INTRODUCERE

Trăind într-o perioadă în care omul „modern” înclină din ce în ce mai mult spre
cele lumeşti, neexistând aproape nici o cale de a ajunge la o comunicare cu
Dumnezeu prin intermediul Bisericii, şi având tot ceea ce este mai scump pe lume
este reprezentat de lucrul material, pentru că lumea pune baza pe ceea ce este la
vedere, pe ceea ce se simte şi nimic din ceea ce este spiritual este luat în derâdera
ca fiind ,,demodat’’.
În acest context care nu este favorabil, noi avem datoria de a fi cât mai fermi
şi mai tranşanţi asupra tuturor problemelor care se vor ivi, de a apăra dreapta
credinţă ortodoxă şi de a pune adevărul revelat într-o lumină autentică, răspunzând
prompt la problemele sociale şi culturale ale vremurilor noastre.
Lucrarea aceasta având ca temelie Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie,
izvoarele revelaţiei dumnezeieşti, se vrea a aduce un răspuns la multe probleme pe
care creştinul le întâlneşte în vieţuirea sa, în drumul său pământesc, pe care trebuie
sa-l facă şi să-l ducă la bun sfârşit, pentru că la capătul său stă şi ne este pregătită „
plata” pentru ceea ce am făcut în această lume.
Această lucrare prezintă importanţa personalităţii marelui Ierarh Grigorie
Teologul sau de Nazianz, mesajul predicilor şi operei sale precum şi actualitatea sa
în învăţăturile Bisericii Ortodoxe.
Când ne sunt prezentate drept modele, persoanele pline de însemnătate ale
Sfinţilor Ierarhi, Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Grigorie
Teologul sau de Nazianz şi Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului,
ce reprezintă pentru noi prototipul de sfinţenie, smerenie, suferinţă pentru dreapta
credinţă, pentru semeni; sunt prin vieţuirea lor în spiritul creştin care ni-l
propovăduiesc şi nouă prin profunzimea operelor scrise, modele demne de urmat şi
de admirat.
Această lucrare prezintă prin operele sale mesajul pe care Sfinţii Părinţi l-au
transmis de la Dumnezeu oamenilor şi care este „ gura de oxigen ” pentru
credincioşii veacului nostru în încercarea lor de a aspira la „ pacea lui Dumnezeu ”
care ne conduce pe calea mânturii spre desăvârşire.
Putem spune că lucrarea pe care o vom prezenta, face dovada înţelepciunii
Sfântului Grigorie de Nazianz, prin tot ceea ce vom expune: viaţă, activitate, opere
şi în special trăire duhovnicească. Exemplul pe care îl avem, ne trezeşte spiritul
moral prin care putem duce o viată creştina adevarată, preţuind Biserica şi pe
conducătorii ei. Valoarea operei expusă în lucrarea de faţă este deosebită, din ea
învăţând ce trebuie să facem pentru mântuirea sufletului şi ne este un exemplu de
viaţă, viaţă pe care noi trebuie să o închinăm desăvârşirii noastre spirituale dar şi
slujirii aproapelui.
Prin ceea ce vom prezenta în această lucrare, ne vom da seama că viaţa
creştină trebuie trăită în Hristos şi pentru Hristos, aşa cum a făcut-o şi Sfântul
Grigorie de Nazianz, iar cei ce nu au făcut-o până acum să urmeze îndemnul pe
care Sfântul Apostol Pavel la propovăduit, zicând: ,, Să vă lepădaţi de omul cel
vechi, sticat de poftele înşelăciunii şi să vă îmbrăcaţi în cel nou, după chipul lui
Dumnezeu în dreptate şi sfinţenie”(Efeseni IV, 22).
Din opera şi activitatea Sfântului Grigorie de Nazianz putem evidenţia, tot
ceea ce ierarhul a făcut pentru creştini şi creştinism, el urmând la rândul lui
exemplul altora, cum ar fi Sfântul Vasile cel Mare, care a fost prietenul cel mai bun
al lui dar şi îndemnul Sfântului Apostol Pavel care le spunea corintenilor: „ Prea
bucuros voi cheltui şi mă voi cheltui şi pe mine pentru sufletele voastre ” ( II
Corinteni XII, 14-15).
Ceea ce Sfântul Grigorie a realizat în viaţa sa ne face şi pe noi să înţelegem sensul
acesteia care nu este altul decât mântuirea sufletului, iar pentru aceasta trebuie
întotdeauna să avem exemplul Sfintei Scripturi care prin Apostolul Pavel spune: „
Să râvniţi la darurile cele mai bune şi încă mai înaltă cale vă arăt vouă ” ( II
Corinteni XII, 31), calea cea mai înaltă fiind calea dragostei, pentru Dumnezeu şi
pentru semeni.
 I. PREDICA VEACULUI DE AUR

Promovarea predicii creştine începe odată cu încheierea perioadei persecuţiilor.

