DREPT ADMINISTRATIV II

SUPORT DE CURS PENTRU STUDENTII DIN ANUL II

ADMINISTRATIE PUBLICA I.D.
SESIUNEA FEBRUARIE 2006-02-02
TITULAR CURS Conf. Univ. Dr Nicola Iordan

PARTEA a II – a
ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
Capitolul I
PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

1. Consideraţii generale privind şeful de stat

Instituţia şefului de stat a apărut odată cu statul şi a cunoscut o evoluţie
continuă în ceea ce priveşte forma, structura şi atribuţiile sale 1. Astfel, în cursul
evoluţiei sale, instituţia şefului de stat a avut fie o organizare unipersonală,
situaţie în care şeful de stat se numea rege, împărat, emir, principe etc., fie o
organizare colegială, caz în care acest rol era îndeplinit de un prezidiu, consiliu
de stat, consiliu prezidenţial etc.
Aristotel, considerat de prof. Constantin G. Dissescu 2 creatorul dreptului
constituţional, a realizat pentru prima dată clasificarea formelor de
guvernământ în:
a) monarhie – puterea fiind concentrată în mâinile unei singure persoane
(rege, împărat, emir, etc.);
b) oligarhie – situaţie în care puterea se împărţea între mai mulţi indivizi
sau era deţinută de un grup social restrâns de persoane;
c) democraţie – în cadrul căreia poporul exercita în mod direct puterea.
În dreptul public modern ideea şefului de stat este legată de forma de
guvernământ, cu alte cuvinte de exercitarea puterii suverane în stat, de către o
singură persoană (monocraţia), de un grup de persoane (oligarhia) sau de către
masele largi ale poporului (democraţia). După acest criteriu, formele de
guvernământ sunt clasificate, de regulă, în două categorii: monarhii - în care
1
Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia a VI-a, Editura Actami, Bucureşti, 1995, p. 204
2
C.G. Dissescu, Curs de drept public român, Stabiliment Grafic I.V. Socec, Bucureşti, 1890, p. 9
şeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă; republici - în care
şeful de sat, denumit de obicei - preşedinte - este ales, pe un anumit termen
determinat, fie direct - de corpul electoral (popor), fie indirect - prin
reprezentanţii acestuia, respectiv de către electori sau de Parlament.
În ceea ce priveşte clasificarea regimurilor politice, în mod constant
dreptul public contemporan statuează patru mari categorii, astfel:
a) regimul politic prezidenţial (ex. S.U.A.);
b) regimul politic semi-prezidenţial (ex. Franţa);
c) regimul politic parlamentar (ex. Spania, Italia, Grecia, etc.);
d) regim de adunare (ex. Elveţia)3.
Modalitatea de alegere a preşedintelui prezintă o importanţă determinantă
pentru definirea regimului politic al unei ţări. În general, dreptul constituţional
consideră că există două mari tipuri de republici, şi anume republici
parlamentare şi prezidenţiale.
Republicile de tip parlamentar se caracterizează prin faptul că
preşedintele este ales, de regulă, de către parlament (Italia, Grecia, Ungaria,
etc.), sau de o adunare compusă din parlamentari şi alţi reprezentanţi
(Germania), în timp ce republicile de tip prezidenţial se caracterizează prin
alegerea preşedintelui de către popor, fie direct (România, multe ţări din
America Latină, etc.), fie prin intermediul unei adunări de electori (S.U.A.).
În republicile parlamentare, Guvernul, deşi numit de preşedinte, este
responsabil în faţa parlamentului, pe când în cele prezidenţiale, în general, dar
în S.U.A., în mod special, nu există răspundere guvernamentală în faţa
parlamentului ci a preşedintelui, care cumulează funcţia de şef de stat cu cea de
şef al Executivului.
Există, de asemenea, şi un regim politic mixt având trăsături ce se
regăsesc fie la regimul parlamentar, fie la cel prezidenţial, doctrinarii
denumindu-l semi-prezidenţial, în care preşedintele este ales prin vot universal,
direct (Franţa, Austria, Irlanda, Islanda, Polonia, etc.) sau indirect (Finlanda) -
fapt care este specific regimului prezidenţial, dar, în acelaşi timp, guvernele
răspund în faţa parlamentului, ceea ce este specific regimului parlamentar.
În unele dintre aceste state, rolul preşedintelui republicii este deosebit de
important, exemplu edificator constituindu-l Franţa unde preşedintele participă
şi prezidează şedinţele de Guvern, semnează ordonanţele adoptate de Guvern,
poate dizolva adunările legiuitoare după consultarea preşedinţilor acestora şi a
primului-ministru, numeşte primul-ministru, prezidează Consiliul Superior al
Magistraturii, etc.

3
Antonie Iorgovan, op. citată, vol. I, 2001, p. 292
 2. Natura juridică a regimului politic conform Constituţiei României
În ceea ce priveşte regimul politic al României de după 1989, strâns legat
de forma de guvernământ, prof. Antonie Iorgovan 4 arată că în Adunarea
Constituantă au avut loc largi dezbateri, Constituţia consacrând un regim semi-
prezidenţial atenuat, în care Preşedintele României este ales prin vot universal,
egal, direct, secret şi liber exprimat, dar atribuţiile sale sunt mult mai limitate
decât cele ale unui preşedinte dintr-un sistem semi-prezidenţial.
Pentru a-şi susţine teza, autorul prezintă următoarea argumentaţie bazată
pe textele Constituţiei:
a) Atât Parlamentul (art. 62 alin. 1 din Constituţia republicată), precum şi
Preşedintele României (art. 81 alin. 1), se aleg prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat, fiind organe reprezentative la nivel naţional, cu
precizarea că potrivit art. 61 alin. (1) Parlamentul „este organul reprezentativ
suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.”
b) Dreptul Preşedintelui României de a dizolva Parlamentul nu se poate
exercita decât cu respectarea următoarelor condiţii5:
1) consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor
parlamentare;
2) neacordarea votului de încredere pentru formarea Guvernului
conform art. 103 alin. (2) din Constituţia României, republicată, în
termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după
respingerea a cel puţin două solicitări de investitură;
3) în intervalul de 60 de zile, trebuie să fie respinse cel puţin două
solicitări de investitură;
4) să nu reprezinte a doua dizolvare în cursul unui an calendaristic;
5) să nu fie vorba despre ultimele 6 luni de mandat ale Preşedintelui
României;
6) în ţară să nu fi fost instituită starea de mobilizare, de război, de
asediu sau starea de urgenţă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 89
alin. (3) din Constituţie.
c) Parlamentul are dreptul de a trage la răspundere politică pe
Preşedintele României, procedând la suspendarea sa din funcţie şi apoi la
organizarea unui referendum pentru demiterea sa (art. 95);
d) Parlamentul poate hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui, numai
pentru înaltă trădare în condiţiile prevăzute de art. 96 alin. (3) din Constituţie;

4
Idem, p. 384
5
A se vedea art. 89 din Constituţia României
 e) Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru
şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament (art. 85
şi art. 103 alin. 1);
f) Guvernul, în întregul său şi fiecare membru al acestuia, în solidar cu
ceilalţi membri, răspund politic numai în faţa Parlamentului (art. 104 alin. 2 din
Constituţie şi art. 2 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea
ministerială);
g) Numai Preşedintele României, Camera Deputaţilor şi Senatul au
dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului (art. 109 alin. 2 din
Constituţia republicată, art. 9 din Legea nr. 115/19996) etc.

3. Condiţii de eligibilitate
În funcţia de Preşedinte al României poate fi ales, în principiu, orice
cetăţean român care îndeplineşte condiţiile prevăzute de Constituţie şi de Legea
nr. 370/20047 pentru alegerea Preşedintelui României.
Astfel, în redactarea iniţială, art. 16 alin. (3) din Constituţie stipula:
„Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de
persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară”. Cu alte
cuvinte, textul constituţional citat nu permitea ca un apatrid (persoană fără
cetăţenie) sau o persoană cu dublă cetăţenie să candideze la funcţia de
Preşedinte al României, iar, pe de altă parte, instituia regula potrivit căreia
cetăţeanul român trebuia să aibă domiciliul în ţară pentru a candida la funcţia
de Preşedinte.
Cu ocazia revizuirii Constituţiei, avându-se în vedere perspectiva
integrării României în Uniunea Europeană, s-a apreciat că nu mai este
justificată interdicţia pentru accesul la funcţiile şi demnităţile publice a
cetăţenilor români care au şi o altă cetăţenie, menţinându-se condiţia
domiciliului în ţară.
Plecându-se de la aceste raţiuni, art. 16 din Constituţia României,
republicată, a suferit modificări de esenţă, după cum urmează:
„(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în
condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.
Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru
ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.
(4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii
Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi
aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.”
6
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 334 din 20 mai 2002
7
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 887 din 29 septembrie 2004, cu modificările şi completările
ulterioare
 Se poate constata şi caracterul novator al dispoziţiilor alin. (4) al art. 16
care conferă, în condiţiile legii organice, cetăţenilor Uniunii Europene dreptul
de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.
Pe de altă parte, este necesar să avem în vedere şi dispoziţiile art. 37 alin.
(2) din Constituţia republicată potrivit cărora candidaţii trebuie să aibă drept de
vot şi vârsta de cel puţin 35 de ani. Precizăm că drept de vot au, potrivit art. 36
din Constituţie, cetăţenii care au împlinit vârsta de 18 ani, inclusiv în ziua
alegerilor. Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie şi
nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă, la pierderea drepturilor electorale.
Dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Constituţie mai instituie încă o condiţie
pentru ca cetăţeanul român cu drept de vot să poată fi ales într-o funcţie
publică, inclusiv în cea de Preşedinte, şi anume condiţia de a nu-i fi interzisă
asocierea în partidele politice inserată în art. 40 alin. (3) din Constituţia
republicată pentru: judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului,
magistraţi, membri activi ai armatei, poliţişti şi alte categorii de funcţionari
publici stabilite prin lege organică.
În sfârşit, o situaţie specială printre condiţiile de eligibilitate pentru
funcţia de Preşedinte al României rezultă din art. 81 alin. (4), potrivit căruia
„Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât cel
mult două mandate”, care pot fi şi succesive. Această cerinţă o considerăm pe
deplin justificată, de natură a stăvili un eventual acces la această funcţie, pentru
o perioadă prea îndelungată, a aceleiaşi persoane.
Potrivit art. 81 alin. (2) din Constituţie, este declarat ales candidatul care
a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea voturilor exprimate de alegătorii
înscrişi în listele electorale.
În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit majoritatea de
voturi menţionată, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi
candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este
declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi, astfel cum
rezultă din dispoziţiile art. 81 alin. (3) din Constituţia României, republicată,
coroborat cu art. 26 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea
Preşedintelui României.
Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat
de Curtea Constituţională.
În acest sens, art. 25 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui
României prevede:
 „(1) Curtea Constituţională publică rezultatul alegerilor în presă şi în
Monitorul Oficial al României, Partea I-a, pentru fiecare tur de scrutin şi
validează rezultatul alegerilor pentru preşedintele ales.
(2) Actul de validare se întocmeşte în 3 exemplare, dintre care unul
rămâne la Curtea Constituţională, unul se prezintă Parlamentului pentru
depunerea jurământului prevăzut la art. 82 alin. (2) din Constituţia României,
republicată iar al treilea se înmânează candidatului ales.”
Menţionăm că pentru funcţia de Preşedinte al României, Constituţia
instituie încă o condiţie specială inserată în art. 84 alin.(1) potrivit căreia: „În
timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi
nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată”.
Analizând acest ultim text constituţional, apreciem că cele două condiţii
sunt, în opinia noastră, incompatibilităţi ale funcţiei de Preşedinte şi nu cerinţe
(condiţii) de eligibilitate, ele referindu-se la perioada mandatului Preşedintelui.
Considerăm că cele două incompatibilităţi (una de ordin politic şi alta de
ordin profesional) au în vedere cerinţa de a asigura instituţiei prezidenţiale
caracterul neutru şi obiectiv în îndeplinirea funcţiilor şi atribuţiunilor ce-i revin
potrivit legii.
În ideea de a realiza decalarea alegerilor parlamentare de cele pentru
alegerea Preşedintelui, Constituţia României, republicată, a mărit de la 4 ani la
5 ani mandatul Preşedintelui României.
Sediul materiei îl regăsim în art. 83 din Constituţia României republicată
care are următorul conţinut:
„(1) Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la
data depunerii jurământului.
(2) Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea
jurământului de Preşedintele nou ales.
(3) Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege
organică, în caz de război sau de catastrofă.”

