ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

LUCRARE DE DISERTAŢIE

Coordonator ştiinţific:
Conf.univ.dr. Maria Costache

Absolventă:
Gabriela Pisică

BUCUREŞTI
2008

1
 IMPOZITE DIRECTE ŞI INDIRECTE
ÎN STATELE UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL I

SCURT ISTORIC PRIVIND APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA IMPOZITELOR 1

Impozitele se presupune că au aparut în evoluţia societăţii omeneşti în cadrul primelor

formaţiuni statale, fiind determinate de necesităţile întreţinerii materiale a celor ce exercitau forţa
publică, îndeplinind atribuţiile autoritare de conducere statală.
Impozitele au fost concepute şi aplicate diferit încă de la apariţia lor, fiind condiţionate de
dezvoltarea economico-socială şi de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat . Date despre
impozitele şi cheltuielile publice din antichitate se cunosc mai ales din istoria statelor antice grec
şi roman. În aceste state erau considerate publice cheltuielile pentru organele de conducere statală
pentru întreţinerea şi înzestrarea forţelor armate şi de ordine publică, construcţia şi înarmarea
corăbiilor de război, construirea de drumuri, lucrări de utilitate comunală, pentru temple şi serbări
religioase, ca şi pentru distracţiile publice.
Resursele principale pentru aceste cheltuieli erau cele domeniale obţinute prin exploatarea
unor bogăţii naturale aflate în patrimoniul statului.
Pentru completarea resurselor domeniului public, în fiecare dintre aceste state au fost
instituite impozite diferite, unele ordinare sau curente, altele extraordinare.
În statul antic atenian principalul impozit era pretins de la proprietarii de terenuri şi alte
bunuri. Acesta era urmat de impozite asupra veniturilor meseriaşilor, taxe pentru vânzarea în piaţă
a produselor agricole, precum şi de impozitul extraordinar pe veniturile cetăţenilor bogaţi
perceput în timp de război ca o îndatorire de onoare a acestor cetăţeni.
În statul roman antic, în toate etapele evolutiei istorice, principalul impozit a fost
„tributum”. La început acest impozit era perceput numai de la locuitorii provinciilor cucerite, fie
pe valoarea pământului stăpânit în mod individual, fie ca zecime din produsul brut. Ulterior
tributum a fost extins ca impozit cetăţenesc permanent, datorat de toţi cetăţenii statului roman
care aveau proprietăţi imobiliare, iar mai târziu şi pentru bunuri mobile.Concomitent cu tributum
1
Ioan Gliga - Drept financiar şi fiscal,Editura ALL, Bucureşti, 1995, pag. 111-114

2
se percepea un impozit pe succesiuni. S-au mai introdus impozitul asupra vânzarilor de bunuri şi
un impozit pe meşteşuguri. De asemenea au fost aplicate temporar un impozit pe numărul
sclavilor şi impozitul datorat de celibatari.
În evul mediu impozitele de asemenea erau diferite în fiecare stat, în funcţie de
dezvoltarea economico-socială diferită şi de concepţiile şi tradiţiile proprii.
În Anglia impozitul principal era cel datorat de către proprietarii de pământ. Acest impozit
la început era raportat la întindere, ulterior era raportat la venitul obţinut prin exploatare proprie
ori arendă. În secolul XIII a fost introdus un impozit pe venit diferenţiat pentru nobili, clerici şi
ţărani, iar în secolele următoare au fost instituite impozite pe clădiri, pe veniturile meşteşugarilor,
ca şi impozite incluse în preţurile de vânzare a sării, cărbunilor, pieilor şi altor bunuri.
În Republica Florenţa din Italia exista un impozit pe veniturile cetăţenilor bogaţi care se
percepea pe baza unei „scări” progresive şi se mai percepeau impozite pe succesiuni, impozite pe
sare şi taxe vamale la intrarea mărfurilor în republică. Impozitul vechi pe venit a fost înlocuit cu
impozitul denumit „estimo” aplicat tuturor bunurilor cetăţenilor care erau înscrise în „registro del
estimo” pe baza declaraţiilor contribuabililor, care dacă se constatau ca fiind inexacte erau
sancţionate cu o dezonorantă ştergere a celui găsit în culpă de pe lista votanţilor la alegerile
organelor comunale. După aproape trei secole impozitul estimo a fost modificat conform
cerinţelor de impunere a averilor, mai ales ale comercianţilor şi bancherilor, care erau evaluate
separat de mai mulţi agenţi fiscali.
Remarcabile sunt şi impozitele aplicate în evul mediu in Principatele Romane, în care
sirul mare al darilor ordinare cuprindea: birul (aşezat ca „cislă” asupra localităţilor şi perceput cu
denumirea de „sferturi”), vacăritul, pogonăritul, vinăritul, tutunăritul, oieritul, etc., carora li se
adaugau dările extraordinare: ploconul steagului la urcarea pe tron a domnitorului, ajutorniţele şi
altele.2 Stabilirea şi încasarea acestor dări era de multe ori arbitrară şi abuzivă. Astfel, în anumite
perioade birul a fost pretins în câte opt sau chiar mai multe sferturi.
Ultima parte a evului mediu în condiţiile dezvoltării meşteşugurilor şi a structurilor,
precum şi a comerţului, diversificarea veniturilor cetăţenilor a oferit posibilitatea sporirii
numărului şi felului impozitelor. Aceasta a fost determinată şi de creşterea cheltuielilor publice
pentru organele de stat aflate într-o etapă de dezvoltare ca autorităţi şi servicii publice de
administraţie precum şi pentru ordinea publică şi întreţinerea armatei.

2
C. Tautu – Impozitele directe din România, Editura Socec et comp, Bucureşti 1939, pag. 28-30

3
 În Franţa monarhii au păstrat până la revoluţia din 1789 dreptul de a institui impozite şi în
consecinţă categoria acestora începea cu impozitul „la taille” în variantele reală (datorată de
proprietarii de terenuri) si personaăa (datorată pe veniturile cetăţenilor) căreia i se suprapunea
impozitul de a douazecea parte din venit ce a fost sporit apoi la a zecea parte din venit, precum şi
capitaţia datorată de toţi cetăţenii în cuantum bănesc diferenţiat în raport de rangul social. În
acelaşi timp, în folosul monarhului se datora „patenta” ce reprezenta ¾ din taxa plătită
corporaţiilor la eliberarea autorizaţiilor celor ce exarcitau pe cont propriu meserii sau comerţ.
Categoria impozitelor mai cuprindea pe cele percepute la vânzarea sării, tutunului şi băuturilor, la
tranzacţiille şi îinstrăinarile de bunuri, ca şi impozitele de timbru, denumite şi de înregistrare,
carora li se adîugau diferite taxe.
Datorită numarului mare şi diversificării exagerate a impozitelor Adunarea Constituantă
intrunită după revoluţia franceză din 1789 a decis reforma impozitelor prin înlăturarea
privilegiilor avute pâna atunci de nobili şi clerici, suprimarea arbitrariului aparatului fiscal,
înlaturarea unor impozite pe vânzari ale bunurilor de consum, alte acţiuni reformatoare şi, înainte
de toate , dreptul cetăţenilor de a consimţi liber la stabilirea impozitelor. În acest sens Constituţia
franceză din 1793 a prevăzut că „nici un cetăţean nu este dispensat de onorabila obligaţie de a
contribui la acoperirea sarcinilor publice” însă condiţionat de consimţământul la aceste
contribuţii”3
Concepţia instituirii impozitelor cu „consimţământul contribuabililor” a fost preluată atât
de doctrina finanţelor publice moderne, cât şi de legiuitorii din mai multe state contemporane.
Însă în aplicarea practică a acestei concepţii s-a ajuns doar la rezervarea în competenţa
perlamentelor a dreptului de a reglementa impozitele, taxele şi alte venituri bugetare.
În perioada contemporană, exercitarea dreptului parlamentelor – ca organe reprezentative
– de a institui şi modifica impozitele a fost dominată de creşterea continuă a cheltuielilor publice
în toate statele. În consecinţă, parlamentele din statele contemporane au fost şi sunt de cele mai
multe ori forţate de împrejurări săsporească impozitele, consimţământul cetaţenilor la aceste
impozite considerându-se exprimat prin votarea legilor referitoare la impozite de către
reprezentanţii lor în parlamente.
CAPITOLUL II

TEORIA GENERALĂ A IMPOZITELOR

3
G. Jeze – Cours de finances, Ed. M. Giard, Paris 1929, pag.322

4
 2.1 Clasificarea impozitelor
“Impozitul reprezintă o contribuţie baneăscă obligatorie şi cu titlu nerambursabil datorată
conform legii bugetului de stat de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care le
obţin sau pentru bunurile pe care le posedă”4
În practica financiar fiscală se întilneşte o diversitate de impozite care se deosebesc nu
numai ca formă dar şi ca conţinut. Pentru a sesiza mai usor efectele diferitor categorii de impozite
pe plan economic, social şi politic este necesară gruparea acestora pe baza unor criterii ştiinţifice.5
În funcţie de forma în care se percep, teoretic, impozitele se grupează în:
 impozite în natură, cele care se prezentau sub forma prestaţiilor sau a
dărilor în natură şi care nu se mai practică în epoca modernă;
 impozite în bani(pecuniare), devenite cvasigenerale odata cu stabilirea şi
extinderea rwlatiilor marfă-bani şi care reprezintă în present – poate, cu foarte puţine excepţii
– unica formă sau modalitate de percepere a impozitelor.
După modul de percepere , se disting două categorii principale de impozite:
 impozite directe, cele care se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau/şi juridice,
în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor legale de impunere şi se percep
direct de la subiectul impozitului la anumite termene precis stabilite;
 impozite indirecte, cele care se percep cu ocazia vânzării unor bunuri şi al prestării unor
servicii, fiind vărsate la bugetul public de către producatori, comercianţi sau prestatori de
servicii şi suportate de către consumatorii bunurilor şi serviciilor impozabile.
Pe baza criteriilor care stau la baza aşezării impozitelor directe, acestea se grupează în:
 impozite reale sau obiective, cele care fiind stabilite asupar unor obiecte materiale nu tin
seamă de situaţia personală a contribuabilului;
 impozite personale sau subiective, acelea care au în vedere persoana contribuabilului
Impozitele indirecte pot îmbrăca şi ele diverse forme:
 taxe generale de consumaţie, acelea care sunt percepute asupra cvasitotalităţii produselor
şi/sau serviciilor, fie prin cuprinderea, fie prin adaugarea lor în/la preţul de vânzare;

