Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT
Suport teoretic:
1. Definiţie
Considerăm procesul de învăţământ ca fiind activitatea instructiv-educativă complexă
desfăşurată în mod sistematic şi organizat de către elevi şi profesori în şcoală, activitate graţie
căreia, elevii sunt înzestraţi cu un sistem de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, capacităţi,
competenţe, pe baza cărora ei dobândesc cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, îşi formează
concepţia despre lume, convingerile morale, trăsăturile de caracter, precum şi aptitudinile de
cunoaştere, cercetare şi creaţie.
1
Privit ca sistem, învăţământul cuprinde: (vezi „Esenţializarea şi explicitarea conţinutului
prin intermediul unor organizatori cognitivi/ scheme”, schema a)
- un flux de intrare, reprezentat de resursele umane şi materiale (personal didactic, elevi,
spaţii şcolare, dotări tehnice etc.)
- un proces - în cazul nostru procesul de învăţământ - care angajează resursele în vederea
atingerii obiectivelor
- un flux de ieşire, reprezentat de rezultatele sistemului, în cazul nostru de seriile de
absolvenţi, înzestraţi cu competenţe şi atitudini cerute de integrarea în societate.
Procesul de învăţământ poate fi studiat din mai multe puncte de vedere; ne interesează
aici două problematici: aceea a componenţei şi structurii sale şi aceea a procesualităţii interne.
2
A treia componentă o constituie curriculum-ul care se referă la oferta educaţională a
şcolii şi reprezintă sistemul experienţelor de învăţare directe şi indirecte oferite educaţilor şi
experimentate de aceştia în contexte formale, nonformale, informale. Curriculum-ul se dezvoltă
ca un concept integrator în raport cu variate dimensiuni ale procesului de învăţământ: obiective,
conţinuturi, mijloace etc.
Conţinutul procesului de învăţământ reprezintă suportul de bază al educaţiei şi este
format din bazele ştiinţei şi ale culturii. Procesul de învăţământ vehiculează conţinuturi
ştiinţifice, tehnice, literar-artistice, filozofice, religioase, etice etc., programate după o anumită
logică şi în funcţie de nivele de dificultate. Elevul îşi însuşeşte pe parcursul anilor de studiu
noţiuni şi legităţi, modalităţi de aplicare ale acestora, tehnici de muncă, precum şi anumite
reprezentări asupra lumii. Este important să se valorifice întreg potenţialul instructiv-educativ al
conţinutului, ceea ce depinde în mare măsură de calitatea activităţii didactice.
Strategiile didactice (metodele didactice, mijloacele de învăţământ şi formele de
organizare a activităţii didactice) reprezintă următoarea componentă a procesului de învăţământ.
Metodologia didactică reprezintă sistemul metodelor şi procedeelor didactice; ea
studiază, atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic, definiţia, natura, statutul, funcţiile,
clasificările şi principiile de utilizare a metodelor didactice, prin prisma unei concepţii unitare
despre actul predării şi învăţării.
Tehnicile tradiţionale de instruire erau mijloacele verbale, creta şi tabla. Gama acestor
mijloace s-a lărgit, înglobând astăzi, pe lângă aparatura audiovizuală (diapozitivul, filmul, banda
magnetică etc.), calculatorul electronic (Internet-ul etc.), ceea ce amplifică neaşteptat de mult
posibilităţile clasice. Procesul de instruire este susţinut, "asistat" tot mai mult de mijloace tehnice
menite să înlesnească predarea şi însuşirea cunoştinţelor şi deprinderilor.
Formele de organizare a activităţii didactice se referă la modalităţile specifice de
proiectare şi realizare a interacţiunilor profesori-elevi şi de promovare a anumitor tipuri de
colaborare între aceştia, în conformitate cu finalităţile/ obiectivele educaţionale urmărite.
Având precizate obiectivele, având suportul în conţinuturi şi aplicând diferite strategii, se
pune întrebarea: cum sunt acestea îmbinate, articulate în forme de muncă adecvate? Răspunsul la
această întrebare îl obţinem configurând domeniul formelor de organizare ale procesului de
învăţământ. Istoria educaţiei a acreditat organizarea învăţământului pe clase şi lecţii ca formă
statornică de desfăşurare, care a cunoscut o diversificare şi îmbunătăţire continue. Aşadar,
procesul de învăţământ îmbracă diferite forme care asigură cadrul de organizare a acestuia:
lecţiile, activităţile practice, activitatea în cercuri de elevi, excursii didactice şi vizite, cu
formaţiile de lucru specifice. Ele sunt menite să multiplice experienţele de cunoaştere şi acţiune
ale elevilor, să lărgească aria de contacte cu realitatea concretă.
