pentru dorinţa lor de reconciliere cu Moscova
şi de autonomizare a apărării europene, rezultă că o armată europeană comună ar fi
mai degrabă utilă în combatarea terorismului şi stabilizarea unor state eşuate decât
spre a descuraja un agresor clasic, mai ales unul dotat şi cu arme nucleare. Marea
Britanie va rămâne în NATO şi e posibil să apară tensiuni şi clivaje între cele două
grupări de state europene ce se poziţionează diferit faţă de binomul Rusia-SUA.
Polonia şi ţările baltice se tem de un cartier general european autonom care să
rivalizeze cu statul major al NATO, de scenariile în care UE şi NATO ar decide să
activeze fiecare forţele de reacţie rapidă pentru intervenţii în situaţii de criză care
nu ar avea la bază o viziune strategică comună. Sau că Parisul şi Berlinul vor cere
aplicarea clauzei de asistenţă mutuală a UE într-un mod care va vida de conţinut
articolul V al Tratatului de la Washington al NATO, „clonând” de facto
mecanismul aliat de apărare colectivă.1973
1970
A. Rettman, UK to veto EU 'defence union, https://euobserver.com/institutional/135134,
accesat la 17 septembrie 2016.
1971
J.C. Juncker, State of the Union Address 2016: Towards a better Europe - a Europe that
protects, empowers and defends, http://europa.eu/rapid/press-release_SPEECH-16-3043_en.htm,
accesat la 14 septembrie 2016.
1972
Ibidem.
1973
Vezi Octavian Manea, Clonarea NATO de către UE, http://revista22.ro/70256444/
clonarea-nato-de-ctre-ue.html, accesat la 30 septembrie 2016”.
847
Expertul belgian în studii strategice europene, Sven Biscop, sintetizează
relaţia duală dintre Franţa şi Marea Britanie: parteneri istorici, uniţi de o cultură de
securitate asemănătoare şi de succesul desfăşurărilor militare de până acum, care au
cimentat încrederea reciprocă. Totuşi, credem că Parisul ar putea opta cândva
pentru un tandem preferenţial cu Germania dacă Londra se separă de UE în mod
conflictual şi dacă alege decisiv SUA în dauna Europei:1974
Pentru că Marea Britanie va păsări UE, ea poate identifica un interes în adâncirea
parteneriatelor bilaterale cu cei pe care îi vede ca fiind parteneri europeni-cheie. Cel mai important
este Franţa, legată de Marea Britanie prin Tratatele Lancaster House din 2010 privind cooperarea în
domeniul apărării. De atunci, Franţa a dat prioritate cooperării bilaterale cu Marea Britanie asupra
PSAC, respingând orice iniţiativă ce ar putea periclita relaţiile strânse cu Londra. Chiar şi după
referendumul privind Brexit-ul, Parisul încă vede Marea Britanie ca fiind principalul său partener
militar în Europa. Acestea sunt cele două ţări europene cu o orientare militar-strategică globală,
aproape de gama completă a forţelor, cu experienţa unui ritm permanent de înaltă operaţionalitate. Au
desfăşurat împreună misiuni în multe ocazii, inclusiv în unele de luptă – acest lucru a creat legături
puternice. Brexit-ul e totuşi văzut ca o trădare şi a dus la răcirea vizibilă a relaţiilor. De la referendum
încoace şi după publicarea la câteva zile după aceea a noii Strategii Globale a UE, Franţa (cu
Germania) au preluat comanda în UE în ceea ce priveşte discutarea propunerilor reînnoite asupra
cooperării consolidate în domeniul apărării în formatul PSAC. Cu toate acestea, există suspiciunea că
în cele din urmă statele membre ale UE nu ar fi destul de serioase în ce priveşte apărarea. Așadar în
final e probabil ca Marea Britanie să rămână partenerul militar privilegiat al Franței. Prea adesea în
trecut francezii au avut sentimentul că ei preluaseră conducerea în apărarea europeană – și că, atunci
când s-au uitat în urmă, nimeni nu îi urma (ceea ce uneori a fost și consecința faptului că au alergat
înainte fără să anunțe pe nimeni în prealabil). Pe urmă, ceea ce Parisul nu va face cu siguranță este să
mute acum complet discuția pe teme de securitate și apărare către NATO. Astfel coalițiile ad-hoc ar
putea rămâne cel mai frecvent format spre a iniția operații de luptă non-articol 5.”
De asemenea, Grupul de la Visegrád (V4) tinde să se opună binomului
franco-german în ce priveşte imigraţia şi structura instituţională a UE dar probabil
vor apărea tensiuni şi în ce priveşte apărarea comună deoarece Cehia, Slovacia şi
Ungaria tind acum să se ralieze Berlinului şi Parisului. Există riscul unei rupturi
politice între flancul estic şi cel vestic al NATO, caz în care şi ideea de armată
comună europeană ar fi extrem de controversată şi ar scinda şi mai mult
Europa. Analiştii politici au arătat că o parte dinelitele politice din unele state
occidentale şi central-europene au instrumentalalizat acest proiect spre a îşi
manifesta anti-americanismul visceral (şi preferinţa pentru multipolaritate
sistemică), ceea ce finalmente poate periclita chiar existenţa NATO şi conduce la
„separarea strategică” între cele două maluri ale Atlanticului.1975 Liderii statelor
central-est europene par că încep să înţeleagă riscul ca binomul UE-NATO să nu
mai funcţioneze complementar ca până acum, adică cu UE ca provider de
democraţie şi prosperitate economică iar NATO ca garant al securităţii militare1976,
1974
S. Biscop, European defence after Brexit: Flying on one engine?,
http://www.egmontinstitute.be/publication_article/european-defence-after-brexit-flying-on-
one-engine/, accesat la 11.01.2017.
1975
Valentin Naumescu, Apărarea europeană comună sau NATO? Ce va susţine România?,
www.contributors.ro, 13 septembrie 2016.
1976
La finele anilor `90, tinerele democraţii din Europa estică gândeau că fără integrarea în
UE care le scoate din sărăcie şi subdezvoltare, intrarea în NATO nu va conduce la occidentalizare
848
ci se produce o contaminare sau „clonare” din care nu e deloc sigur că va rezulta
ceva mai bun. Scenariul cel mai prost ar consta în dispariţia ambelor organizaţii
sub asaltul naţional-populismului şi al resuscitării doctrinei suveranităţii naţionale
neconstrânse. Însă probabil că unii lideri se aşteaptă să dispară pe termen mediu
doar una dintre cele două instituţii, de aceea vor să sprijine măsuri care încurajează
dezvoltarea complexă a celei care li se pare mai viabilă pe termen lung – în general
e vorba de UE.
De asemenea, Donald Trump cu agenda sa izolaţionistă şi NATO-sceptică,
poate împinge Europa să încerce să acopere singură „golul” lăsat de americani. În
cazul în care negocierile pentru finalizarea şi semnarea TTIP (acordul de liber
schimb trans-atlantic) vor fi abandonate de Franţa şi Germania, ca reacţie la
renunţarea de către SUA (Trump fiind un advesar al tratatelor de liber schimb gen
NAFTA, TTIP), noul preşedinte american ar avea un argument în plus pentru
dezangajarea faţă de Europa. Desigur, Rusia ar putea profita de aceste probleme,
diminuând nivelul de coeziune şi solidaritate în NATO. Mai trebuie spus că nici
prezenţa militară a Marii Britanii (cel mai mare buget militar din cadrul UE în 2015
şi unul din cele două state membre dotate cu arme nucleare, de asemenea membru
permanent al C.S al ONU) nu e garanţia că Rusia va putea fi descurajată eficient:
un document semnat de un fost şef al Statului Major, generalul Richard Barrons şi
„scurs” către presă (haul down report) arată că:1977
Fără britanici şi cu americanii „mutaţi” în Asia-Pacific, statele UE degeaba
vor construi din contingente naţionale o „armată comună”, câtă vreme aceasta nu
va apăra eficient Europa de acţiunile unor puteri revizioniste şi de valurile umane
puse în mişcare de prăbuşirea unor state din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord,
după modelul actual al Siriei şi Libiei.
După cum afirmă expertul britanic în studii strategice Julian Lindley French1978:
Dacă NATO și UE trebuie să se schimbe, europenii trebuie să elimine în cele din urmă
ultimele rămășițe ale unei culturi de constrângere reciprocă care i-a transformat pe europeni într-o
pradă strategică. Spre a face acest lucru, europenii trebuie să renunțe definitiv la idea că Europa poate
obține stabilitate prin slăbiciune mutuală. Din contră, atât Alianța cât și Uniunea trebuie să se
adapteze în scopul de a acționa ca agregatori reciproci de putere legitimă, completând cu panoplia
deplină, credibilă și eficientă a capacităților și capabilităților statale de securitate și apărare. Este exact
ceea ce secretarul Apărării Mattis (al SUA – nota traducătorului) va cere aliaților europeni, deoarece
deplină. Vezi Karen E. Smith, Politica externă a Uniunii Europene, traducere de Radu Stan,
Bucureşti, Ed. Trei, 2004, p. 290.
1977
Grierson, UK armed forces ’could not withstand attack by major power like Russia:
„Neither the UK homeland nor a deployed force – let alone both concurrently – could be protected
from a concerted Russian air effort.”…. “The current army has grown used to operating from safe
bases in the middle of its operating area, against opponents who do not manoeuvre at scale, have no
protected mobility, no air defence, no substantial artillery, no electronic warfare capability, nor –
especially – an air force or recourse to conventional ballistic or cruise missiles”.
https://www.theguardian.com/ uk-news/2016/sep/17/uk-armed-forces-could-not-withstand-attack-by-
major-power-like-russia, accesat la 20 septembrie 2016.
1978
NATO-EU: Squeezing Big Change into Small Boxes,24 ianuarie
2017,http://lindleyfrench.blogspot.ro/.
849
va fi singura cale de a face să fie acceptat NATO de către boss-ul său eurosceptic atunci când acesta
va veni in Europa în luna mai.”
ÑStrategia global„de securitate european„î
Anii 2014–2015 au adus o degradare accelerată a mediului de securitate

european şi internaţional, din cauza acţiunilor Rusiei în Ucraina şi ale ISIS în Irak,
Siria şi Libia, dar şi a migraţiei masive dinspre Sud către spaţiul UE. De aceea se
simţea nevoia regândirii cadrului de securitate în UE. Sub patronatul Înaltului
Reprezentant UE pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate, un grup de
experţi din statele membre şi din instituţiile comunitare a lucrat la textul unei noi
strategii de securitate. În vara anului trecut, Înaltul Reprezentant, italianca Federica
Mogherini, a trimis membrilor Consiliului European proiectul unei „Strategii
globale” pentru UE (Global Strategy for the European Union’s Foreign and
Security Policy), strategie ce a fost salutată pe 28 iunie, de către Consiliul
European, la finalul summitului de la Bruxelles.1979 Textul documentului se
remarcă prin câteva afirmaţii programatice: statele şi naţiunile europene trebuie
să descurajeze ameninţările externe, să le răspundă şi să se protejeze eficient.
Europa trebuie să aibă o înzestrare militară mai bună cu toate că NATO există. E
necesar un anumit grad de ambiţie şi autonomie strategică pentru UE ca să menţină
pacea şi să apere securitatea spaţiului său. Pilonul PSAC trebuie să fie utilizat
împreună cu European Border and Coast Guard spre a apăra graniţele şi a
demantela reţelele de crimă organizată, traficanţii de persoane. Apărarea reciprocă
şi solidaritatea trebuie să se aplice în a adresa provocări precum terorismul,
ameninţările hibride, riscurile cibernetice şi securitatea energetică, crima organizată
şi gestiunea graniţelor externe ale Uniunii. Prezervarea legăturii transatlantice este
importantă dar UE trebuie să poată acţiona şi autonom când este cazul. Cooperarea
UE-NATO nu trebuie să prejudicieze securitatea statelor care nu sunt membre ale
NATO ci doar ale UE, şi e necesar să respecte autonomia decizională a fiecăreia
dintre organizaţii.1980 Se afirmă că pacea în Europa nu mai este „un dat”, deoarece
Rusia a încălcat dreptul internaţional, destabilizează Ucraina şi întreţine conflicte
prelungite în zona extinsă a Mării Negre.1981
Declaraţia comună UE-NATO (8 iulie 2016) cu ocazia Summit-ului NATO
de la Varşovia, insistă pe provocările dinspre Sud şi Est, pe contracararea
1979
Shared Vision. Common Action: A Stronger Europe. A Global Strategy for the European
Union’s Foreign and Security Policy, www.EEAS.EUROPA.EU/ARCHIVES/DOCS/
TOP_STORIES/PDF/EUGS_REVIEW-WEB.PDF, accesat la 1 iulie 2016.
1980
Ibidem, p. 20. „In this context, the EU needs to be strengthened as a security community:
European security and defence efforts should enable the EU to act autonomously while also
contributing to and undertaking actions in cooperation with NATO.”
1981
Ibidem, p. 33. „However, peace and stability in Europe are no longer a given. Russia’s
violation of international law and the destabilisation of Ukraine, on top of protracted conflicts in the
wider Black Sea region, have challenged the European security order at its core.”
850
ameninţărilor hibride, a atacurilor cibernetice, cooperare navală şi pentru stăvilirea
în comun a migraţiei, dezvoltarea de capabilităţi militare complementare şi
interoperabile, cooperare pentru a dezvolta o industrie a apărării solidă şi cercetarea
în domeniul militar, sprijin pentru partenerii şi vecinii celor două organizaţii în
scopul realizării „rezilienţei” necesare stabilităţii regionale, contracararea
ameninţărilor hibride prin exerciţii de acelaşi tip.1982 Serviciul European de Acţiune
Externă va coopera cu Statul Major Internaţional al NATO iar Înaltul Reprezentant
pentru PESC va coordona eforturile, urmând să se obţină un progres la Summit-ul
Consiliului European din decembrie 2016. Cuvintele cheie: „O NATO mai puternică şi
o Uniune Europeană mai puternică se consolidează (întăresc) reciproc. Împreună
pot oferi o securitate mai bună în Europa şi dincolo de ea.”
După cum se menţionează în declaraţia Summit-ului informal al şefilor de
state din UE de la Bratislava1983, Înaltul Reprezentant pentru PESC pregătea în
toamna anului trecut aplicarea Planului de Implementare în domeniul
Securităţii şi Apărării (SDIP). Va trebui cumva depăşită controversa legată de
posibilitatea formării unui Cartier general Operaţional al UE (EU OHQ) care ar
planifica şi conduce operaţiile militare convenite de şefii de stat şi de guvern în
Consiliul European şi asumate de COPS. Va funcţiona în paralel cu Statul Major al
NATO şi teoretic ar trebui să coopereze cu acesta. State precum cele baltice şi
Marea Britanie se opun acestui proiect din dorinţa de a nu dăuna coeziunii NATO
şi a nu îndepărta şi mai mult SUA de UE. Însă Germania şi Franţa vor să impună
ideea unei Uniuni Europene a Securităţii şi Apărării cu toate că opoziţia
britanicilor, înainte de ieşirea din UE, se manifestă constant.
Înaltul Reprezentant pentru Acţiune Externă şi Politică de Securitate al UE,
Federica Mogherini, afirma în noiembrie 20161984:
Vreau să vă spun deschis despre ce nu este vorba în planul de implementare, și abia apoi mă
pot referi la ceea ce este. Nu este vorba de o armată europeană. Spun adesea că nici NATO nu are o
armată a sa proprie. Statele membre, țările aliate, sunt cele care pun în comun un set de forțe pe care
fiecare stat membru, fiecare aliat luat în parte le are și le poate folosi fie în serviciul NATO, fie pentru
Uniunea Europeană, sau pentru ONU ori în alte scopuri. Așadar nu este vorba de o armată europeană.
Nu se pune așadar problema de a crea ceva asemănător cu un nou SHAPE (Cartierul General Suprem
al Puterilor Aliate în Europa) al Uniunii Europene. Nu este vorba de a asigura apărarea teritorială a
Uniunii Europene. Pentru aceasta avem la dispoziție NATO; iar țările aliate și celelalte au propriile
competențe naționale de apărare. Și nu se pune problema – după cum am spus – despre rivalitate și
duplicare cu NATO.
1982
Joint declaration by the President of the European Council, the President of the European
Commission, and the Secretary General of the North Atlantic Treaty Organization, 8 iulie 2016,
http://www.nato.int/cps/en/natohq/official_texts_133163.htm.
1983
Bratislava Declaration and Roadmap, http://www.consilium.europa.eu/en/press/press-
releases/2016/09/16-bratislava-declaration-and-roadmap/, 16 septembrie 2016, accesat la 20
octombrie 2016.
1984
Remarks by High Representative/Vice-President Federica Mogherini at the press
conference following the Foreign Affairs Council, 14 noiembrie 2016,https://eeas.europa.eu/node/
14821_en.
851
Trebuie corectate rapid şi deficienţele „Mecanismului Athena” de finanţare
a operaţiilor UE, creat încă din anul 2004, deoarece actualmente povara cade mai
ales pe umerii statelor ce participă la misiunile aferente PSAC oferind cartierul
general (naţiunile-cadru)1985, ceea ce produce o doză mare de frustrare. Tratatul de
Reformă nu permite finanţarea operaţiilor şi activităţilor militare (de apărare) din
bugetul Uniunii, sumele fiind plătite de statele participante conform principiului
„costurile incumbă celui ce participă” (costs lie where they fall). Statele membre,
cu excepţia Danemarcei, contribuie totuşi anual cu o cotă calculată în funcţie de
PNB la Mecanismul Athena pentru unele „costuri comune” dar problema burden-
sharing e departe de a fi rezolvată – Germania a fost constant cel mai mare
contributor la mecanismul Athena. În 2014, când bugetul alocat M.A. se ridica la
78 milioane euro pentru cinci operaţii militare, a avut loc a şasea revizuire a
mecanismului, rezultatul fiind un eşec, concretizat prin „lupta” dintre Franţa care
dorea extinderea finanţării comune şi Marea Britanie care a urmărit îngheţarea
finanţării la nivelul deja existent.1986 De precizat şi că Wolfgang Schäuble,
minsitrul german al finanţelor, a propus idea unui buget european al apărării dar
probabilitatea ca celelalte ţări membre să accepte ideea e una redusă, pe termen
scurt şi mediu.1987
Miniştrii de externe ai Germaniei şi Franţei, W. Steinmeyer şi Ayrault au
sugerat în septembrie 2016 un proiect de consolidare a securităţii şi apărării
europene, concretizat într-un document de şase pagini semnat de miniştrii apărării
din cele două ţări, Ursula Von der Leyen şi Jean-Yves Le Drian. Italia şi Spania
susţin acest document. Iniţiativa originară se pare că a plecat de la cancelara
Angela Merkel şi preşedintele F. Hollande care au avut o discuţie informală pe
acest subiect imediat după aflarea rezultatului referendumului britanic pentru
Brexit. Printre propuneri este vorba în special de un cartier general militar comun
în locul actualei comenzi prin rotaţie, un centru de comandă pentru asistenţă
medicală, punerea în comun a imaginilor din satelit, un centru logistic întrunit. De
asemenea, se mai vorbeşte de operaţionalizarea rapidă a grupurilor tactice de luptă
şi un buget comun de cercetare în domeniul apărării şi pentru achiziţia de avioane
de transport, sisteme de apărare cibernetică, drone de supraveghere. În felul acesta
va spori şi puterea Agenţiei Europene a Apărării. Von der Leyen a afirmat că „e
timpul să avansăm către o Uniune europeană a apărării, care e în mod eseţial un
1985
“In EU military operations where EU Member States provide headquarters, each
headquarters shall apply to expenditure financed in common through ATHENA the rules applicable
to the mission expenditure financed by the State which provides the headquarters. “(partea V, art. 1).
“Athena - financing security and defence military operations”, http://www.consilium.europa.eu/en/
policies/athena/, accesat la 3 noiembrie 2016.
1986
Niklas I.M. Nováky, Who wants to pay more? The European Union's military operations and
the dispute over financial burden sharing, în „European Security”, vol. 25, pp. 216-236, anul 2016.
1987
Nick Witney, European Defence: This time, could they really mean it?,
http://www.ecfr.eu/article/commentary_european_defence_this_time_could_they_really_mean_it715
4, accesat la 30 noiembrie 2016.
852
Schengen al apărării.” Apoi a completat „aceasta e ceea ce aşteaptă americanii de
la noi.”1988 Un rol special ar reveni Eurocorps-ului, structură multinaţională formată
în 1992 din trupe din Belgia, Germania, Franţa, Spania şi Luxemburg dar şi ca
„naţiuni asociate” Polonia, România, Italia, Grecia şi Turcia. Acestea vor furniza
impulsul şi modalităţile de activare pentru Grupurile tactice de luptă pe care UE
le-a creat dar nu are ocazia să le folosească din lipsă de voinţă politică şi de
înzestrare cu unele capacităţi vitale de transport. Critice sunt următoarele domenii:
alimentarea în aer a avioanelor de transport, securitate cibernetică, drone, sateliţi.
Sistemul de sateliţi civili Galileo trebuie şi el folosit mai eficient. Dar Marea
Britanie nu face parte din Eurocorps, structură dominată politic de Germania şi
Franţa, ceea ce poate accentua tendinţa de decuplare dintre NATO şi UE, cu toate
că H.Q. Eurocorps a fost certificat ca parte componentă a NATO Response Force
în 2006.1989 De asemenea, ar trebui poate ca UE şi NATO să se gândească la
integrarea scutului antirachetă instalat de SUA la Deveselu (România), la Rota
(Spania) şi în curând şi în Polonia, în planificările lor strategice complementare.
În concluzie, deşi apărarea europeană comună a înregistrat progrese
spectaculoase faţă de momentul „fondator” al anilor 1999–2000, concretizate în
misiuni militare şi civile, în formarea unui bazin de forţe antrenate şi echipate
corespunzător (Grupurile tactice de luptă), existenţa NATO ca entitate politico-
militară destinată apărării colective, aspectului hard al securităţii, pare să fi dus la
păstrarea UE în zona mai confortabilă a securităţii civile, în logica specializării şi a
complementarităţii celor două mari organizaţii care au în comun majoritatea
membrilor. Europenii în epoca post-Război Rece au făcut greşeala de a diminua an
de an investiţiile în apărare, bazându-se pe NATO şi mai ales pe umbrela de
securitate furnizată de SUA. Iată că acum noua Administraţie prezidenţială
americană Donald Trump deşi recunoaşte rolul major al NATO, sugerează că
umbrela de securitate îi va apăra doar pe cei care contribuie substanţial la apărarea
comună euroatlantică, nu pe blatişti. Ţările europene sunt confruntate cu
necesitatea urgentă de a spori cheltuielile militare eventual chiar peste cei 2%
solicitaţi la Summit-urile NATO din ultimii ani. De asemenea, aceste ţări ale UE
trebuie să recupereze decalajul din domeniul cercetării şi inovaţiei militare (şi nu
numai) faţă de SUA, Japonia, Coreea. Agenţia Europeană a Apărării trebuie să
devină un adevărat motor al Europei apărării, stimulând cooperarea şi evitarea
duplicărilor costisitoare. Doar în acest fel bugetul apărării cumulat la nivelul UE,
de circa 210 miliarde euro (locul doi în lume), devine relevant – până atunci e
vorba de 28 de state cu propriile cheltuieli şi priorităţi de dezvoltare a programelor
militare. Şi mai ales cu duplicări costisitoare în achiziţia de echipamente militare.
De precizat că aliaţii europeni ai SUA au cheltuit totuşi cu circa 3 miliarde USD
mai mult pentru propria apărare în ultimii doi ani.
1988
A. Rettman, France and Germany propose EU defense union, https://euobserver.com/
foreign/ 135022, 12 septembrie 2016.
1989
History of HQ Eurocorps, http://www.eurocorps.org/pdf/eng/History_of_the_Eurocorps.pdf,
accesat la 10 noiembrie 2016.
853
Marile provocări ale apărării comune europene sunt generate actualmente de
agresivitatea sporită a Rusiei pe flancul estic şi nordic al NATO şi UE, stat care a
amplasat sau va amplasa rachete Iskander, Kalibr, S400 şi altele în Kaliningrad şi
Crimeea, dezvoltându-şi şi propria apărare antirachetă, dar şi de existenţa unui
„Califat al terorii” în zone întinse din Irak, Siria şi Libia. UE nu poate asista pasivă
la înarmarea masivă doar sub egida NATO, în care de fapt grosul cheltuielilor şi
armelor sofisticate (şi scumpe) revine SUA. Trump pare să vrea schimbarea rapidă
a regulii jocului, lăsând statele aliate (nu doar din Europa) să se descurce mai mult
pe cont propriu. Scutul antirachetă al NATO trebuie să implice şi UE, la nivel
decizional. Riscul escaladării unui incident din zona Mării Baltice sau a Mării
Negre către o confruntare inclusiv cu arme nucleare nu poate fi minimizat, la fel ca
şi riscurile hibride. De asemenea, dinspre Sud se remarcă provocările legate de
terorism (şi nu e vorba doar de Statul Islamic), eşuarea unor state, modificarea de
facto a vechilor graniţe moştenite din era colonială (de pildă cele rezultate din
Acordurile Sykes-Picot, convenite de francezi şi britanici în 1916, cu asentimentul
Rusiei), şi valurile imense de migranţi. Toate acestea necesită o voinţă comună de
consolidare a pilonului PSAC, o cultură strategică similară şi o coordonare
impecabilă între UE şi NATO. Indiferent de decizia SUA de a rămâne sau nu
angajată militar în Europa, pe termen mediu şi lung, Europa trebuie să constituie o
apărare comună eficientă, să accepte inclusiv elemente de cedare a suveranităţii
spre a obţine mai multă eficienţă şi a putea descuraja adversarii potenţiali.
Germania, Franţa şi Italia par să fi format un nucleu al statelor care vor să
accelereze reforma politicii europene de apărare, rămâne de văzut ce sprijin vor
obţine din partea celorlalte state membre, mai ales a celor care tradiţional aveau
poziţii asemănătoare cu ale Marii Britanii. Nu ştim dacă în viitor va apărea cumva
o armată europeană şi ce relaţie va exista între aceasta şi forţele militare ale NATO.
De asemenea nu cred că putem aprecia exact, deocamdată, efectele Brexit-ului
asupra NATO şi UE, inclusiv în domeniul militar. Dacă Franţa şi Germania vor
transforma relaţia lor istorică, din planul politico-economic şi în cel militar,
opunându-se planurilor britanice de a negocia o formulă preferenţială de acces la
piaţa europeană şi apoi tendinţei Londrei de a stabili o relaţie predominantă cu
SUA, atunci Europa securităţii s-ar putea trezi divizată profund, între un pol vestic
dominat de Berlin şi Paris, şi unul nord-estic, cu Marea Britanie, Suedia, Polonia,
statele baltice şi România alegând să păstreze prioritar cooperarea în cadrul NATO
şi să curteze tot mai intens Washington-ul (probabil după 2020, când un alt
preşedinte ar putea revaloriza NATO şi alte structuri multilaterale). Sau poate să
formeze o altă alianţă în cazul în care NATO ar dispărea sub efectul cumulat al
acţiunilor lui Trump, Putin, şi al Brexit-ului. Fără o Americă capabilă să menţină
unitatea politică şi strategică în cadrul UE, prin intermediul NATO, şi cu o Rusie
tot mai asertivă, cultivând sentimentele naţionalist-populiste ale elitelor europene,
subminând astfel mecanismul integrării europene, Europa s-ar putea trezi divizată
de facto în mini-blocuri militare şi penetrată masiv de puteri externe cu interese
contrare dezvoltării UE ca actor global.
854
Mediul european de securitate tinde să îl copieze pe cel internaţional,
elementul central fiind volatilitatea şi incertitudinea. Dar un lucru este clar: fără
lideri politici lucizi şi cu gândire strategică proactivă, fără accelerarea emergenţei
unei identităţi europene mai vizibile decât cea existenă acum, apărarea europeană
riscă să fie decuplată de cea euroatlantică, aşadar Europa riscă să nu poată reţine
SUA din tentaţia izolaţionistă, şi nu e clar că rămasă singură această Europă a
naţiunilor încă avide de suveranitate va şti să lase deoparte orgoliile şi piedicile
juridice, politice şi birocratice spre a forja o apărare comună în faţa unor riscuri
grave care să fie identificate ca atare de toţi membrii UE, în spirit de solidaritate.
855
DIMENSIUNEA SUDIC√ A POLITICII DE VECIN√TATE
A UNIUNII EUROPENE ™I CRIZA IMIGRANfiILOR
RALUCA MOLDOVAN
Politica de vecinătate a Uniunii Europene (European Neighbourhood Policy –

ENP) este cadrul prin care UE abordează şi speră sa influenţeze ţările aflate la
periferia sa. Această politică cuprinde două grupuri regionale (aflate în vecinătatea
sudică şi, respectiv, estică a UE) şi include un număr de 16 ţări extrem de diverse
în ceea ce priveşte situaţia lor economică şi politică: Algeria, Armenia,
Azerbaidjan, Belarus, Egipt, Georgia, Israel, Jordan, Liban, Libia, Moldova, Maroc,
Palestina, Siria, Tunisia şi Ucraina. Folosind formularea Comisiei Europene, ENP are
scopul de a încuraja „asocierea politică şi integrarea economică” a ţărilor din
vecinătate în jurul unui ansablu de valori comune (statul de drept, democraţie,
drepturile omului şi coeziune socială).1990 Mai concret spus, ENP constă într-o serie
de acorduri bilaterale şi cadre regionale prin care Uniunea Europeană oferă sprijin
financiar, acces la piaţa comună şi facilităţi în domeniul vizelor pentru aceste state,
în schimbul implementării de reforme în sfera politică, economică şi administrativă.
În multe privinţe, ENP îşi are originile în dinamica lărgirii Uniunii şi, cu
deosebire, în succesul şi consecinţele valului de extindere a UE din 2004. Uniunea
Europeană dorea să continue ceea ce a fost numit cel mai mare success al său de
politică externă, anume traziţia reuşită a statelor central-europene şi integrarea lor
în structurile Uniunii. ENP derivă dintr-o logică similară de a încerca promovarea
păcii, stabilităţii şi prosperităţii la frontierele UE prin exportul modelului său
intern.1991 Re-lansarea ENP în 2011 este de asemenea o consecinţă a lărgirii
Uniunii Europene, în sensul în care, prin integrarea ţărilor din Centrul Europei, UE
ajungea să împartă graniţe cu regiuni cu care avea puţine legături formale.
Pentru a înţelege scopul ENP, trebuie să înţelegem contextul în care aceasta
a apărut. Ideea de a dezvolta o politică care să se adreseze ţărilor de la periferia UE
s-a înrădăcinat în contextul regional al începutului anilor 2000. Atacurile teroriste
de la 11 septembrie 2001 au adus în prim plan noi tipuri de ameninţări difuze,
transnaţioanale şi non-statale. Conştientizarea faptului că soarta Uniunii Europene
era strâns legată de cea a regiunilor de la graniţele sale a dus la următorul obiectiv,
anume acela de a stabiliza periferia mai degrabă decât a risca posibilitatea ca
periferia să destabilizeze Uniunea. În paralel, exista o dorinţă crescândă ca UE să
1990
Joanna Apap, Eric Pichon, Building Resilience with the EU’s Southern Neighbourhood,
Brussels, European Parliament Research Service, June 2016, p. 1.
1991
David Cadier, Is the European Neighbourhood Policy a Substitute for Enlargement?,
https://www.lse.ac.uk/IDEAS/publications/reports/pdf/SR018/Cadier_D.pdf, accessed November 21,
2016.
856
devină o voce importantă în politica externă şi de a găsi mijloace de influenţă altele
decât includerea de noi membri. Aceste două obiective sunt implicite în primul
document formal care făcea apel la politică distinctă şi durabilă faţă de ţările
vecine. Cu alte cuvinte, motivul original pentru crearea ENP a derivat din
considerente geopolitice.
În formularea ENP, Uniunea Europeană s-a inspirat, evident, din cel mai
eficient instrument aflat la dispoziţia sa, anume politica de lărgire a Uniunii. În
2003, Comisia Europeană a pregătit un document, denumit Vecinătatea lărgită a
Europei: un nou cadru pentru relaţiile cu vecinii din est şi sud, care detalia
politicile faţă de periferia Uniunii, politici care urmau să creeze, aşa cum s-a
exprimat Romano Prodi, „un cerc de prieteni cărora le era promis totul, mai puţin
instituţiile UE.”1992
Ar trebui menţionat aici faptul că politicile UE au fost atât bilaterale, cât şi
multilaterale, cu scopul de a spori relaţiile sub-regionale şi regionale în Mediterana,
iar apoi în zona Mării Negre şi a Caucazului. De peste un deceniu, Uniunea
Europeană a încercat să formuleze o politică eficientă faţă de regiunea Mediteranei
şi să joace un rol mai activ în eforturile de rezolvare a conflictului israelo-
palestinian, contribuind la procesul de pace in Orientul Mijlociu ca membru al
aşa-numitului Cvartet pentru Orientul Mijlociu (SUA, UE, Rusia şi ONU).1993
Iniţiativa de a forma acest Cvartet a apărut ca urmare a celei de-a doua
intifada din septembrie 2000 şi a acodurilor eşuate de încetare a focului care i-au
succedat. În timpul incursiunilor israeliene în teritoriile palestiniene din aprilie
2002, reprezentanţii celor 4 entităţi ale Cvartetului s-au întâlnit în Madrid şi au
cerut din nou implementarea acordurilor de încetare a focului negociate anterior de
guvernul SUA; în decursul aceleiaşi întâlniri, reprezentanţii au decis transformarea
cooperării cvadripartite într-o organizaţie permanentă. Cvartetul a fost criticat dur
pentru ineficienţa sa, mai ales în timpul mandatului lui Tony Blair ca trimis special
pentru Orientul Mijlociu (2007–2015).
Evident, este în cel mai bun interes al UE să investească în stabilitate şi
cooperare în vecinătatea sa, mai ales în zona Mediteranei, datorită poziţiei sale
strategice; de aceea, UE a încheiat diverse acorduri cu vecinii din această regiune,
anume, acorduri de asociere, acorduri de vecinătate şi de cooperare.
În acest context, Uniunea Europeană a iniţiat Parteneriatul Euro-Mediteranean
(Euro-Mediterranean Partnership, sau EMP, cunoscut şi sub denumirea de Procesul
Barcelona) cu vecinii săi din zonă în 1995; în ceea ce priveşte vecinii din est, la
1992
European Commission, Communication from the Commission to the Council and the
European Parliament, Wider Europe – Neighbourhood: A New Framework For Relations with our
Eastern and Southern Neighbours, COM (2003) 104, disponibil pe http://eeas.europa.eu/archives/
docs/enp/pdf/pdf/com03_104_en.pdf; vezi, de asemenea, Atila Eralp, Çiğdem Üstün, Introduction, în
Michele Comelli, Atila Eralp, Çiğdem Üstün (eds.), The European Neighbourhood Policy and the
Southern Mediterranean. Drawing from the Lessons of Enlargement, Ankara, Middle Eastern Technical
University Press, 2009, p. 1.
1993
Ibidem, p. 2.
857
summitul de la Praga din 2009 UE a lansat o iniţiativă denumită Parteneriatul Estic,
pentru a crea relaţii mai strânse între Uniune şi statele estice (Armenia, Azerbaijan,
Belarus, Moldova şi Ucraina).
În anul 2000, UE a încercat să dinamizeze Procesul Barcelona, astfel fiind
adoptată o Strategie Comună pentru Regiunea Mediteranei, cu scopul de a revigora
EMP şi a revitaliza Procesul Barcelona. Rezultatul acestei iniţiative a fost, în cele
din urmă, crearea politicii de vecinătate a UE, care urma să exporte stabilitate către
statele din sudul şi estul Uniunii. ENP a adus elemente noi in relaţia dintre UE şi
statele din sudul Mediteranei. Spre deosebire de Procesul Barcelona, ENP doreşte
o mai mare diferenţiere între statele regiunii şi o sporire a posibilităţilor de
cooperare în sfera economică şi politică, după modelul procesului de aderare,
pentru a oferi vecinilor săi un mai mare grad de implicare în politicile Uniunii.
Chiar dacă ENP nu include posibilitatea de a adera la UE, aceasta oferă o serie de
avantaje pentru statele cuprinse sub umbrela sa. Similar cu procedura de aderare,
politicile faţă de ţările partenere au fost diferenţiate în funcţie de ambiţiile şi
capacităţile respectivelor state, iar Planuri de Acţiune specifice au fost întocmite
pentru fiecare stat partener.1994 Tabelul 1 prezintă sintetic abordările diferite ale UE
faţă de cele două componente ale politicii de vecinătate, cea sudică şi cea estică.
În 2005, în timp ce UE sărbătorea a zecea aniversare a Procesului
Barcelona, a fost criticată de ţările din sudul Mediteranei, precum şi de către
politicieni, intelectuali şi societatea civilă din interiorul Uniunii pentru lipsa de
eficienţă şi de reacţie faţă de evenimentele din regiune, deşi până la acel moment,
mai multe state din regiune semnaseră deja acorduri de asociere cu UE în cadrul
Parteneriatului Euro-Mediteraneean şi începuseră implementarea de reforme
pentru revitalizarea comerţului cu piaţa europeană. Parţial ca urmare a acestor
critici, un nou cadru de cooperare, denumit Uniunea pentru Mediterana, a fost
lansat la summitul de la Paris din 13 iulie 2008, fiind clădit pe principiile
Procesului Barcelona. Principalul scop al noii iniţiative era acela de a
complementa relaţiile bilaterale dintre UE şi aceste state, care continuau sub cupola
politicii de vecinătate, precum şi strategia UE pentru Africa. Uniunea pentru
Mediterana accentuează trei mari dimensiuni ale cooperării iniţiate de Procesul
Barcelona: dialogul politic, cooperarea economică şi liberul schimb şi dialogul
uman, social şi cultural dintre statele UE şi ţările din sudul Mediteranei (Algeria,
Egipt, Israel, Iordania, Liban, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Siria,1995 Tunisia şi
Turcia, Libia refuzând participarea la Uniune).1996 Noua Uniune a fost criticată
1994
Ibidem, p. 5. Până în acest moment, au fost negociate 7 Planuri de Acţiune (cu Egipt,
Israel, Iordania, Liban, Maroc, Autoritatea Palestiniană şi Tunisia), în timp ce alte 3 sunt în stand-by
(cu Algeria, Siria şi Libia).
1995
Uniunea Europeană a suspendat cooperarea cu guvernul sirian sub egida politicii de
vecinătate ca urmare a represaliilor violente împotriva demonstranţilor care cereau înlăturarea de la
putere a lui Bashar Al-Assad. Vezi şi The EU and the Crisis in Syria, document emis de Comisia
Europeană în 2015, disponibil pe https://eeas.europa.eu/sites/eeas/files/6_syria_5pg.pdf.
1996
Pernille Rieker, Introduction: The European Neighbourhood Policy: An Instrument for
Security Community-Building, în Pernille Rieker (ed.), External Governance as Security Community
858
pentru lipsa de substanţă, mai ales în ceea ce priveşte procesul de pace în Orientul
Mijlociu şi relaţiile cu Liga Arabă, subliniindu-se importanţa unei cooperări sporite
în domeniul migraţiei, terorismului şi protecţiei drepturilor omului, aspecte care nu
figurau proeminent pe agenda organizaţiei.
Tabelul 1
Diferenţe între abordarea UE asupra politicilor de vecinătate sudică şi estică
Regiune Sudul Estul
• Abodarea regională a Procesului • Abodarea bilaterală a ENP, cu
Barcelona, suplimentată de ENP câteva elemente de sub-regionalism
• O strategie comună pentru (Sinergia Mării Negre)
Mediterana în ansamblul ei • Strategii comune pentru Ucraina
Principalele
• Integrarea economică va duce la şi Rusia
metode ale UE
stabilitate regională şi democraţie • Încercări de a transforma aceste
• Importanţă acordată chestiunilor de state în democraţii şi economii de
securitate piaţă asemenea statelor vestice
• State bine guvernate, asemenea
• O regiune bine guvernată şi un celor din UE
partener pentru UE • Stabilitate, securitate şi
• Stabilitate şi securitate democraţie
Viziunea pe • Prosperitate economică şi integrare • Rezolvarea conflictelor
termen lung a regională • Acorduri de comerţ liber cu UE
UE asupra • Relaţii economice mai strânse cu UE pe baze bilaterale
relaţiei şi între statele din regiune • Relaţii mai strânse cu UE – dar
• Rezolvarea conflictelor regionale nu statut de membru
• Inter-regionalism între UE şi statele • Posibiliatea de integrare în UE
membre ale Procesului Barcelona deocamdată improbabilă, dar nu
imposibil de conceput.
Sursa: Kerry Longhurst, Injecting More Differentiation in European Neighbourhood Policy: What
Consequences for Ukraine?, Russie. NEI. Visions, No. 32, Institut Français des Relations
Internationales (Ifri), Brussels & Paris, iunie 2008, disponibilă la:
www.ifri.org/downloads/ifri_longhorst_ENP_ENG_june2008.pdf, accesat 29 noiembrie 2016.
Pe măsură ce instabilitatea din ambele vecinătăţi ale UE a început să crească

începând cu 2010, a devenit clar că era necesară o revizuire a politicii de
vecinătate. Dacă prima revizuire a survenit ca răspuns la Primăvara Arabă din
2011, a doua a fost generată de criza din Ucraina şi de problema migranţilor.1997
Recentele lupte dintre separatiştii sprijiniţi de Rusia şi trupele guvernului ucrainian
în estul ţării, precum şi conflictele din Libia şi Siria şi ameninţarea reprezentată de
Statul Islamic, care a condus la un număr record de refugiaţi ajuşi în Europa arată
Building. The Limits and Potential of the European Neighbourhood Policy, London, Palgrave
Macmillan, 2016, pp. 1–2.
1997
Karim Knio, The European Union’s Mediterranean Policy: Model or Muddle? A New
Institutionalist Perspective, London, Palgrave Macmillan, p. 14.
859
clar că vecinătatea UE este departe de a fi stabilă: în locul „cercului de prieteni”
imaginat de Romano Prodi, se poate vorbi acum de un veritabil „cerc de foc.”
Practic, toate statele din nordul Africii şi Orientul Mijlociu incluse sub
umbrela ENP au de înfruntat numeroase provocări: o slabă creştere economică
datorată atât climatului internaţional, cât şi factorilor locali. Statele exportatoare de
petrol (Algeria şi Libia) au suferit pierderi semnificative din cauza scăderii preţului
petrolului, în timp ce profitul pentru statele importatoare nu a redresat criza
economică cauzată de lipsa de securitate şi de instabilitate. Mai mult, schimbările
climatice şi resursele scăzute de apă, mai ales în Israel, Palestina şi Liban, au
agravat dificultăţile economice.1998 Pe plan politic, Egiptul este un stat relativ
stabil, dar violenţa împotriva organizaţiilor societăţii civile poate duce la probleme
mai grave; Tunisia este încă prinsă în vâltoarea unei tranziţii democratice incerte,
în timp ce legitimitatea guvernului de uniune naţională din Libia este pusă la
îndoială de forţe rivale. Problemele nerezolvate din Sahara Occidentală şi Palestina
agravează tensiunile internaţionale existente, iar grupări teroriste precum Statul
Islamic şi afiliaţii lor s-au stabilit în aproape toate statele din vecinătatea sudică, cu
precădere în Libia.1999
*
* *
În cele ce urmează, intenţionez să analizez politica de vecinătate sudică a UE