4
Ioan Gliga - Drept financiar şi fiscal,Editura ALL, Bucureşti, 1995, pag. 116
5
Moşteanu Tatiana, Dinu Sorin - Reforma sistemului fiscal în România, Editura Didactica şi Pedagogică, Bucureşti,
1999, pag. 225

5
 taxe speciale de consumaţie, cele care se instituie numai asupra unor categorii de bunuri sau
servicii cum sunt:
- monopolurile fiscale, acele impozite stabilite discreţionar de către stat asupra produselor
realizate în regim de exclusivitate;
- accizele, care privesc doar anumite categorii de bunuri şi/sau servicii, limitativ stabilite
prin lege;
- taxe vamale, datorate de către titularii operaţiunilor comerciale şi/saude persoanele fizice
care trec peste frontiera de stat bunuri din categoria celor impuse;
- taxe de timbru, care se plătesc de către cei care solicită îndeplinirea sau eliberarea unor
acte, prestarea unor servicii etc.
Având în vedere obiectul sau materia impozabilă, impozitele pot fi:
 impozite pe avere, care se aşează in mod diferenţiat asupra averii în general;
 impozite pe venit, care vizează sumele obţinute/realizate ca urmare a desfăşurării diverselor
activităţi producătoare de venituri, beneficii, câştiguri;
 impozite pe cheltuieli sau pe fapte de consum.
Ţinând seamă de scopul urmărit, impozitele se împart în:
 impozite financiare, cele a căror stabilire vizează exclusiz obţinerea unor venituri publice;
 impozite de ordine, prin care se urmăreşte, pe lângă realizarea veniturilor bugetare,
restrângerea sau limitarea unor activităţi, respectiv stimularea altora, în funcţie de interesele
statului în economie.
În funcţie de locul sau nivelul la care se acumulează pot exista:
 impozite centrale, care se concentrează la bugetul central;
 impozite locale, care se fac venit la bugetele locale, dar care pot fi , în anumite cazuri,
împărţite între bugetul central şi bugetele locale.

2.2 Clasificarea impozitelor şi taxelor conform Sistemului European de

Conturi 1995 (ESA95)

6
 La nivelul Uniunii Europene, pentru a se putea asigura o mai bună comparabilitate între
sistemele fiscale ale statelor membre a fost instituit în 1995 Sistemul European de Conturi
(European System of Acounts – ESA95). Prin intermediul ESA95 s-a încercat aducerea la un
numitor comun a clasificarii conturilor nationale şi, în cadrul lor, a impozitelor şi contribuţiilor în
Uniunea Europeană.
Conform ESA95, clasificarea impozitelor se realizează astfel (anexa 1)6:
 impozitele indirecte sunt definite ca fiind impozitele legate de producţie şi importuri
(categoria D2). Acestea includ TVA, taxele vamale de import, accize şi alte impozite asupra unor
servicii specifice (transport, asigurari etc) şi asupra tranzacţiilor financiare şi de capital. De
asemenea, în această categorie se includ impozitele asupra producăiei (categoria D29) definite ca
fiind „impozite ce apar ca urmare a desfăşurării unei activitşţi de producţie”, cum ar fi: licenţe
profesionale, impozite pe teren şi cladiri, impozite asupra salariilor;
 impozitele directe sunt definite ca fiind impozitele curente asupra venitului şi averii
(categoria D5) la care se adaugă impozitele asupra capitalului care includ impozite precum
impozite pe moşteniri şi donatii (categoria D91). Impozitele pe venit (categoria D51) includ atât
impozitele asupra veniturilor persoanelor fizice, cât şi impozitele asupra veniturilor sau
profiturilor persoanelor juridice, precum si impozitele asupra câştigurilor de capital;
 contribuţiile sociale, formate din două categorii: contribuţii sociale reale şi contribuţii
sociale impuse. Contribuţiile sociale reale cuprind contribuţiile la toate fondurile de asigurare
socială constituite şi finanţate de catre stat. Contribuţiile sociale impuse cuprind acele contribuţii
la schemele de asigurare privată. În cadrul contribuţiilor sociale reale se face distincţia între
contribuţiile obligatorii şi cele voluntare. Contribuţiile obligatorii sunt cele impuse prin lege în
timp ce cele voluntare reprezintă o formă de economisire. Datorită acestor caracteristici este
necesar în determinarea presiunii fiscale să se elimine din calcul contribuţiile sociale reale
voluntare şi contribuţiile sociale impuse, ele nefiind un atribut al puterii coercitive a statului.

Astfel, putem considera ca nivelul total al prelevarilor realizate de stat poate fi determinat
astfel:

6
T. Moşteanu, D. Cataramă, L Tâtu, E Câmpeanu - Politici fiscale şi bugetare europene, Editura Universitară, 2005,
pag 44-45.

7
 Impozite asupra producţiei şi importurilor (D2)
+ Impozite curente asupra venitului şi averii (D5)
+ Impozite asupra capitalului (D91)
+ Contribuţii sociale reale obligatorii (D61111 + D61121 + D61131)
= Total impozite şi contributii sociale plătite către stat.

2.3. Impozitele directe

Impozitarea directă reprezintă forma legală de prelevare la buget a unor sume de bani,
colectate - în momentul distribuirii/redistribuirii venitului naţional - în mod direct şi în raport cu
mărimea veniturilor realizate şi a bunurilor sau altor valori deţinute, într-o perioadă de timp
determinată, de către contribuabilii determinaţi şi desemnaţi prin legislaţia fiscală. Impunerea
directă se realizează prin intermediul impozitelor directe.
Tratatul de Constituire a Comunităţii Europene nu are prevederi explicite privind
armonizarea în domeniul impozitarii directe7. Acest lucru se explica prin faptul ca în cea mai
mare masura nu este nevoie sa se armonizeze impozitarea directa, aceasta fiind aplicabilă strict în
interiorul fiecarui stat membru. Astfel, marea majoritate a prevederilor referitoare la impozitarea
directă sunt lăsate în întregime la latitudinea statelor membre, ele fiind un atribut al suveranităţii
acestora.
Reglementarile fiscale cu privire la impozitele directe sunt stabilite la nivelul fiecărui stat
membru în funcţie de necesitatea de resurse a acestora, de tradiţie, de tipologia operaţiunilor
efectuate etc.
Este posibil, însă, ca impozitarea directă să afecteze cele patru libertăţi fundamentale
necesare pentru crearea şi menţinerea Uniunii Europene, respectiv: libertatea de mişcare a
bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. De aceea este necesar ca impozitarea directă să
respecte asigurarea acestor libertăţi. Cu toate acestea nu putem spune că există o armonizare a
impozitelor directe aşa cum există în domeniul impozitelor indirecte. Primele măsuri legislative în
domeniul impozitării directe au fost luate în anul 1990 Când au fost adoptate primele doua
directive cu impact în domeniul impozitelor directe: „Directiva Fuziunilor” si „Directiva
companie mama-companie copil”
7
A se vedea art. 93 din Tratatul de Constituire a Comunităţii Europene

8
 În 1997 a fost adoptat un pachet de măsuri, denumit şi ”pachetul Monti”, care are în
vedere:
- combaterea concurenţei în domeniul impozitării;
- eliminarea distorsiunilor de pe piaţa unică;
- reorientarea tendinţei crescânde de impozitare a muncii printr-un sistem de impozitare
orientat spre forţa de muncă.
Acest pachet de măsuri constă în8:
a. Codul de conduită pentru impozitarea afacerilor, cod ce reprezintă voinţa comună a
statelor membre, chiar dacă nu este un instrument legal;
b. Măsuri de înlăturare a distorsiunilor rezultate din impozitarea veniturilor provenite din
economii prin care se stabileşte un nivel minim de impozitare a dobânzilor;
c. Impozitarea plăţii dobânyilor şi a redevenţelor între societăţile situate în diferite state
membre;
d. Ajutoare fiscale din partea statului; măsura constă în publicarea unui ghid privind regulile
referitoare la acordarea de ajutoare fiscale.
Principalele reglementări legislative europene în domeniul impozitării pot fi grupate în
două mari categorii:
 impozitarea persoanelor juridice;
 impozitarea persoanelor fizice.

