Prezentare generală:

Mitologia greacă cuprinde o colecţie de mituri care provin din Grecia antică. Aceste povestiri, familiare
tuturor grecilor antici, formau fundamentele ritualurilor lor şi erau o reprezentare a lumii, cel puţin până la Pitagora.
Această mitologie este, în mare parte, sursa celei romane.
Mitologia greacă este una dintre mitologiile cele mai temeinic prelucrate poetic, astfel că nu dispunem decât
aproape numai de izvoare literare şi filozofice (Homer, Hesiod, Pindar, Platon, Lukian), speculaţii anecdotice
(Ailianos), antimitografii (Euhemeros, Xenophanes), eseuri teologice (Plutarh) şi rareori de informaţii ale istoricilor,
capturate direct din tradiţie (Herodot, Pausanias, Thukydides); totuşi, deşi chiar acestea din urmă au pus în circulaţie
informaţii intermediare, preluate de alţii anterior, mitologia greacă este o mitologie pragmatică, adesea anecdotică,
reflectând fie cruzimile sălbăticiei precivilizaţiei arcadice, fie conflictele între ionieni şi dorieni, fie chiar lipsa de
scrupul în lupta de organizare a vieţii primelor grupuri sociale statornice şi a spaţiului comercial maritim.
Mitologia greacă şi-a elaborat un panteon aproape exclusiv antropomorfic, amoral, sacralizând defecte
umane capitale (viclenia, adulterul, incestul, paricidul şi fratricidul şi în genere crima, vanitatea, trufia, lăcomia,
nedreptatea).
Zeii greci nu sunt numai prin excelenţă antropomorfi, nu au numai firi omeneşti, dar de fapt nu dispun de
atribute divine în sens major (departe de absolutul concept ulterior din filozofia greacă); în miturile timpurii, aceşti
zei au chiar puteri limitate (mai ales în epopeile homerice); de ex. când Zeus îşi izgoneşte fiica (Thetis), îi cere:
„Du-te fără ca Hera să te poată zări” (Iliada, I, 522-523); aceştia au nevoie de informatori şi crainici, ca să afle
despre mersul lumii; sunt supuşi surprizelor şi manevraţi de certuri, ambiţii, orgoliu, capricii, fiind impulsivi şi
răzbunători (deşi unii „teologi” antici, ca Hesiod, au încercat să justifice aceste trăsături). Tot panteonul olimpian -
lipsit de măreţie - duce o viaţă de clan certăreţ lipsit de norme morale, incestuos, excesiv în actele erotice. În ciuda
faptului că hrana şi băutura lor sunt, teoretic, ambrozia şi nectarul, zeii Helladei mănâncă şi beau din belşug vin şi
cărnuri, iar atunci când vizitează pe oameni, dorm, suferă de boli şi, ca orice societate primitivă, ascultă muzica lui
Apollon şi a Muzelor numai la ospeţe. Deşi lacomi de sacrificii, pe care le doresc adesea în hecatombă, în mod
paradoxal, ei nu suportă să vadă cadavre.
Miturile apar în societăţile primitive când nu au nici un scop artistic în sine, fiind absorbite de cultură, ca o
materie primă a ei, în etapele istorice ulterioare, de consolidare a civilizaţiei. Ramura indo-europeană, venind în
sudul Europei, şi-a adus propriile mituri arice (în primul rând cultul lui Dyaus Pitar, devenit Zeus) şi a absorbit
mitologiile locale (egeeană, pelasgă), ca şi miturile dispersate ale unor populaţii mărunte, despre care nu mai ştim
decât ce oferă tot miturile greceşti, de ex. frecvenţa pomenirii traiului troglodit al arcadienilor. Probabil de acolo şi
persistenţa până într-o anumită epocă a sacrificiilor umane, ca şi a fetişismului (zeii înşişi au fetişuri); de asemeni,
supravieţuirea animismului, în nenumăratele Nimfe, Dryade, Hamadryade, Naiade, Oceanide ş.a. Erau stăruitoare şi
tradiţiile totemice, aduse din fondul aric comun sau împrumutate de la populaţiile locale: Hera era uneori
simbolizată de o vacă (Homer o numea „cea cu ochi de vacă”); Zeus era uneori taur, doica sa Amaltheia era capră,
Athena era bufniţă, iar Apollon lup; tribul mirmidonilor avea ca strămoş totemic furnica (myrmex), iar imaginile
culturale cretane trădează şi ele o amplă zoolatrie, provenită din totemuri.
