Violenţa în familie

În societăţile tradiţionale şi în familia clasică din interiorul lor, autoritatea bărbatului şi

tatălui era de la sine înţeleasă, nevasta şi copiii reprezentând un gen de bunuri pe care bărbatul
le administra şi admonesta fără protecţia comunităţii, ea intervenind
doar în circumstanţe extreme. Studiile de debut pe problema violenţei s-au concentrat asupra
variabilelor psihologice, a trăsăturilor de personalitate şi comportamentale. În viziunea unor
autori, acestea s-au oprit la a blama persoanele implicate: soţi beţivi, mame
necorespunzătoare, soţii ameninţătoare şi rele. Cercetările ulterioare au arătat că violenţa
familială este un răspuns complex la anumite condiţii: sărăcia, lipsa de putere socio-politică,
promovarea în mass-media a violenţei faţă de femei, ideologia dominaţiei şi agresivităţii
masculine şi altele.

Desigur, acești factori „macro” contează foarte mult şi în mod îndreptăţit studiile
antropologice se focalizează asupra lor. Variabilele psihologice „de blamare” nu trebuie însă
neglijate. Situaţiile cotidiene, ca şi investigaţii empirice rezultă că aproximativ la aceleaşi
condiţii sociale, oamenii se comportă diferit şi ce ține de violenţă.

S-au elaborat diverse modele în care încearcă să explice violenţa domestică, a căror
descriere succintă arată astfel: Modelul psihiatric, care prezumă ca factori principali ai iniţierii
violenţei (şi nu neapărat al celei reactive) tulburări psihice şi
emoţionale, personalitate dizarmonică, consum de alcool şi droguri. Nu e vorba atât de boli
mentale (schizofrenie, retardare), cât de un potenţial psihoemoţional favorabil agresivităţii, ce
ţine de combinaţia dintre date bio-genetice, socializare emoţională defectuoasă şi experienţe
traumatice de viaţă. La
abuzul sexual faţă de copii se invocă neputinţa de expresivitate normală a masculinităţii,
constatându-se că mulţi dintre bărbaţii înclinaţi înspre pedofilie şi
incest sunt timizi şi stângaci în relaţiile cu adulţii.
Modelul ecologic plasează problematica violenţei domestice în interacţiunile şi evoluţiile din
mediul familial, acesta, la rândul lui, fiind puternic
marcat de mediul comunitar. În viziunea modelului ecologist, copilul care nu se potriveşte cu
aşteptările părinţilor (este total neascultător, are dizabilităţi
emoţionale ori comportamentale de dezvoltare) şi familia supusă unor presiuni economice şi
sociale care nu are susţinerea comunităţii (îngrijirea copiilor,
asistenţa socială şi medicală, ajutor material) măresc extrem de mult riscul de violenţă intra-
soţi şi abuzul faţă de copii.
Modelul patriarhal / autoritar, reclamat în special de mişcarea feministă, scoate în evidenţă
că prin tradiţie bărbatul era considerat stăpânul casei, şi
comportamentul discreţionar, inclusiv prin aplicarea bătăii celorlalţi membri ai familiei, era de
la sine înţeles. Autoritatea patriarhală nu este însă nicidecum
o relicvă istorică nici măcar în democraţiile avansate, ci transparent sau mascat, operează din
plin şi în zilele noastre.
Modelul situaţiei sociale combină ideile celor două modele anterioare, incriminând ca şi
cauze hotărâtoare ale violenţei domestice două seturi de
variabile. 1) presiuni structurale (venituri mici, şomer, boală etc.) şi 2) norme culturale
transcrise în zicale cum ar fi „Bătaia e ruptă din rai”. În engleză
echivalentul este „Spare the rod and spoil the child”, adică „Cruţă băţul şi răsfeţi copilul”.
Conlucrând împreună, aceşti factori împing la violenţă familială.
La care se mai adaugă unul important: adulţii şi precumpănitor copiii, învaţă să fie agresivii
din societate în general, din mediul familial încărcat de violenţă, în particular.
Modelul resurselor prezumă că indivizii recurg la violenţă atunci când, dorind autoritatea şi
dominanţa, nu au resurse oficiale (situaţie materială,
prestigiu social) pentru a le obţine sau păstra. Un tată care vrea să-şi impună cu orice preţ
dominanţa în familie, dar este şomer sau are o slujbă de mic
prestigiu şi salariu, nu are şcoală şi nici înalte abilităţi intelectuale şi comunicaţionale, va
recurge la violenţă. În modelul costurilor şi controlului social, enunţul fundamental este că
fiinţele umane sunt înclinate să îi domine pe alţii, numai că ţin seama de
costurile şi riscurile pe care şi le asumă. Dacă ei nu percep costuri personale în a-i pune la
punct pe ceilalţi prin forţă fizică, o fac. Altfel spus, dacă controlul
social este precar. Or, în teritoriul domestic sunt condiţii care contribuie la nefuncţionarea la
cote înalte a acestui control şi facilitarea actelor violente (în
special din partea bărbaţilor), şi anume: Inegalitatea de putere, bărbaţii având mai multă forţă
fizică şi adesea şi economică faţă de soţii, şi părinţii faţă de copii; Caracterul privat al
familiei determină, pe de o parte, reţinerea din partea celor agresaţi să ceară ajutor dinafară, şi,
pe de altă parte, stânjeneala celor din exterior de a interveni. S-a constatat investigaţional că
probabilitatea violenţei în familie scade când creşte numărul prietenilor şi rudelor apropiate ce
au
legături intense cu familia în cauză (Gelles, 1997; Gelles şi Cornell, 1990); Imaginea
„bărbatului adevărat” contribuie la violenţa domestică în sensul că în multe subculturi – în
unele societăţi în întregime – masculii violenţi sunt apreciaţi şi aplaudaţi fiindcă reuşesc să-şi
impună autoritatea. Nu de puţine ori
auzim încă şi la noi, inclusiv în medii mai elevate: „Ceea ce i-ar trebui băiatului, ar fi o mamă
de bătaie, să ştie că are tată”.