2.3.1 Impozitarea persoanelor juridice9

În cazul impozitării persoanelor juridice, la nivelul Uniunii Europene, în ceea ce priveşte

armonizarea, s-au urmărit urmatoarele:
 crearea unui sistem comun de impozitare aplicabil fuziunilor, scindărilor,cesionărilor de active
şi schimburilor de acţiuni între societăţile apartinând diferitelor state membre ale UE;
 crearea unui sistem comun de impozitare a profiturilor între filiale şi societatea mamă;

8
P. Brezeanu, I.Şimion, S.Celea – Fiscalitate europeană, Editura Economică, 2005, pag. 217-218
9
T. Moşteanu, D. Cataramă, L Tâtu, E. Câmpeanu - Politici fiscale şi bugetare europene, Editura Universitară, 2005,
capitolul VII: Reglementarea impozitelor directe în Uniunea Europeană

9
 crearea unui sistem comun de impozitare aplicabil plăţii de dobânzi şi dividende între
persoanele afiliate.
Prima directivă din domeniul impozitării directe a fost Directiva nr.90/434/CEE privind
un sistem comun de impozitare aplicabil fuziunilor, scindărilor, cesionării de active şi
schimburilor de acţiuni între companii aparţinând diferitelor state membre ale UE, cunoscută sub
numele de „Directiva privind fuziunile”. În preambulul acestei directive se justifică necesitatea
acesteia prin dorinţa asigurarii unei impuneri echitabile a operaţiunilor de fuziune, scindare,
cesionare de active şi transfer de acţiuni, fie că aceste operaţiuni au loc în cadrul unui singur stat
membru, fie ca au loc între doua state membre. Conform directivei, o fuziune sau o scindare nu
va determina impozitarea aportului de capital calculat ca diferenţă între valoarea reală a
elementelor de activ şi pasiv şi valoarea lor fiscală. Prin valoare fiscală se întelege valoarea pe
baza căreia ar fi fost calculat profitul sau pierderea pentru stabilirea impozitului pe venit, a
profiturilor sau aporturilor de capital ale societăţii cedente, dacă aceste active şi pasive ar fi fost
vândute în momentul fuziunii sau scindării, dar independent de aceasta. Această prevedere este
condiţionată de aplicarea amortizărilor, veniturilor sau cheltuielilor aferente elementelor de activ
sau pasiv cesionate la fel cum s-ar fi aplicat societăţii cedente dacă fuziunea sau scindarea n-ar fi
avut loc.
În ceea ce priveşte alocarea acţiunilor către acţionarii companiei cedente în caz de
fuziune, scindare şi schimb de acţiuni, directiva presupune că alocarea acţiunilor nu va genera
impozitarea veniturilor, profiturilor sau câştigului de capital al acţionarului. Aceleaşi prevederi se
aplică şi în cazul transferurilor de active.
A doua directivă în domeniul impozitarii directe a fost Directiva 90/435/CEE privind un
sistem comun de impozitare aplicabil societăţilor- mama şi filialelor. Cunoscută sub numele de
Directiva privind filialele, ea a suferit o singură modificare, în anul 2003. Această directivă se
aplică în fiecare stat membru:
 repartizării profiturilor primite de societăţile din statul respectiv, provenite de la filialele lor
din alte state membre;
 repartizării profiturilor de către societăţile din statul respectiv către societăţi din alte state
membre, ale caror filiale sunt.
Această directivă nu împiedică aplicarea dispoziţiilor interne sau a celor bazate pe
acorduri, necesare pentru prevenirea fraudei sau abuzului.

10
 Statutul de „societate- mamă” este atribuit oricărei societăţi a unui stat membru
care deţine minimum 20% din capitalul unei alte societăţi dintr-un alt stat membru.
Începând cu 1 ianuarie 2007, nivelul minim de detinere este de 15%, iar de la 1 ianuarie
2009, nivelul minim de deţinere va fi de 10%.
Directiva permite statelor membre să definească statutul de „societate-mamă” fie în
funcţie de participarea la capital, fie în funcţie de criteriul deţinerii dreptului de vot precum şi să
nu aplice prevederile directivei, dacă participaţia nu se menţine pe o perioadă neîntreruptă de
minimum doi ani.
Scopul directivei este acela de a elimina complet dubla impunere în cazul distribuirii
profiturilor de la o filială către societatea-mamă. Astfel, atunci când o filiala distribuie profituri
către societatea-mamă, altfel decât cu ocazia lichidarii acesteia, statul societăţii mamă:
- fie nu impozitează aceste profituri,
- fie impozitează aceste profituri, autorizând în acelasi timp societatea-mamă să deducă din
impozitul datorat acea fracţiune a impozitului pe societate platit de filială aferent profiturilor.
De asemenea, profiturile distribuite de filiale societăţii-mamă sunt scutite de impozite cu reţinere
la sursă, iar statul de care aparţine societatea mamă nu poate nici el să perceapă impozite cu
reţinere la sursă pentru profiturile primite de la filială.
La data de 3 iunie 2003 s-a adoptat o nouă directivă în domeniul impozitării directe,
respectiv Directiva 2003/49/CE privind un sistem comun de impozitare aplicabil plăţii de dobânzi
si dividende între societăţi afiliate aparţinând unor state membre diferite. Scopul acestei directive
este acela de a asigura că dobânzile şi redevenţele plătite între societăţi afiliate sunt impozitate o
singură dată într- un stat membru, ideea de bază fiind aceea de a se elimina impozitarea la sursă a
platilor de dobânzi şi redevenţe efectuate între societăţile afiliate.
Conform prevederilor acestei directive, plăţile de dobânzi şi redevenţe trebuie scutite de
impozitele impuse în statul sursă cu condiţia ca beneficiarul acestora să fie o societate în alt stat
membru sau un sediu permanent al unei societăţi situat în alt stat membru. Aceste prevederi se
aplică numai în cazul în care plăţile au loc între două societăţi afiliate. De asemenea, se permite
statelor membre dreptul de a nu aplica prevederile acestei directive dacă condiţia privind statutul
de societăţi afiliate nu se menţine pe o perioada neîntreruptă de cel puţin doi ani.
Pentru acordarea scutirii statul sursă poate pretinde dovedirea îndeplinirii condiţiilor
privind statutul de societăţi afiliate printrun certificat de atestare. În cel mult trei luni de la

11
prezentarea certificatului de atestare, statul sursă trebuie să decidă în legatură cu acordarea scutirii
care trebuie să fie acordată pe o perioadă de cel puţin un an, dar nu mai mult de trei ani pe baza
aceluiaşi certificat de atestare.
În cazul în care compania care plăteşte dobânda sau redevenţa a reţinut impozitul de care
era scutită la sursă, ea poate cere rambursarea acestuia într-o perioadă de maximum doi ani de la
data plăţii dobânzii sau redevenţei. Statul sursă este obligat să-i ramburseze acest impozit în
termen de un an de la data depunerii cererii. Dacă statul nu rambursează acest impozit în termen
de un an, societatea care l-a plătit are dreptul de a calcula şi pretinde dobândă pentru suma
neprimită, dobândă calculată la nivelul ratei de dobândă aplicabilă în situaţii similare conform
legislaţiei naţionale.
Tendinţa generală la nivelul statelor UE în perioada 1995-2007, pentru impozitul pe profit,
a fost de reducere semnificativă a cotelor de impozitare. Mediul de afaceri privat este impulsionat
prin aceste reduceri în aproape toate statele membre UE 27. Chiar şi Finlanda, care în perioada
analizată a înregistrat o creştere de 1 punct procentual (pp) a cotei de impozitare, în ultimii trei
ani a redus cota de impozit cu 3 puncte procentuale. Singura ţară membră UE care nu a modificat
deloc cota de impozit este Suedia (cota este 28%). Modelul suedez este întâlnit şi în Norvegia în
această perioadă (cota 28% este, de asemenea, constantă). Cea mai mare cotă de impunere există
în cazul Germaniei şi Italiei, atât în anul 1995 cât şi în 2007. Tendinţa a fost însă de scădere
semnificativă. În Germania impozitarea profiturilor s-a redus de la 56,8% în 1995 la 38,7% în
2007, iar în Italia de la 52,2% la 37,3%. Cea mai mare reducere, de 30 de puncte procentuale, s-a
înregistrat însă în Bulgaria, de la 40% la 10%. Irlanda a înregistrat o reducere a cotei de la 40% la
12,5%, deci de 27,5 puncte procentuale, iar România o reducere de la 38% la 16%, deci de 22
puncte procentuale. Ţara noastră este deci în primele trei din UE 27 la acest capitol al
modificărilor cotei în intervalul 1995-2007. Şi prin nivelul cotei actuale de impozitare a profitului
ţara noastră se află printre cele mai atractive dintre ţările UE 27.

12
Sursa:.I.Braşoveanu, L.Obreja Braşoveanu, C.Păun - Abordări comparative privind fiscalitatea în statele membre
ale Uniunii Europene, în Economie teoretică şi aplicată. Supliment 2007, pag.68

Figura 1. Modificările cotei de impozitare a profitului în perioada 1995-2007, în statele UE

Pe baza valorilor din 2007, ierarhia crescătoare a cotei de impunere ajustată este
următoarea:

Sursa:.I.Braşoveanu, L.Obreja Braşoveanu, C.Păun - Abordări comparative privind fiscalitatea în statele membre
ale Uniunii Europene, în Economie teoretică şi aplicată. Supliment 2007, pag.68

Figura 2. Cotele ajustate de impunere a profiturilor în 2007, în statele membre UE

13
Observăm că România are una dintre cele mai mici cote de impunere la momentul actual.
Bulgaria şi Cipru înregistrează cea mai mică cotă, de 10%. Urmează Irlanda cu o cotă de 12,5% şi
Letonia cu de 15%, redusă deci cu 10 pp faţă de cota unică de impozitare a persoanelor fizice,
apoi ţara noastră cu 16%.
Dintre ţările membre UE ce aplică o cotă unică de impozitare remarcăm faptul că Slovacia
şi Estonia aplică aceeaşi cotă şi în cazul persoanelor juridice, şi în cazul celor fizice, în timp ce
Lituania şi Letonia au cote mai mici cu 9 respectiv 10 pp pentru impozitarea profitului, în raport
cu impozitarea persoanelor fizice.
Valori apropiate de media statelor UE (24,5% pentru UE 27, respectiv 25,5% pentru UE
25) au Slovenia, Republica Cehă, Grecia, Austria, Olanda, Finlanda şi Portugalia. Danemarca,
Suedia şi Norvegia practică aceeaşi cotă de impozitare a profitului, de 28%, valoare apropiată de
media grupului de state EUR 13 (28,5%). Luxemburg practică o cotă de 29,6% iar Marea Britanie
de 30%, în timp ce Spania, Belgia, Franţa şi Malta au cote cuprinse între 32,5 şi 35%. Aşa cum
am amintit deja, cea mai mare impozitare a profiturilor se înregistrează în Germania şi Italia.
Media aritmetică a acestor cote, pentru statele UE 27 şi UE 25, are o evoluţie similară în perioada
1995-2007, reducându-se de la 35% la 25%. Dacă în 1995 media UE 27 depăşea cu 0,3 pp media
UE 25, în 2007 media UE 25 depăşeşte media UE 27 cu 1 pp.
Media grupului de state EUR 13 este, în mod constant, cu aproximativ 3 pp mai mare
decât celelalte două valori medii.