Eliberată de grijile din afară, Biserica s-a putut dedica netulburată dezvoltării
cultului, arhitecturii bisericeşti, literaturii, ştiinţelor teologice şi retoricii.
Unul dintre factorii care au contribuit la dezvoltarea predicii în secolul de aur
a fost accentuarea elementului uman creator în întocmirea şi rostirea cuvântărilor
bisericeşti. În primele trei veacuri predicatorii erau priviţi „ ca simple organe de
vestire a voinţei lui Dumnezeu”. Darurile Sfântului Duh, atât de necesare, erau tot
mai rare, fapt care a dus la o accentuare a contribuţiei omeneşti privind pregătirea
predicii şi perfecţionarea ei tehnică.
Şcolile catehetice ( din Alexandria, Antiohia, etc. ) au adus şi ele un aport
însemnat la promovarea predicii în înţelesul că contribuind la formarea
conducătorilor Bisericii, ele au influienţat prin însuşi acest fapt, înfrumuseţarea şi
dezvoltarea predicii.
Şcolile păgâne de retorică ale vremii şi-au avut deasemenea partea lor de
contribuţie la înflorirea propovăduirii creştine. În folosirea retoricii vremii însă,
Părinţii Bisericii au avut conştiinţa deosebirilor esenţiale dintre oratoria profană şi
cea creştină. Preocuparea lor mergea mai ales în direcţia alcătuirii unor tipare de
sine stătătoare ale propovăduirii sfinte.
 În oarecare măsură marea dezvoltare a predicii în veacul IV se datorează şi
deosebitei preţuiri şi dragostei pe care lumea greco-romană de atunci le avea faţă
de arta oratorică. O asemenea situaţie a determinat pe oratorii creştini ca la
întocmirea cuvântărilor să se adapteze cerinţelor ascultătorilor pentru ca astfel
aceştia să fie mai uşor atraşi la primirea cuvântului dumnezeiesc.
Dezvoltarea predicii merge paralel cu dezvoltarea cultului precum şi cu
construirea de noi şi mai mari locaşuri de cult. Apar amvoanele. Episcopul vorbea
stând în tronul arhieresc sau în uşile împărăteşti. Se predica Duminica şi în zilele
de sărbătoare, iar uneori se predica în fiecare zi, mai ales în cetăţile cu populaţie
numeroasă. În cadrul slujbei predica era plasată după psalmi şi după pericope, ele
fiind susţinute mai des în Postul mare şi în Săptămâna luminată1.
Principalul propovăduitor era episcopul, dar nu erau excluşi nici preoţii.
Constituţiile apostolice cer ca şi preoţii să predice, iar locul lor de predică să fie
înaintea episcopului. Astfel, la aceiaşi Liturghie puteau fi două sau chiar mai multe
predici succesive. În Alexandria pe vremea lui Arie, a fost ridicat dreptul preoţilor
de a mai predica.
Învăţătura creştină era prezentată îndeosebi sub formă de omilii, dar şi de
predici tematice, acestea din urmă fiind precedate de un text scripturistic în jurul
căruia se desfăşura expunerea.
Pentru dezvoltarea unei asemenea forme de propovăduire, a contribuit cel mai mult
retorica profană, bine stăpânită atât teoretic cât şi practic, de către Părinţii veacului
de aur. În a doua jumătate a secolului IV s-au dezvoltat în Răsărit cuvântările de
laudă, cuvântările de înmomântare, panegiricele.
În Apus, cuvântările oratorilor creştini sunt mult mai simple, mai sobre, mai
concise, ele fiind în urma celor răsăritene pentru ca Apusul a fost aproape lipsit de

1
Pr. Dr. Dumitru Belu, Predica veacului de aur , în „Mitropolia Ardealului”, anul IX ( 1964 ), nr. 1-2, p.118.
şcoli retorice. Seria oratorilor bisericeşti în secolul IV o începe Eusebiu al Cezareei
( + 339 ), cu cuvântările lui panegirice2.