4. Atribuţiile Preşedintelui României

Instituţia Preşedintelui României este studiată detaliat în doctrina de
specialitate din ţara noastră, atribuţiile Preşedintelui fiind clasificate după mai
multe criterii.
O clasificare mai detaliată este realizată de prof. Antonie Iorgovan care
utilizează atât noţiunile de funcţie, precum şi pe cele de atribuţii şi de sarcini
ale Preşedintelui României, astfel:
Din punct de vedere al funcţiilor (sarcinilor) autorul distinge:
atribuţii specifice şefului de stat (pe plan intern şi pe plan extern);
 atribuţii de realizare a funcţiei de şef al executivului;
atribuţii de apărare a Constituţiei şi de asigurare a bunei funcţionări
a autorităţilor publice.
Din punct de vedere al subiecţilor faţă de care se exercită se pot distinge:
atribuţii faţă de Parlament;
atribuţii faţă de Guvern;
atribuţii exercitate în raport cu autorităţile administraţiei publice, în
realizarea unor servicii publice naţionale (în domeniul apărării,
relaţiilor externe etc.)
atribuţii faţă de puterea judecătorească;
atribuţii în raporturile cu Curtea Constituţională;
atribuţii în raporturile cu poporul (referendumul).
Din punct de vedere al frecvenţei exercitării, deosebim două mari
categorii:
atribuţii obişnuite în activitatea de stat;
atribuţii deosebite (în situaţii speciale).
Din punct de vedere al procedurii autorul distinge de asemenea, două
categorii:
atribuţii care se exercită fără condiţionări şi restricţii (ex. acordarea
de graţieri individuale);
atribuţii care sunt condiţionate de termene, propuneri ale
Guvernului, informarea, avizul ori aprobarea Parlamentului.
Din punct de vedere al formelor tehnico-juridice prin care se realizează,
distingem:
atribuţii care se realizează prin emiterea de decrete;
atribuţii care se realizează prin operaţiuni administrative (ex.
semnarea, în numele României, a tratatelor internaţionale,
primirea unor scrisori de acreditare etc.)
atribuţii care se realizează prin acte exclusiv politice.
Vom analiza în continuare, câteva dintre atribuţiile Preşedintelui
României.
4.1. Funcţia de Şef de Stat
În literatura de specialitate (de drept constituţional şi drept administrativ),
se apreciază că potrivit art. 80 din Constituţia republicată, Preşedintele
României apare într-o triplă ipostază: şef de stat, şef al executivului, garant al
Constituţiei şi mediator între puterile statului, precum şi între stat şi societate.
Autorii care susţin acest punct de vedere (Rodica Narcisa Petrescu,
Antonie Iorgovan, Cristian Ionescu) consideră că funcţia de şef al statului se
caracterizează prin reprezentarea statului român în interiorul ţării şi în exterior.
Pentru îndeplinirea acestei funcţii, Preşedintele României exercită anumite
atribuţii, spre pildă, pe cele prevăzute în art. 91 din Constituţie, respectiv:
încheie tratate internaţionale în numele României, negociate în prealabil de
Guvern; aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatice; acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi
acreditează reprezentanţii diplomatici ai altor state în România.
Pe plan intern atribuţiile Preşedintelui României, în calitate de şef al
statului, îndeplineşte atribuţiile conferite de art. 94 din Constituţia republicată,
respectiv:
conferă decoraţii şi titluri de onoare;
acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral;
numeşte în funcţii publice, în conformitate cu dispoziţiile legii8;
acordă graţierea individuală.
Prof. Tudor Drăganu9 apreciază că noţiunea de „şef de stat” este „o
reminiscenţă istorică, care şi-a păstrat actualitatea până astăzi”, ea fiind
specifică monarhiilor absolute în care toate puterile statului erau concentrate în
mâinile unei singure persoane, care în acelaşi timp era unicul legiuitor,
supremul administrator şi judecător al ţării precum şi comandantul armatei”.
Odată cu transformarea monarhiilor absolute, în monarhii constituţionale sau
republici, sintagma de „şef al statului” s-a menţinut mai ales în limbajul politic,
dar ea s-a impus şi ca o consecinţă a nevoii practice de a personifica statul, prin
intermediul unui subiect de drept unic, în raporturile interne şi internaţionale.
În acest context şi plecând de la constatarea că în textul Constituţiei
României din 1991 nu se regăseşte noţiunea de „şef de stat”, autorul consideră
că este foarte greu de determinat sfera de cuprindere a categoriei atribuţiilor
exercitate de Preşedintele României în calitate de şef al statului.
4.2. Funcţia de şef al executivului
În opinia prof. Tudor Drăganu, Preşedintele României îndeplineşte
funcţia de şef al executivului potrivit competenţelor conferite de Constituţia din
1991. Autorul îşi fundamentează teza pe mai multe argumente dintre care:
printr-un act al Preşedintelui, bineînţeles făcut în condiţiile limitativ
prevăzute de Constituţie, se desemnează candidatul la funcţia de prim-
ministru;
Preşedintele numeşte Guvernul, pe baza votului de încredere acordat de
Parlament;

8
Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, vol. II, pp. 235-237
9
Idem, op. citată, p. 10
 revocarea unor miniştrii, numirea de funcţionari în condiţiile prevăzute de
lege, etc.
participă la şedinţele Guvernului, pe care le şi prezidează etc.
Mai mult, autorul consideră că fiind ales prin vot universal, direct, egal,
secret şi liber exprimat Preşedintele Republicii are un prestigiu care îl
depăşeşte pe cel al primului-ministru.
Într-o altă opinie, prof. Antonie Iorgovan consideră că Preşedintele
României este unul din cei doi şefi ai executivului, dar cu atribuţii foarte
limitate, apreciind în acest context că „funcţia politică cea mai importantă a
ţării este funcţia de Prim-ministru”10.
În calitatea de şef al executivului, Preşedintele României are următoarele
atribuţii principale:
de a garanta independenţa naţională, unitatea şi integritatea teritorială a
ţării (art. 80 alin. 1 din Constituţie);
este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al
Consiliului Suprem de Apărare al Ţării (art. 92 alin. 1 din Constituţie).
Pentru a-şi putea îndeplini aceste prerogative, Preşedintelui României îi
sunt prevăzute atribuţii specifice în domeniul apărării (declararea mobilizării,
respingerea unei agresiuni armate etc.), precum şi atribuţii pentru situaţii
excepţionale (instituirea stării de urgenţă sau a stării de asediu) pe întreg
teritoriul ţării ori în unele unităţi administrativ-teritoriale, conform art. 93 alin.
(1) din Constituţia României, republicată.
În ceea ce priveşte relaţia Preşedintelui României cu Guvernul,
Constituţia României distinge în art. 85-87 cinci atribuţii principale, după cum
urmează:
desemnează candidatul pentru funcţia de prim-ministru;
numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament;
în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, revocă şi
numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai
Guvernului;
consultarea Guvernului cu privire la problemele urgente şi de importanţă
deosebită. În situaţiile în care Preşedintele României socoteşte că este
oportun, are posibilitatea de a convoca Guvernul pentru a-l consulta cu
privire la problemele urgente şi de importanţă deosebită, decizia finală
aparţinând Preşedintelui;
la şedinţele Guvernului, în care se dezbat problemele de interes naţional
privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la
cererea primului-ministru, în alte situaţii, poate lua parte Preşedintele
10
Antonie Iorgovan, op. citată, vol. I, 2001, p. 291
 României. Aceste şedinţe ale Guvernului vor fi prezidate de către
Preşedintele României, care participă la dezbateri, îşi expune punctul
de vedere, dar nu are dreptul de a vota, hotărârile şi ordonanţele
Guvernului adoptându-se, conform art. 27 al Legii nr. 90 din 26 martie
2001 pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor, prin consens. Dacă nu se realizează consensul, hotărăşte
primul-ministru.
4.3. Funcţia de mediere
Preşedintele României, potrivit art. 80 alin. (2) din Constituţia României,
republicată, este autoritatea publică chemată să vegheze la respectarea
Constituţiei şi la funcţionarea autorităţilor publice, sarcină care presupune şi
realizarea unui arbitraj între puterile statului sau, după caz, între stat şi
societate.
În legătură cu această funcţie se impune precizarea că Preşedintele
României are rolul de a media conflicte ce se pot isca între autorităţile exclusiv
politice (spre exemplu, între Parlament şi Guvern) determinate de aplicarea
Constituţiei. Preşedintele nu are însă competenţa de a soluţiona litigiile
generate de nerespectarea legii sau a Constituţiei, acestea fiind date în
competenţa autorităţilor jurisdicţionale (instanţele judecătoreşti, Curtea
Constituţională), şi nu a Preşedintelui României.
4.4 Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu Parlamentul
În conformitate cu dispoziţiile Constituţiei, distingem patru atribuţii
principale ale Preşedintelui României în raporturile sale cu Parlamentul
referitoare la:
adresarea de mesaje;
convocarea Parlamentului;
dizolvarea Parlamentului;
promulgarea legilor.

4.4.1. Adresarea de mesaje

Aşa cum am arătat, Preşedintele României îndeplineşte şi funcţia de şef al
puterii executive, calitate care conduce în mod firesc la stabilirea unor raporturi
cu Parlamentului, unica putere legiuitoare a ţării, care exercită controlul asupra
Guvernului şi administraţiei publice. Deşi potrivit prevederilor constituţionale
între Preşedinte şi Guvern nu există raporturi de subordonare, acest lucru nu
trebuie perceput în sensul că Preşedintelui îi poate fi indiferentă activitatea
Guvernului sau problemele deosebite cu care se confruntă societatea. Dacă
Preşedintele apreciază că anumite aspecte legate de îmbunătăţirea activităţii
Guvernului, a ministerelor etc. ţin de procesul legislativ, ori de controlul
parlamentar, el poate transmite, în acest sens, un mesaj Parlamentului. În acest
sens, art. 88 din Constituţie prevede că: „Preşedintele României adresează
Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii”.
Conţinutul acestui articol trebuie coroborat cu cel al art. 65 alin. (2) lit. a),
potrivit cărora Camerele se întrunesc în şedinţă comună pentru primirea
mesajului. Din analiza celor două texte rezultă că dreptului de mesaj al
Preşedintelui României îi corespunde obligaţia camerelor întrunite în şedinţă
comună, de a primi mesajul.
În legătură cu acest mesaj se pune întrebarea: Care este regimul său
juridic şi ce efecte produce?
Soluţia la această chestiune a fost dată de Curtea Constituţională prin
Decizia nr. 87/199411 care reţinând că, potrivit art. 99 din Constituţie (actualul
art. 100 alin. 2 – s.n.), numai decretele emise de Preşedinte se contrasemnează,
conchide că „mesajul constituie un act exclusiv şi unilateral al Preşedintelui,
care nu produce efectele juridice ale unui decret, întrucât singura consecinţă
prevăzută de art. 62 alin. (2) lit. a) din Constituţie (actualul art. 65 alin. 2 – s.n.)
este obligaţia Camerelor de a se întruni în şedinţă comună şi de a-l primi.”
În acest context, literatura de specialitate relevă caracterul unilateral al
mesajului transmis de şeful statului, care are în acelaşi timp menirea de a evoca
colaborarea dintre executiv şi legislativ într-un sistem democratic cu scopul de
a se găsi soluţii pentru rezolvarea „principalelor probleme politice ale naţiunii”.
Referitor la dezbaterea în Parlament a mesajului transmis de către
Preşedintele României, decizia Curţii Constituţionale la care am făcut referire
precizează că „nimic nu poate împiedica Parlamentul, în calitate de organ
reprezentativ suprem al poporului român, să dezbată o problemă prevăzută în
mesajul pe care l-a primit şi chiar să adopte o măsură pe baza acestei
dezbateri”, dar la această dezbatere nu va putea lua parte Preşedintele.
În situaţia în care Preşedintele ar fi participant la dezbaterile
parlamentare, ar însemna să-şi angajeze răspunderea politică, ceea ce
contravine poziţiei sale constituţionale, de reprezentant al naţiunii şi l-ar situa
pe o poziţie identică cu Guvernul, care potrivit art. 109 alin. (1) din Constituţie
şi art. 2 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, răspunde
politic în faţa Parlamentului.
4.4.2. Convocarea Parlamentului

11
Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu, Ioan Vida, Constituţia
României-comentată şi adnotată, p. 177
 De regulă, cele două Camere sunt convocate în sesiuni de către
preşedinţii fiecăreia dintre ele astfel cum prevăd dispoziţiile art. 66 alin.(3) din
Constituţia României, republicată. De la această regulă Constituţia prevede o
singură excepţie în art. 63 alin. (3), potrivit căruia „Parlamentul nou ales se
întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la
alegeri”.
Stipularea acestei excepţii este o consecinţă firească a faptului că înainte
de întrunirea lor în prima sesiune, imediat după alegeri, cele două camere nu au
încă alese birourile permanente şi, ca urmare, nici preşedinţii acestora care să
facă convocarea. În atare condiţii, este firesc ca atribuţia de convocare a
Parlamentului nou ales să revină unei autorităţi cu activitate permanentă,
situată la cel mai înalt nivel în ierarhia organelor puterii executive, respectiv
Preşedintelui României.
Referitor la convocarea Parlamentului în sesiuni extraordinare, art. 66
alin. (2) al Constituţiei prevede că atât Camera Deputaţilor precum şi Senatul
se întrunesc în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a
biroului permanent al fiecărei Camere, ori a cel puţin unei treimi din numărul
deputaţilor sau senatorilor, convocarea fiind făcută de preşedintele fiecărei
camere.
Faţă de dispoziţiile art. 66 alin. (2) se impune a releva faptul că
preşedinţii camerelor nu vor putea proceda din proprie iniţiativă la convocarea
în sesiuni extraordinare a camerelor, ci numai la cererea Preşedintelui
României, ori a biroului permanent al fiecărei camere, ori a cel puţin o treime
din numărul deputaţilor sau senatorilor. Rezultă deci, că o convocare în sesiune
extraordinară făcută de preşedinţii acestora fără să existe o sesizare (cerere)
este neconstituţională, iar, pe de altă parte, se impune concluzia că ordinea de
zi a sesiunii extraordinare trebuie să fie cea prevăzută în cererea de convocare.