2.3.2. Impozitarea persoanelor fizice

În ceea ce priveşte impozitarea persoanelor fizice, armonizarea la nivelul Uniunii

Europene urmăreste două categorii de venituri: veniturile din dobânzi obţinute din străinătate şi
veniturile din dividende.
În domeniul impozitării persoanelor fizice singura directivă adoptată este Directiva
Consiliului 2003/48/CE privind impozitarea veniturilor din dobânzi, scopul ei fiind evitarea
dublei impuneri.

14
 Astfel, directiva îşi propune să asigure impozitarea veniturilor din dobânzi plătite de un
platitor dintr-un stat membru către un beneficiar individual dintr-un alt stat membru conform
legislaţiei ultimului stat membru. Pentru realizarea acestui obiectiv statele membre vor aplica un
sistem automat de schimbare a informaţiilor.
Principalele sisteme de impozitare a dividendelor în statele membre ale Uniunii Europene
sunt:
- sistemul clasic;
- sistemele separate (cu cota unică, cu impunere în tranşe, pe jumatate de venit);
- sistemul imputaţional;
- sistemul scutirii.
Sistemul clasic presupune impozitarea profitului la nivelul societăţi comerciale şi
impozitarea dividendului distribuit la nivelul persoanei fizice (dividendul, se globalizează cu
celelalte venituri ale persoanei fizice în vederea impozitării). Se ajunge astfel la o dublă impunere
economică deplinpă.
Sistemul separat presupune impozitarea profitului la nivelul societăţii comerciale şi
impozitarea dividendului la nivelul persoanei fizice (dividendul se impune separat de celelalte
venituri realizate de persoana fizică).
Sistemul imputaţional are la bază o abordare de tip destinaţie în care societatea comercială
este considerată a fi destinaţia, iar impozitul pe profit este o plata în avans pentru impozitul pe
dividendele acţionarilor. Astfel, profitul societăţii comerciale se impoziteaza dupa regulile
generale. Impozitarea dividendelor însa parcurge urmatorii pasi:
- calcularea venitului impozabil adunând la suma dividendelor suma impozitului pe profit
platit;
- aplicarea cotei de impozit pe venit pentru determinarea impozitului pe dividende;
- acordarea unui credit fiscal în suma de pâna la 100% din impozitul pe profit platit.
Dacă creditul acordat acoperă integral suma impozitului pe profit platit, atunci acest sistem
garantează evitarea dublei impuneri economice şi neutralitatea fiscală pentru toţi acţionarii
indiferent de nivelul dividendelor primite.
Sistemul scutirii presupune impozitarea doar a profitului, dividendele fiind scutite de
impozit.

15
 În statele membre UE 27 există două modalităţi de aşezare a impozitului pe veniturile
persoanelor fizice: în cote progresive şi în cotă proporţională (cota unică). Cotele prezentate
pentru statele membre sunt de regulă valabile pentru impunerea veniturilor din salarii, pentru alte
venituri ale persoanelor fizice (cum ar fi, spre exemplu, veniturile din dobânzi sau investiţii în
titluri de valoare, veniturile din jocuri de noroc, veniturile din moşteniri, donaţii, transferuri de
proprietăţi imobiliare) existând cote de impozitare particularizate.
Aşa cum era de aşteptat, ţinând cont de încasările fiscale foarte ridicate realizate de către
acest stat din impozitarea veniturilor persoanelor fizice, Danemarca are cea mai mare cotă de
impunere a veniturilor persoanelor fizice. Suedia o urmează, iar Finlanda are o a patra cotă
maximă de impozitare. Norvegia este departe de celelalte ţări nordice, în cazul acestui impozit,
aflându-se la peste 10 pp distanţă. Cu o cotă maximă de cel puţin 50% se mai află, pe lângă ţările
nordice menţionate anterior, Belgia, Austria, Slovenia şi Olanda.

Sursa:.I.Braşoveanu, L.Obreja Braşoveanu, C.Păun - Abordări comparative privind fiscalitatea în statele membre
ale Uniunii Europene, în Economie teoretică şi aplicată. Supliment 2007, pag.69
Figura 3. Cota maximă de impozitare a veniturilor persoanelor fizice în 2006

Pe ansamblul ţărilor UE 27, observăm că marea lor majoritate au cote maxime de

impozitare de peste 38,95%, doar 7 state având o impozitare a veniturilor persoanelor fizice mai
mică sau egală cu 30%. Ţara noastră a trecut de la grupa medie a UE (cota maximă 40%), la
extrema minimă, România având cota cea mai mică dintre toate statele membre UE.

16
 Cota unică de impozitare are la bază ideile de simplitate, transparenţă şi eficienţă în
colectare. Cota unică a fost introdusă pentru prima oară în Estonia şi Lituania, în 1994, în mărime
de 26% şi respectiv 33%. A urmat Letonia în 1995 cu cota de 25%, Rusia şi Serbia în 2001, cu 13
respectiv 14%. În 2004 au aplicat această cotă Ucraina (13%) şi Slovacia (19%), iar în 2005
România (16%) şi Georgia (12%). Observăm că România este ultima venită pe această linie de
impozitare. Dintre ţările prezentate mai sus, cea mai mică dintre aceste cote este aplicată în
Georgia.
În Slovacia, cota de impozitare unică este în continuare 19%, în Letonia este în continuare
25%, în Estonia aceasta a scăzut la 22% în 2007, urmând ca începând cu 2009 să fie 20%, în
Lituania a scăzut la 27% în 2006, iar în 2008 a devenit 24%.
Valoarea încasărilor din acest impozit în 2005 variază între 2,76% şi 5,77% din PIB,
aceste state caracterizându-se printr-o fiscalitate redusă sau medie în ceea ce priveşte acest
impozit.
Dintre ţările europene ce aplică cote progresive se remarcă ţările nordice ce au cea mai
ridicată fiscalitate a acestui impozit. În Danemarca, impozitarea ridicată a veniturilor persoanelor
fizice contribuie şi la finanţarea sistemului public de pensii. În Finlanda, în 2007 există 5 cote de
impozitare, cea minimă fiind 9% iar cea maximă de 50%. Cota maximă se aplică pentru un venit
de peste 86 400 de euro. Cota medie este de 24%. Venitul de până la 12 400 de euro este scutit de
impozitare. Ca medie pentru ţările nordice, încasările din acest impozit sunt de aproximativ 15%
din PIB şi 33,33% din totalul veniturilor fiscale. Tendinţa acestui impozit în perioada 2001 – 2005
a fost totuşi de reducere continuă pentru statele nordice.
Alte state care practică o impozitare ridicată a veniturilor persoanelor fizice sunt Belgia,
Marea Britanie, Italia şi Franţa. O fiscalitate medie întâlnim în Austria, Luxemburg, Spania,
Olanda, Ungaria, Malta, Slovenia şi Portugalia. O fiscalitate redusă a acestui impozit au Grecia,
Republica Cehă, Polonia, Bulgaria, Cipru.
România este însă ţara cu cea mai mică fiscalitate a impozitului pe venitul persoanelor
fizice, atât în ceea ce priveşte nivelul cotei de impozitare, cât şi în ceea ce priveşte ponderea în
PIB a încasărilor din acest impozit (2,4% în 2005 şi 2,9% în 2006).

17
 2.4. Impozitele indirecte

Impozitarea indirectă - ca formă de prelevare la buget a unor sume de bani - se

caracterizează prin faptul că ea vizează în mod exclusiv consumul de bunuri şi servicii,
determinând o împărţire a sarcinii fiscale, în sensul că impozitele indirecte (prin intermediul
cărora ea se realizează) se datorează şi se plătesc de către o persoană, dar se suportă de către o
altă persoană10.
Impozitele indirecte sunt acele surse ale veniturilor bugetare care se realizează, în
principal, sub forma impunerii asupra consumului, percepându-se în momentul vânzării unor
mărfuri, al prestării anumitor servicii, respectiv al executării unor lucrări. Ele se percep, deci, în
principiu, de la toţi cei care produc ori distribuie bunuri sau prestează servicii din categoria celor
impuse. Din acest motiv, impozitele indirecte se mai numesc, generic, şi taxe de consumaţie.
Vizând în mod direct consumul, impozitele indirecte sunt suportate de către consumatorul
final, adică de către cel care achiziţionează şi/sau utilizează pentru sine bunul ori serviciul în
preţul căruia este încorporat impozitul. în sfârşit, se impune sublinierea faptului că impozitele
indirecte au un caracter real, întrucât stabilirea cuantumului lor se face fără a se ţine seamă - în
vreun fel - de veniturile, averea sau situaţia personală a celor care suportă impozitele.
Impozitele indirecte se percep fie în cote proporţionale stabilite asupra valorilor
mărfurilor vândute şi/sau a serviciilor prestate, fie în sume fixe pe unitatea de măsură, astfel că -
indiferent de veniturile sau puterea de cumpărare a contribuabilului - cota impozitului indirect
perceput la vânzarea unei mărfi sau a unui serviciu este unică. De aceea, raportat la veniturile de
care dispune o persoană, cu cât contribuabilul realizează venituri mai mici, cu atât sarcina fiscală
pe care el trebuie să o suporte este mai mare şi invers. In acelaşi timp, însă, cu cât o persoană
consumă mai multe bunuri şi servicii, cu atât şi gradul de suportare a sarcinii fiscale va fi mai
mare şi invers.