Lumea mitologiei greceşti este complexă: monştrii, războaie, intrigi şi zei indiscreţi sunt numeroşi, iar
genealogia lor se încrucişează deseori.
Este important de reţinut că grecii antici amestecau evenimentele din mitologia lor cu cele din istorie. De
asemenea Iliada şi Odiseea sunt considerate istorice.
Cei doisprezece zei din Olimp
I. Afrodita
Potrivit legendei, s-a născut în Cipru. „Stâncile lui Afrodita / Venus” se găsesc pe ţărmul sudic al insulei, pe
locul unde - potrivit mitologiei greceşti - a căzut în apa mării înspumate organul masculin de reproducere al zeului
Uranus, amputat de rude geloase. Aici s-ar fi născut, din valurile mării învolburate, zeiţa dragostei Afrodita /
Venus. Legenda constituie tema mai multor tablouri pictate de artişti renumiţi.
Deşi zeiţă a frumuseţii, Afrodita este căsătorită cu zeul şchiop, hidosul Hefaistos, care era şi fierarul zeilor.
În privinţa naşterii ei există două variante: prima ar fi că este fiica lui Zeus şi a Dianei, cealaltă spune că s-a născut
din spuma mării. Cu toate că este căsătorită cu Hefaistos (Hephaestus), a fost iubită de zeii Ares, zeul războiului,
Dionysos, Hermes şi Poseidon , precum şi de muritorii de Anchises şi Adonis.
1
 A avut mai mulţi copii: cu zeul Hermes pe Eros, cu Ares pe Anteros şi pe Harmonia, cu muritorul Anchises
pe Aeneas (personajul principal din epopeea virgiliană Eneida) etc.
În legătură cu farmecul şi puterea Afroditei circulau numeroase legende: un episod cunoscut este
infidelitatea ei faţă de Hephaestus care, descoperind prin surprindere legătura ei cu Ares, a chemat toţi zeii
Olimpului drept martori. Un alt episod celebru este judecata lui Paris: Zeus a poruncit ca mărul de aur aruncat de
Eris, zeiţa vrajbei şi revendicat în egală măsură de Hera, Atena şi Afrodita, să fie acordat de un muritor, Paris, celei
pe care o va socoti el mai frumoasă. Cele trei zeiţe s-au înfăţişat înaintea lui Paris pe muntele Ida şi au început să-şi
laude farmecele, promiţându-i fiecare câte un dar. Cucerit de frumuseţea Afroditei şi de darul făgăduit de ea - acela
de a o lua de soţie pe cea mai frumoasă muritoare, pe Elena din Troia - Paris i-a dat ei mărul.
Alegerea Afroditei şi răpirea Elenei au constituit originea războiului troian. În cursul acestui război, în care
rivalele ei, Hera şi Atena, au sprijinit tabăra adversă, Afrodita i-a ajutat în mod constant pe troieni, în special pe
Paris şi pe Aeneas. Ea a fost rănită în luptă de către grecul Diomede. Dacă nu a putut împiedica moartea lui Paris şi
distrugerea Troiei, în schimb, salvarea lui Aeneas se datorează Afroditei, care l-a ajutat să ajungă pe ţărmurile
Italiei. Tot datorită acestui fapt, zeiţa era socotită, sub numele de Venus, drept divinitate protectoare a Romei.
Afrodita avea sanctuare celebre la Paphos, Cnidus, Delos, Sicyon etc. Cultul ei era celebrat în întreaga lume elenică,
cu precădere în insulele Cipru şi Cythera.
II. Apollo
Apollo (in mitologia greacă şi în mitologia romană) zeul zilei, al luminii si al artelor, protector al poeziei si
al muzicii, conducătorul corului muzelor, personificare a Soarelui. Era numit si Phoebus-Apollo.
Era fiul lui Zeus şi al lui Leto. Pentru că Hera, din gelozie, îi refuzase lui Leto un loc unde să poată naşte,
Poseidon a scos la iveală, din valurile mării, insula Delos. Acolo, după nouă zile şi nouă nopţi de chinuri, Leto a
adus pe lume doi gemeni: pe Apollo şi pe Artemis.
Crescând miraculos de repede, la numai câteva zile după naştere, Apollo, al cărui arc şi ale cărui săgeţi
deveniseră temute, a plecat la Delphi, unde a ucis şarpele Python, odinioară pus de Hera să o urmărească pe Leto şi
care ulterior devenise spaima întregului ţinut. După aceea, Apollo a înfiinţat acolo propriul său oracol, instaurând
totodată şi Jocurile Pitice. (Tot de la acest fapt provenea şi denumirea purtată de zeu, aceea de Pythius).