Cele mai multe acte de violenţă domestică au loc între soţi. Potrivit unei anchete, în 16% din
toate cuplurile americane soţii ajung să se lovească (Strauss et al., 1980). În general,
„atacatorii” sunt bărbaţii, la violenţele cărora tot mai multe soţii răspund cu violenţă. Totuşi,
femeile sunt de departe în mai
mare măsură victime ale agresiunii în familie. Mai mult chiar decât copiii. De zece ori mai
multe femei decât bărbaţi sunt victime ale violenţei soţilor,
iubiţilor actuali sau foşti (Campbell, 1995). În SUA, o femeie din 22 (cel puţin 2,4 milioane
de femei adulte) este victimă a violenţei soţului sau iubitului în fiecare an; aproape 30% din
femeile omorâte sunt ucise de soţi sau iubiţii lor: dintr-o anchetă sociologică naţională, rezultă
că o soţie din patru şi un soţ din
trei consideră faptul că a-l pălmui pe partener e ceva normal sau cel puţin necesar. Mulţi
autori americani (printre care proeminenţi: Gelles, 1997; Campbell,
1995), relevând consecinţele negative ale unei atari situaţii pe multiple planuri, o consideră
îngrijorătoare. Cred, totuşi, referindu-mă la ultima constatare, că
e îndreptăţită distincţia dintre violenţa normală (îmbrânceala) şi violenţa abuzivă (pumni
repetaţi, lovirea cu picioarele etc.), distincţie ce figurează în unele
lucrări de specialitate.
Nici o varietate de violenţă nu e bună şi normală – păguboasă este şi cea pur verbală –, dar,
din moment ce nu putem trăi într-o lume de îngeri, deosebirea dintre a împinge, a smuci de
mână şi a snopi în bătaie e fundamentală. Să nu uităm însă că uneori violenţa „normală” e
preludiul celei abuzive,
din mici tachinări fizice şi verbale, ajungându-se la agresivitate maximă. De fapt, distincţia
violenţă normală – violenţă abuzivă a fost lansată în discuţia
despre socializarea (şi abuzul copiilor), şi ea se potriveşte mai bine respectivei realităţi, am
considerat însă că are o oarecare acoperire şi pentru violenţa
domestică în general. Femeile sunt victime ale agresivităţii bărbaţilor în toate mediile sociale
şi la toate rasele şi etniile. Dar nu în aceeaşi proporţie şi cu aceeaşi intensitate.
La familiile cu un jos status socioeconomic, bătăile sunt mai frecvente şi severe, iar între
condiţia socioeconomică şi rasă şi etnie există o destul de strânsă
corelaţie. Astfel încât, dezavantajate apar în SUA femeile afro-americane şi hispanice, la noi
cele din comunităţile de rromi. În asemenea familii, şi certurile sunt mai grave, determinate de
consumul de alcool şi droguri, lipsa de bani, inegalitate flagrantă în efectuarea treburilor
gospodăreşti, gelozie. După cum
arătam în 5.3.2., în viziunea mea aceste caracteristici sunt atât de interdependente încât
formează un sindrom al incapacităţii de convieţuire normală, care
duce în marea majoritate a cazurilor, la disoluţia familială. În acest spirit, violenţa familială
poate fi considerată o cauză directă a divorţului, dar şi o
variabilă intermediară, în sensul că ea cumulează efectele unor factori sociali şi psihologici
(situaţie materială precară, incompatibilitate de statut
educaţional, consum de alcool, lipsă de afectivitate, mentalitate de dominanţă etc.), este
rezultatul unor grave neînţelegeri pe care le şi întreţine şi amplifică. Într-adevăr, un corp
numeros de studii arată că majoritatea bărbaţilor care îşi bat nevestele folosesc şi abuzează de
alcool. Consumul exagerat de
alcool (şi alte droguri) conduce în general la agresivitate, atât prin efectul său dezinhibator cât
şi prin pierderea lucidităţii, persoana în cauză nemailuând în
calcul urmările nu de puţine ori fatale asupra vieţii celorlalţi şi a lui însuşi. Neîndoielnic că
starea de ebrietate este cauza imediată cea mai frecventă în actele
de violenţă asupra soţiilor. Fără a neglija faptul că înclinaţia spre băutul excesiv are puternice
componente biopsihologice, ea este potenţată şi de situaţia de
viaţă a indivizilor, alcoolismul fiind asociat cu şomajul, sărăcia, lipsa de educaţie.