în contextul actual al crizei migranţilor, o problema care continuă să ocupe un loc
extrem de important pe lista priorităţilor Uniunii şi a instrumentelor sale de acţiune,
inclusiv ENP. ENP este dominată, în acest moment, de o agenda menită să
controleze migraţia către Europa – o chestiune care nici nu s-a aflat printre
scopurile originale ale acesteia. Partenerii UE din sudul Mediteranei, care fie nu
doresc, fie nu au capacitatea de a controla numărul migranţilor, au solicitat Uniunii
să sporească mijloacele de migraţie legală. În prezent, UE este interesată de
lansarea unor operaţiuni îndreptate împotriva celor care facilitează traficul de
persoane, să sporească securitatea frontierei sudice şi să distribuie responsabilităţile
legate de primirea refugiaţilor în mod echitabil între statele membre. În acelaşi
timp, scopurile originale ale ENP par tot mai îndepărtate, la fel şi cadrul general al
politicii Uniunii ca răspuns la dezvoltările din vecinătatea sudică, deoarece
acţiunile plănuite de UE în vederea abordării crizei refugiaţilor se desfăşoară în
afara acesteia.2000
1998
Apap, Pichon, art. cit., p. 2.
1999
Erwan Lannon, Introduction: The ‘Neighbours of the EU’s Neighbours’, the ‘EU’s
Broader Neighbourhood’ and the ‘Arc of Crisis and Strategic Challenges’ from the Sahel to Central
Asia, în Sieglinde Gstohl, Erwan Lannon, The Neighbours of the European Union’s Neighbours.
Diplomatic and Geopolitical Dimensions Beyond the European Neighbourhood Policy, Burlington,
Ashgate Publishing Company, 2014, p. 1.
2000
Mari Neuvonen, Fear of Migration. Is the EU’s Southern Neighbourhood Policy Fading
Away?, FIIA Briefing Paper 177, June 2015, p. 2.
860
Revoltele cunoscute sub numele de Primăvara Arabă au constituit un punct de
cotitură major pentru majoritatea statelor din vecinătatea sudică a UE, cât şi pentru
Uniune însăşi, care a trebuit să răspundă acestor dezvoltări. În timpul revoltelor,
participanţii au cerut libertate, drepturi fundamentale ale omului şi oportunităţi mai
bune pentru viitor. Cinci ani mai târziu, aspiraţiile democratice manifestate în timpul
revoltelor au fost, în mare parte, înlocuite de temeri privind sporirea instabilităţii şi a
insecurităţii în regiune.2001 Doar în Tunisia tranziţia de după Primăvara Arabă a
condus la dezvoltări pozitive, deşi situaţia rămâne fragilă, în timp ce Egiptul este din
nou sub control militar, iar violenţa continuă în Libia şi Siria.
Mai mult, ascensiunea Statului Islamic este un alt factor destabilizator cu
care UE se confruntă în vecinătatea sudică. Perspectivele reduse de securitate
pentru regiune în ansamblul său au condus la un flux semnificativ de migranţi spre
ţările vecine şi spre UE; mii de persoane încearcă să ajungă în Europa cu orice preţ,
iar Uniunea nu este capabilă să stopeze acest drum riscant, în ambarcaţiuni
nesigure, ceea ce a dus la pierderi semnificative de vieţi omeneşti.2002 Acestea sunt
doar câteva dintre consecinţele Primăverii Arabe, ceea ce ne arată clar faptul că
politicile UE au fost, de la începutul protestelor, insuficiente şi ineficiente.2003
Politica de vecinătate a UE a avut drept scop principal accelerarea
cooperării economice dintre UE şi vecinii săi, dar a fost aplicată de asemenea şi ca
răspuns la Primăvara Arabă; de aceea, în prezent, Uniunea este în plin proces de
revizuire a acestui set de politici, miza acestei revizuiri fiind o consultare mai largă
cu statele vecine şi cu actorii interesaţi din interiorul Uniunii, pentru a încadra
viitoarele direcţii ale ENP. După cum am arătat anterior, încercările precedente
(din 2011) de a eficientiza ENP pentru a răspunde mai bine dezvoltărilor generate
de începutul Primăverii Arabe au avut rezultate limitate.2004
Pe de altă parte, în afara cadrului ENP, Comisia Europeană a propus măsuri
imediate şi pe termen mediu pentru a răspunde crizei migranţilor din zona
Mediteranei prin sporirea patrulelor de frontieră, distribuirea de sarcini la nivel
intern şi prin încercarea de a sugera statelor membre că ar trebui să ia în
considerare operaţiuni în cadrul Politicii de Securitate şi Apărare Comună pentru a
combate reţelele de traficanţi şi transportul ilegal de persoane.2005
2001
Tina Freyburg, Sandra Lavenex, Frank Schimmelfennig, Tatiana Skripka and Anne
Wetzel, Democracy Promotion by Functional Cooperation. The European Union and Its Neighbourhood,
London: Palgrave Macmillan 2015, p. 20. Vezi şi Rieker, op. cit., p. 2.
2002
Sergio Carrera, Leonhard den Hertog, Joanna Parkin, EU Migration Policy in the Wake of
the Arab Spring. What Prospects for EU-Southern Mediterranean Relations?, MEDPRO Technical
Report no. 15/August 2012, p. 3, http://ssrn.com/abstract=2135477, accesat 28 noiembrie 2016.
2003
Roberto Aliboni, The ENP in the Mediterreanean: Evaluating the Political and Strategic
Dimensions, în Comelli, Eralp, Üstün (eds.), op. cit., p. 22.
2004
Pernille Rieker, Niklas Bremberg, Security Community-Building in Times of Crisis:
Morocco, the ENP and Practices of Mutual Responsiveness, în Rieker (ed.), op. cit., pp. 107–108.
2005
Neuvonen, op. cit., p. 3. Vezi, de asemenea, şi documentul Comisiei Europene din iunie
2016, EU Migration Policy at a Glance. Documentul discută şi acordul încheiat la 18 martie 2016
861
În ultimii zece ani, dezvoltările politice semnificative şi crizele care au avut
loc în vecinătatea sudică au erodat ipoteza conform căreia prosperitatea economică
conduce la stabilitate politică şi au pus sub semnul întrebării însăşi utilitatea ENP;
revizuirile aplicate ENP în 2011 ca răspuns la Primăvara Arabă, care trebuiau să
sporească flexibilitatea Uniunii în raport cu necesităţile de reformă ale partenerilor
sudici, nu au dus la rezultate concrete, deoarece unele state căutau activ o mai strânsă
integrare în structurile Uniunii, iar altele nu. Mai mult, drumul spre tranziţia post-
revoluţionară a ţărilor din regiune, precum Egipt, Libia, Tunisia, a fost diferit,
datorită diferenţelor pre-existente în structurile lor economice, politice şi sociale.2006
Deşi ideea de diferenţiere a fost întărită de revizuirea ENP din 2011, ţările
partenere nu au avut întotdeauna impresia că aspiraţiile lor specifice au fost
reflectate adecvat: lipsa unui sentiment de parteneriat autentic a fost factorul care a
împiedicat ENP să îşi atingă întregul potenţial. Acest aspect ar trebui să fie primul
pe agenda actuală a consultărilor în domeniul ENP, care deocamdată trece în
revistă experienţele ultimilor cinci ani, pentru a putea găsi o nouă direcţie cadrului
de politici ale vecinătăţii sudice.
Astăzi, aşa cum arată documentul privind consultarea în privinţa ENP,
intitulat Către o nouă politică europeană de vecinătate (Towards a New European
Neighbourhood Policy), chestiunea securităţii domină toate celelalte aspecte ale
ENP. Nivelul sporit de instabilitate al multor state din vecinătatea sudică a UE nu
doar că a deraiat evoluţia spre democraţie, dar a şi ameninţat statul de drept şi a
încălcat drepturile omului. Paradoxal, iniţial, reforma sectorului de securitate nu a
jucat un rol important în cadrul ENP, deşi are un rol important în politica externă a
Uniunii Europene din 2003. Reforma eficientă a sectorului de securitate ar fi un pas
fundamental pentru ţările care traversează sau încearcă să traverseze drumul spre
tranziţia democratică, deoarece aceasta ar oferi un sistem de securitate capabil să
răspundă atât ameninţărilor interne, cât şi externe. Din păcate, dificultatea
implementării unui regim democratic poate fi parţial explicată prin moştenirea
complexă şi disfuncţională a lumii arabe, unde guvernele nu fost, în general
responsabile în faţa poporului, care a fost mai degrabă subiectul, decât beneficiarul
securităţii statale, o situaţia care se aplică în mod special în Egipt, Algeria şi
Liban.2007 Din perspectiva Uniunii Europene, securitatea este înţeleasă în principal
între UE şi Turcia priving gestionarea crizei refugiaţilor. Pentru mai multe detalii despre acest acord,
vezi comunicatul Comisiei Europene din 14 septembrie 2016, intitulat Managing the Refugee Crisis.
The Facilities for Refugees in Turkey, disponibil pe https://ec.europa.eu/home-affairs/sites/
homeaffairs/files/what-we-do/policies/european-agenda-migration/background-
information/docs/20160420/factsheet_financing_of_the_facility_for_refugees_in_turkey_en.pdf.
2006
A New Response to a Changing Neighbourhood – a review of the European Neighbourhood
Policy. 25/5/2011.
2007
Conform Forumului Economic Mondial, Egiptul este pe poziţia 117/148 când vine vorba
de cerinţe instituţionale de bază privind competitivitatea, precum independenţa justiţiei, securitate și
statul de drept. Tunisia se situează puţin mai sus, pe poziţia 73/148. www.worldeconomicforum.org.
862
ca un instrument menit să controleze şi să ghideze migraţia spre Europa. Din acest
motiv, eforturi de consolidare statală, care sunt majoritar folosite sub umbrela
Politicii de Apărare şi Securitate Comună a UE, nu au fost considerate o prioritate
în cadrul ENP, deoarece nu sunt legate în mod direct de migraţie.
Primul instrument politic major dezvoltat în 2011 în cadrul general revizuit
al ENP ca răspuns la Primăvara Arabă a fost aşa-numitul Parteneriat pentru
democraţie şi prosperitate comună. Unul din obiectivele cheie ale acestuia a fost
sprijinirea transformărilor democratice prin sporirea rolului societăţii civile. De
exemplu, în cazul Tunisiei, UE a oferit mai mult de 400 milioane de euro pentru
dezvoltarea societăţii civile între 2011 şi 2013.2008 Sprijinul UE a inclus facilitarea
dialogului dintre guvern şi ONG-uri, precum şi organizarea de evenimente
internaţionale comune, workshop-uri şi conferinţe împreună cu alţi actori ai
societăţii civile la nivel local şi internaţional, evenimente considerate un succes.
Alte metode prevăzute în Parteneriat includ oportunităţi sporite pentru schimburi,
mai ales în ceea ce îi priveşte pe tineri: de exemplu, cooperarea în cadrul
programului Erasmus Mundus este inclusă în Parteneriat.
Cu toate acestea, la nivelul populaţiei de rând, acţiunile s-au desfăşurat într-un
ritm mai lent, deoarece UE a avut ezitări în ceea ce priveşte actorii care trebuiau
sprijiniţi; instituţiile UE nu aveau contacte ferme cu societatea civilă din statele
partenere din sudul Mediteranei, deoarece Uniunea a neglijat să menţină contactul cu
reprezentanţii organizaţiilor politice islamiste în timpul regimurilor autoritare din
regiune. Pe măsură ce multe dintre aceste regimuri s-au schimbat, reprezentanţii UE s-
au găsit în faţa unor noi actori politici necunoscuţi, mulţi dintre ei proveniţi din grupări
islamiste. Din cauza acestei ezitări, s-a pierdut timp preţios la începutul perioadei de
transformare politică, atunci când speranţele populaţiei erau la cote înalte.2009
În ciuda acestor neajunsuri, noua abordare a reprezentat o schimbare
fundamentală în relaţia Uniunii Europene cu partenerii săi prin accentuarea unei
abordări bazate pe ideea unei mai mari diferenţieri, începând de la nivelul cel mai
de jos. Această abordare este construită pe noţiunile de condiţionalitate şi
flexibilitate: acele ţări care au progresat cel mai mult şi mai repede cu reformele
vor primi cele mai mari beneficii din partea UE. În ciuda unor rezultate pozitive,
parteneriatul a fost criticat de către partenerii sudici din trei motive: primul, pentru
ignorarea dinamicii politice fundamental diferite din sudul UE; al doilea, pentru
condiţionalităţile impuse şi, al treilea, pentru modul în care contrazice principiul
responsabilităţii mutuale.2010 Mai mult, a fost ridicată chestiunea diferenţierii: se
mai poate vorbi astăzi despre o „vecinătate”, în sensul unei grupări naturale de state
2008
EU Delegation in Tunisia, Relations between the EU and Tunisia, 15 September 2015, p. 2.
2009
Anette Jünemann, Civil Society, Its Role and Potential in the New Mediterranean Context,
IEMed briefing paper, 7 May 2012.
2010
Neuvonen, op. cit., p. 5.
863
cu care încheierea de parteneriate strategice are logică, în condiţiile unei
diferenţieri atât de accentuate?
Pe de altă parte, statele partenere ale UE au oferit suficiente motive pentru a
fi criticate: de exemplu, în cazul Tunisiei, probabil cel mai de încredere partener în
cadrul ENP, multe dintre transformările social-politice au fost afectate de
recesiunea economică şi instabilitatea macro-economică, precum şi de capacitatea
limitată a guvernului de a răspunde unor aşteptări specifice. În plus, diviziunile
religioase şi seculare reapar, pe măsură ce Tunisia încearcă să determine măsura în
care identităţile religioase sau seculare ale cetăţenilor săi vor afecta viitorul
statului. De la începutul Primăverii Arabe, dezbaterea despre separaţia dintre
religie şi stat, precum şi temerile asociate acesteia, sunt din ce în ce mai vizibile în
Tunisia, creând serioase diviziuni.2011
Aspectele de securitate legate de chestiunea migraţiei au fost o caracteristică
dominantă a revizuirii ENP din 2011; astfel, raportul a arătat clar că unele porţiuni
ale frontierelor externe ale Uniunii sunt deosebit de vulnerabile, mai ales în sudul
Mediteranei. Problema migraţiei este cea în care opiniile UE şi ale partenerilor săi
sudici diferă cel mai mult. De la introducerea politicilor de vecinătate, sporirea
mijloacelor de migraţie legală către UE a fost scopul principal al partenerilor
sudici.2012 Pentru aceştia, opţiunea migraţiei legale către UE este considerată cealaltă
faţă a monedei, respectiv răspunsul la probemele care rezultă din migraţia ilegală.
Potrivit statelor din vecinătatea sudică, Uniunea Europeană trebuie să găsească un
echilibru între facilitarea migraţiei legale şi prevenirea celei ilegale. Acest deziderat,
potrivit statelor partenere, nu este reflectat în termeni practici în acţiunile UE.
Ameninţarea sporită la adresa securtităţii reprezentată de migraţie a devenit
evidentă imediat după începutul revoltelor din sudul Mediteranei.2013 Comisia
europeană a introdus un Comunicat despre Migraţie în cadrul mai larg al ENP, care
a fost actualizat regulat de atunci. Unul dintre punctele slabe ale Comunicatului, în
afara faptului că politicile privind migraţia nu se încadrează foarte exact în ENP,
este că instrumentele legale la nivel european privind migraţia se bazează pe
distincţia neechivocă între migraţia voluntară versus migraţia involuntară. Din
punct de vedere practic, migraţia este determinată de o combinaţie de motive şi
factori care sunt mult mai complecşi de atât, şi care ar trebui abordaţi separat în
funcţie de situaţie.
Probabil pentru a pacifica statele partenere, Comunicatul vorbeşte şi despre
importanţa dimensiunii umane a migraţiei şi accentuează faptul că mijloacele
legale de imigraţie nu trebuie sa fie afectate de necesitatea controlării migraţiei
2011
Deane Shelley, Transforming Tunisia: The Role of Civil Society in Tunisia’s Transition,
februarie 2013, www.international-alert.org, accesat 29 noiembrie 2016.
2012
Assem Dandashly, The EU Quest for a Security Community with the Southern Neighbours:
EU-Tunisia Relations, în Rieker (ed.), op. cit., p. 136.
2013
Carrera, den Hertog, Parkin, op. cit., p. 1.
864
ilegale şi combaterii terorismului. Acest aspect a fost menţionat şi de Parlamentul
European într-o rezoluţie din 2011, în care acesta şi-a exprimat empatia privind
reunoaşterea adecvată a abilităţilor şi nivelului de educaţie al imigranţilor.2014
Acest Comunicat dedicat problemei migraţiei descrie o politică dinamică a
mobilităţii, care include prevederi despre vize şi liberalizarea serviciilor, sporirea
schimburilor de studenţi şi cercetători, intensificarea contactelor, aducând mai
aproape societatea civilă, oamenii de afaceri şi jurnaliştii, pentru îndeplinirea
scopurilor menţionate în ENP, dar fără a preciza vreo măsură specifică de atingere a
acestor scopuri. Comunicatul nu reflectă în mod adecvat realitatea, deoarece anumite
activităţi, cum sunt cele din agricultură în anumite state din sudul Europei, deja
depind de fluxul de mână de lucru ieftină provenit mai ales din Nordul Africii.2015
Din 2011, singurele măsuri precise au fost acelea unde accentul a fost pus pe
combaterea imigraţiei ilegale şi a terorismului. Aceste măsuri au fost implementate
rapid, în timp ce reglementările care evidenţiează nevoia urgentă de a oferi
mijloace de migraţie legală sunt, în cea mai mare parte, în aşteptarea
implementării. Acest dezechilibru a fost observat de partenerii sudici, care sprijină
prevenirea migraţiei ilegale şi cooperarea în domeniul securităţii, dar numai ca
parte a unui set de măsuri care include de asemenea şi metode de a accelera
migraţia legală. În acest moment, teama de atacuri teroriste, crimă organizată,
migraţie ilegală, precum şi de sporirea influenţei Islamului politic (care include
consecinţele nefaste ale exportului de instabilitate din Siria şi Libia în restul
regiunii) au determinat opoziţia, la nivel european, faţă de încercările de a spori
migraţia legală spre UE. Multe guverne ale statelor Uniunii au cerut sporirea
patrulelor la frontiere, în timp ce operaţiunile militare propuse pentru a stopa
reţelele de traficanţi din Libia şi-au găsit susţinători în multe capitale europene.
Acest curs de acţiune însă nu va rezolva problema fluxului imigraţionist spre
Europa sau a motivelor din spatele acestuia.
Un dialog structurat pe tema migraţiei, mobilităţii şi a securităţii în relaţie cu
statele din sudul Mediteranei a fost o altă măsură concretă adoptată în cursul revizuirii
ENP din 2011. Până în acest moment, Uniunea Europeană a finalizat astfel de dialoguri
cu Maroc, Tunisia şi Iordania. Aceste dialoguri au permis UE să semneze acorduri de
mobilitate cu Maroc în 2013, iar cu Tunisia şi Iordania în 2014.2016
Acordurile reprezintă cadrul cel mai complet pentru cooperare bilaterală
între Uniunea Europeană şi partenerii săi, bazată pe initiaţive comune privind
mobilitatea, migraţia şi acordarea de azil politic, sub umbrela Abordării globale a
migraţiei şi mobilităţilor (Global Approach to Migration and Mobility – GAMM).
2014
Rezoluţia Parlamentului European din 05/04/2011 privind fluxurile imigraţioniste ca
rezultat al instabilităţii: scopul şi rolul politicii externe a UE, (2010/2269 (INI).
2015
Neuvonen, art. cit., p. 7.
2016
865
Implementarea parteneriatelor include, de exemplu, începerea de negocieri
în vederea acordării de vize Schengen pentru anumite categorii de persoane, în
principal studenţi, cercetători şi antreprenori. Cât priveşte ridicarea restricţiilor în
privinţa accesului la piaţa muncii, acest lucru nu s-a întâmplat încă, din cauza
temerilor legate de garanţiile de securitate. Mai mult, statelor partenere li s-a cerut
să adopte orice măsură posibilă pentru a preveni migraţia ilegală şi, în acest scop,
au fost de acord să semneze un acord de repatriere a cetăţenilor care nu au dreptul
de a rămâne în UE.2017
Logica acestui dialog a fost ca partenerii sudici să dovedească, în prima fază,
că au rezultate satisfăcătoare în ceea ce priveşte controlul asupra fluxului de
migranţi şi abia când situaţia este stabilă în această privinţă, UE va îmbunătăţi
condiţiile legale pentru migraţie.2018 Din nou, focusul principal al dialogului au fost
măsurile pe termen scurt care să sporească capacitatea statelor din sudul
Mediteranei să gestioneze migraţia spre UE prin planuri de acţiune precise care să
securizeze graniţa sudică cu Uniunea. Dialogul se referă doar la cauzele principale
ale migraţiei la nivel structural, fără a arăta cum, când şi de către cine vor fi
definite obiectivele concrete ale acestuia. În particular, cauzele principale ale
migraţiei trebuie clarificate şi explicate în detaliu. Aceasta înseamnă că actualul
cadru al ENP, care include 16 state din vecinătate, nu este eficient dacă nu se iau în
considerare dialogul şi cooperarea cu vecinii acestor vecini. Dialogul a lăsat
anumite chestiuni fără răspuns, cum ar fi ce se întâmplă în cazul migraţiei care
destabilizează un stat partener, îşi are originea într-o ţară din vecinătate sau este
cauzată de un război civil.2019
Lipsa de interes a Uniunii Europene în sporirea migraţiei legale şi a
opţiunilor legate de mobilitate poate fi explicate prin faptul că migraţia este strâns
legată de securitate, iar aceasta implică mai degrabă teamă decât factori
economici.2020 Statisticile arată că Europa trebuie să atragă forţă de muncă din
sudul Mediteranei din cauza îmbătrânirii populaţiei din statele Uniunii, dar acest
lucru este adesea ignorat când vine vorba despre securitate şi migraţie. Mai mult, în
multe state europene, o parte crescândă a pieţei de lucru pentru muncitori
necalificaţi este dominată de imigranţi, fapt de asemenea ignorat de politicile UE.
Migraţia a devenit o chestiune extrem de politizată şi o parte importantă a agendei
de politică externă şi securitate.
2017
Comunicat al Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi
Social şi Comitetul Regiunilor: Un dialog pentru migraţie, mobilitate şi securitate cu ţările din sudul
Mediteranei. 24/04/2011 COM(2011) 292 final.
2018
Acest Dialog a fost arondat Direcţiei Generale Afaceri Interne a UE.
2019
2020
Peter Seeberg, Learning to Cope: The Development of European Immigration Policies
Concerning the Mediterranean Caught Between National and Supranational Narratives, în Jakob
Horst, Annette Junemann, Delf Rothe (eds.), Euro-Mediterranean Relations after the Arab Spring.
Persistence in Times of Change, Surrey, Ashgate, 2013, p. 62.
866
Graficul 1. Creşterea proporţiei populaţiei cu vârsta de 65 de ani şi peste.
Graficul 2. Rata estimată de dependenţă a populaţiei vârstnice EU-28, 2015–2080.
867
Acordurile de mobilitate sunt o altă metodă de răspuns la cererile partenerilor
mediteraneeni de a spori mijloacele de migraţie şi mobilitate legale; dacă acestea
chiar devin realitate, ar putea fi un succes al ENP. Pe baza unei promisiuni asumate
de fiecare stat de a îndeplini anumite condiţii, aceste acorduri iau în considerare
relaţia de ansamblu cu ţara parteneră în cauză, ceea ce înseamnă, cel puţin în teorie,
analiza tuturor elementelor particulare, cum ar fi efectele destabilizatoare venite
dinspre ţările vecine. Cu toate acestea, UE nu s-a grăbit să semneze astfel de acorduri
şi deocamdată există prea puţine informaţii practice despre eficienţa lor.2021
Cu toate acestea, obiectivele acordului sunt concrete: de exemplu, îmbunătăţirea
serviciilor consulare şi a procedurilor de emitere a vizelor Schengen, precum şi alte
chestiuni legate de mobilitate care ar putea conduce la oportunităţi mai bune de
migraţie legală. Însă, înainte de a ajunge acolo, partenerii mediteraneeni care
semnează acorduri de mobilitate trebuie să încheie un acord de repatriere cu
Uniunea Europeană, care include şi obligaţia de a garanta respectarea drepturilor
fundamentale ale migranţilor. Multe ţări din regiune au fost afectate puternic de
crizele din Siria şi Libia. Astfel, din perspectiva Uniunii Europene, acordul de
repatriere este crucial, iar potenţialele câştiguri pentru statele din vecinătate rămân
neclare, pentru că nu există o corelaţie directă cu liberalizarea vizelor, chiar dacă
acordul de repatriere este semnat.
În loc de concluzii hazardat de emis în condiţiile unor procese socio-politice
în schimbare şi a unei geopolitici în mişcare, ne exprimăm opinia că:
1. Per ansamblu, este greu de imaginat că promisiunile incluse în acordurile
de mobilitate sunt suficient de atractive pentru statele partenere, deoarece
implementarea acordului este stipulată într-o manieră mai degrabă vagă: se
prevede, în perspectiva cooperării pe termen lung, un dialog politic cu statele din
vecinătate concretizat în întâlniri bianuale la care să se reînnoiască acordul şi
anexele sale (care conţin acţiuni mai concrete).
2. Acordul nu prevede nimic despre monitorizarea acestor acţiuni sau despre
aducerea la zi a acordului. Până în acest moment, UE a încheiat acorduri de
mobilitate cu Marocul (în 2013) şi cu Tunisia (în 2014). Dacă este să comparăm
cele două acorduri, nu există o diferenţiere clară între cele două ţări, deşi anexele
acordului includ definiţii mai specifice ale cooperării sectoriale. Acest lucru ridică
din nou întrebarea dacă aceste acorduri de mobilitate chiar îndeplinesc cerinţele
exprimate de statele mediteraneene, pornind de la premisa că fiecare stat are
particularităţile sale, iar cooperarea cu Uniunea Europeană trebuie să reflecte acest
lucru. Mai mult, partenerii din vecinătatea sudică şi-au exprimat clar refuzul de a
juca rolul unui poliţist în relaţia cu imigranţii care le-au traversat teritoriul, fapt
care nu este reflectat de acordurile de mobilitate.
2021
Neuvonen, art. cit., p. 9. De exemplu, Marocul, una dintre cele mai avansate ţări din zona
Mediteranei, a semnat un acord de mobilitate cu UE în 2013. Faptul interesant însă este că, deşi acest
acord a fost negociat şi semnat de UE, doar o parte a statelor membre au devenit parte. Belgia, Franţa,
Germania, Italia, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia şi Marea Britanie au semnat acordul, iar alte
state ale UE au opţiunea de a pariticipa la această Declaraţie Comună la o dată ulterioară.
868
3. Apoi, evenimentele Primăverii Arabe au oferit Uniunii Europene o
oportunitate unică de a evalua şi revizui strategiile politice faţă de zona sudului
Mediteranei, să se distanţeze de abordările din trecut şi să îşi reorienteze priorităţile
pentru a putea sprijini mai eficient dezvoltările din vecinătatea sudică. Această
oportunitate a fost întărită de noul cadru legal şi instituţional oferit de Tratatul de la
Lisabona. Între timp, relansarea ENP, precum şi a Abordării globale a migraţiei şi
mobilităţilor2022 au reînnoit cadrul strategic referitor la sudul Mediteranei. Totuşi,
îndeplinirea acestor scopuri depinde de configuraţiile instituţionale ale UE care
determină agenda politică în privinţa migraţiei. Deşi Tratatul de la Lisabona a dorit
eficientizarea şi de-birocratizarea procesului de luare a deciziilor la nivelul Uniunii,
asperităţile dintre instituţiile UE s-au acutizat după intrarea în vigoare a Tratatului.
Acest lucru este dovedit de răspunsurile UE faţă de creşterea mobilităţii populaţiei în
nordul Africii din cauza instabilităţii şi a conflictelor din regiune în prima jumătate a
lui 2011. Măsurile adoptate de UE în privinţa sporirii securităţii frontierelor şi a
încercărilor de a-i împiedica pe migranţi şi refugiaţi să părăsească nordul Africii
indică o abordare de tip „business as usual”, care este într-un evident contrast cu
declaraţiile de solidaritate şi sprijin faţă de popoarele din sudul Mediteranei.2023
Este de consemnat şi faptul că lipsa de satisfacţie privind ENP exprimată de
partenerii sudici a început să crească treptat, mai ales după începerea revoltelor în
regiune la finele lui 2010, iar revizuirea ENP nu a răspuns crizei din lumea arabă
într-o manieră eficientă şi rapidă, deoarece îi lipseşte o strategie comprehensivă de
a face faţă schimbărilor majore care sunt încă în desfăşurare în regiune.
Aceasta se datorează formatului istoric al zonei, în care, timp de câteva
decenii, EU a menţinut aproape exclusiv relaţii interguvernamentale cu vecinii care
erau sub dominarea unor regimuri politice autocrate. Mulţi dintre aceşti lideri au
fost înlocuiţi în timpul Primăverii Arabe, dar UE nu a reuşit să găsească metode
eficiente de a colabora cu noii guvernanţi, dintre care unii sunt reprezentanţi ai
Islamului politic. Mai este de notat şi faptul că, după încheierea evenimentelor
cunoscute sub numele de Primăvara Arabă, vecinii din sudul Mediteranei sunt
percepuţi ca un grup foarte divers: unele state sunt conduse de structuri rămase din
vechiul regim (Egipt), altele sunt ostile reformelor democratice (Algeria), în timp
ce în unele cazuri revoltele au condus la război civil şi state eşuate (Libia şi Siria).
Astăzi, Tunisia şi Maroc sunt singurele ţări care încă îşi găsesc locul în (uşor
revizuita) politică de vecinătate a UE.2024
În sfârşit, subliniem şi ideea că UE s-a concentrat excesiv pe agenda de
securitate în relaţie cu statele din regiune, consolidând astfel „fortăreaţa Europa” în
2022
Global Approach for Mobility and Migration este, din 2005, cadrul general al politicii de
migraţie externă şi azil a UE. Acest cadru defineşte modul în care Uniunea formulează dialogul
politic şi cooperarea cu state non-UE, pe baza unor priorităţi clar definite şi încorporate în acţiunea
globală externă a UE, inclusiv cooperarea în domeniul dezvoltării.
2023
Carrera, den Hertog, Parkin, op. cit., pp. 22-23.
2024
Neuvonen, art. cit., p. 9.
869
loc să se axeze pe nevoile statelor partenere din sud, care doresc stabilirea unor
canale mai extinse pentru migraţia legală spre UE. În consecinţă, noţiunea de
„vecinătate sudică” este acum înlocuită de fragmentare şi diversificare. Dacă UE
doreşte salvarea cadrului ENP, atunci trebuie ca acesta să fie drastic simplificat şi
completat de scheme mai flexibile care să răspundă într-adevăr intereselor şi
priorităţilor partenerilor.
Mai mult, UE ar trebui să analizeze critic în ce măsură şi sub ce condiţii
cadrul ENP ar putea să includă chestiuni legate de migraţie. Pe de altă parte,
eforturile de consolidare statală, cum ar fi reforma sectorului de securitate, ar trebui
să redevină o prioritate în cooperarea cu partenerii sudici, fie în interiorul ENP, fie
în afara acesteia. În mod similar, principala măsură concretă solicitată de partenerii
din sudul Mediteranei – sporirea migraţiei legale către UE – ar trebui de asemenea
luată în considerare, deşi acest lucru se poate dovedi dificil dacă nu beneficiază de
sprijin activ din partea statelor membre.
Dintr-o perspectivă strategică, ENP în primul rând suferă – la fel ca alte
instrumente politice pentru zona Mediteranei – din cauza faptului că nu este inclusă
într-o strategie globală; astfel, ENP este strategică doar ca modalitate de a păstra
securitatea internă a UE prin asertarea intereselor Uniunii în regiune.2025
Diferenţierea pe care o urmăreşte ENP riscă să se transforme în fragmentare şi, din
acest punct de vedere, poate fi dăunătoare din perspectivă strategică. ENP include
sub aceeaşi umbrelă două strategii distincte de incluziune, referitoare la Europa de
Est şi la Mediterana, care pot fi integrate cu dificultate în aceeaşi structură. Mai
mult, ENP este parte a unui pachet neomogen de politici-cadru care nu ia în calcul
legăturile strategice puternice care există între Mediterana şi zona Golfului, astfel
că este nevoie de o strategie mai complexă pentru aceste două regiuni. Din această
perspectivă, ENP ar putea fi o cale de a aduce împreună cele două regiuni într-un
cadru unic solid şi comprehensiv.
2025
Aliboni, art. cit., în Comelli, Eralp, Üstün (eds.), op. cit., p. 29.
870
UNIUNEA EUROPEAN√.
PUTERE NORMATIV√, PUTERE CIVIL√
LAURA HERfiA
Puterea normativ„ a Uniunii Europene:

UE ∫i rolul s„u Ón trasarea normelor ∫i exportul acestora
Una din temele esenţiale din literatura de specialitate vizează modalitatea

în care instituţiile europene sunt în măsură să conceapă un cadru normativ, să
disemineze anumite norme, iar apoi să acţioneze în baza reacţiilor faţă de astfel de
normativitate. Zaki Laïdi a analizat preferinţele şi normele europene şi a arătat că
„normele sunt standarde ce vizează codificarea comportamentului acelor actori
care împărtăşesc principii comune”; ca atare, normele sunt menite să genereze o
formă de disciplină colectivă.2026 Jeffrey T. Checkel a abordat in extenso„potenţialul
de socializare al instituţiilor internaţionale” şi a examinat „condiţiile în care,
precum şi mecanismele prin care, instituţiile din Europa produc socializarea
statelor şi a agenţilor statali, conducându-i pe aceştia la internalizarea unor noi
roluri sau a unor norme de grup/comunitate.”2027 Demonstrând că, în perioada
recentă, „capacitatea Europei de a stabili şi exporta norme nu ar trebui
subestimată”, Zaki Laïdi a argumentat că rolul de actor internaţional care e capabil
să stabilească norme, atribuit pentru o îndelungată perioadă de timp Statelor Unite
ale Americii, a fost preluat de către Europa.2028 În aceeaşi logică argumentativă,
Florent Parmentier a analizat Politica Europeană de Vecinătate în sensul unui
„proces al difuziunii normelor” şi a arătat că „procesul de «receptare a normelor»
corespunde însuşirii, de către cei care preiau normele [...], a unor standarde
menite să codifice comportamentul lor ca actori, în baza premisei unor principii,
norme şi valori comun acceptate, determinate la nivelul Uniunii Europene.”2029
Ian Manners a avansat ideea puterii normative a Europei („normative
power Europe”) în 2002 şi a explicat modalitatea în care normele Uniunii
Europene sunt diseminate. Autorul şi-a construit argumentele pe baza distincţiei
operate de Rosencrance între puterea normativă (care stabileşte standarde
mondiale) şi puterea empirică(centrată pe dominaţie fizică sau cucerire). Potrivit
2026
Z. Laïdi (ed.), EU Foreign Policy in a Globalized World. Normative power and social
preferences, Londra, New York, Routledge, 2008, p. 4.
2027
J. T. Checkel, International Institutions and Socialization in Europe: Introduction and
Framework, în Jeffrey T. Checkel (ed.), International Institutions and Socialization in Europe,
Cambridge, Cambridge University Press, 2007, p. 4.
2028
Laïdi, EU Foreign Policy in a Globalized World, p. 8.
2029
F. Parmentier, The reception of EU neighbourhood policy, în ibidem, p. 103.
871
lui Rosencrance, „ţelurile şi realizările Europei sunt mai degrabă normative, decât
empirice [...] este, probabil, un paradox să observăm că tocmai continentul care
odată conducea lumea prin impuneri fizice ale imperialismului ajunge să
stabilească standarde mondiale în termeni normativi.”2030 Potrivit lui Manners,
baza normativă tot mai extinsă a Uniunii Europene s-a dezvoltat încă din anii 1950,
iar cinci norme esenţiale pot fi identificate în cadrul corpului de legi şi politici ale
Uniunii: pacea, libertatea, democraţia, statul de drept, drepturile omului şi
libertăţile fundamentale. Pe lângă aceste norme „centrale”, Ian Manners propune
alte patru norme „minore”, şi anume noţiunea de solidaritate socială, anti-
discriminarea, dezvoltarea sustenabilă şi principiul bunei guvernanţe.2031 Autorul
explică, mai apoi, modul în care normele Uniunii Europene sunt răspândite şi
identifică şase factori principali care produc puterea normativă a Uniunii Europene:
contagiunea (care funcţionează în mod similar cu exportarea unui model de
integrare europeană), difuziunea informaţională, difuziunea procedurală, transferul
(care implică fie exportul de standarde şi norme, fie seturi de recompense şi
pedepse, de genul abordărilor carrots and sticks), difuziunea deschisă (produsă, de
regulă, prin prezenţa fizică a Uniunii Europene în statele terţe, cum a fost, de pildă,
misiunea de monitorizare în fosta Iugoslavie) şi filtrul cultural.2032 Zaki Laïdi
argumentează că puterea normativă rezidă în „legitimitatea regulilor, predictibilitatea
comportamentului, dar mai ales aplicabilitatea principiilor acceptate”2033 şi
consideră că esenţa normativităţii Uniunii Europene este surprinsă de următoarea
declaraţie a lui Romano Prodi:
A dori răspândirea acestor principii şi împărtăşirea modelului nostru de societate cu popoarele

din Europa de Sud şi de Est, care aspiră la pace, justiţie şi libertate, nu reprezintă imperialism. Europa
trebuie să meargă mai departe de atât. Trebuie să ne propunem să devenim o putere civilă globală în
2034
serviciul dezvoltării sustenabile globale.
În literatura de specialitate socio-constructivistă, este avansat argumentul

potrivit căruia actorii/agenţii statali îşi modifică identităţile şi interesele prin
intermediul participării la structuri instituţionale comune. În cadrul acestor procese
socializarea joacă un rol esenţial. Nathalie Tocci a evidenţiat faptul că „relaţiile
2030
R. Rosencrance, The European Union: A New Type of International Actionapud Ian
Manners, Normative Power Europe: A Contradiction in Terms?, în „Journal of Common Market
Studies”, Vol. 40, Nr. 2, 2002, p. 238.
2031
Manners, Normative Power Europe ..., pp. 242–243. Vezi, de asemenea, I. Manners, The
constitutive nature of values, images and principles in the European Union, în Sonia Lucarelli; Ian
Manners (eds.), Values and Principles in European Union Foreign Policy, Londra, New York,
Routledge, 2006, pp. 32–38.
2032
Ibidem, pp. 244-245.
2033
Laïdi, Norms over Force. The Enigma of European Power, New York, Palgrave
2034
R. Prodi, 2000–2005: Shaping the New Europe, discurs în faţa Parlamentului European,
15 februarie 2000, citat în ibidem.
872
contractuale [cu Uniunea Europeană] pot afecta conflictele şi soluţionarea
acestora şi prin intermediul [...] unor mecanisme difuze de învăţare socială şi
persuasiune.” Autoarea a indicat faptul că, prin procesele de învăţare socială,
„actorii [din interiorul statelor care au relaţii cu UE] internalizează, în mod
voluntar, normele şi logica ce stau la baza sistemului Uniunii Europene.”2035 De
pildă, normativitatea UE în Europa Centrală şi de Est s-a bazat pe conceperea,
transmiterea şi proiectarea unui comportament optim pentru ţările candidate la
aderare, pe trasarea unor expectanţe privind receptarea normelor şi pe acordarea de
recompense (de genul încurajării aderării). Întrebarea ridicată adesea de analişti
făcea referire la capacitatea UE de a exporta norme şi de a produce preluarea
acestora în cazul în care nu există perspectiva aderării. Cu alte cuvinte: când
aderarea la UE nu e cuprinsă în relaţiile contractuale, cum poate Uniunea
Europeană să-şi menţină rolul de furnizor de norme şi să se asigure de încorporarea
unei astfel de normativităţi? Potrivit lui Zaki Laïdi, tocmai acest aspect problematic
a condus la conceperea Politicii Europene de Vecinătate, iar această „politică de
ne-aderare” („policy of non-membership”, în cuvintele autorului) a fost iniţial
lansată sub forma Europei lărgite (Wider Europe) în 2003.2036 Setul de norme
diseminat de Uniunea Europeană în vecinătatea sa estică şi sudică este menit să
ofere oportunitatea internalizării normelor europene, fără promisiunea clară a unei
apartenenţe ulterioare la UE. În acest sens, internalizarea normelor presupune
capacitatea statelor de a nu problematiza valididatea sau legitimitatea normelor, ci,
mai mult decât atât, de a le asuma ca parte a identităţii lor, de a le încorpora în
comportamentul lor. În acest sens, proiectul puterii normative europene este unul
destul de ambiţios, întrucât statele din vecinătatea imediată sunt extrem de variate
prin prisma ameninţărilor de securitate şi a conflictelor (de la separatismul etnic în
cazul Georgiei, ex.Abkhazia şi Osetia de Sud, sau conflictul teritorial asupra
regiunii Nagorno-Karabah ce marchează relaţiile azero-armene, până la riscurile de
securitate asociate cu ţări precum Liban, Autoritatea Palestiniană sau Egipt).
Uniunea European„: putere civil„ sau putere militar„?
Rolul de putere civilă globală asumat de UE şi ilustrat în 9 mai 2000, de

pildă, cu ocazia celebrării a 50 de ani de la Declaraţia Schuman, prin intermediul
materialului „50 de ani de solidaritate, prosperitate şi pace”, a fost adesea
considerat ineficient datorită lipsei componentei militare. De pildă, Hedley Bull,
reprezentant marcant al Şcolii engleze din cadrul teoriei relaţiilor internaţionale,
argumenta în anii 1980 că politica de putere din plan internaţional făce ca puterea
civilă a Comunităţii Europene să depindă de puterea statelor. Aşadar, potrivit lui
2035
N. Tocci, The EU and Conflict Resolution.Promoting peace in the backyard, Londra, New
York, Routledge, 2007, p. 15.
2036
Laïdi, EU Foreign Policy in a Globalized World, pp. 14–15.
873
Bull, această deficienţă putea fi corijată prin transformarea CE în putere militară,
ceea ce ar fi implicat obţinerea unei forme de auto-suficienţă în materie de apărare
şi securitate.2037 Asumarea dimensiunii militare de către CE s-a concretizat abia în
1993, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht. În 1998, pe fondul
deteriorării situaţiei din Kosovo şi discuţiilor privind intervenţia militară în zonă,
capacitatea militară europeană a fost prioritizată cu ocazia summitului franco-
britanic de la Saint Malo. Argumentul central avansat de decidenţii politici britanici
şi francezi evidenţia faptul că „era în interesul lor să facă UE capabilă de a umple
un vacuum geopolitic în zone precum Balcanii şi Africa, unde Statele Unite aveau
puţine interese.”2038 Această formă de putere militară era prezentată în termenii
ordinii şi securităţii internaţionale, în sensul în care era în interesul europenilor să
ia măsuri; totodată, cele două guverne au reacţionat împotriva creării unei diviziuni
în spaţiul transatlantic, în perioada post-Război Rece, „potrivit căreia Statele Unite
sunt responsabile de purtarea războaielor, în timp ce europenilor le erau alocate
doar sarcini de asistenţă umanitară şi dezvoltare.”2039
Orientarea către puterea militară, de la cea civilă, se regăseşte în Politica
Europeană de Securitate şi Apărare (care este înlocuită în 2009, odată cu Tratatul
de la Lisabona, de Politica de Securitate şi Apărare Comună), cu precădere datorită
ideii de creare a unei forţe de reacţie rapidă. Această posibilă militarizare graduală
a UE a stârnit critici; de pildă, Jan Zielonka considera că nu face decât să slăbească
„profilul distinct al Uniunii Europene” şi identitatea sa civilă internaţională.2040 În
interiorul Uniunii se contura o nuanţare interesantă, în sensul în care unele state, în
special Suedia, considerau că UE nu trebuie recalibrată complet pe componente
militare, ci mai degrabă ea trebuie să adopte o viziune holistă asupra operaţiunilor
de sprijinire a păcii care îmbină dimensiuni militare şi civile.2041
În cele ce urmează, vom analiza rolul jucat de Uniunea Europeană în cazul
conflictelor din Cipru şi Fosta Iugoslavie.
Uniunea European„ ∫i conflictul din Cipru
Republica Cipru a intrat în asociere cu Comunitatea Economică Europeană

(CEE) în 1973, după semnarea Acordului de Asociere din 1972. Esenţa acestei
relaţii era economică, însă a înglobat şi anumite motivaţii politice şi strategice, şi
anume faptul că stabilitatea în zona mediteraneană oferea perspective pentru
securizarea Comunităţii Europene. La acel moment, CEE a negociat cu guvernul
2037
Manners, Normative Power Europe ..., pp. 235–237.
2038
M. Merlingen; R. Ostrauskaite, European Union Peacebuilding and Policing. Governance and
the European Security and Defence Policy, Londra, New York, Routledge, 2006, pp. 38–39.
2039
Ibidem.
2040
J. Zielonka, Explaining Euro-Paralysis. Why Europe is Unable to Act in International
Politics, New York, Palgrave Macmillan, 1998, citat în Manners, Normative Power Europe ..., p. 237.
2041
Merlingen; Ostrauskaite, op. cit., p. 41.
874
recunoscut internaţional al Ciprului (grecii ciprioţi) şi a adoptat „o politică de
neutralitate faţă de fiecare comunitate aflată pe insulă [ceea ce indica] o poziţie
carea avea să devină proeminentă în strategia UE.”2042 În 1990, Cipru a aplicat
pentru aderare la CEE, iar aplicaţia a fost prezentată Consiliului European de către
grecii ciprioţi, care au acţionat în numele Republicii Cipru. În 1993, Comisia
Europeană considera „Cipru elegibil pentru aderare şi, aşteptând progrese în sfera
politică, a confirmat că Uniunea Europeană este pregătită să demareze procesul
care ar duce la aderare.”2043
La acel moment, în percepţia Uniunii Europene, Ciprul reprezenta un
candidat potenţial, dar şi un stat divizat în două comunităţi, separate prin linii de
demarcaţie interne securizate de trupele ONU (operaţiunea de menţinere a păcii
UNFICYP) încă din 1964. Ca atare, un conflict etnopolitic nesoluţionat plana
asupra procesului de aderare. În ceea ce priveşte atitudinile liderilor celor două
comunităţi, aderarea la UE era percepută în două modalităţi diferite: pe de o parte,
„ca soluţie la conflictul din Cipru, care va asigura că noul statut de stat membru
UE va marca trecerea peste ruptura etnică” şi, pe de altă parte, „drept «ilegală»,
deoarece rescria constituţia din 1960 care solicita acordul ambelor comunităţi din
insulă înainte de unirea cu alt stat.”2044 Decizia crucială viza acceptarea sau nu a
unei aplicaţii unilaterale la UE, iar centrul atenţiei a fost plasat asupra co-
determinării a două aspecte: soluţionarea conflictului şi aderarea la UE. La acel
moment, exista intenţia clară de a „încorpora ambele comunităţi în activităţile unui
viitor stat, care va opera în cadrul UE.”2045 De asemenea, exista credinţa că această
cale spre aderare (şi toate perspectivele pozitive inerente) vor triumfa în
detrimentul intereselor particulariste de grup. Într-o analiză retrospectivă, însă,
putem argumenta că acceptarea unei aplicaţii unilaterale (ce reprezenta partea
sudică a insulei şi care a fost criticată de turcii ciprioţi din nord) indica deja
stimulente diminuate în vederea compromisului pentru grecii ciprioţi şi mai multă
presiune asupra comunităţii turco-cipriote, considerată mai intransigentă. Totodată,
a diluat angajamentul faţă de rezolvarea conflictului, de vreme ce soluţionarea
disputei nu era o pre-condiţie pentru aderare.
O temă centrală în cadrul expectanţelor Uniunii Europene a fost că UE,
acţionând ca actor internaţional important, va cataliza o soluţie la acest conflict prin
procesul de aderare. După cum a evidenţiat Christou, încă din 1993, „instituţiile UE
2042
G. Christou, The European Union and Enlargement. The Case of Cyprus, New York,
Palgrave Macmillan, 2004, p. 63.
2043
D. Ulas Eralp, N. Beriker, Assessing the Conflict Resolution Potential for the EU: The
Cyprus Conflict and Accession Negotiations, în „Security Dialogue”, vol. 36(2), 2005, p. 180.
2044
O. Demetriou, EU and the Cyprus Conflict. Review of the Literature, în “Working Papers
Series in EU Border Conflicts Studies”, no. 5, ianuarie 2004, Marea Britanie, Universitatea din
Birmingham, p. 6.
2045
Idem, EU and the Cyprus Conflict. Perceptions of the Border and Europe in the Cyprus
conflict, în “Working Papers Series in EU Border Conflicts Studies”, nr. 18, iunie, Marea Britanie,
Universitatea din Birmingham, 2005, p. 8.
875
au reiterat viziunea potrivit căreia procesul de aderare ar putea acţiona ca şi
catalizator pentru soluţionarea chestiunii cipriote. UE a argumentat în mod constant
că deopotrivă grecii ciprioţi şi turcii ciprioţi ar putea beneficia în urma procesului de
aderare, dacă se va găsi o soluţie înainte de intrarea în familia UE.”2046
Convingerea optimistă a Uniunii Europene se baza pe următoarele asumpţii:
1. Diviziunea de facto dintre grecii ciprioţi şi turcii ciprioţi ar putea fi
transformată în unitate de jure, facilitată de aderarea la UE;
2. Identificarea cu Uiunea Europeană, înţeleasă ca entitate normativă
extinsă, va determina întreaga societate din Cipru să se regăsească în
valorile universale şi europene şi va asigura construcţia unei identităţi
civice cipriote comune;
3. Interacţiunile intense cu instituţiile UE ar întări procesul de internalizare
a normelor europene şi de asimilare a valorilor europene (ambele
rezonând cu pacea, dar şi soluţionarea paşnică a conflictelor, securitatea,
prosperitatea).
În esenţă, aşteptările optimiste ale Uniunii Europene cu privire la aderarea
Ciprului se centrau pe capacitatea valorilor şi normelor europene de a determina
apropierea dintre cele două comunităţi din Cipru şi de a induce predispoziţia spre
soluţionare a diferendelor. În această logică, exista o convingere puternică corelată cu
valorile europene centrale, care sunt capabile să activeze modificări comportamentale
(de la intransigenţă şi rivalitate, către reconsciliere şi compromis), odată ce statele,
elitele şi comunităţile devin ataşate de ele. Ca atare, impactul normelor şi valorilor
europene ar indica distanţarea de spirala conflictuală, modificarea atitudinilor celor
două comunităţi şi însuşirea graduală a valorilor europene, a identităţii europene, a
tuturor atributelor constitutive ale acesteia.
Perspectiva aderării Ciprului la UE era menită să activeze internalizarea
normelor, ralierea la valorile europene şi să inducă, în consecinţă, devotament real
pentru pacificare şi eforturi susţinute în vederea soluţionării conflictului. La
summitul de la Corfu, Consiliul European a anunţat că Malta şi Cipru vor fi incluse
în procesul de extindere. Însă, nucleul dezbaterilor în timpul summitului nu au
făcut referire la necesitatea soluţionării conflictului înainte de iniţierea procesului
de aderare. Astfel, reunificarea şi rezolvarea conflictului nu au reprezentat
precondiţii pentru aderare. Relaţiile Uniunii Europene cu Cipru au expus două
variaţiuni (şi aşteptări corespunzătoare): în primul rând, faptul că procesul de
aderare va conduce la managementul conflictului şi, în al doilea rând, că aderarea
Republicii Cipru va declanşa reapropierea părţilor şi va determina soluţionarea
disputei. Ambele au constituit, însă, un eşec. Grecii ciprioţi şi turcii ciprioţi şi-au
conturat şi întărit identităţile de grup, în mod separat, au perpetuat conflictul
identitar şi au rămas divizaţi de frontiere fizice, mentale şi culturale. În esenţă,
aşteptările potrivit cărora intrarea în Uniunea Europeană va reunifica insula şi va
deconstrui diviziunile mentale dintre comunităţi s-au soldat cu deziluzii.
2046
Christou, op. cit., p. 61.
876
Uniunea European„ ∫i conflictele din fosta Iugoslavie
Potrivit unor autori, statele din fosta Iugoslavie au jucat unor major în
politica externă şi de securitate a Uniunii Europene. De pildă, Eva Gross a arătat
că, pe parcursul anilor 1990, „conflictele violente din Balcani şi absenţa unei
reacţii europene eficiente au fost un imbold important în evoluţia Politicii Externe
şi de Securitate Comună a UE şi în ceea ce priveşte crearea Politicii Europene de
Securitate şi Apărare.”2047
O serie de argumente au fost construite în jurul factorilor care au condus la
destrămarea Iugoslaviei, dintre care amintim criza financiară a anilor 1980,
moartea lui Tito (figura unificatoare a slavilor sudici), slăbirea graduală a
structurilor federale iugoslave, ascensiunea naţionalismului sârb şi puterea
crescândă a lui Slobodan Miloşevici (care au declanşat temeri în rândul celorlalte
republici), dar şi factori exogeni, precum căderea comunismului şi sfârşitul ordinii
bipolare internaţionale.2048 Reacţia comunităţii internaţionale la dizolvarea
Iugoslaviei a fost marcată de ambivalenţe şi inconsecvenţe majore. De pildă,
reacţiile Comunităţii Europene şi ale Statelor Unite ale Americii au oscilat, pe
parcursul unui an, de la convingerea necesităţii prezervării unităţii iugoslave, la
recunoaşterea disoluţiei acesteia.
Înainte de anii 1990, după cum evidenţiază autorii, „implicarea UE în fosta
Iugoslavie şi în Albania a fost marginală şi a reflectat prioritatea geopolitică
scăzută a regiunii.”2049 În 1980, CE a semnat un acord de cooperare cu Iugoslavia,
cu scopul menţinerii independenţei acesteia faţă de Uniunea Sovietică. Tendinţele
secesioniste din Balcani şi izbucnirea violenţelor „au transformat Balcanii de Vest
în preocupare centrală a Uniunii Europene.”2050 O serie de iniţiative europene s-au
dovedit ineficiente în oprirea conflictelor şi au expus diferenţele semnificative
dintre statele membre ale Uniunii şi atitudinile ambivalente ale acestora, în ciuda
faptului că UE şi-a asumat imediat responsabilitatea de a restabili pacea şi
securitatea în Balcani. Efectul cumulativ al acestora i-a determinat pe mulţi să
considere că UE nu era pregătită să intervină cu mecanisme şi măsuri eficiente de
soluţionare a conflictelor, „în ciuda ambiţiilor europene de a transforma UE
într-un actor internaţional credibil.”2051
2047
E. Gross, European Union Foreign Policy towards the Balkans, în Nicola Casarini;
Costanza Musu (eds.), European Foreign Policy in an Evolving International System. The Road
towards Convergence, New York, Palgrave Macmillan, 2007, p. 97.
2048
Vezi, inter alia, I. Banać, The Fearful Asymmetry of War: The Causes and Consequences
of Yugoslavia’s Demise, în „Daedalus”, 1992, 121 (2), pp. 141–74; J. Udovički; I. Torov, The
Interlude: 1980-1990, în Jasminka Udovički, James Ridgeway (eds.), Burn this House. The Making
and Unmaking of Yugoslavia, Durham, Londra, Duke University Press, 2000, pp. 80–109; S. P.
Ramet, Balkan Babel. The Disintegration of Yugoslavia from the Death of Tito to the Fall of
Milošević, ediţia a IV-a, Westview Press, 2002; M. Kaldor, New and Old Wars, Stanford, Stanford
University Press, 2001, pp. 31–68; K. N. Schake, The Break-up of Yugoslavia, în Roderick Von
Lipsey, Breaking the Cycle, New York, St. Martin’s Press, 1997, pp. 95–118.
2049
Gross, op. cit., p. 98.
2050
Ibidem.
2051
Ibidem.
877
Au existat mai multe faze distincte în reacţia comunităţii internaţionale la
procesul violent de destrămare a Iugoslaviei. Într-o primă fază, centrată pe
angajamentul faţă de integritatea teritorială, Comunitatea Europeană şi SUA şi-au
exprimat convingerea necesităţii prezervării federaţiei iugoslave şi respingerii
tendinţelor secesioniste.2052 O declaraţie a miniştrilor de externe ai CE stipula că nu va
fi recunsocută „declaraţia unilaterală de independenţă a Croaţiei sau Sloveniei” şi
invoca Actul Final de la Helsinki, care evidenţia imposibilitatea modificărilor
frontierelor statale fără un consimţământ prealabil.2053 Mai mult decât atât, în mai 1991,
preşedintele Comisiei Europene, Jacques Delors şi primul-ministru luxemburghez
Jacques Santer au vizitat Belgradul şi au întărit ideea integrităţii teritoriale
iugoslave.2054 Cei mai fervenţi susţinători ai cauzei separatiste slovene şi croate au fost
Austria, care încă nu era membră a CE la acel moment,2055 şi Vaticanul, care sprijinea
„independenţa republicilor în care era predominantă religia romano-catolică.”2056
Până la acest moment Germania a rămas consecventă cu poziţia partenerilor săi vest-
europeni şi a „susţinut fiecare comunicat al CE, iar în septembrie 1991 Cancelarul
Helmut Kohl făcea apel public la prezervarea Iugoslaviei.”2057
Într-o a doua fază observăm o reorietentare atitudinală către acordarea
dreptului la auto-determinare. După declaraţiile de independenţă ale Sloveniei şi
Croaţiei, în iunie 1991, au izbucnit confruntările militare şi violenţele, iar situaţia s-
a deteriorat dramatic în estul Croaţiei, unde sârbii erau majoritari. Devenind brusc
o minoritate într-un nou stat, aceştia au recurs la expulzarea croaţilor, folosindu-se
de sprijinul militar al Armatei Naţionale Iugoslave. Pe fondul acestor violenţe cu
potenţial de spill-over, statele europene şi-au reconsiderat poziţia, fapt ce a produs
diviziuni în CE: pe de o parte, Franţa şi Spania erau în favoarea menţinerii
Iugoslaviei federale şi, pe de lată parte, Germania şi Belgia sprijineau recunoaşterea
eventuală a Sloveniei şi Croaţiei.2058 Dincolo de această polarizare, nu a existat o
poziţie fermă a CE, iar intensificarea violenţelor în Croaţia a marcat oscilaţiile dintre
reafirmarea unor declaraţii anterioare privind păstrarea integrităţii iugoslave şi
evaluarea posibilităţii acceptării noilor circumstanţe conflictuale şi recunoaşterii
independeţei Sloveniei şi a Croaţiei. Potrivit lui Peter Radan, „ambiguitatea poziţiei
CE s-a reflectat şi în Declaraţia CE din 5 iulie 1991, care susţinea că ‚a apărut o
nouă situaţie’ ca rezultat al secesiunii Sloveniei şi Croaţiei.”2059
2052
T. Gallagher, The Balkans after the Cold War. From tyranny to tragedy, Londra, New York,
Routledge, 2003, p. 38.
2053
P. Radan, The Break-up of Yugoslavia and International Law, Londra, New York, Routledge,
2003, p. 161.
2054
S. L. Woodward, International Aspects of the Wars in Former Yugoslavia, în Jasminka
Udovički; James Ridgeway (eds.), Burn this House. The Making and Unmaking of Yugoslavia,
Durham, Londra, Duke University Press, 2000, pp. 219–220.
2055
Gallagher, op. cit., p. 40.
2056
Woodward, op. cit., p. 217.
2057
2058
Radan, op. cit., pp. 161–162.
2059
Ibidem.
878
O a treia fază a fost marcată de recunoaşterea disoluţiei Iugoslaviei. În
august 1991, Comunitatea Europeană a stabilit conferinţa de pace asupra
Iugoslaviei (al cărei preşedinte a fost Lordul Carrington), şi a creat o Comisie de
Arbitraj (cunoscută ulterior sub denumirea de Comisia de Arbitraj Badinter),
prezidată de Robert Badinter. Decizia Comisiei Badinter a fost anunţată în ianuarie
1992, însă Germania recunscuse deja independenţa celor două republici iugoslave
în decembrie 1991. Opinia publică germană, şocată de violenţele din Croaţia, a
exercitat presiuni, favorizând „auto-determinarea republicilor care doreau să
scape de agresiunea sârbă”, iar sondajele de opinie realizate în Franţa şi Marea
Britanie indicau atitudini similare. 2060
A patra fază a fost marcată de izbucnirea violenţelor din Bosnia
Herţegovina. Războiul civil din Bosnia a expus încă o dată difenţele dintre statele
membre ale Uniunii Europene, dar şi reacţiile mixte ale comunităţii internaţionale.
Implicarea comunităţii internaţionale a presupus deopotrivă eforturi diplomatice,
de creare a păcii, precum şi implicare militară în operaţiunea de pace. Primele au
fost concretizate în constituirea Conferinţei Internaţionale asupra Fostei Iugoslavii
şi în Planul Vance-Owen, conceput de trimisul special al Europei David Owen şi
de trimisul special al ONU Cyrus Vance. În ceea ce priveşte implicarea militară,
rolul major l-au jucat Marea Britanie şi Franţa, care au contribuit cu trupe în cadrul
operaţiunii de menţinere a păcii trimisă în Bosnia (UNPROFOR/United Nation
Protection Force). Lipsa coeziunii în spaţiul transatlantic a devenit evidentă pe
parcursul implicării militare în Bosnia, întrucât SUA favoriza măsurile de ridicare a
embargoului asupra armelor (care îi favoriza pe sârbii bosniaci în detrimentul
croaţilor şi musulmanilor bosniaci) şi milita pentru o campanie robustă aeriană, în
timp ce britanicii şi francezii respingeau această strategie, deoarece punea în
pericol soldaţii trimişi în Bosnia. Pe fondul escaladării catastrofei umanitare,
diferenţele dintre cei doi actori, UE şi SUA au indicat inconsecvenţe şi absenţa
unui răspuns ferm, menit să oprească imediat violenţele împotriva civililor.
Unii autori au evidenţiat faptul că violenţele şi conflictele din Balcani au
condus la „regândirea şi re-ajustarea poziţiilor naţionale”, fapt ce a făcut posibilă
crearea Politicii Europene de Securitate şi Apărare în 1999.2061 Efectele cumulative
ale implicării în Balcani au condus la un consens asupra nevoii de creare a unor
instituţii solide de securitate europene, chiar dacă existau preferinţe divergente,
precum predispoziţia spre „întărirea relaţiilor transatlantice, în cazul Marii
Britanii, şi autonomia [europeană, în aceast sens], în cazul Franţei.”2062 În ciuda
acestor aspecte, Eva Gross evidenţiază faptul, pe fondul destrămării violente a
Iugoslaviei, „Uniunea Europeană putea să înceapă realizarea ambiţiilor de a
deveni un actor de securitate regional.”2063
2060
2061
2062
Ibidem.
2063
Ibidem.
879
Uniunea European„ ñ actor Ón managementul crizelor
∫i Ón derularea opera˛iunilor de construire a p„cii
Aşa cum evidenţia Nathalie Tocci, prin Tratatul de la Maastricht, „Uniunea