4.4.3. Dizolvarea Parlamentului

Potrivit art. 89 din Constituţia republicată, Preşedintele României, după
consultarea preşedinţilor celor două camere şi a liderilor grupurilor
parlamentare, poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de
încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima
solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de investitură.
În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată.
Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele şase luni ale mandatului
Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de
asediu sau de urgenţă.
 Dizolvarea Parlamentului are un dublu efect, respectiv încetarea
activităţii celor două Camere şi a mandatelor deputaţilor şi senatorilor. Aşa cum
rezultă din textul constituţional menţionat, dizolvarea Parlamentului poate fi
dispusă de Preşedintele României numai după respingerea (refuzul) acordării
votului de încredere pentru formarea noului Guvern, de două ori în termen de
60 de zile de la prima solicitare şi numai după consultarea preşedinţilor celor
două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare.
În acelaşi timp, legea fundamentală instituie şi unele interdicţii, situaţii în
care Preşedintele României nu poate dizolva Parlamentul.
4.4.4. Promulgarea legilor
Articolul 77 alin. (1) din Constituţia republicată prevede că: „Legea se
trimite, spre promulgare Preşedintelui României”, termenul în care Preşedintele
are obligaţia de promulgare fiind de cel mult 20 de zile de la primirea legilor
adoptate de către Parlament.
Preşedintele poate promulga legea în cadrul termenului menţionat, prin
emiterea unui decret de promulgare prin care se dispune publicarea legii în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Aliniatele (2) şi (3) ale art. 77 îi conferă Preşedintelui României şi alte
mijloace de acţiune. Astfel, înainte de promulgare, Preşedintele poate cere
Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii pentru diferite motive (ex.
inacceptarea unor texte, îndreptarea unor erori materiale, etc.).
Pe de altă parte, potrivit art. 146 lit. a) din Constituţia republicată,
Preşedintele României poate sesiza şi Curtea Constituţională dacă apreciază că
legea în ansamblul său, sau o anumită dispoziţie sunt neconstituţionale.
În urma reexaminării sau în situaţia în care prin decizia Curţii
Constituţionale se confirmă că legea este constituţională, Preşedintele
României este obligat să o promulge în termen de cel mult 10 zile de la
primirea legii reexaminate de către Parlament sau a deciziei Curţii
Constituţionale.
Dimpotrivă însă, în cazul în care se constată neconstituţionalitatea legii,
Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile neconstituţionale şi să le
pună de acord cu decizia Curţii Constituţionale, astfel cum prevede art. 147
alin. (2) din Constituţia României republicată. Preşedintele României va
promulga legea în termen de cel mult 10 zile de la primire.
4.5. Atribuţiile Preşedintelui României în raport cu puterea
judecătorească
Potrivit art. 134 alin. (1) din Constituţia României republicată,
Preşedintele României numeşte judecătorii şi procurorii, cu excepţia celor
stagiari, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Această atribuţie a
fost dată în competenţa Preşedintelui prin Constituţie, în ideea „de a neutraliza
influenţa executivului, a politicului în general în procesul de investitură al
magistraţilor.”12
După numirea în funcţie a judecătorilor, aceştia devin inamovibili, cu alte
cuvinte independenţi, revenindu-le obligaţia de a se supune exclusiv numai
legii. Inamovibilitatea are ca efect un statut juridic special conferit
judecătorilor, potrivit căruia ei nu pot fi transferaţi, înlocuiţi sau destituiţi din
funcţie. Chiar şi sancţionarea lor are un statut juridic special, ea fiind dată în
competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, care este constituit din 19
membri conform art. 133 alin. (2) din Constituţie, aleşi pentru un mandat de 6
ani.
Preşedintele României poate participa la şedinţele Consiliului Superior al
Magistraturii, pe care le şi prezidează, potrivit art. 133 alin.(6) din Constituţia
României, republicată.
O altă atribuţie a Preşedintelui României în raporturile cu puterea
judecătorească este şi cea prevăzută de art. 94 lit. d) din Constituţie, de
acordare a graţierii individuale, atribuţie pe care o exercită în exclusivitate şi
fără nici un fel de condiţionare.
4.6. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu Curtea
Constituţională
Curtea Constituţională este o autoritate publică autonomă şi independentă
faţă de toate autorităţile statului, nu face parte din sistemul instanţelor
judecătoreşti, scopul fundamental al Curţii Constituţionale fiind acela de a
garanta supremaţia Constituţiei, astfel cum prevăd dispoziţiile Legii nr.
47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale cu
modificările şi completările ulterioare13.
Totuşi, deşi Curtea Constituţională este o autoritate publică independentă
şi autonomă, ea se află în diferite raporturi cu autorităţile publice ale statului,
inclusiv cu Preşedintele României, după cum urmează:
potrivit dispoziţiilor art. 142 alin. (3) din Constituţie, Preşedintele
României numeşte trei dintre cei 9 judecători care compun Curtea
Constituţională, Camera Deputaţilor şi Senatul numind la rândul lor,
fiecare, câte trei judecători;
Preşedintele României poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la
neconstituţionalitatea unei legi, înainte de promulgare, în baza art. 77
alin. (2) şi art. 146 lit. a) din Constituţie;
12
Tudor Drăganu, op. citată, vol. II, p. 273
13
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 643 din 16 iulie 2004
 Preşedintele poate iniţia, la propunerea Guvernului, revizuirea
Constituţiei (art. 150 alin. 1), iniţiativă care este supusă controlului
Curţii Constituţionale sub aspectul constituţionalităţii;
Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurilor pentru
alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatul sufragiului (art.
146 lit. f), constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României (art. 146 lit. g) şi emite
aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României (art. 146 lit. h).
4.7. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu poporul
Suportul legal al acestor atribuţii îl regăsim în dispoziţiile art. 2 alin. (1)
din Constituţia republicată, potrivit cărora „suveranitatea naţională aparţine
poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin
referendum”.
Coroborând aceste dispoziţii cu cele ale art. 80 alin. (1) care prevăd că
„Preşedintele României reprezintă Statul român şi este garantul independenţei
naţionale”, el fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat
(art. 81 alin. 1), rezultă indubitabil faptul că Preşedintele României îşi exercită
atribuţiile în numele şi din însărcinarea poporului, căruia este obligat să-i dea
socoteală.
Din această reprezentativitate decurge şi o altă atribuţie recunoscută de
Constituţie pentru Preşedintele României, cea de a cere poporului să-şi exprime
prin referendum voinţa cu privire la problemele de interes naţional.
Raporturile dintre Preşedinte şi popor, în cadrul instituţiei
referendumului, sunt prevăzute de art. 90 din Constituţie, potrivit căruia
Preşedintele are facultatea de a consulta poporul prin referendum cu privire „la
problemele de interes naţional”.
Procedura şi problematica referendumului sunt reglementate prin Legea
nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului14.
Astfel, Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate
cere poporului să îşi exprime voinţa prin referendum cu privire la problemele
de interes naţional.
Problemele care se supun referendumului şi data desfăşurării acestuia se
stabilesc prin decret, de către Preşedintele României, conform art. 11 alin. (2)
din Legea nr. 3/2000. Punctul de vedere al Parlamentului cu privire la
referendumul iniţiat de Preşedintele României, se exprimă printr-o hotărâre
adoptată în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
14
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 84 din 24 februarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare
 Sunt considerate probleme de interes naţional, conform art. 12 din Legea
nr. 3/2000:
adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia economică a ţării;
adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la: organizarea
administraţiei publice locale, a teritoriului şi regimul privind
autonomia locală; regimul general al proprietăţii publice şi private;
organizarea generală a învăţământului; structura sistemului naţional de
apărare, organizarea armatei; participarea forţelor armate la unele
operaţiuni internaţionale; integrarea României în structurile europene
şi euroatlantice; încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte
internaţionale pe durată nedeterminată sau pe o perioadă mai mare de
10 ani.
Cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe prin „DA” sau „NU” asupra
problemei supuse referendumului, decizia luându-se cu majoritatea voturilor
valabil exprimate la nivelul ţării.

5. Actele Preşedintelui României

În literatura de specialitate este acreditată teza conform căreia
Preşedintele României emite două categorii de acte, respectiv acte politice şi
acte juridice.
Actele politice sunt acele manifestări unilaterale de voinţă ale
Preşedintelui României, care produc exclusiv efecte politice. În această
categorie sunt incluse: mesajele pe care Preşedintele României le adresează cu
privire la principalele probleme politice ale naţiunii, declaraţiile, apelurile,
scrisorile etc.
Pe de altă parte, conform art. 100 alin. (1) din Constituţia republicată
„Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al
României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului”.
Referitor la natura juridică a decretelor prezidenţiale, literatura de
specialitate le cataloghează ca fiind acte juridice, respectiv acte administrative,
adică manifestări unilaterale de voinţă ale Preşedintelui României, făcute în
scopul de a produce efecte juridice.
Opinii diferite au fost exprimate însă în ceea ce priveşte caracterul
normativ şi/sau caracterul individual al decretelor prezidenţiale.
Astfel, într-o opinie (prof. Ioan Muraru, Ion Deleanu, Mircea Preda, etc.)
se susţine că decretele prezidenţiale pot avea caracter normativ şi caracter
individual iar, într-o altă opinie, se susţine teza potrivit căreia decretele
prezidenţiale au numai caracter individual.
 Ne raliem primei opinii şi apreciem că în exercitarea atribuţiilor
prevăzute de art. 92 şi 93 din Constituţie, când Preşedintele declară mobilizarea
forţelor armate, când instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de
urgenţă pe întreg teritoriul ţării sau numai în anumite unităţi administrativ-
teritoriale, decretele au în principal caracter normativ, deoarece prin ele se
instituie drepturi şi obligaţii cu caracter general şi impersonal, inclusiv
sancţiuni juridice.
În legătură cu decretele emise de Preşedinte în temeiul art. 93 din
Constituţie – privind instituirea stării de asediu şi stării de urgenţă – opinăm că
aceste dispoziţii trebuie coroborate în mod obligatoriu cu cele ale art. 73 lit. g)
potrivit cărora regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă se reglementează
prin lege organică. Aşadar, Parlamentul prin lege organică este singura
autoritate abilitată să stabilească restrângerile ce pot fi aduse drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, precum şi atribuţiile ce se vor transfera din competenţa
autorităţilor civile în cea a autorităţilor militare, Preşedintele prin decrete
putând stabili:
 termenul de la care urmează a fi aplicabile prevederile legii;
 raza teritorială în care sunt aplicabile dispoziţiile legii;
 unele măsuri concrete de punere în executare a legii.
Sediul materiei îl regăsim în Ordonanţa de urgenţă nr. 1/1999 privind
regimul stării de urgenţă15, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
453 din 1 noiembrie 2004.
Potrivit art. 10 din Ordonanţa de urgenţă: „Starea de asediu sau starea de
urgenţă se instituie de Preşedintele României, prin decret, contrasemnat de
primul-ministru şi publicat de îndată în Monitorul Oficial al României”.
Decretele se semnează de Preşedintele Republicii, iar în cazurile expres
prevăzute de art. 100 alin. (2) decretele se contrasemnează de Primul-ministru,
lipsa contrasemnăturii atrăgând nulitatea decretului, deoarece Primul-ministru
prin contrasemnare îşi angajează răspunderea politică faţă de Parlament.
În ceea ce priveşte controlul exercitat de către instanţele judecătoreşti de
contencios administrativ, în literatura de specialitate s-au conturat două teze şi
anume:
a) într-o primă teză se consideră că decretele emise de Preşedintele
României, acte administrative de autoritate, se supun controlului de
legalitate prin contencios administrativ16.
În acest sens, prof. Tudor Drăganu apreciază că decretele emise de către
Preşedinte şi contrasemnate de primul-ministru, deşi apar ca acte
15
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 22 din 21 ianuarie 1999, aprobată prin Legea nr. 453/2004,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 1052 din 12 noiembrie 2004
16
Tudor Drăganu, op. citată, vol. II, pp. 273-275
administrative complexe, ele rămân acte administrative ale Preşedintelui
României. Pe cale de consecinţă, atât acţiunea în anulare în faţa instanţelor de
contencios administrativ, cât şi cea având ca obiect obligarea la despăgubiri,
vor trebui îndreptate împotriva acestuia, opinie căreia ne raliem.
b) cea de a doua teză susţine că decretele prezidenţiale sunt exceptate de
la controlul instanţelor de contencios administrativ (I. Deleanu, M.
Preda) sau chiar exclud răspunderea Preşedintelui pentru decretele
contrasemnate de către primul-ministru17.
În ceea ce ne priveşte, achiesăm la prima teză, apreciind că decretele
prezidenţiale sunt acte administrative de autoritate şi în consecinţă se supun
controlului de legalitate exercitat de instanţele judecătoreşti de contencios
administrativ.

6. Răspunderea Preşedintelui României

Atâta vreme cât Preşedintele României îşi exercită atribuţiile în scopul şi
în limitele prevăzute de Constituţie, nu se pune problema răspunderii sale
politice sau juridice. În aproape toate sistemele constituţionale, ideea centrală
cu privire la răspunderea şefului statului este aceea că el se bucură de imunitate
şi nu răspunde pentru actele săvârşite în exercitarea funcţiilor sale legale.
„Măsurile de protecţie sunt imunitatea, care priveşte orice formă de
răspundere juridică, cu excepţia demiterii de către corpul electoral, potrivit art.
95 alin. (3), sau de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 96 alin.
(4), precum şi imunitatea parlamentară, astfel cum a fost modificată prin Legea
nr. 429/200318 de revizuire a Constituţiei.”19
Problema răspunderii intervine atunci când actele politice sau actele
juridice, ori alte măsuri ale Preşedintelui exced, depăşesc abilitările sale
constituţionale, fiind atrasă răspunderea politică sau răspunderea juridică, după
caz.
Răspunderea politică a Preşedintelui României este o consecinţă a actelor
şi faptelor sale politice săvârşite cu încălcarea prevederilor constituţionale. În
consecinţă, sancţiunile care intervin pentru acestea nu pot fi decât de natură
politică şi acestea sunt:
suspendarea din funcţie;
demiterea din funcţie.

17
Mircea Preda, Autorităţile administraţiei publice. Sistemul constituţional român, Editura Lumina Lex, 1999, p. 76-77
18
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 758 din 29 octombrie 2003
19
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită –
comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 144
 Suspendarea din funcţie a Preşedintelui României este prevăzută în art.
95 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi intervine numai atunci când Preşedintele
săvârşeşte anumite fapte grave, prin care încalcă Constituţia.
Propunerea de suspendare din funcţie se poate face de cel puţin o treime
din numărul total al deputaţilor şi senatorilor, se înregistrează la oricare dintre
cele două Camere, secretarul general al camerei la care a fost depusă având
obligaţia de a o aduce neîntârziat la cunoştinţa celeilalte camere, precum şi a
Preşedintelui, precizându-i-se în ce constau faptele ce i se impută.
Totodată cu propunerea de suspendare este sesizată şi Curtea
Constituţională, care are obligaţia de a emite avizul consultativ.
Pe baza dezbaterilor care au loc în Parlament, a avizului Curţii
Constituţionale şi, eventual, a informaţiilor şi explicaţiilor oferite de
Preşedinte, dacă se ajunge la concluzia că Preşedintele a săvârşit fapte grave
prin care s-a încălcat Constituţia, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor
Parlamentul poate hotărî suspendarea din funcţie.
Efectul suspendării din funcţie a Preşedintelui României este acela de a
naşte interimatul funcţiei, care se asigură, în ordine, de către Preşedintele
Senatului sau al Camerei Deputaţilor, conform art. 98 alin.(1) din Constituţia
României, republicată.
Demiterea din funcţie a Preşedintelui României este sancţiunea politică
cea mai severă, care are drept consecinţă pierderea funcţiei.
Potrivit art. 95 alin. (3) dacă propunerea de suspendare din funcţie a fost
aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea
Preşedintelui.
Dacă electoratul nu votează demiterea Preşedintelui, acesta reintră în
toate prerogativele funcţiei de la data la care s-a publicat în Monitorul Oficial
hotărârea Curţii Constituţionale de confirmare a acestui rezultat.
Răspunderea juridică a Preşedintelui României trebuie analizată sub un
dublu aspect, astfel:
În primul rând, ca oricare cetăţean român Preşedintele are o răspundere
patrimonială, administrativă sau penală de drept comun, în raport cu natura
faptei pe care a săvârşit-o, atunci când aceasta nu are legătură cu funcţia pe
care o exercită. Aşa de exemplu, el poate fi sancţionat contravenţional pentru o
contravenţie săvârşită ca simplu cetăţean, ori poate fi obligat la plata unor
despăgubiri civile pentru prejudiciul cauzat altei persoane, după cum el poate fi
sancţionat penal pentru o infracţiune care nu are legătură cu exercitarea
funcţiei.
În al doilea rând, sub aspectul faptelor săvârşite în exercitarea funcţiei, în
doctrină se susţine faptul că Preşedintele României nu poate fi tras la
răspundere pentru declaraţii, iniţiative etc. exercitate în temeiul prerogativelor
recunoscute de Constituţie. Pe de altă parte însă, având în vedere că
Preşedintele ca şi parlamentarii se bucură de imunitate, legiuitorul constituant a
redus răspunderea juridică penală a acestuia la „punerea sub acuzare pentru
înaltă trădare”, art. 96 din Constituţie prevăzând în acest sens următoarele:
a) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot hotărî punerea
sub acuzare a Preşedintelui României;
b) Motivul punerii sale sub acuzare îl constituie „înalta trădare”. În
legătură cu aceasta, trebuie să observăm faptul că în codul nostru penal
nu este incriminată infracţiunea de „înaltă trădare”, de unde se poate
concluziona că această sintagmă, depăşind sfera conceptelor juridice,
are o semnificaţie politică, având un caracter mai complex decât
infracţiunea de trădare şi va fi apreciată de către parlamentari;
c) Măsura punerii sub acuzare se aprobă cu votul a cel puţin două treimi
din numărul deputaţilor şi senatorilor;
d) Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Preşedintele fiind demis de drept de la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare.
Acuzarea poate fi întemeiată numai pentru „înaltă trădare”, care,
tradiţional, în constituţiile democratice, se exprimă prin această sintagmă.
Astfel, Parlamentul nu îndeplineşte o funcţie jurisdicţională, iar Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie va putea stabili calificarea juridică în funcţie de infracţiunile
cele mai grave prevăzute de Codul penal.
De drept, hotărârea de condamnare are ca efect demiterea Preşedintelui.
Este singurul caz în care Preşedintele României, deşi ales de corpul electoral,
este demis de autoritatea supremă a jurisdicţiilor naţionale, deci de puterea
judecătorească”20.