Un alt episod care i se atribuie era cel al uciderii ciclopilor: fiul lui Apollo, Asclepios, iniţiat de centaurul
Chiron în tainele medicinii, nu s-a mai mulţumit să vindece, ci a început să-i învie pe cei morţi. Acest fapt a atras
asupra sa mânia lui Zeus, care l-a omorât cu trăsnetul său.
Îndurerat de pierderea lui şi neputând să se răzbune pe Zeus, Apollo i-a pedepsit pentru moartea fiului său pe
ciclopi, ucigându-i la rândul său, cu săgeţile lui. Singura vină a acestora era faptul că făuriseră trăsnetul lui Zeus.
Drept pedeapsă pentru actul său necugetat, Apollo a fost osândit de Zeus să slujească timp de un an, ca sclav, pe un
muritor. El şi-a ispăşit pedeapsa păzind turmele lui Admetus.
Apollo a iubit numeroase nimfe şi muritoare, printre care pe Daphne, Cyrene, Marpessa, Cassandra şi uneori
chiar tineri ca Hyacinthus şi Cyparisus. Zeul era înfăţişat ca un tânăr frumos şi înalt, cu o statură zveltă şi
impunătoare. Era reprezentat, uneori, cântând la lira. Atributele lui erau multiple: iniţial, Apollo era considerat ca o
divinitate temută, răzbunătoare, care, justificat sau nu, răspândea molime sau pedepsea cu săgeţi aducătoare de
moarte pe oricine îi stătea împotrivă.
Era socotit totodată zeu vindecător, priceput în arta lecuirii, şi tatăl lui Asclepios. Avea darul profeţiei, de
care erau legate numeroasele lui oracole. Dintre acestea, cel mai vestit era cel de la Delphi. Se spunea că, îndrăgostit
fiind de Cassandra, fiica regelui Priam, Apollo ar fi iniţiat-o şi pe ea în această taină. Mai târziu, el a devenit zeul
muzicii, al poeziei şi al artelor frumoase. Era înfăţişat, în această calitate, înconjurat de muze, pe muntele Parnassus.
Apollo era zeul invocat în călătorii de cei care navigau pe mare, care proteja oraşele şi noile construcţii. Se
spunea că împreună cu Alcathous ar fi ajutat la reconstruirea cetăţii Megara, care fusese distrusă. În sfârşit, Apollo
era considerat ca zeu al luminii (de aici şi epitetul de Phoebus) şi era identificat adesea cu însuşi Soarele. Era serbat
în numeroase centre ale lumii greceşti: la Delphi, Delos, Claros, Patara etc.
Având, aşa cum s-a arătat, un rol preponderent în mitologia greacă, Apollo a fost împrumutat de timpuriu şi
de alte neamuri. Era, de pildă, onorat de vechii etrusci şi mai târziu a fost adoptat şi de romani. În cinstea lui s-au
instituit la Roma Ludi Apollonares, şi tot acolo, pe vremea împăratului Augustus, i se aduceau onoruri deosebite.

2
III. Ares
Se număra printre cei doisprezece mari zei ai Olimpului şi era fiul lui Zeus şi al Herei. Cu toate acestea, era
dispreţuit de părinţii săi şi de către ceilalţi zei, mai ales de către Atena, datorită caracterului său violent, sângeros. În
numeroasele mituri legate de numele lui, zeul apare adesea înfrânt, deşi era simbolul forţei războinice, brutale.
În războiul troian, de pildă, la care participă luptând alături de Hector, el este rănit de către Diomede cu
ajutorul Athenei şi silit să o ia la fugă. Când sare în ajutorul fiului său, care avea să fie ucis de Heracles, Ares e de
asemenea rănit de către erou şi silit să se retragă. La fel, zeul trebuie să îndure uciderea fiicei sale, Penthesilea, fără
să poată face nimic.
De numele lui Ares e legat şi Areopagul, colina unde, la Atena, era locul unde se judecau crimele de natură
religioasă. Se credea că la poalele acestei coline Ares l-ar fi ucis pe
Hallirrhothius, fiul lui Poseidon, fiindcă voia să-i necinstească fiica, pe Alcippe. Adus de către Poseidon în faţa
judecăţii zeilor, pe aceeaşi colină, spre a fi osândit pentru crima săvârşită, Ares a fost însă iertat.