Europeană a specificat, pentru prima dată, obiectivele sale de politică externă”, iar
acestea includeau „soluţionarea conflictelor, precum şi întărirea securităţii
internaţionale, promovarea cooperării regionale, promovarea democraţiei, statului
de drept şi a drepturilor omului.”2064
Disjuncţia între interesele naţionale ale statelor, care presupun reacţii
militare doar atunci când statele se confruntă cu ameninţări directe, pe de o parte, şi
ameninţările globale, la adresa păcii şi securităţii internaţionale, care necesită
implicarea imediată a statelor şi organizaţiilor, pe de altă parte, nu se mai justifică
într-o lume globalizată. Perioada Războiului Rece a fost caracterizată de concepţia
potrivit căreia nu e în interesul statelor să recurgă la folosirea forţei militare în
cazul în care abuzurile aupra drepturilor omului sau violenţele asupra civililor au
loc în zone îndepărtate, care nu ameninţă direct interesul naţional. Odată cu
proliferarea unor ameninţări globale şi pe fondul interconectivităţii crescânde în
plan global, se observă următoarea tendinţă: orice forme de violenţe sau conflicte
prelungite în anumite zone produc reverberaţii în cadrul sistemului internaţional.
Cel mai adesea, crizele umanitare intra-statale, odinioară considerate specifice
anumitor zone precum Africa sau Orientul Mijlociu şi localizate în teritorii aflate la
mare distanţă de securitatea europeană sau transatlantică, produc ameninţări
globale. Conflictele intra-statale produc destabilizare regională (prin intermediul
suferinţei umane, a valurilor de refugiaţi, răspândirii violenţelor în statele vecine
etc.) şi vor reprezenta, mai devreme sau mai târziu, ameninţări la adresa păcii şi
securităţii internaţionale, chiar dacă nu izbucnesc în proximitatea statelor
occidentale. Ca atare, corelarea intereselor statelor europene cu necesitatea de a
opri violenţele, oriunde ar izbucni acestea, prin intermediul misiunilor de pace, ar
reprezenta o formă de adaptare la tendinţele globale actuale.
Toate aceste idei se regăsesc în Strategia europeană de securitate, lansată în
2003 şi revizuită în 2008. Aceste documente dezvoltă o abordare comprehensivă
asupra securităţii şi arată că „aspectele interne şi externe ale securităţii sunt legate în
mod indisolubil.”2065 Potrivit acestei abordări, interdependenţa sectoarelor de
securitate conduce la situaţia în care ameninţările dintr-un sector (militar, politic,
economic, societal, de mediu) pot declanşa securităţii în alte sectoare. Astfel, sărăcia,
foametea, răspândirea unor boli şi epidemiile pot genera conflicte violente. 2066
În timp ce există un consens cu privire la faptul că Uniunea Europeană
reprezintă un nou tip de putere în politica internaţională şi „că aceasta joacă un rol
2064
Tocci, op. cit., p. 7.
2065
European Security Strategy. Council of the European Union. A Secure Europe in a Better
World, Belgia, European Communities, 2009, p. 29.
2066
Ibidem, p. 19.
880
tot mai important în afacerile globale”, unii autori caută să arate că UE este un
actor esenţial în promovarea păcii (EU as peace actor).2067 Potrivit lui Ian Manners,
perspectivele europene asupra conflictelor de ideea „păcii sustenabile”, care se
concentrează deopotrivă asupra cauzelor structurale şi asupra simptomelor violente
ale conflictelor.2068 Alţi autori subliniază faptul că, după încheierea conflictului din
Kosovo şi odată cu evoluţia instrumentelor precum Politica Externă şi de Securitate
Comună a UE şi Politica Europeană de Securitate şi Apărare, „Uniunea Europeană
a dobândit într-adevăr anumite succese în managementul crizelor” în zona
Balcanilor, vizibile cu precădere în eforturile de mediere menite să prevină
izbucnirea violenţelor din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, precum şi în
misiunile din Bosnia şi Kosovo.2069 În acest sens, consolidarea securităţii europene
şi internaţionale este ilustrată, prin prisma implicării UE, în misiunea civilă în
domeniul poliţiei, EUPM Bosnia şi Herţegovina, misiunea de întărire a statului de
drept în Kosovo, aceasta din urmă reprezentând „cea mai ambiţioasă operaţiune
civilă de management al crizei pe care a întreprins-o UE”, în special prin prisma
complexităţii activităţilor demarate.2070
Dincolo de implicarea în Balcani, din anul 2000 au fost active 30 de
operaţiuni civile şi militare ale UE, desfăşurate în zone din întreaga lume.2071 În
plus, Uniunea Europeană a dezvoltat o serie de Strategii regionale , precum
Strategia UE pentru Sahel, Cornul Africii, sau Golful Guineei. Ca atare, Uniunea
Europeană şi-a conturat gradual un profil distinct de actor regional şi internaţional,
preocupat de şi implicat în operaţiuni de construire a păcii, operaţiuni civile în
domeniul poliţiei şi eforturi de management al crizelor.
Într-o lume globalizată în care marii actori de pe scena internaţională recurg
şi la acţiuni militare controversate sau contestabile (SUA în Irak, 2003, Rusia în
Georgia, 2008, şi în Ucraina, 2015), Uniunea Europeană se constituie ca actor ce
promovează pacea (peace actor) şi ca putere civilă.
2067
Y. A. Stivachtis, C. Price, M. Habegger, The European Union as a Peace Actor, in
„Review of European Studies”, vol. 5, Nr. 3, 2013, pp. 4–5.
2068
Manners, The constitutive nature of values, images and principles…, p. 26.
2069
2070
Ibidem.
2071
Serviciul European de Acţiune Externă, http://www.eeas.europa.eu, accesat la 25 ianuarie 207.
881
ŒN LOC DE POSTFAfi√
NICOLAE P√UN
Parcursul Uniunii Europene este sinuos; pe cât de sinuos, pe atât de unic. A-l
descrie necesită un limbaj care îmbină metafora – aşa cum o indicam în primele
capitole – şi realismul. Dacă metaforele creează peisajul necesar ilustrării unei
formule greu de definit în termeni precişi, realismul e necesar pentru construcţia
unei analize pertinente.
Cu o arhitectură greoaie, cercuri concentrice, două viteze sau viteze multiple,
semi-federală (ori neo-federală pentru unii), confederală, interguvernamentală,
transnaţională, unică şi multiplă, reducţionistă şi diversificantă, Uniunea Europeană
rămâne un corp în mişcare, complex ca o prismă dodecaedrică. Speranţa celor care
îi văd continuată funcţionarea în termenii actuali este că orice complicaţii pot fi,
vor fi compensate prin eficienţa rezultatelor structurii, singurele care pot oferi o
justificare Uniunii.
Pace, dezvoltare economică, stabilitate politică, ataşament faţă de principii
de progres şi dezvoltare durabilă, cunoaştere mutuală: pe plan intern, rezultatele se
înscriu în ceea ce Andrew Linklater numea „un proces civilizator european”2072.
Însă ceea ce a reintrat pe agenda Uniunii, în speţă politica externă şi de securitate
comună, rămâne o absenţă vie, iar pentru europenii din al doilea deceniu al
secolului XXI, acest aspect a devenit esenţial. Până mai ieri, ca raţiune a acţiunii se
considera că politica externă se poate face fără desfăşurări militare, vizând
menţinerea păcii, nu impunerea ei prin ignorarea cauzelor; urmărind dezvoltarea
regiunilor problematice, exportul de tehnologie, know-how şi educaţie, nu prin
plasarea de baze militare. Acesta fusese secretul stabilizării Europei ex-iugoslave şi
principiul de început al Parteneriatului Estic – dar nimic din contextul primului
deceniu al noului secol nu mai se regăseşte în peisajul global de după criza
financiară începută în 2008.
Dacă secolul XXI nu va fi asiatic, aşa cum o credeau cu vehemenţă cei care
vedeau decăderea Occidentului în fiecare eşec european, şi nici secolul Pacificului,
în pofida analizelor anterioare ale unui Kissinger sau Brzeszinski, este pentru că,
cel puţin deocamdată, motorul care dinamiza această percepţie, cel american, se
preferă pe sine. Lipsit de acest centru de gravitate care e Washington-ul, ceea ce ar
fi putut deveni un pol global în viziunea creatorilor lui încă din anii ’90 va servi în
schimb intereselor economice ale Chinei, fără a-i facilita consensul politic cu
vecini care consideră că puterea Beijingului a depăşit limitele, atât prin ambiţii cât
şi prin expresia formală.
2072
Andrew Linklater, A European Civilising Process, în Christopher Hill, Michael Smith
(eds.), International Relations and the European Union, Oxford, Oxford University Press, 2005,
pp. 367–387.
882
Replierea pe sine în vremuri de istorie accelerată se calculează în costuri pe
care naţiunile nu şi le vor permite decât cu eforturi de revenire şi recuperări în care
conjunctura va avea mai mult de spus decât voinţa politică. Pe de altă parte,
supradimensionarea geografică a zonei pacifice – cuprinzând masa continentală a
Extremului-Orient şi vastităţile Pacificului – este greu de gestionat în termeni
instituţionali (fireşte, nu imposibil), şi e spaţiul unor civilizaţii diferite, islamică (cu
particularităţi din Pakistan până în răsăritul Indoneziei), japoneză, chineză şi
hindusă (ele însele vaste sinteze de culturi regionale bine individualizate), fără a
uita culturile anglo-saxone din Pacificului american, canadian şi australian sau
latinitatea Americii de Sud.
Liberul schimb – ţintă a discursului post-criză, ţap ispăşitor şi totodată
victimă a unui refuz net din partea unor economii cândva deschise – a devenit un
liant insuficient şi contestat. În pofida arilor de liber-schimb apărute şi înainte şi
după căderea sistemului internaţional comunist, politica mondială nu a devenit mai
stabilă; dimpotrivă, concurenţa e multiplicată tocmai de posibilitatea câştigurilor
pasibile a reveni unei singure ţări, mai competitive, atunci când nu există principii
coordonatoare sau realităţi contraponderale. În Europa însăşi, liberul schimb
promovat la iniţiativa Marii Britanii prin Asociaţia Europeană a Liberului Schimb
– rival al Comunităţilor încă din 1960 – s-a dovedit, în decurs de 15 ani,
insuficient, majoritatea statelor membre AELS optând să adere la mult mai ampla
Comunitate Economică Europeană între 1973–1995.
În termeni pozitivi, succesul instituţionalismului european rezidă în
capacitatea lui dovedită de a integra – pe de-o parte – interesele unor state care au
avut timp de secole interese regionale şi globale în concurenţă conflictuală, cu o
puternică identitate politică, economică şi socio-culturală, iar pe de altă parte, de a
promova metode de lucru în care negocierea şi cooperarea integrativă sunt norma.
Este o experienţă învăţată „pe viu”, după transformarea Europei, de două ori în
treizeci de ani, într-un teatru de carnagii şi distrugere fără precedent în istoria
umanităţii. Am avea toate justificările să adăugăm că Europa ar fi putut să aplice la
timp proiectele de unificare elaborate de legişti, jurişti, regi, călugări, visători, poeţi
şi oameni de afaceri de-a lungul secolelor, evitând astfel dezastrele… Cu toate
acestea, instituţionalismul european nu e doar o specificitate exclusiv europeană;
dimpotrivă, valoare universală – pentru că derivă din stabilitate şi constructivitate
–, el reuneşte principii – cooperare, negociere, consens, asociere pozitivă de fapte,
interese şi scopuri – care au fost întotdeauna dezideratul unei societăţi, a unei
comunităţi umane dornice de prosperitate şi evoluţie.
Succesul modelului european – oricât de unduitoare i-ar fi stabilitatea
actuală – e irevocabil demonstrat. Uniunea se constituie într-un model imitat pe
scară largă. Cu începere din anii ’60 au apărut grupări de state cu un obiectiv precis
de cooperare economică: A.E.L.S., A.S.E.A.N., CariCom, O.P.E.C., C.S.I. – dublat
de Uniunea Economică Eurasiatică pe fundalul mai vechi al Spaţiului Economic
Eurasiatic –, C.E.F.T.A., N.A.F.T.A., MercoSur, A.P.E.C.… Dotarea acestora cu
instituţii de reglementare şi mai integrative s-a dovedit întotdeauna o necesitate. În
883
anii ’90, în faţa unei Europe aparent blocate în procedurile instituţionale, ţările
A.S.E.A.N., încrezătoare în succesul economiilor lor şi în flexibilitatea cooperării,
declarau că organizaţia care le reunea nu va adopta „cartezianismul caricatural” ce
dăduse naştere Maastrichtului, pentru că preferau empirismul constructiv. În 1998,
după şocul financiar din 1997 şi odată cu escaladarea dictaturii în Myanmar –
perioadă în mare măsură încheiată azi –, A.S.E.A.N. a decis contrariul: adoptarea
unei instituţii care să îi coordoneze acţiunea faţă de terţi externi şi să reprezinte
organizaţia pe planul afacerilor externe. La antipozii empirismului constructiv stă
America Latină: un întreg edificiu de organisme de cooperare stă la dispoziţia
statelor membre din spaţiul sud-american, în ceea ce poartă numele „Piaţa Comună
a Sudului” (MercoSur). Însă performanţele acesteia, captive în imposibila reformă
a celor două economii majore (Brazilia şi Argentina) sunt extrem de departe de
adevăratul potenţial al regiunii; activarea şi utilizarea ei a devenit adesea miza
afacerilor externe dintre ţările membre. Cât despre C.S.I. – Comunitatea Statelor
Independente –, ea nu trebuie să înşele ochiul vigilent al instituţionaliştilor: nu a
fost niciodată o comunitate de integrare, ci una de dezintegrare, gerând procesul de
dezmembrare a fostei URSS. Acesta este motivul pentru care CSI-ului i s-a suprapus
o mai ofertantă Uniune Economică Eurasiatică, în care Rusiei îi revine rolul dominant
în tentativa de racolare a economiilor fostelor ţări URSS.
Fără îndoială cel mai fructuos rezultat al existenţei Uniunii Europene a fost
inspiraţia furnizată în 1991, lui Ytzhak Rabin, de a proiecta o Piaţă Comună a
Orientului Mijlociu reunind Turcia, Israel, Egipt, Iordania şi Libanul. Piaţa ar fi
reunit posibilităţile financiare şi know-how-ul Israelului cu potenţialul agricol al
Egiptului şi resursele de apă ale Turciei. Partajul de materii prime, de bune practici
şi cooperarea ranforsată între statele membre ar fi atenuat conflictul existent,
posibil până la dispariţie. Proiectul nu a avut şanse de reuşită, dar apariţia acestei
idei în sine demonstrează că integrarea întruchipată de Uniunea Europeană
rămâne cel mai de succes model de bună guvernanţă la nivel regional.
Aşadar: guvernare colectivă, integratoare de interese multiple, căutând
expres buna guvernanţă, contribuind la progres şi stabilitate, acestea sunt marile
atuu-uri, de principiu şi de fapt, prin care Uniunea Europeană s-a impus atât ca
experiment economico-politic, social dar şi cultural fără precedent, cât şi ca etapă
incontestabil evolutivă în reconfigurarea ordinii mondiale, a întregului set de relaţii
globale ca formă şi fond.
Această capacitate de performanţă şi reînnoire este ceea ce Uniunea va trebui să
redescopere de urgenţă. Şi o va face. Şi noi, ca şi Jeremy Rifkin sau Mark Leonard,
credem cu tărie că Europa unită, Europa noastră îşi poate reinventa viitorul.
Nicolae Păun
Profesor Jean Monnet ad personam
884
BIBLIOGRAFIE
C„r˛i
Abela, Anthony, M., Values of Women and Men in the Maltese Islands. A Comparative European
Perspective, Commission for the Advancement of Women, Ministry for Social Policy, 2000.
Academia Română Filiala Cluj-Napoca (ed.), Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane,
vol. 20, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2010.
Ackermann, Bruno, Rougemont, Denis de, Une biographie intellectuèlle, vol. I-II, Geneva, Editura
Labor et Fides, 1996.
Adam, Jan, Why did the Socialist system collapse in Central and Eastern European Countries? The case of
Poland, the former Czechoslovakia and Hungary, Editura London, MacMillan Press, 2012.
Adams, T., Emerson, M., Mee, L., Vahl, M., Europe's Black Sea Dimension, Bruxelles, CEPS, 2002.
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Opinie privind candidatura de aderare a Republicii
Bulgaria la Consiliul Europei, 1992.
Agrigoroaiei, Ion, Scurtu, Ioan, Teritoriul, populaţia, starea de spirit, în vol. VIII Istoria românilor,
România întregită (1918-1940), Ioan Scurtu (coord.), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003.
Alcock, C., Daly G., Griggs E., Introducing Social Policy, a doua ediţie, Editura Pearson Education
Limited, 2008.
Aldcroft, Derek H., Morewood, Steven, The European Economy Since 1914. 5th Edition, New York,
Routledge, 2013.
Algieri, Franco, Europäische Sicherheits- und Verteidigungspolitik, în Wessels, Wolfgang, Nizza in
der Analyse. Strategien für Europa, Gütersloh, Verlag Bertelsman Stiftung, Editura Utb
Gmbh, 2001.
Allen, David, Fondurile structurale şi politica de coeziune : extinderea înţelegerii negociate pentru a
face faţă noilor provocări, în Helen Wallace, Mark A. Pollack, Alasdair R. Young (eds.),
Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, ed. a 6-a, Bucureşti, Institutul European din
România, 2011.
Almeida, Dimitri, Liberal Parties and European Integration, Delmenhorst, Hanse Wissenschaftskolleg
(HWK), 2008.
Almeida, Dimitri, The impact of European integration on political parties: beyond the permissive
consensus, New York, Routledge, 2012.
Ambrosi, Ch., Baleste, M., Pacel, M., Les grandes puissances du monde contemporain, Paris,
Delagrave, 1973.
Anastasiou, Harry, The Broken Olive Branch: Nationalism, Ethnic Conflict and the Quest for Peace
in Cyprus, vol. 2: Nationalism Versus Europeanization, Syracuse, New York, Syracuse
Anderson, James, Public Policy Making: An Introduction, ed. a 3-a, Boston, Houghton Mifflin, 1984.
Andrei, P., Sociologie generală, Iaşi, Editura Polirom, 1997.
Apostol, Stan , Iosa, Mircea, Liberalismul politic în România de la origini până în 1918, Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 1996.
Archer, Clive, Butler, Fionna, The European Union, Londra, Editura Pinter Publishers, 1996.
Archer, Clive, Norway: The One that got away, în The 1995 Enlargement of the European Union,
Ashgate, Aldershot, 1997.
Archer, Clive, Organising Europe. The institutions of integration, 2nd edition, New York, Londra,
Melborne, Editura Edward Avnold, 1994.
Arhivele MAE, Fondul Geneva, vol. 167.
Aristotel, Politica, VII, 6, Bucureşti, Editura Antet, 1996.
885
Armel, Pécheul, Le Traité de Lisbonne: la Constitution malgré nous?, Paris, Editura Cujas, 2007.
Armstrong, David, Llyod, Lorna, Redmond, John, From Versailles to Maastricht. International
organisation in the twentieh century, London, 1996.
Aron, Raymond, Opiul intelectualilor, Bucureşti, Curtea Veche, 2007.
Arter, David, Scandinavian Politics Today, Politics Today, Lancaster, Carnegie Publishing, 1999.
Ash, Timothy, Garton, Does Central Europe Exist?, în The Use of Adversity, Cambridge, Granta
Books, 1991.
Aslund, Anders , Dombrovskis, Valdis, How Latvia Came Through the Financial Crisis, Washington,
Peterson Institute for International Economics, 2011.
Attwoll, Elspeth, To the power of ten: the UK Liberal Democrat team in the European parliament,
Londra, Centre for Reform, 2000.
Avery, Graham, Faber, Anne, Schmidt, Anne, The enlargement of the European Union, Editura 2-nd
Sheffield Academic Press, 1999.
Avery, Graham, The Enlargement Negotiations, în Fraser, Cameron, (ed.), The Future of Europe:
Integration and Enlargement, Londra, Routledge, 2004.
Axenciuc, Victor, Bogza, Vasile, Evoluţia economiei naţionale, în vol. VIII, Istoria românilor, România
întregită (1918–1940), Ioan Scurtu, (coord.), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003.
Baal, Gérard, Histoire du radicalisme, Paris, La Découverte, 1994.
Baconsky, Teodor, Europa creştină. Metoda cut , paste, Pentru un creştinism al noii Europe, seria
Boltzman, vol. III, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007.
Badinter Robert, Une Constitution Européenne, Paris, Editura Fayard, 2002.
Bagdasar, Nicolae, Teoreticieni ai civilizaţiei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969.
Baldwin, Richard, Wyplosz, Charles, Economia integrării europene, Bucureşti, Editura Economică, 2006.
Bale, Tim, The Conservative Party: from Thatcher to Cameron, Cambridge, Polity Press, 2011.
Balibar, Etienne The Nation Form: History and Ideology, în Etienne Balibar , Immanuel Wallerstein,
(eds.), Race, Nation, Class: Ambiguous Identities, Londra, New York, Verso, 2002.
Barberis, Peter, Liberal lion: Jo Grimond: a political life, Londra, Tauris, 2005.
Barnavi, Elie, Goosens, Paul, (eds.), Démarche communautaire et construction europèenne, vol. I:
Dynamique des objectifs, vol. II: Dynamique des mèthodes, Actes du colloque de Poitiers,
12–14 octobre 2000, Larcier, La docummentation française, Editura De Boeck , 2000.
Barnett, Thomas P.M., Great Powers. America and the World After Bush, G.P. Putnam’s Sons,
New York, 2009.
Bartlett, Jamie, Birdwell, Jonathan, Littler, Mark, The New Face of Digital Populism, London, Demos,
2011.
Baumgartl, Berbard, Favell, Adrian, New Xenophobia in Europe, London, Kluwer Law International, 1995.
Bazerman, M.H., Neale, M.A., Negotiating Rationaly, New York, The Free Press, 1992.
Bădescu, Emanuel, C. A Rosetti, contemporan etern, în De toate din vechiul Bucureşti, Bucureşti,
Editura Vremea, 2013.
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Noua Europă, Identitate şi model European, Iaşi, Editura Polirom, 2015.
Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Papacostea, Şerban, Teodor, Pompilui, Istoria
României, ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Corint, 2005.
Beales, Derek, Enlightenment and Reform in Eighteenth Century Europe, New York, I.B. Tauris, 2011.
Belligni, Silvano, Estremismo (Extremism), în Norberto Bobbio, Nicola Matteucci, Gianfranco,
Pasquino, (eds.), Dizionario di Politica (Dictionary of Politics), Torino, Utet, 2004.
Bemelmans-Videc, Marie-Louise, Rist, Ray. C., Vedung, Evert, Carrots, Sticks and Sermons. Policy
Instruments and Their Evaluation, New Brunswick, Transaction Actions, 1998.
Benoit, Bertrand, Social-Nationalism: An Anatomy of French Euroscepticism, Ashgate, Brookfield,
Universitatea din Michigan, 1998.
Berglung, Sten, The Handbook of Political Change in Eastern Europe, ediţia a 3-a, Cheltenham,
Northampton, Edward Elgar, 2013.
Berindei, Dan, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866–1876), Bucureşti, Editura
Militară, 1992.
886
Berlin, Isaiah, The Power of Ideas, Henry Hardy (ed.), Princeton, New Jersey, Princeton University
Press, 2000.
Berstein, Serge, Milza, Pierre, Histoire de l'Europe contemporaine le XIX- iéme siècle (1815–1919);
le XX-iéme siècle (1919 à nos jours), Paris, Editura Hatier, 1992.
Bertrand, Christoph, Europa în balanţă, Bucureşti, Editura Clavis, 1996.
Betea, Lavinia, Viaţa lui Ceauşescu, vol. I, Ucenicul partidului , vol. II, Fiul poporului şi vol. III
Tiranul, Bucureşti, Editura Adevărul ( vol. I şi II), 2012, Tîrgovişte, Editura Cetatea de Scaun,
(vol. III), 2015.
Beule, Filip de, Nauwelaerts, Ysabel, Innovation and Creativity: Pillars of the Future Global
Economy, Edward Elgar Publishing, 2013.
Biondi, Andrea, Eeckhout, Piet, Ripley, Stefanie (eds.), EU Law after Lisbon, Oxford, OUP 2012.
Birkland, Thomas, An Introduction to the Policy Process: Theories, Concepts and Methods of Public
Policy Making, ed. a 3-a, Londra, Routledge, 2011.
Blanke, Hermann-Josef, Mangiameli, Stelio (eds.), The European Union after Lisbon: Constitutional
Basis, Economic Order and External Action, Springer Science, Business Media, 2011.
Blin, Oliver, Les institutions communautaires, Paris, Editura Ellipses, 2001.
Blum, Léon, La scară umană(A l’échelle humaine), iul. 1941, în Walter Lipgens, Documents on the
History of European Integration, vol. I, Berlin, New York, Editura Walter de Gruyter, 1985.
Boari Vasile, Spăriosu, Mihai (coord.), Armonie şi conflict intercultural în Banat şi Transilvania, Iaşi,
Editura Institutul European, 2013.
Boari, Vasile, Noua Europă în căutarea identităţii, Cluj-Napoca, Editura Risoprint, 2009.
Bobbio, Norberto, Il pensiero politico di Luigi Einaudi, în Memorandum (1942–1943), Veneţia,
Marsilio, 1994.
Bobbio, Norberto, Saggi sulla Scienza Politica in Italia, Bari, Laterza, 1969.
Boening, Astrid B., The Arab Spring. Re-Balancing the Greater Euro-Mediterranean?, Dordrecht,
Springer, 2014.
Bogdan, Constanţa, Platon, Adrian, Capitalul străin în societăţile anonime din România în perioada
interbelică, Bucureşti, Editura Academiei, 1981.
Böhm, Franz, Eucken, Walter, Grossman-Doerth, Hans, Unsere Aufgabe (The Ordo Manifesto of 1936), în
Germany's Social Market Economy: Origins and Evolution, Londra, MacMillan, 1989.
Böhm, Franz, Ordnung der Wirtschaft, Stuttgart , Berlin, Kohlhammer, 1937.
Boia, Lucian, Capcanele istoriei. Elita românească între 1930–1950, Editura Bucureşti, Humanitas, 2011.
Boia, Lucian, Cultura franceză, cultura germană, în Florin Ţurcanu (coord.), Modelul francez şi
experienţa modernizării, Bucureşti, Editura Institutul Cultural Francez, 2006.
Boia, Lucian, De ce este România astfel?, Bucureşti,Editura Humanitas, 2012.
Bonnefous, Edouard, La construction de l'Europe par l'un de ses initiateurs, Paris, Editura PUF, 2002.
Borne, Dominique, Petits bourgeois en révolte? Le mouvement Poujade, Paris, Flammarion, 1977.
Bosomitu, Ştefan, Mihai Burcea, (coord.), în Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia şi regimul unui
dictator, Iaşi, Editura Polirom, 2012.
Bossuat, Gérard, L’Europe occidentale à l’heure americaine. Le Plan Marshall et l’unité européenne
(1945–1952), Bruxelles, Editura Complexes, 1992.
Botez, Mihai, Intelectualii din Europa de Est: intelectualii est-europeni şi statul – naţional comunist:
un punct de vedere românesc, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Romaneşti, 1993.
Boudon, Raymond, The origin of values: sociology and pshilosophy of beliefs, Londra, New
Brunswick, 2001.
Bourgeois, Leon, La Societé des Nations, Paris, 1908.
Boutayeb, Chahira, Droit matériel de l’Union europénne. Libertés de mouvement, espace de
concurrence et intérêt général, Paris, L.G.D.J., 2009.
Bozac, Ileana, Pavel, Teodor, Călătoria împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773,
vol. I, ediţia a II-a, Cluj-Napoca, Editura Academiei Române, 2007.
Brătescu, Liviu (ed.), Conservatorismul românesc.Origini, evoluţii, perspective, Iaşi, Editura
Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2014.
887
Brătescu, Liviu, (ed.), Liberalismul românesc şi valeneţele sale europene, ediţia a II-a, Iaşi, Editura
Univeristăţii Alexandru Ioan Cuza, 2013.
Bréchon, Pierre, La France aux urnes: Cinquante ans d'histoire électorale, Paris, La Documentation
française, 1993.
Bremberg, Niklas, Diplomacy and Security Community Building.EU Crisis Management in the
Western Mediterranean, London, New York, Routledge, 2016.
Bressanelli, Edoardo, Europarties after Enlargement, Florenţa, European University Institute, 2014.
Brezezinski, Zbigniew, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Bucureşti, Editura Diogene, 1995.
Brittan, Leon, Europe. The Europe we need, Londra, Editura Hamish-Hamilton, 1994.
Brochmann, Grete, Hagelund, Anniken, Immigration Policy and the Scandinavian Welfare State,
1945–2010, Basingstoke, Palgrave Macmillan, 2012.
Broyer, Sylvain, Retour à l'économie de marché : les débats du Conseil scientifique attaché à
l'administration économique de la Bizone, în Patricia Commun, (ed.), L'ordoliberalisme
allemand. Aux sources de l'économie sociale de marché, Cergy-Pontoise, CIRAC, 2003.
Brugmans, Henri, L'Europe des Nations, Paris, Editura Librairie Générale de Droit, 1970.
Bulei, Ioan, Conservatori şi conservatorism în România, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000.
Bulei, Ion, Românii în secolele XIX-XX. Europenizarea, Bucureşti, Editura Litera, 2011.
Bulmer, Simon, Lequesne, Christian, The Member States of the European Union, Oxford, Oxford
Buonanno, Laurie, Nugent, Neill, Policies and Policy Processes of the European Union, Houndmills,
Burban, Jean-Lois, Les institutions européennes, 2, Vuibert, Editura Coll. Gestion Internationalle, 2001.
Burgess, Michael, Federalism and European Union, Londra, Editura Routledge, 1989.
Burke, Edmund, Reflections on the Revolution and other Essays, London, 1912.
Burrage, Michael, Myth and Paradox of the Single Market, Civitas, London, 2016.
Butler, David , King, Anthony, The British General Election 1964, Londra, Macmillan, 1965.
Buysse, Daniel, The Accession of Spain and Portugal to the European Community, Bruxelles,
European News Agency, 1984.
Cachia Caruana, Richard, Adress, Malta, EU Information Centre, 2003.
Caldwell, Bruce, (ed.), The Collected Works of Friedrich August Hayek (vol. 9), Contra Keynes and
Cambridge: Essays, Correspondence, Chicago, University of Chicago Press, 1995.
Calmette, J., L’Effondrement d’un Empire et la naissance d’une Europe, Paris, 1941.
Caloghirou, Yannis, Vonortas, Nicholas S., Ioannides, Stavros, European collaboration in research
and development: business strategy and public policy, Edward Elgar Publishing, 2004.
Cambridge Advanced Learner’s Dictionary, Fourth Edition, Cambridge University Press, 2013.
Cameron, Fraser, The European Union on the International Scene, Bruxelles, The European Policy
Centre, 2002.
Campus, Eliza, Ideea federală în perioada interbelică, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993.
Campus, Eliza, Mica Înţelegere, Bucureşti,Editura Ştiinţifică, 1968.
Canetta, Emanuela, Fries-Tersch, Elena, Mabilia–Milieu, Valentina, 2014Annual report on labour mobility,
European Commission, Prepared under Contract No VC/2013/0301, Octombrie 2014.
Capello, Roberta, Camagni, Roberto, Chizzolini, Barbara, Fratesi, Ugo, Modelling Regional Scenarios for
the Enlarged Europe, Berlin, Springer Verlag, 2008.
Carp, Radu, Stat, Biserică, cetăţean – în căutarea unui model european al religiilor, în Pentru un
creştinism al noii Europe, seria Boltzman, vol. III, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007.
Carp, Radu, Stanomir, Ioan , Iventarea Constituţiei. Proiecte intelectuale şi dezvoltare instituţională
în Principatele Române în secolul al XIX-lea, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2009.
Carpentier, Jean, Lebrun, François (coord.), Istoria Europei, Bucureşti, Humanitas, 1997.
Carpentier, Jean, Lebrun, François, Histoire de l'Europe, Paris, Editura Seuil, 1992.
Carr, Edward, Hallett, The Twenty Years’ Crisis, 1919–1939: An Introduction to the Study of International
Relations, Harper Perennial, University of Michigan, 1964.
Carter, Elisabeth, The Extreme Right in Western Europe: Success or Failure?, Manchester, Manchester
888
Cartou, L., L'Union Européenne, Editura Dalloz, 1994.
Catala, Michel., Jalabert, Laurent, Penser et construire l’Europe 1919–1992, Paris, Bréal, 2007.
Caton, Valerie, France and the Politics of European Economic and Monetary Union, Palgrave
Macmillan, 2015.
Cazan, Ileana, Societatea românescă văzută de occidentali între modernitate şi tradiţie (1800–1829)
în Schimbare , Devenite în Istoria României, Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan (coord.),
Cluj- Napoca, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, 2008.
Cerutti, Furio, Enno, Rudolph (eds.), A soul for Europe, Sterling Virginia, Peeters Leuven, 2001.
Chabot, Jean-Luc, L’idée de l’Europe Unie de 1919 à 1939, Université de Grenoble, 1978, Thèse.
Chalmers, Damian, Davies, Garerth, Monti, Giorgio, European Union law: cases and materials,
Cambridge, New York, Editura Cambridge University Press, 2010.
Chaunu, Pierre, Civilizaţia Europei în secolul Luminilor, vol. I–II, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986.
Chebel d’Appollonia, Ariane, L’extrême-droite en France. De Maurras à Le Pen, Brussels, Editions
Complexe, 1988.
Chirot, Daniel (ed.), The Origins of backwardness in Eastern Europe: economics and politics from
the Middle Ages until the early twentieth century, University of California Press, 1989.
Chiti-Batelli, Andrea, Le Forze liberali e laiche di fronte all'Europa : PLI, PRI, PSDI e integrazione
Europa, Manduria, Lacaita, 1979.
Churchill, Winston, în David Dimbleby, An Ocean Apart: The Relationship between Britain and
America in the Twentieth Century, Londra, BBC, 1988.
Ciot, Gabriela, Modelul Negociatorului – idiosincrazii în procesul decizional al politicii externe,
Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2012.
Ciot, Gabriela, Negotiation and Foreign Policy Decision Making, Cambridge Scholars Publishing, 2014.
Ciot, Gabriela, Procesul negocierii aderării României la UE, în Gabriela Ciot, Modelul Negociatorului –
idiosincrazii în procesul decizional al politicii externe, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012.
Ciot, Gabriela, Romania’s EU Accession Negotiation Process, în Gabriela Ciot, Negotiation and
Foreign Policy Decision Making, Cambridge Scholars Publishing, 2014.
Clarke, Scott , Curtice, John, The Liberal Democrats and European Integration, în David Seawright ,
David Baker, (eds.), Britain for and Against Europe – British Politics and the Question of
European Integration, Clarendon, Oxford, 1998.
Clegg, B., Instant Negotiation, Kogan Page Limited, London, 2000.
Closa Montero, Carlos, Ratifying the EU Constitution: Referendums and Their Implications, The
Brookings Institution, Washington DC, 2004.
Closa Montero, Carlos, The Ratification of the Constitution of the EU: A Minefield, Real Instituto
Elcano, Madrid.
Codrescu (Codresco) Florin, Interesele economice ale României în cadrul alianţelor sale politice,
Bucureşti, 1933.
Codrescu (Codresco) Florin, La Petite Entente, Bossuet, vol. I, 1930, vol. II, Paris, 1931.
Coffey, Peter, The Future of Europe, Cambridge University Press, Editura Edward Elgar, 1995.
Colescu, Leonida, Analiza rezultatelor recensământului general al populaţiei României de la 1899,
Institutul Central de Statistică, Bucureşti, 1944.
Colescu, Leonida, Progresele economice ale României îndeplinite sub Domnia M.S. Regelui Carol I
(1866-1906). Tablouri figurative şi notiţe explicative de Dr. L. Colescu, Şeful Serviciului
Statisticei Generale, Bucureşti, 1907.
Colin, Mariella, L'Italie: Echecs et reussites d'une Republique, Minerve, 1994.
Coman, Giorgiu, Concurenţa în dreptul intern şi european, Hamangiu, Bucureşti, 2011.
Comelli, Michele, Atila Eralp, Çiğdem Üstün (eds.), The European Neighbourhood Policy and the
Southern Mediterranean. Drawing from the Lessons of Enlargement, Middle Eastern Technical
University Press, Ankara, 2009.
Comisia Europeană, Taxation trends in the European Union. Data for the EU Member States, Iceland
and Norway, Eurostat, 2014 Edition, Luxembourg, 2014.
889
Comisia Europeană, Comunicare a Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu privind aplicarea
Regulamentului (UE) nr. 472/2013, 6 februarie 2014.
Comisia Europeană, Notă cu privire la Pachetul privind supravegherea şi monitorizarea bugetare intră în
vigoare, completând astfel ciclul de supraveghere bugetară pentru zona euro şi continuând să
îmbunătăţească guvernanţa economică pentru zona euro, Bruxelles, 27 mai 2013.
Comisia Europeană, O uniune bancară mai puternică: noi măsuri de consolidare a protecţiei
depozitelor bancare şi de reducere, în continuare, a riscurilor bancare, Comunicat de presă,
Strasbourg, 24 noiembrie 2015.
Committee for the Study of Economic and Monetary Union, Report on economic and monetary union
in the European Community, 1989.
Comisia Europeană, Unitatea de Studii Prospective. Scenarii: Europa în 2010. O Europă, cinci
destine, Editura Institutului de Economie Mondială, Bucureşti, 2000.
Comisia Prezindenţială pentru analiza dictaturii comuniste, Raport Final, Vladimir Tismăneanu,
Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, (ed.), Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
Commun, Patricia, (ed.), L'ordoliberalisme allemand. Aux sources de l'économie sociale de marché,
CIRAC, Cergy-Pontoise, 2003.
Consiliul European, Euro Area Summit Statement, Bruxelles, 29 iunie 2012.
Conseil de l’Europe, L’Europe contre l’intolérance. Actes du Colloque organisé par le Secrétariat
Général du Conseil de l’Europe, Editions du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1994.
Constantinescu, P., E. Lovinescu: Istoria civilizaţiei române moderne, vol. I şi II, în E. Lovinescu
interpretat de..., Editura Eminescu, Bucureşti, 1973.
Constatiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.
Cook, Chris, A short history of the Liberal Party, 1900–2001, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2002.
Coosemans, Thierry, Les libéraux dans l'Union européenne: étude de cas:le groupe Libéral,
Démocratique et Réformateur du Parlement européen, Université Libre de Bruxelles, Faculté
des sciences politiques, Bruxelles, 1999.
Corbett, Richard, Jacobs, Francis, Shackleton, R. M., The European Parliament, Third edition,
Editura Cartermill, Tottenham, 1995.
Corbo, Claude, Socialisme et féderalisme au XIX-e siècle: Saint Simon, Proudhon, Bakounine, în
Fédéralisme et Nations, Québec, 1971.
Corijn, Lex , Krings, Thomas, Liberalism in the European Union - The Way Forward, BWV, Berlin, 2004.
Corpădean, Adrian-Gabriel, Europe 2020 - A “Soft” Agenda for Central and Eastern Europe?, în
Ramona Frunză, Gabriela Pascariu, Teodor Moga (eds.), EURINT Conference Proceedings,
Ed. Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 2013.
Corpădean, Adrian-Gabriel, Europe 2020 - An Agenda for Citizens and States, în Valentin Naumescu
(ed.), Democracy and Security in the 21st Century: Perspectives on a Changing World,
Cambridge Scholars, Londra, 2014.
Corpădean, Adrian-Gabriel, Le Traité de Lisbonne – Perspectives sur la réforme institutionnelle de
l’Union européenne, în Bistriţa at Confluences of History, EFES, Cluj-Napoca, 2010.
Cosma, Aurel, La Petite Entente, Paris, Jouve, 1926.
Costea, Simion, România şi Proiectul Briand de Uniune Europeană, Editura Universităţii Petru
Maior, Târgu-Mureş, 2004.
Coudenhove-Kalergi, Richard, Manifestul European Pan-Europa, 1923.
Coudenhove-Kalergi, Richard, Paneuropa. 1922 bis 1966, Verlag Herold, Wien, München, 1966.
Cram, Laura, Policy-making in the EU, Editura Routledge, USA, Canada, 1995.
Cramarenco, Romana, Piaţa muncii în UE, în Maria Bîrsan, Mediul european al afacerilor, EFES,
Cluj Napoca, 2006.
Crane, J.O., The Little Entente, New York, Macmillan, 1931.
Crohmălniceanu, O.S., Literatura română între cele două războaie mondiale, Editura Universalia,
Bucureşti, 2003.
Csáky Moritz, Das Gedächtnis der Städte. Kulturelle Verflechtungen-Wien und die urbanen Milieus
in Zentraleuropa, Boehlau Verlag, Wien, 2010.
890
Csáky Moritz, Ideologie der Operette und Wiener Moderne. Ein kulturhistorisches Essay, Boehlau
Verlag, Wien, 1997.
Cuanqi, H. E., The model of the modernization, China Center of Modernisation Research, Chinese
Academy of Sciences, Beijing, 2-4 aprilie 2014.
Cucuruzan, Romana, Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării
europene, EFES, Cluj Napoca, 2009.
Curtice, John, Great Britain – social liberalism reborn?, în Emil Kirchner, (ed.), Liberal Parties in
Western Europe, Cambridge University, Cambridge, 1988.
Cypher, James, M.; Dietz, James, L., The Process of Economic Development, second edition,
Routlegde, London and New York, 2004.
Czekalla, Sven, European Cohesion and Funding Policies, Grin Ed., 2011.
Daalder, Hans , Koole, Ruud, Liberal Parties in Netherlands, în Emil Kirchner, (ed.), Liberal Parties
in Western Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 2009.
Dahrendorf, Ralf, Die Chancen der Krise.Über die Zukunft des Liberalismus, Deutsche
Verlagsgesellschaft, Stuttgart, 1983.
Dan, Horaţiu Sorin, Influenţa mecanismului de transmisie asupra politicii monetare, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2014.
Daniel, Mark, Cranks and Gadflies – The Story of the UKIP, Timewell Press, London, 2005.
Day, Alan, John, Degenhart, Heinrich, Political Parties of the World, Keesing's Reference
Publication, 1980.
Day, Alan, John, Directory of European Union Political Parties, John Harper Publishing, 2000.
Dăianu, Daniel, Încotro se îndreaptă ţările postcomuniste. Curente economice în pragul secolului,
Polirom, Iaşi, 2000.
De Gaulle, Charles, Discours et messages, Plon, Paris, 1970.
De Jouvenel, Bertrand, De l'Economie politique à l'écologie politique, de Bière, Bordeaux, 1957.
De Jouvenel, Bertrand, Du pouvoir, histoire naturelle de sa croissance, Cheval ailé, Geneva, 1945.
De Jouvenel, Bertrand, Ethics of Redistribution, Cambridge University Press, Cambridge, 1951.
De Jouvenel, Bertrand, The Pure Theory of Politics, Cambridge University Press, Cambridge, 1963.
De Jouvenel, Bertrand, Vers les Etats-unis d' Europe, Valois, Paris, 1930.
De Rougemont, Denis, Vingt-huit siècles d’Europe, Paris, 1961.
De Rougemont, Denis, Oeuvres Complètes. Ecrits sur l'Europe, tome III, volume premier, 1962-
1986, Editura De la Différence, Paris, 1994.
De Ruyt, Jean, L’Acte Unique Européen, Editura de l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 1989.
De Sio, Lorenzo, Vincenzo, Emanuele, Maggini, Nicola (eds.), The European Parliament Elections of
2014, CISE, Rome, 2014.
De Vreese, Claes, H., Communicating Europe, Europe-Network, Brussels, 2012.
De Waele, Jean-Michel , Magnette, Paul, Les democraties europeennes, Armand Colin, Paris, 2008.
De Weck, Roger, Perron, Catherine, Allemagne. La derive a l'Ouest, în Jacques Rupnik, (ed.) Les
Européens face à l'élargissement, Presses de Sciences Po (P.F.N.S.P.), Paris, 2004.
De Winter, Lieven, (ed.), Liberalism and liberal parties in the European Union, Institut de Ciències
Polítiques i Socials, Barcelona, 2000.
Declaraţie asupra Federaţiei europene, Conferinţa de la Geneva a luptătorilor din Rezistenţă, 20 mai
1944, în Walter Lipgens, Documents on the History of European Integration, vol. I, Editura
Walter de Gruyter, Berlin, New York, 1985.
Dedman, Martin, The Origins and Devolopment of the European Union 1945-2008: A history of
European Integration, Editura Routledge, New York, 2010.
Degryse, Cristophe, Dictionnaire de l’Union européenne, ediţia a treia, De Boeck, Bruxelles, 2007.
Deletant, Denis, România sub regimul comunist, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti,1997.
Della Porta, Donatella, Caiani, Manuela, Social Movements and Europeanization, Oxford University
Press, Oxford, 2009.
Delors, Jaques, Le nouveau concert européen, Editura Odile Jacob, Paris, 1992.
Delsol, Chantal, La nature du populisme ou les figures de l’idiot, Les Editions Ovadia, Paris, 2008.
891
Delwit, Pascal (ed.), Où va la sociale-démocratie, Editions de l'Université de Bruxelles, Bruxelles,
2004.
Delwit, Pascal, Libéralismes et partis libéraux en Europe, Editions de l'Universite de Bruxelles,
Bruxelles, 2002.
Descartes, R., Discurs despre metoda..., Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990.
Deth, Jan van, Elinor Scarbrough, The Impact of Values, Oxford University Press, 1994.
Detsch, W, Karl, Politycal Community and the North Atlantic Area: International Organization in the
light of Historical Experience, Editura Princeton University Press, Princeton, 1957.
DEXI: Dicţionarului explicativ ilustratal al limbii române, Editura Arc şi Editura Gunivas, Chişinău, ş.a.
Dicţionarul Universal Ilustrat al Limbii Române, vol. VI, Editura Litera, Bucureşti, 2010.
Dinan, Desmond, Ever closer Union: An Introduction to the European Integration, Editura
Macmillan Press, London, 1998.
Dinan, Desmond, Ever Closer Union: An Introduction to European Integration, Macmillan, Basingstoke,
1999.
Dittberner, Jürgen -. F., Partei der zweiten Wahl : ein Beitrag zur Geschichte der liberalen Partei und ihrer
Funktionen im Parteiensystem der Bundesrepublik, Westdeutscher Verlag, Opladen, 1987.
Dittrich, Denise, Die FDP und die deutsche Aussenpolitik: eine Analyse liberaler Aussenpolitik seit
der deutschen Wiedervereinigung, Universität Verlag, Potsdam, 2009.
Djuvara, Neagu, Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 şi unele amănunte aproape
de necrezut din preajma dramaticei noastre capitulări, Bucureşti, Editura Humanitas, 2012.
Dobrescu, Emilian, Integrarea europeană, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996.
Dony, Maianne, L’Union Européenne et le monde après Amsterdam, Ed. de l’Université de Bruxelles,
Bruxelles, 1998.
Dorin, Mihai, Un ideolog conservator sui generis:Mihai Eminescu, în Liviu Brătescu, (ed.),
Conservatorismul românesc.Origini, evoluţii, perspective, Editura Universităţii Alexandru
Ioan Cuza, Iaşi, 2014.
Dougherty, E., James, Pfaltzgraff, L., Robert, Contending Theories of International Relations. A
comprehensive Survey, Third Edition, Editura Harper Collins Publishers, 1990.
Douglas, Roy, History of the Liberal and Liberal Democrat Parties, Cambridge University Press,
Londra, 2005.
Doutriaux, Yves, Leguesne, Christian, Les institutions de l'Union Européenne, 4-éme edition, College
de l’Europe, Editura La documentation francaise, 2001.
Doutriaux, Yves, Lequesne, Christian, Les institutions de l’Union européenne, La Documentation
française, Paris, 2008.
Drăgan, Gabriela, Politica Uniunii Europene în domeniul concurenţei, în Maria, Bîrsan, Mediul
european al afacerilor, Editura EFES, Cluj Napoca, 2006.
Drăghicescu, N. Virgiliu, 707 zile sub cultura pumnului german, Bucureşti, Editura Saeculum Vizual, 2012.
Dreifelds, Juris, Latvia in Transition, Cambridge University Press, Cambridge, 1997.
Dubois, Louis; Bluman, Claude, Droit matériel de l’Union Européenne, Paris, Montchrestien, 2012.
Dumbravă, Costică, Nationality,Citizenship and Ethno-Cultural Belonging: Preferential Membership
Policies in Europe, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2014.
Dumitrescu, Doru (coord.), Bercea, Marilena, Manea, Mihai, Păun, Rodica, Popescu, Mirela, Riţiu.
Maria, 101 momente din Istoria românilor, Editura Media Alert, Bucureşti, 2013.
Dumitrescu, Doru Unitatea de învăţare clasa a XII-a: Statul român modern- de la proiect politic la
realizarea Românie Mari în Bercea, Marilena, Dumitrescu, Doru, Manea, Mihai, Popescu,
Mirela Mapa profesorului de istorie, vol. I, Editura Media Alert, Bucureşti, 2012.
Dumitrescu, Doru, Manea, Mihai, Personaje şi personalităţi ale istoriei. Dicţionar Enciclopedic,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2009.
Dunn, William N., Analiza politicilor publice. O introducere, Iaşi, Polirom, 2010.
Durandin, Catherine, Discurs politic şi modernizare în România. Secolele IX–XX, Presa Universitară
Clujeană, Cluj, 2001.
892
Duros, P., La procedure d’admission au sein des Communautes europeennes au regard de la pratique
de 1971, Lucrare de diplomă Facultatea de Ştiinţe Juridice,Universitatea din Rennes, 1972.
Duroselle, Jean-Baptiste, Kaspi, André, Istoria relaţiilor internaţionale, în vol II, 1948 – până în
zilele noastre, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006.
Duroselle, Jean Baptiste, De Wilson à Roosevelt. Politique extérieure des États-Unis 1913–1945,
Paris, 1960.
Duroselle, Jean Baptiste, L’idée d’Europe dans l’histoire, Paris, 1965.
Duşcă, Anca Ileana, Dreptul Uniunii privind afacerile, Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
Duţu, Alexandru, Ideea de Europă şi evoluţia conştiinţei europene, Editura All Istoric, Bucureşti,
1999.
Dye, Thomas, Understanding public policy, Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall, 1972.
East, Roger, Profiles of People in Power: The World's Government Leaders, Kindle ed., Routledge,
2003.
Easton, David, A Systems Analysis of Political Life, Wiley, New York, 1965.
Egan, Michelle, P., Single markets.Economic Integration in Europe and the United States, Oxford
University Press, Oxford, 2015.
Eichengreen, Barry, The European Economy since 1945: coordinated capitalism and beyond, Editura
Princeton University Press, Princeton, 2012, 520 p.
Einaudi, L., Contro il monopolio e non contro la scuola di stato, în Prediche inutili, Torino, 1959.
Einaudi, L., Lode del profitto, în Prediche inutili, Torino, 1959.
Einaudi, Luigi , Crocce, Benedetto, Liberismo e liberalismo, Ricciardi, Milano, Napoli, 1998.
Einaudi, Luigi, Lezioni di politica sociale (1944), Einaudi, Torino, 1977.
Einaudi, Luigi, Memorandum (1942–1943), Marsilio, Veneţia, 1994.
Einaudi, Luigi, Prediche inutili, Einaudi, Torino, 1959.
El-Agraa, Ali, M.,( ed.), The European Union. Economics and policies, eighth Edition, Cambridge
University Press, Cambridge, 2007.
Elgstrom, Ole, The Honest Broker: The Counci Presidency as a Mediator, în Ole Elgstrom (ed.),
European Union Council Presidencies, Routledge, Londra.
Ellinas, Antonis, A., The Media and the Far Right in Western Europe: Playing the Nationalist Card,
Cambridge University Press, Cambridge, 2010.
Emerson, Michael, Gros, Daniel, Italianer, Alexander, Pisani-Ferry Jean , Reichenbach, Horst One
Market, One Money: An Evaluation of the Potential Benefits and Costs of Forming an
Economic and Monetary Union, Oxford University Press, Oxford, 1992.
Enciclopedia României, vol I, capitolul II, Statul, Imprimeriile Naţionale, Bucureşti, 1938-1943.
Enciclopedie de istorie universal, DeAgostini, Editura ALL, Bucureşti, 2003.
Enciclopedia Universală Britanica, vol. 10, Editura Litera, Bucureşti, 2010.
Erhard, Ludwig, Brüß, Kurt , Hagemeyer, Bernhard, (eds.), Grenzen der Demokratie? Probleme und
Konsequenzen der Demokratisierung von Politik, Wirtschaft undGesellschaft, Econ,
Düsseldorf, Viena, 1973.
Erhard, Ludwig, Hohmann, Karl, Gedanken aus fünf Jahrzehnten, Econ, Düsseldorf, Viena, New
York, 1988.
Erhard, Ludwig, Prosperity through Competition, ediţia a 6-a, Thames-Hudson, Londra, 1958.
Ernu, Vasile, Sectanţii, Mică trilogie a marginalilor, vol. 1, Polirom, Iaşi, 2015.
Etherington, John , Fernandez, Ana-Mar, Political Parties inCatalonia, în Daniel Hanley, John
Loughlin, (eds.), Spanish Political Parties, Cardiff, 2006.
Eucken, Walter, Grundsätze der Wirtschaftspolitik, ediţia a 6-a, Mohr, Tübingen, 1990.
Eucken, Walter, The Foundations of Economics – History and Theory in the Analysis of Economic
Reality, Springer, Berlin, New York, 1992.
Eucken, Walter, This Unsuccessful Age or the Pains of Economic Progress, Oxford University Press,
Oxford, 1952.
European Communities, The Enlarging European Union at the United Nations: Making Multilateralism
Matter, Office for Official Publications of the European Unions, Luxembourg, 2004.
893
European Governance. A White Paper, Bruxelles, 2001, 07.05.2001.
European Security Strategy. Council of the European Union. A Secure Europe in a Better World,
European Communities, Belgia, 2009, p. 29.
Farrell, Marz, Fella, Stefano, Newman, Michael, European Integration in the 21-st Century. Unity in
Diversity?, Editura Sage Publications, London, Thousand Oaks, New Delhi, 2002.
Favret, Jean, Marc, Droit et pratique de l’Union Européenne, Editura, Gualino, Paris, 2003.
Feres, João Junior, With an Eye on Future Research: The Theoretical Layers of Conceptual History,
în Sebastián, Javier Fernández (ed.), Political Concepts and Time: New Approaches to
Conceptual History, Cantabria University Press şi McGraw-Hill Interamericana de Espaňa,
Santander, 2011.
Filipescu, Nicolae, Discursuri politice vol I (1888–1901), îngrijite de Nicolae Pandelea, Editura
Minerva, Bucureşti, 1912.
Filitti, C.I. Principatele Române de la 1828 la 1834. Ocupaţia rusească şi Regulamentul Organic,
Institutul de Arte Grafice Bucovina, Bucureşti, 1934.
Final communique of the Hague Summit, 2 decembrie 1969.
Fitzmaurice, John, The Party Groups in the European Parliament, Saxon House, Farnborough, 1975.
Focşeneanu, Eleodor, Istoria constituţională a Românei 1859–1991, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
Ford, Robert , Goodwin, Matthew, Revolt on the Right: Explaining Support for the Radical Right in
Britain, Routledge, London, New York, 2014.
Forsyth, Murray, Unions of States: The Theory and Practice of Confederation, Leichester University
Press, Leichester, 1981.
Foster, Nigel, Foster on EU Law, Editura Oxford University Press, Oxford, 2009.
Fowler, Brigid, Hungary: Unpicking the Permissive Consensus, în Aleks Szczerbiak , Paul Taggart,
(eds.), EU Enlargement and Referendums, Routledge, 2005.
Fraser, Cameron, The European Union on the International Scene, The European Policy Centre,
Bruxelles, 2002.
Freedom House, Nations in Transit 2004: Democratization in East Central Europe and Eurasia,
Rowman , Littlefield Publishers, New York, 2004.
Freire, André, The Party System of Portugal, în Oskar Niedermayer, Richard Stöss, Melanie Haas, (ed.),
Die Parteiensysteme Westeuropas, VS Verlag für Sozialwissenschaften, Wiesbaden, 2006.
Freyburg, Tina, Lavenex, Sandra, Schimmelfennig, Frank, Skripka, Tatiana , Wetzel, Anne, Democracy
Promotion by Functional Cooperation. The European Union and Its Neighbourhood, Palgrave
Macmillan, London, 2015.
Friedman, George, Puncte de presiune. Despre viitoarea criză din Europa, Editura Litera, Bucureşti, 2016.
Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, ediţia a doua, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004.
Gaffney, John, Political Parties and the European Union, Routledge, London, 1996.
Galloway, D., The Treaty of Nice and Beyond Realities and Illusion of Power in the EU, Sheffield
Academic Press, Sheffield, 2001.
Gasperi, Alcide de, Europa. Scrieri şi discursuri, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2015.
Gatti, Mauro, European External Action Service: Promoting Coherence through Autonomy and
Coordination, BRILL, 2016.
Găvănescu, I., Caracterizarea partidelor politice prin ele însele, Tipografia editoare Dacia, Iaşi,1902.
Geddes, Andrew, European Union and British Politics, Palgrave Macmillan, Basigstoke, 2004.
Gehler, Michael, A Newcomer experienced in European integration, în Wolfram Kaiser, Jürgen
Elverg, (ed.) European Union Enlargement - A comparative history, Routledge, 2004.
Gehler, Michael, Der lange Weg nach Europa, Editura StudienVerlag, Innsbruck, 2002.
Gehler, Michael, Kaiser, Wolfram, Christian democracy in Europe since 1945, Routledge, Londra,
New York, 2004.
George Christou, The European Union and Enlargement. The Case of Cyprus, Palgrave Macmillan,
New York, 2004.
Georgiadou, Vassiliki, Greece, în Ralf Melzer, Sebastian Serafi, (eds.) Right-wing Extremism in
Europe. Country Analyses, Counter-Strategies and Labor-Market Oriented Exit Strategies,
Friedrich-Ebert-Stiftung, Berlin, 2013.
894
Gèrard, Francis, Ce este de făcut cu Germania,nov. 1943, în Walter Lipgens, Documents on the
History of European Integration, vol. I, Editura Walter de Gruyter, Berlin, New York, 1985.
Gherghina, Sergiu, Mişcoiu, Sergiu (eds.), Partide si personalitati populiste in România
postcomunista (Populist Political Parties and Leaders in Post-Communist Romania), Institutul
European, Iaşi, 2010.
Gill, Sean; Religion in Europe. Contemporany perspectives, Kok Pharos Publishing House, 1994.
Giscard d'Estaing, Valéry, Démocratie française, Paris, Fayard, 1976.
Giurescu, C., Dinu, România în anii 1944-1947, în Istoria Românilor. România în anii 1940–1947,
vol. IX, Dinu C. Giurescu (coord.), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2008.
Gold, Thomas, W., The Lega Nord and Contemporary Politics in Italy, Palgrave Macmillan,
Basingstoke, 2003.
Goldsworthy, Vesna, Inventing Ruritania. The Imperialism of the Imagination, Yale University Press,
London, 1998.
Gollwitzer, Heinz, Europa, Abendland, în Joachim Ritter (Hrsg.), Historisches Wörterbuch der
Philosophie, Band II, s.a., Basel-Stuttgart.
Goodrich, P. S., British Attitudes Toward the EEC 1971-1974, Universitatea din Manchester, 1957.
Goriţă, C., Negocierile de aderare la Uniunea Europeană, Editura Economică, Bucureşti, 2008.
Grabbe, Heather, Hughes, Kirsty, Central and East European Views on EU Enlargement: Political
Debates and Public Opinion, în Karen Henderson, (ed.) Back to Europe: Central and Eastern
Europe and the European Union, UCL Press, Londra, 1999.
Grabbe, Heather, Grand-Bretaigne:Faraway countries of which we know little, în Jacque Rupnik,
(ed.), Les Européens face à l'élargissement, Presses de Sciences Po (P.F.N.S.P.), Paris, 2004.
Greenspan, Alan, The age of turbulence: adventures in a new world, Penguin Press, New York, 2007.
Greilsammer, Alain, Les mouvements federalistes en France de 1945 à 1974, Presses d'Europe, Nice,
1975.
Gross, Eva, European Union Foreign Policy towards the Balkans, în Nicola Casarini, Costanza Musu
(eds.), European Foreign Policy in an Evolving International System. The Road towards
Convergence, Palgrave Macmillan, New York, 2007.
Grosser, Alfred, L'Allemagne en Occident: la République fédérale 40 ans après, Fayard, Paris, 1985.
Grove, Haines, European Integration, John Hopkins Press, Baltimore, 1957.
Grudzinski, Przemyslaw, van Ham, Peter, A Critical Approach to European Security: Identity and
Institutions, Editura Pinter, London, New York, 1999.
Gruender, D., Moutsopoulos, E. (eds.), The Ideea of Europe. Its Common Heritage and the Future,
Paragon House Publishers, 1992.
Grunberg, Gérard, Lequesne, Christian, France. Une société méfiante, des élites sceptiques,în Jacques
Rupnik, (ed.) Les Européens face à l'élargissement, Presses de Sciences Po (P.F.N.S.P.),
Paris, 2004.
Gruner, D., Wolf, Woyke, Wichard, Europa – Lexikon, Länder, Politik, Institutionen, Verlag C. H. Beck,
München, 2004.
Gstohl, Sieglinde, Lannon, Erwan, The Neighbours of the European Union’s Neighbours. Diplomatic
and Geopolitical Dimensions Beyond the European Neighbourhood Policy, Ashgate
Publishing Company, Burlington, 2014.
Guchet, Yves, Les systemes politiques des pays de l'Union Europeenne, Armand Colin, Paris, 1994.
Gyémánt, Ladislau, Preistoria Construcţiei Europene, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene,
Cluj-Napoca, 1999.
Haahr, Jens Henrik , Between Scylla and Charybdis: Danish Party Policies on European integration,
în Hans Branner , Morten Kelstrup, (eds.), Denmarks's Policy Towards Europe after 1945,
Odense University Press, Odense, 2000.
Hamon, Dominique, Keller, Ivan Serge, Fondaments et étapes de la construction européenne, PUF,
Paris, 1997.
Hanley, David, Christian democracy in Europe: a comparative perspective, Frances Pinter, Londra,
1996.
895
Hanley, Seán, A Nation of Sceptics? The Czech EU Accession Referendum of 13–14 June 2003, în
Aleks Szczerbiak, Paul Taggart, (ed.), EU Enlargement and Referendums, Routledge, 2005.
Harmsen, Robert, Spiering, Menno, Introduction: Euroscepticism and the Evolution of European
Political Debate, în Robert Harmsen, Menno Spiering, (eds.), Euroscepticism: Party Politics,
National Identity and European Integration, Rodopi, Amsterdam, 2005.
Hartley, C., Trevor, European Union Law in a Global Context: Text, Cases and Materials, Cambridge
University Press, New York, 2004.
Hartwell, Ronald, A History of the Mont Pelerin Society, Liberty Fund, Indianapolis, 1995.
Haushofer, Karl, Why Geopolitics?, în Andreas Dorpalen, The World of General Haushofer:
Geopolitics in Action, Farrar , Rinehart, University of Michigan, 1942.
Hazard, Paul, La crise de la conscience européenne, vol. I-III, Paris, 1935.
Hazard, Paul, La pensée européenne au XVIII-e siècle, Paris, 1946.
Hearl, Derek, Les Liberaux – L'Elargissement, în: Pascal Perrineau, (ed.), Le vote europeen 2004–
2005, de l'elargissement au referedum francais, Presse de Sciences Po, Paris, 2005.
Hearl, Derek, The Luxemburg Liberal Party, în Emil Kirchner, (ed.), Liberal Parties în Western
Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 2009.
Heer, Friedrich, Aufgang Europas, Europa Verlag, Wien-Zürich, 1949.
Hen, Christian, Leonard, Jacques, Europa, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
Hen, Christian, Leonard, Jacques, L'Union Européenne, Editura La Découverte, Paris, 1995.
Henderson, Karen, EU accession and the New Slovak Consensus, în: Aleks Szczerbiak , PaulTaggart,
(ed.), EU Enlargement and Referendums, Routledge, 2005.
Henderson, Karen, Exceptionalism or Convergence? Euroscepticism and Party Systems în Central and
Eastern Europe, în Aleks Szczerbiak, Paul Taggart, (eds.), Oposing Europe? The Comparative
Party Politics of Euroscepticism, Vol. 2, Oxford University Press, Oxford, 2008.
Hermet, Guy, Les populismes dans le monde. Une histoire sociologique. XIXe–XXe siècle, Fayard,
Paris, 2001.
Hermet, Guy; Hottinger, Julien, Thomas, Seiler, Daniel-Louis, Les partis politiques en Europe de
l'Ouest, Economica, Paris, 1998.
Herzog, Ph., L'Europe après l'Europe. Les voies d'une métamorphose, Boeck Universitè, 2002.
Hesiod, Teogonia, versul 357, Biblioteca pentru Toţi, Bucureşti, 1975.
Hill, Martin, The economic and financial organisation of the League of Nations. A survey of twenty-
four years’ experience, Washington, 1946.
Hirschman, Albert, O., Exit, Voice, and Loyalty: Responses to Decline in Firms, Organizations, and
States, MA: Harvard University Press, Cambridge, 1970.
Hitchins, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
Hix, Simon, Lord, Christopher, Political Parties in the European Union, Macmillan Press, London, 1997.
Hix, Simon, The political system of the European Union, Macmillan, London, 1999.
Hix, Simon, The Political System of the European Union, St. Martin’s Press, New York, 1999.
Hlousek, Vít, Kopecek, Lubomír, Origin, Ideology and Transformation of Political Parties, Ashgate,
Surrey, 2010.
Hobsbawn, Eric, Secolul extremelor, Editura Lider, Bucureşti, 2002.
Hoffman, S., Sisiful European, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003.
Hogan, J. Michael , The Marshall Plan. America, Britain, and the reconstruction of Western Europe,
1947-1952, Cambridge University Press, Cambridge, 1987.
Holland, M., European Integration: From Community to Union, Pinter Publishers, Londra, 1995.
Hood, Christopher, Margetts, Helen, The Tools of Government in the Digital Age, Palgrave
Macmillan, Londra, 2007.
Hooghe, Liesbet, Marks, Gary, Multilevel Governance and European Integration, MA, Rowman ,
Littlefield Publishers, Lanham, 2001.
Horst, Jakob, Junemann, Annette, Rothe, Delf (eds.), Euro-Mediterranean Relations after the Arab
Spring. Persistence in Times of Change, Ashgate, Surrey, 2013.
Howarth, David, Torfing, Jacob (eds.), Discourse Theory in European Politics: Identity, Policy and
Governance, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2005.
896
Howlett, M., Ramesh, M., Studiul politicilor publice, Epigraf, Chişinău, 2004.
Hrbek, Rudolf, Transnational links: the ELD and Liberal Party group in the European Parliament, în Emil
Kirchner, Liberal Parties in Western Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 1988.
Hummer, Waldemar, Pelinka, Anton, Östereich unter "EU-Quarantane. Die 'Maßnahmen der 14'
gegen die österreichische Bundesregierung aus politikwissenschaftlischer und juristicher
Sicht - Chronologie, Kommentar, Dokumentation, Linde Verlag, Viena, 2004.
Iacob, Gheoghe, Iacob, Luminiţa, Modernizare-Europenism . România de la Cuza- Vodă la Carol al
II-lea, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, vol. I, Iaşi, 1995.
Iacob, Gheorghe, Modernizarea României (1859–1939). Legislaţie şi strategie economică, Editura
Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2012.
Iacob, Gheorghe, România în epoca modernizării (1859–1939), Editura Universităţii Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi, 2013.
Iacob, Gheorghe, Românii în perioada edificării statelor naţionale, în Istoria României, Ioan- Aurel Pop,
Ioan Bolovan, (coord.), Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj Napoca, 2007.
Iacob, Gheorghe, Trăsături ale modernizării în Societate şi Economie. Procesul de modernizare în
Istoria Românilor, vol. VII, Tom II. De la Independenţă la Marea Unire (187–1918), Acad.
Gheorghe Platon (coord.), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
Ian Manners, The constitutive nature of values, images and principles in the European Union, în
Sonia Lucarelli, Ian Manners (eds.), Values and Principles in European Union Foreign
Policy, Routledge, Londra, New York, 2006.
Ignazi, Piero, Extreme right parties in Western Europe, Oxford University Press, Oxford, 2003.
Inglehart, Ronald; Modernization and Post Modernization. Cultural, Economic and Political Change
in 43 Societies, Princeton University Press, 1997.
Iorga, Nicolae, Histoire de relations russo-roumaines, Edition de Journal Neamul Românesc, Jassy, 1917.
Isaac, Guy, Droit communautaire général, Editura, Armand Colin, Paris, 2001.
Isar, Nicolae, România sub semnul modernizării de la Al. I. Cuza la Carol I, Editura Universitară,
Bucureşti, 2010.
Isărescu, Mugur, Probleme ale politicii monetare într-o ţară emergentă. Cazul României, 2008,
Publicaţiile Academiei Regale de Ştiinţe Economice şi Financiare, Aprilie, 2016.
Istoria românilor, vol. VIII, Scurtu, I., (coord.), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
Ivarsflaten, Elisabeth, Populists in Power: attitudes towards immigrants after the Austrian Freedom
Party entered government, in Kris Deschouwer, (ed.), New Parties in Government, Routledge,
London, 2008.
Jacqué, Jean-Paul, Droit institutionnel de l’Union Européenne, Ed. Dalloz, Paris, 2009.
Jauregui, Fernando, Soriano, Manuel, Lo Otra Historia de UCD, Emilian Escolar, Madrid, 1980.
Jeffrey T. Checkel, International Institutions and Socialization in Europe: Introduction and Framework, în
Jeffrey T. Checkel (ed.), International Institutions and Socialization in Europe, Cambridge
Jeutter, Peter, EWG - kein Weg nach Europa: die Haltung der Freien Demokratischen Partei zu den
Römischen Verträgen 1957, Europa Union Verlag, Bonn, 1985.
Jinga, Ion, Uniunea Europeană. Relaţii şi perspective, Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
Jordan, Stefan, Die Sattelzeit – Transformation des Denkens oder revolutionärer Paradigmenwechsel?, în
Achim Landwehr, (ed.), Frühe Neue Zeiten: Zeitkonzepte zwischen Reformation und
Revolution, Johannes Gutenberg Universität, Mainz, 2012.
Jovanovic, Miroslav N., The Economics of European Integration: Limits and Prospects, Edward
Elgar Publishing, Cheltenham, 2005.
Judt, Tony, Europa postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Editura Polirom, Iaşi, 2008, 805 p.
Juncker, Jean-Claude, A New Start for Europe: My Agenda for Jobs, Growth, Fairness and Democratic
Change – Political Guidelines for the next European Commission, Strasbourg, 2014.
Kaczorowska, Alina, European Union Law, Editura Routledge – Cavendish, Marea Britanie, S.U.A.,
Canada, 2009.
Kaczorowska-Ireland, Alina, European Union Law, Routledge, 2016.
897
Kaldor, Mary, New and Old Wars, Stanford University Press, Stanford, 2001.
Kaeding, Michael, Towards an Effective European Single Market. Implementing the Various Forms
of European Policy Instruments across Member States, Springer Verlag, Wiesbaden, 2013.
Kagan, Robert, Paradise and Power. America and Europe in the New World Order, Atlantic Books,
New York, 2004.
Kaiser, Wolfram, Elvert, Jürgen, What alternative is open to us?Britain, în Wolfram Kaiser, Jürgen
Elvert, (eds.) European Union Enlargement – A comparative history, Macmillan, Londra,
New York, 1965.
Kaiser, Wolfram, Using Europe, Abusing the Europeans. Britain and European Integration, 1945–63,
Kan, Hideki, Actors in World Politics, în Masashi Sekiguchi (coord.), Government and Politics, vol. II,
EOLSS Publishers, Oxford, 2009.
Kaplan, Robert D., Răzbunarea geografiei. Ce ne spune harta despre conflictele viitoare şi lupta
împotriva destinului, Litera, Bucureşti, 2014.
Kapteyn, J.G., Paul, McDonnell, Alison, Mortelmans, Christian, Timmermans, W.A., The law of the
European Union and the European Communities, Editura Wolters Kluwer, S.U.A., Olanda, 2008.
Kapteyn, P.J.G., ş.a., The law of the European Union and the European Communities, Ed. Wolters
Kluwer, S.U.A.–Olanda, 2008.
Karageorgis, M.-L., La décision d’adhésion de la Grèce à la Communauté économique européenne,
Lucrare de diplomă, Institut Universitaire de Hautes etudes internationales, Geneva, 1989.
Kenen, Peter, The Optimum Currency Area: An Eclectic View, înInternational Economic Integration:
Monetary, fiscal and factor mobility issues, University of Chicago Press, Chicago, 1969.
Keohane, Robert Owen, Hoffmann, Stanley, The New European Community. Decision Making and
Institutional Change, Westview Press, 1991.
Keri, Lázsló , Levendel, Ádám, The First Three Years of a Multi-Party System in Hungary, în Gordon
Whightman, (ed.), Party Formation in East-Central Europe, Edward Elgar, 1995.
Ker Lindsay, James, Faustmann, Hubert, The Government and Politics of Cyprus, Peter Lang, Berna, 2009.
Keynes, John, Maynard, The General Theory of Employment, Interest, and Money, Macmillan,
Londra, 1936.
Kindleberger, Charles P., The World in Depression 1919–1939, London – New York, 1973.
Kirchner, Emil J., Liberal parties in Western Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 1988.
Kissinger, Henry, World Order, Penguin, New York, 2014.
Kitschelt, Herbert, McGann, Anthony, J., The Radical Right in Western Europe, University of
Michigan Press, Ann Arbor, 1995.
Kloten, Norbert, Role of the public sector în social market economy, în Alan Peacock, Hans
Willgerodt, (eds.), Germany's Social Market Economy: Origins and Evolution, Macmillan,
Londra, 1989.
Kluckhohn, Clyde, Values and Value Orientations in the Theory of Action, în Parsons, Talcott,
Edward Shils (coord.) Toward a General theory of Action, Harper, Row Publishers, New
York, 1951.
Knio, Karim, The European Union’s Mediterranean Policy: Model or Muddle? A New Institutionalist
Perspective, Palgrave Macmillan, London, 2013.
Kori N. Schake, The Break-up of Yugoslavia, în Roderick Von Lipsey, Breaking the Cycle, St.
Martin’s Press, New York, 1997.
Kornai János, The Socialist System. The Political Economy of Communism, Editura Clarendon Press,
Oxford, 1992, 672 pp.
Kosáry Domokos, Ujjáépítés és polgárosodás 1711–1867 (Reconstrucţie şi civism), Hater Lap és
Könyvkiadó, Budapest, 1990.
Koselleck, Reinhart, Begriffsgeschichten. Studien zur Semantik und Pragmatik der politischen und
sozialen Sprache, Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, 2006.
Kostelecky, Tomáš, Political Parties after Communism: Developments in East-Central Europe,
Woodrow Wilson Center Press, Washington, 2003.
898
Kountouros H., The Treaty of Nice and Social Policy: The Amendments to Article 137 EC, în Mads
Andenas, John A. Usher (eds.), The Treaty of Nice and Beyond: Enlargement and Constitutional
Reform, Hart Publishing, Oxford şi Portland, 2003.
Kraft, Michael E.; Furlong, Scott R., Public Policy: politics, analysis, and alternatives, ediţia a 4-a,
Sage, Londra,2013.
Krasner, Stephen, Refending the National Interests: Raw Materials. Investments and US Foreing
Policy, Princeton University Press, Princeton, 1978.
Krašovec, Alenka , Lajh, Damjan, The Slovenian EU Accession Referendum: A Cat and Mouse
Game, în Aleks Szczerbiak, Paul Taggart, (eds.), EU Enlargement and Referendums,
Routledge, 2005.
Kresge, Stephen, Wenar, Leif, (eds.), Hayek on Hayek: An Autobiographical Dialogue, University of
Chicago Press, Chicago, 1994.
Kriesi, Hanspeter, et al., Political Conflict in Western Europe, Cambridge University Press,
Cambridge, 2012.
Kriesi, Hanspeter, et al., West European Politics in the Age of Globalisation, Cambridge University
Press, Cambridge, 2008.
Krugman, Paul, Lessons of Massachusetts for EMU, în Torres, Francisco, Giavazzi, Francesco,
Adjustment and Growth in the European Monetary Union, Cambridge University Press,
London 1993.
Lacroix, Justine, Nicolaïdis, Kalypso, European Stories, Intellectual Debates on Europe in National
Contexts, Oxford University Press, Oxford, New York, 2010.
Ladrech, Robert, Social democracy and the challenge of European Union, Lynne Rienner, Boulder,
Londra, 2000.
Lammers, Karl, Christian, Denmark’s relations with Germany since 1945, în Hans Branner , Morten
Kelstrup, (ed.), Denmark’s policy towards Europe after 1945, Odense University Press,
Odense, 2000.
Landström, Hans, Crijns, Hans, Laveren, Eddy, Smallbone, David, (ed.), Entrepreneurship, Sustainable
Growth and Performance: Frontiers in European Entrepreneurship Research, Edward Elgar
Publishing, 2008.
Langenbach, Martin, Raabe, Jan, Inside the extreme right: “The White Power” music scene, in
Andrea Mammone, Emanuel Godin, Brian Jenkins, (eds.), Varieties of Right-Wing Extremism
in Europe, Routledge, Abingdon, 2013.
Larsen, Rune Engelbreth, The Renaissance and Humanism in the Twenty-first Century, Aarhus
Universitetsforlag, Aarhus, 2006.
Lathan, A.J., The Depression and the Developing World 1914–1939, London, 1981.
Laursen, Finn, Denmark: in pursuit of influence and legitimacy, în Wolfgang Wessels, Andreas
Maurer, Jürgen Mittag, (ed.) Fifteen into One? The European Union and Member States,
Manchester University Press, 2003.
Laursen, Johnny, A Kingdom Divided în Wolfram Kaiser, Jurgen Elvert, (ed.) European Union
Enlargement – A comparative history, Routledge, Londra şi New York, 2004.
Laursen, Johnny, L'elargissement de la Communaute europeenne, Bruxelles, Bruylant, 2010.
Lavadoux, F., Guggenbuhl, A., Best, E., Handbook for the European Negotiator, EIPA, Maastricht,
2004.
Lavau, Georges, À quoi sert le Parti Communiste Français?, Fayard, Paris, 1981.
Lavdas, Kōstas A., Litsas, Spyridon N., Skiadas, Dimitrios V., Stateness and Sovereign Debt: Greece
in the European Conundrum, Rowman, Littlefield, 2013.
Lazăr, Liviu, Spre regimul monolit (1944-1947), în Constatin Hlihor, Liviu Lazăr, Elvira Rotundu,
Mihai Manea (coord.), Ghidul elevului. Istoria Recentă a României, Ploieşti, Editura Tradiţie,
2015.
Lavenex, Sandra, Justiţie şi afaceri interne: Comunitarizare cu ezitare, în Helen Wallace, Mark A.
Pollack, Alasdair R. Young (ed.), Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, ed. a 6-a,
Institutul European din România, Bucureşti, 2011.
899
Le Dorh, Marc, Les partis politiques occidentaux: histoire, doctrine et organisation des clivages: Etats-
Unis, Royaume-Uni, Allemagne, Espagne, Italie, Ellipses, Ellipses Marketing, Paris, 2009.
League of Nations. Economic and Financial Section, în The World Economic Conference Final Report,
Geneva, 1927.
Leben, Charles, Federation d'Etats Nations ou Etat fédéral, in: What Kind of Constitution for What
Kind of Polity? Responses to Joschka Fischer, Ch. Georges, Yves Mény, J.H.H. Weiler (ed.),
Robert Schuman Centre for Advanced Studies at the European University Institute, Florence
and Harward Law School, 2000.
Lebourg, Nicolas, François Duprat: idéologies, combats, souvenirs, mémoire de DEA, Université de
Perpignan, Perpignan, 2000.
Leclerc, Stéphane, Les Institutions de l’Union européenne, ediţia a doua, Gualino éditeur, Paris, 2007.
Leconte, Cécile, Understanding Euroscepticism, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2010.
Leibfried, Stephan, Politica socială: În seama judecătorilor şi a pieţelor?, în Helen Wallace, Mark A.
Pollack, Alasdair R. Young (ed.), Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, ed. a 6-a,
Lejeune, Y., Le Traité d’Amsterdam. Espoirs et déceptions, Editura Bruylant, Bruxelles, 1998.
Leon XIII, Rerum novarum, in Condition des ouvriers et restauration sociale. Lettres encycliques,
Leon XIII, Lettre encyclique Rerum novarum. 15 mai 1981, Quadrogesimo anno, 15 mai
1931, Editura Pierre Téqui, 1991.
Leonard, Mark, Pourquoi l’Europe dominera le XXI-е siècle, Editura Plon, Londra, 2006.
Leoni, Bruni, The Law as Claim of the Individual (1942), în Antonio Masala, (ed.), Il diritto come
pretesa, Liberilibri, Macerata,1964.
Leoni, Bruno, Norma, previsione e speranza nel mondo storico, în Bruno Leoni, Scritti di scienza
politica e teoria del diritta, Giuffre, Milano, 1943.
Leoni, Bruno, Probabilita e diritoo nel pensiero di Leibniz, în Bruno Leoni, Scritti di scienza politica
e teoria del diritta,1947.
Leoni, Bruno, Freedom and the Law, Ediţia a 3-a, Liberty Fund, Indianapolis, 1991.
Leoni, Bruno, La liberta e la legge, Liberilibri, Macerata, 1995.
Leoni, Bruno, Oggetto e limiti della scienza politica (1962), în La prese e i poteri – le radici
individuali del diritto e della politica, Societa Aperta, Milano, 1997.
Leoni, Bruno, Lezioni di filosofia del dirotto (1959), Rubbettino, Soveria Mannelli, 2003.
Leoni, Bruno, Il diritto come pretesa, Macerata, Liberilibri, 2005.
Leoni, Bruno, Diritto e politica (1961), în Antonio Masala, (ed.), Il diritto come pretesa, Liberilibri,
Macerata, 2005.
Leoni, Bruno, Law, liberty, and the competitive market, Transaction Publishers, New Brunswick, 2008.
Lewis, David W.P., Land, Peter, The Road to Europe. History, Institutions and Prospect of European
Integration 1945-1993, New York, Paris, 1993.
Lindner, Ralf, Aichholzer, Georg, Hennen, Leonhard (ed.), Electronic Democracy in Europe:
Prospects and Challenges of E-Publics, E-Participation and E-Voting, Springer, 2016.
Lindstrom, Gustav, On the ground: ESDP Operations, în Nicole Gnesotto (ed.), EU Security and
Defense Policy: the first five years (1999-2004), Institute for Security Studies, Paris, 2004.
Linz, Juan, Innovative Leadership în the Transition to Democracy and a New Democracy: The Case
of Spain, în Gabriel Sheffer, (ed.) Innovative Leaders in International Politics, State
University of New York Press, Albany, 1993.
Lipgens, Walter, Documents on the History of European Integration, vol. I, Editura Walter de
Gruyter, Berlin, New York, 1985.
Loth, Wilfried, Dincolo de războiul rece, O istorie a destinderii, Editura Fundaţiei pentru Studii
Europene, Cluj-Napoca, 2013.
Loth, Wilfried, Overcoming the Cold War, A history of Détente, 1950–1991, Editura Palgrave,
Hampshire, New York, 2002.
Lovinescu, E., Istoria literaturii române contemporane, VI, Editura Ancora, Bucureşti, 1929.
Lovinescu, E., Istoria civilizaţiei române moderne, Editura Minerva, Bucureşti, 1997.
900
Lovinescu, Eugen, Istoria civilizaţiei române moderne, vol I-III, Editura Tipo Moldova, 2010.
Ludlow, Piers, N., Dealing with Britain: the six and the first UK application to the EEC, Cambridge
Ludlow, Peter, The Making of the New Europe: The European Councils of Brussels and Copenhagen
2002, Eurocomment, Brussels, 2004.
Łukaszewski, J., Rieben, H., Jean Rey, Fondation Jean Monnet pour l'Europe, Lausanne, 1984.
Luzarraga, Francisco Aldecoa, Mercedes Guinea Llorente, Europa viitorului. Tratatul de la Lisabona,
Editura Polirom, 2011.
Machray, Robert, The Little Entente, G. Allen , Unwin, Londra,1929.
Machray, Robert, The Struggle for Danube and the Little Entente, 1929-1938, Londra, G. Allen,
Unwin, 1938.
Madgearu, V., Agrarianism, capitalism, imperialism, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Madgearu, Virgil, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1995.
Mads, Andenas; Usher, John, The Treaty of Nice and Beyond: Enlargement and Constitutional
Reform, Hart Publishing, Oxford, 2003.
Maes, Ivo, History of economic thought and policy-making at the European Commission, în Harald
Badinger, Volker Nitsch (coord.), Routledge Handbook of the Economics of European
Integration, Routledge, 2016.
Mair, Peter, Party System Change. Approaches and Interpretations, Clarendon Press, Oxford, 1997.
Malosse, H., Huchet, B., Unifier la Grande Europe, Editura Bryland, Bruxelles, 2001.
Mamina, Ion, Monarhia Constituţională în România, Enciclopedie politică, 1866–1938, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2000.
Manea, Mihai “Sistematizarea” localităţilor şi consecinţele sale în Ghidul Elevului. Istoria Recentă a
României, Editura Tradiţie, Ploieşti, 2015.
Maniu, Mircea, Regionalizare si inovare. Dezvoltare regională prin contribuţia firmelor inovative,
EFES, Cluj-Napoca, 2009.
Mankiw, Gregory, N., Principles of Economics, Sixth Edition, South-Western Cengage Learning,
Mason, USA, 2012.
Manoilescu, Mihail, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Editura Athena 1997.
Marc, Alexandre, Fondaments du Federalisme. Destin de l'homme à venir, Eds. D'Harmatton, Paris,
Montreal, 1997.
Marcade, Jacques, Le Portugal au XXème siècle, în Collection L'Historien, Presses Universitaires de
Frances, 1988.
March, Luke, Radical Left Parties in Contemporary Europe, Routledge, London, 2011.
Marchi Balossi-Restelli, Ludovica (ed.), An EU Innovative External Action?, Cambridge Scholars
Publishing, 2011.
Marco, José, Maria, Le liberalisme espagnol, în Philippe Nemo, Jean Petitot (ed.)., Histoire du
Liberalisme en Europe, PUF, Paris, 2006, 1328 pp.
Marga, Andrei, Filosofia unificării europene, Editura Apostrof, Cluj, 1998.
Marga, Andrei, Filosofia unificării europene, ediţia a 3-a, Editura EFES, Cluj-Napoca, 2003.
Marga, Andrei, Filosofia unificării europene, ediţie adăugită şi definitivă, EFES, Cluj Napoca, 2003.
Marginson, Paul, Sisson, Keith, European Integration and Industrial Relations, Houndmills, Palgrave
Macmillan, 2006.
Mark, Pollak, Delegation, Agency and Agenda Setting in the European Community, in International
Organization, 1997.
Marks, Gary, Steenbergen, Marco, R. (eds.), European Integration and Political Conflict, Cambridge
Marlier, Eric; Natali, David, Europe 2020: Towards a More Social EU?, Peter Lang, 2010.
Marlière, Philippe, Ducange, Jean-Numa, Weber, Louis, La Gauche radicale en Europe, Éditions du
Croquant, Paris, 2013.
Marquand, David, Parliament for Europe, 1979.
901
Martens, W., L'Union Politique de l'Europe, PUF, Paris, 1994.
Martens, W., O Europa şi cealaltă. Discursuri europene 1990–1994, Bucureşti, Editura Metropol, 1995.
Martin, Lisa, L., The Influence of National Parliaments on European Integration, în Barry Eichengreen,
Jeffry Freiden, Jürgen von Hagen, (ed.) Politics and Institutions in an Integrated Europe,
Springer, Berlin, 1995.
Masala, Antonio, Il liberalismo di Bruno Leoni, Rubbettino, Soveria Mannelli, 2003.
Masala, Antonio, Liberté et droit dans la pensée de Bruno Leoni, în: Philippe Nemo, Jean Petitot,
(ed.), Histoire du Liberalisme en Europe, PUF, Paris, 2006.
Maurer, Andreas, Wessels, Wolfgang, (ed.), National Parliaments on their Ways to Europe – Losers
or Latecomers?, Nomos, Baden-Baden, 2001.
Mayhew, Alain, Recreating Europe: The European Union's policy Towards Central and Eastern
Europe, Cambridge Resource Packs, 1998.
McCallum, Scott, Experiment in internationalism, Allen , Unwin, Londra, 1967.
McCormick, John, The European Union. Politics and policies, Westview Press, 1996.
McCormick, John, Understanding the European Union. A Concise Introduction, Macmillan Press,
London, 1999.
McLaren, Lauren, Identity, Interests, and Attitudes to European Integration, Palgrave Macmillan,
Basingstoke, 2006.
McMillan, Margaret, Războiul care a pus capăt păcii. Drumul spre 1914, Bucureşti, Editura Trei, 2015.
Meerts, P., Cede, F. (eds.), Negotiating European Union, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2004.
Menudier, Hendri, La Republique Federale d’Allemagne, în Alfred Grosser, (ed.), Les Pays d'Europe
occidentale, La Documentation française, Paris, 1982.
Meny, Yves, Surel, Yves, Populismo e democrazia, Il Mulino, Bologna, 2001.
Meret, Susi, The Danish People’s Party, the Italian Northern League and the Austrian Freedom
Party in a Comparative Perspective: Party Ideology and Electoral Support, Institut for
Historie, Internationale Studier og Samfundsforhold, Aalborg Universitet, Aalborg, 2010.
Merlingen, Michael, Ostrauskaite, Rasa, European Union Peacebuilding and Policing. Governance
and the European Security and Defence Policy, Routledge,Londra, New York, 2006.
Micu, Dumitru, Agrigoroaiei, Ion, Scurtu, Ioan, Cadrul general al evoluţei culturii învol. VIII Istoria
românilor, România întregită (1918–1940), Ioan Scurtu (coord.), Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2003.
Mikkel, Evald, Pridham, Geoffrey, Clinching the “Return to Europe”: The Referendums on EU
Accession în Estonia and Latvia, în Aleks Szczerbiak, Paul Taggart, (ed.), EU Enlargement
and Referendums, Routledge, 2005.
Milard, Frances, Elections, parties, and representation in post-communist Europe, Palgrave
Macmillan, University of Essex, 2004.
Millon-Delsol, Chantal L’État subsidiaire, Paris,Presses Universitaires de France, 1992.
Millon-Delsol, Chantal, Statul subsidiar, Editura EFES, Cluj-Napoca, 2001.
Milward, A., The Reconstruction of Western Europe 1945-1951, Editura Routledge, Londra, 1984.
Milward, Alan S., The Reconstruction of Western Europe. 1945–1951, Cambridge University Press,
Cambridge, 1992, 528 p.
Minkenberg, Michael, The European Radical Right and Xenophobia in West and East: Trends,
Patterns and Challenges, în Ralf Melzer, Sebastian Serafi, ( eds.) Right-Wing Extremism in
Miroiu, Adrian, Introducere în analiza politicilor publice, Punct, Bucureşti, 2001.
Miron, D., Economia Integrării Europene, Bucureşti, 1998.
Missiroli, Antonio (coord.), Enabling the future – European military capabilities 2013-2025:
Challenges and avenues, Report no. 16, EU Institute for Security Studies, Paris, 2013.
Mişcoiu, Sergiu, Harda, Ştefan-Iulian, Impactul europenizării asupra politicilor publice pentru
minorităţi naţionale în România, în Ramona Coman, Ana-Maria, Dobre, ( eds.), Politici
publice româneşti în perspectivă europeană, Institutul European, Iaşi, 2007.
902
Mişcoiu, Sergiu, Crăciun, Oana, Colopelnic, Nicoleta, Radicalism, Populism, Interventionism. Three
Approaches Based on Discourse Theory, EFES, Cluj-Napoca, 2008.
Mişcoiu, Sergiu, Delsol, Chantal, Alliot, Bertrand, Identités politiques et dynamiques partisanes en
France, EFES, Cluj-Napoca, 2007.
Mişcoiu, Sergiu, Le Front National et ses répercussions sur l’échiquier politique français, EFES,
Cluj-Napoca, 2005.
Mişcoiu, Sergiu, Nabăr, Mihaela-Loredana , Bardi, Mirela (eds.), Percepţii şi atitudini ale studenţilor
Universităţii Babeş-Bolyai faţă de Uniunea Europeană, EFES, Cluj-Napoca, 2007.
Moderne, Franck, L'Espagne en 1987: un socialisme tranquille, în Alfred Grosser, (ed.), Les Pays
d'Europe occidentale, Paris, 1987.
Monnet, Jean, Memoires, Fayard, 1976.
Montesquieu, Pensées et maximes, în Œuvres, Gallimard, Paris, 1954.
Moran, Michael, Rein, Martin, Goodin, Robert E. (ed.), The Oxford Handbook of Public Policy,
Oxford University Press, Oxford,2008.
Morata, Francesc; Sandoval, Israel Solorio, European Energy Policy: An Environmental Approach,
Edward Elgar Publishing, 2012.
Moravcsik, Andrew, Negotiating the Single European Act, în Robert Owen Keohane , Stanley
Hoffmann, (ed.), The New European Community, Westview, Boulder, 1991.
Moravcsik, Andrew, The Choice for Europe. Social Purpose and State Power from Messina to
Maastricht, UCL Press, Londra, 1998.
Moring, Andreas, Die Europapolitik der FDP : die Entwicklung der Europa-Programmatik in den
Jahren 1949-1989, Koester, Berlin, 2004.
Moschonas, Gerassimos, In the name of social democracy: the great transformation, 1945 to the
present, Verso, Londra, 2002.
Moureau-Defarges, Philippe, Les institutions européennes, A. Collin, Coll. Cursus, Paris, 1993.
Mousset, Albert, La Petite Entente, Paris, Bossard, 1925.
Moussis, Nicholas, The European Union with or without a Constitution, European Study Service,
Rixensart, 2005.
Mudde, Cas, Populist Radical Right Parties in Europe, Cambridge University Press, Cambridge,
2007.
Mudde, Cas, The Ideology of the Extreme Right, Manchester University Press, Manchester, 2000.
Müller-Armack, Alfred, Das gesellschaftliche Leitbild der sozialen Marktwirtschaft (1962), în
AlfredMüller-Armack, Genealogie der Sozialen Marktwirtshaft, Haupt, Berna, Stuttgart,
1974, p.153.
Müller-Armack, Alfred, Genealogie der sozialen Marktwirtshaft, P. Haupt, Berna, Stuttgart, 1974.
Müller-Armack, Alfred, The Second Phase of the Social Market Economy: An Additional Concept of
a Humane Economy, în Ludwig-Erhard-Stiftung, Standard Texts on the Social Market
Economy.Two Centuries of Discussion, Gustav Fisher, Stuttgart, New York, 1982.
Muraru, Ion, Iancu, Gheorghe, Pucheanu, Mona- Lisa, Popescu, Corneliu-Liviu, Constituţiile române.
Texte Note. Prezentare comparativă, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993.
Murgescu, Bogdan, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Editura
Polirom, Iaşi, 2010.
Mutimer, D., Theories of Political Integration, în Hans J Michelmann, Panayotis Soldatos, European
Integration. Theories and Approaches, University Press of America, 1994.
Nagy Bíró, András, Boros, Tamás, Vasali, Zoltán, More Radical than the Radicals: the Jobbik Party
in international comparison, în Ralf Melzer, Sebastian Serafi, (eds.), Right-wing Extremism in
Nathalie Tocci, The EU and Conflict Resolution.Promoting peace in the backyard, Routledge,
Londra, New York, 2007.
Naumescu, Valentin, Mari puteri, în Dan Dungaciu (coord.), Enciclopedia Relaţiilor Internaţionale –
vol. I, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale/Academia Română,
Bucureşti, 2015.
903
Naumescu, Valentin, Politici sociale în Europa postbelica. Spre un model neo-liberal?, EFES,
Cluj Napoca, 2000.
Negulescu, P. P., Destinul omenirii, Editura Nemira, Bucureşti, 1994.
Nemo, Philippe , Petitot, Jean, (ed.), Histoire du Liberalisme en Europe, PUF, Paris, 2006.
Néré, Jacques, The Foreign Policy of France from 1914 to 1945, Island Press/Routledge, Londra, 2001.
Nergelius, Joakim, The constitutional dilemma of the European Union, Editura Europa Law
Publishing, Groeningen (Olanda), 2009.
Neumann, Victor, The Temptation of Homo Europaeus, Columbia University Press, New York, 1993.
Nicolaides et al., A Guide to the Enlargement of European Union (II): A review of the process,
Negotiations, Policy Reform and Enforcement Capacity, EIPA, Maastrciht, 1999.
Niedermüller, Peter, Der Mythos der Unterschieds: vom Multilikulturalismus zur Hibridität, Johannes
Feichtinger, Ursula Prutsch, Moritz Csáky (eds.), Habsburg Postcolonial, Studien Verlag,
Insbruck, Wien, 2003.
Noica, Constantin, Modelul cultural European, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
Norris, Pippa, Radical Right: Voters and Parties in the Electoral Market, Cambridge University
Press, Cambridge, 2005.
Norris, Pipa, Democratic Deficit. Critical Citizens Revisited, Cambridge University Press,
Cambridge, 2011.
Nostalgia Europei (volum în onoarea lui Alexandru Paleologu), îngrijit de Cristian Bădeliţă în colab.
cu Tudorel Urian, Polirom, Iaşi, 2003.
Nugent, Neil, The government and politics of the European Union, Macmillan Press, London, 1994.
Nugent, Neil, The Politics and the Governement of the European Union, Macmillan, Palgrave,
Basingstoke, 2001.
Nugent, Neill, The Government and Policies of the European Union, Duke University Press, Durham,
2004.
Nugent, Neill, The Government and Politics of the European Union, ed. a 7-a, Palgrave Macmillan,
Houndmills, 2009.
Nye, Joseph, Soft Power. The Means to Success in World Politics, Public Affairs, New York, 2005.
Nye, Joseph, The Future of Power, Public Affairs, New York, 2011.
O’Neill, Michael, Păun, Nicolae, Europe’s Constitutional Crisis: International Perspectives, EFES,
Cluj-Napoca, 2007.
O’Sullivan, John; Pócza, Kálmán (eds.), The Second Term of Viktor Orbán Beyond Prejudice and
Enthusiasm, Social Affairs Unit, London, 2015.
Olivié, Iliana; Molina, Ignacio, Elcano Global Presence Index Report, Real Instituto Elcano, Madrid, 2011.
Oncescu, Iulian, Stanciu, Ion, Plopeanu, Emanuel, Texte şi documente privind Istoria modernă a
românilor, vol. I (1774-1866), Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte.
O'Neill, Michael, The Politics of European Integration. A Reader, Routledge, London, 1996.
Ordner, Jean, La voie fédéraliste, avenir de l'Europe, Editions Unicomm, Paris, 2000.
Orengo, P., La Suede en 1991: La fin d'un modele?, în Alfred Grosser, (ed.), Les Pays de l'Europe
Occidentale, La Documentation française, Paris, 1992.
Orghidan, Eugen, Orghidan, Elena, Spiru C.Haret, reformator al învăţământului românesc, Editura
ASA Media Grafic, Bucureşti, 2001.
Ornea, Zigu, Studiu introductiv la Istoria civilizaţiei române moderne, Editura Minerva, Bucureşti,
1997.
Ornea, Zigu, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980.
Ortega y Gasset, José, Revolta Maselor, Humanitas, Bucureşti, 2002.
Palmisano, Giuseppe (ed.), Making the Charter of Fundamental Rights a Living Instrument, Hotei
Publishing, 2015.
Pandele Peligrad Rodica (ed.), Amintirile colonelului Lăcusteanu, Iaşi, Editura Polirom, 2015.
Papadimitriou, Dimitru, Phinnemore, David, Romania and the European Union: From Marginalisation to
Membership, Routledge, Londra, 2008.
Papadimitriou, Dimitris, Copeland, Paul, The EU's Lisbon Strategy: Evaluating Success, Understanding
Failure, Palgrave Macmillan, 2012.
904
Papini, Roberto, The Christian Democrat International, Rowman , Littlefield Publishers, Oxford, 1997.
Paterson, Harry, Making Plans for Nigel: A beginner’s guide to Farage and UKIP, Five Leaves,
London, 2015.
Păun, Adrian-Ciprian, Die Unionsburgerrecgte, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003.
Păun, Dragoş, Romania’s Road Towards the Euro, Impact on the financial and banking environment,
Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj- Napoca, 2011.
Păun, Nicolae, Stat şi Economie. România în perioada dintre cele două războaie mondiale 1919–
1939, Interferenţe, Cluj-Napoca, 1992.
Păun, Nicolae, Construcţie Europeană Modernă, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene,
Cluj-Napoca, 1997.
Păun, Nicolae, Păun, Ciprin Adrian, Istoria construcţiei europene. De la Tratatul de la Roma la
Tratatul de la Nisa, ediţia a 2-a, EFES, Cluj Napoca, 2000.
Păun, Nicolae, 2000 and the Enlargement of the European Union: A View from Romania, in:
Phinnemore, David, Siani-Davies, Peter, South - Eastern-Europe, the Stability Pact and EU
Enlargement, Editura EFES, Cluj-Napoca, 2002.
Păun, Nicolae, Păun, Adrian-Ciprian, Ciceo, Georgiana, Europa unită. Europa noastră, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003.
Păun, Nicolae (coord.), Instituţiile Uniunii Europene, Editura EFES, Cluj-Napoca, 2004.
Păun, Nicolae, Păun, Ciprian, Adrian, Ciceo, Georgiana, Albu-Comănescu, Radu, Finalitatea
Europei, ediţia a II-a, EFES, Cluj-Napoca, 2005.
Păun, Nicolae, Europe’s Crisis-A Crisis of Values? în O’Neill, Michael, Păun, Nicolae, Europe’s
Constitutional Crisis, Internationa Perspectives, EFES, Cluj Napoca, 2007.
Peacock, Alan, Wllgerodt, Hans, (ed.), Germany's Social Market Economy: Origins and Evolution,
Macmillan, Londra, 1989.
Pécheul, Armel, Le Traité de Lisbonne – La Constitution malgré nous?, Éditions Cujas, Paris, 2008.
Pecican, Ovidiu., Europa. O idee în mers, EFES, Cluj-Napoca, 1997.
Pecican, Ovidiu, Europa – o idee în mers, ediţia a 3-a, Editura Fundaţiei Desire, Cluj Napoca, 2002.
Pédamon, Michel, Kenfack, Hugues, Droit commercial. Commerçants et fonds de commerce.
Concurrence et contrats du commerce, Dalloz, Paris, 2011.
Pelinka, Anton, Austria, out of the shadow of the past, Westview Press, Boulder, 1999.
Pelinka, Anton, Autriche. La réticence de la proximité, în Jacques Rupnik, (ed.), Les Européens face
à l'élargissement, Presses de Sciences Po (P.F.N.S.P.), Paris, 2004.
Pelkmans, Jacques, European Integration: Metods and Economic Analysis, 2-nd edition, Financial
Times, Prentice Hall, 2001.
Pelkmans, Jacques,Integrare europeană. Metode şi analiză economică, Institutul European din
România, Bucureşti, 2003.
Pellegrin, Julie, Maria Letizia Giorgetti, Jensen, Camilla, Bolognini, Alberto, EU Industrial Policy.
Assessment of Recent Developments and Recommendations for Future Policies, Study for the
ITRE Committee, requested by the European Parliament's Committee on Industry Research
and Energy, European Union, Bruxelles, 2015.
Pereira, Irène, Les grammaires de la contestation, Un guide de la gauche radicale, La Découverte,
Paris, 2010.
Perrineau, Pascal, Le symptôme Le Pen. Radiographie des électeurs du Front national, Fayard, Paris,
1997.
Peterson, John, Shackleton, Michael, The Institutions of the European Union – Chapter 15, Social
and Regional interests: ESC and Committee of the Regions, Oxford University Press, Oxford,
2002.
Petit, Robert, Dictionnaire de la Langue Française, Paris XI, 1991.
Petrescu, Oana-Măriuca, Programul de Finanţare PHARE, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.
Philip, André; For a European Policy, în The Absent Countries of Europe, Schriftenreihe der
Osteuropa, Strasbourg-Robertsan, 1958.
Pi, Ramón, Joaquín Garrigues Walker: Perfil Humano y Político, Unión Editorial, Madrid, 1979.
905
Pietri, Nicole, La Société des Nations et la reconstruction financière de l'Autriche 1921–1926,
Geneva, 1970.
Pimlott, Ben, Harold Wilson, HarperCollins, Londra, 1992.
Pirotta, Godfrey, Maltese Political Parties and Political Modernisation, în Ronald G. Sultana,
Godfrey Baldacchino, (ed.), Maltese Society. A Sociological Inquiry, Mireva Publications,
Msida, Malta, 1994.
Pirro, Andrea, The Populist Radical Right in Central and Eastern Europe: Ideology, Impact, and
Electoral Performance, Routledge, London, 2015.
Platon, Alexandru, Florin, Geneza burgheziei în Principatele Române ( a doua jumătate a secolului la
XVIII-lea-prima jumătate a secolului al XIX-lea. Preliminariile unei istorii, Editura
Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 1997.
Platon, Gheorghe, Geneza Revoluţiei Române de la 1848. Introduce în istoria modernă a României,
Editura Junimea, Iaşi, 1980.
Platon, Gheorghe, Platon, Alexandru, Florin, Boierimea din Moldova în secolul al XIX-lea. Context
european, evoluţie socială şi politică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995.
Platon, Gheorghe, Principatele române sub ocupaţie şi reorganizare (1828–1834) în Istoria
Românilor, vol. VII, Tom I. Acad. Dan Berindei, (coord.), Constiuirea României Moderne,
Editura Enciclopedică, Bucureşti,2003.
Poncins, Étienne de, Le traité de Lisbonne en 27 clés, Éditions Lignes de Repères, Paris, 2008.
Poorterman, Jean, Jean Rey nous parle, Guyot, Bruxelles, 1984.
Pop, Ioan-Aurel, Nägler, Thomas, Magyari András, (coord.), Istoria Transilvaniei. De la 1711 la
1918, Vol. III, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2008.
Popa, Marcel, (coord.), Dicţionar Enciclopedic, vol. II, literele D-G, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
1996.
Popescu, Luminiţa-Gabriela, Politici publice, ed. a 2-a, Bucureşti, Editura Economică, 2005.
Popper, Karl, The Open Society and Its Enemies, vol. 2: The High Tide of Prophecy: Hegel, Marx and
the Aftermath, Routledge, London, 1996.
Poulalion, G. (ed.), L'Europe contemporaine, Consolidation et ouverture, l'Harrmattan, Paris,
Budapest, Torino, 2002.
Praussello, Franco, The Eurozone Experience: Monetary Integration in the Absence of a European
Government, Franco Angeli, 2012.
Preston, Christopher, EFTA, the EU and the EEA, în John Redmond, (ed.), The 1995 Enlargement of
the European Union, Ashgate, Aldershot, 1997.
Preston, Christopher, Enlargement , Integration in the European Union, Routledge, Londra, 1997.
Pridham, Geoffrey, Pridham, Pippa, Transnational Party Cooperation and European Integration,
George Allen , Unwin, Londra, 1981.
Pridham, Geoffrey, Two roads of Italian liberalism: the Partito Republicano Italiano (PRI) and the
Partito Liberale Italiano (PLI), în Emil J. Kirchner, (ed.), Liberal Parties in Western Europe,
Cambridge University, Cambridge, 1988.
Pridham, Geoffrey, Patterns Of Europeanisation And Transnational Party Cooperation: Party
development in Central and Eastern Europe, University of Bristol, Mannheim, 1999.
Pridham, Geoffrey, The Arrival of Enlargement Studies: Patterns and Problems, Glasgow, 2008.
Prisăcaru, Ghiorghi, Istoria şi evoluţia Uniunii Europene, ediţia a 2-a, revizuită şi adăugită, Editura
Universităţii din Suceava, Suceava, 2003.
Procter, Nicholas, Understanding the European Union, Castlewright Publication, London, 2000.
Prodan, David, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formarii naţiunii române, ediţie nouă cu
adăugiri şi precizări, Bucureşti, 1984.
Prodi, Romano, Discurs Parlamentul European, 1999.
Prodi, Romano, Discurs Parlamentul European, 2000.
Prodi, Romano, O viziune asupra Europei, Editura Polirom, Iasi, 2001.
Profiroiu, Marius, Politici publice. Teorie, analiză, practică, Editura Economică, Bucureşti, 2006.
Protocolul 14 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, Art. 1.
906
Protocolul 24 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.
Puşcaş, V., Ivan, A.L., Regiune şi regionalizare în Uniunea Europeană, Institutul Cultural Roman,
Cluj-Napoca, 2004.
Puşcaş, Vasile, România spre Uniunea Europeană. Negocierile de aderare (2000–2004), Institutul
European, Bucureşti, 2007.
Puşcaş, Vasile, Argument, în Hellen Wallace, Mark A. Pollack, Alaisdar R. Young (eds.), Elaborarea
Politicilor în Uniunea Europeană, Editura Institutului European din România, Bucureşti,
2010, p. XVII-XXI.
Radan, Peter, The Break-up of Yugoslavia and International Law, Routledge, Londra, New York, 2003.
Radu, T. Mircea, 1821.Tudor Vladimirescu şi revoluţia din Ţara Românescă, Editura Scrisul
Românesc, Craiova,1978.
Ramet, Sabrina, P., Balkan Babel. The Disintegration of Yugoslavia from the Death of Tito to the Fall
of Milošević, ediţia a IV-a, Westview Press, 2002.
Ramos, Maria, Dinamiche Economiche nell Europa dell Euro, Immigrazzione e Lavoro, în L’Euro –
Scenari Economici e Dimensione Simbolica, Guerini Studio, Milano, 2001, pp. 101–118.
Raulus, H., The constitutional system of fundamental rights of the European Union, în Lucica, Matei,
Normativity, fundamental rights and legal order in the EU, Editura Economică, Bucureşti,
2010.
Raun, Toivo, Democratisation and Political Development in Estonia 1987-1996, în Karen Dawisha, Bruce
Parrott, The Consolidation of Democracy in East-Central Europe, Cambridge University Press,
Cambridge, 1997, pp. 334–374.
Raunio, Tapio, Party Groups Behaviour in the European Parliament, University of Tampere,
Tampere, 1996.
Raunio, Tapio, Tiilikainen, Teija, Finland in the European Union, Routledge, 2003.
Ray, Jean, Commentaire du Pacte de la Société des Nations selon la politique et la jurisprudence des
organs de la Société, Paris, 1930.
Rădulescu Motru, Constantin, Scrieri politice, Editura Nemira, Bucureşti, 1998.
Rădulescu, Andrei, Fiscal Policy: an assessment of the Stability and Growth Pact –Teza de Masterat,
Facultatea de Economie din Porto, Biblioteca Naţională a Portugaliei, 2004.
Rădulescu, Andrei, Integrarea Monerară Europeană, Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale,
ASE, 2007.
Rădulescu, Andrei, Marea recesiune: de la economia mondială la economia naţională. Evoluţii
semnificative, Editura Expert, 2012.
Rădulescu, Andrei, Convergenţe şi divergenţe în procesul de integrare economică şi monetară
europeană, Disertaţie Post-doctorală, Academia Română, 2013.
Reding, Viviane, Le defit de l’education en Europe, martie 2003, in Europe’s Constitutional Crisis:
International Perspectives, EFES, Cluj-Napoca, 2007, p. 96.
Redmond, John, (ed.), The 1995 Enlargement of the European Union, Ashgate, Aldershot, 1997.
Regulamentul de procedură al Parlamentului European, Art. 32, 197, 198, 204.
Rémond, René, Les droites en France, Aubier Montaigne, Paris, 1982.
Republic Electoral Commission of Slovenia, Results of the 2003 EU and NATO accession referenda
in Slovenia, Ljubljana, 2003.
Rey, Jean, Dezbatere la Universitatea Liberă din Bruxelles (2 aprilie 1963), în Jean Poorteman, Jean
Rey nous parle, Guyot, Bruxelles, 1984.
Rey, Jean, Discurs la Universitatea din Gent (21 februarie 1963), în Jean Poorteman, Jean Rey nous
parle, Guyot, Bruxelles,1984, pp. 240–242.
Rey, Jean, L’elargissement de la Comunauté Economique Europeenne (23 octombrie 1964), în Jean
Poorteman, Jean Rey nous parle, Guyot, Bruxelles, 1984, pp. 228–234.
Rey, Jean, Rolul Comisiei în cadrul negocierilor, în cadrul colocviului „Comisia Comunităţilor
Europene şi extinderea Europei”, Bruxelles, 23–24–25 noiembrie 1972, în Jean Poorteman,
Jean Rey nous parle, Guyot, Bruxelles,1984.
Rhodes, Martin, Politica de ocupare a forţei de muncă: Între eficacitate şi experimentare, în Helen
Wallace, Mark A. Pollack, Alasdair R. Young (ed.), op. cit., pp. 239–259.
907
Rials, S., Destin du fédéralism, Paris, CGDJ, 1986.
Richard, Rose , Munro, Neil, Elections and Parties în New European Democracies, CQ Press,
Washington D.C., 2003.
Rieker, Pernille (ed.), External Governance as Security Community Building. The Limits and
Potential of the European Neighbourhood Policy, Palgrave Macmillan, London, 2016.
Rifkin, Jeremy, The European Dream: How Europe's Vision of the Future Is Quietly Eclipsing the
American Dream, Tarcher, New York, 2004.
Risse, Thomas, Editura, European Public Spheres: Politics Is Back, Cambridge University Press,
2015, Introduction p. 3.
Ritter (Hrsg.), Joachim, Historisches Wörterbuch der Philosophie, Basel-Stuttgart, Band II, 1976.
Robson, P., The Economics of International Integration, Fourth Edition, London, New York, 1998.
Roederer-Rynning, Christilla, Politica agricolă comună: Fortăreaţa contestată, în Helen Wallace,
Mark A. Pollack, Alasdair R. Young (ed.), Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, ed.
a 6-a, Bucureşti, Institutul European din România, 2011.pp. 155–175.
Roger, Manuel, L’Union Européenne, Sirey, Paris.
Rokeach, Milton, The Nature of Human Values, The Free Press, New York, Collier Macmillan
Publishers, London, 1973.
Roos, Martin, Die alte Diözese Csanád, Band I, 2b, Teil 2B, 1800–1850, Szeged-Csanád, Gross
Betschkerek, Temeswar, 2012.
Röpke, Wilhelm, Die Gesellschaftkrisis der Gegenwart, P. Haupt, Berna, Stuttgart, 1979.
Röpke, Wilhelm, Jenseits von Angebot und Nachfrage, E. Rentsch, Zürich, 1958.
Röpke, Wilhelm, Jenseits von Angebot und Nachfrage, ediţia a 5-a, P. Haupt, Stuttgart, 1979.
Rosamond, Ben, Theories of European Integration, Palgrave, New York, 2000.
Rothbard, Murray, The Essential Ludwig von Mises, Mises Institute, 2009.
Rousseau, Jean-Jacques, Contractul social, Editura Monden, Bucureşti, 2000.
Rudd, Christopher, The Belgian liberal parties: economic radicals and social conservatives, în Emil
Kirchner, (ed.), Liberal Parties in Western Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 2009.
Rueff, Jacques, Letter to the Advocates of a Controlled Economy, în Louise Sommer, (ed.), Essays in
European Economic Thought, Van Nostrand, Princeton, 1960, pp. 133-161.
Rueff, Jacques, The Intransigence of Ludwig von Mises, în Mary Sennholz, (ed.), On Freedom and Free
Enterprise: Essays în Honour of Ludwig von Mises, Van Nostrand, Princeton, 1956, pp. 15–16.
*** Rules of procedure of the Committee of Governors of the Central Banks of the European
Economic Community, Basel, 12 octombrie 1964.
Rumford, Chris, ed., The SAGE Handbook of European Studies, Sage, London, 2009.
Russo, Alecu, Cugetări, prefaţă şi bibliografie Mihai Zamfir, Bucureşti, Editura Minerva (colecţia
Biblioteca pentru toţi) 1977.
Saafeld, Thomas, Allemagne: Lessons d'un passe trouble, în Jean-Michel de Waele, Paul Magnette,
(ed.), Les democraties europeennes, Armand Colin, 2008.
Sabou, Alexandra, Mişcoiu, Sergiu, Cooperation of the Far-Right Parties in the European Union.
From a fairy Tale to a Nightmare, în Kooperation in Europa, Modelle aus dem 20 Jahre,
Verlag Friedrich Pustet, Regensburg, 2014, pp. 133–157.
Sagar, D. J., Political Parties of the World, John Harper Publishing, Londra, 2009.
Senatul Universităţii Babeş-Bolyai, Laudatio, în Gabriela Ciot (ed.), Günter Verheugen: Negotiating
the Enlargement of the European Union, Editura ISPRI, Bucureşti, 2015, p. 21–42.
Saint-Ouen, Francois, Les partis politiques et l'Europe, Presses, Geneva, 1990.
Saint-Simon, Mémoires (1707–1710). Additions. Journal de Dangeau, Vol. 3, Editura Yves Coirault,
Paris, 1984.
Saizu, I., Tacu, Al., Europa economică interbelică, Editura Institutului European, Iaşi, 1997.
Sandholtz, Wayne, Stone Sweet, Alec, (ed.), European Integration and Supranational Governance,
Oxford University Press, Oxford, 1998.
Sandtrom, Camilla, Le Parti europeen des Liberaux, Democrats et Reformateurs, în Pascal Deiwit,
Cédric Van de Walle, Erol Kùlahci (eds.), Les Federations Europeenes des Partis, Universite
de Bruxelles, Bruxelles, 2001, pp. 123–140.
908
Sandu, Antonio, Dimensiuni etice ale comunicării în postmodernitate, ed. Lumen, Iaşi, 2009.
Sarich, Bojidar, La Petite Entente, facteur de paix en Europe, Paris, 1933.
Sauron, Jean-Luc, Comprendre le Traité de Lisbonne, Gualino éditeur, Paris, 2008.
Scattola, Merio, Begriffsgeschichte und Geschichte der politischen Lehren, în vol. Typologie der
Formen der Begriffsgechichte, FelixMeiner Verlag, Hamburg, 2010.
Scheller, Hanspeter K., The European Central Bank – History, Role and Functions, The European
Central Bank, 2004.
Schiek, Dagmar, Liebert, Ulrike, Schneider, Hildegard, European Economic and Social
Constitutionalism After the Treaty of Lisbon, Cambridge University Press, 2011.
Schimmelfennig, Frank , Sedelmeier, Ulrich, The Europeanization of Central and Eastern Europe,
Cornell University Press, New York, 2005.
Schirmann, Sylvain, Cooperation économique et financière entre États européens 1929-1933, Comité
pour l’histoire économique et financière de la France, Ministere de l’Economie, des Finances
et de l’Industrie, Paris, 2000.
Schmitter, Philippe, Imaging the Future Euro-Polity with the Help of Past Theories, în Garry Marks
et. al. ,Governance in the European Union, Sage, London, 1996.
Schneider, C.J., Conflict, Negotiation and European Union Enlargement, Cambridge University
Press, 2009.
Schulze, Max-Stephan, Western Europe: Economic and Social Change since 1945, Editura Longman,
London, 1999, 408 p.
Schuman, Robert, Pour L’Europe, 2nd edition, Nagel, Paris, 1964, pp. 50–80.
Scotto, Marcel, Les institutions européennes: la réforme inachevée, Editura Le Monde, Paris, 1997.
Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia,
Bucureşti, 1999.
Sedelmeier, Ulrich, Eastern Enlargement: Risk, Rationality and Role – Compliance, in: Green-
Cowles, Maria, Smith, Michael, The States of the European Union: Risk, Reform, Resistance
and Revival, Oxford University Press, Oxford, 2000.
Sedelmeir, Ulrich, Extinderea: De la reguli pentru aderare către o politică pentru Europa, în H.
Wallace, M. A. Pollak and A. R. Young (eds.), Elaborarea politicilor europene în Uniunea
Europeană, Institutul European din România, Bucureşti, 2010, p. 339-363.
Seiller, D., L, Partidele politice în Europa, Editura Institutul European, Iaşi, 1999.
Sennholz, Mary, (ed.), On Freedom and Free Enterprise: Essays in Honour of Ludwig von Mises,
Von Nostrand, Princeton, 1956.
Sidjanski, D. Viitorul federalist al Europei, Ed. Polirom, Iaşi, 2010.
Sieberson, C., Stephen, Dividing lines between the European Union and its Member States, Editura
T.M.C. Asser Press, Haga, 2008.
Siegler-Pascal, S., Un Contemporain égaré au XVIII-e siècle. Les projets de l’abbé de Saint Pierre,
Paris, 1900.
Simion, Aurică, Dictatul de la Viena, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972.
Simion, Aurică, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944, Editura
Dacia, Cluj Napoca, 1979.
Simion, Eugen , Eugen Lovinescu, Scepticul mântuit, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1971.
Singleton, John, Central Banking in the Twentieth Century, Cambridge University Press, 2011, p. 261
Skjalm, K., Moravscik's Liberal Intergovernmentalism, lecture 9–10, Institute of Economics,
University of Copenhagen, 2002.
Schmidt, V. A., Democracy in Europe, Oxford University Press, 2006.
Smith, Julie, A sense of liberty: the history of the Liberal International: 1947–1997, Liberal
International, London, 1997.
Smith, Karen E., Politica externă a Uniunii Europene, Editura Trei, Bucureşti, 2004.
Soare, Sorina, Genul şi speciile populismului românesc. O incursiune pe tărâmul tinereţii fără
bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte (The Genre and Species of Romanian Populism. A travel
on the Land of Youth without Elderness and Life without Death), în Partide şi personalitati
909
populiste in Romania postcomunista (Populist Parties and Leaders in Post-Communist
Romania), Institutul European, Iaşi, 2010, pp. 85–116.
Solow, M., Robert, Hamilton, S., Daniel, Europe’s Economic Crisis, Transatlantic Perspectives,
Editura Center for Transatlantic Relations and Cournot Centre, Washington, 2011.
Sommer, Louise, (ed.), Essays in European Economic Thought, Von Nostrand, Princeton, 1960.
Spangle, M.L., Isenhart, M.W., (2003), Negotiation, Thousand Oaks: SAGE Publications, 2003.
Spengler, O., Declinul Occidentului, vol., Editura Beladi, Craiova, 1996.
Spinelli, Altiero, Statele Unite ale Europei şi diferitele trenduri politice, 1941–1942, în Walter
Lipgens, Documents on the History of European Integration, vol. I, Editura Walter de
Gruyter, Berlin, New York, 1985.
Spinelli, Altiero, Politica marxistă şi politica federalistă, 1941-1942, în Walter Lipgens, Documents on the
Spinelli, Altiero, Rossi, Ernesto, Manifestul de la Ventotene, aug. 1941, în Walter Lipgens,
Documents on the History of European Integration, vol. I, Editura Walter de Gruyter, Berlin,
New York, 1985.
Spinelli, Altiero, La revoluzione federalista. Scritti 1944–1947, Societa Editrice il Muline, Bologna,
1996.
Spirova, Maria, Political Parties în Post-Communist Societies: Formation, Persistence, and Change,
Sprang Goodrich, Peter, British Attitudes Toward the EEC 1971–1974, (Lucrare de Doctorat),
Universitatea din Manchester, 1975.
Stan, Apostol, Iosa, Mircea, Liberalismul politic în România, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
Stankowski, Jan, EU-Erweiterung: Chancen und Herausforderungen für die österreichische
Wirtschaftt, în Heinrich Neisser, Sonja Punthscer-Riekmann, (ed.) Europäisierung der
östereichichen Politik? Konsequenzen der EU-Mitgliedschaft, WUV, Universitätverlag,
Viena, 2002.
Stanomir, Ioan, Spiritul conservator. De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga, Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 2008.
Stavrakakis, Yannis, Passions of Identifications: Discourse, Enjoyment, and European Identity, în
David Howarth , Jacob Torfing, (eds.), Discourse Theory in European Politics, Palgrave
Macmillan, Basingstoke, 2005, pp. 68–92.
Stănescu, Iulian, Tranziţia ca proces istoric în Puterea politică în România, Editura Pro Universitaria,
Bucureşti, 2014.
Stănescu, Iulian, Tranziţia ca proces istoric în Europa centrală şi de est în Enciclopedia dezvoltării
sociale, Cătălin Zamfir, Simona Stănescu, (coord.), Editura Polirom, Iaşi, 2015.
Steed, Michael, Humphreys, Peter, Identifying liberal parties, în Emil Kirchner, (ed.), Liberal Parties
in Western Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 1988, pp. 396–435.
Steed, Michael, The Liberal Parties in Italy, France, Germany and the UK, în Roger Morgan , Stefano
Silvestri (eds.), Moderates and Conservatives in Western Europe – political parties, the European
Community, and the Atlantic Alliance, Heinemann Educational Books, Londra, 1982.
Steiner, J., Woods, L., EU Law, Oxford University Press, New-York, 2009.
Steiner, Josephine, Woods, Lorna, Watson, Philippa, EU Law, Oxford University Press, New York, 2009.
Stijn, Verhelst, The Reform of European Economic Governance: Towards a Sustainable Monetary
Union?, Egmont Papers, 2011.
Stone Sweet, Alec, Sandholtz, Wayne , Fligstein, Neil, (ed.), The Institutionalization of Europe,
Oxford University Press, Oxford, 2002.
Stone, Deborah, Policy Paradox. The Art of Political Decision Making, ed. a 3-a, W.W. Norton , Co.,
New York, 2012.
Summa, T., The European Union 5th Enlargement-Lessons Learned, Report for Fellow Program,
Harvard University, Cambridge, 2008.
Susan L. Woodward, International Aspects of the Wars in Former Yugoslavia, în Jasminka Udovički,
James Ridgeway (eds.), Burn this House. The Making and Unmaking of Yugoslavia, Duke
University Press, Durham, Londra, 2000, pp. 219–220.
910
Suvi Kansikas, Socialist Countries Face the European Community. Soviet-Bloc Controversies over
East-West Trade, Editura Peter Lang Printing House, Bruxelles, 2014.
Szabo, Franz, Kaunitz and Enlightened Absolutism – 1753–1780, Cambridge, 1994.
Szczerbiak, Aleks, Taggart, Paul (eds.), Opposing Europe? The Comparative Party Politics of
Euroscepticism, Volume 1: Case Studies and Country Surveys, Oxford University Press,
Oxford, 2008.
Szczerbiak, Aleks , Taggart, Paul,(eds.), Opposing Europe? The Comparative Party Politics of
Euroscepticism, Volume 2: Comparative and Theoretical Perspectives, Oxford University
Szczerbiak, Aleks, State Party Funding and Patronage în Post-1989 Poland, în Petr Kopecky, (ed.),
Political Parties and the State in Post-Communist Europe, Routledge, 2008.
Sztompka, Piotr, The Sociology of Social Change, Blackwell Publishers, Oxford 1994.
Ştefănescu, Marian, Ideea şi Integrarea Europeană, MEN, 2007.
Taguieff, Pierre-André, L’illusion populiste, Berg International, Paris, 2002.
Tarchi, Marco, Italia populista. Dal qualunquismo a Beppe Grillo, Il Mulino, Bologna, 2015.
Tatham, Allan, F., Enlargement of the European Union, Kluwer Law International, Alphen Aan Den
Rijn, 2009.
Taylor, Charles et al., Multiculturalism. Examining the Politics of Recognition, Princeton University
Press, 1994.
Testa, Alberto, Armstrong, Gary, The Ultras: the extreme right in contemporary Italy, în Andrea
Mammone, Emmanuel Godin, Brian Jenkins, (eds.), Varieties of Right-Wing Extremism in
Europe, Routledge, Abingdon, 2013, pp. 265–280.
Thatcher, Margaret, The Downing Street Years, Harper Collins, Londra, 1993.
Theodorescu, Barbu, Nicolae Iorga, Editura Tineretului, Bucureşti,1968.
Thom, Francoise, Sfarşitul comunismului, Editura Polirom, Iaşi, 1996.
Tismăneanu, Vladimir, Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2012.
Tismăneanu, Vladimir, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc,
ediţie revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014.
Titulescu, Nicolae, Documente diplomatice, Editura Politică, Bucureşti, 1967, doc. 198, Progresul
ideii de pace, Conferinţa ţinută de Nicolae Titulescu la ONU, Cambridge, 19 noiembrie 1930.
Todorova, Maria, Imagining the Balkans, Oxford University Press, New York, Oxford, 1997.
Tom Gallagher, The Balkans after the Cold War. From tyranny to tragedy, Routledge, Londra, New
York, 2003, p. 38.
Tournier-Sol, Karine; Gifford, Chris (ed.), The UK Challenge to Europeanization: The Persistence of
British Euroscepticism, Springer, 2016.
Toynbee, A. J., Studiu asupra istoriei, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
Toynbee, A., Conférences de l’UNESCO, Paris, Editura de la Revue Fontaine, 1947.
Tratatul de la Roma, 25 martie 1957.
Tratatul privind Stabilitatea, Coordonarea şi Guvernanţa în Cadrul Uniunii Economice şi Monetare.
Tratatul CECO, Art. 7.
Tratatul de Fuziune, 1965.
Tratatul de la Paris, 1951, Art. 7, 32.
Tratatul privind Uniunea Europeană, Art. 7/2, 13, 14, 15, 15/1, 15/2, 15/4, 15/5, 15/6, 16, 16/1, 16/2,
16/4, 16/6, 17, 17/8, 18/2, 18/3, 19, 19/2, 20, 26/1, 26/2.
Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, Art. 50, 207, 218, 228, 228/2, 234, 235/1, 235/2,
240, 245, 247, 252, 253, 254, 258, 264, 265, 267, 280, 286/6, 291, 314, din Anexa 1, art. 2,
3/3, 4.
Trăistaru, Iulia, Păuna, Carmen, The Emerging Economic Geography in Romania, în Iulia Traistaru,
Peter, Nijkamp, Laura Resmini (eds.), The Emerging Economic Geography in EU. Accession
Countries, Ashgate, Aldershot, 2003.
Treaty on European Union.
911
Trilling, Daniel, Bloody Nasty People: The Rise of Britain’s Far Right, Verso, London, New York,
2012.
Tristan, Anne, Au Front, Gallimard, Paris, 1987.
Tulmets, Elsa, East Central European Foreign Policy Identity in Perspective: Back to Europe and the
EU’s Neighborhood, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2014.
Tunander, O., Baev, P, Einagel, I. V., Geopolitics in Post-Wall Europe: Security: Territory and
Identity, SAGE Publications, Oslo, 1997.
Udovički, Jasminka, Torov, Ivan, The Interlude: 1980–1990, în Jasminka Udovički, James Ridgeway
(eds.), Burn this House. The Making and Unmaking of Yugoslavia, Duke University Press,
Durham, Londra, 2000, pp. 80-109.
Ulram, Peter, Eistelling de Österreicher zur EU, în Heinrich Neisser, Sonja Punthscer-Riekmann,
(ed.) Europäisierung der östereichichen Politik? Konsequenzen des EU-Mitgliedschaft,
WUV, Universitätverlag, Viena, 2002.
Unc, Gheorghe, Rezistenţa europeană: în anii celui de-al Doilea Război Mondial, trimitere la ambele
volume, Editura Militară, Bucureşti, 1973-1976.
Ungureanu, Laurenţiu, Eremia, Radu, Apostolii. Epocii de Aur, vol. II, Editura Adevărul, Bucureşti, 2016.
Usher, J.A., EC institution and legislation, New York, Longman, 1998.
Van der Leeuw, A. J., Anexări sau ordine europeană?, ian. 1945, în Walter Lipgens, Documents on the
Van Der List, G., De macht van het idee: de VVD en het Nederlandse buitenlands beleid 1948–1994,
DSWO, Rijksuniversiteit Leiden, Leiden, 1995.
Van Der Eijk, Cees, Franklin, Mark, N., Choosing Europe? The European Electorate and National
Politics in the Face of Union, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1996.
Van Ingelgom, Virginie, Les perceptions citoyennes de l’intégration européenne à travers
l’expression de focus groups, în CédricCheneviere , Geneviève Duchenne, eds. Les modes
d’expression de la citoyenneté européenne, Presses Universitaires de Louvain, Louvain-La-
Neuve, 2011, pp. 108–125.
Van Keulen, Mendeltje , Pijpers, Alfred, Chairing the Enlarged Union: The Netherlands 2004
Council Presidency, Clingendael Netherlands Institute of International Relations, Haga, 2005.
Van Oudenhove, G., Political Groups în the European Parliament, A. W. Sijthoff's Uitgeversmaatschappij,
Leyden,1965.
Vanku, Milan, Mica Înţelegere şi politica externă a Yugoslaviei, 1920–1938, Editura Politică,
Bucureşti, 1979.
Vasilopoulou, Sofia, Halikiopoulou, Daphne, The Golden Dawn’s “Nationalist Solution”: Explaining
the Rise of the Far-right in Greece, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2015.
Vassiliu, George, From the President's Office A Journey Towards Reconciliation în a Divided
Cyprus, I.B. Tauris, Londra, 2010.
Vedung, Evert, Policy Instruments: Typologies and Theories, în Marie-Louise Bemelmans-Videc,
Ray C. Rist, Evert Vedung, Carrots, Sticks and Sermons:Policy Instruments and Their
Evaluation, New Brunswick, Transaction Actions, 1998, pp. 21–58.
Venner, Domnique, Istorie şi tradiţie la europeni, Editura Lider, Bucureşti, 2006.
Verney, Susannah ed., Euroscepticism in Southern Europe. A Diachronic Perspective, Routledge,
London, 2011.
Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea
Uniunii Europene.
Vetter, Stefan, Do all roads lead to fiscal union?, Deutche Bank Research, Frankfurt am Main, 2013.
Viannay, Phillipe, Viitorul Germaniei, 20 mar. 1942, în Walter Lipgens, Documents on the History of
European Integration, vol. I, Editura Walter de Gruyter, Berlin, New York, 1985.
Viola, Donatella M., Interparliamentary Co-operation în the European Union : Towards Multi-level
Governance, în G. P. E. Walzenbach, (ed.), European Governance: Policy making between
Politicization and Control, Asgate Publishing, 2006.
Vlăsceanu, Lazăr (coord.), Manual de Sociologie, Polirom, Iaşi, 2010.
912
Vlăsceanu, Lazăr, Hâncean, Marian-Gabriel, Modernitatea românescă, Editura Paralela 45, Piteşti, 2014.
Vogel, Louis, Droit européen des affaires, Dalloz, Paris,2012.
Voicu, Bogdan, Mălina Voicu; Valori ale românilor 1993–2006, Editura Institutului European, Iaşi, 2007.
Von Beyme, K., Right-wing Extremism in Western Europe, Routledge, London, New York, 1988.
Von Hayek, Friedrich, A., 1980s Unemployment and the Unions: Essays on the Impotent Price
Structure of Britain and Monopoly in the Labor, Institute of Economic Affairs, Londra, 1980.
Von Hayek, Friedrich, A., Individualism and Economic Order, Chicago University Press, Chicago,
1948.
Von Hayek, Friedrich, A., Law, Legislation and Liberty (Vol. 2) – The Mirage of Social Justice,
Routledge and Kegan Paul, Londra, 1976.
Von Hayek, Friedrich, A., New Studies in Philosophy, Politics, Economics and the History of Ideas,
Routledge, Londra, 1978.
Von Hayek, Friedrich, A., Personal Recollections of Keynes and the 'Keynesian Revolution(1966), în
Bruce Caldwell, (ed.), The Collected Works of F. A. Hayek, Chicago University Press,
Chicago, 1995, pp. 240–241.
Von Hayek, Friedrich, A., The Constitution of Liberty, Chicago University Press, Chicago, 1960.
Von Hayek, Friedrich, A., The Rediscovery of Freedom: Personal Recollections, în Bruce Caldwell,
(ed.), The Collected Works of F.A. Hayek, The University of Chicago Press, Chicago, 1992.
Von Hayek, Friedrich, A., The Road to Selfdom, George Routledge, Sons, Londra, 1944.
Von Mises, Ludwig, The Free and Prosperous Commonwealth: An Exposition of the Ideas of
Classical Liberalism, Von Nostrand, Princeton, 1962.
Von Mises, Ludwig, The Trade Cycle and Credit Expansion: The Economic Consequences of Cheap
Money (1946), în: Percy Greaves Jr., (ed.), On the Manipulation of Money and Credit, Free
Market Books, Dobbs Ferry, NY, 1978.
Von Mises, Ludwig, Epistemological Problems of Economics, Van Nostrand, Princeton, 1990.
Von Mises, Ludwig, Human Action, Ediţia a 4-a, Fox and Wilkes, San Francisco, 1996.
Von Moltke, Helmuth, Puncte de plecare-Obiective-Probleme, 24 apr. 1941, în Walter Lipgens,
Documents on the History of European Integration, vol. I, Editura Walter de Gruyter, Berlin,
New York, 1985.
Voyenne, Bernard, Histoire de l'idée federaliste. Les lignes proudhoniennes, Presses d'Europe, Paris, 1981.
Vedung, Evert, Policy Instruments: Typologies and Theories, în Marie-Louise Bemelmans-Videc,
Ray C. Rist, Evert Vedung, Carrots, Sticks and Sermons:Policy Instruments and Their
Evaluation, Transaction Actions, New Brunswick, 1998, pp. 21–58.
Wallace, Helen, EU Enlargement: A Neglected Subject, în Cowles, Maria Green, Smith, Michel, The
States of the European Union: Risk, Reform, Resistance and Revival, Oxford University
Wallace, Helen, Wallace, William, (ed.), Policy-Making in the European Union, Ediţia a 4-a, Oxford
University Press, Oxford, 2000.
Wallace, H., Pollack, M.A., Young, A.R., Elaborarea politicilor europene în Uniunea Europeană,
Wallace, Helen, Pollack, Mark A., Young, Alasdair R., Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană,
ed. a 6-a, Bucureşti, Institutul European din România, Bucureşti, 2011.
Wallace, W., The Dynamics of the European Integration, Royal Institute of International Affairs,
London, 1980.
Waltz, Kenneth, Theory of International Politics, McGraw Hill, Michigan, 1979.
Warleigh, Alex., Understanding European Union Institutions, Rontledge, London, 2002.
Warnecke, Steven Joshua, The European Community after British Entry: Federalism or
Confederation, în Warnecke Steven Joshua, (ed.), The European Community in the 1970’s,
Praeger, New York, 1972.
Watson, Graham, Building a Liberal Europe: The ALDE Project, John Harper, Londra, 2010.
Weber, Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, trad.Alexandru Diaconovici, Editura
Incitatus, Bucureşti, 2003.
913
Wehberg, Hans, La contribution des conférences de la paix de la Haye au progrès du droit
international, în Recueil des cours de l'Académie de droit international, Paris, 1931.
Weigall, David, Stirk, Peter, (ed.), The Origins and Development of the European Communities,
Leicester University Press, Leicester, 1992.
Weiler, J.H.H., Constituţia Europei, Editura Polirom, Iaşi, 2009.
Westad, Odd Arne, Holtsmark, Sven, Neumann, Iver, The Soviet union in Eastern Europe, 1945–1989,
Editura Macmillan Press, London, 2011, 234 p.
Whine, Michael, Trans-European trends in right-wing extremism, în Andrea Mammone, Emmanuel
Godin, Brian Jenkins,( eds.), Mapping the extreme right in contemporary Europe, Routledge,
Abingdon, 2012, pp. 317–334.
Wievorka, Michel, La France raciste, Seuil, Paris, 1992.
Wilkes, George, Britain's failure to enter the European community 1961–63. The Enlargement
Negotiations and Crises: The Enlargement Negotiations and Crises înFrank Cass, European,
Atlantic and Commonwealth Relations, Londra, 1997.
Wilks, Stephen, Politica în domeniul concurenţei: Către o constituţie economică?, în Helen Wallace,
Mark A. Pollack, Alasdair R. Young (ed.), Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, ed.
a 6-a, Bucureşti, Institutul European din România, Bucureşti, pp. 113–133.
Whitman, Richard G.; Wolff, Stefan, The European Neighbourhood Policy in Perspective. Context,
Implementation and Impact, Palgrave Macmillan, London, 2010.
Wiseman, J., Social policy and the social market economy, în Alan Peacock, Hans Willgerodt, (ed.),
Germany's Social Market Economy: Origins and Evolution, Macmillan, Londra, 1989.
Wistrich, E., Kramm, H., After 1992: The United States of Europe, Routledge, Londra, 1994.
Wistrich, E., Kramm, H., Redefining Europe, Blackwell, London, 2004.
Wodak, Ruth , Pelinka, Anton, (eds.), The Haider Phenomenon in Austria, Transaction Publishers,
New Brunswick, 2002.
Wouters, Jan, Verhey L., Kiiver, Ph., European constitutionalism beyond Lisbon, Editura Intersentia,
Belgia, Marea Britanie, S.U.A., 2009.
Xenopol, A.D., Istoria partidelor politice. De la origini până la 1866, Editura Albatros, Bucureşti, 2005.
Young, John, Britain and European Unity, Macmillan, Basingstoke, 1993.
Yves, Victor, Ghebali, Catherine, Repertoire des documents de la Société de Nations, 1919–1946, I–II,
Dobbs Ferry 1973; International Organisations, second edition, New York, Routledge, 1993.
Zaki Laïdi (ed.), EU Foreign Policy in a Globalized World. Normative power and social preferences,
Routledge, Londra, New York, 2008.
Zbuchea, Dan, Proiecte de unificare europeană ale mişcărilor de rezistenţă din cel de-al Doilea
Război Mondial, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2013.
Zeletin, Ştefan, Neoliberalismul, Editura Scripta, Bucureşti, 1992.
Zick, Andreas, Küpper, Beate , Hövermann, Andreas, Intolerance, Prejudice and Discrimination. A
European Report, Friedrich-Ebert-Stiftung, Berlin, 2011.
Zorgbibe, Ch., Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor, Bucureşti, 1998.
Zweig, Konrad, The Origins of the German Social Market Economy. The Leading Ideas and their
Intellectual Roots, Adam Smith Institute, London, Virginia, 1980.
Articole
Abbarno, Aron, J., Zapryanova, Galina, M., Indirect Effects of Eurosceptic Messages on Citizen
Attitudes toward Domestic Politics, în “Journal of Common Market Studies”, 51(4), 2013,
pp. 581–597.
Ablonczy, Balázs, Ablonczy, Bálint, L’extrême droite en Hongrie. Racines, cultures, espaces, în
“Revue Hérodote”, 144, 2012, pp. 35–59.
Adam, Silke, Maier, Michaela, National Parties as Politicizers of European Integration? Party
Campaign Communication in the Run-Up to the 2009 European Parliament Elections, în
“European Union Politics”, 12(3), 2011, pp. 431–453.
914
Adams, D., Terry, Mee, Laurence, David, Emerson, Michael, Vahl, Marius, Europe's Black Sea
Dimension, în “Thinking ahead for Europe”, CEPS, Bruxelles, 2002.
Ahern, Bertie, Declaraţie privind referendumului privind Tratatul de la Nisa în faţa Parlamentului
Irlandez, Dublin, 2001.
Akule, Dace, Becoming good Europeans? Consequences of Latvia’s EU membership, în Centre for
Public Policy PROVIDUS, Estonia, 2007.
Allen, Franklin; Ngai, Victor, In What Form Will the Eurozone Emerge from the Crisis?, în “Journal
of Applied Finance” (Formerly Financial Practice and Education), 22(2), 2012.
Alter, Karen, J., Meunier-Aitsahalia, Sophie, Judicial Politics in the European Community. European
Integration and the Pathbreaking Cassis de Dijon Decision, în “Comparative Political
Studies” 26, 1994, pp. 535–561.
Alter, Karen, J., Who Are the “Masters of the Treaty“? European Governments and the European
Court of Justice, în “International Organization” 52, 1998, pp. 121–147.
Andersson, Jan, Joel, Sven Biscop, Bastian Giegrich, Christian Molling, Thierry Tardy, Envisioning
European defence. Five futures, în “Chaillot Paper”, 137, EU Institute for Security Studies,
Paris, 2016.
Andreotti, Giulio, Allocution de Giulio Andreotti, Preşedinte în exerciţiu al Consiliului, în “Bulletin
des Communautés européennes “, Issue nr. 6, 12 iunie 1985.
Anon., Prefaţa, în „ORDO” – Jahrbuch für die Ordnung von Wirtschaft und Gesellschaft, Lucius ,
Lucius, 1948.
Anon., The Times, 13 februarie, p. 7, 1974.
Apap, Joanna, Pichon, Eric, Building Resilience with the EU’s Southern Neighbourhood, Brussels:
European Parliament Research Service, June 2016.
Aranson, Peter, Bruno Leoni in Retrospect, în “Harvard Journal of Law and Public Policy”,
Vol. XI(3), 1988, pp. 661–712.
Arpaia, Alfonso, Kiss ,Áron, Pálvölgyi, Balázs, Turrini, Alessandro, Labour mobility and labour market
adjustment in the EU, în „Economic Papers” 539, European Commission, Decembrie 2014.
Arter, David, The Breakthrough of Another West European Populist Radical Right Party? The Case
of the True Finns, în “Government and Opposition”, 2013, 45(04), pp. 484–504.
Arzheimer, Kai, Contextual Factors and the Extreme Right Vote in Western Europe, 1980-2002, în
“American Journal of Political Science”, 53(2), 2009, pp.259–275.
Asmus, Ronald , Nurick, Robert, C., NATO enlargement and the Baltic States, în “Survival”, 38(2),
1996, pp. 121–142.
Attina, Fulvio, The voting behaviour of the European Parliament members and the problem of the
Europarties, în “European Journal of Political Research”, 18(4), 1990, pp. 557–579.
Awesti, Anil, The Myth of Eurosclerosis. European Integration in the 1970s,în “L’Europe en
Formation”, 2009, 3(353–354), pp.39–53.
Bagus, Phillip, The Tragedy of the Euro, The Independent Review, Vol. 15, No. 4, Spring, ISSN
1086–1653, 2011, pp. 563–576.
Bailey, Davi, Lisa de Propris, A Bridge Too Phare? EU Pre-Ascenssion and Capacity-Building in the
Candidate Countries, în “Journal of Common Market Studies”, nr. 42(1), 2004.
Bajarnas, Eitvidas, Haab, Mare, Viskne, Ilmars, The Baltic States: Security and Defence after
Independence, Institute for Security Studies of UEO, Chaillot Paper, Issue nr. 19, iunie 1995.
Bale, Tim. et al., If You Can’t Beat Them, Join Them? Explaining Social Democratic Responses to the
Challenge from the Populist Radical Right in Western Europe, în “Political Studies”, 58(3),
2009, pp. 410–426.
Banca Centrală Europeană, Fiscal Developments, în „ECB Monthly Bulletin”, Martie 2010.
Barslund, Mikkel; Busse, Matthias şi Schwarzwälder, Joscha, Labour Mobility in Europe: An
untapped resource?, în „CEPS Policy Brief”, No. 327, Center For European Policy Studies,
Martie 2015.
Baudoin, Jean, Le « moment néo-libéral » du RPR: essai d'interprétation, în “Revue française de
science politique“, Issue 6, 1990, pp. 830–844.
915
Bergman, Annika, Nordic Integration Assistance: The Case of the Baltic States, paper presented at
the conference The Baltic States: New or Old?,:University of Glasgow, 2004.
Bibes, Geneviève, L'attitude de l'Italie, în “Revue francaise de science politique“, Issue 5, 1968, pp. 941–
956.
Biscop, Sven, The European Security Strategy: Implementing a Distinctive Approach to Security, în
“Sécurité , Stratégie”, Paper 82, The Royal Defence College (IRSD-KHID), Brussels, 2004.
Bobinski, Christopher, Genscher Proposes States to join EC, în “Financial Times“, 5 februarie 1992.
Braun, Nicole, L'attitude du Parlement européen, în “Revue francaise de science politique“, Anul
18(5), 1968, pp. 997–1002.
Brinar, Irena, Svetličič, Marjan, Enlargement of the European Union, the case of Slovenia, în
“Journal of European Public Policy”, 1999, pp. 802-821.
Brüggemann, Michael; De Clerck-Sachsse Julia , Kurpas, Sebastian, Towards communication?, în
“Centre for European Policy Studies” (CEPS), 28 noiembrie 2006.
Bulletin of the European Union, Declaration by the Member States and declaration by the four
applicant countries, Bulletin of the European Union, Issue nr. 3, martie 1994.
Burghardt, G., Pledoarie pentru o Agendă Transatlantică 2010, în “Internationale Politik”,
nr. 27281/2000;
Caiani, Manuela , Kröll, Patricia, The transnationalization of the extreme right and the use of the
Internet, în “International Journal of Comparative and Applied Criminal Justice”, 39(4), 2014,
pp.331–351.
Carpenter, Malinda, Slovakia and the Triumph of National Populism, în “Communist and Post-
communist Studies”, 1997, pp. 205–220.
Castles, Stephen, How nation-states respond to immigration and ethnic diversity, în “Journal of
Ethnic and Migration Studies”, 21(3), (1995), pp. 293–308.
Charlot, Monica, 1986. L’émergence du Front National, în “Revue Française de Science Politique“,
36(1), pp.30–45.
Cini, Michelle, Culture, Institutions and Campaign Effects: Explaining the Outcome of Malta’s EU
Accession Referendum, în “West European Politics”, 27(4), 2004 pp. 584–602.
Collins, Jennifer, New Left Experiences in Bolivia and Ecuador and the Challenge to Theories of
Populism, în “Journal of Latin American Studies”, 46(1), 2014, pp.59–86.
Comisia Europeană, 2004 Regular Report on Bulgaria's progress towards accession, Comisia
Europeană, Bruxelles, 2004.
Comisia Europeană, Candidate Countries Eurobarometer 2002.2, Bruxelles, 2002.
Comisia Europeană, Candidate Countries Eurobarometer2003.2, Bruxelles, 2003.
Comisia Europeană, Candidate Countries Eurobarometer, Bruxelles, 2003.
Comisia Europeană, Commission Opinion on Bulgaria's application for membership of the European
Union, COM/97/2008 final, Bruxelles, 1997.
Comisia Europeanǎ, Strategie pentru egalitatea între femei şi bărbaţi 2010-2015, COM(2010) 491
final, 21 septembrie 2010.
Comisia Europeanǎ, EUROPA 2020. O strategie europeană pentru o creştere inteligentă, ecologică şi
favorabilă incluziunii, COM(2010) 2020 final, 2010.
Comisia Europeană, Élargissement: Inventaire des problèmes et propositions, în “Bulletin des
Communautés européennes“, Issue nr. 8, 1983, pp. 6–11.
Comisia Europeană, Eurobaromentrul CCEB 2003.2, Bruxelles, 2003.
Comisia Europeană, Eurobarometrul 61 (Joint Full report Eurobarometer 61 and CCEB 2004.1),
Bruxelles, 2004.
Comisia Europeană, The Challenge of Enlargement, Commission opinion on Austria's application for
membership, în “Bulletin des Communautés européennes“, Issue nr. 4, 1992.
Comisia Europeană, The challenge of enlargement: Commission opinion on the application by the
Republic of Cyprus for membership, în “Bulletin des Communautés européennes“, Issue nr. 5,
1993.
Consiliul Uniunii Europene, Council Regulation (EE) No 1024/2013 of 15 October 2013 conferring
specific tasks on the European Central Bank concerning policies relating to the prudential
supervision of credit institutions, în „Official Journal of the European Union”, 29.10.2013.
916
Coosemans, Thierry, La Famille liberale europeene, în “Revue du Marche commun et de l'Union
europeene“, Issue 446, martie 2001, pp. 175–184.
Corpădean, Adrian-Gabriel, „The Lisbon Treaty: A Sinuous Ratification”, în „Centre for European
Studies Working Papers Series”, Vol. III, Ed. UAIC Iaşi, 2011.
Coruga, Petru; Morala religioasă şi Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Convergenţe,
divergenţe şi perspective, în ”Ethos”, nr. 3, Institutul European, 2011.
Cox, Pat, Scrisoarea preşedintelui Pat Cox către Clubul România, Uniunea Europeană, 2003.
Crapez, Marc, De quand date le clivage gauche/droite en France?, în ”Revue française de science
politique”, 1998, pp. 42–75.
Cucu, Cristina, Refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari-modalitate a abuzului de
poziţie domintantă în activitatea întreprinderilor, în ”Studia Jurisprudentia”, 3, f.p, (2013).
De Bruin, Robert, L'attitude des Pays Bas, în ”Revue francaise de science politique”, 18(5), 1968,
pp. 957–965.
De Jouvenel, Bertrand, Scrisoare către Ward E. Y. Elliott, în A Rhetoric of Reduction – Bertrand de
Jouvenel’s Pure Theory of Politics as Persuasion. în “Jyväskylä Studies in Education,
Psychology And Social Research”, 209, Jyväskylä, 2002.
De La Sere, Françoise, L'attitude de la Belgique, în ”Revue francaise de science politique”, 18(5),
1968, pp. 966–976.
De Madariaga, Salvador, Why Communism Must Be Outlawed, în ”The Sydney Morning Herald”,
17 mai 1951.
De Schoutheete, Philippe, 2010. [Interviu], 9 aprilie 2010.
De Volkskrant, Kamer is tegen Polen als lid EU, 14 octombrie 2002.
De Volkskrant, Nederland aanvaardt grotere Europese Unie, 24 octombrie 2002.
De Vreese, Claes, H., A Spiral of Euroscepticism: The Media’s Fault?, în “Acta Politica”, 42(2),
2007, pp. 271–286.
De Vries, Catherine, E. , Edwards, Erica, E., Taking Europe To Its Extremes: Extremist Parties and
Public Euroscepticism, în ”Party Politics”, 15(1), 2009, pp. 5–28.
Debove, A., Les hesitations danoises, în ”Le Monde: Les promesses de l’Acte Unique, supliment la
Dossiers et Documents du Monde”, mai 1989.
Dechert, Charles Richard, The Christian-Democratic International, în ”Orbis: A Quarterly Journal of
World Affairs”, 9(1), 1967, pp.106–127.
Del Sarto, Raffaella A., Tobias Schumacher, From EMP to ENP: What’s at Stake with the European
Neighbourhood Policy towards the Southern Mediterranean?, în “European Foreign Affairs
Review”, no. 10/2005, pp. 17–38.
Delors, Jacque, Statement on the broad lines of Commission policy, în “Bulletin des Communautés
européennes”, Issue nr. 1, 1989.
Delzell, Charles F., The European Movement in Italy: First Phase, 1918–1947, în “The Journal of
Modern History”, vol. 32, no. 3, sep. 1960, pp 241–250.
Deschamps, Étienne, Le premier veto du général de Gaulle, în “European Navigator”, 2012.
Dimitova, Antoaneta, Enlargement, Institution-Building and the EU's Administrative Capacity.
Requirement, în “West European Politics” 25, octombrie,
Doga Ulas Eralp; Nimet Beriker, Assessing the Conflict Resolution Potential for the EU: The Cyprus
Conflict and Accession Negotiations, în “Security Dialogue”, vol. 36(2), 2005
Duchesne, Sophie, Frognier, André-Paul, 2008. National and European Identifications: A Dual
Relationship, în ”Comparative European Politics”, 6(2), pp.143–168.
Dumitrescu, Doru, Aristocraţia politică românească în epoca modernă (1866–1914), în “Magister”
Revista profesorilor de istorie, APIR CLIO, an III, nr.5, nov. 2007.
Dumitrescu, Doru, Capitalul străin, oamenii politici români şi colaborarea lor în consiliile de
administraţie ale sociatăţilor anonime 1934–1938 în “Magister”, an I, 2007, nr, 1, Revistă a
Asociaţiei profesorilor de istorie din România(APIR-CLIO).
Dumitrescu, Doru, Elitele în viaţa politică a României moderne, în “Magister”, Revista profesorilor
de istorie, APIR CLIO, an III, nr.4, nov. 2007.
917
Ebeling, Richard, Wilhelm Röpke: A Centenary Appreciation, în “The Freeman”, Octombrie 1999,
p.20.
ECB, Real convergence in the euro area: evidence, theory and policy implications, în “European
Central Bank Economic Bulletin”, Issue 5, 2015, pp. 30–45.
Ellemann Jensen, Uffe, The EU's Catch-22, în “Project Syndicate”, 2000.
Ellinas, Antonis, A., 2013. The Rise of the Golden Dawn: The New Face of the Far Right in Greece,
în “South European Society and Politics”, 18(4), pp.543–565.
Emler, Nicholas , Frazer, Elizabeth, Politics: The Education Effect, în ”Oxford Review of Education”,
25(1-2), 1999, pp.251–273.
Epstein, Rachel, A., Sedelmeier, Ulrich, Beyond conditionality: international institutions in
postcommunist Europe after enlargement, în “Journal of European Public Policy”, 15(6),
2008, pp.795–805.
Erk, Jan, From Vlaams Blok to Vlaams Belang: The Belgian Far-Right Renames Itself, în “West
European Politics”, 28(3), 2005, pp. 493–502.
European Commission, European Governance a White Paper, Bruxelles , 2001.
Eurostat, Key figures on Europe – 2016 edition, Luxembourg: Publications Office of the European
Union, 2016, p. 17.
Fallend, Franz, Are right‐wing populism and government participation incompatible? The case of the
freedom party of Austria, în “Representation”, 40(2), 2004, pp.115–130.
Fawn, Rick, Reconstituting a National Identity: Ideologies in Czech Foreign Policy after the Split, în
“Journal of Communist Studies and Transition Politics”, 19(3), 2003, pp. 204-228.
Fărcaş, Lucian; Legea morală naturală – tradiţie catolică şi deschidere actuală, în “Ethos”, nr. 3,
Institutul European, 2011.
Fernades, Sofia, L’acces aux prestations sociales pour les citoyens mobiles de l’UE: “tourisme” ou
fantasme?, Institut Jaques Delors, Notre Europe, 20 Juin 2016
Fettweis, Cristopher, Revisiting Mackinder and Angell: The Obsolescence of Great Power Politics,
Comparative Strategy, în “22” (2), 2003, pp.109-129.
Fierke, Karin, Wiener, Antje, Constructing Institutional Interests: EU and NATO Enlargement, în
“Journal of European Public Policy”, vol.VI, no.3, sep. 1999.
Financial Times Deutschland, Den Haag bindet EU-Erweiterung an Agrarreform, 2 octombrie 2002.
Financial Times, EU entry talks test Polish PM's skills, 23 noiembrie 2002.
Fitzgibbon, John, Citizens against Europe? Civil Society and Eurosceptic Protest in Ireland, the
United Kingdom and Denmark, în “Journal of Common Market Studies”, 51(1), 2013, pp.
105–121.
Fitzgibbon, John, Referendum Briefing. The Second Referendum on the Treaty of Lisbon in Ireland, în
“Representation”, 46(2), 2010, 2 October 2009, pp. 227–239.
Fleming, J. Marcus, On Exchange Rate Unification, în “Economic Journal”, vol. 81, 1971.
Flesch, C., Historique de l'adhesion de la Grece a la CEE, Interviu, decembrie 1980.
Frankel, Jeffrey; Andrew, Rose, The Endogeneity of the Optimum Currency Area Criteria, în “The
Economic Journal”, 108(449), 1998, pp. 1009–1025
Franklin, Mark; Marsh, Michael , McLaren, Lauren, Uncorking the Bottle: Popular Opposition to
European Unification in the Wake of Maastricht, în “Journal of Common Market Studies”,
32(4), 1994, pp.455–472.
Friis, L., Jarosz, A., (2000), When the going gets tough: the EU’s enlargement negotiations with
Poland, în “Journal of European Integration, University of Cambridge”, vol. 23, no.1, 2000,
pp. 12–13.
Futehally, Ilmas, The Future of Europe: Conversation with Prof. Bronislaw Geremek, Strategic
Forsigh Group, 2005.
Fürrutter, Martina, The Eurozone: An Optimal Currency Area?, în „IFIER Papers”, 02/2012, Innsbruck
Forum on International and European Relations.
Gabel, Matthew , Hix, Simon, Defining the EU Political Space: an Empirical Study of the European
Election Manifestos 1979–1999, în “Comparative Political Studies”, 35(8), 2002, pp. 934–964.
918
Gabel, Matthew , Scheve, Kenneth, Estimating the Effect of Elite Communications on Public Opinion
Using Instrumental Variables, în “American Journal of Political Science”, 51(4), 2007,
pp.1013–1028.
Gabel, Matthew, Palmer, Harvey, Understanding variation in public support for European
integration, în “European Journal of Political Research”, 27(1), 1995, pp. 3–19.
Gabriel Godeffroy, Entre Mitteleuropa et Paneuropa: le projet d’Elemér Hantos dans l’entre-deux-
guerres, în “Bulletin de l’Institut Pierre Renouvin”, n° 43, printemps 2016, Paris
Gallie, Walter, Bryce, Essentially Contested Concepts, Proceedings of the Aristotelian Society,
1 March 1956, pp. 167–198.
Garrett, Geoffrey, The Politics of Maastricht, în “Economics and Politics”, 5(2), 1993, pp. 105–123.
Genscher, Hans, Dietrich, Statement at the 46th General Assembly of the United Nations, September
25, 1991, în German Information Center, Statements and Speeches, New York, 1991.
Gerbet, Pierre , De Bussy, Marie-Elisabeth, L'attitude francaise, în “Revue francaise de science
politique“, 18(5), 1968, pp. 899–922.
Gherghina, Sergiu , Jiglău, George, The Role of Ethnic Parties in the Europeanization Process – The
Romanian Experience, în “Romanian Journal of European Affairs”, 8(2), 2008, pp.82–99.
Gherghina, Sergiu , Mişcoiu, Sergiu, A Rising Populist Star: The Emergence and Development of the
PPDD in Romania. Debatte, în “Journal of Contemporary Central and Eastern Europe”,
22(2), 2014, pp. 181–197.
Gherghina, Sergiu, Soare, Sorina, A test of European Union post-accession influence: comparing
reactions to political instability in Romania, Democratization, 2015. pp. 1–22.
Gherghina, Sergiu, Does Government Performance Matter? Electoral Support for Incumbents in Six
Post-Communist Countries, în “Contemporary Politics“, 17(3), 2011, pp. 257–277.
Gherghina, Sergiu, Supporting the EU With(Out) Political Knowledge: Empirical Evidence from a
New Joiner, în “Romanian Journal of European Affairs”, 10(4), 2010a, pp. 66–77.
Gherghina, Sergiu, Unraveling romance: An assessment of candidate countries’ support for the EU,
în “Comparative European Politics“, 8(4), 2010b, pp. 444–467.
Girand, Emile, La Société de Nations: L'expérience de vingt ans, în „Revue générale de droit
international public”, 1940.
Giscard d'Estaing, Valéry, Discurs în Parlamentul European, 1989.
Goldsmith, Nils , Berndt, Arnold, Leonhard Miksch (1901–1950) – A forgotten member of the Freiburg
School, în “American Journal of Economics and Sociology”, 64(4), 2005, pp. 973–998.
Grabbe, Heather, How does Europeanization affect CEE governance? Conditionality, diffusion and
diversity, în “Journal of European Public Policy”, 2001.
Grant, Charles, Europe Beyond the Referendums, în “CER Bulletin”, nr.42, iunie/iulie 2005.
Gray, Emily, Waiting for the Starting Signal: The UK’s Pro and Anti-Euro Campaigns, EurPolCom –
Institute of Communications Studies, Bristol, 3(3), 2003.
Grieco, Joseph, State Interest and Institutional Rule Trajectories: A Neorealist Interpretation of the
Maastricht Treaty and European Economic and Monetary Union, în ”Security Studies”, 5,
1996, pp. 261-306.
Grieco, Joseph, The Maastricht Treaty: Economic and Monetary Union and the Neo-realist Research
Programme, în “Review of International Studies”, 21, 1995, pp. 21–40.
Groupe Liberal et Democratique au Parlement europeen, Presence Liberale au Parlement europeen –
Bilan des activites principales, Parlamentul European, Luxemburg, mai 1979.
Gutteres, Antonio, Discurs la ceremonia de deschidere a celui de-al 48-lea an universitar la Colegiul
Europei, Bruges, 1997.
Haferkamp, Wilhelm, Scrisoare adresată Preşedintelui Consiliului cu privire la problemele din
Agricultură, Comisia Europeană, 1977.
Hafner, Fink, Danica, Damjan, Lajh, Managing Europe from home: the Europeanisation of the
Slovenian Core Executive, Research Gate, 2003.
*** Hannover European Council. Conclusions of the Presidency, în „Bulletin of the European
Communities”, Nr. 6, Vol. 21, 1988.
919
Havinga, Tetty, The effects and limits of anti-discrimination law in The Netherlands, în “International
Journal of the Sociology of Law”, 30, 2002, pp.75–90.
HG nr. 243, din 16 februarie 2001, în “Monitorul Oficial al României”, nr. 194, 1 martie 2001.
Hill, C., Superstate or Superpower, Conceptualizing the Consequences of the CESDP, Seminar Paper,
EUI, Florence, April 5, 2001.
Hix, Simon ; Kreppel, Amie , Noury, Abdul, The Party System in the European Parliament: Collusive
or Competitive? în “Journal of Common Market Studies”, 41, 2003, pp. 309–331.
Hobolt, S. B., de Vries, C., Turning against the Union? The impact of the crisis on the Eurosceptic vote in
the 2014 European Parliament elections, în “Electoral Studies” 44 (June 2016), pp. 504–514.
Hobolt, Sara B., A vote for the President? The role of Spitzenkandidaten in the 2014 European
Parliament elections, în “Journal of European Public Policy”, 2014, nr. 21, pp. 1528–1540.
Hobolt, Sara Binzer et al., Religious intolerance and Euroscepticism, în “European Union Politics”,
12(3), 2011, pp.359–379.
Hobolt, Sara Binzer, Taking Cues on Europe? Voter Competence and Party Endorsements in
Referendums on European Integration, în “European Journal of Political Research”, 46(2),
2007, pp. 151–182.
Hoffman, S., Reflections on the Nation-State in Western Europe Today, în “Journal of Common
Market Studies”, 1982.
Holmes, Peter, Young, Alasdair, Emerging Regulatory Challenges to the EU's External Economic
Relations, în “SEI Working Paper” 42 (Brighton: Susex European Institute) şi Commission of
the European Communities (2002) Internal Market Scoreboard – 10 (Bruxelles: DG Internal
Market).
Hooghe, Liesbet , Marks, Gary, A Post Functionalist Theory of European Integration: From
Permissive Consensus to Constraining Dissensus, în “British Journal of Political Science”,
39(1), 2008, pp. 1–23.
Hooghe, Liesbet, Marks, Gary, Calculation, Community and Cues: Public Opinion on European
Integration, în “European Union Politics”, 6(4), 2005, pp. 419–443.
Hooghe, Liesbet, Marks, Gary, , Wilson, Carole, J., Does Left/Right Structure Party Positions on
European Integration? în“Comparative Political Studies”, 35(8), 2002, pp. 965–989.
Howe, Stephen, The Maltese General Elections in 1987, în “Electoral Studies”, 6(3), 1987, pp. 235–247.
Hulban, Horia; Petre Andrei: Gânduri despre morală şi moralitate, în “Ethos”, nr. 3, Institutul
European, 2011.
Iancu, Ştefan, Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii în perioada interbelică, în “Noema”, vol. II, nr. 2/2003.
Ingram, James. C., The Case for the European Monetary Integration, în “Essays in International
Finance”, vol. 98, 1973.
Inotai, A., Some Key Issues in Understanding the Negotiations on Accesion to the European Union, în
“Working Paper”, no. 122, Institute for World Economics of the Hungarian Academy of
Science, Budapest, December 2001.
I.G. Duca, Raporturile economice şi politica externă a României, în “Buletinul Institutului Economic
Român”, VI/1927, n° 3–4, Bucureşti.
I.T. Nicolau, Politic şi economic, în “Analele economice şi statistice”, XVII/1931, n° 7–9, Bucureşti
Ivarsflaten, Elisabeth, The vulnerable populist right parties: No economic realignment fuelling their
electoral success, în “European Journal of Political Research”, 44(3), 2005, pp. 465–492.
Ivo Banać, The Fearful Asymmetry of War: The Causes and Consequences of Yugoslavia’s Demise, în
“Daedalus”,1992, 121 (2), pp. 141–74.
Jachtenfuchs, Markus, Deepending and widening of the integration theory, în “Jornal of European
Public Policy”, 2000.
Karlsen, Peter, Luxembourg pushes enlargement, în “EU Observer”, 7 martie 2002.
Kassim, Hussein; Le Galès, Patrick, Exploring Governance in a Multi-Level Polity: A Policy
Instruments Approach, în “West European Politics”, 33(1), 2010, pp. 1–21.
Kennard, Ann, Central and Eastern Europe in the EU's Regional Planning Agenda, în “Journal of
European Area Studies“, 2000.
920
Keohane, Daniel, A Guide to the Referenda on the Eu Constitution Treaty, în “Centre for European
Reform Briefing Note”, oct. 2004.
Kopecky, Petr , Mudde, Cas, The Two Sides of Euroscepticism: Party Positions on European
Integration in East Central Europe, în “European Union Politics”, 3(3), 2002, pp.297–326.
Kurpas, Sebastian, Iincerti, Marco, Schonlau, Justus, What Prospects for the European Constitutional
Treaty?, în “EPIN Working Paper”, 12, ian. 2005, CEPS.
Kurpas, Sebastian, Mayer C., Gialoglu K., After the Elections and before the Constitutional
Referenda, în “CEPS Policy Brief”, nr. 55, iulie 2004.
Kurpas, Sebastian, South Ratification proceed? An Assessment of Different Options after the Failed
Referenda, în “CEPS Policy Brief”, nr. 75, iunie 2005.
Kreppel, Amie, Moving Beyond Procedure: An Empirical Analysis of European Parliament
Legislative Influence, în “Comparative Political Studies”, 35(7), 2002, pp. 784-813.
Kuhn, Theresa, Individual transnationalism, globalisation and euroscepticism: An empirical test of
Deutsch’s transactionalist theory, în “European Journal of Political Research”, 50(6), 2011,
pp. 811–837.
Kurpas, Sebastian, The Treaty of Lisbon – How much Constitution is left?, în „CEPS Policy Brief”,
nr. 147, decembrie 2007.
La Libre Belgique, L’Angleterre veut s’appuyer sur l’Europe pour conserver son rôle international,
în ”La Libre Belgique”, Issue nr. 45, 14 februarie 1957.
Lascoumes, Pierre; Le Galès, Patrick, Introduction – Understanding Public Policy through its
Instruments – From the Nature of Instruments to the Sociology of Public Policy
Instrumentation, Governance, în “An International Journal of Policy, Administration, and
Institutions”, 20(1), (2007), pp. 1–21.
Legea Finanţelor Publice nr. 500/2002, în “Monitorul Oficial al României Partea I”, numărul 597 din
13 august 2002.
Lubbers, Marcel , Jaspers, Eva, A longitudinal study of euroscepticism in the Netherlands: 2008
versus 1990, în “European Union Politics”, 12(1), 2011, pp.21–40.
Luckey, Wiliam, R., The Economics of Bertrand de Jouvenel, Journal of Markets and Morality, Issue
nr. 2, 1 octombrie 1998, pp. 185–186.
Luif, L'élargissement de la Communauté aux pays de l'AELE, în “Politique étrangère”, Issue 1, 1993,
pp. 63–77.
Lungescu, Oana, Irish offer jobs to EU newcomers, BBC, 16 ianuarie 2004.
Lynch, Frances, De Gaulle's First Veto: France, the Rueff Plan and the Free Trade Area, în
“Contemporary European History”, 9(1), 2000, pp. 111–135.
Mackinder, Halford J., The Geographical Pivot of History, The Geographical Journal, 23(4), Aprilie
1904, pp. 421–437
Maier, Jürgen , Rittberger, Berthold, Shifting Europe’s boundaries. Mass media, public opinion and
the enlargement of the EU, în “European Union Politics”, 9(2), 2008, pp.243–267.
Mair, Peter, Political Opposition and the European Union, în “Government and Opposition”, 42(1),
2007, pp.1–17.
Mair, Peter, The Limited Impact of Europe on National Party Systems, în “West European Politics”,
Vol. 23, 2000, pp. 27-51.
March, Luke, From Vanguard of the Proletariat to Vox Populi: Left-Populism as a “Shadow” of
Contemporary Socialism, în “SAIS Review”, 27(1), 2007, pp. 63–77.
March, Luke. , Mudde, Cas, What’s Left of the Radical Left? The European Radical Left After 1989:
Decline and Mutation, în “Comparative European Politics”, 3(1), 2005, pp.23–49.
Marks, Gary; Wilson, Carole, J. , Ray, Leonard, National Political Parties and European Integration,
în “American Journal of Political Science”, Vol. 46, 2002, pp. 585-594.
Matli, Walter, Plumper, Thomas, The Internal Value of External Options - How the EU Shapes the Scope of
Regulatory Reforms in Transition, în “European Union Politics”, 2004, nr. 5, pp. 307–330.
Mattila, Mikko, Contested Decisions. Empirical Analysis of Voting in the Eu Council of Ministers,
European Journal of Political Research, Vol. 43, 2004, pp. 29–50
921
Maxfield, Ed, It’s a liberal party, Jim, but not as we know it, în “Liberal Democrat Voice”,
23 Octombrie 2007.
Mayer, Franz , Palmowski, Jan, European Identities and the EU – The Ties that Bind the Peoples of
Europe, în “Journal of Common Market Studies”, 42(s3), 2004, pp. 573-598.
Mârza, Radu, Rusia şi Principatele Române în epoca regulamenatară. O perspectivă culturală, în
“Annales Universitatis Apulensis”, Series Historica (Alba Iulia), nr.1/2005
McCallum, Bennett T. (1989), New Classical Macroeconomics: A Sympathetic Account, în
“Scandinavian Journal of Economics”, Blackwell Publishing, vol. 91(2), pp. 223–52.
McKinnon, Ronald, Optimum Currency Areas, în “American Economic Review”, vol. 53(4), 1963,
pp. 717–725.
McNamara, Kathleen, Meunier, Sophie, Between national sovereignty and international power: what
external voice for the euro?, în “International Affairs”, 2002.
Mélitz, Jacques, A suggested reformulation of the theory of optimal currency areas, în “Open
Economies Review”, Springer, vol. 6(3), July 1995, pp. 281–298.
Mellon, Jon , Evans, Geoffrey, Class, Electoral Geography and the Future of UKIP: Labour’s Secret
Weapon?, în “Parliamentary Affairs”, 2015, 69 (2): 492–498.
*** Memorandum of the Commission on the action programme of the Community for the second
stage, în „COM” (62) 300 final, Brussels, 24 October 1962.
Meyer, Nonna, Du vote lepéniste au vote frontiste, în “Revue Française de Science Politique”,
47(3–4), 1997, pp. 438–453.
Midelfart-Knarvik, Karen Helene; Overman, Henry, G., Delocation and European integration: is
structural spending justified? Norwegian School of Economics and Business Administration
and CEPR; London School of Economics and CEPR, în “Economic policy“, 17(35), (2002)
pp. 321–359.
Miller, V., Institutional Reform in the European Union, Research Paper 99/54, 20 may 1999, House
of Commons Library, International Affairs and Defence Section.
Miniter, Richard, Wilhelm von Humboldt: German classical liberal, în “The Freeman”, 41(2),
Februarie 1991.
Minkenberg, Michael, The policy impact of church–state relations: family policy and abortion in
Britain, France, and Germany, în “West European Politics”, 26(1), 2003, pp.195–217.
Mintz, N. N., Monetary Union and Economic Integration, în “The Bulletin”, New York University, 1970.
Mongelli, Francesco Paolo, “New” Views on the Optimum Currency Area Theory: What is EMU
Telling Us?, Banca Centrală Europeană, Working Paper, vol. 138, 2002.
Mongelli, Francesco Paolo, European Economic and Monetary Integration, and the Optimum
Currency Area Theory, în „Economic Papers”, 302, 2008.
Moravcsik, Andrew, Preferences and Power in the European Community: A Liberal Intergovernmentalist
approach, în “Journal of Common Market Studies”, Vol. 31, 1993, pp. 471–524.
Mudde, Cas , Kaltwasser, Cristóbal Rovira, Exclusionary vs. Inclusionary Populism: Comparing
Contemporary Europe and Latin America, în “Government and Opposition”, 48(2), 2013,
pp.147–174.
Mudde, Cas, Fighting the system? Populist radical right parties and party system change, în “Party
Politics”, 20(2), 2014, pp. 217–226.
Mudde, Cas, The Populist Radical Right: A Pathological Normalcy, în “West European Politics”,
33(6), 2010, pp.1167–1186.
Mudde, Cas, The Populist Zeitgeist, în “Government and Opposition”, 39(4), 2004, pp. 542–563.
Mundell, Robert, A Theory of Optimum Currency Areas, în “American Economic Review”, 51(4),
pp. 657–65, 1961.
Murphy, Anna, Lykke, Friis, The European Union and Central and Eastern Europe: Governance and
Boundaries, în “Journal of Common Market Studies”, 1999.
Naegele, Jolyon, The Beneš decrees – How did They Come to Be and What Do They Mandate?, Radio
Free Europe, 1 martie 2002.
Nemo, Philippe, La théorie hayékienne de l'ordre auto-organisé du marché (la "main invisible"), în
“Cahiers d'économie politique”, Issue nr. 43, 2002/2, pp. 47–67.
922
Neumann, Victor, Multiculturality and Interculturality. The Case of Timişoara, în “Hungarian
Studies” (Hungarian Academy of Sciences), Budapest, 21/1, 2007, p. 3–18.
Neumann, Victor, Peculiarities of the Translation an Adaptation of the Concept of Nation in East-
Central Europe.The Hungarian and Rumanian Cases in the Nineteenth Century, în
“Contributions to the History of Concepts”, Volume 7, N.1, 2012, p. 72–102.
Neumann, Victor, Timişoara between “Fictive Ethnicity” and “Ideal Nation. The Identitity Profile
during the Interwar Period, în “Balcanica” (Serbian Academy of Sciences and Arts),
Belgrade, XLIV, 2013, p. 391–412.
Nicolae Dascălu, The Economic Little Entente, în “Revue des Etudes sud-est européennes”,
XIX/1981, n° 1 (ianuarie–martie), Bucureşti.
Nicolaides, P., The Boundaries of the Negotiating Power of the Candidates for Membership of the
European Union: Some Theoretical Considerations and Practical Implications, în
“EIPASCOPE”, 3, 1998.
Nicolaides, P., Preparing for EU Membership: The Paradox of Doing What the EU Does Not Require
You to Do, în “EIPASCOPE”, 2, 2003.
Niedergang, Marcel, Le débat sur l'élargissement de la C.E.E.: Les Portugais entre l'indifférence et
l'hésitation, în “Le Monde”, 35(10), 14 septembrie 1978.
Noutcheva, Gergana , Bechev, Dimitar, The Successful Laggards: Bulgaria and Romania’s Accession
to the EU, în “East European Politics, Societies”, 22(1), 2008, pp.114–144.
Nováky, Niklas I.M., Who wants to pay more? The European Union's military operations and the
dispute over financial burden sharing, în “European Security”, 25(2), 2016, pp. 216–236.
O'Connor, Regina, Interviu cu Regina O Connor, consilier la Reprezentanţa Irlandei la Uniunea
Europeană, 2011.
Oficiul Naţional Electoral, Rezultatele referendumului pentru aderarea Ungariei la Uniunea
Europeană, 2003.
Olga Demetriou, EU and the Cyprus Conflict. Perceptions of the Border and Europe in the Cyprus
conflict, în „Working Papers Series in EU Border Conflicts Studies”, nr. 18, iunie, Marea
Britanie, Universitatea din Birmingham, 2005.
Olga Demetriou, EU and the Cyprus Conflict. Review of the Literature, în „Working Papers Series in EU
Border Conflicts Studies”, no. 5, ianuarie 2004, Marea Britanie, Universitatea din Birmingham.
Opsahl, Torkel, Le "non" norvégien, în “Revue du Marché commun“, Issue nr. 159, noiembrie 1972,
pp. 715–720.
Palti, Elias, The Metaphor of Life: Herder’s Philosophy of History and Uneven Developments in Late
Eighteenth Century Natural Sciences, în “History and Theory. Studies in the Philosophy of
History“, 38, nr. 3, 1999, pp. 322-347.
Papadimitriou, Dimitru, Phinnemore, David, Europeanization, Conditionality and Domestic Change:
The Twinning Exercise and Administrative Reform in Romania, în “Journal of Common
Market Studies”, 2004.
Parlamentul European, Building Parliament: 50 Years of European Parliament History, OPOCE,
Luxemburg, 2009.
Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene, Directiva 2014/59/UE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea şi
rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii şi de modificare a Directivei
82/891/CEE a Consiliului şi a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE,
2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE şi 2013/36/UE ale Parlamentului
European şi ale Consiliului, precum şi a Regulamentelor (UE) nr. 1093/2010 şi (UE) nr.
648/2012 ale Parlamentului European şi ale Consiliului, în „Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene”, 12.06.2014.
Parlamentului European şi al Consiliului din 21 mai 2013 privind dispoziţiile comune pentru
monitorizarea şi evaluarea proiectelor de planuri bugetare şi pentru asigurarea corectării
deficitelor excesive ale statelor membre din zona euro, în „Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene”, 27.05.2013.
923
Parlamentului European şi al Consiliului din 21 mai 2013 privind consolidarea supravegherii
economice şi bugetare a statelor membre din zona euro care întâmpină sau care sunt
ameninţate de dificultăţi grave în ceea ce priveşte stabilitatea lor financiară, în „Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene”, 27.05.2013.
Parlamentului European şi al Consiliului din 15 iulie 2014 de stabilire a unor norme uniforme
şi a unei proceduri uniforme de rezoluţie a instituţiilor de credit şi a anumitor firme de
investiţii în cadrul unui mecanism unic de rezoluţie şi al unui fond unic de rezoluţie şi de
modificare a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010, în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”,
20.07.2014.
Partos, Gabriel,Janez Drnovsek: Slovenian president who achieved membership of the EU and Nato
for the former Yugoslav republic, în “The Independent”, 25 februarie 2008.
Pauwels, Teun, Explaining the strange decline of the populist radical right Vlaams Belang in The
impact of permanent opposition, în “Acta Politica”, 46(1), Belgium, 2011, pp.60–82.
Péan, Pierre, Marmite norvégienne, în “Les Cahiers de l’Express”, Issue 13, ianuarie 1992, pp. 39-40.
Pelerin, S. M., Statement of Aims, 2010.
Pennings, Paul, The Dimensionality of the EU Political Space: The European Elections of 1999, în
“European Union Politics“, Vol. 3, 2002, pp.59-80.
Petrila, Laurenţiu; The Resourgence of religion and Its Implications for International Politics, în
“Romanian Review of International Studies“, No. 4, Cluj-Napoca, 2013, pp. 70-84.
Pettersen, Per Arnt, Jenssen, Anders Todal , Listhaug, Ola, The 1994 EU Referendum in Norway:
Continuity and Change, în “Scandinavian Political Studies”, 19(3), 1996, pp.257–281.
Phinnemore, David, The Treaty establishing a Constitution for Europe: An Overview, în “Ep BN 04-
01”, v2, The Royal Institute of International Affairs, European Programme, June 2004.
Pirro, Aandrea, Populist Radical Right Parties in Central and Eastern Europe: The Different Context
and Issues of the Prophets of the Patria, în “Government and Opposition“, 49(4), 2014,
pp.600–629.
Pollack, Mark. A., Delegation, Agency and Setting in the European Community, în în “International
Organization”, 1997.
Pollack, Mark A., International Relations. Theory and European Integration, în “EUI Working
Papers”, nr. 55/2000, European University Institute, 2000.
Poorterman, Jean, Jean Rey nous parle, Guyot, Bruxelles, 1984.
Pop-Eleches, Grigore, A party for all seasons: Electoral adaptation of Romanian Communist
successor parties, în “Communist and Post-Communist Studies”, 41(4), 2008, pp. 465–479.
Pop-Eleches, Grigore, Romania’s Politics of Dejection, în “Journal of Democracy” 2, 12(3), 2001,
pp.156–169
Portes, Richard, A monetary Union in Motion: the European Experience, în “Center of Economic
Policy Research, Discussion Paper”, vol. 2954, 2001.
Pridham, Geoffrey, Enlargement and Consolidating Democracy in Post-Communist States -
Formality and Reality, în “Journal of Common Market Studies”, 2002.
*** Protocolul (nr. 4) privind statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale
Europene, în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”, Nr. C326, 26.10.2012.
Puchala, Donald, Blind Men, Elefants and International Integration, în “Journal of Common Market
Studies”, no.3/1972.
Rasmussen, Andres, Fogh, Discurs în Parlamentul European, Strasbourg, 2002.
Rasmussen, Andres, Fogh, Europa după extindere, discurs la Colegiul European de la Natolin, 2003.
Rasmussen, Morten, The Political Economy of Danish European policy, 1950 to 1973, (Lucrare
prezentată la al XIV-lea Congres de Istorie Economică Internaţională), Helsinki, 2006.
Ray, Leonard, Mainstream Euroskepticism: Trend or Oxymoron?, în “Acta Politica”, 42(2–3), 2007,
pp.153–172.
Ray, Leonard, Measuring Party Orientation towards European Integration: Results from an Expert
Survey, în “European Journal of Political Research”, Vol. 36, 1999, pp. 283–306.
924
Rădulescu, Mihai, Sorin, Observaţii despre elita politică românească, în “Xenopolitana”, an IV,
nr.1–4, pp. 113–120.
Regulamentul nr. 4064/89 al Consiliului asupra controlului concentrărilor între întreprinderi, în
“Jurnalul Oficial”395/30.12.1989.
Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului de stabilire a normelor de aplicare al art. 108 TFUE,
în “Jurnalul Oficial”, 248/2015.
Regulamentul nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a regulilor de concurenţă prevăzute la articolele
81 şi 82 din Tratat, în “Jurnalul Oficial”, 1/2003.
Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului privind controlul concentrărilor economice între
întreprinderi, în “Jurnalul Oficial”, 24/29.01.2004.
Regulamentul nr. 802/2004 al Consiliului, în “Jurnalul Oficial”, 133/30.04.2004.
Regulamentul (UE) nr. 330/2010 privind aplicarea art. 101 alin.1 din TFUE categoriilor de acorduri
verticale şi practici concentrate, în “Jurnalul Oficial” 102/2010.
Regulamentul nr. 461/2010 privind aplicarea art. 101 alin.1 din TFUE categoriilor de acorduri
verticale şi practici concentrate în sectorul autovehiculelor, în “Jurnalul Oficial”, 129/2010.
de cercetare şi dezvoltare, în “Jurnalul Oficial”335/2010.
de specializare, Jurnalul Oficial 335/2010.
Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului, în “Jurnalul Oficial”,
L 347/320.
Reif, K., Schmitt, H. (1980), Nine second-order national elections: A conceptual framework for the
analysis of European election results, în “European Journal of Political Research”, nr. 8, pp. 3–44.
Reif, Karlheinz , Schmitt, Hermann, Nine Second-order National Elections – A Conceptual
Framework for the Analysis of European Elections Results, în “European Journal of Political
Research”, 8(1), 1980, pp.3–44.
*** Report to the Council and the Commission on the realisation by stages of Economic and
Monetary Union in the Community. “Werner Report”, în „Supplement to Bulletin II” – 1970
of the European Communities, 1970.
*** Résolution du Conseil et des représentants des gouvernements des États membres concernant la
réalisation par étapes de l'Union économique et monétaire dans la Communauté, în „Journal
officiel des Communautés européennes”, No. C28, 27.03.1971.
*** Résolution du Conseil et des représentants des gouvernements des États membres, du 21 mars
1972, relative à l'application de la résolution du 22 mars 1971 concernant la réalisation par
étapes de l'union économique et monétaire dans la Communauté, în „Journal officiel des
Communautés européennes”, No. C38, 18.04.1972.
*** Resolution of the European Council of 5 December 1978 on the establishment of the European
Monetary System (EMS) and related matters, în „Bulletin of the European Communities”, Nr. 12,
1978.
Rey, Jean, Declaraţie oficială la Luxembourg (30 iunie 1970), în “Bulletin de documentation”,
1 iulie 1970, 26(4), pp. 10–11.
Rey, Jean, Discurs în Parlamentul European, Débats du Parlement européen, 11 decembrie 1969,
pp. 165–169.
RFE/RL Newsline, Czech Opposition Party Wants Two Plebscites on Accession, Partea a 2-a, 2003.
RFE/RL Newsline, Czech President Distances Himself from Joint European Foreign Policy, Partea a
2-a, 2003.
RFE/RL Newsline, Czech President Says He Sees “No alternative” Path Than EU, Partea a 2-a,
2003.
RFE/RL Newsline, Europe and the Czech Parliamentary Elections în June 2002, Royal Institution of
International Affairs/Opposing Europe Research Network Election Briefing no. 5, 2002.
Rittberger, Berthold , Schimmelfennig, Frank, Explaining the constitutionalization of the European
Union, în “Journal of European Public Policy”, 13(8), 2006, pp.1148–1167.
925
Rîjnoveanu, Carmen, Politica de apărare europeană între ambiţii şi limitări strategice, în “Monitor
Strategic”, 16(3/4), /2014, pp. 33–48.
Rooduijn, Matthijs, The rise of the populist radical right in Western Europe, European View, 14(1),
2015, pp.3–11.
Rueff, Jacques, La fin de l'ère keynésienne, în “Le Monde”, 19 şi 20/21 februarie 1976.
Rueff, Jacques, Les Erreurs de la théorie générale de Lord Keynes, în “Revue d'Économie Politique”,
Issue nr. 57, ianuarie-februarie 1947, pp. 5-33.
Rydgren, Jens, Immigration sceptics, xenophobes or racists? Radical right-wing voting in six West
European countries, în “European Journal of Political Research”, 47(6), 2008, pp.737–765.
Sadurski, Wojciech, Adding Bite to the Bark: The Story of Article 7, E.U. Enlargement, and Jörg
Haider, în “Columbia Journal of European Law“, 16(3), 2010, pp.385–426.
Sampson, Anthony, La Grande-Bretagne s'engage vers l'Europe, în “Le Monde”, Issue nr. 7, 19
octombrie 1967.
Schifirineţ, Constantin, Modernitatea tendenţială, în “Sociologie Românească”, Vol. VII, nr. 4, /2009
pp. 80–97.
Schifirineţ, Constatin, The Europeanization of the Romanian Society and the Tendential Modernity, în
“Journal of Comparative Research in Anthropology and Sociology”, Volume 2, Number 1,
Spring, 2011.
Schifirneţ, Constantin, Modernitatea tendenţială, în „Sociologie Românească”, volumul VII, nr. 4,
2009.
Schimmelfennig, Frank, The Double Puzzle of EU Enlargement: Liberal Norms, Rhetorical Action
and the Decision to Expand to the East, în “Arena, Working Paper”, 99/15, Oslo University,
1999.
Schimmelfennig, Frank, International Socialization in the New Europe: Rational Action in an
Institutional Environement, în “European Journal of International Relations”, nr. 6, 2000.
Schimmelfennig, Frank, Sedelmeier, Ulrich, Theorizing EU Enlargement: research focus, hypotheses
and the state of the research, în “Journal of European Public Policy”, 2002.
Schimmelfennig, Frank, Engert, Stephen, Knobel, Heiko, Cost, Commitment and Compliance: The
Impact of the EU Democratic Conditionalityon Latvia, Slovakia and Turkey, în “Journal of
Common Market Studies”, 2003.
Smith, Steve, Social constructivism and European Studies: a reflectivist critique, în “Journal of
European Public Policy”, 1999.
Schmitt H., Hobolt S.B., Popa S.A.., Does personalization increase turnout? Spitzenkandidaten in the 2014
European Parliament elections, în “European Union Politics”, 2015, vol. 16, 3: pp. 347–368.
Schmitt, Hermann, The European Parliament elections of June 2004: Still second-order?, în “West
European Politics“, 2005, nr. 28, pp. 650–670
Schuck, Andreas, R.T. , De Vreese, Claes, H., Between Risk and Opportunity: News Framing and its
Effects on Public Support for EU Enlargement, în “European Journal of Communication”,
21(1), 2006, pp.5–32.
Sebe, Mihai, Perspective româneşti cu privire la planurile interbelice de creare a unei „Confederaţii
Dunărene / Romanian Perspectives Regarding the Inter-war Plans of Creating a “Danubian
Confederation”, Institutul European din România (ediţie bilingvă/bilingual edition), colecţia
de studii I.E.R. nr. 31, Working Paper Series, Bucureşti, 2011.
SEC, Association Agreements with the countries of Central and Eastern Europe, 1990.
SEC, Implications of recent developments in Central and Eastern Europe for the Community s
relations with the countries concerned, 1990.
Servantie, Alain, Interviu cu Alain Servantie, şeful unităţii comunicare din DG Extindere, Bruxelles,
2005.
Sigma Papers no. 37 (2007) Enlargement of the European Union: An Analysis of the Negotiations for
Countries of the Western Balkans.
Siune, Karen, The Danes said NO to the Maastricht Treaty. The Danish EC Referendum of June
1992, în “Scandinavian Political Studies”, 16(1), 1993, pp.93–103.
926
Soare, Sorina, Le nationalisme-populisme roumain aux portes de Bruxelles, în “Amnis”, 5, 2005,
pp.145–162.
Spang Goodrich, Peter, British Attitudes Toward Joining Europe: 1950-1972, (Lucrare de Diplomă de
Master), Universitatea Maryland, 1972.
Stadlmann, Heinz, Wächst Europa sich zu Tode?, în “Frankfurter Allgemeine Zeitung“, Issue nr. 86,
14 aprilie 1977.
Statistica electorală. Alegerile generale pentru corpurile electorale din 1907 şi 1911, Cu un studiu
analitic de L Colescu, Direcţia Statistică Generală din Ministerul Agriculturii şi Domeniilor,
Bucureşti, Stabilimentul Grafic Albert Baer, 1913
Stavrakakis, Yannis, Katsambekis, Giorgos, Left-Wing Populism in the European Periphery: The
Case of Syriza, în “Journal of Political Ideologies”, 19(2), 2014, pp.119–142.
Stoian, N. G, Penetraţia capitalului străin în economia românească, în “Independenţa economică”,
an XXVIII, nr 3, 4 /1945
Szczerbiak, Aleks , Taggart, Paul, Theorising Party-based Eeuroscepticism: Problems of Definition,
Measurement and Causality, Lucrare prezentată la conferinţa bianuală a Asociaţiei de Studii
Europene, 22–29 martie 2003.
Taggart, Paul, A Touchstone of Dissent: Euroscepticism in Contemporary Western European Party
Systems, în “European Journal of Political Research”, 33(3), 1998, pp.363–388.
Taylor, John, How Government Created the Financial Crisis, în “Wall Street Journal”, 9 Februarie
2009.
The Liberal Party, [fără an], The Parliamentary Party Introduces Themselves.
The Times, Bronislaw Geremek: Polish historian and politician, Iulie 2008.
Theis, Alphonse, L'attitude du Luxembourg, în “Revue francaise de science politique“, 18(5), 1968,
pp. 977–984.
Thorn, Gaston, Thoughts at the end of a term of office, Working for Europe, Office for Official
Publications of the European Communities, Luxemburg, 1984.
Stoian, N. G, Penetraţia capitalului străin în economia românească, în “Independenţa economică”,
an XXVIII, nr 3, 4 /1945
Tucă, Marius, Sunt Emma Nicholson şi Arie Oostlander doar nevrotici?, în “Jurnalul Naţional”,
23 februarie 2004.
Tucker, Joshua; Pacek, Alexander , Berinsky, Adam, Transitional Winners and Losers: Attitudes
toward EU Membership in Post-Communist Countries, în “American Journal of Political
Sciences”, 46(3), 2002, pp. 557–571.
Tverdova, Yuliya , Anderson, Christopher, Chosing the West: Referendum Choices on EU
Membership in East-Central Europe, în “Electoral Studies”, 23(2), 2004, pp. 185-208.
Ţâcu, Octavian, Experienţe lituaniene (III): Integrarea în Uniunea Europeană, în “Timpul”,
22 octombrie 2012.
Urbinati, Nadia, Democracy and Populism, în “Constellations”, 5(1), 1998, pp.110–124.
Usherwood, Simon, Opposition to the European Union in the UK: The Dilemma of Public Opinion
and Party Management, în “Government and Opposition“, 37(2), 2002, pp.211–230.
Van Der Brug, Wouter, Fennema, Meindert, Tillie, Jean, 2005. Why Some Anti-Immigrant Parties
Fail and Others Succeed: A Two-Step Model of Aggregate Electoral Support, în
“Comparative Political Studies”, 38(5), pp.537–573.
Van Der Eijk, Cees, Franklin, Mark, N. , Marsh, Michael, What Voters Teach Us about Europe-Wide
Elections.What Europe-Wide Elections Teach us about Voters, în “Electoral Studies”, 15(2),
1996, pp.149–166.
Vanhanen, Matti, Discursul în Parlamentul European al lui Matti Vanhanen, prim-ministru al
Finlandei, 2006.
Vasilopolou, Sofia, Continuity and Change in the Study of Euroscepticism: Plus ça change?, în
“Journal of Common Market Studies”, 51(1), 2013, pp.153–168.
Vasilopolou, Sofia, European Integration and the Radical Right: Three Patterns of Opposition, în
“Government and Opposition”, 46(2), 2011, pp.223–244.
927
Vasilopolou, Sofia, Varieties of Euroscepticism: The Case of the European Extreme Right, în
“Journal of Contemporary European Research”, 5(1), 2009, pp.3–23.
Vauhkonen, Jouni, A Rhetoric of Reduction – Bertrand de Jouvenel’s Pure Theory of Politics as
Persuasion, în “Jyväskylä Studies in Education, Psychology And Social Research”, Vol. 209,
2002.
Verheugen, Günter, Discurs în Parlamentul European, 2004.
Vlasov, Ştefan, Ce înţelegem prin modernizarea României?, în “Contributors”, 26 decembrie 2016.
Vliegenthart, Rens et al., News Coverage and Support for European Integration, 1990–2006, în
“International Journal of Public Opinion Research”, 20(4), 2008, pp.415–439.
Von Hayek, Friedrich, A., The Use of Knowledge in Society, în “American Economic Review”,
XXXV(4), 1945, pp. 519–530.
Voruba, Georg, Debate on the enlargement of the European Union. The enlargement crisis of the
European Union: limits of the dialectis of integration and expansion, în “Journal of European
Social Policy”, 2003.
Vossen, Koen, Classifying Wilders: The Ideological Development of Geert Wilders and His Party for
Freedom, în “Politics”, 31(3), 2011, pp.179–189.
Walker, Christopher, Latvia’s Road to the West: Next Stop EU, în “RFE/RL Newsline”, 6(231),
11 decembrie 2002.
Weidenfeld, Werner, Die neue Ära der transatlantischen Beziehungen, în „Internationale Politik”
6/2001.
Wendt, Alexander, The Agent – Structure Problem in International Relations Theory, în “International
Organization”, 1987.
Werts, Han, Scheepers, Peer , Lubbers, Marcel, Euro-scepticism and radical right-wing voting in Europe,
2002–2008: Social cleavages, socio-political attitudes and contextual characteristics determining
voting for the radical right, în “European Union Politics”, 14(2), 2012, pp.183–205.
Westinen, Jussi, True Finns: A Shock for Stability? Testing the Persistence of Electoral Geography in
Volatile Elections, în “Scandinavian Political Studies”, 37(2), 2014, pp.123–148.
Wünsche, Horst, Friedrich., Ludwig Erhards’ Soziale Marktwirtschaft – Ein Diskurs über
Fehldeutungen und Entstellungen, în „ORDO: Jahrbuch für die Ordnung von Wirtschaft und
Gesellschaft“, Vol. 45, 1994, pp. 151–167.
Yannis A. Stivachtis, Chris Price, Mike Habegger, The European Union as a Peace Actor, în
“Review of European Studies”, vol. 5, Nr. 3, 2013, pp. 4–5.
Zimmer, Christina; Schneider, Gerald , Dobbins, Michael, The Contested Council: The Conflict
Dimensions of an Intergovernmental Institution, Conference Paper, Bologna, 2004.
Zweynert, Joachim, Shared mental models, catch-up development and economic policy-making: The
cases of Germany after World War II and contemporary Russia, în “Eastern Economic
Journal” (Eastern Economic Association), 32(3), 2006, pp. 457-478.
Electronic
Act Approving the Treaty of Lisbon compatible with the Basic Law, Federal Constitutional Court
Press Release 72/2009, 30 iunie 2009, http://www.bundesverfassungsgericht.de/
pressemitteilungen/bvg09-072en.html.
Agenţia Europeanǎ pentru Securitate şi Sǎnǎtate în Muncǎ, Information, statistics, legislation and risk
assessment tools,2016, https://osha.europa.eu/ro.
Brussels European Council 11/12 December 2008; Presidency Conclusions,
http://www.consilium.europa.eu/ueDocs/cms_Data/docs/pressData/en/ec/104692.pdf, accesat
la 1 februarie 2017.
Charter of Fundamental Rights of the European Union, in Official Journal of the European Union, 14
decembrie 2007, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=
OJ:C:2007:303:0001:0016:EN:PDF, accesat la 1 februarie 2017.
928
Czech Constitutional Court OKs Lisbon Treaty, CzechNews, 26 noiembrie 2008,
http://aktualne.centrum.cz/czechnews/clanek.phtml?id=623170, accesat la 1 februarie 2017.
Czech Republic 'planning to delay signing Lisbon treaty', The Times, 21 septembrie 2009,
Czech Republic 'planning to delay signing Lisbon treaty', The Times, 21 septembrie 2009,
http://www.timesonline.co.uk/tol/news/world/europe/article6841622.ece#, accesat la 1 februarie
2017.
Dashing Dane Anders Fogh Rasmussen favourite for president of EU, The Times, 6 mai 2008,
http://www.timesonline.co.uk/tol/news/politics/article3876407.ece, accesat la 1 februarie 2017.
Decision of the German Constitutional Court, 30 iunie 2009, http://www.bundesverfassungsgericht.de/
pressemitteilungen/bvg09-072en.html, accesat la 1 februarie 2017.
Declaraţia Preşedintelui Comisiei Europene Jacques Delors la Consiliul European, Strasbourg, 8
Decembrie 1989, http://www.eesc.europa.eu/resources/docs/community-charter--en.pdf,
accesat la 16 mai 2016.
Draft Treaty Amending the Treaty on European Union and the Treaty Establishing the European
Community, Presidency of the IGC, 5 octombrie 2007, http://www.consilium.europa.eu/
uedocs/cmsUpload/cg00001re01en.pdf, accesat la 1 februarie 2017.
EU Treaty Bill Clears the Commons, BBC News, 11 martie 2008, http://news.bbc.co.uk/
2/hi/uk_news/politics/7290871.stm, accesat la 1 februarie 2017.
EU-Poland: Opt-out Protocol to the Charter of Fundamental Rights, Statewatch News, 1 ianuarie
2008, http://www.statewatch.org/news/2008/jan/01eu-poland.htm, accesat la 1 februarie 2017.
EU-Poland: Opt-out Protocol to the Charter of Fundamental Rights, Statewatch News, 1 ianuarie
2008, http://www.statewatch.org/news/2008/jan/01eu-poland.htm, accesat la 1 februarie 2017.
europa.eu
Europe 2020. Headline Indicators, Eurostat, http://ec.europa.eu/eurostat/web/europe-2020-
indicators/europe-2020-strategy/headline-indicators-scoreboard, accesat la 2 martie 2017.
European Election 2009: UK Results, BBC News, 8 iunie 2009, http://news.bbc.co.uk/2/
shared/bsp/hi/elections/euro/09/html/ukregion_999999.stm, accesat la 1 februarie 2017.
http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/cg00014.en07.pdf, accesat la 1 februarie 2017.
http://www.dw-world.de/dw/article/0,,3010107,00.html, accesat la 1 februarie 2017.
http://www.timesonline.co.uk/tol/news/world/europe/article6841622.ece#, accesat la 1 februarie
2017.
Hungary First to Ratify EU Treaty, Deutsche Welle, 22 octombrie 2010,
Ireland rejects EU reform treaty, BBC News, 13iunie 2008, http://news.bbc.co.uk/2/hi/7453560.stm,
Ireland says “Yes” to Lisbon Treaty, Herald Scotland, 3octombrie 2009, http://www.heraldscotland.com/
news/politics/ireland-says-yes-to-lisbon-treaty-1.923771, accesat la 1 februarie 2017.
Italy’s Senate Approves EU Treaty, EUbusiness, 23 iulie 2008, http://www.eubusiness.com/news-
eu/1216842483.98, accesat la 1 februarie 2017.
Juncker, favori pour présider le Conseil européen, Le Figaro, 6 mai 2008, http://www.lefigaro.fr/
international/2008/05/06/01003-20080506ARTFIG00005-juncker-favori-pour-presider-le-
conseil-europeen.php, accesat la 1 februarie 2017.
Legal Opinion on the Beneş Decrees and the Accession of the Czech Republic to the European Union,
European Parliament, Directorate-General for Research, octombrie 2002,
http://www.kbdesign.sk/cla/projects/benes/related/legal_opinion_benes_decrees.htm, accesat
la 1 februarie 2017.
Lisbon Treaty made to avoid referendum, says Giscard, EU Observer, 29 octombrie 2007,
National parliaments in the EU, http://www.europarl.europa.eu/ aboutparliament/en/
20150201PVL00007/National-parliaments, accesat la 1 februarie 2017.
Poland ratifies Lisbon Treaty as Czech cloud hangs overhead, EU Observer, 10octombrie 2009,
929
Presidency Conclusions, Lisbon European Council 23 and 24 March 2000, http://ue.eu.int/ueDocs/
cms_Data/docs/pressData/en/ec/00100-r1.en0.htm, accesat la 2 martie 2017.
Spain calls for binding EU economic goals - and penalties, Deutsche Welle, 8ianuarie 2010,
http://www.dw.de/ spain-calls-for-binding-eu-economic-goals-and-penalties/a-5098907-
1?maca=en-current_affairs_europe-105-rdf, accesat la 2 martie 2017.
Standard Eurobarometer 71. Table of Results, septembrie 2009, pp. 91-93, http://ec.europa.eu/
public_opinion/archives/eb/eb71/eb713_annexes.pdf, accesat la 1 februarie 2017.
Stuart Wheeler loses High Court challenge to the EU Lisbon Treaty, The Times, 26 iunie 2008,
http://www.timesonline.co.uk/tol/news/uk/article4214748.ece, accesat la 1 februarie 2017.
The Malta Government Gazette, nr. 115, 5 februarie 2008, http://www.doi.gov.mt/en/gazetteonline/
2008/02/gazts/GG%205.2.pdf, accesat la 1 februarie 2017.
Tony Blair and the Race for Presidency, BBC News, 6 februarie 2008, http://www.bbc.co.uk/
blogs/thereporters/markmardell/2008/02/tony_blair_and_the_race_for_th.html, accesat la 1
februarie 2017.
Treaty of Lisbon, Art. 9C,
Ukip's Nigel Farage tells Van Rompuy: You have the charisma of a damp rag, The Guardian, 25
februarie 2010, http://www.guardian.co.uk/world/2010/feb/25/nigel-farage-herman-van-
rompuy-damp-rag, accesat la 1 februarie 2017.
Valéry Giscard d’Estaing, intervenţie la 5es rendez-vous européens de Strasbourg, 24 noiembrie 2010,
Études européennes, http://www.etudes-europeennes.eu/images/stories/Variations_europennes/
A_la_une/
vge_strasbourg_24112010_avec_modif.pdf, accesat la 1 februarie 2017.
Willem Kok (coord.), Facing the Challenge, The Lisbon Strategy for Growth and Employment, 2004,
https://ec.europa.eu/research/evaluations/pdf/archive/fp6-evidence-
base/evaluation_studies_and_reports/evaluation_studies_and_reports_2004/the_lisbon_strateg
y_for_growth_and_employment__report_from_the_high_level_group.pdf , accesat la 2 martie
2017.
Novalis; Fragmente: Christenheit oder Europa, Kapitel 26. Text disponibil online:
http://gutenberg.spiegel.de/buch/fragmente-6618/26, accesat la 15. 04. 2016.
Parlamentul European, Fişe tehnice privind Uniunea Europeană: Politica de ocupare a forţei de
muncă, 2016,
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.10.3.html
Raines, Philip, The impact of European integration on the development of national labour markets,
Employment Paper 2000/1, International Labour Office Geneva, 2000, http://www.ilo.int/
wcmsp5/groups/public/---ed_emp/documents/publication/wcms_142279.pdf.
Verbeken, Dirk, History of economic and monetary union, in “Fact Sheets on the European Union”,
European Parliament, http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/en/FTU_4.1.1.pdf, [15.02.2016].
Alessandrini, Michele; Celotti, Pietro; Cignitti, Flaminia; Fontenla, Alessandra, Lüer, Christian,
Wergles, Nathalie, Labour mobility and Local and Regional Authorities: benefits, challenges
and solutions, Committee of Regions, European Union 2016, http://cor.europa.eu/en/
documentation/studies/Documents/Labour-mobility.pdf.
Banca Europeanǎ de Investiţii, Raport de activitate 2015, p. 27, http://www.eib.org/
attachments/general/reports/ar2015ro.pdf
Beyer, Robert C. M. şi Smets, Frank, Labour market adjustments in Europe and the US: How
different?, European Central Bank working Paper Series, Nr. 1767, Martie 2015,
https://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/scpwps/ecbwp1767.en.pdf?719e5b79eff9f29c069b489795
8afbac, [18.11.2016].
Churchill, The National Museum, The Sinews of Peace, https://www.nationalchurchillmuseum.org/
sinews-of-peace-iron-curtain-speech.html .
Centre Virtuel de la Connaissance sur l'Europe, Les 12 points de la charte d’Hertenstein,
http://www.cvce.eu/obj/les_12_points_de_la_charte_d_hertenstein_21_septembre_1946-fr-
f39329ae-b25a-4b04- 90ff-a25ea5c17051.html.
930
Centre Virtuel de la Connaissance sur l'Europe, Note du CICMUE sur l'organisation du Mouvement
européen (24 octobre 1948), http://www.cvce.eu/content/publication/2008/4/10/213decdd-
ca77-4db9-b85f-3d13464415ce/publishable_fr.pdf.
Centre Virtuel de la Connaissance sur l'Europe, Organigramme des mouvements pro- européens
(1948), http://www.cvce.eu/recherche/unit-content/-/unit/04bfa990-86bc-402f-a633-.
Centre Virtuel de la Connaissance sur l'Europe, Statut du Conseil de l'Europe (5 mai 1949) — version
consolidée, http://www.cvce.eu/content/publication/2003/4/11/0d25d34f-04fc-4aae-88d0-
7022cc9bd38d/publishable_fr.pdf.
Comitetul Economic şi Social European, http://www.eesc.europa.eu/?i=portal.ro.home.
Comitetul Regiunilor, http://cor.europa.eu/ro/Pages/home.aspx
Council of Europe, Complete list of the Council of Europe's treaties, http://www.coe.int/
en/web/conventions/full-list.
Council of Europe, European Convention on Human Rights, Rome, 4.XI.1950,
http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_ENG.pdf.
Council of Europe, The Council of Europe in brief, http://www.coe.int/en/web/about-us/our-member-
states.
Council of Europe, Parliamentary Assembly, Official Languages of the Council of Europe,
http://www.assembly.coe.int/nw/xml/XRef/Xref-XML2HTML-en.asp?fileid=1356,lang=en .
Council on Foreign Relations, Churchill's "United States of Europe" Speech, in Zurich,
http://www.cfr.org/europe/churchills-united-states-europe-speech-zurich/p32536.
Gouzy, Jean Pierre, The Birth of The Union of European Federalists,
http://www.federalists.eu/index.php?id=23384.
George G. Marshall, The Foundation, The Marshall Plan Speech, http://marshallfoundation.org/
marshall/the-marshall-plan/marshall-plan-speech/ .
Jalons, Jean Monnet annonce les objectifs du premier plan, http://fresques.ina.fr/jalons/fiche-
media/InaEdu01013/jean-monnet-annonce-les-objectifs-du-premier-plan.html.
The Centre Virtuel de la Connaissance sur l'Europe, Treaty of Friendship, Cooperation and Mutual
Assistance (Warsaw, 14 May 1955), http://www.cvce.eu/content/publication/1997/10/13/
b1234dbc-f53b-4505-9d86-277e4f5c20d4/publishable_en.pdf.
Reprezentanţa Permanentă a României pe lângă Consiliul Europei, Congresul Autorităţilor Locale şi
Regionale,https://coe.mae.ro/node/1248.
European Union (World Wide Web). A comprehensive guide to the EU institutions, history, latest
news, legislation, official documents and much more.
AMECO, Available at: https://ec.europa.eu/info/business-economy-euro/indicators-statistics/
economic-databases/macro-economic-database-ameco/ameco-database_en
Analize Macroeconomice, Banca Transilvania, https://www.bancatransilvania.ro/rapoarte-de-analiza/
Banca Centrală Europeană, www.ecb.eu
Banca Centrală Europeană, Convergence criteria, https://www.ecb.europa.eu/ecb/orga/escb/html/
convergence-criteria.en.html
Banca Centrală Europeană, ECB, ESCB and the Eurosystem, https://www.ecb.europa.eu/ecb/orga/
escb/html/index.en.html
Banca Centrală Europeană, Monetary Policy Decisions, http://www.ecb.europa.eu/mopo/decisions/
html/index.en.html
Banca Centrală Europeană, What is the expanded asset purchase programme?, 31 March 2016,
https://www.ecb.europa.eu/explainers/tell-me-more/html/asset-purchase.en.html
Banca Centrală Europeană, The Monetary Policy of the ECB, 2011, https://www.ecb.europa.eu/
pub/pdf/other/monetarypolicy2011en.pdf
Banca Mondială, www.worldbank.org
Barroso, Jose Manuel, The European Industrial Strategy: Boosting Growth and Competitiveness, in
The European Files: Industrial Strategy In Europe. Competitiveness and Growth, Nr.31, 2014,
http://www.efpia.eu/uploads/documents/EF_Industry%20(1).pdf.
931
Bastiat, Frédéric, Pétition des fabricants de chandelles etc., Sophismes Economiques, în Euvres
Complètes, Vol:VII, Guillaumin et Cie, Paris, 1845, http://bastiat.org/fr/petition.html.
Bastiat, Frédéric, Pétition des fabricants de chandelles, bougies, lampes, chandeliers, réverbères,
mouchettes, éteignoirs, et des producteurs de suif, huile, résine, alcool, et généralement de
tout ce qui concerne l’éclairage, în “Journal des Économistes“, 12(47), p. 204, Repr. in Ce
qu'on voit et ce qu'on ne voit pas. Choix de Sophismes et de pamphlets économiques.
Romillat, Paris, 1850/2001, [http://bastiat.org/fr/petition.html], 05 iulie 2016.
Bertoncini, Yves, , Koenig, Nicole, Euroscepticism or Europhobia: Voice vs. Exit?, 2014, Available
at: http://www.institutdelors.eu/media/euroscepticismoreurophobia-bertoncini-koenig-ne-jdi-
nov14.pdf?pdf=ok.
Beunderman, Mark, Dutch want break on EU enlargement, EU Observer, 11 aprilie 2006,
https://euobserver.com/enlargement/21367
Biscop, Sven, European defence after Brexit: Flying on one engine?, 11 Ianuarie 2017,
http://www.egmontinstitute.be/publication_article/european-defence-after-brexit-flying-on-
one-engine/)
Börzel, Tanja A., Pamuk, Yasemin, Stahn, Andreas, One Size Fits All? How the European Union
Promotes Good Governance in its Near Abroad, 2008, http://www.sfb-governance.de/
publikationen/working_papers/wp18/SFB-Governance-Working-Paper-18.pdf.
De Buck, Philippe, The competitiveness of Europe is the priority, Europe’s World, 2015,
http://europesworld.org/2015/02/10/competitiveness-europe-priority/#.VllmT9LhDIV.
Burkard, Schmitt, European Capabilities Action Plan (ECAP), European Institute for Security
Studies, http://bdi.mfa.government.bg/info/Module%2002%20-%20Diplomacia%20na%
20ES/dopalnitelna%20literatura/ECAP%20process.pdf, accesat la 2 noiembrie 2016.
Business Europe, Industry Matters: Recommendations for an Industrial Compact, Brussels, 2014,
https://www.businesseurope.eu/sites/buseur/files/media/imported/2014-00242-E.pdf.
Cadier, David, Is the European Neighbourhood Policy a Substitute for Enlargement?,
https://www.lse.ac.uk/IDEAS/publications/reports/pdf/SR018/Cadier_D.pdf, accesată 21
noiembrie 2016.
Cadman, Emily, Tetlow, Gemma, The EU single market. How it works and the benefits it offers, în
Financial Times, 1 iulie 2016, https://www.ft.com/content/1688d0e4-15ef-11e6-b197-
a4af20d5575e .
Carrera, Sergio; Den Hertog, Leonhard; Parkin, Joanna, EU Migration Policy in the Wake of the Arab
Spring. What Prospects for EU-Southern Mediterranean Relations?, MEDPRO Technical
Report no. 15/August 2012, http://ssrn.com/abstract=2135477, accesat 28 noiembrie 2016.
CEPS, The Global Economy in 2030: Trends and Strategies for Europe, Editori: Daniel Gros şi
Cinzia Alcidi, Bruxelles, noiembrie 2013, http://europa.eu/espas/pdf/espas-report-
economy.pdf, accesat la 5 iulie 2016.
Chipman, John, Military Balance 2015 Press Statement, IISS (International Institute for Strategic
Studies), 11 februarie 2015, https://www.iiss.org/en/about%20us/press%20room/press%
20releases/press%20releases/archive/2015-4fe9/february-0592/military-balance-2015-press-
statement-40a1
Churchill, Winston,"United States of Europe" Speech in Zurich, (19th September 1946), Curchill
Society, http://www.churchill-society-london.org.uk/astonish.html.
Comisia Europeană, A New Response to a Changing Neighbourhood – a review of the European
Neighbourhood Policy, 25 Mai 2011, https://eeas.europa.eu/headquarters/headquarters-
homepage/3978/new-response-changing-neighbourhood-review-european-neighbourhood-
policy_en
Comisia Europeană, Agriculture and rural development, http://ec.europa.eu/agriculture/.
Comisia Europeană, Banking Union, https://ec.europa.eu/info/business-economy-euro/banking-and-
finance/banking-union_en
Comisia Europeană, Concurenţa, în seria Să înţelegem politicile Uniunii Europene, 2014
http://europa.eu/pol/pdf/flipbook/ro/competition_ro.pdf, accesat în Aprilie 2016
932
Comisia Europeană, EU Migration Policy at a Glance, iunie 2016, https://eeas.europa.eu/
sites/eeas/files/1_eu_migration_policy_at_glance_-_fact_sheet_2016.pdf
Comisia Europeană, Europe 2020 in a nutshell, 2016, http://ec.europa.eu/europe2020/europe-2020-
in-a-nutshell/priorities/economic-governance/index_en.htm
Comisia Europeană, Internal Market, http://ec.europa.eu/internal_market/index_en.htm.
Comisia Europeană, Investment Plan, https://ec.europa.eu/priorities/jobs-growth-and-investment/
investment-plan_en
Comisia Europeană, Managing the Refugee Crisis. The Facilities for Refugees in Turkey, 14
septembrie 2016, https://ec.europa.eu/home-affairs/sites/homeaffairs/files/what-we-
do/policies/european-agenda-migration/background-information/docs/20160420/factsheet_
financing_of_the_facility_for_refugees_in_turkey_en.pdf
Comisia Europeană, Politica de concurenţă în Europa şi cetăţeanul, 2002,
file:///C:/Users/a/Downloads/KD2800397ROC_002.pdf, accesat la Mai 2016
Comisia Europeană, Raportul celor cinci preşedinţi. Întregirea Uniunii Economice şi Monetare
Europene, 2015,http://ec.europa.eu/priorities/sites/beta-political/files/5-presidents-
report_ro.pdf
Comisia Europeană, The EU and the Crisis in Syria, 2015, https://eeas.europa.eu/sites/eeas/files/
6_syria_5pg.pdf
Comisia Europeană, The EU Single Market, http://ec.europa.eu/internal_market/index_en.htm
Comisia Europeană, The European Union explained: Taxation, Brussels, 2015, http://europa.eu/
pol/tax/index_en.htm.
Comisia Europeană, Un dialog pentru migraţie, mobilitate şi securitate cu ţările din sudul
Mediteranei, 24/04/2011, https://ec.europa.eu/home-affairs/sites/homeaffairs/files/what-we-
do/policies/pdf/1_en_act_part1_v12_en.pdf
Comisia Europeană, Wider Europe – Neighbourhood: A New Framework For Relations with our
Eastern and Southern Neighbours, COM (2003), http://eeas.europa.eu/archives/docs/
enp/pdf/pdf/com03_104_en.pdf
Comisia Europeanǎ, Comunicat de presǎ: Comisia lansează o consultare publică pe tema pilonului
european al drepturilor sociale, Strasbourg, 8 martie 2016, http://europa.eu/rapid/press-
release_IP-16-544_ro.htm
Consiliul European, Bratislava Declaration and Roadmap, 16 Septembrie 2016,
http://www.consilium.europa.eu/en/press/press-releases/2016/09/16-bratislava-declaration-
and-roadmap/, accesat la 20 octombrie 2016.
Consiliul Uniunii Europene, Cum funcţionează Consiliul Uniunii
Europene,http://www.consilium.europa.eu/ro/council-eu/
Consiliul Uniunii Europene, Council decision on the system of own resources of the European Union,
2014, http://register.consilium.europa.eu/doc/srv?l=EN,f=ST%205602%202014%20INIT.
Conti, Nicolo, Party attitudes to European integration: A longitudinal analysis of the Italian Case,
2003, https://www.sussex.ac.uk/webteam/gateway/file.php?name=epern-working-paper-
13.pdf,site=266.
Crafts, Nicholas; Hughes, Alan, Industrial policy for the medium to long-term, Working Paper,
Coventry, UK: Department of Economics, University of Warwick, CAGE Online Working
Paper Series, 2014, http://wrap.warwick.ac.uk/59353/1/WRAP_179-2014_crafts.pdf.
Czulda, Robert, Europe, the Military Pygmy, 29 iunie 2011, http://watchingamerica.com/WA/2011/
06/29/europe-the-military-pygmy/.
Dahlström, Carl, Esaiasson, Peter, The immigration issue and anti-immigrant party success in Sweden
1970–2006: A deviant case analysis, Party Politics, online fir., 2011, http://journals.sagepub.com/
doi/abs/10.1177/1354068811407600
De La Baume, Maïa , Vinocur, Nicholas, How Le Pen did it. Building the new far-right bloc in the
European Parliament took more than a year of backroom maneuvering — and one last-
minute defection, Politico, 2015. Available at: http://www.politico.eu/article/how-le-pen-did-
it-fn-enf/.
933
Delegaţia UE în Tunisia, Relations between the EU and Tunisia, 15 septembrie 2015,
https://eeas.europa.eu/sites/eeas/files/10_tunisia_4pg.pdf
Dumitru, Ionuţ, Compactul fiscal european. Implicaţii asupra României, Prezentare Consiliul Fiscal,
Februarie 2012, http://www.consiliulfiscal.ro/Prezentare-8-feb-2012.pdf.
Eur-Lex, Legea privind adoptarea definitivă a bugetului general al UE pentru exerciţiul financiar
2016, publicată în Jurnalul oficial al UE L48 din 24 februarie 2016 , http://eur-
lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=OJ:L:2016:048:FULL,from=RO.
Eur-Lex, Tratatul de la Lisabonaal Uniunii Europene, Official Journal of the EU, English Edition,
vol. 50, 17 decembrie 2007, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=
OJ:C:2007:306:FULL:EN:PDF.
Eur-Lex, Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană, 2010, http://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/?uri=URISERV:xy0026.
European Union External Action, Remarks by High Representative/Vice-President Federica
Mogherini at the press conference following the Foreign Affairs Council, 14 noiembrie 2016,
https://eeas.europa.eu/node/14821_en
Eurostat, Euro area international trade in goods surplus €27.5 bn and €5.6 bn surplus for EU28,
116/2016, 15 iunie 2016, http://ec.europa.eu/eurostat/documents/2995521/7489670/6-
15062016-AP-EN.pdf/e8afd3db-702e-4a93-9138-4152631bb231 , 5 iulie 2016;
Eurostat, Euro area unemployment at 9.6%, 22/2017, 31 ianuarie 2017,http://ec.europa.eu/
eurostat/en/web/products-press-releases/-/3-31012017-CP.
Fogel W, Robert; North, Douglass C., Economic Performance through Time, 1993,
http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/economic-sciences/laureates/1993/north-lecture.html.
Gheorghiu, Gheorghe, Abuzul de poziţie dominantă în dreptul comunitar al concurenţei, Analele
Facultăţii de ştiinţe juridice – Universitatea Valahia Târgovişte, 2, (2005),
[http://www.analefsj.ro/ro/reviste/numarul4/anale_nr_2_2005.php], 28 octombrie 2014.
Grierson, Jamie, UK armed forces ‘could not withstand attack by major power like Russia, 17
Septembrie 2016, https://www.theguardian.com/uk-news/2016/sep/17/uk-armed-forces-could-
not-withstand-attack-by-major-power-like-russia, accesat la 20 Septembrie 2016.
Grzebieluch, Beata, Cheltuielile Uniunii, Parlamentul European, 2016 http://www.europarl.europa.eu/
atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.5.2.html.
Hakhverdian, Armen et al., Euroscepticism and education: A longitudinal study of twelve EU member
states, 1973–2010, 2013, http://gini-research.org/system/uploads/590/original/
92.pdf?1385131386.
International Monetary Fund, World Economic Outlook Database, January 2017,
http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2016/02/weodata/index.aspx
Investopedia, The Great Recession, http://www.investopedia.com/terms/g/great-recession.asp.
Junker, Jean-Claude, State of the Union Address 2016: Towards a better Europe - a Europe that
protects, empowers and defends, European Commission, Press Release Database, 14
septembrie 2016, http://europa.eu/rapid/press-release_SPEECH-16-3043_en.htm.
Jünemann, Anette, Civil Society, its role and potential in the new Mediterranean context, IEMed
briefing paper, 7 mai 2012, http://www.iemed.org/observatori-en/arees-danalisi/documents/
focus/civil-society-its-role-and-potential-in-the-new-mediterranean-context-which-eu-policies
Ketola, Markus , Nordensvärd, Johan, Nordic Euroscepticism – An Exception that Disproves the
Rule? Euro Crisis in the Press, 2013. Available at: http://blogs.lse.ac.uk/
eurocrisispress/2013/09/03/nordic-euroscepticism-an-exception-that-disproves-the-rule-2/.
Korányi, Balázs, Chopra, Toby, Europe's shadow bank sector needs closer scrutiny: Draghi, Reuters,
Septembrie 2016, http://www.reuters.com/article/us-ecb-policy-draghi-idUSKCN11S1KO.
Lindley, French, Julian, NATO-EU: Squeezing Big Change into Small Boxes, Lindley-French’s Blog
Blast: Speaking Truth unto Power, 24 ianuarie 2017, http://lindleyfrench.blogspot.ro.
Longhurst, Kerry, Injecting More Differentiation in European Neighbourhood Policy: What
Consequences for Ukraine?, Russie, NEI, Visions, 32, Institut Français des Relations
Internationales (Ifri), Brussels, Paris, June 2008, www.ifri.org/downloads/
ifri_longhorst_ENP_ENG_june2008.pdf
934
Manea, Octavian, Clonarea NATO de către UE, Revista 22, 20 Septembrie 2016,
http://revista22.ro/70256444/clonarea-nato-de-ctre-ue.html, accesat la 30 Septembrie 2016.
Mayr, Walter, „The Monster at Our Door": Hungary Prepares for Shift in Power, Der Spiegel, 2010.
Available at: http://www.spiegel.de/international/europe/the-monster-at-our-door-hungary-
prepares-for-shift-in-power-a-687921.html.
Mead, Walter, Russell; Cohen, Harry, Zieve, The Eight Great Powers of 2016: Iran Joins the Club,
The American Interest, 26 ianuarie 2016, http://www.the-american-
interest.com/2016/01/26/the-eight-great-powers-of-2016-iran-joins-the-club/.
Mudde, Cas, Populism in Europe: A primer.OpenDemocracy, 2015. Available at:
https://www.opendemocracy.net/can-europe-make-it/cas-mudde/populism-in-europe-primer.
Mudde, Cas, Sussex v. North Carolina The Comparative Study of Party-Based Euroscepticism, 2011.
Available at: https://www.sussex.ac.uk/webteam/gateway/file.php?name=epern-working-
paper-23.pdf,site=266.
Mundell, Robert, The evolution of the International Monetary System and its relationship with China
(Powerpoint Presentation), Capital University, Beijing, 2006, http://robertmundell.net/
2006/09/the-evolution-of-the-international-monetary-system-and-its-relationship-with-china/
NATO, Defence Expenditures of NATO Countries (2009-2016), Public Diplomacy Division, 4 Iulie
2016, http://www.nato.int/nato_static_fl2014/assets/pdf/pdf_2016_07/20160704_160704-
pr2016-116.pdf.
NATO, Joint declaration by the President of the European Council, the President of the European
Commission, and the Secretary General of the North Atlantic Treaty Organization, 8 iulie
2016, http://www.nato.int/cps/en/natohq/official_texts_133163.htm.
Naumescu, Valentin, Apărarea europeană comună sau NATO? Ce va susţine România?,
Contributors.ro, 13 septembrie 2016, http://www.contributors.ro/global-europa/apararea-
europeana-comuna-sau-nato-ce-va-sus%C8%9Bine-romania/.
Netherlands Presidency, The Dutch Presidency of the Council of the European Union: Priorities,
[Interactiv], 2004, http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2004_2009/documents/autres/
priorities%20dutch%20presidency_/priorities%20dutch%20presidency_en.pdf
Neuvonen, Mari, Fear of Migration. Is the EU’s Southern Neighbourhood Policy Fading Away, FIIA
Briefing Paper 177, June 2015, www.fiia.fi/assets/publications/bp177.pdf
Oprescu, Gheorghe, et al., Politica de control al ajutoarelor de stat acordate în sectoare specifice-
Industria cărbunelui, siderurgie, construcţii de nave, industria autovehiculelor, Institutul
European din România, România, 2004,
http://beta.ier.ro/documente/studiideimpactPaisII_ro/Pais2_studiu_10_ro.pdf.
Owen, Geoffrey, Industrial Policy in Europe since the Second World War: What Has Been Learnt?,
ECIPE Occasional Paper, No. 1/2012, http://www.ecipe.org/app/uploads/2014/12/
OCC12012-revised.pdf.
Parlamentul European, Regulamentul de procedură al Parlamentului European,
http://www.europarl.europa.eu/sides/getLastRules.do?language=ro&reference=ANN-06
Parlamentul European, Rezoluţia Parlamentului European din 05/04/2011 privind fluxurile
imigraţioniste ca rezultat al instabilităţii: scopul şi rolul politicii externe a UE, 2010,
http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+TA+P7-TA-2011-
0121+0+DOC+XML+V0//EN
Petsinis, Vassilis, The convergence of divergence? Youth radicalization in Hungary, Bulgaria, and
Greece. OpenDemocracy, 2015. Available at: https://www.opendemocracy.net/can-europe-
make-it/vassilis-petsinis/convergence-of-divergence-youth-radicalization-in-hungary-bulga.
Pirro, Andrea, The rise of Jobbik poses a credible threat to Fidesz’s dominance in Hungary. EUROPP
– European Politics and Policy. 2015. Available at: http://blogs.lse.ac.uk/europpblog/
2015/04/17/the-rise-of-jobbik-poses-a-credible-threat-to-fideszs-dominance-in-hungary/.
Popescu, Sorin, Alexis Tsipras: UE trece printr-o criză profundă şi trebuie să tragem semnalul de
alarmă, Agerpres, 8 septembrie 2016, http://www.agerpres.ro/externe/2016/09/08/alexis-
tsipras-ue-trece-printr-o-criza-profunda-si-trebuie-sa-tragem-semnalul-de-alarma-15-54-28,
accesat noiembrie 2016.
935
Puşcaş, V. (2016), Fostul negociator şef al României cu UE, Vasile Puşcaş: Am aderat, dar nu ne-am
integrat, în Ziarul Financiar, 24 noiembrie 2016, <sursă Internet http://www.zf.ro/politica/
fostul-negociator-sef-al-romaniei-cu-ue-vasile-puscas-am-aderat-dar-nu-ne-am-integrat-
16002442><accesată la 2.12.2016>.
Puşcaş, V. (2017), Cum ar arăta UE cu mai multe viteze? Vasile Puşcaş: Ar exista trei grupuri
diferite de state, RFI, 24 februarie 2017, <sursă Internet http://www.rfi.ro/politica-93351-
cum-arata-ue-viteze-vasile-puscas><accesat[ la 26.02.2017>.
Report on the Implementation of the European Security Strategy - Providing Security in a Changing
World, S407/08, Brussels, 11 December 2008, https://www.consilium.europa.eu/ueDocs/
cms_Data/docs/pressdata/EN/reports/104630.pdf, accesat pe 20 noiembrie 2016.
Rettman, Andrew, Far-right parties form group in EU parliament, EUObserver, 2015. Available at:
https://euobserver.com/political/129129, ultimul acces 5 august 2015.
Rettman, Andrew, France and Germany propose EU defense union, 12 septembrie 2016,
https://euobserver.com/foreign/135022.
Román, David, Far-Left Party Podemos Surges to Lead in Spanish Opinion Polls. Ascent of Podemos
Would Represent a Seismic Shift in Spanish politics, The Wall Street Journal, 2014. Available
at: http://www.wsj.com/articles/left-wing-party-podemos-surges-to-lead-spanish-opinion-
polls-1415190788.
Shelley, Deane, Transforming Tunisia: The Role of Civil Society in Tunisia’s Transition, februarie
2013, www.international-alert.org
Solana, Javier, A Secure Europe in a Better World,European Security Strategy, December 2003,
www.iss-eu.org/solana/solana.pdf.
Surel, Yves, The European Union and the challenges of populism, 2011. Available at:
http://www.institutdelors.eu/media/bref27_ysurel_en.pdf?pdf=ok.
Taggart, Paul , Szczerbiak, Aleks, The Party Politics of Euroscepticism in EU Member and Candidate
States, 2001. Available at: https://www.sussex.ac.uk/webteam/gateway/file.php?name=sei-
working-paper-no-51.pdf,site=266.
Tekdemir, Omer, Is a socialist EU possible via left-wing populist parties such as Syriza, Podemos
and the HDP?, OpenDemocracy, 2015. Available at: https://www.opendemocracy.net/can-
europe-make-it/omer-tekdemir/is-socialist-eu-possible-via-leftwing-populist-parties-such-as-
syri.
The Organisation for Economic Co-operation and Development (OECD), The “Marshall Plan”,
speech at Harvard University, 5 June 1947, http://www.oecd.org/general/
themarshallplanspeechatharvarduniversity5june1947.htm
Torreblanca, José Ignacio, Leonard, Mark, The Continentwide Rise of Euroscepticism, 2013,
http://www.ecfr.eu/page/-/ECFR79_EUROSCEPTICISM_BRIEF_AW.pdf.
Torreblanca, José Ignacio, Mars and Venus, 10 years on, El Pais, 11 aprilie 2012.
http://www.voxeurop.eu/en/content/article/1783481-mars-and-venus-10-years.
Traian Sandu, “Le plan Maniu de Confédération économique danubienne du premier semestre 1929”,
in Revue d’Europe centrale, 1997, tome V (2) [http://hal.archives-ouvertes.fr/docs/
00/55/03/22/pdf/maniu.pdf]
Tratatul de la Roma, 1957, http://ec.europa.eu/archives/emu_history/documents/treaties/ rometreaty2.pdf.
Tratatul privind Uniunea Europeană, 92/C, 191/01, http://cursdeguvernare.ro/wp-content/uploads/
2014/07/maastricht-1992.pdf
Uniunea Europeană, A Global Strategy for the European Union’s Foreign and Security Policy,
https://europa.eu/globalstrategy/en/global-strategy-foreign-and-security-policy-european-
union, accesat pe 1 iulie 2016.
Uniunea Europeană, Comitetul regiunilor, https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-
bodies/committee-regions_ro.
Uniunea Europeană, Politica regională, https://europa.eu/european-union/topics/regional-policy_ro.
Uniunea Europeană, Strategia globală pentru politică externă şi de securitate,https://europa.eu/
globalstrategy/sites/globalstrategy/files/regions/files/eugs_review_web.pdf, 2016.
936
Uniunea Europeană, The History of the European Union, https://europa.eu/european-union/about-
eu/history_en#the-founding-fathers-of-the-eu
Uniunea Europeană, Trade. Free trade is a source of economic growth, Bruxelles, 2014,
http://europa.eu/pol/pdf/flipbook/en/trade_en.pdf , accesat la 5 iulie 2016.
Vachudova, Milada, A. , Hooghe, Liesbet, Postcommunist politics in a magnetic field: How transition
and EU accession structure party competition on European integration, Comparative
European Politics, 7(2), pp.179–212, 2009, http://www.palgrave-journals.com/cep/journal/
v7/n2/abs/cep20089a.html
Van Hüllen, Vera , Börzel, Tanja A., The EU’s Governance Transfer. From External Promotion to
Internal Protection?, 2013, Available at: http://www.sfb-governance.de/publikationen/
working_papers/wp56/SFB-Governance-Working-Paper-56.pdf.
Vanderbroucke, Frank, Prestations sociales et mobilite transfrontaliere, Institut Jaques Delors, Notre
Europe, 2016, http://www.institutdelors.eu/011-23061-Prestations-sociales-et-mobilite-
transfrontaliere.html
Vuţă, Mariana; Gherghina, Rodica, Abordări moderne privind eşecul pieţei şi externalităţile, ASE,
Bucureşti, 2006, http://www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820062/53.pdf, Aprilie 2016
De Waele, Jean-Michel, La gauche radicale veut radicalement d’une Autre Europe, RTBF, 2015,
http://www.rtbf.be/info/dossier/euranetplus/detail_j-m-de-waele-la-gauche-radicale-veut-
radicalement-d-une-autre-europe?id=8990637.
Wikiberal, Jacques Rueff, https://www.wikiberal.org/wiki/Jacques_Rueff
Witney, Nick, European Defence: This time, could they really mean it?, 20 Octombrie 2016
http://www.ecfr.eu/article/commentary_european_defence_this_time_could_they_really_mea
n_it7154, accesat pe 30 Noiembrie 2016.
World Bank, Chapter 1. Globalization Revisited, în Michael Spence şi Danny Leipziger, ed,
Globalization and Growth Implications for a Post-Crisis World, Commission on Growth and
Development, World Bank, 2010, https://openknowledge.worldbank.org/bitstream/handle/
10986/2440/542530PUB0glob101Official0Use0Only1.pdf?sequence=1, 15 octombrie 2015
World Bank Group, Global Economic Prospects. Spillovers amid Weak Growth, ianuarie 2016,
http://pubdocs.worldbank.org/en/842861463605615468/Global-Economic-Prospects-June-
2016-Divergences-and-risks.pdf, 5 iulie 2016
World Economic Forum, The Global Competitiveness Report 2014–2015, Editor: Klaus Schwab,
Geneva, 2014, http://www3.weforum.org/docs/WEF_GlobalCompetitivenessReport_2014-
15.pdf.
Wyplosz, Charles, European Monetary Union: the Dark Sides of a Major Success, Economic Policy,
2006, http://hei.unige.ch/~wyplosz/emu_EP.pdf
A Soul for Europe :http://www.asoulforeurope.eu/
Atlas of European Values: www.atlasofeuropeanvalues.eu
Cruceru, Marius; recenzie Sectanţii: Convieţuirea în amestecul de culturi, http://mariuscruceru.ro/
2017/02/17/sectantii-lui-siberia-de-ce-ne-intereseaza/, accesat la 17.02.2017.
Delors, Jacques; Europe and Culture, discurs disponibil online: http://www.instesw.ebox.lublin.pl/
ed/0/delors.html.en, accesat la 15. 02. 2017.
Comisia Europeană: www.ec.europa.eu
EVS - European Values Survey : http://www.europeanvaluesstudy.eu/
Fischer, Joschka, From Confederacy to Federation-Thoughts on the Finality of European Integration,
discurs susţinut la Unversitatea Humbold din Berlin la 12 Mai 2000. Discursul este disponibil
online http://www.cvce.eu/en/obj/ speech_by_joschka_fischer_on_the_ultimate_objective_
of_european_integration_berlin_12_may_2000-en-4cd02fa7-d9d0-4cd2-91c9-
2746a3297773.html, accesat la 10. 02. 2017.
Novalis; Fragmente: Christenheit oder Europa, Kapitel 26. Text disponibil online:
http://gutenberg.spiegel.de/ buch/fragmente-6618/26, accesat la 15. 04. 2016.
Weber, Manfred; liderul Partidului Popular European, reacţie imediată după discursul Papei Francisc
din Parlamentul European din 25.11.2014, disponibil online : http://www.paginaeuropeana.ro/
ce-spun-alesii-despre-discursul-papei-din-parlamentul-european/, accesat în 26.11.2016.
937
Berindei, Dan, Rolul monarhiei în modernizarea României.. Conferinţă din 10 mai 2013 susţinută la
Academia română (htttp://www.acad.ro/com2013/doc//d0510-DanBerindei-Monarhia-.doc)
Cojocaru, Constantin, Capitalismul postcomunist în variantă românească, în “Universul românesc”,
12 martie 2013 http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/33-Capitalismul-
postcomunist-% C3%AEn-variant%C4%83-Rom%C3%A2neasc%C4%83
Florea, Sorin, România în timpul războiului rece-politica externăa regimului comunist, în “Afaceri
Ardelene”, mai 2013, (http://www.afaceriardelene.ro/altepagini/referat-despre-romania-in-
timpul-razboiului-rece-)
Kasanda, Peter Rostow˗s theory of modernisation devepeloment în Academia 2014, în
www.academia.edu/3596310/Rostows_theory_of_modernization_development
Năstase, Adrian, Un proiect naţional: modernizarea României, în “România Europeană”, martie 2012,
extras din România Europeană https://nastase.files.wordpress.com/2009/01/modernizarea-
romaniei-sinteza1.pdf 9
Oltean, Ioan, Modernizare şi societate civilă. Concepte distincte, dar interdependente, declaraţie
politică în Camera Deputaţilor 22 iunie 2010, http://www.cdep.ro/pls/steno/
steno.stenograma?ids=6860,idm=1, 57,idl=1
Turliuc, Cătălin, Dezvoltarea şi modernizare inegală, trăsături constante ale statului român în ziarul
„Lumina” din 18 ianuarie 2009 (http://ziarullumina ro./pagina de istorie/dezvoltarea –si-
modernizarea -inegală-trasaturi-constante –ale-statului-roman).
Regulamentul de procedură al Parlamentului European, 2016, [http://www.europarl.europa.eu/
sides/getLastRules.do?language=ro,reference=ANN-06], 20 Iunie 2016.
Rezoluţia Parlamentului European referitoare la un pilon european al drepturilor sociale,
2016/2095(INI), 19 ianuarie 2017, [http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-
//EP//TEXT+TA+P8-TA-2017-0010+0+DOC+XML+V0//RO], 7 Februarie 2017.
Guvernul României, Planul Naţional de Reformă, 2014, [http://www.mae.ro/sites/default/files/
file/Europa2020/pnr_2014_romania.pdf], 10 iunie 2016.
Programul Operaţional Ajutorarea Persoanelor Defavorizate, octombrie 2014, [http://www.fonduri-
structurale.ro/Document_Files//fs2014-2020/00010115/lytvf_POAD%202014-
2020%2029.10.2014.pdf], 17 februarie 2017.
Hotărârea din 15 iulie 1970, Cauza Boehringer Mannheim vs. Comisia, [http://curia.europa.eu/
common/recdoc/repertoire_jurisp/bull_cee/data/index_B-07_03_02_09_02.htm], 07 iulie 2016.
Hotărârea din 25 noiembrie 1971, Cauza Béguelin Import Co. vs. S.A.G.L. Import Export, [http://eur-
lex.europa.eu/legal-content/FR/TXT/?uri=CELEX%3A61971CJ0022], 07 iulie 2016.
Hotărârea din 2 februarie 1973, Cauza Europemballage Co, Continental Can Co vs. Comisia,
[http://www.ier.ro/sites/default/files/traduceri/61972J0006_rezumat%20IER.pdf], 07 iulie 2016.
Hotărârea din 16decembrie 1975, Cauza Coöperatieve Vereniging Suiker Unie UA and others vs.
Commission, [http://eur-lex.europa.eu/legal-content/ EN/TXT/?uri = CELEX:61973CJ0040],
28 octombrie 2014.
Hotărârea din 14 februarie 1978, Cauza United Brands vs. Comisia, [http://www.ier.ro/sites/default/
files/traduceri/61976J0027.pdf], 27 octombrie 2014.
Hotărârea din 16 februarie 1979, Cauza Hoffmann-La Roche , Co.AG vs. Commission, [http://eur-
lex.europa.eu/legal-content/FR/TXT/HTML/?uri=CELEX:61976CJ0085,from=EN], 07 iulie
2016.
Hotărârea din 09 noiembrie 1983, Cauza NV Nederlandsche Banden Industrie Michelin vs.
Commission, [http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A61981CJ0322], 01
iulie 2016.
Hotărârea din 17 noiembrie 1987, Cauza British-American Tobacco Company Ltd et R. J. Reynolds
Industries Inc. vs. Comisia, [http://eur-lex.europa.eu/legal-content/FR/ALL/?uri=CELEX%
3A61984CJ0142], 10 iunie 2016.
Hotărârea din 11 ianuarie 1990, Cauza Sandoz prodotti farmaceutici SpA vs. Comisia, [http://eur-
lex.europa.eu/legal-content/FR/TXT/?uri=CELEX%3A61987CJ0277], 01 iulie 2016.
938
Hotărârea din 03 iulie 1991, Cauza Akzo vs. Comisia, [http://curia.europa.eu/juris/ show
Pdf.jsf?text=,docid=94611,pageIndex=0,doclang=FR,mode=lst,dir=,occ=first,part=1,cid=387
818], 07 iulie 2016.
Hotărârea din 12 decembrie 1991, Cauza Hilti vs. Comisia, [http://eur-lex.europa.eu/legal-
content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A61992CJ0053], 07 iulie 2016.
Hotărârea din 14 noiembrie 1996, Cauza Tetra Pak International SA vs. Comisia, [http://eur-
lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A61991TJ0083], 04 iulie 2016.
Hotărârea din 13 iulie 2006, Cauza Comisia vs. Volkswagen AG, [http://curia.europa.eu/juris/
document/document.jsf?text=,docid=56483,pageIndex=0,doclang=FR,mode=lst,dir=,occ=firs
t,part=1,cid=148617], 01 iulie 2016.
Hotărârea din 19 martie 2015, Cauza OTP Bank Nyrt vs. Magyar Állam et Magyar Államkincstár
[http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A62013CJ0672], 20 iunie
2016.
Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Cauza Ministero dell’Economia e delle Finanze vs. Cassa di
Risparmio di Firenze SpA, [http://eur-lex.europa.eu/legal-content/FR/TXT/HTML/?uri=
CELEX:62004CJ0222,from=IT], 01 iulie 2016.
Hotărârea din 14 noiembrie 1984, Cauza SA Intermills vs. Comisia, [http://ier.ro/sites/default/
files/traduceri/61982J0323.pdf], 01 iulie 2016.
Hotărârea din 10 martie 1992, Cauza Società Italiana Vetro SpA, Fabbrica Pisana SpA et PPG
Vernante Pennitalia SpA vs. Comisia, [http://eur-lex.europa.eu/legal-content/FR/ALL/?uri=
CELEX%3A61989TJ0068], 07 iulie 2016.
Hotărârea din 25 martie 1999, Cauza Gencor Ltd vs. Comisia, [http://eur-lex.europa.eu/legal-
content/FR/TXT/?uri=CELEX%3A61996TJ0102], 12 iunie 2016.
Hotărârea din 13 iulie 2006, Cauza Cimenteries CBR vs. Comisia,[http://eur-lex.europa.eu/legal-
content/FR/TXT/?uri=CELEX%3A61995TJ0025], 01 iulie 2016.
Hotărârea din 07 noiembrie 2014, Cauza Autogrill España vs. Comisia, [http://curia.europa.eu/
juris/liste.jsf?num=T-219/10,language=ro#], 01 iulie 2014.
Hotărârea din 07 noiembrie2014, Cauza Banco Santander SA şi Santusa Holding vs.Comisia,
[http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=,docid=159376,pageIndex=0,doclan
g=en,mode=lst,dir=,occ=first,part=1,cid=1502019], 01 iulie 2016.
Comunicare privind definirea pieţei relevante în sensul dreptului comunitar al concurenţei (97/C
372/03), 1997, [http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=
CELEX%3A31997Y1209(01)], 04 iulie 2016.
Comisia Europeană, DG Comunicare, Să înţelegem politicile Uniunii Europene: Politica regională,
2014,
[http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/informat/basic/basic_2014_ro.pdf], 06
iunie 2016.
Comisia Europeană, DG Politică Regională, Politica de coeziune 2014-2020. Investiţii în creştere
economică şi ocuparea forţei de muncă, Luxemburg, Oficiul pentru Publicaţii al UE, 2011.
Comisia Europeană, DG Politică Regională şi Urbană, Fondurile structurale şi de investiţii europene
2014-2020: texte oficiale şi comentarii, 2015, [http://ec.europa.eu/regional_policy/
sources/docgener/guides/blue_book/blueguide_ro.pdf], 06 iunie 2016.
Comisia Europeană, Bilanţul Strategiei Europa 2020 pentru o creştere inteligentă, durabilă şi
favorabilă incluziunii, Bruxelles, 2014, [http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/
europe2020stocktaking_ro.pdf], 06 iunie 2016.
Comisia Europeană, EU agriculture spending focused on results, 2015, [http://ec.europa.eu/agriculture/cap-
funding/pdf/cap-spending-09-2015_en.pdf], 05 iunie 2016.
Comisia Europeană, Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune: Despre noi, 2016,
[http://ec.europa.eu/social/main.jsp?langId=ro,catId=656], 20 Iunie 2016.
Comisia Europeană, Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune: Strategia europeană
privind ocuparea forţei de muncă, [http://ec.europa.eu/social/main.jsp?langId=ro,catId=101],
22 iunie 2016.
939
Comisia Europeană, Introducere în Politica de coeziune a UE 2014-2020, 2014, [http://ec.europa.eu/
regional_policy/sources/docgener/informat/basic/basic_2014_ro.pdf], 05 iunie 2016.
Comisia Europeană, Sicco Mansholt: fermier, luptător al rezistenţei şi un adevărat European, 2016,
[https://europa.eu/european-union/sites/europaeu/files/docs/body/sicco_mansholt_ro.pdf], 05
mai 2016.
Comisia Europeană, The history of the CAP, 2012, [http://ec.europa.eu/agriculture/cap-
history/index_en.htm], 05 iunie 2016.
Comisia Europeană, Agriculture, Forestry and Fishery Statistics, 2016, [http://ec.europa.eu/eurostat/
documents/3217494/7158355/KS-FK-15-101-EN-N.pdf/79470e8c-abf3-43d3-8cd4-
84880962cdd4], 05 mai 2016.
Comisia Europeană, Statistical Factsheet European Union, 2016, [http://ec.europa.eu/agriculture/
statistics/factsheets/pdf/eu_en.pdf], 05 mai 2016.
Comisia Europeană, Key Figures on Europe, 2015, [http://ec.europa.eu/eurostat/documents/
3217494/7072644/KS-EI-15-001-EN-N.pdf/318ee884-50d6-48f0-b086-4410da85d6b6], 05
mai 2016.
Comisia Europeană, Population at risk of poverty or social exclusion by age and sex, 2017,
Bal, Ana (coord.); Luţaş, Mihaela; Jora, Octavian; Topan, Vladimir, Scenarii privind evoluţiile
comunitare în domeniul competitivităţii, politicii de coeziune şi politicii de dezvoltare
regională, Studii de Strategie şi Politici, Studiul 1/2007, [http://beta.ier.ro/documente/
SPOS2007_ro/Spos2007_studiu_1_ro.pdf], 06 iunie 2016.
Ţurlea, Geomina (coord.); Cojanu, Valentin; Alexoaei, Alina; Neculau, Georgiana; Petrariu, Radu,
Avantajele competitive ale României pe piaţa internă a UE, Studii de strategie şi politici,
Studiul 4/2014, [http://www.ier.ro/sites/default/files/pdf/SPOS_2013_nr.4.pdf], 06 iunie
2016.
Vasile, Valentina (coord.), Boboc, Cristina, Pisică, Silvia, Cramarenco, Romana, Estimarea
impactului liberei circulaţii a lucrătorilor români pe teritoriul UE, începând cu 01.01.2014.
Realităţi şi tendinţe din perspectivă economică, ocupaţională şi socială, Studii de Strategie şi
Politici, Studiul 3/2013, [http://www.ier.ro/sites/default/files/pdf/SPOS_%202013_nr.3.pdf],
06 iunie 2016.
Comisia Europeană, DG Politici Interne, Coerenţa strategică a politicii de coeziune: comparaţie
între perioadele de programare 2007-2013 şi 2014- 2020, 2015, [http://www.europarl.europa.eu/
meetdocs/2014_2019/documents/regi/dv/1051729-/1051729-ro.pdf], 5 iunie 2016.
Parlamentul European, Fişe tehnice privind Uniunea Europeană: Fondul Social European, 2016,
[http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_5.10.2.pdf], 16 Februarie 2017.
Parlamentul European, Fişe tehnice privind Uniunea Europeană: Politica socială şi de ocupare a
forţei de muncă, 2016, [http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=
FTU_5.10.1.html], 20 Iunie 2016.
Banca Europeanǎ de Investiţii, Raport de activitate, 2015, [http://www.eib.org/attachments/general/
reports/ar2015ro.pdf], 17 Februarie 2017.
Business Europe, Industry Matters: Recommendations for an Industrial Compact, Brussels, 2014,
[https://www.businesseurope.eu/sites/buseur/files/media/imported/2014-00242-E.pdf], 05
iulie 2016.
Crafts, Nicholas, Hughes, Alan, Industrial policy for the medium to long-term, University of
Warwick, Department of Economics, Working Paper 179, 2014, [http://wrap.warwick.ac.uk/
59353/1/WRAP_179-2014_crafts.pdf], 05 iulie 2016.
Dustmann, Christian, Frattini, Tommaso, Immigration: the European experience, Norface Migration,
Discussion Paper, 01, 2012, [http://www.norface-migration.org/publ_uploads/NDP_01_12.pdf], 06
iunie 2016.
Fogel, Robert W., North, Douglass C., Economic Performance through Time, Nobel Prize Lecture,
1993, [http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/economic-sciences/laureates/1993/north-
lecture.html], 05 iulie 2016.
940
Mayda, Anna Maria, International Migration: A Panel Data Analysis of Economic and Non-
Economic Determinants, Institute for the Study of Labor (IZA), Discussion Paper, 1590,
2005, [http://ftp.iza.org/dp1590.pdf], 06 iunie 2016.
Owen, Geoffrey, Industrial Policy in Europe since the Second World War: What Has Been Learnt?,
ECIPE Occasional Paper 1/2012, [http://www.ecipe.org/app/uploads/2014/12/OCC12012-
revised.pdf], 05 mai 2016.
Pellegrin, Julie, Giorgetti, Maria Letizia, Jensen, Camilla, Bolognini, Alberto, EU Industrial Policy.
Assessment of Recent Developments and Recommendations for Future Policies, Study
requested by the European Parliament's Committee on Industry Research and Energy,
IP/A/ITRE/2014-03, PE 536.320, 2015, [http://www.europarl.europa.eu/studies], 05 mai
2016.
Schwab, Klaus, The Global Competitiveness Report 2014–2015, World Economic Forum, 2014,
[http://www3.weforum.org/docs/WEF_GlobalCompetitivenessReport_2014-15.pdf], 05 iulie
2016.
Comisia Europeană Comunicat de presǎ: Ocuparea forţei de muncǎ: Fondul European de Adaptare
la Globalizare plǎteşte 24,3 milioane de euro pentru a ajuta lucrǎtorii concediaţi în Austria,
Danemarca, Finlanda, Italia, România, Spania şi Suedia, 22 martie 2013,
[http://europa.eu/rapid/press-release_IP-13-269_ro.htm], 17 februarie 2017.
Comunicat de presǎ: Comisia pregăteşte următorii paşi în direcţia creării pilonului european al
drepturilor sociale, 23 ianuarie 2017, [https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2017/01/
IP-17-114_RO.pdf], 17 februarie 2017.
***, Politica de coeziune – Un adevărat motor de creştere economică în Europe, Interviu cu
Preşedintele Comisiei Europene José Manuel Barroso, 48, 2013, pp. 4–7, [http://ec.europa.eu/
regional_policy/sources/docgener/panorama/pdf/mag48/mag48_ro.pdf], 06 iunie 2016.
***, Rolul cheie al Parlamentului European în cadrul reformei politicii de coeziune, 48, 2013, pp.
32–35, [http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/panorama/pdf/mag48/ mag48_
ro.pdf], 06 iunie 2016.
Hübner, Danuta, Regiunile contează, 26, 2008, pp. 2-5, [http://ec.europa.eu/regional_policy/
sources/docgener/panorama/pdf/mag26/mag26_ro.pdf], 08 iunie 2016.
Barroso, Jose Manuel, The European Industrial Strategy: Boosting Growth and Competitiveness, The
European Files, 31: Industrial Strategy In Europe. Competitiveness and Growth, 2014, pp. 6-
7, [http://www.efpia.eu/uploads/documents/EF_Industry%20(1).pdf], 05 mai 2016.
Euractiv, Juncker calls for minimum wage in all EU countries, 2014, [https://www.euractiv.com/
section/social-europe-jobs/news/juncker-calls-for-minimum-wage-in-all-eu-countries/], 17
februarie 2017.
European Commission, The 2015 Ageing Report Underlying Assumptions and Projection Methodologies ,
2015. http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/european_economy/2014/p
df/ee8_en.pdf], Mai, 2016.
European Commission, Annual Report on Labour Mobility, 2014, [file:///C:/Users/a/Downloads/
Annual%20report%20labour%20mobility_2014%20(1).pdf], Mai, 2016.
European Commission, Joint Employment Report 2015, [file:///C:/Users/a/Downloads/Council%
20adopted%20version.pdf], Mai, 2016.
EUROSTAT, Labour Market Indicators [http://ec.europa.eu/eurostat/web/euro-indicators/labour-
market], Mai, 2016.
Pricewaterhouse Coopers, Managing mobility matters, 2006, p. 6, [http://www.pwc.be/en/
publications/managing-mobility-matters-pwc-06.pdf],, Mai, 2016.
Comisia Europeană, Versiunea consolidată a Tratatului de Instituire a Comunităţii Europene (97/C
340/03 + 2001/C 80/01) [http://www.aippimm.ro/files/otimmc_files/6/612/tratat-instituire.pdf],
aprilie, 2016.
Comisia Europeană, Să înţelegem politicile Uniunii Europene. Piaţa Internă, 2014,
[http://europa.eu/pol/pdf/flipbook/ro/internal_market_ro.pdf], Aprilie, 2016.
Comisia Europeană, Comunicat de presă, Uniunea pieţelor de capital: un plan de acţiune menit să
stimuleze finanţarea pentru întreprinderi şi finanţarea investiţiilor [europa.eu/rapid/press-
release_IP-15-5731_ro.pdf], martie 2016.
941
European Commission (2014), Annual report on labour mobility, [ec.europa.eu/social/
BlobServlet?docId...en], Aprilie, 2016.
The Social and Economic Council in The Netherlands, Labour Mobility in the European Union,
Abstract 01/04E, 2001, https://www.ser.nl/~/media/files/internet/talen/engels/2001/
2001_04.ashx, [18.11.2016].
Banca Centrală Europeană, Consiliul de Supraveghere, https://www.ecb.europa.eu/ecb/orga/
decisions/ssm/html/index.ro.html, [01.04.2016].
Comisia Europeană, One currency for one Europe. The road to the euro, Luxembourg, Publications
Office of the European Union, 2015, http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/
general/pdf/the_road_to_euro_en.pdf, [15.02.2016].
European Monetary Institute, The European Monetary Institute, Frankfurt am Main, 1997,
https://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/othemi/pub_02en.pdf, [04.03.2016].
DEXI: Dicţionarului explicativ ilustratal al limbii române, Editura Arc şi Editura Gunivas, Chişinău,
ş.a.
Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (AMAE), Bucureşti.
Fond Mica Antantă, XXXI, XXXIV, XXXV, XXXVI, XXXVII, XXXVIII, XXXIX, XL, XLV,
LXXI (în note trecute cu cifre arabe)
Fond Convenţii, C-3
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
Bibliografie
• Balosin, Miruna Andreea, (2010),“Think tanks for the promotion of a European public space”,
L’Europe Unie–Revue d’ Etudes Européennes, no. 3-4, Paris: EBC/Prodifmultimedia, pp. 20-23.
• Bossuat, Gérard, (2001), “L’identité européenne, une quête impossible ?”, în Melchionni, Maria-
Grazia (ed), L’identità europea alla fine del XX secolo, Firenze: Università degli studi la
Sapienza, Biblioteca della Rivista di studi politici internazionali, pp. 1-20.
• Boual, J. C., (1999), Vers une société civile européenne, La Tour d'Aigue: Editions de l'Aube.
• Eriksen, E. O., (2005), “An emerging European public sphere”, European Journal of Social
Theory, 8(3), pp. 341–363.
• Fredriksson, Carl Henrik, (2004), “Energizing the European public space”, Eurozine, 13 Mai,
Original in Swedish, Translation by Ken Schubert, [http://www.eurozine.com/articles/2004-05-
13-fredriksson-en.html], accesat în 02.07.2016.
• Habermas, J., (1997), Droit et démocratie, Paris: Gallimard.
• Habermas, J., (2009) Europe: The Faltering Project, Malden, MA: Polity Press.
• Luca, Dan, (2014), “Ce facem cu spaţiul public european?”, Ziarul Financiar, 28 apr,
[http://www.zf.ro/opinii/ce-facem-cu-spatiul-public-european-12540849], accesat în 02.07.2016.
• Mokre, Monika, (2013), „European Media Policies and the European Public Sphere”, în
Sicakkan, Hakan G., (ed.), EUROSPHERE Final Comparative Study:Linking the European Union
with the Citizens. Evaluation of the EU’s Policies Aiming to Create a Democratic European
Public Sphere, Vol.1, EUROSPHERE, pp. 27–44, [http://eurosphere.uib.no/files/
2010/07/Eurosphere_WP8.1_Final_scientific-deliverable3.pdf], accesat în 09.07.2016.
• Peters, Bernhard, (2004), “"Ach Europa" Questions about a European public space and
ambiguities of the European project”, Eurozine, 21 Iunie,[http://www.eurozine.com/articles/2004-
06-21-peters-en.html], accesat în 02.07.2016.
• Reding, Viviane, (2014), „Stimulating the European Public Space” în Battista Emiliano and
Nicola Setari (eds.), The Mind and Body of Europe: A New Narrative, Brussels: European Union,
pp. 32-33, [http://ec.europa.eu/culture/library/publications/mind-body-europe_en.pdf], accesat în
02.07.2016.
942
• Sicakkan, Hakan G., (2013), „The Contested European Public Sphere”, în Sicakkan, Hakan G.,
(ed.), EUROSPHERE Final Comparative Study: Linking the European Union with the Citizens.
Evaluation of the EU’s Policies Aiming to Create a Democratic European Public Sphere, Vol.1,
EUROSPHERE, pp. 252-263, [http://eurosphere.uib.no/files/2010/07/Eurosphere_WP8.1_Final_
scientific-deliverable3.pdf], accesat în 09.07.2016.
• Sicakkan, Hakan G., (ed.), EUROSPHERE Final Comparative Study: Linking the European
Union with the Citizens. Evaluation of the EU’s Policies Aiming to Create a Democratic
European Public Sphere, Vol.1, EUROSPHERE, [http://eurosphere.uib.no/files/2010/07/
Eurosphere_WP8.1_Final_scientific-deliverable3.pdf], accesat în 09.07.2016.
• Wolton, D., (1993), La dernière utopie, Paris: Flammarion.
• [http://www.robert-schuman.org/], accesat în 19 iunie 2016.
Documente oficiale
• Parlamentul European, Jurnalismul şi noile mijloace de comunicare în masă-crearea unei sfere