Să observăm, apoi, prezenţa unui alt fenomen legat de starea de ebrietate şi abuzul fizic al
membrilor familiei: soţii şi părinţii învaţă că dacă nu vor să
fie acuzaţi prea aspru că şi-au bătut partenerii şi/sau copiii, trebuie să bea înainte, ori să spună
că au băut (Gelles şi Cornell, 1990, p. 16). Mecanismul este prezent şi la femei dar îi
caracterizează predominant pe bărbaţi. Mărind miza acestui fenomen, unii autori sunt de
părere că beţia bărbaţilor este mai mult o
scuză a violenţei familiale decât o cauză a ei şi că resorturile reale ale agresivităţii sunt
localizate în situaţia economică, cu precădere în şomaj (Bryjak şi
Soroka, 2001). Respectiva teză mi se pare a fi nu numai falsă epistemic, ci şi nocivă social. E
adevărat că soluţia structurală a reducerii multor rele sociale,
inclusiv a violenţei familiale, este eradicarea sărăciei şi o mai echitabilă distribuire a
resurselor socioeconomice, dar până atunci, şi alături de ea, lupta
împotriva consumului abuziv de alcool trebuie să preocupe statul şi societatea civilă.
Alcoolismul este un flagel şi al societăţii româneşti.
A restrânge violenţa din familie – e utopic obiectivul de a o eradica – presupune şi
preocupare, folosind toate mijloacele posibile, de a limita
alcoolismul. Sunt necesare însă şi acţiuni directe din partea oficialităţilor pentru a interveni şi
proteja femeile faţă de violenţa soţilor. Dar chiar în ţări atât de
sensibile la drepturile femeilor, cum este SUA, se manifestă o apatie vizavi de implicarea
organelor în drept (poliţie şi procuratură), explicabilă prin
(Hirschel şi Hutchinson, 1997): Tradiţional, violenţa din sânul familiei este considerată o
chestiune de „bucătărie internă”, suportată şi rezolvată de membrii
familiei; De foarte multe ori, soţiile deşi doresc ajutor, când e vorba de arestare sau
condamnare îşi retrag plângerile, astfel încât poliţiştii şi procurorii ajung
la concluzia că e o pierdere de vreme să intervină. Mai mult, un risc inutil, ofiţerii de poliţie
confruntându-se uneori cu agresarea lor din partea celor ce nu cu
puţin înainte se băteau între ei; Autorităţile merg pe ideea că a-l aresta pe soţ şi a-l trimite la
închisoare provoacă rău tot familiei (soţiei) în cauză, lipsind-o
de cel ce aduce bani în casă. (Situaţia este atât de tipică la noi în ţară pentru familiile de
rromi); Poliţiştii fiind de regulă bărbaţi, deliberat sau nu, au tendinţa
de a fraterniza cu soţul agresor.
Pe zi ce trece însă, opinia publică şi oficialităţile sunt tot mai sensibile şi active în ce priveşte
violenţa domestică. Se recurge din ce în ce mai eficient
la conjuncţia dintre coerciţie asupra agresorului cu încercarea de a media conflictul, poliţiştii,
procurorii şi judecătorul, conlucrând cu asistenţi sociali,
psihologi, sociologi şi antropologi. Aceştia din urmă au un rol important în înţelegerea şi
negocierea dintre cutume etnice şi legislaţia ţărilor gazdă. Dar nu
este în joc o simplă adaptare la un sistem, ci chestiunea mai generală de a împăca cerinţele
relativismului cultural (multiculturalismul) cu drepturile omului,
sau cu ceea ce R. Boudon numeşte „ireversibilitate axiologică” (vezi, pe larg, Iluţ, 2004).
În contextul domestic nu numai femeile sunt agresate. De fapt, dacă considerăm împreună
actele de violenţă normală şi cele grav abuzive, doar cu
puţin balanţa agresională înclină de partea bărbaţilor. Problema este, aşa cum s-a sugerat deja,
că bărbaţii sunt agresaţi de soţiile lor mai mult verbal, iar când
e vorba de fizic, cu acte minore. Şi cel mai important lucru este că soţiile, în imensă
majoritate, răspund la violenţă, se apără şi nu o iniţiază. Dar nu doar ca
tip de reacţie şi ca secvenţă temporară violenţa femeilor diferă de cea a bărbaţilor, ci şi ca
motivaţie de adâncime (Hamberger, 1997): soţii agresează pentru a
domina şi a menţine controlul, femeile se apără pe ele şi îşi apără copiii. Această asimetrie are
multe raţiuni, una fundamentală fiind aceea că bărbaţii sunt
mai puternici fizic. Nu întâmplător cazurile de bătaie pe care o încasează bărbaţii de la
partenerul lor conjugal sau de iubire, uneori rănirea sau omorârea lor,
se petrec când aceştia dorm sau sunt foarte beţi. Este un fenomen care a fost încă puţin
explorat prin investigaţii sistematice.