Dintre numeroasele episoade amoroase care i se atribuiau, era celebră legătura dintre el şi Aphrodita, legătură dată
în vileag de către soţul acesteia, Hefaistos. Cultul lui Ares a fost adus în Grecia din Tracia.
La romani Ares era identificat cu zeul Marte.
IV. Artemis
Artemis a fost una din cele mai vechi şi venerate zeităţi ale Greciei Antice. În perioada clasică a mitologiei
elene, Artemis (Ἄρτεμις) era descrisă ca fiind fiica lui Zeus şi al muritoarei Leto, şi sora geamănă a lui Apollo. Era
zeiţa pădurilor, naşterii copiilor, virginităţii, fertilităţii, a vânătorii şi era evocată cu arc şi săgeţi. Căprioara a fost
animalul care i-a fost consacrat. În perioadele eleniste târzii, şi-a asumat rolul Eileithiei în ajutorul naşterilor.
Artemis a fost identificată mai târziu cu Selene, o titanidă, zeiţa greacă a lunii, câteodată evocată cu o
semilună deasupra capului. Totodată a fost corelată cu zeiţa romană Diana, cu zeiţa etruscă Artume şi cu zeiţa elenă
Hecate.
V. Atena
Atena (greacă: Αθήνα, Athina,Τριτογėνεια, Tritogenia) era una dintre cele mai mari divinităţi ale mitologiei
greceşti, identificată de romani cu zeiţa Minerva. Era zeiţa înţelepciunii, pe care grecii o mai numeau şi Pallas
Athena sau, pur şi simplu, Pallas.
Atena era fiica lui Zeus şi a lui Metis. Zeus a înghiţit-o însă pe Metis înainte ca aceasta să nască, astfel că
Atena a ieşit direct din capul lui Zeus, cu arme şi armură cu tot. În momentul când a apărut pe lume, a slobozit un
răcnet războinic, care a cutremurat cerul şi pământul. Atena era simbolul atributelor reunite ale părinţilor ei. Ea
personifica forţa moştenită de la Zeus, îmbinată cu înţelepciunea şi prudenţa lui Metis. Zeiţă războinică,
reprezentată cu coif, suliţă şi egida pe care era zugrăvit capul Gorgonei Medusa, Atena a jucat un rol important în
lupta împotriva giganţilor. Ea participă, de asemenea, la războiul troian alături de greci, pe care-i susţine, neputând
uita jignirea adusă de Paris. Este cunoscută disputa dintre Atena şi Poseidon cu prilejul împărţirii diverselor regiuni
ale Greciei. Cu această ocazie, consiliul zeilor a făgăduit să dea Attica aceluia din cei doi care-i va dărui bunul cel
mai de preţ. Poseidon i-a dăruit calul, iar Atena măslinul, care avea să asigure prosperitatea locuitorilor. Ea a
câştigat în felul acesta întrecerea şi a devenit patroana cetăţii Athena, care-i poartă de atunci numele.
Atena era socotită protectoarea artelor frumoase, a meşteşugurilor, a literaturii şi a agriculturii, a oricărei
acţiuni care presupunea ingeniozitate şi spirit de iniţiativă. Ea patrona viaţa socială şi cea statală, era sfătuitoarea
grecilor adunaţi în areopag şi apărătoarea lor în războaie.
VI. Demetra
Demetra (greacă: Δημήτηρ) era în mitologia greacă zeiţa agriculturii şi a roadelor pământului. Era fiica lui
Cronos şi a Rheei şi aparţinea generaţiei olimpienilor. Demetra a avut cu Zeus o singură fiică, pe Persefona, de care
era strâns legată atât în ceea ce priveşte cultul cât şi legenda.
În timp ce culegea pe un câmp flori, pământul a înghiţit-o pe Persefona; ea a fost răpită de unchiul ei, Hades,
care a dus-o cu el în Infern. Zadarnic a căutat-o îndurerată Demetra nouă zile şi nouă nopţi, cutreierând lumea în
lung şi-n lat. Nimeni nu-i ştia de urmă. Într-un târziu, Demetra a aflat de la Apollo de soarta fiicei sale. Cuprinsă de
jale, Demetra părăseşte atunci Olimpul şi jură să nu-şi reia îndatoririle divine şi locul în rândul zeilor, decât în ziua
când îi va fi înapoiată Persefona. Rătăcind pe pământ, după multe peregrinări, ajunge la Eleusis şi zăboveşte o
vreme mai îndelungată la curtea regelui Celeus (vezi şi Triptolemus şi Demophon). Între timp, cum pământul nu
3
mai rodeşte şi holdele se usucă, Zeus îl trimite pe Hermes să i-o aducă înapoi pe Persefona. Dar reîntoarcerea fiicei
la mama ei nu mai este posibilă. Ascalaphus a văzut-o pe Persefona cum s-a înfruptat în Infern dintr-o rodie. În felul
acesta ea s-a legat, o dată pentru totdeauna, de lumea subpământeană. Mânioasă, Demetra îl transformă pe
Ascalaphus, singurul martor al sacrilegiului comis, în bufniţă. Persefona însă trebuie să rămână alături de Hades. La
insistenţele lui Demetra se ajunge totuşi la un compromis: şase luni din an Persefona va sta alături de soţul ei în
regatul subpământean şi şase luni le va petrece pe pământ, lângă mama ei.