publice în Europa (2010/2015(INI)), P7_TA(2010)0307, [http://www.europarl.europa.eu/
RegData/seance_pleniere/textes_adoptes/definitif/2010/09-07/0307/P7_TA(2010)0307_RO.pdf],
accesat în 02.07.2016.
• European Commission, (1994), White Paper of Growth, competitiveness, employment.The
challenges and ways forward into the 21st century, Brussels: European Commission.
• European Commission, (2005), Synthesis Report: Consultation Forum On The Future Action
Programme For Active European Citizenship 2007–2013 (3 and 4 February 2005),
[http://ec.europa.eu/citizenship/pdf/doc481_en.pdf], accesat în 02.07.2016.
• Commission of the European Communities, (2002), Communication from the Commission to the
Council, the European Parliament, the Economic and Social Committee and the Committee of the
Regions on an Information and Communication Strategy for the European Union, COM(2002)
350 final, Brussels, [http://ec.europa.eu/transparency/regdoc/rep/1/2002/EN/1-2002-350-EN-F1-
1.Pdf], accesat în 02.07.2016.
• European Commission, (2014), Measuring the European Commission’s communication:
Technical and Methodological Report:Final Report 1 August 2014, ICF GHK,
[http://ec.europa.eu/dgs/communication/about/evaluation/documents/2014-measuring-the-ec-
communication_en.pdf], accesat în 02.07.2016.
• Commission of the European Communities, (2005), STRATEGIC OBJECTIVES 2005 – 2009
Europe 2010: A Partnership for European Renewal Prosperity, Solidarity and Security, ,
COM(2005) 12 final, 26.1.2005, Brussels.
• European Commission, (2014), Citizens’ Dialogues as a Contribution to Developing a European
Public Space. Report from the European Commission to the European Parliament, the Council,
the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, Brussels:
European Union, [http://ec.europa.eu/archives/debate-future-europe/citizens-dialogues/belgium/
brussels3/dialogue_en.pdf], accesat în 02.07.2016.
• European Commission, (2015), Standard Eurobarometer 83-Spring 2015- “Public opinion in the
European Union”, Fieldwork: May 2015, [http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/
eb83/eb83_publ_en.pdf], accesat în 02.07.2016.
• Consiliul Uniunii Europene, Reprezentanţii guvernelor statelor membre, (2014), “Concluziile
Consiliului şi ale reprezentanţilor guvernelor statelor membre, reuniţi în cadrul Consiliului,
privind libertatea şi pluralismul mass-mediei în mediul digital”, Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene, C032, 4 februarie, pp. 6–7, [http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=
celex:52014XG0204(02)#ntr1-C_2014032RO.01000601-E0001], accesat în 02.07.2016.
943
Comitetul Economic şi Social European, Pilonul European al drepturilor sociale, SOC/542,
Bruxelles, 25 ianuarie 2017, [https://webapi.eesc.europa.eu/documentsanonymous/eesc-2016-
01902-00-04-ac-tra-ro.docx], 17 Februarie 2017
Comitetul Regiunilor, Proiect de aviz al Comisiei pentru politicǎ socialǎ, educaţie, ocuparea forţei de
muncǎ, cercetare şi culturǎ – Pilonul European al drepturilor sociale, SEDEC-VI/010, 22 iunie
2016, [https://www.juridice.ro/wp-content/.../COR-2016-02868-00-00-AC-TRA-RO.docx], 17
Februarie 2017
Comisia Europeanǎ, Strategie pentru egalitatea între femei şi bărbaţi2010-2015, Bruxelles,
21.9.2010, COM(2010) 491 final, [http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/
Domenii/Egalitate%20de%20sanse/Strategia%20UE%20pentru%20egalitatea%20intre%20femei
%20si%20barbati%20%202010-2015.pdf], 17 Februarie 2017
Comisia Europeanǎ, Europa 2020. O strategie europeanǎ pentru o creştere inteligentǎ, ecologicǎ şi
favorabilǎ incluziunii, Bruxelles, 3.3.2010, COM(2010) 2020 final, [http://eur-lex.europa.eu/
LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2010:2020:FIN:RO:PDF], 17 Februarie 2017.
944
REZUMAT
Volumul Uniunea Europeană în contextul unei lumi în schimbare.