Marii predicatori ai veacului de aur

Eustatie Antioheanul ( +360 ) e lăudat de Sozomen pentru talentul său de scriitor şi
de vorbitor. El spunea că are o frază cizelată, stil ales, expunere cursivă, conţinut
adaptat la scopul urmărit, acestea fiind numai câteva din calităţile oratorice ale lui
Eustatie.
Din Egiptul de Jos e semnalat Isaia . Cuvântările lui se disting prin caracterul lor
practic, simplicitate, prin tendinţele lor ascetice, dar şi prin adâncimea cugetării.
Omiliile atribuite lui Macarie cel Mare ( + 390 ), se disting prin cuprinsul lor
moral şi ascetic, ptrin gândirea profundă inspirată din filozofia astoicilor şi
neoplatonicilor, aceste omilii fiind adresate călugărilor.
Atanasie cel Mare (+ 373 ), este vestit mai ales prin cuvântările contra arienilor.
Azi sunt socotite ca autentice numai primele trei, ele fiind de conţinut dogmatic şi
se caracterizează prin tendinţa lor polemică. Expunerea cuvântărilor este dinamică,
energică, plină de acţiune, e orientată şi stăpânită cu măiestrie. Clar şi fără afectare
în grai se înalţă cu îndemânare la nivelul unei remarcabile cugetări teologice.
Sfântul Efrem Sirul ( + 380 ) în cele mai multe omilii ale sale găsim ca bază
sărbătorile Naşterea Domnului, ale Născătoarei de Dumnezeu, ale Apostolilor şi
martirilor. Predica o scria de obicei în versuri care se caracterizau prin bogăţia
imaginaţiei, forţa inspiraţiei, prin compoziţia poetică. Folosea din plin figurile
retorice ( exclamaţii, invocaţii, apostrofe, antipofora, etc. ); expunerile patetice care
mişcau pe ascultători până la lacrimi. Accentul în omiliile sale este pus uneori pe

2
Pr. Victor Popescu, Predica în cultul creştin, în „B.O.R.”, anul 1944, nr. 7-12, p. 223.
hiperbolă, mai ales când vorbeşte despre păcat, pedeapsă, judecată, duhuri rele, etc.
Nu urmează întru totul textul scripturistic, ci obişnuieşte să-l explice liber.
Antonie cel Mare ( + 355 ), deşi n-a avut o pregătire deosebită, s-a distins prin
cuvânt lucrat cu fineţe şi cu frumuseţe – cum zice despre el Atanasie cel Mare.
Dar cei mai vestiţi decât toţi cei amintiţi până acum, mai stăpâni pe mijloacele
oratoriei, ale culturii creştine şi umane au fost fără îndoială cei trei mari
capadocieni: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul
Grigorie Nisanul.
Sfântul Vasile cel Mare trebuie pus în fruntea capadocienilor. Predicile şi omiliile
Sfântului Vasile cel Mare fac începutul predicii practice. Cuvântările şi omiliile
Sfântului Vasile cel Mare se caracterizează prin gândire vie, credinţa caldă,
conţinut duhovnicesc, observaţie fină, cunoaşterea precisă a problemelor sociale şi
a inimii omeneşti, compoziţie aleasă, expunere atrăgătoare şi unitate metodică.
Activitatea predicatorială a Sfântului Vasile cel Mare nu se resimte de influienţa
retoricii profane.
Sfântul Grigorie Nisanul ( + 400 ) a fost fratele Sfântului Vasile cel Mare. O vreme
a fost dascăl de retorică, dar nu se distinge atât prin talentul oratoric, cât mai ales
prin tendinţele lui teoretice şi filozofice. Cuvântările lui se împart în : etice,
istorice, panegirice şi funebre. În cuvântările funebre urmează - sub raportul formei
şi organizării materiei - principiile retoricii profane.
Sfântul Ioan Gură de Aur ( + 407 ) cel mai de seamă orator şi teolog de la sfârşitul
secolului al IV-lea, predicator prin excelenţă şi un model demn de urmat prin
predicile şi viaţa sa. În predicile sale atinge problemele morale ale timpului în care
a trăit şi prin sfaturile şi îndemnurile sale călăuzeşte spre mântuire pe creştini,
biciund viciile, îngâmfarea, simonia, necinstea, jurămintele false de la cel mai de
jos om până la împărat3.
Sfântul Ioan Hrisostomul întotdeauna în cuvântările sale s-a raportat la
Mântuitorul Hristos şi la Sfinţii Apostoli, şi în mod cu totul special la Sfântul
Apostol Pavel, raportare ce l-a ferit de riscul dizolvării mesajului său evanghelic.

3
Justinian Dalea, Predica Sfinţilor Părinţi din veacul de aur al Bisericii creştine,în „Glasul Bisericii ”, anul XVII
(1958), nr.11, p.1057.