Sunteți pe pagina 1din 2

„Faust în literatura germană”

Oamenii sînt creația lui Dumnezeu. El i-a creat, dorind să-i vadă veșnic fericiți în rai, ascultîltînd de
poruncile lui. Însă, oamenii aveau și rațiunea lor proprie, ceea ce i-a determinat să-și facă alegerea. Diavolul,
care i-a iscusit și i-a ponegrit în fața lui Dumnezeu, a avut scopul să-i demonstreze că oamenii sînt niște
ființe jalnice, create fără rost și că de fapt sînt niște nimicuri care se lasă pradă ispitelor și viciilor. Au trecut
mii de ani, dar natura omului este aceeași, el la fel poate fi supus viciilor, dar cu timpul, evoluînd și
descoperind lumea, omul a păstrat credința în puterea și măreția lui Dumnezeu. Și totodată omul a dorit să
afle și să cunoască sensul său în acestă lume, să descopre adevărul și să cunoască absolutul. Răul permanent
a încercat să distrugă lumea, a încercat să atragă oamenii de partea sa, prin diferite mijloace josnice, urîte
și chiar istețe. Mulți oameni, avînd firea slabă, cad pradă diavolului, dar mai mulți reușesc să se opună
ispitelor și astfel justificînd credința lui Dumnezeu în creația sa.
Această temă a servit ca izvor de inspirație pentru o mulțime de scriitori, filosofi și oameni de știință
pe tot parcursul timpurilor, fiecare interpretînd-o conform epocii sale și valorilor specifice acesteia. La fel
filosoful german Johann Wolfgang von Goethe l-a creat pe Faust – personajul idealist care aspiră spre
cunoașterea absolută, care toată viața sa a fost în căutarea esenței omului, care a tins să cunoască soarta
omului, în general al omenirii, care a spirat spre descoperirea sensului vieții. Însă creînd idealul, Geothe a
fost nevoit să creeze un personaj opus – Mefistofel, care întruchipa partea care tindea spre a nega tot, însă
de fapt era un realist, un practic. Mefistofel reprezintă răul necesar pentru ca binele să existe și să se poată
afirma. Mefistofel totodată este acel care trezește spiritul omului spre a cunoaște, care nu-l lasă pe om să se
liniștească dar îl determină să fie într-o mișcare continuă de a descoperi.
Faust apare în fața cititorul ca un om de știință, el conștientizează că toată viața sa a studiat atîtea
domenii de activitate, el nu a aflat ceea la ce aspira. El nu a descoperit rolul său în lumea asta, însă el știa
că cunoșteințele pe care le deține au un rol destul de însemnat în viața discipolilor săi. Însă cu toate acestea
el deja nu se mai mulțumește cu acestea, nimic nu-i mai aduce liniștea interioară, și totul îl dezamăgește,
nimic nu mai are sens. El a realizat că cu toate că și-a sacrificat viața cărților și cunoștințelor academice, el
nu a descorit în ele adevărul pe care s-a așteptat să-l cunoască. La fel se observă și prezentarea în antiteză
cu Wagner, care crede în fiecărui cuvînt scris în cărți, și nici nu adminte posibilitatea de a se îndoi în ele.
Faust se simțea iritat din cauza optimismului și viziunii sale prea simplă a lui Wagner asupra vieții. Starea
aceasta a fost provocată de faptul că Faust a realizat că cîndva se afla în aceeași ipostază, și totadată
realizează cît de mare îi este dezamăgirea în limitele restrînse ale științei, care nu i-a satisfăcut deloc
cerințele sale. Faust la fel, în monologul său din acea noapte meditează asupra condiţiei umane.
Protagonistul ştie acum că nu se poate măsura cu marile forţe spirituale ale universului, că o cunoaştere
totală îi este interzisă. Și că unica ieșire ar fi moartea, adică sinuciderea, care posibil îi va oferi șansa să
pătrundă în tainele universului. De aceea el va accepta înțelegerea cu diavolul, fiind sigur că anume
descoperirea tainelor universului îi vor readuce liniștea și împlinirea interioară.
Cînd în viața lui Faust apare Mefistofel, el înțelege că doar cu ajutorul lui are șansă să-și atigă scopul.