Fundamente istorice, valori, instituţii, politici, coordonat de Nicolae Păun, prezintă
o viziune comprehensivă a integrării europene, din perspectiva Europei central-
răsăritene şi, îndeosebi, a României, într-o abordare descriptivă şi analitică plasată
sub cupola multidisciplinarităţii. Cei 35 de autori sunt cadre didactice ale Facultăţii
de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu cercetări de
excelenţă în domenii precum istoria integrării, istoria relaţiilor internaţionale,
ştiinţe politice, diplomaţie, economie, drept, filosofie politică şi comunicare
instituţională.
Celor opt secţiuni ale volumului li se adaugă Prefaţa semnată de Ioan-Aurel
Pop, Prolegomenele şi Postfaţa coordonatorului.
Una dintre întrebările care stau la baza cercetărilor prezentate se conturează
în jurul actualităţii mesajului fondatorilor Comunităţilor Europene, un mesaj
reinterpretat frecvent în contextul actual, ţinând cont de necesitatea de a redefini
traiectoria construcţiei europene, cu scenarii discrepante propuse de voci mai mult
sau mai puţin proeminente din statele membre sau de la tribuna instituţiilor
Uniunii. Este motivul pentru care primele două capitole abordează momentele
iniţiale ale procesului de integrare, cu ecouri ale ideii europene care fusese
proclamată cu mai multe secole în urmă, trecând prin experienţa românească
interbelică şi aportul politicienilor români la proiectele de integrare regională, ca
potenţiale precursoare ale unificării ulterioare. Proiecţia federalistă descrisă aici
rămâne un model de interes pentru cultivarea ideii de „mai multă Europă”, ca unul
dintre scenariile posibile după depăşirea crizelor pe care Uniunea Europeană le
traversează în prezent. Plasarea momentelor iniţiale ale integrării în contextul
Războiului Rece aduce în discuţie contraste şi decalaje plasate sub auspiciile tezei
celor „două Europe”.
Autorii propun, de asemenea, capitole dedicate cadrului instituţional,
politicilor şi agendei UE, bazate pe analize de document, studii calitative şi
cantitative care surprind nu doar evoluţia politico-instituţională a spaţiului
comunitar, ci şi perspectivele de viitor, reflectate de priorităţile Agendei Europa
2020. Analizele cu caracter juridic facilitează înţelegerea procesului de reformă
prin intermediul tratatelor succesive, de la crearea primei Comunităţi în anii ’50
până la succesele şi neajunsurile Tratatului de la Lisabona.
Ţinând cont, pe de o parte, de aportul marilor curente politice la procesul de
integrare, şi pe de altă parte, de ameninţările la adresa acestuia venite din direcţia
populismului, volumul dedică o parte amplă elementelor doctrinare şi
simbolismului ataşat, cu studii de caz interesante privind spaţiul românesc. Este
analizată criza identitară pe care o traversează Uniunea Europeană, în cadrul unei
945
dezbateri privind valorile şi ethosul care marchează percepţia acesteia de către
cetăţeni.
Nu trebuie ignorată dimensiunea economico-financiară a integrării, în fapt
probabil cel mai vizibil atribut al acestui proiect aflat în derulare, motiv pentru care
autorii au realizat un studiu al pieţei unice, prin prisma politicilor care
fundamentează buna sa funcţionare, precum Politica Regională, cea Concurenţială
şi, desigur, cea Monetară. Beneficiind de expertiza practicienilor în domeniul
financiar-bancar, capitolul dedicat subiectului discutat lansează o dezbatere
complexă asupra viitorului monedei unice europene şi oportunităţii adoptării
acesteia în statele din Europa central-răsăriteană care fie nu au dorit, fie nu au
reuşit încă să facă acest pas – cu certitudine, o temă de interes pe agenda
guvernelor din regiune.
Nu în ultimul rând, volumul se opreşte asupra politicii care a avut probabil
cel mai mare impact asupra percepţiei Uniunii Europene la nivel global, şi anume
extinderea. Experienţa negocierilor de aderare este ilustrată cu exemple vizând
cazul, deloc simplu, al României, cu numeroase observaţii procedurale şi cu
proiecţii privind viitorul acestui proces. Totodată, secţiunea a VIII-a analizează
situaţia Uniunii Europene în contextul globalizării, cu observaţii privind
provocările geopolitice cu care aceasta se confruntă, filtrate prin prisma experienţei
recente, incluzând criza imigranţilor, rolul parteneriatului transatlantic şi
proeminenţa cuplului franco-german în acest scenariu.
946
SUMMARY
The volume The European Union in the context of a world in change.