Soţii se agresează reciproc, cu intensităţi şi frecvenţe diferite, unii cu totul circumstanţial – o
palmă, după care regretă şi îşi cer iertare în genunchi –,
alţii cu sadism, şi repetat. În societăţile tradiţionale, de dragul copiilor şi de gura lumii, multe
femei rabdă supliciile la care sunt supuse „până nu mai pot
suporta” şi doar văzându-se şi spunându-li-se şi din exterior că le este ameninţată viaţa şi că,
deci, şi copiii vor suferi mai mult, decid să se despartă. Certurile
soldate cu agresiuni fizice sunt mai răspândite – contând şi alţi factori – în rândul familiilor
tinere. Dar şi împăcările încununate cu sex pătimaş sunt mai
dese. L. Walker (1979), pe baza unor cercetări şi a observaţiilor cotidiene descrie trei faze ale
ciclului violenţei: a) Acumularea tensiunilor şi „plutirea lor în
aer”. Partenerul (în speţă femeia) încearcă să detensioneze atmosfera, să se poarte cât mai
bine, să fie conciliantă. Dar tensiunea creşte şi, în ciuda faptului că
nu recunoaşte, şi ea devine furioasă; 2) Se produce explozia, partenerul (de obicei bărbatul),
care se simte îndreptăţit să-i dea o lecţie celuilalt, îşi pierde
controlul şi loveşte; 3) „Luna de miere” în miniatură, scuze şi insistenţe, rugăminţi de iertare
şi împăcare, promisiuni din suflet că nu se va mai întâmpla,
dovezi fizice de dragoste profundă. Asemenea episoade pot fi unice în viaţa cuplului sau
foarte rare, dar, de regulă, ele se repetă, rezolvându-se uneori prin
intervenţie de asistenţă şi terapie, alteori prin deteriorarea iremediabilă a vieţii intime şi prin
separare sau divorţ. În mediile sociale precare, unde şi divorţul
este costisitor, în foarte multe familii ciclul mai sus descris însoţeşte toată viaţa cuplului,
înspre bătrâneţe certurile şi bătăile fiind mai rare, probabil pentru că
şi mijloacele erotico-sexuale convingătoare de împăcare au mai puţină forţă. Oricum, ceea ce
arată cercetările concrete şi experienţa curentă este că într-o
asemenea atmosferă de risc violental, femeile suferă nu doar fizic datorită agresiunii propriu-
zise, ci şi din cauza traumei constatate că agresivitatea se poate
repeta. Trăiesc, adică, „cu frica în sân”. Şi din nou asocierea proeminentă este cu alcoolismul.
Întrebarea pe care atâtea femei şi din România şi-o pun
aproape în fiecare zi: „Oare iar vine beat acasă şi face scandal?” e devastatoare psihologic. Şi
e una dintre cele care greu se stinge în timp, tocmai fiindcă nu
e o simplă curiozitate şi nu antrenează răspunsuri cu implicaţii nevinovate sau minore pentru
viaţa de familie.
Bineînţeles că, odată cu trecerea vremii, ca şi orice rău uman, deşi cu greu femeile se
obişnuiesc, ele dezvoltă strategii de amorsare a efectelor (de la a
şti cum să folosească mâinile pentru a aplana loviturile, la a se ascunde până când bărbatul se
potoleşte, la a chema apropiaţi în ajutor şi ajungând la a
„seduce” prin vorbă şi faptă pe cel înfuriat, activitate care nu este nici ea, de obicei, plăcută).
Şi chiar dacă mijloacele strategice nu reuşesc, femeile se
consolează cu gândul că aşa le-a fost soarta. Această justificare, numită mai pretenţios în
literatura de specialitate „învăţarea neputinţei”, a neajutorării, (learned helplesness – Walker,
1979), are în spate însă o serie de motive mai concrete, care determină ca în aproape toată
lumea multe femei să rămână în mediul violental: Dependenţa economică reprezintă un
obstacol nu doar în cazul soţiilor care se bazează în exclusivitate pe venitul soţului, dar şi
pentru cele
care văd în despărţire un mare risc pentru subzistenţa şi dezvoltarea economică a familiei;
Motive moral-religioase, credinţa că familia şi supunerea faţă de
soţ sunt sfinte şi că divorţul este o ruşine, a ei şi a familiei din care provine, o lipsă de
responsabilitate, inclusiv faţă de soţul care ar rămâne singur şi
neajutorat; Profundul ataşament faţă de principiul „copiii trebuie să aibă tată, tatăl lor
natural”. E rău cu un soţ violent, dar e mai rău fără soţ, şi cu copiii
fără tată; Frica de a rămâne singură, compusă în principal din îngrijorarea că divorţând îşi
pierde aproape toate prieteniile şi relaţiile sociale, rămânând
vulnerabilă la numeroasele încercări ale viţii. De multe ori la această frică se adaugă temerea
că soţul părăsit o va hărţui sau chiar o va ucide. În cazul familiilor neintegrate cultural într-o
anumită ţară, frica de singurătate sporeşte în importanţă, date fiind barierele de limbă,
obiceiuri etc.; Dependenţa de
iubire, ceea ce înseamnă nu numai că ea îşi iubeşte soţul, dar ştie că şi acesta o iubeşte. Am
afirmat (vezi şi 6.5.) că dragostea e greu de conceput înafara
reciprocităţii. Se pare că dacă ea există, înfrânge şi suferinţele şi ostilităţile fizice. La
întrebarea „Ce fel de dragoste e aia cu bătaie?”, cei care sunt în situaţie
spun că nu e simplă, dar că ea există şi când unul dintre parteneri moare, celălalt îl regretă,
deşi o declară că atunci când încasa bătăile lui i-a dorit moartea.