2.4.1. Taxa pe valoarea adaugată (TVA)

10
Dan Tudor Lazăr, Adrian Minai Inceu - , pag.195-198.

18
 Taxa pe valoarea adaugată a fost introdusă în anul 1970 în Comunitatea Economică
Europeană prin directivele 1 şi 2. Ea a înlocuit diferite taxe asupra producţiei şi asupra
consumului care îngreunau schimburile comerciale între state. În anul 1977 prin directiva a
şasea11 se pun bazele armonizarii taxei pe valoarea adaugată în statele membre. Prin intermediul
acestei directive se instituie o asietă comuna în statele membre pentru acest impozit. De
asemenea, această directivă reprezintă o adevarată lege în ceea ce priveste modul de
fundamentare a TVA la nivel comunitar.
Ca urmare a adoptării directivei a şasea se pun bazele unui program de lucru în ceea ce
priveşte eliminarea frontierelor fiscale în domeniul TVA. Directiva a şasea a fost ulterior
modificată12 în scopul eliminarii frontierelor fiscale şi adoptării TVA la exigenţele unei pieţe fară
frontiere. Modificările au stabilit un sistem tranzitoriu al TVA . Eliminarea frontierelor fiscale a
necesitat armonizarea cotelor de impozitare a taxei pe valoarea adaugata 13. Conform noilor
prevederi instituite prin directiva 92/77/CEE, statele membre pot aplica următoarele tipuri de cote
de TVA: taxa normală şi una sau doua taxe reduse. S-a stabilit că taxa normală de TVA să nu fie
mai mică de 15%, iar taxele reduse să nu fie mai mici de 5%. Taxele reduse se pot aplica pentru
produsele prevazute în anexa H din Directiva a şasea 14. Taxele majorate ale TVA sunt eliminate,
dar, de o manieră tranzitorie se menţin: taxa zero sau taxa super redusă (mai mică de 5 %). De
asemenea s-a stabilit ca în cazul unor produse (cu excepţia celor cuprinse în anexa H şi pentru
care la 1 ianuarie 1991 se aplică taxa redusă) să se poată aplica o taxă redusă care să nu fie mai
mica de 12% (taxa parking).
Utilizarea cotelor diferenţiate de TVA se realizează în funcţie de importanţa pentru
existenţa umană a anumitor categorii de bunuri şi servicii. Bunurile de lux trebuie să aibă o cotă
maximă, bunurile de strictă necesitate sau pentru copii şi pensionari ar trebui să aibă o cotă
minimă (redusă sau foarte redusă). Sunt incluse în ultima categorie alimentele de bază,
11
Directiva 77/388/CEE din 17 mai 1977 în materie de armonizare a statelor membre în ceea ce priveşte taxele
asupra cifrei de afaceri
12
Directiva 91/680/CEE din 16 decembrie 1991 ce priveşte completările legislative privind sistemul comun al TVA şi
Directiva 92/111/CEE din 14 decembrie1992, ce priveşte măsuri de simplificare a legislaţiei în domeniul TVA
13
Directiva 92/77/CEE din 19 octombrie 1992
14
Este vorba de anexa H a Directivei 77/388/CEE, modificată prin directiva 92/77/CEE. Printre bunurile care pot
face obiectul aplicării taxei parking sunt: animalele vii, cerealele, plantele, produsele alimentare (cu excepţia
băuturilor alcoolice, distribuţia de apa, produsele farmaceutice, echipamentele medicale, transportul persoanelor şi al
bagajelor, livrările de cărţi etc)

19
medicamentele, hainele şi rechizitele pentru copii. Acest raţionament nu este însă respectat de
către toate statele membre, decizia fiind la latitudinea autorităţilor locale.

Sursa:.I.Braşoveanu, L.Obreja Braşoveanu, C.Păun - Abordări comparative privind fiscalitatea în statele membre
ale Uniunii Europene, în Economie teoretică şi aplicată. Supliment 2007, pag.71

Tabel 1: Cotele TVA în vigoare la 1 mai 2007 în statele membre ale UE

Cota maximă de impunere (25%) se regăseşte în Danemarca şi Suedia. Urmează cu o cotă

de 22% a treia ţară nordică membră a UE, Finlanda, împreună cu Polonia. România este în grupul
statelor de mijloc, cu o cotă de 19%, pe poziţia 14-19 din această ierarhie, deci în jumătatea

20
inferioară. Cea mai relaxată fiscalitate în ceea ce priveşte TVA se regăseşte în Spania (unde cota
standard este de 16%), în Cipru şi în Luxemburg, ţări care practică cota minimă de 15%, impusă
aşa cum am precizat anterior prin directivele Comisiei. Danemarca este singurul stat membru al
UE care nu are cotă redusă. Cota redusă minimă de impunere (5%), valoare impusă prin
directivele comisiei, se regăseşte în Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria,
Malta, Portugalia şi Marea Britanie. România este în grupul statelor cu o cotă redusă ridicată, de
9%, aflându-se pe poziţiile 21-22 la egalitate cu Grecia, deci în jumătatea superioară a ierarhiei.
România este depăşită la această cotă doar de către Italia, Austria şi Slovacia (cu cote de 10%) şi
respective Irlanda, care are cea mai ridicată cotă redusă, 13,5%. De notat egalitatea la care s-a
ajuns între cota redusă şi cea parking în Irlanda (practic în acest moment pot fi unificate)15.

2.4.2. Accizele

Reglementările comunitare16 în materie de accize instaurează, spre deosebire de cele

asupra taxei pe valoarea adaugată, un regim definitiv şi general asupra deţinerii, circulaţiei şi
controlului produselor supuse accizelor. Principiul luat în calcul în determinarea accizelor este
impozitarea la destinaţie, adică în tara în care produsele sunt consumate. Trebuie menţionat faptul
că la nivelul Uniunii Europene reglementările comunitare sunt valabile pentru o serie de produse
supuse accizelor printr-un regim comun (produse supuse accizelor armonizate), dar există şi o
serie de produse supuse accizelor, în funcţie de dorinţele fiecarui stat membru.
Produsele supuse reglementarilor comunitare în ceea ce priveste accizele sunt:
 uleiurile minerale si produsele energetice
 alcoolul si produsele alcoolice
 tutunul si produsele din tutun.
Regimul aplicabil acestor produse a intrat în vigoare dupa 1 ianuarie 1993 şi face parte din
strategia globală de armonizare a impozitelor indirecte. Produsele supuse reglementărilor
comunitare pot circula într-un regim accizabil suspensiv şi fară control între statele comunitare.
Astfel, produsele supuse accizelor sunt impozitate în statul în care ele sunt consumate. Circulaţia
15
I.Braşoveanu, L.Obreja Braşoveanu, C.Păun - Abordări comparative privind fiscalitatea în statele membre ale
Uniunii Europene, în Economie teoretică şi aplicată. Supliment 2007, pag.71
16
Directiva 92/12/CEE privind regimul general, al deţinerii, circulaţiei şi controlului produselor supuse accizelor, cu
modificările şi completările ulterioare

21
în regim suspensiv se realizează prin intermediul antrepozitelor fiscale şi trebuie însotită de
documente fiscale.
Reglementările comune presupun şi stabilirea unei accize minime asupra fiecărei categorii
de produse. Acciza minimă a intrat prima dată în vigoare în anul 1992 pentru alcool şi băuturi
alcoolice, ţigarete şi tutun, urmând ca în anii urmatori să intre în vigoare şi pentru celelalte
produse supuse accizelor armonizate.
Reglementarile comune cu privire la accize au urmarit şi instituirea unei asiete
comune în ceea ce priveşte impozitarea.
La nivel comunitar, exigibilitatea asupra produselor supuse accizelor este supusă
urmatoarelor reguli:
 produsele puse în consum într-un stat membru şi deţinute de ultimul comerciant într-un alt
stat membru sunt supuse accizelor în statul în care ele sunt deţinute;
 produsele achiziţionate de persoanele fizice pentru nevoile lor proprii şi transportate în
alte state membre sunt supuse accizelor în statul în care au fost achiziţionate;
 produsele cumpărate de persoane care nu au calitatea de antrepozitar agreat şi care sunt
transportate pentru vânzare sau pentru consumul propriu sunt supuse accizelor în statul
membru de destinaţie.
Fiecare stat membru al uniunii va stabili cadrul legislativ în materie de producere,
transformare sau deţinere de produse supuse accizelor armonizate, sub rezerva respectării
dispoziţiilor prevederilor comunitare.
Voi prezenta în continuare mărimile câtorva accize armonizate, pentru ţara noastră şi
statele UE 27, pentru a realize poziţionarea României faţă de celelalte state.