Întregul proces de învăţământ se desfăşoară în timp: an şcolar, semestru, săptămână de
şcoală, zile de şcoală, ore de clasă etc. Conţinutul învăţământului apare segmentat în unităţi de
timp: profesorul îşi planifică, eşalonează şi fracţionează activitatea sa în timp.
Procesul de învăţământ este un proces dinamic şi complex, care poate fi asimilat cu un
sistem complex de interacţiuni, aflat în continuă schimbare şi echilibrare. Reglarea continuă a
sistemului se realizează prin conexiune inversă/ feed-back, care desemnează informaţiile în
legătură cu rezultatele atinse, informaţii provenite de la "ieşirea" sistemului. Aceste informaţii
sunt orientate din nou spre "intrarea" sistemului, pentru ca el să îşi modifice configuraţia în
funcţie de scopurile propuse. În funcţie de momentul de timp în care este realizat feed-back-ul,
3
raportat la secvenţa de instruire, vorbim despre feed-back formativ, care se realizează sistematic,
pe parcursul întregii secvenţe şi are rolul de a sprijini activitatea de învăţare a elevilor şi despre
feed-back sumativ, care se realizează la finalul secvenţei şi are rolul de a oferi informaţii în
legătură cu prestaţia elevilor şi a cadrului didactic. Feed-back-ul reprezintă principiul oricărei
acţiuni eficiente, care se referă la obţinerea de informaţii despre efectele acelei acţiuni. La nivel
micro, feed-back-ul poate fi oferit şi primit, deopotrivă, de cadrele didactice şi de elevi; el se
poate referi la acţiunea prin care cadrul didactic obţine informaţii despre efectele demersului său
pedagogic şi la acţiunea prin care elevii obţin informaţii despre efectele eforturilor lor de
învăţare. Aşadar, feed-back-ul reprezintă principiul fundamental al activităţilor de comunicare,
respectiv de predare şi învăţare eficiente.
a) Predarea
Considerat ca proces, învăţământul reprezintă alternarea activităţilor de predare, învăţare,
evaluare.
Conceptul de "predare" a suferit, de-a lungul timpului, modificări substanţiale, dobândind
un conţinut tot mai cuprinzător şi mai complex.
În didactica tradiţională, actul predării era unidirecţional, adică îndreptat de la profesor
spre elev şi avea ca obiectiv transmiterea de cunoştinţe gata structurate, pe care elevii urmau să
le asimileze în mod pasiv. Apoi, s-a simţit necesitatea elaborării de modele în care predarea să nu
mai fie "atribuită" doar profesorului, ci să îl implice şi pe elev. Astfel, viziunea s-a schimbat
radical în didactica modernă, predarea nu mai este concepută ca o activitate de comunicare, de
transmitere de cunoştinţe, ci ca o problemă de organizare şi conducere a proceselor de învăţare.
Subliniem că predarea nu se reduce la transmiterea unui volum de informaţii propriu unei
anumite discipline de studiu, ci ea presupune acţiuni şi operaţii sistematice întreprinse în vederea
organizării, desfăşurării şi îndrumării optime a activităţii de învăţare desfăşurate de elevi.
Aşadar predarea este un factor care declanşează, stimulează şi orientează ansamblul
activităţilor şcolare ale elevilor, printre care şi studiul individual, fixarea şi consolidarea noului şi
presupune şi controlul şi evaluarea conţinutului asimilat. De aceea, predarea este privită ca o
problemă de determinare a activităţii de învăţare la elevi şi de organizare, dirijare şi îndrumare a
acesteia; prin activitatea de învăţare pe care o induce, predarea facilitează formarea progresivă şi
dezvoltarea personalităţii elevilor. Practic, predarea nu are sens decât în măsura în care
determină un efort corespunzător de învăţare din partea elevilor, respectiv declanşează şi
întreţine activitatea de învăţare a elevilor.
