Sunteți pe pagina 1din 3

O SCRISOARE PIERDUTĂ

de Ion Luca Caragiale


Ion Luca Caragiale face parte din Epoca Marilor Clasici, reprezentând geniul dramatic
al literaturii noastre. Caragiale cunoaşte îndeaproape lumea teatrului, fiind atras în acest univers
de unchii săi care aveau trupă de teatru,şi urmează conservatorul de artă dramatică. Caragiale se
naşte într-o comună de lângă Ploieşti, numită providenţial Haimanale, trimiţând parcă peste timp
la spiritul de observaţie al viitorului scriitor spre lumea haimanalelor şi a lichelelor. Dintre
operele sale dramatice amintim: „O scrisoare pierdută”, „O noapte furtunoasă”, „D-ale
carnavalului”.
În comedia de moravuri „O scrisoare pierdută”, reprezentată pentru prima dată pe
scenă în anul 1884, se ironizează viaţa politică şi moravurile, atrăgându-se atenţia asupra
adulterului, demagogiei, corupţiei şi imoralităţii.
Comedia este o specie a genului dramatic care provoacă râsul prin surprinderea
moravurilor sociale, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate cu final fericit.
Personajele comediei sunt inferioare, iar conflictul comic este realizat prin contrastul între
aparenţă şi esenţă. Sunt prezente formele comicului: umorul, ironia şi diversele tipuri de comic
(de situaţie, de caracter, de limbaj şi de nume). Este înfăţişată o listă de douăsprezece
„persoane” la care se adaugă figuranţii: alegători, cetăţeni, public.
Ca orice operă dramatică, această comedie are o structură clasică, textul este împărţit în
patru acte cu un număr variabil de scene.
În primul rând, conflictul principal antrenează două tabere a căror confruntare are loc în
plan politic: membrii ai partidului aflat la putere (prefectul Tipătescu, Zaharia Trahanache,
„prezidentul local” al partidului şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea independentă a lui Nae
Caţavencu, proprietarul ziarului „Răcnetul Carpaţilor”, aspirant la calitatea de deputat.
Obstacolul este pierderea biletului de amor trimis de Fănică amantei lui, Zoe.
Apoi, conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, care se
teme de trădarea prefectului. Soluţia finală a conflictelor este împăcarea tuturor, ca şi cum nimic
nu s-ar fi întâmplat.
Ca o particularitate a operei dramatice a lui Caragiale, regăsim prezenţa mai multor
tipuri de comic: comicul de situaţie, comicul de moravuri, comicul de caracter, comicul de
nume, comicul de limbaj. În studiul „Numele proprii în opera comică lui Caragiale”, G.
Ibrăileanu observă că numele devin un mijloc important de caracterizare a personajelor. Astfel,
comicul de nume ilustrează diversitatea tipologiilor personajelor lui Caragiale. De pildă, numele
de Caţavencu vine de la „caţă”, el fiind tipul demagogului lătrător, sau de la „caţaveică”, haină
cu două feţe, dezvăluind caracterul personajelor. Trahanache vine de la „trahana”, aluat moale,
uşor modelabil, sugerând maleabilitatea, răbdarea personajului. Apoi, numele lui Pristanda face
trimitere la un dans moldovenesc în care se bate pasul pe loc, ilustrând atitudinea servilă a
acestuia; numele lui Agamiţă Dandanache marchează o depreciere a eroului Troiei, Agamemnon,
iar numele lui Farfuridi şi Brânzovenescu surprind asociaţii culinare, care atestă interesele lor
complementare. De asemenea, o altă modalitate de caracterizare indirectă a personajelor este
comicul de limbaj. Astfel, regăsim: deformări fonetice („bampir”, „famelie”), contradicţii în
termeni („după lupte seculare care au durat 30 de ani”), nonsensuri, truisme, ticuri verbale (curat-
murdar”, „daţi-mi voie”).