În culturile tradiţionale, sau în drum spre modernizare, bătaia între soţi continuă să rămână o
afacere internă a familiei, şi ea nu este facil dezvăluită în
exterior, chiar în condiţiile anonimatului. La întrebarea „Dumneavoastră aţi fost vreodată
bătută de soţie (parteneră)?” adresată populaţiei din România de 18
ani şi peste, 1% dintre bărbaţi au răspuns „da”, 98% „nu” (1% reprezentând nonrăspunsuri),
iar la femei 18% au declarat „da”, 80% „nu”, 2% nonrăspunsuri.
Când însă întrebarea a fost formulată astfel: „Printre prietenii, rudele sau colegii
dumneavoastră cunoaşteţi cazuri de femei care îşi bat partenerii/soţii sau
bărbaţi care îşi bat partenerele/soţiile?”, configuraţia răspunsurilor e cu totul alta: bărbaţi
bătuţi apar 17%, nebătuţi 81%, nonrăspunsurile fiind de 2%, iar
pentru femei, răspunsul de „da” este 53%, de „nu” 45%, nonrăspunsuri 2% (Barometrul de
gen, 2000). Discrepanţa flagrantă dintre răspunsurile la cele două
întrebări confirmă aprecierea în legătură cu „afacerea internă a familiei”, adăugându-se
efectul general al dezirabilităţii sociale şi al apărării stimei de sine în
cazul primei întrebări, acestea nefuncţionând când e vorba de „alţii” (răspunsurile la cea de-a
doua întrebare). Avem toate motivele să credem, aşadar, că
realitatea e mai bine surprinsă prin cea de-a doua întrebare, deşi amândoi itemii se situează pe
terenul declaraţiilor, şi nu al comportamentelor efective, teren
minat de grave potenţialităţi distorsionante. Oricum, datele oferite de Barometrul de gen
(2000) indică şi o altă posibilă realitate semnalată de noi în
consideraţiile precedente. Violenţa intrafamilială este mai frecventă, în mediile mai sărace, cu
şcolaritate mai redusă. Astfel, luând răspunsurile la a doua
întrebare, dintre femeile cu o educaţie scăzută apar bătute 57%, în timp ce dintre cele cu
educaţie superioară, 42%, în mediul rural 59%, în cel urban 45%.
Diferenţa rural-urban denotă, bineînţeles, şi influenţa factorului „tradiţie”.
În SUA şi în Occident în general, continuă să fie o alarmă publică violenţa şi abuzul faţă de
copii (child abuse). Când e vorba de abuzul în context
domestic, acesta este asociat, la scară statistică, cu situaţia de mamă izolată, săracă şi lipsită
de suport din partea soţului sau a rudelor. De asemenea, e în
cauză un copil nedorit sau care a fost născut la o vârstă la care mama nu poate avea singură
grijă de el. Este evident şi aici că, comportamentul agresiv al
mamei faţă de copil este explicabil prin condiţiile sociale. Nu e însă şi de justificat moral.
Mamele singure cu copii sunt într-adevăr mai mult expuse moral şi la a folosi mijloace
violente în a-şi stăpâni odraslele. Dar nu numai ele. Dimpotrivă, în unele societăţi şi culturi,
bărbatul este cel care administrează corecţii
corporale copiilor. În literatura din domeniu se enumeră următoarele caracteristici mai
importante ale părinţilor ce îşi abuzează proprii copii:
 Provin dintr-un mediu de familie unde s-a practicat violenţa: părinţii lor se agresează
reciproc şi ei erau pedepsiţi corporal.
 Concepţia că cea mi eficientă educaţie se face prin pedepse corporale.
 În familie se practică violenţa între soţi, în special din partea bărbatului, considerându-se că
are dreptul „natural” de a folosi orice mijloc pentru a-şi impune autoritatea.
 Se practică un stil confuz, contradictoriu şi derutant (ambivalent/anxios) în raporturile cu
odraslele lor, au aşteptări nerealiste de la ei (de
exemplu, să fie primii la şcoală, să muncească în casă şi să nu se joace); folosesc copiii mai
degrabă să-şi satisfacă propriile nevoi (să se
mândrească cu ei, să fie cuminţi în orice împrejurare, astfel încât părinţii să nu aibă nici o
problemă), decât ale copiilor.
 Părinţii abuzivi nu sunt prea mult îngrijoraţi de rănile fizice şi psihice pe care le pot
provoca, mergând pe ideea „Se mai întâmplă, ce mare lucru
că i-au dat câteva palme”. Bazându-se pe literatura clasică relevantă a violenţei familiale, N.