A preda nu trebuie să însemne a spune şi a cere elevilor ca în lecţia următoare să redea
informaţiile furnizate de acesta, ci a organiza experienţe de învăţare care să provoace
schimbări dezirabile în comportamentele elevilor. Din perspectivă pragmatică, a preda
înseamnă:
- a proiecta producerea schimbărilor dorite
- a preciza natura schimbărilor (prin formularea obiectivelor de urmărit)
- a determina conţinutul acestor schimbări
- a organiza, conduce şi monitoriza producerea schimbărilor
- a evalua nivelul la care se realizează schimbările.
4
Prezentarea conţinutului de către profesor nu poate fi înlăturată total; prezenţa profesorului
în procesul de învăţământ este necesară, el fiind acela care stabileşte direcţiile învăţării, anunţă
obiectivele ei şi pune elevii în relaţie cu noul conţinut.
Etapele principale ale procesului de predare sunt:
- prezentarea unui material concret şi/ sau verbal: date, informaţii, exemple,
evenimente
- organizarea şi conducerea unor activităţi în care să se valorifice materialul concret
şi verbal oferit
- acordarea de sprijin elevilor pentru a putea observa, analiza, compara, aplica,
sintetiza
- extragerea esenţialului (împreună cu elevii) şi fixarea lui în noţiuni, concepte,
judecăţi, raţionamente
- operaţionalizarea cunoştinţelor elevilor, prin conceperea şi rezolvarea de exerciţii şi
probleme aplicative, de sarcini de instruire teoretice şi practice, prin organizarea
activităţilor de muncă independentă ş.a.
Stilul de predare este definit ca fiind comportamentul specific profesorului, în care se
reflectă evident concepţia sa pedagogică precum şi competenţele psihopedagogice. Există mai
multe criterii de clasificare a stilurilor de predare: în funcţie de modul în care se realizează
managementul în clasă: autoritar, democratic, laissez-faire, în funcţie de caracterul strategiilor
didactice: expozitive, conversative, în funcţie de specificul comunicării: comunicativ,
necomunicativ, în funcţie de poziţia agenţilor educaţionali: centrat pe cadrul didactic, centrat pe
elevi, interactiv etc.
Cum deja am precizat, procesul de învăţământ funcţionează ca o unitate organică, prin
îmbinarea firească şi necesară a celor trei funcţii şi componente fundamentale: predarea,
învăţarea şi evaluarea.
b) Învăţarea
Definim învăţarea şcolară ca activitate intelectuală şi fizică desfăşurată în mod sistematic
în vederea însuşirii unor informaţii şi formării de abilităţi necesare dezvoltării continue a
personalităţii. Aşadar, învăţarea presupune un dublu aspect: unul informativ, care constă în
reţinerea şi stocarea unui conţinut informaţional util şi unul formativ, care se referă la
dezvoltarea sistemului cognitiv-operaţional al individului care învaţă, adică modul în care se
operează cu informaţiile respective, modul în care sunt puse în practică.
Învăţarea şcolară, poate fi analizată din perspectiva a două aspecte, diferite, dar
complementare, ale învăţării şcolare: cel procesul şi cel motivaţional. Aspectul procesual se
referă la momentele sau etapele care compun o secvenţă de învăţare, în timp ce aspectul
motivaţional se referă la gradul de implicare a elevului în actul învăţării şi în rezolvarea
sarcinilor de lucru. Cele două aspecte alcătuiesc o unitate indisolubilă şi se desfăşoară fie în mod
alternant, fie convergent. Din punct de vedere didactic, ne interesează interacţiunea acestor
momente, modalitatea dinamică şi complexă de combinare a lor.
5
înregistrarea, perceperea activă a datelor concrete şi verbale cuprinse în oferta lecţiei sau
activităţii practice. În continuare, prin procese de analiză, sinteză şi generalizare asupra
materialului se desprind relaţii şi note relevante, adică are loc înţelegerea informaţiilor,
pătrunderea prin gândire a datelor, ceea ce va însemna condensarea informaţiei în noţiuni, legi,
principii etc. Intervine apoi fixarea în memorie, adică "stocarea" informaţiei şi, în final, utilizarea
ei, actualizarea cunoştinţelor sub forma reproducerii şi mai ales a operării, a transferului în
condiţii apropiate de cele de la lecţie sau într-un context nou. Finalizarea secvenţei de învăţare o
constituie aplicarea cunoştinţelor, adică punerea lor în practică, operarea cu ele.
c) Evaluarea
Evaluarea reprezintă alături de predare şi învăţare o funcţie şi o componentă
fundamentală a procesului de învăţământ. Evaluarea este o activitate complexă de stabilire a
relevanţei şi a valorii unor procese, performanţe, comportamente, prin raportarea acestora la un
sistem de indicatori de performanţă, respectiv criterii şi standarde prestabilite. Pedagogia
modernă promovează o evaluare ştiinţifică, obiectivă, continuă, sistematică în trei etape:
verificarea, măsurarea, aprecierea.