Mefistofel își urmărea de fapt scopul său propriu – să-i demonstreze lui Dumnezeu că chiar și cel mai iubit
dintre oameni, se poate lăsa iscusit, dacă îi găsești punctul cel slab. Pe aceasta a și contat Mefistofel, el i-a
propus lui Faust ceea spre ce el aspirat o viață întreagă. Mefistofel nu reprezintă atît diavolescul, ca principiu
negativ, antidivin, cît demonicul ca sursă de energie pentru atingerea absolutului. Omul, ca fiinţă care-şi
realizează singură propriul destin, nu e reprezentată în tragedie numai de Faust, ci mai degrabă de cuplul
Faust-Mefistofel, întrucât ambii au aspirații înalte. Cu toate astea, Mefistofel este incapabil să înţeleagă
omul în esenţa sa, iar Faust este incapabil să înțeleagă şi să accepte Răul.
Spre deosebire de Faust, care pe parcursul evenimentelor trece prin diferite transformări psihice şi
morale, chiar şi fizice, Mefistofel rămîne un personaj static, neschimbat nici fizic, nici spiritual. El
întruchipeză răul, iar faptele sale nu trădează nici o urmă de sensibilitate. Din momentul încheierii pactului,
el este indirect cel care guvernează vieţile lui Faust şi apropiaţilor lui. El poate fi considerat un manipulator,
care încearcă să-i facă pe toți să acționeze în folosul său. Dă dovadă de iscusinţă în planificarea paşilor pe
care trebuie să îi parcurgă Faust. Mefistofel are un simț al umorului deosebit de sarcastic, care se poate
sesiza în frazele sale, dar acest umor este de fapt unul negru, caracteristic anume diavolului.
Faust trece cu ușurință practic toate încercările lui Mefistofel, nimic nu-l face să pronunțe clipei să se
oprească, că este frumoasă. El s-a bucurat de tinerețe, el a iubit-o pe Margareta, însă acestea nu l-au
satisfăcut într-atît ca să fie destul de mulțumit. Rațiunea care îi este specifică lui Faust, îl ajută să treacă
peste toate ispitele și pînă la urmă să înțeleagă că niciodată nu s-a simțit mai fericit și mai împlinit decît
atunci cînd ajută oamenii, cînd face ceva în folosul tuturor, neținînd cont de dorințele sale. Astfel, pas cu
pas a realizat că și-a recîștigat libertatea, a găsit în sfîrșit izvorul propriu de fericire, fericirea prin munca în
folosul societății, pentru binele comun, chiar dacă la începutul călătoriei sale el avea cu totul un scop diferit.
Faust este un personaj şi o personalitate cu mare ecou şi influenţă nu numai în toate domeniile artei,
dar şi în viaţa muritorilor de rând, întrucât el întruneşte şi îmbină elemente ce nu erau specifice oamenilor
din acea perioadă care abia începea să se lumineze. El izbuteşte să realizeze ce nici un alt om simplu nu a
reuşit – să atingă o formă de cunoaştere prin autocunoaştere şi astfel să se mântuiască pe sine. Îndemnul la
ieşirea din ignoranţă stă la baza acestui personaj gothean iluminist, iar viaţa sa tragică şi contradictorie,
acţiunile sale, reprezintă un mod de emancipare de sub sfera omenescului.
Faust și Mefistofel apar ca două părți a unui tot întreg. Fiecare om are în sine un suflet cu două fețe,
una aparținînd binelui – Faust, cu aspirații spre bine, frumos, descoperire, cunoaștere, care trăiește avînd o
credință și totodată o teamă de Dumnezeu, care face ceva nu doar în folosul său, dar și în folosul comun al
oamenilor; și altă parte aparținînd răului – Mefistofel, care întruchipează viciile umane, dar care posibil nu
anumit este rău în tot sensul cuvîntului, dar care este prea realist, se mulțumește cu ce are, nu aspiră la
nimic, trăiește fără credință, adică își irosește viața în zadar. Și numai omul, care singur își croiește destinul,
la fel singur face alegerea – să meargă pe calea cea dreaptă alături de credință, sau să se lase ispitit și atras
de vicii și tot ceea ce poate pierde un suflet omenesc.