22
Sursa:.I.Braşoveanu, L.Obreja Braşoveanu, C.Păun - Abordări comparative privind fiscalitatea în statele membre
ale Uniunii Europene, în Economie teoretică şi aplicată. Supliment 2007, pag.72

Figura 4. Accizele pentru alcoolul etilic pur, în statele membre UE, valabile la 1 iulie 2007

Acciza minimă cerută de UE este de 550 de euro/ hectolitru (hl) de alcool pur. România
are o acciză de 750 de euro/ hl. de alcool pur, prevăzută a rămâne constantă până în 2010. Deci
impozitarea în România nu se află la nivelul minim cerut, depăşind cu 200 de euro/ hl. de alcool
pur acest nivel (o creştere de aproximativ 50% faţă de minimul cerut). Ies în evidenţă, cu valori
foarte ridicate faţă de celelalte state şi faţă de minimul impus, Suedia cu 5374 de euro/ hl. de
alcool pur, Irlanda cu 3925 de euro/ hl. de alcool pur, Marea Britanie cu 2885 de euro/ hl. de
alcool pur şi Finlanda cu 2825 de euro/ hl. de alcool pur.
Cele mai reduse valori ale acestei accize se înregistrează în Bulgaria 562 de euro/hl. de
alcool pur şi în Cipru 607 de euro/ hl. de alcool pur.
Acciza minimă cerută de UE pentru produsele intermediare alcoolice este de 45 de euro/
hl. de produs. România are o acciză de 51,08 de euro/ hl. de produs, prevăzută a rămâne constantă
până în 2010. Deci impozitarea în România nu se află la nivelul minim cerut, depăşind cu 6,08
euro/ hl. de produs acest nivel (o creştere de aproximativ 13% faţă de minimul cerut). Ies în
evidenţă, cu valori foarte ridicate faţă de celelalte state şi faţă de minimul impus, Suedia cu
484,05 de euro/ hl. de produs, Finlanda cu 424 de euro/ hl. de produs, Irlanda cu 396,12 de euro/
hl. de produs şi Marea Britanie cu 350,06 de euro/ hl. de produs.
Cele mai reduse valori ale acestei accize se înregistrează în Grecia 45 de euro/ hl. de
produs pur şi în Cipru 45,6 de euro/ hl. de produs.

23
 La bere şi la vinuri nu există accize minime impuse. La vinuri se remarcă Irlanda şi Anglia
cu niveluri extrem de mari faţă de estul ţărilor membre UE.

Sursa:.I.Braşoveanu, L.Obreja Braşoveanu, C.Păun - Abordări comparative privind fiscalitatea în statele membre
ale Uniunii Europene, în Economie teoretică şi aplicată. Supliment 2007, pag.73

Figura 5. Accizele la benzina fără plumb, în statele membre UE, în vigoare la 1 iulie 2007

Accizele sunt exprimate în euro la 1000 litri de produs. Acciza minimă cerută este de 359
de euro la 1000 litri. Pentru România, această acciză este de 327,29 de euro la 1000 litri. Pentru
România, această acciză este de 327,29 de euro la 1000 litri, urmând să crească în 2009 la 335,72
iar în 2010 la 348,04 de euro la 1000 litri. În acest caz ţara noastră aplică deci o acciză mai mică
decât minimul cerut.
Cele mai mari accize se înregistrează în Marea Britanie, de 760 de euro la 1000 litri, în
Olanda, de 678,79 de euro la 1000 litri şi în Germania, de 670 de euro la1000 litri.
Cele mai reduse valori ale acestei accize se înregistrează în Lituania, de 287,01 de euro la
1000 litri şi în Estonia, de 287,54 de euro la 1000 litri.
Acciza minimă la motorină, cerută de UE, este de 302 de euro la 1000 litri. Pentru
România această acciză este de 259,91 de euro la 1000 litri, urmând să crească până la 293,22 de

24
euro la 1000 litri în 2010. În acest caz ţara noastră aplică deci o acciză mai mică decât minimul
cerut.
Cele mai mari accize se înregistrează în Marea Britanie, de 806,1 de euro la 1000 litri şi în
Germania, de 485,7 de euro la 1000 litri.
Cele mai reduse valori ale acestei accize se înregistrează în Lituania, 245,22 de euro la
1000 litri şi în Estonia, 245,42 de euro la 1000 litri.
Valorile accizelor din ţara noastră care sunt în 2007 sub minimul cerut de către Uniunea
Europeană, sunt explicate prin calendarul de armonizare a acestor valori, pentru ţările membre
UE de după 2004. Pentru a nu realiza o creştere a inflaţiei şi a nu reduce puterea de cumpărare a
contribuabililor printr-o terapie de şoc, aceste accize sunt majorate gradual, conform unui
calendar stabilit împreună cu Comisia.
Pentru accizele la ţigarete am prezentat în figura 6 ponderea accizei în cadrul preţului final
de vânzare cu amănuntul. Partea de jos a fiecărei ponderi este reprezentată de acciza specifică, iar
cea de sus de acciza procentuală (ad-valorem).
Cel mai mare procent din preţul de vânzare cu amănuntul este înregistrat în Spania,
Franţa, Ungaria şi Portugalia. Ţara noastră se află printre ţările cu o pondere redusă, deşi
diferenţierile sunt mici, toate statele aflându-se între 52 şi 62%.
România se află printre ţările cu o pondere ridicată a accizei specifice din preţul de
vânzare final (aproximativ 40%). Ţările cu ponderea cea mai mică în preţul final a acestei
accize specifice sunt Grecia şi Italia (aproximativ 3%).

Sursa:.I.Braşoveanu, L.Obreja Braşoveanu, C.Păun - Abordări comparative privind fiscalitatea în statele membre
ale Uniunii Europene, în Economie teoretică şi aplicată. Supliment 2007, pag.73

Figura 6. Accizele la ţigarete, în statele membre UE, în vigoare la 1 iulie 2007

25
 Din aceste prezentări putem concluziona că ţara noastră se află pe un trend ascendent
privind mărimea accizelor, dar se află în general în jumătatea inferioară a statelor UE în ceea ce
priveşte mărimea acestor accize armonizate. Este un lucru normal, dacă ne gândim la puterea de
cumpărare redusă a contribuabililor români. De altfel, accizele sunt un cost al integrării ce va
trebui suportat.Terapia graduală este cea utilizată în creşterile acestor accize.

26
 CAPITOLUL III

PRINCIPALELE IMPOZITE ŞI TAXE ÎN STATELE MEMBRE ALE

UNIUNII EUROPENE

3.1. Austria

Suprafaţa: 83 858 km2

Populaţia: 8 174 000 locuitori
Capitala: Viena
Diviziuni administrative: 9 provincii federale
Moneda: Euro
PIB: 245,3 md. $ (locul 32)
PIB/locuitor: 30 000 $ (locul 8)
IMPOZITE SPECIFICE TĂRII
Impozitul pe energie 15 euro/MWh
Impozitul pe asigurări (viaţă) 10%
Impozitul pe asigurări (foc) 8%
Taxa de timbru (imobile) 3,5% (2% rude)
Impozitul autorităţii locale 3% din salariu
Taxa pe câine (Viena) 43 euro (primul), 65 euro

A. Impozitul pe profit17
Reglementarea impozitului pe profit (Korperschaftsteuer) în Austria prezintă destule
similitudini cu sistemul fiscal german. Există însă anumite particularităţi care pot interesa investitorii
străini. Acestea privesc în special un regim deosebit de favorabil de scutiri de la plata impozitelor
pentru dividendele şi plus-valorile obţinute din cesiunea titlurilor de participare străine. Aceste
dispoziţii legale fac din Austria o locaţie interesantă pentru implantarea unor societăţi de tip holding.
Sumele colectate cu acest titlu se împart între Guvernul federal, Guvernele landurilor şi
autorităţile locale, în următoarea proporţie: Guvernul federal -71,891%; Guvernele landurilor-
14,941%; autorităţile locale-13,168%.
În privinţa subiecţilor impozabili, trebuie să distingem între mai multe ipoteze:
 unele societăţi datorează impozit pe profit atât pentru veniturile realizate în Austria, cât şi pentru
beneficiile realizate în străinătate( societăţile de capital, cooperativele, fondurile de asigurări
mutuale, asociaţiile, fundaţiile, alte persoane juridice de drept privat, asociaţii care nu au
17
#####

27
 personalitate juridică, instituţiile, fundaţiile sau alte fonduri speciale guvernate de dreptul privat, al
căror administraţie centrală sau sediu se găseşte în Austria; de asemenea, impozitul este datorat
pentru aceleaşi beneficii şi de către persoanele juridice de drept public austriece, pentru
beneficiile realizate de serviciile publice industriale şi comerciale aflate în subordinea lor);
 persoanele juridice, asocierile de persoane fizice şi fondurile care nu au administraţia centrală sau
sediul în Austria datorează impozit doar pentru profitul realizat în acest stat;
 există anumite persoane juridice care sunt scutite de la plata impozitului pe profit.
Profitul impozabil este determinat după regulile care se utilizează şi la calcularea impozitului
pe venit. în cazul venitului obţinut din activităţi agricole, forestiere, comerciale, industriale sau din
activităţi independente, materia impozabilă este reprezentată de profitul realizat. Pentru celelalte
activităţi, baza de impunere este determinată ca diferenţă între veniturile realizate şi costurile
exploatării. Anumite cheltuieli efectuate pot fi deduse, cu condiţia ca ele să nu fi constituit deja
cheltuieli deductibile în raport de dispoziţiile legale privind impozitul pe venit. Pot fi deduse, de
exemplu, pensiile plătite, cheltuielile permanente, onorariile plătite consilierilor fiscali, donaţiile
admise de lege, cheltuielile pentru cercetare-dezvoltare (în limita a 25%), chletuieli pentru pregătirea
profesională a angajaţilor (în limita a 20%) etc.
Plata impozitului se face anual, cota de impunere fiind de 25%.Dacă printr-un contract de
cesiune a beneficiilor, o societate de capital (societatea filială) care-şi are conducerea administrativă
sau sediul social în Austria, se angajează să transfere tot profitul său unei alte societăţi de capital
austriece (societatea mamă), profitul va fi impozitat la nivelul societăţii mamă, dacă aceasta depune
un bilanţ consolidat.
Independent de profitul pe care îl realizează, societăţile pe acţiuni supuse impozitului pe profit
trebuie să plătească un impozit minimal determinat în funcţie de forma sub care este constituită
societatea şi care reprezintă aproximativ 5% din capitalul social minimal pentru constituirea
respectivei societăţi.
B. Impozitul pe venit
În Austria, impozitul pe veniturile persoanelor fizice (Veranlagte Einkommensteuei) colectat
se împarte între Guvernul federal, landuri şi autorităţile locale, în aceleaşi proporţii ca la impozitul pe
profit. Acest impozit este datorat de rezidenţii austrieci, pentru veniturile din ţară şi din străinătate
pe care aceştia le obţin. Dimpotrivă, nerezidenţii datorează impozit numai pentru beneficiile de
origine austriacă.