Predarea-învăţarea-evaluarea sunt procese care se află într-o relaţie de interdependenţă,
intercondiţionându-se reciproc!
6
repertoriul emiţătorului, repertoriul receptorului şi repertoriul comun (Re intersectat cu Rr),
care se lărgeşte necontenit, ca efect al învăţării (în schema e) a comunicării didactice repertoriul
profesorului Rp se intersectează cu cel al elevului Re).
Aşadar, comunicarea profesor-elevi este posibilă datorită repertoriului lor comun,
respectiv datorită acelor componente ale acestuia, care, chiar dacă nu sunt identice, cel puţin sunt
apropiate, asigurând puntea de legătură între profesor şi elev, dând posibilitatea transmiterii şi
asimilării cunoştinţelor, în mod eficient. Fireşte că există anumite afinităţi, reacţii afective şi
atitudini comune factorilor de mediu social, care uşurează realizarea comunicării dintre profesor
şi elevi. Desigur, o anumită disjuncţie există întotdeauna, ea este chiar necesară pentru a antrena
elevii în comunicare şi pentru a-i activiza. Însă, dacă repertoriul comun este prea mic/ restrâns,
nu se poate realiza comunicarea, iar elevii nu pot recepţiona mesajul profesorului. Pe de altă
parte, dacă repertoriul comun este prea mare, se diminuează interesul şi motivaţia elevilor pentru
studiul obiectului de învăţământ, al temei ş.a.m.d., ceea ca conduce la scăderea gradului lor de
implicare în activitatea didactică.
Fireşte, configuraţia repertoriului cognitiv şi comportamental al elevului este dependentă
de stadiul dezvoltării sale psihice, respectiv de încadrarea sa în stadiul operaţiilor concrete
(corespunzător claselor mici) sau în cel formal-abstract (corespunzător claselor VI-XII). Astfel se
explică faptul că acelaşi mesaj, aceleaşi date şi informaţii verbale, sunt prelucrate diferit în
funcţie de stadiul de dezvoltare a gândirii, de particularităţile individuale. De asemenea, amintim
necesitatea de a transpune mesajul didactic într-un limbaj accesibil elevului şi de a-l face
compatibil cu sistemul operaţiilor şi acţiunilor mintale de care el este capabil.
Analizând conţinutului procesului de învăţământ deducem uşor complexitatea sa şi faptul
că el este ireductibil la mesajul pur semantic (codificat). Alături de acesta, coexistă componenta
ectosemantică sau mesajul ectosemantic al conţinutului procesului de învăţământ. Mesajul
semantic cuprinde sistemul de reprezentări, informaţii abstracte, noţiuni, în general exprimabile
în formele logice ale gândirii. Mesajul ectosemantic/ extrasemantic cuprinde componentele
afectiv-emoţionale, trăirile, gesturile, atitudinile, relaţiile interpersonale etc., care sunt
comunicabile, adică trec de la profesor la elevi, având un rol important în receptarea întregului
mesaj, dar care nu sunt şi programabile. Aşadar, o comunicare didactică totală cuprinde atât
componenta şi elementele semantice, cât şi pe cele ectosemantice, ambele asigurând conţinutul
procesului educaţional.
7
Esenţializarea şi explicitarea conţinutului prin intermediul unor
organizatori cognitivi/ scheme:
Feed-back
Agenţii acţiunii
Conţinutul
Obiective
Curriculum-ul Rezultate
educaţionale
Strategiile didactice
Formele de organizare
a procesului instructiv-
educativ
Timp
Feed-back
8
c) Relaţia dintre funcţiile procesului de învăţământ:
Termeni generici
Faza de Faza de
SITUAŢIE STIMUL
RECEPTARE ÎNSUŞIRE ÎNVĂŢARE
1 2
PERFORMANŢA
OBSERVATĂ
3 4
Faza de Faza de
STOCARE ACTUALIZARE
REAMINTIRE
Legenda:
1 - stare de atenţie, percepere, codificare
2 - însuşire
3 - retenţie, stocare în memorie
4 - recunoaştere, reproducerea informaţiei verbale, reinstalarea şi transferul
Rp Re
(1) Conturaţi rolurile şi profilul de competenţă al unui cadru didactic, ţinând cont de
coordonatele pedagogiei contemporane.