20
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. citată, p.153
 Capitolul II
GUVERNUL ROMÂNIEI

Consideraţii generale privind Guvernul

Consiliul de Miniştri sau Guvernul, ca organ de sine stătător, îşi are
izvoarele istorice în perioada absolutismului monarhic, în fostele consilii regale
denumite în multe ţări europene „cuvia regis”, iar în ţările române „sfaturi
domneşti”. Aceste instituţii au căpătat rolul şi semnificaţii mai apropiate de
cele actuale, în epoca modernă, odată cu apariţia primelor Constituţii, mai întâi
fiind create ministerele, conduse de miniştri, care au funcţionat ca atare, fără să
constituie împreună Guvernul, ca organ al statului, cu rolul şi semnificaţia pe
care o are în zilele noastre21.
În Ţările Române, ministerele au fost create prin Regulamentele
Organice, în anul 1831 în Muntenia şi în 1832 în Moldova, Consiliul de
Miniştri apărând după Unirea Principatelor.
Constituţia din anul 1866 fără să cuprindă o reglementare detaliată despre
Guvern, are un capitol special (cap. II) intitulat „Despre Domn şi miniştri”, în
care se precizează că „miniştrii sunt numiţi şi revocaţi de Domn”, miniştrii
contrasemnau actele Domnului devenind răspunzători de actul semnat (art. 92
alin. 2)22.
În ceea ce priveşte răspunderea miniştrilor pentru faptele săvârşite în
timpul „exerciţiului funcţiunei lor”, se prevedea dreptul Adunărilor şi al
Domnului de a-i acuza pe miniştri şi de a-i trimite în judecată la Curtea de
Casaţie şi Justiţie.
Constituţia din anul 1923 aduce un plus de reglementare pe linia
instituţiei Guvernului, art. 92 precizând faptul că „Guvernul exercită puterea
executivă în numele Regelui în modul stabilit de Constituţie”, iar art. 93
dispunea: „Miniştrii reuniţi alcătuiesc Consiliul de Miniştri, care este prezidat
cu titlul de preşedinte al Consiliului de Miniştri, de acela care a fost însărcinat
de Rege cu formarea guvernului”23.
Prin Constituţia din 193824 a fost instaurată dictatura regală, rolul
Guvernului fiind mult diminuat, puterea executivă exercitându-se în numele
Regelui de către miniştri şi nu de către Guvern, astfel cum prevedea Constituţia
din 1923.
21
Mircea Preda, Autorităţile administraţiei publice. Sistemul constituţional român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 88
22
Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, Ediţia a IV-a, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „E. Marvan”, 1934, vol. I,
p. 289
23
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, vol. II, Bucureşti, 1966, pp.342-343
24
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I-a, nr. 48 din 27 decembrie 1938
 Apoi, rolul Guvernului a fost aproape inexistent în perioada dictaturii
militaro-fasciste, când Constituţia a fost suspendată, mareşalul Ion Antonescu -
preşedintele Consiliului de Miniştri - fiind investit cu puteri depline.
Constituţia din 13 aprilie 1948 consacră un titlu special - Titlul V -
organelor administraţiei de stat, Consiliului de Miniştri şi ministerelor, art. 66
definind Guvernul ca „organul suprem executiv şi administrativ al R.P.R.”,
format din „preşedintele Consiliului de Miniştri, din unul sau mai mulţi
vicepreşedinţi şi din miniştri, care împreună alcătuiesc Consiliului de Miniştri”.
Din analiza textului rezultă că, în concepţia Constituţiei, noţiunea de Guvern
este echivalentă cu cea de Consiliu de Miniştri, iar funcţia de Preşedinte al
Consiliului de Miniştri este sinonimă cu cea de Prim-Ministru.
Constituţia din 1948 punea un accent deosebit pe rolul Consiliului de
Miniştri, care avea sarcina să conducă din punct de vedere administrativ statul,
scop în care coordona şi dădea directive generale ministerelor, dirija şi
planifica economia naţională, realiza bugetul statului, asigura ordinea publică
şi securitatea statală, conducea politica generală a statului în relaţiile
internaţionale etc.
Legea fundamentală mai prevedea că numărul şi atribuţiile ministerelor,
denumirea şi desfiinţarea acestora se reglementează prin lege, de către Marea
Adunare Naţională - organul suprem al puterii de stat.
Constituţiile din 1952 şi 1965 au menţinut, în esenţă, acelaşi rol al
Consiliului de Miniştri, cu unele nuanţări impuse de evoluţia spre totalitarism a
regimului comunist din România, care impunea subordonarea lui faţă de
conducătorul unic al partidului şi statului.
După Revoluţia din 1989, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a emis
Decretul - Lege nr.10 din 31 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea
şi funcţionarea Guvernului.
Apoi, a fost adoptată Legea nr. 37 din 7 decembrie 1990 privind
organizarea şi funcţionarea Guvernului României evident cu modificările
implicite aduse de Constituţie, începând cu 8 decembrie 1991, lege abrogată
prin Legea nr. 90 din 26 martie 2001, privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului României şi a ministerelor 25, cu modificările şi completările
ulterioare.

25
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 90 din 2 aprilie 2001
 Rolul Guvernului României potrivit Constituţiei şi Legii nr. 90/2001
privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor
În Titlul III consacrat „Autorităţilor publice”, Constituţia României,
republicată, include după Parlament şi Preşedintele României, în Capitolul III
intitulat „GUVERNUL” dispoziţiile cadru care definesc: Rolul şi structura
Guvernului României (art. 102), Învestitura (art. 103), Jurământul de credinţă
(art. 104), Incompatibilităţile pentru funcţia de membru al Guvernului (art.
105), Încetarea funcţiei de membru al Guvernului (art. 106), Primul - Ministru
(art. 107), Actele Guvernului (art. 108), Răspunderea membrilor Guvernului
(art. 109) şi Încetarea mandatului (art. 110).
Articolul 102 din Constituţia României, republicată, are următoarea
redactare:
„(1) Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de
Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită
conducerea generală a administraţiei publice.
(2) În îndeplinirea atribuţiilor sale, Guvernul cooperează cu organismele
sociale interesate.
(3) Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri
stabiliţi prin lege organică”.
Aceste prevederi constituţionale consfinţesc rolul politic al Guvernului în
realizarea politicii interne şi externe a ţării, pe de o parte, precum şi rolul de a
realiza conducerea generală a administraţiei publice, consacrând astfel poziţia
sa de organ central, cu competenţă materială generală.
În acelaşi sens, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 90/2001 stipulează:
„Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, … care asigură
realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a
administraţiei publice”, iar aliniatul (2) prevede că „Guvernul are rolul de a
asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional economic şi
social, precum şi racordarea acestuia la sistemul economic mondial în
condiţiile promovării intereselor naţionale.”
Rolul politic al guvernului decurge din originea sa parlamentară, precum
şi din dependenţa sa faţă de programul de guvernare acceptat de Parlament,
votul Parlamentului exprimând încrederea acestuia, deopotrivă, faţă de echipa
guvernamentală şi programul acesteia.
Programul de guvernare este un document politic, care aparţine exclusiv
Guvernului, chiar dacă el este „acceptat” de Parlament, legiuitorul constituant
evitând utilizarea verbului „a aproba” în ideea de a nu crea astfel o dualitate
politică între Parlament şi Guvern, lăsând astfel deschisă calea moţiunii de
cenzură pentru retragerea încrederii acordate Guvernului, conform art. 113 din
Constituţie26.
În plan statal, Guvernul are rolul de a exercita conducerea generală a
administraţiei publice, stabilind în această calitate raporturi juridice de drept
administrativ de trei categorii, după cum urmează:
a) raporturi de subordonare ierarhică faţă de ministere şi celelalte
autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate din
subordinea sa şi faţă de prefecţi (art. 28 alin. 1 din Legea nr.90/2001);
b) raporturi de colaborare - cu autorităţile administrative autonome (art.
29 din Legea nr. 90/2001) şi organismele sociale nestatale (patronat,
sindicate, partide politice, culte, etc.);
c) raporturi de tutelă administrativă - faţă de autorităţile administraţiei
publice locale (consilii locale, consilii judeţene şi primari) prin
prefecţi, ca reprezentanţi ai Guvernului în teritoriu (a se vedea în acest
sens şi prevederile art. 30 ale Legii nr. 90/2001).

Procedura de constituire şi învestitura Guvernului

Potrivit dispoziţiilor art. 103 din Constituţia României, republicată,
procedura de învestitură a Guvernului cuprinde patru etape, după cum
urmează:
a) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-
ministru în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în
Parlament, ori, dacă nu există o astfel de majoritate, a partidelor reprezentate în
Parlament.
Prin această desemnare se poate aprecia că Preşedintele României, îl şi
mandatează pe candidatul la funcţia de Prim-ministru să întocmească lista
viitorului Guvern şi Programul de guvernare.
b) Candidatul desemnat la funcţia de prim-ministru se va consulta cu
partidul (partidele, alianţa politică sau electorală) care i-a susţinut candidatura
pentru a definitiva lista Guvernului.
Această consultare, definitivarea listei Guvernului şi a programului de
guvernare nu pot depăşi 10 zile de la desemnare, termen în care candidatul la
funcţia de prim-ministru este obligat să solicite Parlamentului votul de
încredere (art. 103 alin. 2 din Constituţia României, republicată).
c) Votul de încredere se acordă de către Camera Deputaţilor şi Senat
întrunite în şedinţa comună, pe baza dezbaterii programului şi listei
Guvernului, fiind necesar votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

26
A. Iorgovan, op. citată, vol. II, p. 456
 În cazul neacordării votului de încredere, procedura de învestire reîncepe,
prin organizarea de noi consultări politice de către Preşedintele României,
pentru desemnarea unul alt candidat la funcţia de prim-ministru.
d) Procedura de investire se finalizează prin numirea Guvernului de către
Preşedintele României.
Potrivit art. 85 alin. (l) din Constituţie, Preşedintele României „...numeşte
Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament”, numirea
neputând fi refuzată şi se face prin decret prezidenţial27.
Încheierea procedurii de învestire, prin numirea Guvernului de către şeful
statului are drept consecinţă naşterea raporturilor juridice între Guvern şi
Parlament, pe de o parte, şi între Guvern şi Preşedintele României, pe de altă
parte.
Guvernul în ansamblul său şi fiecare dintre membri săi au obligaţia să
depună în mod individual, în faţa Preşedintelui României, jurământul prevăzut
în art. 82 din Constituţie, mandatul începând de la data depunerii jurământului.
Mandatul Guvernului încetează, potrivit art. 110 din Constituţie în
următoarele situaţii:
a) la data validării alegerilor parlamentare generale;
b) Guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a încrederii
acordate;
c) dacă primul-ministru se află într-una din situaţiile prevăzute în art. 106
(demisie, revocare, pierderea drepturilor electorale, incompatibilitate, deces şi
alte situaţii prevăzute de lege), ori este în imposibilitatea de a-şi exercita
atribuţiile mai mult de 45 de zile.
Guvernul al cărui mandat a încetat, în condiţiile sus-menţionate,
îndeplineşte numai acele atribuţii necesare pentru administrarea treburilor
publice, până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern.

Componenţa Guvernului, incompatibilităţi, încetarea funcţiei de

membru al Guvernului
Potrivit art. 102 alin. (3) din Constituţie, Guvernul este alcătuit din primul
ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică, iar art. 3 din Legea
nr. 90/2001 stabileşte: „Guvernul este alcătuit din primul-ministru şi miniştri.
Din Guvern pot face parte şi miniştri-delegaţi, cu însărcinări speciale pe lângă
primul-ministru, prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru
acordarea votului de încredere”.