28
 Baza impozabilă este constituită din şapte categorii distincte de venituri:
 venituri agricole,

 venituri necomerciale,

 venituri industriale şi comerciale,

 salarii şi indemnizaţii, venituri din investiţii,

 venituri funciare şi drepturi de autor,

 alte venituri.

În principiu, baza impozabilă se obţine prin însumarea beneficiului contabil corespunzător celor
şapte categorii de venit. Sunt scutite de impozitare pensiile veteranilor de război, ajutoarele acordate
pentru promovarea artelor, a ştiinţei sau a cercetării, alocaţiile familiale, compensaţiile plătite
victimelor infracţiunilor violente etc.
Pentru primele trei categorii de venituri menţionate, există unele deduceri astfel: 20% din
investiţiile în materia formării profesionale a angajaţilor, 35% din investiţiile pentru cercetare-dezvoltare, o
cotă-parte din contribuţiile voluntare la fondurile de pensii, sumele plătite consultanţilor fiscali,
contribuţiile în favoarea cultelor religioase (plafonate la un anumit nivel), achiziţionarea de noi
acţiuni (în anumite limite). Venitul impozabil este diminuat şi de anumite cheltuieli excepţionale,
cum ar fi cheltuielile medicale, reparaţiile necesare în urma survenirii unei calamităţi, cheltuieli de
înmormântare, anumite cheltuieli cu educaţia copiilor trimişi să studieze în străinătate.
Pierderile fiscale diminuează de asemenea baza de impozitare, cu condiţia ca ele să fie de
natură comercială. Reportarea pierderilor fiscale pentru viitor este posibilă fără limită de timp, cu
condiţia ca acestea să nu depăşească, într-un an fiscal, 75% din venitul impozabil.
Cotele de impunere, valabile pentru veniturile realizate în anul 2003 şi impozitate în anul
2004, erau următoarele:
Venitul anual impozabil (€) Cota de impunere (%)
1 - 3640 0
3641 - 7270 21
7271 -21.800 31
21.801-50.870 41
Peste 50.870 50

Venitul anual impozabil este însă de regulă diminuat prin luarea în calcul a diverselor credite
fiscale acordate contribuabililor austrieci: o deducere personală de 887 €; un credit fiscal în valoare de

29
436 €/lună pentru îngrijirea copiilor; o reducere a venitului impozabil cu 364 € în ipoteza familiilor
monoparentale sau a familiilor în care venitul unuia dintre soţi este extrem de mic. Acest lucru face ca
în realitate, veniturile contribuabililor să nu fie impozitate decât dacă depăşesc un anumit palier (în
anul 2002, acesta era de 7020 €).

Reforma fiscală intrată în vigoare de la 1 ianuarie 2004 a ridicat „zona 0" de impozitare la
10.000 €, conducând la impozitarea doar a veniturilor anuale impozabile mai mari de 14.500 €. De
asemenea, beneficiul net reinvestit într-o societate de persoane, în limita a 100.000 € anual, se
impozitează cu jumătate din cota medie de impunere a veniturilor (adică
15,5%).
C.Taxa pe valoarea adăugată
În Austria au aplicabilitate directivele comunitare adoptate în materie de TVA, astfel că acest
impozit (Mehrwehrsteuei) - care vizează toate bunurile şi serviciile - se aşează diferenţiat pe două
categorii: prima priveşte statele europene şi alte ţări, iar a doua are în vedere exclusiv piaţa internă.
Societăţile a căror cifră de afaceri nu depăşeşte 22.000 € nu sunt obligate să devină plătitoare de
taxă pe valoarea adăugată.
Cota standard este de 20% şi se aplică tuturor bunurilor şi serviciilor care nu sunt supuse
cotelor reduse.
O cotă redusă de 10% este aplicată următoarelor categorii de bunuri şi servicii:
 unele produse alimentare, cărţi, ziare şi alte publicaţii periodice;
 anumite obiecte de artă;
 contractele de închiriere a terenurilor şi a unor imobile (hoteluri, pensiuni etc);
 distribuţia energiei;
 activitatea teatrelor, cinematografelor, televiziunii, muzeelor etc.
Pentru o serie de operaţiuni cota de TVA este 0%:
 exportul de mărfuri către alte ţări decât cele din spaţiul comunitar;

 munca efectuată în temeiul unui contract încheiat cu un mandatar străin (dacă mărfurile
urmează să fie transportate către ţări din afara Uniunii Europene);
 distribuţia de mărfuri în Uniunea Europeană (dacă clientul este înregistrat ca plătitor de
TVA într-un alt stat membru;

30
  transportul transfrontalier de persoane cu avionul sau vaporul etc.
Sunt exceptate de la plata TVA cea mai mare parte a serviciilor bancare şi de asigurări,
întreprinderile mici a căror cifră de afaceri (pentru perioada de impozitare) nu depăşeşte 7.500 €,
precum şi prestaţiile medicale efectuate în domeniul sănătăţii publice şi asistenţei sociale.
Contribuabilii au obligaţia depunerii (până la data de 15 a celei de-a doua luni ulterioare
perioadei de raportare) a unor declaraţii previzionale lunare, precum şi a unei declaraţii finale pentru
întregul an fiscal.

3.2. Belgia

Suprafaţa: 30 528 km2

Populaţia: 8 174 000 locuitori
Capitala: Bruxelles
Diviziuni administrative: 3 regiuni
Moneda: Euro
PIB: 299,1 md. $ (locul 26)
PIB/locuitor: 29 100 $ (locul 11)
IMPOZITE SPECIFICE TĂRII
Impozitul pe instituţii financiare 34%
Impozitul pe asigurări 9,25%, 4,4 (viaţă)

A. Impozitul pe profit

Impozitul pe profit (Impot des societes, Vennootschapsbelasting) colectat se varsă în

întregime la bugetul statului. Toate societăţiile, asociaţiile, instituţiile sau sediile permanente ale
unor asemenea entităţi datorează impozit pe profit, în condiţiile în care:
 au personalitate juridică;
 au sediul statutar, sediul principal, sediul real sau conducerea administrativă în Belgia;
 sunt angajate într-o afacere sau într-o activitate cu scop lucrativ.

Determinarea bazei de impunere este rezultatul unei succesiuni de şase operaţiuni, fiecare
cu regulile ei distincte:
1. Se determină şi se însumează componentele profitului impozabil. Acestea sunt grupate în
trei mari categorii:
 rezervele (vizibile sau ascunse, de regulă prin subevaluarea bunurilor societăţii); anumite tipuri

31
 de rezerve, cum ar fi provizioanele pentru risc şi pentru cheltuieli sunt scutite de impozit;
 cheltuielile nedeductibile (impozite nedeductibile; amenzi, penalităţi, confiscări; anumite
dobânzi; avanatajele excesive; beneficiile sociale ale căror titulari sunt scutiţi de impozitare;
cadouri; anumite cheltuieli profesionale specifice; anumite pensii şi contribuţii la fondurile de
pensii etc);
 beneficiile distribuite (dividende, anumite dobânzi asimilate dividendelor, sumele folosite
de societate pentru achiziţionarea propriilor acţiuni).
2. Separarea profitului impozabil în trei părţi, în raport de originea lor, după cum urmează:
 profiturile realizate în Belgia se impozitează integral;
 profiturile realizate în străinătate, într-un stat cu care Belgia nu a încheiat o convenţie de evitare a
dublei impuneri, beneficiază de o reducere atunci când este determinat impozitul pe profit
datorat;
 profiturile realizate în străinătate, într-o ţară cu care Belgia a încheiat o convenţie de evitare a
dublei impuneri, sunt scutite de impozitare şi nu mai sunt luate în calcul în continuare.
3. Deducerea elementelor neimpozabile. De exemplu o sumă de 11.510 sau 23.030 €, după caz,
poate fi dedusă pentru fiecare salariat implicat într-o activitate de cercetare ştiinţifică sau recrutat
pentru a ocupa o funcţie de conducere în departamentul exporturi. Valoarea anumitor cadouri poate fi
dedusă, cu condiţia să nu depăşească 5% din baza impozabilă determinată în prima etapă sau
500.000 €.
4. Deducerea participărilor scutite de impozit şi a venitului din bunuri mobile scutit de
impozitare. Scutirile pentru participare pot fi acordate pentru dividendele primite şi pentru sumele
obţinute prin distribuirea bunurilor societăţii sau prin răscumpărarea propriilor acţiuni. Cuantumul
acestei deduceri este de 95% din beneficiile obţinute. Beneficiul obţinut de exemplu din acţiuni
preferenţiale deţinute la Compania de Căi Ferate Belgiană este de asemenea scutit de impozitare.
5. Deducerea pierderilor fiscale anterioare. In principiu nu există nici o limită temporală
pentru reportarea pierderilor fiscale. Totuşi, dreptul de deducere este limitat în cazul transferului
unor bunuri sau în cazul fuziunii prin absorbţie a societăţii şi nu mai poate fi exercitat atunci când
societatea a înregistrat o schimbare a persoanelor care o controlează.
6. Deducerea investiţiilor luate în calcul de legislaţia fiscală. Sunt deductibile în special
următoarele categorii de investiţii:
 investiţiile făcute pentru economia de resurse, investiţiile ecologice şi cele pentru

32
 inovare;
 investiţiile făcute de IMM-uri, în anumite condiţii;
 investiţiile menite să asigure reciclarea unor ambalaje.