Reîntoarcerea pe pământ a Persefonei era însoţită de venirea primăverii, de renaşterea naturii şi de
plenitudinea verii. Absenţa ei era marcată de ariditate, de anotimpul trist al iernii în care Demetra ducea dorul fiicei
sale. În mitologia romană Demetra purta numele de Ceres, o veche divinitate cu care a fost asimilată.
VII. Hera
Hera (în greacă: Ήρα), este în mitologia greacă zeiţa protectoare a căsniciei, a căminului şi a femeilor
măritate, precum şi regina zeilor şi a oamenilor. La romani este identificată cu Iunona.
Hera a fost fiica lui Cronos şi a Rheei. Ea a fost înghiţită, la fel ca şi fraţii ei, de către tatăl lor, care se temea
să nu fie detronat de fiii săi. Fratele cel mai mic, Zeus, a fost salvat de mama sa, care i-a dat lui Cronos o piatră
înfăşurată în scutece. În timpul luptei dintre Zeus şi Cronos, Hera a fost încredinţată zeiţei Tethys şi lui Oceanus,
care au crescut-o. Mai târziu, ea s-a căsătorit cu fratele ei Zeus, devenind „soţia legitimă” a stăpânului lumii. În
această calitate, ea era considerată protectoarea căminului, a căsătoriei şi, în general, a femeilor măritate. Cu Zeus,
Hera a avut patru copii: pe Ares, Hebe, Hefaistos şi Eileithyia. Împărţind tronul, dar nu şi puterea marelui ei stăpân,
Hera este adesea înfăţişată ca o soţie geloasă şi nesăbuit de violentă, care uşor se simte jignită şi nu pregetă să se
răzbune crunt pentru toate infidelităţile săvârşite de soţul ei. Adeseori, mânia este capricioasă şi nejustificată.
Cultul Herei
Hera era recunoscută în toată Grecia, în special în oraşele Argos, Sparta şi Micene. Existau de asemenea
temple în Samos, Olympia, Corint, Tiryns, Perachora şi Delos.
În perioada Greciei Arhaice, Hera a fost o zeitate importantă pentru întreaga populaţie din Elada. Probabil
cultul ei este mai vechi decât cel al lui Zeus. În poezia epică greacă, Hera îi adresează lui Zeus cuvinte grele, dar îl
şi preamăreşte, precum fraza: „Eu sunt fiica cea mare a lui Cronos, şi nu sunt onorată doar pe pământ (pentru că
sunt zeiţa căsniciei), ci şi pentru că sunt soţia ta şi tu eşti regele zeilor.” din Iliada.
Este posibil ca zeiţa Hera să aibă rădăcini de dinainte de sosirea grecilor, la un popor matriarhal. De abia la
venirea grecilor indo-europeni i-au fost introduse în cult în perioada ioniană sau miceniană.
Romanii au identificat-o cu zeiţa Iunona, regina oamenilor şi a zeilor în mitologia lor.
VIII. Hefaistos
Hefaistos (greacă Ἥφαιστος Hêphaistos) reprezintă, în mitologia greacă, zeul focului, al metalelor şi al
metalurgiei, al fierarilor, sculptorilor şi artizanilor, cunoscut de romani ca Vulcan. Fiul şchiop al lui Zeus şi al Herei,
meşter neîntrecut, creaţiile sale extraordinare uimindu-i chiar şi pe zei: făureşte arme şi armuri miraculoase, obiecte
care se mişcă singure (un fel de roboţi superperfecţionaţi), sau chiar pe Pandora şi cutia acesteia. Este personificarea
focului în cele 3 ipostaze ale sale: focul teluric (al vulcanilor), focul îmblânzit (focul domestic, care poate fi folosit
în diferite activităţi, inclusiv la prelucrarea metalelor), precum şi focul atmosferic. A fost căsătorit cu Afrodita.