27
Ioan Santai, op. citată, vol. I, pp. 172-173
 În art. 2 din Legea nr. 90/2001 sunt prevăzute condiţiile pe care trebuie să
le îndeplinească în mod cumulativ persoanele, pentru a putea dobândi calitatea
de membru al Guvernului, şi anume:
a) să aibă cetăţenia română şi domiciliul în ţară;
b) să aibă exerciţiul drepturilor electorale;
c) să nu fi suferit condamnări penale;
d) să nu se găsească într-unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute
de lege.
Pe de altă parte, potrivit legii, funcţia de membru al Guvernului este
incompatibilă cu:
a) orice altă funcţie publică de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau
de senator ori a altor situaţii prevăzute de Constituţie;
b) o funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul
organizaţiilor cu scop comercial;
c) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director
administrativ, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la
societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit,
societăţile de asigurări şi cele financiare, precum şi la instituţiile
publice;
d) funcţia de preşedinte sau secretar al adunărilor generale ale acţionarilor
sau asociaţiilor la societăţile comerciale prevăzute de lit. c);
e) funcţia de reprezentant al statului la adunările generale ale societăţilor
comerciale prevăzute de lit. c);
f) funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale
regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale;
g) calitatea de comerciant persoană fizică;
h) calitatea de membru al unui grup de interes economic;
i) o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor
funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este
parte.28
În acelaşi timp, în alin. (3) al art. 84 din Legea nr. 161/2003, Cartea I-a,
Titlul IV se prevede că, în mod excepţional, Guvernul poate aproba
participarea membrilor guvernului ca reprezentanţi ai statului în adunările
generale ale acţionarilor ori în consiliile de administraţie a regiilor autonome,
societăţilor comerciale, băncilor, etc. Având în vedere că „situaţia
excepţională” nu este definită de legiuitor, este foarte posibil ca Guvernul să
uzeze în exces de această dispoziţie care, în opinia noastră, nu se justifică.
28
A se vedea art. 84 din Cartea I-a, Titlul IV, Capitolul III din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru aplicarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 279 din 21 aprilie 2003
 Constatarea stării de incompatibilitate se face de primul-ministru, care va
dispune măsurile de încetare a acestuia, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr.
90/2001.
Încetarea funcţiei de membru al Guvernului este reglementată de art. 106
din Constituţie şi art. 5 din Legea nr. 90/2001 conform căruia: „Funcţia de
membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii
drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului şi a demiterii în
condiţiile prevăzute de art. 8 alin. (2)”.
Demisia este un act unilateral de voinţă şi „poate să fie determinată de o
situaţie imputabilă, de o stare de pericol creată în departamentul condus de
respectivul membru al Guvernului, de o conduită incorectă a acestuia
dezvăluită opiniei publice”29, context în care, se apreciază că este vorba despre
o „demisie de onoare sau asumată”, ori despre „o demisie forţată sau
provocată”.
Pentru a produce efecte juridice, legiuitorul a prevăzut în art. 6 din Legea
nr. 90/2001 următoarele două condiţii:
demisia trebuie anunţată în mod public;
demisia trebuie prezentată în formă scrisă primului-ministru.
Demisia devine irevocabilă din momentul în care s-a luat act de
depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii.
Revocarea din funcţia de membru al Guvernului se face de către
Preşedintele României, la propunerea primului-ministru, fiind efectul unei
remanieri guvernamentale.
Precizăm că potrivit art. 107 alin. (2) din Constituţia României,
republicată, „Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru”,
textul fiind introdus cu ocazia revizuirii Constituţiei. Raţiunea acestei dispoziţii
novatoare rezidă în faptul că revocarea primului-ministru ar echivala cu
revocarea Guvernului, operaţiune juridică dată de legea fundamentală în
competenţa Parlamentului, prin retragerea încrederii, ca urmare a unei moţiuni
de cenzură.
Demiterea unui membru al Guvernului poate fi dispusă de Preşedintele
României, la propunerea primului-ministru, în cazul în care a fost condamnat
penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă, sau dacă averea sa a fost
declarată, în tot sau în parte, ca fiind dobândită în mod ilicit, printr-o hotărâre
judecătorească irevocabilă, conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 90/2001, cu
modificările şi completările ulterioare.
Dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute de art. 5 din
Legea nr. 90/2001, sau este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile,
29
M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, op. citată, p. 176
Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-
ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru, până la
formarea noului Guvern, text aflat în concordanţă cu art. 107 alin. (3) din
Constituţia României, republicată.
Interimatul pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor încetează,
dacă primul-ministru îşi reia activitatea în Guvern în cel mult 45 de zile.
Dispoziţii similare sunt prevăzute în alin. (2) şi alin. (3) ale art. 9 din
Legea nr. 90/2001 pentru ceilalţi membri ai Guvernului.
Numirea în funcţia de membru al Guvernului, în caz de remaniere
guvernamentală sau de vacanţă a postului, se face de către Preşedintele
României, la propunerea primului-ministru.

1. Structura Guvernului
Conform art. 102 alin. (3) din Constituţia României, republicată,
„Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin
lege organică”.
Legea organică privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României
şi a ministerelor nr. 90/2001, cu modificările şi completările ulterioare prevede
în art. 3 următoarele:
„(1) Guvernul este alcătuit din primul-ministru şi miniştri.
(2) Din Guvern pot face parte şi miniştrii de stat, precum şi miniştri
delegaţi cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuţi în lista
Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere”.30
Din analiza celor două texte legale se constată că în componenţa
Guvernului regăsim două categorii de membrii, după cum urmează:
a) membrii ai Guvernului stabiliţi de Constituţie (primul-ministru şi
miniştri);
b) membrii ai Guvernului stabiliţi prin legea organică privind
organizarea şi funcţionarea Guvernului.31
Primul-ministru deţine poziţia de vârf în cadrul Guvernului. Din
coroborarea dispoziţiilor art. 107 alin. (1) din Constituţie, cu cele ale art.13 din
Legea nr. 90/2001 rezultă că primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează
activitatea membrilor acestuia, cu respectarea atribuţiilor legale care le revin.
Cu alte cuvinte, şeful Guvernului este abilitat cu conducerea şi coordonarea
activităţii miniştrilor, fiind obligat însă să respecte atribuţiile legale ale
acestora.

30
Alin. (2) al art. 3 a fost modificat prin Legea nr. 23 din 3 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a,
nr. 187 din 3 martie 2004
31
A se vedea Verginia Vedinaş, op. cit., p. 295
 Pe de altă parte, potrivit celor două texte legale, primul-ministru
reprezintă Guvernul în relaţiile acestuia cu Parlamentul, Preşedintele României,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi,
Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorităţi şi instituţii publice,
partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte organizaţii neguvernamentale,
precum şi în relaţiile internaţionale.
În acelaşi timp, primul-ministru este vicepreşedintele Consiliului Suprem
de Apărare a Ţării, calitate conferită de art. 14 din Legea nr.90/2001.
Primul-ministru are competenţa să facă numiri şi eliberări din funcţie,
pentru următoarele funcţii publice:
conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu
excepţia persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului;
secretarul general al Guvernului şi secretarii generali adjuncţi ai
Guvernului;
personalul din cadrul Cancelariei Primului-ministru;
secretarii de stat;
alte persoane care îndeplinesc funcţii publice, în cazurile prevăzute de
lege.32
Potrivit dispoziţiilor art. 16-18 din Legea nr. 90/2001, primul-ministru
îndeplineşte şi alte atribuţii, astfel:
a) prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu
privire la politica Guvernului, şi răspunde la întrebările ori interpelările
adresate de către deputaţi sau senatori (personal, sau poate desemna un alt
membru al Guvernului);
b) contrasemnează decretele emise de Preşedintele României în cazurile
prevăzute de lege fundamentală;
c) în scopul rezolvării unor probleme operative, primul-ministru poate
constitui, prin decizie, consilii, comisii şi comitete interministariale;
d) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de Constituţie, de lege sau care
decurg din rolul şi funcţiile Guvernului.
În exercitarea atribuţiilor legale, primul-ministru emite decizii.

2. Aparatul de lucru al Guvernului

Aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din Cancelaria Primului-
ministru, Secretariatului General al Guvernului, departamente şi alte asemenea
structuri organizatorice cu atribuţii specifice stabilite prin hotărâre a
Guvernului.33
32
A se vedea art. 15 din Legea nr. 90/2001, cu modificările şi completările ulterioare
33
A se vedea art. 20 din Legea nr. 90/2001, modificat prin Legea nr. 23/2004, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I-a, nr. 187 din 3 martie 2004
 Cancelaria Primului-ministru este condusă de şeful cancelariei, care are
rang de ministru şi calitate de ordonator principal de credite.
Organizarea şi funcţionarea Cancelariei Primului-ministru se aprobă prin
decizie a primului-ministru.
Conducerea compartimentelor din cadrul Cancelariei Primului –ministru
se asigură, după caz, de personal cu funcţii de conducere sau de demnitari.
Conform art. 2 din Ordonanţa de urgenţă nr. 11/2004 privind stabilirea
unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale 34,
Cancelaria Primului-ministru a preluat, prin reorganizare:
a) Corpul de Control al Guvernului, instituţie publică în
coordonarea primului-ministru şi în subordinea Autorităţii Naţionale
de Control, cu personalitate juridică, care se desfiinţează;
b) Departamentul pentru Analiză Instituţională şi Locală, structură
în aparatul de lucru al Guvernului, fără personalitate juridică;
c) Departamentul Purtătorului de Cuvânt al Guvernului şi Relaţii cu
Presa, structură în aparatul de lucru al Guvernului, fără personalitate
juridică;
d) Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, structură în
aparatul de lucru al Guvernului, fără personalitate juridică;
e) Oficiul pentru gestionarea relaţiilor cu Republica Moldova,
structură fără personalitate juridică în cadrul Secretariatului General al
Guvernului;
f) Unitatea de management a proiectului pentru implementarea şi
monitorizarea programului ce se va conveni cu Banca Internaţională
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.) în cadrul viitorului
împrumut de ajustare programatică (PAL);
g) Biroul relaţii cu publicul din cadrul Agenţiei pentru Strategii
Guvernamentale;
h) Corpul de consilieri al primului-ministru, compartimentul pentru
monitorizarea marilor programe de interes naţional cuprinse în
Programul de guvernare, aparatul tehnic al corpului de consilieri,
cabinetul primului-ministru, cancelaria primului-ministru,
comportamentul documente secrete şi comportamentul care asigură
protocolul primului-ministru din cadrul fostului aparat de lucru al
primului-ministru.
Guvernul are un Secretariat General, condus de secretarul general al
Guvernului care poate avea rang de ministru. Acesta este ajutat de unul sau mai

34
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 266 din 25 martie 2004
mulţi secretari adjuncţi, care pot avea rang de secretar de stat şi sunt numiţi
prin decizie a primului-ministru.
Secretariatul General face parte din aparatul de lucru al Guvernului şi
asigură desfăşurarea operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare,
rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice şi tehnice ale
activităţii Guvernului, precum şi reprezentarea Guvernului în faţa instanţelor
judecătoreşti.
Organizarea şi atribuţiile Secretariatului General al Guvernului se
stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
Secretariatul General al Guvernului asigură, prin aparatul propriu,
continuitatea derulării operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare,
constituind elementul de legătură şi stabilitate al actului de guvernare.
Guvernul aprobă proiectul bugetului propriu, care este parte integrantă a
bugetului de stat. Ministrul pentru coordonarea Secretariatului General al
Guvernului sau, după caz, secretarul general al Guvernului este ordonator
principal de credite pentru aparatul propriu de lucru al Guvernului, cu excepţia
Cancelariei Primului-Ministru şi a altor cazuri prevăzute de lege.
Departamentul este o structură organizatorică, fără personalitate juridică
şi fără unităţi subordonate. Se subordonează primului-ministru şi se
organizează pe principalele domenii de interes general conform atribuţiilor
Guvernului.
Departamentul este condus de un demnitar public, care are competenţa de
a emite ordine cu caracter individual.
Înfiinţarea, modul de organizare şi funcţionare, precum şi atribuţiile
departamentului se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

3. Funcţionarea Guvernului
Guvernul este o autoritate publică colegială, care lucrează în şedinţe.
Potrivit art. 25 alin. (1) al Legii nr. 90/2001, Guvernul se întruneşte în şedinţe
săptămânale sau ori de câte ori este nevoie, la convocarea şi sub conducerea
primului-ministru.
Şedinţele Guvernului sunt legal constituite în prezenţa majorităţii
membrilor săi.
În cadrul şedinţelor se analizează şi se dezbat problemele ce intră în
competenţa Guvernului, adoptându-se acte juridice sau politice. Art. 25 alin.
(2) al Legii nr. 90/2001 prevede în acest sens: „În cadrul şedinţelor Guvernului
se dezbat probleme ale politicii interne şi externe a ţării precum şi aspecte
privind conducerea generală a administraţiei publice, adoptându-se măsurile
corespunzătoare”.
 La şedinţele Guvernului pot participa, în calitate de invitaţi, conducători
ai unor organe de specialitate din subordinea Guvernului ori a ministerelor, sau
ai unor autorităţi administrative autonome, precum şi orice alte persoane a
căror prezenţă se apreciază a fi utilă, la solicitarea primului-ministru.
Dezbaterile Guvernului şi modul de adoptare a hotărârilor şi ordonanţelor
etc. se înregistrează pe bandă magnetică şi se consemnează în stenograma
şedinţei, certificată de şeful Cancelariei Primului-Ministru şi păstrată, conform
legii, în cadrul Cancelariei Primului-Ministru.
Preşedintele României poate participa la şedinţele Guvernului în care se
analizează probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării,
asigurarea ordinii publice şi la cererea primului-ministru, în alte situaţii (art. 87
din Constituţie şi art. 24 alin. (2) al Legii nr. 90/2001), prezidând şedinţele la
care participă.

4. Atribuţiile Guvernului
Art. 102 alin. (1) din Constituţia României, republicată, prevede că:
„Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament,
asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice”.
Formularea din legea fundamentală are o valoare axiomatică şi este
exhaustivă, practic nici o problemă neputându-se situa în afara politicii interne
şi externe a ţării.
În acelaşi timp, textul constituţional consacră un dublu rol al Guvernului,
respectiv:
a) un rol politic, care constă în realizare politicii interne şi externe a ţării;
b) un rol administrativ, care se manifestă prin conducerea generală a
administraţiei publice.
Dispoziţiile legii fundamentale sunt detaliate în art. 11 din Legea nr.
90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor,
precum şi de alte acte normative.
Articolul 11 din Legea nr. 90/2001 stabileşte următoarele atribuţii ale
Guvernului:
exercită conducerea generală a administraţiei publice;
iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului;
emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţe în temeiul
unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit
Constituţiei;
asigură executare de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a
celorlalte dispoziţii normative date în aplicare acestora;
 elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor
sociale de stat şi le supune spre adoptare Parlamentului;
aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică a ţării, pe
ramuri şi domenii de activitate;
asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de
guvernare;
asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţei
cetăţeanului, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în
condiţiile prevăzute de lege;
aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea ţării,
scop în care organizează şi înzestrează forţele armate;
asigură realizarea politicii externe a ţării şi, în acest cadru, integrarea
României în structurile europene şi internaţionale;
negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care angajează
statul român; negociază şi încheie, în condiţiile legii, convenţii şi alte
înţelegeri internaţionale la nivel guvernamental;
conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe
centrale de specialitate din subordinea sa;
asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului;
acordă şi retrage cetăţenia română, în condiţiile legii; aprobă renunţarea
la cetăţenia română, în aceleaşi condiţii;
înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în
subordinea sa;
cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuţiilor
sale;
îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau care decurg din rolul
şi funcţiile Guvernului.