Historical foundations, values, institutions, policies, coordinated by Nicolae Păun,
presents a comprehensive vision of the European integration, from the perspective
of Central and Eastern Europe and, in particular, of Romania, in a descriptive and
analytic approach placed in the framework of multidisciplinarity. The 35 authors
are members of the Faculty of European Studies of Babeş-Bolyai University from
Cluj-Napoca, with professional researches in areas such as history of European
integration, history of international relations, political sciences, diplomacy,
economics, law, political philosophy and institutional communication.
The eight chapters of the volume are accompanied by the Preface signed by
Ioan-Aurel Pop, the Prolegomena and the Afterword of the coordinator.
One of the questions that are at the core of these research papers is shaped
around the validity of the message conveyed by the founders of the European
Communities, a message frequently reinterpreted in the present context, taking
account of the need to redefine the trajectory of the European construction, with
diverging scenarios delivered by the more or less prominent voices of the Member
States or from the stand of the European Union institutions. It is for this reason that
the first two chapters address the initial moments of the integration process, with
echoes of the European idea that had been proclaimed centuries ago, going through
the Romanian interwar experience and the contribution of the Romanian politicians
to the regional integration projects, as potential precursors of the subsequent
unification. The federalist projection described here remains a model of development
of the idea of “more Europe”, as one of the possible scenarios after overcoming the
crisis which the European Union is currently experiencing. Placing the initial
moments of the integration in the context of the Cold War brings into question the
contrasts and differences placed under the auspices of the “two Europes” thesis.
The authors also propose chapters dedicated to the institutional framework,
the policies and the EU agenda, based on documents analysis, qualitative and
quantitative studies that capture not only the political and institutional evolution of
the Community, but also the future perspectives, mirrored by the priorities of
Europe 2020 Agenda. The legal analyses facilitate the understanding of the reform
process through the successive treaties, from the creation of the first Community in
the 1950s up to the successes and shortcomings of the Lisbon Treaty.
Taking into account, on the one hand, the great contribution of the current
policies to the integration process, and on the other hand, the threats coming from the
direction of populism, this volume allocates a broad part to the doctrinal elements and
to the symbolism, with interesting case studies on Romania. The identity crisis that the
European Union is going through is also being analysed, in the context of a debate on
the values and the ethos that mark its perception by the citizens.
947
The economic and financial dimension of the integration should not be
ignored, probably the most visible attribute of this ongoing project, for which
reason the authors conducted a survey on the single market, through the policies
that underlie its proper functioning, such as the Regional, the Competition and, of
course, the Monetary Policy. Benefiting from the expertise of practitioners in
banking and finance, the chapter dedicated to this topic launches a complex debate
on the future of the common currency and the possibility of its adoption in the
states of Central and Eastern Europe that either did not want or have not managed
yet to take this step – undoubtedly a topic of interest on the agenda of the
governments in the region.
Last but not least, the volume analyses the policy that has probably had the
biggest impact on the perception of the European Union on a global basis, namely
the enlargement. The experience of the accession negotiations is illustrated with
Romania’s case, a case not at not at all simple, with numerous procedural
observations and with projections on the future of this process. Furthermore,
chapter 8 analyses the situation of the European Union in the context of
globalization, with observations on the geopolitical challenges with which it is
being confronted, filtered through the experience of the recent events, including the
migrant crisis, the role of the transatlantic partnership and the prominence of the
French-German couple in this scenario.
948
SOMMAIRE
Le volume L’Union européenne dans le contexte d’un monde en