Mitrofan (2003) prezintă şi alte tipologii ale părinţilor agresivi, stăruind asupra
variabilelor psihologice şi psihopatologice, cum ar fi contrastul dintre impulsivitate şi
timiditate, inteligenţă şi infirmitate fizică, frustrare, depresie şi nevoia
de afirmare. Cred că e potrivit aici să ne reamintim deosebirea dintre violenţa normală (trasul
de păr, băţul peste mâini etc.) şi cea abuzivă (bătaie cu pumnii
şi picioarele, rănirea . Şi în societăţile tradiţional-rurale din centrul şi Estul Europei, ultima era
puţin frecventă în socializarea şi educarea copiilor, dar prima
era prezentă în aproape orice familie, desigur şi din România. Teoriile care pun un atât de
mare accent pe consecinţele nefaste ale pedepselor corporale (şi
sub forma violenţei normale), răspund greu la întrebarea cum de, totuşi, cei care fiind
produsul unei asemenea socializări tradiţionale suntem în majoritate
echilibraţi, şi, mai ales, ne iubim părinţii. Mai mult, nu sunt deloc rare cazurile în care la
maturitate – bărbaţi şi femei – declară „Bine mi-a făcut”.
Constatarea ar merita o analiză psihoculturală mai comprehensivă: nu e sigur că neaplicarea
pedepselor corporale, nu numai în familie, dar şi în şcoală
producea indivizi şi mai echilibraţi, mai puţin iritabili şi gata de harţă. Pe de altă parte, într-o
familie ţărănească cu mulţi copii, cu părinţi copleşiţi de munca
câmpului şi întreţinerea gospodăriei, este greu de imaginat aplicarea unor metode cu totul
nonobstructive, şi a unui tratament educaţional specific fiecărui
copil în funcţie de caracteristicile lui de personalitate. De altfel, şi în societăţile moderne s-a
constatat o corelaţie destul de ridicată între violentarea copiilor
şi mărimea familiei: cu cât numărul de copii e mai mare, cu atât creşte şi riscul de abuz.
Dacă există un set de caracteristici specifice părinţilor abuzatori, există şi specificităţi ale
copiilor cu risc de abuz, dintre care mai importante sunt (Steele, 1980):
 Copii normali fizic şi psihic, dar care au fost născuţi neplanificat, înafara căsătoriei sau nu
sunt de sexul dorit.
 Copii „anormali”, cu defecte fizice sau mentale. Statistic probabil că aceşti copii sunt mai
supuşi agresiunilor părinteşti, viaţa curentă
demonstrează însă că în foarte multe astfel de cazuri, părinţii, pe bună dreptate, în numele
echităţii umaniste, au o grijă suplimentară faţă de ei.
 Copii „dificili” (hiperactivi, indisciplinaţi, neascultători). B. Steele (1980) comentează că
foarte adesea nota de „dificil” este mai mult percepută
decât reală, şi este mai curând efect decât cauză a neglijenţei şi abuzului. Comentariul care se
impune aici este că fenomenul semnalat de
psihologul american este unul răspândit, dar aşa cum mai recent alţi autori subliniază, nu e
justificat să victimizăm părinţii cu axioma că, în
esenţă, toţi copiii pot fi educaţi cu blândeţe şi fără coerciţie. Teza fundamentală lucidă în
educarea copiilor este că pe cât posibil să folosim
recompensele şi nu pedepsele, iar când acestea se impun, să le utilizăm ca privare de
recompense sau de activităţi plăcute (uitatul la televizor, joaca afară etc.) şi nu sub formă de
pedepse corporale severe.
Paradoxul social în legătură cu evitarea abuzului fizic faţă de copii, folosirea recompenselor şi
privilegiilor în loc de constrângeri şi pedepse corporale
este că exact acolo unde e mai multă violenţă, sunt şi mai puţine mijloace economico-sociale
de a o asana. Pentru că familiile cu practici abuzive faţă de
copii sunt semnificative mai: expuse şomajului şi sărăciei; izolate social, fără prieteni, firav
prinse în reţeaua de rude şi viaţa comunitară; situate în vecinătăţi
nesigure social (cu rată mare de infracţionalitate); preponderent familii monoparentale (sau cu
un soţ bolnav); abuzurile fizice (vom vedea că mai ales
sexuale) sunt mai frecvente unde există un părinte vitreg, aşa se explică probabil rata mare de
violenţă faţă de copii la familiile biparentale pe totalul SUA,
unde circa 6,9 milioane de copii sunt abuzaţi fizic anual în gospodăriile cu doi părinţi (Rudo şi
Powell, 1998).
În SUA, aproximativ 13% din totalul abuzurilor faţă de copii reprezintă abuzuri sexuale,
fetele fiind de trei ori mai expuse acestui risc decât băieţii.