5. Actele Guvernului
Legea fundamentală statuează în art. 108 alin. (1): „Guvernul adoptă
două categorii de acte juridice şi anume hotărâri şi ordonanţe”.
Aşa cum se relevă într-o opinie, „Constituţia României, preluând spiritul
constituţional vest-european, se ocupă numai de actele juridice ale Guvernului,
adică de hotărâri şi ordonanţe, pentru că numai acestea au nevoie de un regim
constituţional care să reprezinte baza regimului juridic aplicabil”35.
Dispoziţiile legii fundamentale sunt detaliate în art. 26 şi art. 27 din
Legea nr. 90/2001, care stabilesc în acelaşi timp principalele reguli procedurale
în materia hotărârilor şi ordonanţelor, astfel:
35
M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, op. citată, p. 186
 hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor;
ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare sau, în
situaţii extraordinare, ordonanţe de urgenţă, potrivit dispoziţiilor art.
115 din Constituţia României, republicată;
proiectele de hotărâri şi de ordonanţe se propun de către membrii
Guvernului, potrivit unei metodologii care se aprobă prin hotărâre a
Guvernului;36
hotărârile şi ordonanţele se dezbat în cadrul şedinţelor de Guvern, în
prezenţa majorităţii membrilor săi;
hotărârile şi ordonanţele se adoptă prin consens. În cazul în care
consensul nu se realizează hotărăşte primul-ministru. Această regulă se
aplică şi în cazul altor documente sau măsuri care se dezbat în cadrul
şedinţelor Guvernului. Trebuie să remarcăm faptul că legiuitorul
organic a conferit primului-ministru puteri discreţionare, el fiind
abilitat să hotărască adoptarea unei hotărâri sau ordonanţe chiar dacă
nu se realizează consensul. În acelaşi timp, se impune observaţia că
adoptarea prin consens a actelor administrative este atipică, doctrina şi
legislaţia consacrând adoptarea acestora cu majoritate simplă, absolută
sau calificată. Această procedură de adoptare a hotărârilor şi
ordonanţelor a fost criticată în literatura de specialitate, opinii cărora
ne raliem.37
hotărârile şi ordonanţele se semnează de primul-ministru şi se
contrasemnează de miniştri care au obligaţia punerii lor în executare;
hotărârile şi ordonanţele se publică în Monitorul Oficial al României,
partea I-a, sub sancţiunea inexistenţei. De la această regulă, fac
excepţie hotărârile cu caracter militar care se comunică numai
instituţiilor interesate;
Dreptul de a iniţia proiecte de acte normative, potrivit art. 4 alin. (2) din
H.G. nr. 50/200538 este recunoscut următoarelor autorităţi publice:
a) ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale aflate în subordinea Guvernului, precum şi autorităţilor
administrative autonome;
b) organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale aflate în
subordinea sau coordonarea ministerelor, prin ministerele în a căror subordine
36
A se vedea H.G. nr. 555/2001 pentru aprobare Regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte
normative spre aprobare Guvernului publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 334 din 22 iunie 2001
37
A se vedea Rodica Narcisa Petrescu, op. citată, p. 116, V.I. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, ediţia a III-a,
2002, p. 114
38
H. G. nr. 50/2005 pentru aprobarea regulamentului privind procedurile la nivelul Guvernului, pentru elaborarea avizarea şi
prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, în conformitate cu atribuţiile şi domeniul de activitate, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 20 ianuarie 2005
sau coordonare se află, prefecturilor, consiliilor judeţene şi, respectiv,
Consiliului General al Municipiului Bucureşti, potrivit legii, prin Ministerul
Administraţiei şi Internelor.
9.1. Hotărârile Guvernului se emit în scopul organizării executării legii
şi pe cale de consecinţă nu pot contraveni principiilor şi dispoziţiilor cuprinse
în lege.
Hotărârile pot avea caracter normativ sau individual.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate 39, hotărârile cu caracter
normativ pot fi clasificate în două categorii şi anume:
hotărâri adoptate în scopul punerii în executare a legii, care stabilesc ele
însele reguli juridice cu valoare juridică praeter legem şi secundum
legem. Cu alte cuvinte, ele se adoptă în baza legii şi în limitele
acesteia, stabilind măsuri administrative care asigură punerea în
aplicare a legii;
hotărâri prin care se aprobă alte acte juridice, cum sunt, spre pildă,
hotărârile prin care se aprobă diferite regulamente, norme
metodologice, etc.
În final, relevăm faptul că, la fel ca şi în alte numeroase situaţii, Guvernul
prin actele sale adaugă sau modifică legea practică păguboasă şi nepermisă în
contradicţie cu normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative stabilite sau aprobate prin Legea nr. 24/2000, republicată. Astfel,
aceste ordonanţe sunt denumite ordonanţe simple, art. 2 alin. (3) din H.G. nr.
50/2005 având următoarea redactare: „Ordonanţele simple emise în domeniul
care nu fac obiectul legilor organice, se adoptă numai în temeiul unei legi
speciale de abilitare a Guvernului, în limitele şi condiţiile prevăzute de
aceasta.”
Considerăm că este obligaţia Consiliului legislativ de a preveni şi de a
elimina aceste carenţe.
9.2. Ordonanţele Guvernului
Regimul constituţional al ordonanţelor îl regăsim în art. 115 din
Constituţia României, republicată, intitulat „Delegarea legislativă”.
În doctrina de specialitate, s-a subliniat în mod constant că dreptul
Guvernului de a emite ordonanţe constituie expresia juridică a delegării
legislative. Această teză este reiterată într-o opinie potrivit căreia: „Constituţia
României a înţeles să folosească noţiunea de ordonanţă pentru determinarea
actului juridic prin care Guvernul îşi exercită delegarea legislativă care, fiind o

39
Rodica Narcisa Petrescu, op. citată, p. 109
putere pe care Parlamentul o deleagă executivului, presupune o lege de
învestire în acest sens, adică o lege de abilitare”.40
Aşadar, ordonanţa depăşeşte sfera strictă a conducerii generale a
administraţiei publice, fiind o modalitatea de participare a Guvernului la
realizarea puterii legislative, corespunzătoare rolului constituţional conferit de
art. 102 alin. (1) din Constituţie privind realizarea politicii interne şi externe.
Materia ordonanţelor a fost reglementată de art. 114 al Constituţie din
1991. Textul citat a dat naştere unei practici legislative neunitare, a suscitat
numeroase controverse doctrinare, „ca să nu mai vorbim de meandrele care s-
au manifestat şi în practica Curţii Constituţionale, îndeosebi în legătură cu
semnificaţia sintagmei «în cazuri excepţionale»”. 41 În acest context, prin Legea
de revizuire a Constituţiei din 2003 au fost aduse modificări substanţiale art.
114, devenit actualul art. 115.
„Astfel, a fost regândită redactare alin. (4), apoi, au fost introduse două
alineate noi, după alin. (4) care au devenit alin. (5) şi (6) din textul actual, cu
aspecte de ordin procedural şi cu exceptarea anumitor materii, au fost aduse
precizări la alin. (5) care a devenit alin. (7) şi, în fine, s-a introdus un alineat
care în redactarea actuală este alin. (8)”.42
Din redactarea art. 115 al Constituţiei, republicată, rezultă că Guvernul
României poate emite ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă.
Regimul constituţional al ordonanţelor este consacrat de alineatele 1, 2, 3,
7 şi 8 ale art. 115, din analiza cărora desprindem următoarele:
a) ordonanţele pot fi emise numai în temeiul unei legi speciale de
abilitare adoptate de Parlament;
b) ordonanţele nu pot fi emise în domeniile care se reglementează prin
lege organică, conform art. 73 alin. (3) din Constituţie;
c) în mod obligatoriu, legea de abilitare trebuie să stabilească domeniile
şi data până la care Guvernul poate emite ordonanţe;
d) regula instituită de alin. (3) al art. 115 este aceea că ordonanţele nu se
supune aprobării Parlamentului.
În cazurile în care legea de abilitare prevede obligaţia supunerii lor
spre aprobarea Parlamentului, potrivit procedurii legislative, Guvernul
trebuie să îndeplinească această obligaţie până la împlinirea termenului
de abilitare. Nerespectarea acestui termen are drept consecinţă încetarea
efectelor ordonanţei.

40
M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, op. citată, p. 223
41
Ibidem, p. 225
42
Ibidem, pp. 114-115
 e) ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau, după caz,
se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror
efecte au încetat, în condiţiile alin. (3) ale art. 115 din Constituţie;
f) conform art. 115 alin. (8) „prin legea de aprobare sau de respingere se
vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la
efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei”
Această prevedere are caracter novator şi edificator, stabilind
temeiul constituţional pentru Parlament de a da soluţii în astfel de situaţii.
g) conform art. 11 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative, ordonanţele intră în
vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României,
partea I-a, sau de la o dată ulterioară prevăzută în textul lor.
9.3. Ordonanţele de urgenţă
Conform art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată:
„Guvernul poate adopta ordonanţele de urgenţă numai în situaţii extraordinare
a cărora reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa
în cuprinsul acestora”.
Faţă de redactare art.114 alin. (4) din Constituţia României în varianta
1991, relevăm următoarele:
a) sintagma „cazuri excepţionale” care a dat naştere la numeroase
controverse şi practici neunitare, a fost înlocuită cu sintagma „situaţii
extraordinare”. Într-o opinie autorizată, se apreciază că: „Situaţia extraordinară
constă într-o stare de urgenţă în reglementarea unui aspect ce nu comportă în
nici un fel amânare”.43
Deşi, în aparenţă, noua formulare ar fi de natură să aducă o clarificare de
substanţă rămâne ca practica guvernării să confirme sau, dimpotrivă, să infirme
acest lucru.
b) se instituie obligativitatea Guvernului de a motiva necesitatea adoptării
ordonanţelor de urgenţă sub aspectul „situaţiei extraordinare”.
Dispoziţii cu caracter de noutate regăsim şi în alin. (5) al art. 115,
conform căruia: „Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea
sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată
şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se
află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau,
după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere,
Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată
adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură

43
M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, op. citată, p. 226
de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se
aprobă cu majoritatea prevăzută de articolul 76 alineatul (1)”.
Din examinarea textului rezultă că ordonanţele de urgenţă intră în vigoare
numai după depunerea lor spre dezbatere la Camera competentă a fi sesizată şi
numai după publicarea lor în Monitorul Oficial al României, partea I-a.
„Alineatul (5) al art. 115, aparent cuprinde două termene. Primul vizează
depunerea ordonanţei spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera
competentă, iar al doilea, publicarea în Monitorul Oficial. Este numai o
aparenţă, pentru că interpretarea logică a textului, raportată la o interpretare
sistematică a Constituţiei, ne conduce la concluzia după care este de
neconceput ca publicarea ordonanţei de urgenţă în Monitorul Oficial să se facă
înainte ca aceasta să fie depusă spre dezbatere la Camera competentă.” 44
În acelaşi timp, trebuie să constatăm diferenţa de optică a legii
fundamentale faţă de regula consfinţită în art. 78 conform căreia legea se
publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data
publicării sau de la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. Ulterior, aceste
dispoziţii au fost preluate şi în art. 11 alin. (2) al Legii nr. 24/2000, republicată,
potrivit căruia: „ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data
publicării în Monitorul Oficial al Românie, partea I-a, sub condiţia depunerii
lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor ne
este prevăzută o dată ulterioară.”
În al doilea rând, trebuie relevată ca o noutate obligaţia Parlamentului de
a dezbate, în procedură de urgenţă, această categorie de ordonanţe. Dacă în
termen de 30 de zile Camera competentă să fie sesizată, nu se pronunţă asupra
ordonanţei de urgenţă, acesta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte
Camere, care este obligată să decidă tot în procedură de urgenţă. Aceste
dispoziţii au menirea de a supune toate ordonanţele de urgenţă sub control
parlamentar, într-un termen rezonabil, evitându-se situaţiile create sub imperiul
vechilor reglementări când, astfel de ordonanţe erau aprobate sau respinse cu
mare întârziere (după luni sau chiar ani).
De asemenea, se poate aprecia că legiuitorul constituant a instituit, în
favoarea Guvernului regula „aprobării tacite”. Cu alte cuvinte, dacă în termen
de 30 de zile Camera competentă a fi sesizată nu se pronunţă, se consideră că
ordonanţa de urgenţă în cauză a fost aprobată.
În al treilea rând, textul clarifică chestiunea controversată în doctrină,
aceea că prin ordonanţa de urgenţă pot fi reglementate domenii ce ţin de natura
legii organice.

44
Ibidem, p. 229
 Pe de altă parte, legea de revizuire a Constituţiei din 2003 a introdus
alineatul 6 al art. 115 care are următoarea redactare: „Ordonanţele de urgenţă
nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul
instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle
prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere
silită a unor bunuri de proprietate publică”.
Aşadar, se stipulează în mod explicit faptul că ordonanţele de urgenţă nu
pot fi adoptate în sfera legilor constituţionale, materie reglementată de Titlul
VII al Constituţiei, republicată, stabilindu-se în acelaşi timp şi alte excepţii, sau
„fine de neprimire”.
O primă excepţie se referă la „regimul instituţiilor fundamentale ale
statului”. Se apreciază că este vorba despre regimul juridic legal al instituţiilor
cuprinse în Titlul III al Constituţiei dar şi despre Curtea Constituţională,
Avocatul Poporului, Curtea de Conturi şi Consiliul Economic şi Social.45
O a doua excepţie, în materia domeniilor ce nu pot fi reglementate prin
ordonanţe de urgenţă o reprezintă drepturile electorale, alături de drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fundamentale prevăzute de Constituţie. „Această
enumerare trebuie înţeleasă ca o repetiţie de întărire. Legiuitorul a dorit să
sublinieze, o dată în plus, că sub nici o formă printr-o ordonanţă de urgenţă nu
poate fi afectat regimul de realizare a drepturilor electorale, în alţi termeni, nu
se pot, prin ordonanţă de urgenţă, adopta legi electorale sau coduri
electorale”.46
În sfârşit, prin ordonanţă de urgenţă nu se pot dispune măsuri de trecere
silită a unor bunuri în proprietate publică, cu alte cuvinte se interzice
naţionalizarea sau orice altă cale de trecere silită a unor bunuri din proprietatea
privată în proprietatea publică.
Deşi, aparent noile reglementări cuprinse în art. 115 din Constituţia
României, republicată, au adus clarificările necesare în ceea ce priveşte
ordonanţele de urgenţă, rămâne de văzut dacă practica guvernării şi
jurisprudenţa confirmă aceste aşteptări.
În concret, noile prevederi constituţionale ar trebui să conducă la
adoptarea ordonanţelor de urgenţă numai în „situaţii extraordinare”,
eliminându-se practica guvernelor de după 1991 de a reglementa în exces, prin
ordonanţe de urgenţă. Această practică a fost criticată, pe deplin justificat, de
prof. Tudor Drăganu care considera că una din principalele carenţe ale
Constituţiei (din 1991 – s.n.) a fost aceea de a lăsa deschisă posibilitatea ca
recurgerea la ordonanţe guvernamentale să se transforme dintr-o procedură

45
Ibidem, pp. 227-228
46
Ibidem, p. 228
excepţională într-o practică curentă, ceea ce evident contravine şi afectează
rolul de unică autoritate legiuitoare a ţării conferit de Constituţie
Parlamentului.47
O ultimă chestiune pe care ne propunem să o abordăm, este legată de
constituţionalitatea ordonanţelor, materie în care legea de revizuire a
Constituţiei din 2003 a adus clarificările necesare.
Aşa cum se subliniază în doctrină „Dintotdeauna şi pretutindeni, punerea
în executare a deciziilor tribunalelor constituţionale a ridicat mari probleme, a
provocat interminabile dispute doctrinare şi practice”.48
Această problemă îşi găseşte soluţionarea în art. 147 alineatele (1) şi (4)
din Constituţia României, republicată, conform cărora:
„(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din
regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice
la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest
interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen,
dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al
României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere
numai pentru viitor”.
Cu alte cuvinte, toate deciziile Curţii Constituţionale, date în soluţionarea
obiecţiunilor de neconstituţionalitate, precum şi cele care privesc excepţiile de
neconstituţionalitate ale legilor sau ordonanţelor, nasc pentru Parlament şi
Guvern obligaţia de a le pune în acord cu dispoziţiile constituţionale. Până la
îndeplinirea acestei obligaţii, prevederile în vigoare neconstituţionale se
suspendă, iar după 45 de zile îşi încetează efectele, dacă obligaţia nu a fost
realizabilă.
Pe de altă parte, alin. (4) al art. 147 consacră forţa juridică a deciziilor
Curţii Constituţionale, care de la data publicării în Monitorul Oficial al
României, partea I-a, sunt obligatorii „erga omnes”.