Căsătoria cu Afrodita a avut loc din cauză că, fiind supărat pe mama lui, el a făurit un jilţ fermecat cu care a
prins-o pe zeiţă. Drept jertfă a cerut să se căsătorească cu Afrodita. Zeii s-au mirat: Cum să se însoare slutul cu zeiţa
frumuseţii?
IX. Hermes
Hermes (grec. Ἑρμῆς ) este zeu din mitologia greacă având atribute variabile, cu o etimologie onomastică
incertă şi cel mai vechi centru cultural, de zeu al fertilităţii, în Arcadia, sau solul zeilor.
De fapt sunt în tradiţia greacă doi zei Hermes, suprapuşi dar necontopiţi total, consideraţi de obicei ca două
ipostaze ale aceluiaşi zeu şi uneori chiar ca divinităţi deosebite:
Hermes arcadianul, socotit fiu al lui Zeus şi al pleiadei Maia, era un zeu de rang secundar şi mesager al
zeilor din Olimp, totuşi investit cu numeroase atribute care îi compun o structură eclestică, aproape paradoxală.
Divinitate sincretică, rezultată din fuziunea mai multor zeităţi arhaice locale, Hermes Arcadianul (numit uneori şi
Hermes Psyhopompos - Călăuza sufletelor spre Hades) devine cu vremea zeu pastoral, ocrotind turmele şi cirezile;
apoi, venerat în cetăţi, este zeul negustorilor greci, dar totodată şi oratorul arhetipal (socotit de tradiţie
4
descoperitorul elocvenţei), un zeu călător, atlet, patron al jocurilor şi exerciţiilor gimnastice, protector al memoriei
didactice şi al şcolilor, paznicul sacru al drumurilor şi porţilor de acces, inventatorul ţiterei sau al lirei (pe care,
potrivit imnului homeric Către Hermes, I - a confecţionat-o dintr-o carapace de broască ţestoasă, înfigând în ea 7
tulpini retezate de trestie pentru susţinerea coardelor din maţe de oaie şi înfăşurând cutia de rezonanţă în piele de
bou, braţele lirei fiind lucrate tot din trestie sau dintr-un lemn curbat). Acest Hermes a ajuns patron chiar şi al
hoţilor, dar şi simbol al forţei profetice (întrucât el dirija spre oameni visele premonitorii emanate de Zeus); dar era
şi simbolul planetei Mercur (grec. Hermes). Paralel, există şi cultul unui Hermes falic, care, deşi secundar, pare să
divulge o origine culturală primitivă (ερμης - piatră falică); astfel, el reprezintă la un moment dat idealul elen al
efebului. Ca pereche erotică a Afroditei, simbolizează împreună cu ea cele două principii, masculin şi feminin, ale
succesiunii generaţiilor. În plus, ar fi fost şi zeu al vântului, de unde, după unii interpreţi, ar deriva funcţia sa
principală, de mesager al Olimpului. Mitul său biografic spune că Hermes s-a născut într-o peşteră din Arcadia
(muntele Kylene) şi îndată după naştere a fugit din scutece în Tessalia, furând cirezile fratelui său Apollon. Nezărit
decât de ciobanul Battos şi ascunzând vitele, s-a întors în grota natală unde, găsind o broască ţestoasă, a făcut din
carapacea ei o liră. Apollon, deşi venise furios să-şi ia înapoi cirezile, s-a lăsat cucerit de sunetele necunoscute ale
noului instrument muzical şi, în schimbul lirei, i-a lăsat lui Hermes toate vitele, iar altă dată i-a dăruit şi vestitul
caduceu, care ajunge simbolul nedespărţit al lui Hermes, completat cu alte două simboluri: pălăria cu boruri largi şi
sandalele înaripate de aur. Tot Apollon l-a investit şi cu funcţia de crainic divin. Lukian din Samosata îi face un
portret complex şi ironic, în autocaracterizare („Sunt singurul dintre zei care nu apuc să dorm nici noaptea, căci sunt
nevoit să conduc sufletele în lăcaşul lui Pluton” sau: „Ziua stau în palestre, servesc de crainic în adunări şi dau
poveţe oratorilor; mai trebuie să fac ordine şi în treburile celor morţi” - Dialogurile zeilor, XXIV).