Tema şi viziunea despre lume


Trebuie remarcat faptul că această comedie se situează între clasicitate şi
realism. În primul rând, ea este o operă clasică datorită sensului moralizator şi al respectării
regulii celor trei unităţi. Pe de altă parte, ea aparţine realismului datorită construcţiei personajelor
care permit încadrarea lor în tipurile comice stabilite de Pompiliu Constantinescu: încornoratul
(Zaharia Trahanache), junele amorez (Tipătescu), cocheta adulterină (Zoe), demagogul
(Caţavencu, Dandanache), slujbaşul umil (Pristanda). De asemenea, dincolo de clasicitate şi de
realism se simte la Caragiale o inovaţie de ordinul modernităţii care este detaliată de criticul
Boris Elvin în studiul „Modernitatea clasicului Caragiale”.
„O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri care satirizează vicii ale societăţii
româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ridiculizând aspecte din viaţa politică şi familială a
marii burghezii. Tema operei o reprezintă lupta pentru putere în contextul alegerilor pentru
cameră.
Reprezentativă pentru viziunea despre lume a dramaturgului este relaţia dintre Ștefan
Tipătescu şi Zoe Trahanache, urmărită pe tot parcursul textului.

Statutul social, moral şi psihologic al personajelor Zoe Trahanache şi Ştefan Tipătescu


În primul rând, statului social al celor două personaje este suprins încă din „Lista cu
Persoanele”, plasată la începutul piesei. Cititorul află că Ștefan Tipătescu este prefectul judeţului,
cel mai important personaj în organizarea procesului electoral. Puterea sa este doar o aparenţă,
căci comportamentul lui este dictat de sentimentele pentru Zoe, nevasta unui important
politician, Zaharia Trahanache (membru al partidului aflat la putere), cu opt ani mai tânără decât
acesta. Ea este singurul personaj feminin dintr-o lume a politicului, care însă reuşeşte să-i
manipuleze pe toţi din jurul ei, chiar dacă numele îi este plasat la finalul listei: se arăta
„simţitoare” faţă de soţul Zaharia Trahanache, pe amantul Tipătescu îl şantajează sentimental,
determinându-l să-l susţină în alegeri pe Caţavencu.
Din punct de vedere psihologic, sub ameninţarea şantajului, Zoe trăieşte disperarea de
a fi dezonorată public, ignorând faptul că relaţia ei cu prefectul este cunoscută de toată lumea,
aşa cum îl ironezează Pristanda pe Tipătescu: „moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica, coana
Joiţica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache...” . Mai mult, din punct de vedere psihologic,
relaţia dintre cele două personaje este realizată pe baza antitezei dintre caracterul slab al lui
Tipătescu şi cel puternic al lui Zoe. În această relaţie de cuplu, Tipătescu reprezintă planul
sentimentelor, iar Zoe pe cel al raţionalului. Prefectul are un caracter uşor influenţabil, cedând
rugăminţilor femeii pe care o iubeşte acceptând să îl susţină în alegeri pe contracandidatul
politic.
Viziunea despe lume a dramaturgului se reflectă îndeosebi la nivelul statutului moral
al celor două personaje, a căror relaţie este plasată în sfera imoralităţii. Îmbătat de propria putere,
prefectul înţelege să conducă judeţul ca pe propria moşie. În acest sens, el dispune mai întâi
arestarea, apoi eliberarea lui Caţavencu fără vreun temei legal. De asemenea, nici el nici Zoe nu
au mustrări de conştiinţă pentru relaţia de adulter. Zoe este preocupată să salveze aparenţa,
scopul ei fiind acela de a împiedica publicarea scrisorii de amor care i-ar putea periclita imaginea
de femeie onorabilă. Niciun gest al său nu-i trădează intenţia de a-şi corecta comportamentul
imoral. Astfel, Zoe este femeia cochetă, care se foloseşte în mod greşit de farmecele ei şi profită
de dragostea sinceră a soţului, pentru a-l înşela cu cel mai bun prieten al acestuia.
În finalul piesei, se aşterne liniştea peste triunghiul conjugal, în comedia „O scrisoare
pierdută” Caragiale putând fi considerat un pictor al unei lumi în derivă morală şi un creator al
frescei societăţii româneşti din a II-a jumătate al secolului al XIX-lea.