Cota standard de impunere este de 33%. Anumite cote reduse sunt acordate atunci când
profitul impozabil nu depăşeşte pragul de 322.500 €. Pentru a putea beneficia de aceste cote reduse, o
societate trebuie să îndeplinească anumite condiţii suplimentare referitoare la activitatea sa (de
pildă, să nu fie membră a unui grup care aparţine unui centru de coordonare înregistrat în Belgia), la
structura acţionariatului, la remuneraţia administratorilor etc. Pentru profitul impozabil care provine dintr-
un stat cu care Belgia n-a semnat o convenţie de evitare a dublei impuneri (şi care a fost impozitat
în acel stat), cota de impozitare este redusă la un sfert.
Centrele de coordonare beneficiază de anumite concesii fiscale: sunt scutite de impozitarea
capitalului, determinarea profitului impozabil se face prin modalităţi mai avantajoase, nu datorează
impozit pe terenuri, nu datorează plăţi anticipate pentru distribuirile de beneficii.
Pentru centrele de distribuţie se aplică de asemenea anumite reguli speciale menite să le
permită să-şi desfăşoare activitatea specifică în interesul grupului, cu un profit minim, care să nu
atragă atenţia administraţiei fiscale.
B. Impozitul pe venit
Contribuabili rezidenţi sunt impozitaţi pe veniturle obţinute indiferent în ce zonă geografică
a lumii, câtă vreme contribuabilii non rezidenti sunt supuşi impozitării doar a veniturilor obţinute
în Belgia. Statutul de rezidenţă se acordă în funcţie de locuinţă şi de interesele economice, iar
persoanele fizice sunt considerate rezidente odată ce sunt înscrise în registrul civil.
Impozitul pe venit (Impot des Personnes Physiques/Personenbelasting) este aşezat o dată pe
an. Cu toate acestea angajatorii opresc un anumit procent din salariu (stopaj la sursă) pentru a
echilibra suma necesară a fi plătită la sfârşitul anului. Această practică poartă denumirea de
„Precomte Professionnel/Bedrijfsvoorheffing”.
Cei angajaţii la propria societate, directorii de companii şi persoanele ce practică profesii
liberaletrebuie să plătească în avans sume potrivit estimărilor asupra veniturilor anului în curs, cu
logica diminuării impozitului substanţial de la sfârşitul anului. Şi alţi contribuabili, dcă preferă
acest lucru, pot efectua şi plăţi trimestriale, oferind-le chiar privilegii de reducere a imozitului prin
această practică.

33
 Impozitul pe venit se plăteşte pentru următoarele forme de venit:
 proprietate mobilă;
 proprietate imobilă;
 venitul câştigat, inclusiv din profiturile economice, salarii şi pensii;
 alte venituri.

Cotele de impunere sunt următoarele (veniturile din 2004, impozitate în 2005):

Transa de venit (€) Cota de Impozit Impozit

impunere pe total
(%) transă (€)
Până la 6840 25 (€)
1710 1710
6840 - 9740 30 870 2580
9740-14530 40 1916 4496
14530-29740 45 6844,5 11340,5
Peste 29740 50 - -

Există cote de impunere distincte pentru veniturile impuse în regim de reţinere la sursă (de
pildă, între 15-25% pentru veniturile de natură mobiliară; 33% pentru beneficiile ocazionale etc).

Din venitul net impozabil înaintea aplicării cotelor de impunere se scad o serie de
deduceri personale:
Tipul deducerii Cuantumul deducerii anuale (€)

Deducerea personală de bază 5570

Deducerea pentru soţ/soţie/coabitant legal 4610
Deducerea pentru un copil în întreţinere 1180
Deducerea pentru doi copii în întreţinere 3050
Deducerea pentru trei copii în întreţinere 6830
Deducerea pentru patru copii în întreţinere 11040
Deducerea pentru alţi copii 4220 pentru fiecare
Deducerea pentru alte persoane aflate în întreţinere 1180 pentru fiecare
Deducerea pentru fiecare copil mai mic de 3 ani 440
Deducerea pentru familiile monoparentale 1180
Deducerea pentru persoanele cu disabilităţi 1180 pentru fiecare
Deducerea pentru copii cu handicap se consideră că părintele are în întreţinere
un copil în plus

34
 C.Taxa pe valoarea adăugată

În Belgia sunt supuse la plata impozitului indirect livrările de bunuri şi prestările de servicii, în
măsura în care operaţiunea este efectuată cu titlu oneros, de către o persoană care are calitatea de
contribuabil în Belgia.
Cota normală de TVA - 21 % se aplică tuturor operaţiunilor constând în livrări de bunuri şi
prestări de servicii, altele decât cele care beneficiază de următoarele cote reduse:
- cota 2% se aşează asupra: contractelor de închiriere a locuinţelor având o suprafaţă moderată,
fitofarmaceuticele, pneurile pentru maşinile agricole, combustibili extraşi din uleiuri etc.
- cota de 6% priveşte următoarele categorii de produse şi servicii: produsele alimentare şi
farmaceutice, operele de artă, serviciile agricole, prestaţiile imobiliare cu caracter social, lucrările de
reabilitare a locuinţelor.
- cota 0% se aplică: ziarelor şi periodicelor cuprinzând informaţii generale; deşeurilor
recuperabile.
Sunt exceptate de la plata TVA operaţiunile privind: prestaţiile notarilor, avocaţilor, executorilor
judecătoreşti şi ale medicilor; livrările de organe, de sânge uman şi de lapte de mamă; livrările de
produse şi prestările de servicii efectuate către azile de bătrâni, creşe etc; serviciile de învăţământ şi
activităţile sportive; manifestările ştiinţifice şi artistice; împrumutul de cărţi şi reviste; vânzarea şi
închirierea bunurilor imboile; contractele de editare; operaţiunile bancare, de asigurări şi reasigurări,
vânzarea timbrelor poştale şi a timbrelor fiscale; loteria şi alte jocuri de noroc.
În funcţie de importanţa (mărimea) cifrei de afaceri, este obligatorie sau nu depunerea unei
declaraţii trimestriale privind plata TVA. Sumele reprezentând taxa pe valoarea adăugată trebuie
vărsate la Trezorerie până în data de 20 a fiecărei luni, pentru perioada de raportare anterioară

3.3 Bulgaria

35
 3.4 Cehia

Suprafaţa: 78 866 km2

Populaţia: 10 246 000 locuitori
Capitala: Praga
Diviziuni administrative: 8 regiuni
Moneda: 1 coroană cehă (CZK) = 0,03 €
PIB: 161,2md. $ (locul 42)
PIB/locuitor: 15 700 $ (locul 41)
IMPOZITE SPECIFICE TĂRII

A. Impozitul pe profit

Potrivit regulilor fiscale din Cehia, sunt supuse impozitului pe profit societăţile rezidente şi
societăţile străine care au un sediu permanent în Cehia. Pentru sucursale, impunerea se face în baza unei
negocieri între sucursală şi administraţia fiscală.
Determinarea bazei impozabile se face prin deducerea din totalul beneficiilor realizate a
cheltuielilor deductibile fiscal. Cheltuielile făcute cu implantarea societăţii în Cehia şi pierderile fiscale
acumulate anterior se scad din baza impozabilă.
De asemenea, sunt admise o serie de deduceri pentru investiţiile făcute. O cotă de 10-20% din
valoarea unui imobil nou poate fi dedusă, cu condiţia ca societatea să fie primul proprietar sau primul
locatar al imobilului. Donaţiile de minimum 2000 de coroane pot fi deduse, cu condiţia să nu
diminueze cu mai mult de 5% baza de impunere.Pentru profiturile neimpozabile se percepe un
impozit prin stopaj la sursă (de exemplu, 25% pentru redevenţe, plata drepturilor de reproducere,
plata asistenţei tehnice; 15% pentru dividende şi alte participări la beneficiile societăţilor).
Cota standard pentru impozitul pe profit este de 26% pentru anul 2005. Dividendele
plătite de filiale societăţilor mamă suportă o reţinerela sursă de maxim 10%. Fondurile de investiţii,
fondurile de pensii şi fondurile mutuale datorează un impozit pe profit de 15%.

36
 Pierderile fiscale pot fi reportate asupra beneficiilor viitoare pentru o perioadă de 5 ani
(până la sfârşitul lui 2004, această perioadă era de 7 ani). De această posibilitate nu beneficiază însă
societăţile care au primit anumite facilităţi fiscale pentru încurajarea investiţiilor făcute.
Pentru a se evita dubla impozitare economică a dividendelor, societăţile îşi pot deduce din baza
impozabilă 50% din reţinerile la sursă asupra dividendelor şi a celorlalte distribuiri de beneficii.

37