6. Răspunderea Guvernului
Prof. Ioan Santai49 consideră că răspunderea Guvernului şi a membrilor
care îl compun se poate clasifica după mai multe criterii, astfel:
a) După caracterul răspunderii distingem o răspundere individuală a
fiecărui membru al Guvernului şi o răspundere colegială a membrilor
Guvernului, a Guvernului în ansamblul său.
47
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. II, pp. 146-148
48
M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, op. citată, p. 325
49
Ioan Santai, op. citată, vol. I, pp. 172-173
 b) După natura ei răspunderea poate fi: politică şi juridică, membri
Guvernului putând răspunde civil, contravenţional, disciplinar sau penal, după
caz, potrivit dreptului comun în măsura în care legea specială, Legea nr.
115/1999 privind responsabilitatea ministerială, nu cuprinde dispoziţii
derogatorii.
c) După autoritatea faţă de care operează, răspunderea membrilor
guvernului poate opera faţă de plenul executivului din care fac parte, faţă de
primul - ministru şi faţă de Parlament - atunci când este vorba despre
răspunderea politică.
Sediul răspunderii Guvernului şi a membrilor săi îl regăsim în
Constituţie, în Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială 50,
completate cu dispoziţiile dreptului comun.

10. 1. Răspunderea politică a Guvernului şi a miniştrilor

Potrivit art. 109 alin. (l) din Constituţie „Guvernul răspunde politic numai
în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate”, articolul 2 al Legii nr.
115/1999 precizând că această răspundere este consecinţa votului de încredere
acordat de Parlament cu ocazia învestiturii Guvernului.
Fiecare membru al Guvernului răspunde politic în mod solidar cu ceilalţi
membri, pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia.
Aşa cum în mod constant se relevă în doctrină, cea mai severă sancţiune
care se aplică în cazul răspunderii politice a Guvernului, este retragerea
încrederii de către Parlament sau demiterea Guvernului, iar procedura care
trebuie urmată pentru aplicarea acestei sancţiuni este moţiunea de cenzură
reglementată de art. 113 alin. (1) din Constituţia României, republicată. 51
Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul
total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului, la data depunerii.
Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată, în
şedinţă comună a celor două Camere, conform art. 113 alin. (3) din Constituţie.
Dacă moţiunea este adoptată cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor,
încrederea în Guvern a fost retrasă ceea ce înseamnă încetarea mandatului
acestuia, practic Guvernul fiind demis.
Dimpotrivă, respingerea moţiunii de cenzură de către Parlament are ca
efect păstrarea încrederii Parlamentului faţă de Guvern şi instituirea interdicţiei
pentru deputaţii şi senatorii care au semnat-o de a mai iniţia o nouă moţiune de
cenzură în aceeaşi sesiune parlamentară, cu excepţia cazului în care Guvernul
50
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 300 din 28 iunie 1999, cu modificările şi completările ulterioare
51
Rodica Narcisa Petrescu, op. citată, pp. 120-121
îşi angajează răspunderea potrivit art. 114 din Constituţie. Precizăm că potrivit
art. 66 sesiunile ordinare ale Camerei Deputaţilor şi Senatului au loc în
perioadele februarie – 30 iunie, septembrie - 31 decembrie.
Pe de altă parte, conform art. 114 alin. (1) din Constituţie, dacă Guvernul
apreciază că între el şi majoritatea parlamentară care l-a promovat, nu mai
există o consonanţă politică52, poate să-şi angajeze răspunderea în faţa Camerei
Deputaţilor şi a Senatului reunite în şedinţă comună, asupra unui program, a
unei declaraţii de politică generală, sau a unui proiect de lege.
Prin angajarea răspunderii sale politice, Guvernul oferă Parlamentului
două alternative, respectiv varianta de a-l menţine, situaţie în care Parlamentul
trebuie să aprobe solicitarea formulată de Guvern, sau, dimpotrivă, Parlamentul
poate respinge solicitarea, situaţie în care Guvernul este demis.
Dacă, în termen de 3 zile, de la depunerea unuia dintre documentele
menţionate, se va depune o moţiune de cenzură şi aceasta va fi votată de către
majoritatea deputaţilor şi senatorilor, Guvernul este demis.
În cazul în care moţiunea de cenzură a fost respinsă, proiectul de lege
prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamentele acceptate de
Guvern, se consideră adoptat, iar aplicarea programului sau a declaraţiei de
politică generală devine obligatorie pentru Guvern, astfel cum prevăd
dispoziţiile art. 114 alin. (3) din Constituţie.
Dacă Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate conform
art. 114 alin. (3) din Constituţie, dezbaterea acesteia se va face în şedinţa
comună a celor două Camere.
În opinia prof. Antonie Iorgovan, ideea de răspundere politică a
Guvernului, nu este străină de cea a răspunderii juridice 53, concluzionând că şi
în cazul răspunderii politice trebuie să admitem existenţa unei culpe a celui
care răspunde şi în mod implicit ideea încălcării unor norme şi principii de
drept, în cazul de faţă ale dreptului constituţional sau ale dreptului
administrativ după caz.
10.2. Răspunderea juridică
În ceea ce priveşte răspunderea penală, art. 109 alin. (2) din Constituţie
prevede că numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au
dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru fapte
săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune
suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al

52
Antonie Iorgovan, op. citată, Vol. I, 2001, p. 418
53
Antonie Iorgovan, op. citată, p. 414
Guvernului are drept consecinţă suspendarea lui din funcţie. Competenţa de
judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Conform art. 109 alin. (3) din Constituţie „Cazurile de răspundere şi
pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege
privind responsabilitatea ministerială”.
În aplicarea acestor prevederi constituţionale a fost adoptată Legea nr.
115/1999 privind responsabilitatea ministerială54, completată şi modificată prin
O.U.G. nr. 130/199955 şi O.U.G. nr. 289/200056.
Art. 4 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială
stabileşte: „Pe lângă răspunderea politică, membri Guvernului pot răspunde şi
civil, contravenţional, disciplinar sau penal, după caz, potrivit dreptului comun
din aceste materii, în măsura în care prezenta lege nu cuprinde dispoziţii
derogatorii”.
În legătură cu răspunderea penală, art. 6 din lege precizează că fac
obiectul acestei legi speciale numai faptele săvârşite de membrii Guvernului în
exerciţiul funcţiei lor şi care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni. Pentru
săvârşirea unor infracţiuni, în afara exerciţiului funcţiei lor, membrii
Guvernului răspund potrivit dreptului comun.
Pe de altă parte, aşa cum s-a relevat în literatura de specialitate 57
Guvernul în ansamblul său, precum şi miniştrilor li se aplică regimul dreptului
comun şi în materia contenciosului administrativ, atunci când se produce un
prejudiciu în dauna unui particular, printr-un act administrativ sau prin refuzul
nejustificat.
Astfel, în temeiul art. 52 din Constituţie coroborat cu dispoziţiile art. 16
alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 58, cererile în
justiţie vor putea fi formulate şi personal împotriva persoanei fizice care a
elaborat, e emis sau a încheiat actul ori, după caz, care se face vinovată de
refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes
legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori
pentru întârziere.
În cazul în care acţiunea se admite, persoana respectivă, membru al
Guvernului, va putea fi obligată la plata despăgubirilor în solidar cu Guvernul.
În astfel de situaţii, persoana respectivă îl poate chema în garanţie pe superiorul

54
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 300 din 28 iunie 1999
55
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 454 din 20 septembrie 1999, aprobată prin Legea nr. 468/2001
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 413 din 25 iulie 2001
56
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 706 din 29 decembrie 2000, aprobată prin Legea nr. 31/2001,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 116 din 7 martie 2001
57
Antonie Iorgovan, op. citată, vol. I, 2001, p. 433
58
Publicată în Monitorul Oficial nr. ...
său ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze
actul.
Faţă de cele expuse, apreciem că răspunderea juridică a membrilor
guvernului şi regimul juridic aplicabil, diferă în funcţie de momentul săvârşirii
faptei, după cum urmează:
1. Dacă fapta a fost săvârşită în exerciţiul funcţiei membrii Guvernului:
a) răspund penal - pentru faptele care potrivit legii penale constituie
infracţiuni în condiţiile Legii nr. 115/1999. Procedura de urmărire
penală şi de judecare a membrilor Guvernului în astfel de situaţii este
stabilită în Capitolul III al Legii nr. 115/1999.
b) răspund în regimul contenciosului administrativ, pentru pagubele care
nu sunt rezultatul unor fapte penale şi au fost cauzate printr-un act
administrativ ilegal sau prin refuzul nejustificat.
2. Dacă fapta a fost săvârşită în afara exerciţiului funcţiei lor - membri
Guvernului răspund civil, contravenţional, disciplinar sau penal, potrivit
dreptului comun în materie.

7. Raporturile Parlamentului cu Guvernului

În afara raporturilor menţionate (moţiunea de cenzură, angajarea
răspunderii Guvernului, delegarea legislativă) art. 111 alin. (1) din Constituţie
prevede că: „Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul
controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi
documentele cerute de Camera Deputaţilor şi de Senat sau de comisiile
parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. În cazul în care o
iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a
bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie”.
Cu privire la această formă de control parlamentar exercitat asupra
administraţiei publice, prof. I. Vida59 face următoarele precizări:
a) controlul sub forma obligaţiei de a prezenta informări priveşte atât
Guvernul, precum şi oricare altă autoritate a administraţiei publice
centrale sau locale;
b) este vorba despre un control exclusiv politic;
c) solicitările făcute de Camere sau comisii trebuie să vizeze exclusiv
activitatea guvernamentală sau a organului respectiv;
d) obligaţia de a prezenta informaţii şi documente există numai dacă
solicitarea parvine din partea preşedinţilor celor două Camere şi nu din
partea unui parlamentar, şi ele trebuie puse la dispoziţie în termen de

59
Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, pp. 114-118
 cel mult 30 de zile de la primirea solicitării, conform art. 3 alin. (3) din
Legea nr. 115/1999;
e) informaţiile şi documentele solicitate, trebuie să vizeze situaţii ce ţin
de natura controlului parlamentar şi nu de unele interese personale ale
parlamentarilor;
f) obiectul controlului îl reprezintă doar informaţiile şi documentele care
au caracter public.
Potrivit art. 112 din Constituţie „Guvernul şi fiecare dintre membrii săi
sunt obligaţi să răspundă la întrebările sau interpelările formulate de deputaţi
sau de senatori, în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale
Parlamentului”, iar prin art. 3 alin. (2) al Legii nr. 115/1999 s-a instituit
obligaţia ca aceştia să răspundă în cel mult 15 zile de la primirea lor.
Regulamentele celor două Camere înţeleg prin întrebare - o simplă cerere
prin care se solicită răspuns referitor la un anumit fapt sau informaţie (sunt
reale, exacte, sau nu) sau, dacă există intenţia Guvernului da a adopta o
anumită hotărâre; prin interpelare se solicită explicaţii asupra politicii
Guvernului în probleme importante ale activităţii sale interne sau externe.
Întrebările pot fi adresate în scris sau oral 60, iar răspunsul se poate solicita
în scris sau oral, de la tribuna camerei.
În ceea ce priveşte procedura interpelărilor prin Regulamentele celor
două camere s-au stabilit următoarele reguli:
a) se fac în scris şi se citesc în şedinţă publică;
b) se înscriu într-un Registru special, se afişează la sediul Camerei şi se
comunică primului-ministru;
c) dezvoltarea interpelării are loc într-o altă şedinţă publică, când se va da
şi răspunsul;
d) camera poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia
cu privire la problema care a făcut obiectul interpelării.
Unul dintre cele mai specializate mijloace de control parlamentar asupra
Guvernului - îl constituie ancheta parlamentară. Potrivit art. 64 alin. (4) din
Constituţie fiecare cameră îşi constituie comisii permanente şi îşi poate institui
comisii de anchetă sau alte comisii speciale. De asemenea, Camerele îşi pot
constitui comisii comune.
Comisiile parlamentare, inclusiv comisiile de anchetă nu sunt subiecte de
drept public distincte de Parlament, activitatea lor este o activitate de
informare, finalizată printr-un raport, supus dezbaterii parlamentare.
60
A se vedea art. 157 şi art. 159 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994,
publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1030 din 8 noiembrie 1994, modificat şi completat prin Hotărârea
Camerei Deputaţilor nr. 34 din 25 octombrie 2005, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 950 din 28
octombrie 2005
 În funcţie de natura şi complexitatea problemei, Camera poate adopta o
moţiune, poate iniţia o propunere legislativă, dar este şi posibil ca dezbaterea
din cameră să se constituie în finalizarea anchetei.
 Capitolul III
MINISTERELE

Definiţia, locul şi rolul ministerelor

Ministerele constituie o categorie distinctă de autorităţi din cadrul

sistemului de autorităţi aparţinând administraţiei publice şi au rolul de a realiza
politica guvernamentală în domeniile de activitate specifice, fiind astfel organe
de specialitate ale administraţiei publice centrale.
Ele îşi desfăşoară activitatea pe întreg teritoriul ţării, având calitatea de
autorităţi centrale ale administraţiei publice.
Faţă de competenţa materială şi competenţa teritorială pe care o au şi
având în vedere dispoziţiile art. 117 din Constituţie coroborate cu art. 35 al
Legii nr. 90/2001, potrivit cărora „Ministerele se organizează numai în
subordinea Guvernului”, putem defini misterele ca fiind organe de specialitate
ale administraţiei publice centrale, care exercită în conformitate cu dispoziţiile
legale, administraţia publică în domeniile de activitate de care răspund. În art.
34 al Legii nr. 90/2001, legiuitorul defineşte ministerele ca fiind organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale care realizează politica
guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora.
Conform art. 117 din Constituţie „Ministerele se înfiinţează, se
organizează şi funcţionează potrivit legii”, text care ne conduce la concluzia că
ministerele se pot înfiinţa prin următoarele modalităţi:
a) prin adoptarea unei legi generale, ca sediu unic pentru toate
ministerele; prin Legea nr. 90/2001 s-a instituit pentru prima dată, prin
normă cu forţa juridică a legii, un cadru normativ unic referitor la
natura juridică, rolul, organizarea, conducerea şi atribuţiile generale ale
miniştrilor;
b) prin adoptarea unei legi cadru, pe baza căreia să se adopte legi
speciale;
c) prin adoptarea unei legi pentru fiecare minister.
Având în vedere faptul că organizarea (înfiinţarea) ministerelor nu este de
competenţa legii organice (art. 73 alin. (3) din Constituţie), în literatura de
specialitate s-a exprimat opinia61 că înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unui
minister se poate realiza şi prin ordonanţă.