(2) ? Reflectaţi la statutul actual al cadrului didactic în ţara noastră, în diferitele etape de
dezvoltare profesională.
9
(3) Identificaţi paradigme, orientări, tendinţe în organizarea procesului de învăţământ la
nivel preuniversitar. Nuanţaţi-le pentru propriul domeniu/ pentru propria specializare
universitară.
(11) Realizaţi un eseu/ Organizaţi o dezbatere pe tema: "Cum sunt şi cum vor evolua
relaţiile profesor-elev?"
(12) Explicitaţi rolul abordării sistemice în analiza procesului de învăţământ, prin prisma:
analizelor realizate, explicaţiilor oferite, predicţiilor formulate, acţiunilor întreprinse de
participanţii direcţi, influenţelor exercitate, transformărilor şi optimizărilor produse, disfuncţiilor
posibile ş.a.m.d.
(13) Deduceţi şi apoi descrieţi elementele structurale ale comunicării didactice, pe baza
schemei comunicării interumane. Precizaţi şi explicitaţi condiţiile unei comunicări didactice
eficiente.
10
(15) Explicitaţi rolul feed-back-ului/ conexiunii inverse în procesul de învăţământ, referindu-vă
atât la nivelul macro, cât şi la nivelul micropedagogic.
(18) Din punctul de vedere al unui profesor, ce demersuri presupune activitatea de predare
la disciplina de specialitate? Analizaţi şi exemplificaţi relaţia rutină-creativitate la nivel
micropedagogic.
(19) Descrieţi modalităţi prin care cadrul didactic poate stimula motivaţia elevilor pentru
învăţare.
(20) Analizaţi stilurile de predare ale profesorilor voştri din liceu prin prisma avantajelor şi
dezavantajelor:
(21) Analizaţi comparativ verbele "a preda" şi "a transmite", identificând asemănări şi
deosebiri între acţiunile de predare şi cele de transmitere de informaţii.
11
(23) Analizaţi aserţiunea: Predarea şi învăţarea sunt procese coevolutive, referindu-vă atât la
activităţile frontale ale profesorului realizate cu grupul-clasă, cât şi la cele individuale şi
individualizate.
(30) Argumentaţi de ce, astăzi, învăţarea trebuie înţeleasă, în sens larg, dincolo de accepţiunea
şcolară.
Formulaţi definiţii operaţionale pentru învăţarea şcolară şi învăţarea în sens larg şi
realizaţi o paralelă între acestea.
(31) Analizaţi următorul citat: "Singurul lucru cu totul caracteristic care se poate spune
despre fiinţele omeneşti este că ele învaţă. Învăţatul este atât de profund înrădăcinat în om, încât a
devenit aproape involuntar, ceea ce i-a făcut pe unii dintre cercetătorii care au meditat pe marginea
comportamentului uman să considere că specializarea noastră ca specie este specializarea în
învăţare." (Jerome S. Bruner, Pentru o teorie a instruirii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1970, p.133).
(37) ? Reflectaţi la relaţiile dintre învăţare şi memorare. Memorarea îşi mai găseşte loc în
instruirea interactivă?
13
Chiş, V. (2002), Provocările pedagogiei contemporane, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
Chiş, V. (2005), Pedagogia contemporană - Pedagogia pentru competenţe, Editura Casa
Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Ionescu, M. (2003), Instrucţie şi educaţie - Paradigme, strategii, orientări, modele,
Garamond, Cluj-Napoca, p.69-118.
Ionescu, M., Chiş, V. (coord.), (2001), Pedagogie. Suporturi pentru formarea
profesorilor, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, p.60-92.
Ionescu M., Radu, I. (2001), Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, p.32-62.
14
Panţuru, S. (2002), Elemente de teoria şi metodologia instruirii, Editura Universităţii
"Transilvania", Braşov.
Radu, I., Ionescu, M. (1987), Experienţă didactică şi creativitate, Editura Dacia, Cluj-
Napoca.
15