Hermes Trismegistus este un zeu sapienţial, în ipostaza sa de zeu triplu, recompus în miturile greceşti după
modelul zeului egiptean Thot, dar adesea fiind numai numele onorific grec al acestuia. Hermes Trismegistus este
zeul cunoaşterii secretelor divine, autorul unor cărţi iniţiatice sacre, hermetice (preluate de la Thot), zeu cu atributul
profeţiei, educator al preoţilor, legislator, astronom şi astrolog, ocrotitorul scrisului, al geografiei şi cosmografiei şi
patronul medicinii, deopotrivă inventatorul vorbirii articulate, al ritualului sacrificiilor, al scrierii, al palestrelor, al
lirei cu 3 coarde şi descoperitorul măslinului. Dintre autorii antici, Diodor din Sicilia îl identifică total cu zeul
egiptean Thot. De altfel, sărbătorile consacrate lui Hermes aveau o nuanţă intelectuală.
X. Hestia
În mitologia greacă, Hestia (gr. Ἑστία ) a fost zeiţa căminului, a focului sfânt, prima fiică a lui Cronos şi
Rheei, soră a lui Zeus, Poseidon, Demetra, Hera şi Hades. Cu toate că a fost curtată de Apollo şi de Poseidon, Hestia
a obţinut de la Zeus dreptul de a-şi păstra virginitatea pentru totdeauna. În plus, Zeus i-a acordat onoruri
excepţionale: i se închina un cult în toate casele oamenilor şi în templele tuturor zeilor. Aşa cum căminul domestic
era centrul religios al locuinţelor umane, Hestia era centrul religios al locuinţei divine. Această imobilitate a Hestiei
explică faptul că nu a jucat nici un rol în vreo legendă. A rămas un principiu abstract, întruchipând ideea de cămin,
nemanifestându-se ca o divinitate personală.
În mitologia romană, Hestia este echivalentă cu Vesta. Hestia este menţionată de Hesiod, Diodorus Siculus, Platon,
Aristofanes, Pausanias, Suidas, Ovidiu şi Cicero.
XI. Poseidon
În mitologia greacă, Poseidon (greacă Ποσειδῶν) era zeul mării, fiul lui Cronos şi al Rheei. În mitologia
romană este cunoscut sub numele de Neptun. Ca şi ceilalţi fraţi ai săi, când s-a născut, Poseidon a fost înghiţit de
către tatăl său şi apoi dat afară.
Mai târziu a luptat alături de olimpieni împotriva titanilor. Când, în urma victoriei, s-a făcut împărţirea
Universului, lui Zeus i-a revenit Cerul, lui Hades lumea subpământeană, iar lui Poseidon Împărăţia apelor. El
sălăşluia în fundul mării împreună cu soţia sa, Amfitrite, alături de care, uneori, urmat de un întreg cortegiu marin şi
purtat de un car tras de cai înaripaţi, spinteca valurile.
Poseidon stârnea furtunile sau făcea ca apele mării să devină liniştite, el scotea insule la iveală sau le
cufunda pe altele lovindu-le cu tridentul său, făcea să izvorască râuri sau să se închege lacuri. O dată el a încercat
împreună cu Hera şi cu Athena să-l pună în lanţuri pe Zeus, dar încercarea a dat greş. De atunci Poseidon a fost
mereu alături de preaputernicul său frate care cârmuia destinele lumii.

5
 Legat de numele său este episodul întrecerii care a avut loc între el şi Athena atunci când a fost să-şi împartă
între ei pământul Atticei. Un alt episod îl înfăţişează pe zeul mării lucrând cot la cot cu Apollo, ca să înalţe zidurile
Troiei. Faptul că nu a fost răsplătit pentru munca sa a atras mânia lui Poseidon asupra troienilor. Această mânie, şi
faptul că Odysseus i-a ucis un fiu, pe ciclopul Polyphemus, l-a determinat pe puternicul zeu să-l urmărească pe erou
cu răzbunarea sa, nimicindu-i pe rând corăbiile şi aruncându-l de pe un ţărm pe altul. Cu zeiţele sau cu muritoarele
de rând Poseidon a avut numeroşi fii şi fiice, majoritatea înfăţişaţi ca nişte fiinţe monstruoase sau a căror forţă era
de temut. Printre aceştia se numărau: ciclopul Polyphemus, gigantul Chrysaor, aloizii, Lamus - regele lestrigonilor,
Triton .
XII. Zeus
Zeus (în greacă: Ζεύς) este, în mitologia greacă, cel mai puternic dintre zeii olimpieni, socotit drept stăpânul
suprem al oamenilor şi al zeilor.