Deşi sunt cazuri de activitate sexuală şi cu copii foarte mici, marea majoritate au între 8 şi 12
ani (apud Bryjak şi Soroka, 2001). Să observăm că datele de mai sus provin din surse oficiale,
în realitate victimele infantile ale abuzului sexual fiind mai numeroase, întrucât o parte
însemnată nu se raportează. Este
adevărat, în acelaşi timp, că aceste cifre se referă şi la abuzurile extrafamiliale. O mare parte
dintre ele se petrec însă în cadrul familial, luând forma
incestuală (îndeobşte tată-fiică) sau, cu cea mai mare pondere tată vitreg – fiică vitregă. În
această din urmă situaţie sunt şi complicaţii legale, deoarece nu e
considerat incest. Băieţii sunt abuzaţi sexual mai puţin de către ceilalţi membri ai familiei, ei
căzând victime vecinilor, antrenorilor şi altor persoane cu autoritate din exterior (un studiu
recent efectuat în SUA i-a vizat pe unii preoţi). Deşi anumite trăsături de personalitate par a fi
caracteristice părintelui
agresor sexual (timiditate, inabilităţi de comunicare, deficienţe emoţionale, stimă de sine), în
contrast cu reprezentarea populară, studiile atent elaborate
relevă că majoritatea acestora nu numai că nu sunt bolnavi psihic, dar nici măcar nu se poate
construi un portret-robot de personalitate abuzivă. Mai degrabă
o combinaţie între nemulţumiri şi frustrări personale determinate de situaţii de stres (şomaj,
insatisfacţii profesionale şi probleme la locul de muncă,
pierderea unei fiinţe dragi, insucces în relaţii sexuale şi afective) şi consum de alcool, conduc
la acte sexuale cu copii. Copii care, mai ales de la o anumită
vârstă, sunt şi ei fiinţe erotice şi uneori cooperează. În ordine ierarhică, relaţii abuziv sexuale
sunt între: tată vitreg şi fiică, tată natural şi fiică, frate şi soră,
unchi şi nepoată. Cu toate că spre deosebire de alte fenomene negative intrafamiliale, inclusiv
bătaia fizică, abuzul sexual la copii nu este asociat cu rasa, etnia sau statutul socioeconomic
(Finkelhor, 1995), nu toţi copiii sunt expuşi egal la riscul de a fi abuzaţi. Probabilitate mai
ridicată se constată la: fete, copii
preadolescenţi (8-10 ani), copii cu un singur părinte, copiii care au relaţii deficitare cu părinţii,
copiii cu tată vitreg.
O situaţie aparte este dată de relaţiile incestuoase frate-soră şi, în creştere, cele soră-soră,
frate-frate. Concepţia curentă despre aceste relaţii este că ele
sunt în cvasitotalitate consimţite, că e o joacă de explorare sexuală. Unele cercetări arată însă
că o pondere însemnată o au actele abuzive, sau, oricum, există
o diferenţă mare de vârstă între frate (17-8 ani) şi soră (10-11 ani), ceea ce înseamnă
inegalitate de putere (Russell, 1986).
Tema relaţiilor sexuale dintre fraţi şi surori rămâne încă un domeniu puţin studiat în
profunzime, probabil şi pentru că, dată fiind ponderea mai mare
de consensualitate, cazurile raportate sunt mai puţine şi nu angajează „scandaluri” în jurul lor.
Cercetări de anvergură s-au întreprins însă în legătură cu efectele pe termen scurt, mediu şi
lung asupra copiilor abuzaţi sexual, ele arătând în
unanimitate că victimele suferă fizic şi emoţional momentan, şi rămân cu traume psihice,
dificultăţi în relaţiile afective şi erotice pe termen lung. Efectele nu
sunt însă nesurmontabile. Asistenţa psihologică este aici deosebit de importantă. Terapeuţii
neprofesionişti sau prea entuziaşti cu privire la monstruozitatea
actelor sexuale abuzive faţă de copii au produs şi anumite efecte negative. Dorind cu orice
preţ să descopere în copilăria mică a unor pacienţi episoade de
abuz, au indus acestora false amintiri. Au avut loc celebre procese de acuzare a părinţilor sau
bunicilor pe această temă. Fenomenul a luat o asemenea amploare încât s-a înfiinţat în SUA şi
o „Fundaţie a falsei memorii”, care milita tocmai împotriva creării de către terapeuţi sau alte
persoane adulte la
anumite persoane a sindromului de falsă memorie. Dar a răspunde la întrebarea dacă traume
din copilărie, inclusiv cele sexuale, sunt reprimate şi apoi pot fi corect reamintite nu e uşor de
răspuns. Cercetările arată că e valabil şi sindromul falsei memorii, precum şi recuperarea prin
terapie a experienţelor
traumatice reale din copilărie (vezi şi Hampton, 1999).
Abuzul sexual are însă şi conotaţii sociale mai largi, existând o legătură statistică pronunţată
între acesta şi delicvenţa juvenilă, prostituţie, narcomanie,
vagabondaj juvenil (copiii străzii). Dar legătura nu este neapărat cauzală. E justificat să
presupunem că şi experienţa de acuzat contribuie nemijlocit la astfel
de manifestări, e valabil însă şi aici raţionamentul celei de-a treia variabilă, în speţă condiţiile
familiale, comunitare şi societale, care funcţionează ca un
funda explicativ şi pentru abuz şi pentru delicvenţă, prostituţie, vagabondaj şi copiii străzii.