changement. Fondements historiques, valeurs, institutions, politiques, coordonné
par Nicolae Păun, présente une vision compréhensive sur l’intégration européenne,
de la perspective de l’Europe centrale-orientale et, notamment, de la Roumanie,
tout en employant une approche descriptive et analytique placée sous les auspices
de la multidisciplinarité. Les 35 auteurs sont enseignants à la Faculté d’études
européennes de l’Université Babeş-Bolyai de Cluj-Napoca, dont les recherches
d’excellence portent sur des sujets comme l’histoire de l’intégration, l’histoire des
relations internationales, les sciences politiques, la diplomatie, l’économie, le droit,
la philosophie politique et la communication institutionnelle.
Les huit chapitres du volume sont accompagnés par la Préface signée par
Ioan-Aurel Pop, les Prolégomènes et la Postface du coordinateur.
L’une des interrogations qui encadrent les recherches présentées porte sur
l’actualité du message des fondateurs des Communautés européennes, un message
souvent réinterprété dans le contexte actuel, étant donné le besoin de redéfinir la
trajectoire de la construction européenne, avec de différents scénarios avancés par
des voix plus ou moins notables des États membres ou de la tribune des institutions
de l’Union. C’est la raison pourquoi les deux premiers chapitres se concentrent sur
les moments initiaux du processus d’intégration, avec des échos de l’idée
européenne qu’on avait proclamée plusieurs siècles auparavant, passant par
l’expérience de l’entre-deux-guerres et l’apport des politiciens roumains aux
projets d’intégration régionale, comme potentiels précurseurs de l’unification
ultérieure. La perspective fédéraliste y décrite reste un modèle intéressant pour la
promotion de l’idée d’y avoir « plus d’Europe », en effet un scénario possible après
le franchissement des crises que l’Union européenne traverse à présent. L’idée de
placer les moments initiaux de l’intégration dans le contexte de la Guerre froide
engendre des discussions sur les contrastes et les décalages placés sous les auspices
de la thèse des « deux Europes ».
Les auteurs proposent, également, des chapitres dédiés au cadre institutionnel,
aux politiques et à l’agenda de l’UE, fondés sur des analyse de documents, des
études qualitatives et quantitatives qui visent autant l’évolution politique-
institutionnelle de l’espace communautaire, que ses perspectives d’avenir, reflétées
dans les priorités de l’Agenda 2020. Les analyses au caractère juridique facilitent la
compréhension du processus de réforme, par le biais des traités successifs, depuis
la création de la première Communauté, dans les années 1950, jusqu’aux succès et
limites du Traité de Lisbonne.
Tenant compte, d’une part, de l’apport des grands courants politiques au
processus d’intégration et d’autre part, des menaces dirigées contre celui-ci en
raison du populisme, le volume dédie une partie ample aux éléments doctrinaires et
949
au symbolisme y compris, avec des études de cas intéressantes sur l’espace
roumain. On analyse la crise identitaire que l’Union européenne traverse, dans le
cadre d’un débat sur les valeurs et l’ethos qui marquent la perception de celle-ci par
ses citoyens.
Il ne faut pas laisser de côté la dimension économique-financière de
l’intégration, ce qui en fait pourrait constituer l’attribut le plus visible de ce projet
en déroulement, c’est pourquoi les auteurs ont réalisé une étude sur le marché
unique, par l’intermédiaire des politiques qui en assurent le bon fonctionnement,
comme la Politique régionale, concurrentielle et, certes, monétaire. Bénéficiant de
l’expertise des praticiens dans le domaine financier-bancaire, le chapitre dédié à ce
sujet lance un débat complexe sur l’avenir de la monnaie unique européenne et les
avantages de son adoption par les États de l’Europe centrale-orientale qui soit n’ont
pas souhaité le faire, soit n’y ont pas encore abouti – sans doute, un thème d’intérêt
sur l’agenda des gouvernements de la région.
Pas dernièrement, le volume s’arrête sur la politique qui a peut-être eu le
plus grand impact sur la perception de l’Union européenne à l’échelle globale,
c’est-à-dire l’élargissement. L’expérience des négociations d’adhésion est illustrée
par des exemples visant le cadre, certainement pas simple, de la Roumanie, avec de
nombreuses observations procédurales et des perspectives sur l’avenir du
processus. En outre, le huitième chapitre analyse la situation de l’Union
européenne dans le contexte de la globalisation, par des observations sur les défis
géopolitiques auxquels elle se confronte, filtrés par l’expérience récente, y compris
la crise des migrants, le rôle du partenariat transatlantique et la prééminence du
couple franco-allemand dans ce scénario.
950
IMPRIMAT ÎN ROMÂNIA
951
952