Primii ani ai vieţii şi lupta cu titanii
El făcea parte din prima generaţie divină. Era cel mai mic dintre fii lui Cronos şi ai Rheei. Rhea, ca să-l
scape de urgia tatălui său, care-şi înghiţea rând pe rând copiii de îndată ce se năşteau, l-a ascuns pe Zeus în Creta,
unde a fost îngrijit de către două nimfe, Adrasteia şi Ida. Acestea îl hrăneau cu lapte de la capra Amaltheia şi cu
ambrozie. Cureţii (apărătorii lui Zeus) îl protejau pe micul zeu şi făceau zgomot cu armele când acesta plângea, ca
nu cumva să-l audă Cronos. Când a crescut mare, Zeus a pus la cale, cu ajutorul Geei şi al Metisei, detronarea
tatălui său. După ce l-a silit pe Cronos sa-şi verse înapoi copiii înghiţiţi, Zeus, împreună cu fraţii săi acum reîntorşi
la viaţă, i-a declarat război lui Cronos. În ajutorul acestuia au sosit însă fraţii lui Cronos, titanii. Însă ciclopii şi
hecatonheirii (uriaşi cu o sută de braţe) erau de partea lui Zeus. Lupta a durat zece ani şi a luat sfârşit cu victoria
olimpienilor. Zeus a devenit stăpânul întregului Univers. El a dăruit Lumea subpământeană fratelui sau Hades, iar
Marea lui Poseidon, păstrându-şi pentru sine Pământul. Până să dobândească pacea, a avut de înfruntat însă noi
vrăjmaşi, de data aceasta pe giganţii asmuţiţi împotriva sa de către Geea, care a născut un monstru înfricoşător,
Typhon, cu o sută de capete de balaur. Lupta cu Typhon a fost cea mai grea dar, în cele din urmă, Zeus a ieşit din
nou şi definitiv biruitor, azvârlindu-l pe monstru în Tartar. Însă şi de acolo îi mai ameninţa pe zeii olimpieni. El
dezlănţuie furtunile şi vulcanii. Împreună cu Echidna, jumătate femeie şi jumătate şarpe, el dădu naştere lui Orthos,
un dulău fioros cu trei capete, lui Cerber, câinele iadului si pe Hidra din Lerna.
Înlănţuirea lui Prometeu
În legendă se spune că, într-o noapte, Prometeu furase focul din vatra zeului Hefaistos pentru a-l duce
oamenilor pe pământ. Când Zeus a aflat că titanul Prometeu îi furase focul, a hotărât să-l pedepsească greu pe
creatorul oamenilor. L-a chemat pe fierar, pe Hefaistos, şi i-a poruncit să facă din apă şi ţărână, o fată, fiinţă
muritoare, dar să aibă chip de zeiță. Când termină, să cheme toţi zeii pentru a o împodobi pe fată cu cele mai alese
daruri... După aceea, Zeus îi va face şi el un dar.
Zeul meşteşugar se apucă de lucru. Luă un pumn de ţărână din trupul fertil al Geei. Din lutul ud a făurit o
fiinţă cu chip dulce, de fecioară. Zeus o numi Pandora, apoi îi dărui o cutie de aramă şi îi spuse să o dăruiască
bărbatului cu care se va căsători. Zeița Afrodita îi dărui fetei puterea de a sădi iubirea în inima bărbaților. Apoi, Zeul
Hermes a condus-o pe pământ. Eros, fiul Afroditei, îl ţinti pe Epimeteu, fratele lui Prometeu, în inimă. Epimeteu,
ameţit de dragoste, o zări pe Pandora, şi o ceru de soţie. Fratele lui Prometeu deschise cutia. Atunci, mii de boli, rele
şi nenorociri se răspândiseră pe pământ. Aşa se răzbunase Zeus pe pământeni. Prometeu, văzând fapta, îl înfruntase
din nou pe Zeus. Zeul Olimpului se înfuriase atât de tare, încât l-a chemat pe Hefaistos, cu nişte cătuşe tari şi nişte
lanţuri grele. A mai adus şi un piron mare şi gros. L-a chemat pe Hermes. I-a spus să-l lege pe zeul Prometeu de o
stâncă cu lanţurile, să-i pună cătuşele grele şi să-i vâre pironul gros in piept. Zeus a trimis pe vulturul lui de
încredere, să-i sfâşie în fiecare zi, ficatul... Aşa rămase Prometeu atârnat de stânca ascuţită vreme de mult timp.
Prometeu strigase către Zeus că oamenii vor vieţui vreme de mii şi mii de ani, însă el, Zeus, va pieri.