A. Giddens (2000), analizând violenţa în familie şi abuzul sexual al copiilor, le plasează sub
titlul „Faţa nevăzută a familiei”. Este o expresie cultivată
mai cu seamă datorită mişcării feministe, care a pus pe tapet ideea că spaţiul familial e departe
de a fi unul senin, plin de armonie, ci impregnat de mari
convulsii şi nedreptate, cu deosebire la adresa soţiilor şi copiilor, şi că a proteja în continuare
această imagine idilică despre grupul domestic este o mare
inechitate socială şi general umană. Datorită militantismului feminist în primul rând, dar şi
altor conjuncturi, violentarea femeilor şi a copiilor în cadrul
familial a trecut în mare măsură din „nevăzut” în „transparent”, în perimetrul cercetărilor
asidue şi al dezbaterilor publice. Altor tipuri de violenţă
intrafamilială li se potriveşte acum mai bine eticheta de „nevăzut”: violenţa dintre fraţi şi
abuzul faţă de bătrâni, bătaia părinţilor de către copii adolescenţi,
violul marital. Sunt subiecte ce aşteaptă explorări viitoare mai extinse. Ele vor aduce date noi
şi sugestii explicative în conturarea unui răspuns mai pertinent
la întrebarea de ce în spaţiul domestic se întâmplă atâtea abuzuri, nu puţine sfârşind în
omoruri. Am văzut că se invocă factori macrosociali, comunitari, de personalitate. Trebuie
avut tot timpul în vedere că ei acţionează intercondiţionat şi într-un microcontext cu o înaltă
specificitate, anume, cel mai dens şi bine
circumscris spaţiu de interacţiune interpersonală cu cea mai bogată încărcătură afectiv-
erotic-comunicaţională şi de interese foarte prozaice. Proximitatea
fizică a persoanelor legate între ele prin atâtea nevoi şi experienţe duce inevitabil la
probabilitatea de conflicte mai dese şi intense. Factorul erotico-afectiv,
atenţia şi iubirea reciprocă înseamnă şi o sensibilitate şi reactivitate mai mare la
comportamentul celuilalt. Familia este microuniversul cu cel mai mare
potenţial de solidaritate afectivă, dar şi de tensiuni şi abuzuri. Pentru fiecare membru al
familiei – copiii trebuie socializaţi în acest spirit –, familia este un
bun colectiv care e nevoie să fie tratat şi cultivat ca atare, după toate normele optimului social,
susţinut de atuul că, înafara calculului rece, funcţionează ca
suport genetic altruismul consanguin. O serie de cercetări demonstrează că la majoritatea
familiilor, chiar dacă nu sunt ferite de neînţelegeri şi probleme,
răspunsul nu este abuziv, ci unul de solidaritate şi înţelegere autentică. Într-o recentă
investigaţie, M. Warr şi C. Ellison (2000), punând în paralel temerile şi îngrijorările faţă de
siguranţa propriei persoane în faţa criminalităţii (atacuri fizice pe stradă, răpiri, violuri etc.) şi
îngrijorarea şi preocuparea în legătură cu
ceilalţi membri ai familiei, au ajuns la concluzii încurajatoare pentru binele familiei. Numite,
în termeni de specialitate, prima - frică personală iar a doua frică altruistă, constatări mai
importante sunt: amândoi părinţii sunt foarte preocupaţi pentru siguranţa copiilor lor; bărbaţii
practică mult mai pronunţat frica
altruistă faţă de soţie şi copii, în detrimentul fricii personale; la soţii combinaţia prevalentă
este frica altruistică faţă de copii şi frica personală. Preocuparea
faţă de siguranţa personală e semnificativ mai mare la femei decât la bărbaţi; frica altruistă se
revarsă mai ales asupra fetelor şi mai puţin îi priveşte pe băieţi.
Ca şi grup privilegiat al fricii altruiste sunt femeile tinere (soţii şi fiice); odată cu înaintarea în
vârstă a părinţilor, frica altruistică se diminuează în favoarea celei personale. Se pot degaja
multe explicaţii ale acestor constatări: Apare limpede, de exemplu, că îngrijorarea faţă de
femeile tinere e legată de faptul că
ele sunt mai mult expuse la hărţuiri sexuale şi viol. În general s-ar putea spune că frica în
legătură cu ce li s-ar putea întâmpla celorlalţi membri ai familiei este realistă; e apoi mai
intensă acolo unde şi
riscul e mai mare. Faptul că bărbaţii afişează o mai puţină frică personală nu denotă neapărat
că sunt mai puţin egoişti, ci că ei se percep mai puţin
vulnerabili şi datorită forţei fizice. La cei mai bătrâni, diminuarea fricii altruiste poate veni ca
urmare a judecăţii că odraslele lor sunt deja mari şi se ştiu
apăra şi descurca singure, au învăţat cum să evite pericolele. Rezultatele confirmă unele
stereotipii de gen (bărbatul ca protector al teritoriului familial) şi
contrazic sau cel puţin moderează intensitatea altora, cum ar fi înclinaţia de sacrificiu a femeii
pentru binele familiei. Să recunoaştem, împreună cu autorii, că studiul are anumite limite
(efectuat într-un singur stat american, date autodeclarative, părerea unuia din membrii familiei
prin declaraţiile celorlalţi, ancheta
colectând răspunsuri de la un singur membru al gospodăriei). Dar ea are meritul esenţial că
atrage atenţia asupra importanţei introducerii fricii altruistice în
anchetele asupra factorilor percepuţi ca ameninţători – uzanţa este să se pună întrebări doar
privitoare la frica personală –, şi prin aceasta a studierii mai
complexe a relaţiilor intrafamiliale.
Să reiterăm în final că ceea ce studiile au arătat în consensualitate, este că violenţa nu rezolvă
tensiunile din familie