Uniunea Europena in Contextul Unei Lumi in Schimbare PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Uniunea Europena in Contextul Unei Lumi in Schimbare PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIUNEA EUROPEAN√ ŒN CONTEXTUL

UNEI LUMI ŒN SCHIMBARE

Prefață de Acad. Ioan-Aurel Pop

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Păun, Nicolae (coord.)

Redactor: Doina ARGEŞANU

Bun de tipar: 00.00.2017. Format: 16/70×100

Volumul a fost realizat prin contribuţia colectivului de cadre didactice de la

Radu ALBU-COMĂNESCU – lector la Facultatea de Studii Europene, Universitatea

Miruna Andreea BALOSIN – lector doctor în cadrul Facultăţii de Studii

Monica BURCĂ-VOICU – lector în cadrul Facultăţii de Studii Europene,

Georgiana CICEO – cadru didactic titular, actualmente conferenţiar, la Facultatea

Gabriela Melania CIOT – conferenţiar la Universitatea „Babeş-Bolyai”,

Adrian-Gabriel CORPĂDEAN – conferenţiar şi prodecan al Facultăţii de Studii

Romana Emilia CRAMARENCO – lector la Facultatea de Studii Europene,

Horaţiu DAN – lector la Facultatea de Studii Europene din cadrul Universităţii

Dorin-Mircea DOBRA, licențiat în filosofie şi studii europene, este lector în

Doru DUMITRESCU, absolvent al Facultăţii de istorie al Universităţii din

Laura M. HERŢA – conferenţiar la Facultatea de Studii Europene (Universitatea

Carmen-Nora LAZĂR – cadru didactic, actualmente conferenţiar, la Universitatea

Mircea Teodor MANIU – absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Economice a

Sergiu MIŞCOIU – conferenţiar la Facultatea de Studii Europene şi directorul

Paula MUREŞAN – lector în cadrul Facultăţii de Studii Europene, Universitatea

Valentin NAUMESCU – conferenţiar abilitat la Facultatea de Studii Europene a

Radu NECHITA – conferenţiar la Facultatea de Studii Europene a Universităţii

Victor NEUMANN – profesor la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie a

Flavian-Cătălin PAH a absolvit Colegiul European – Natolin, Varşovia în anul

Nicolae PĂUN – profesor şi decanul Facultăţii de Studii Europene a Universităţii

Ovidiu PECICAN este profesor la Facultatea de Studii Europene a Universităţii

Laurenţiu PETRILA, licenţiat în ştiinţe administrative, specializarea Administraţie

Titus POENARU a absolvit Facultatea de Studii Europene şi Facultatea de Drept

Ioan-Aurel POP este profesor și rector al Universității Babeș-Bolyai din

Cristian POPA, absolvent al studiilor de licenţă şi master în studii europene la

Andrei RĂDULESCU – macroeconomistul Băncii Transilvania şi cercetător la

Diana-Gabriela REIANU, lector în cadrul Facultǎţii de Studii Europene,

Elena RUSU – doctorandă la Facultatea de Studii Europene, Universitatea

Sorina SOARE – cercetător la Universitatea din Florenţa. A studiat ştiinţe politice

Dan ZBUCHEA a absolvit Facultatea de Studii Europene a Universităţii

Despre Europa (Acad. Ioan-Aurel Pop)...................................................................................... 00

I. NOI, EUROPENII. MODELE ŞI PROIECTE

II. EUROPA POSTBELICĂ. INTEGRARE ŞI RĂZBOI RECE

III. EXPERIENŢA POLITICO-INSTITUŢIONALĂ.

IV. POLITICI ŞI STRATEGIE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ. AGENDA 2020

V. REFERINŢE, MEMORIE ŞI SIMBOLISM EUROPEAN

VI. INTEGRARE ECONOMICĂ EUROPEANĂ.

VII. EXPERIENŢA EXTINDERII

VIII. UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN SISTEMUL RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

I. NOUS, LES EUROPÉENS. MODÈLES ET PROJETS

ANTÉCÉDENTS DU MOUVEMENT POUR L’INTÉGRATION EUROPÉENNE

II. L’EUROPE DE L’APRÈS-GUERRE.

LE MOUVEMENT POUR L’UNITÉ EUROPÉENNE (Flavian-Cătălin Pah) ......................... 00

III. L’EXPÉRIENCE POLITIQUE-INSTITUTIONNELLE.

L’ÉVOLUTION JURIDIQUE DES COMMUNAUTÉS ET DE L’UNION (Carmen Lazăr) ... 00

V. RÉFÉRENCES, MÉMOIRE ET SYMBOLISME EUROPÉENS

VI. INTÉGRATION ÉCONOMIQUE EUROPÉENNE.

VII. L’EXPÉRIENCE DE L’ÉLARGISSEMENT

VIII. L’UNION EUROPÉENNE DANS LE SYSTÈME DES RELATIONS

IX. EN GUISE DE POSTFACE (Nicolae Păun) ..................................................................... 00

About Europe (Acad. Prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop) ................................................................ 00

I. WE, THE EUROPEANS. MODELS AND PROJECTS

ANTECEDENTS OF THE MOVEMENT FOR EUROPEAN INTEGRATION