61
Antonie Iorgovan, op. citată, vol. I, 2001, p. 435, Mircea Preda, Autorităţile administraţiei publice şi sistemul constituţional
român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 88
 În pofida principiilor constituţionale însă, doar foarte rar ministerele au
fost înfiinţate prin lege (ex. M.A.N. şi M.I.), celelalte fiind înfiinţate prin
hotărâri ale guvernului.
Numărul şi denumirea ministerelor au oscilat de la o guvernare la alta sau
chiar în cadrul aceleiaşi guvernări.
Autorii de drept administrativ, clasifică ministerele după natura activităţii
pe care o realizează astfel:
ministere cu activitate economică (ex. Ministerul Industriei şi Resurselor,
Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, Ministerul Finanţelor
Publice).
ministere cu activitate social - culturală şi ştiinţifică, în care grupează:
Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, Ministerul Educaţiei şi
Cercetării, Ministerul Culturii şi Cultelor, Ministerul Sănătăţii şi
Familiei;
ministere cu activitate administrativă (politico-administrativă), spre
exemplu: M.A.E, M.I., M.A.N, Ministerul Justiţiei, Ministerul
Administraţiei Publice62.

Organizarea şi funcţionarea ministerelor

Organizarea unei autorităţi a administraţiei publice are în vedere:
stabilirea conducerii, a atribuţiilor acestuia, a structurilor organizatorice şi a
modului de funcţionare, pornindu-se de la înfiinţarea sa.
Conducerea ministerelor (secţiunea 3 a Capitolului 2 a Legii nr.90/2001)
este exercitată de miniştri (art. 46 alin. (1) şi art. 46 alin. (2)). Ministrul
răspunde pentru întreaga activitate a ministerului în faţa Guvernului, iar în
calitate de membru al acestuia, în faţa Parlamentului, solidar cu ceilalţi membri
ai Guvernului pentru activitatea şi actele acestuia.
Miniştrii le revin conform art. 53 alin. (1) lit. a-l din Legea nr.90/2001 în
principal, următoarele atribuţii:
organizează, coordonează şi controlează aplicarea legilor, ordonanţelor şi
hotărârilor Guvernului, a ordinelor şi instrucţiunilor emise potrivit
legii, cu respectarea limitelor de autoritate şi a principiului autonomiei
locale a instituţiilor publice şi a agenţilor economici;
iniţiază şi avizează proiecte de lege, ordonanţe, hotărâri ale Guvernului,
în condiţiile stabilite prin metodologia aprobată de Guvern;
acţionează pentru aplicarea strategiei proprii a ministerului, integrată
celei de dezvoltare economico-socială a Guvernului;

62
Antonie Iorgovan, op. citată, p. 436
 fundamentează şi elaborează propuneri pentru bugetul anual, pe care le
înaintează Guvernului;
urmăresc proiectarea şi realizarea investiţiilor din sistemul ministerului,
în baza bugetului aprobat;
reprezintă interesele statului în diferite organe şi organisme internaţionale
şi dezvoltă relaţii de colaborare cu organe şi organizaţii similare din
alte state şi cu organizaţii internaţionale ce interesează domeniul lor de
activitate;
iniţiază şi negociază, din împuternicirea Preşedintelui României sau a
Guvernului, în condiţiile legii, încheierea de convenţii, acorduri şi alte
înţelegeri internaţionale sau propun întocmirea formelor de aderare la
cele existente;
urmăresc şi controlează aplicarea convenţiilor şi acordurilor
internaţionale la care România este parte şi iau măsuri pentru realizarea
condiţiilor în vederea integrării în structurile europene sau în alte
organisme internaţionale;
coordonează şi urmăresc elaborarea şi implementarea de politici şi
strategii în domeniile de activitate ale ministerului, potrivit strategiei
generale a Guvernului;
avizează, în condiţiile legii, înfiinţarea organismelor neguvernamentale şi
cooperează cu acestea în realizarea scopului pentru care au fost create;
Miniştrii îndeplinesc în domeniul lor de activitate şi alte atribuţii
specifice stabilite prin acte normative.
În exercitarea atribuţiilor sale, ministrul emite ordine şi instrucţiuni
conform art. 46 alin. (3) din Legea nr. 90/2001.
Ordinele sunt acte juridice administrative, prin care de regulă, se
reglementează anumite probleme concrete. Ele pot avea caracter normativ sau
individual. Uneori, ordinele pot fi emise, în comun, de doi sau mai mulţi
miniştrii.
Prin instrucţiuni - se stabilesc reguli generale de conduită, în domeniul de
competenţă, pentru organele aflate în subordonarea ministerului. Ca şi ordinele,
instrucţiunile pot fi emise în comun cu un alt minister sau organ interesat.
Ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte acte ale conducătorilor
ministerelor şi ai celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale se emit pe baza şi în vederea executării legilor, a ordonanţelor şi a
hotărârilor Guvernului. Ordinele şi instrucţiunile se emit numai atunci când se
prevăd expres printr-o dispoziţie legală cu încadrarea în termenul stabilit şi cu
indicarea expresă a temeiului legal, elaborarea şi emiterea acestora făcându-se
cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 24/2000, republicată.
 Ordinele şi instrucţiunile miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai
organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija acestora, cu excepţiile
prevăzute de lege.63
În practică întâlnim şi regulamentele, care fiind tot acte cu caracter
normativ, se referă de obicei la organizarea şi funcţionarea ministerului sau a
unor unităţi subordonate acestuia.
Miniştrii sunt ajutaţi în activitatea lor de unul sau mai mulţi secretari de
stat, numiţi şi eliberaţi din funcţie prin decizia primului-ministru. Aceştia
exercită atribuţiile delegate de către ministru.
Pe lângă ministru funcţionează, ca organ consultativ, colegiul
ministerului (art. 52 alin. 1 al Legii nr. 90/2001). Alineatul 2 prevede că
regulamentul de funcţionare şi componenţa colegiului ministerului se aprobă
prin ordin al ministrului.
Colegiul ministerial este condus de ministru, în calitate de preşedinte. În
acest sens, art. 52 alin. 3 al Legii nr. 90/2001 stipulează: Colegiul ministerului
se întruneşte la cererea şi sub preşedinţia ministrului, pentru dezbaterea unor
probleme privind activitatea ministerului.
Pentru a-şi putea desfăşura activitatea şi realiza competenţele, fiecare
minister are o anumită structură organizatorică aprobată prin actul de
organizare şi funcţionare al ministerului ( hotărâre de Guvern, conform art. 47
a Legii nr. 90/2001).
Această structură organizatorică este formată din: departamente, direcţii
generale, direcţii, servicii şi birouri, care pot fi grupate în două categorii: de
specialitate (specifice fiecărui minister, în funcţie de natura celor care
constituie domeniul propriu al ministerului) şi funcţionale, care se întâlnesc în
cadrul oricărui minister (ex. administrativ, juridic, resurse umane, etc.).
În legătură cu aceste structuri organizatorice, se impune precizarea că ele
nu au calitatea de autorităţi ale administraţiei publice şi-n consecinţă nu au
competenţa de a emite acte juridice (acte de drept administrativ), nefiind
subiecte de drept administrativ.
Birourile se pot organiza, de regulă, pentru îndeplinirea unei activităţi
omogene sau pentru mai multe activităţi complementare, pentru care se cere o
conducere unitară.
Serviciul poate funcţiona fie independent, fie în cadrul unei direcţii. În
cadrul unui serviciu, pot fi organizate birouri.
Direcţia este formată din mai multe servicii şi/sau birouri a căror
activitate necesită o conducere comună.
63
A se vedea art. 27 şi 28 din H.G. nr. 50/2005
 Direcţia generală se poate organiza pentru delimitarea unui grup de
activităţi care reprezintă un domeniu sau un sector de activitate. În cadrul
direcţiei generale se pot organiza direcţii, servicii şi birouri.
Departamentul se poate organiza în scopul desfăşurării unor activităţi
care sintetizează funcţii ale mai multor compartimente funcţionale.
Departamentul include în cadrul său: direcţii generale, direcţii, servicii şi
birouri şi sunt conduse de secretari de stat.
Structura organizatorică şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al
ministerului, se aprobă prin ordin al ministrului.
Toate compartimentele funcţionale constituie aparatul propriu sau
aparatul tehnic al ministerelor.
Personalul ministerelor se compune din următoarele categorii:
a) personal de conducere;
b) personal de conducere de specialitate;
c) personal de execuţie – administrativ;
d) personal de deservire,
din care, o parte sunt funcţionari publici conform Legii nr.188/1999 privind
Statutul funcţionarilor publici, republicată.
Ministerele pot înfiinţa în subordine, cu avizul Curţii de Conturi, organe
de specialitate.

Organele autonome ale administraţiei publice centrale

În conformitate cu dispoziţiile art. 117 alin. (2) şi (3) şi 116 din
Constituţie, administraţia centrală de specialitate se realizează nu numai de
către ministere sau de alte organe de specialitate din subordinea Guvernului, ci
şi de autorităţi administrative autonome, care potrivit alin. 3 din art. 117 al legii
fundamentale se pot înfiinţa prin lege organică.
Trebuie, în acest context, să remarcăm faptul că unele dintre aceste
autorităţi au fost înfiinţate direct de Constituţie, cum sunt: Consiliul Suprem de
Apărare a Ţării (art. 119), Curtea de Conturi (art. 140), Avocatul Poporului (art.
58-60), Serviciile publice de radio şi televiziune (art. 31 alin. 5) şi Consiliul
Legislativ (art. 79). Altele însă, nu sunt nominalizate în Constituţie 64, ele fiind
înfiinţate prin legi organice, aşa cum este cazul:
Consiliul Economic şi Social înfiinţat prin Legea nr.109/199765;
Consiliul Concurenţei - înfiinţat prin Legea nr.21/1996, legea
concurenţei, cu modificările şi completările ulterioare66;

64
A se vedea Rodica Narcisa Petrescu, op. cit., p. 141
65
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 141 din 7 iulie 1997, cu modificările şi completările ulterioare
66
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 88 din 30 aprilie 1996 cu modificările şi completările ulterioare
 Consiliul Naţional al Audiovizualului înfiinţat prin Legea nr.48/1992,
legea audiovizualului67.
Aceste autorităţi autonome, deşi prin natura lor juridică şi prin activitatea
specifică pe care o realizează, sunt autorităţi administrative, ele se află, într-o
formă sau alta, în raporturi juridice cu Parlamentul şi nu cu puterea executivă.
Aşa de exemplu, conform art. 58 alin. 1 din Constituţie, coroborat cu art.
6 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei
Avocatului Poporului, Avocatul Poporului este numit de Camera Deputaţilor şi
Senat, în şedinţă comună, pentru o perioadă de 5 ani şi prezintă rapoarte anual
sau la cererea celor două Camere.
Tot astfel, potrivit art. 140 alin. 2 din Constituţie, Curtea de Conturi are
obligaţia de a prezenta anual Parlamentului un raport asupra conturilor de
gestiune ale bugetului public naţional din exerciţiul bugetar expirat, cuprinzând
şi neregulile constatate.
Conducătorii acestor autorităţi publice autonome ale administraţiei
centrale se numesc, de regulă, preşedinţi.
Aceştia emit ordine şi instrucţiuni care au aceeaşi forţă juridică şi trebuie
să îndeplinească aceleaşi cerinţe de legalitate ca şi actele emise de miniştri.
3.1. Unităţi subordonate ministerelor şi celorlalte organe ale
administraţiei centrale de specialitate
În subordinea ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei centrale funcţionează diferite instituţii publice sau agenţi
economici, organizaţi sub forma regiilor autonome sau a societăţilor
comerciale, dintre care cităm: Complexe naţionale muzeale sau monumentale,
Teatre naţionale şi Opera română, Spitale, Centre naţionale de perfecţionare,
Biblioteci, Universităţi, Inspectorate etc. - organizate sub forma instituţiilor
publice sau edituri organizate ca Regii Autonome (Monitorul Oficial), Baze de
aprovizionare şi desfacere, etc. organizate ca societăţi comerciale pe acţiuni
etc.
În hotărârile Guvernului de organizare şi funcţionare ale ministerelor se
prevede că obiectul de activitate, structurile organizatorice, numărul de
personal, precum şi criteriile de constituire a compartimentelor din unităţile
subordonate ministerului, se aprobă prin ordin al ministrului. Unităţile din
subordinea ministerelor şi/sau a celorlalte organe centrale de specialitate sunt
conduse de directori generali şi directori adjuncţi - numiţi prin ordin al
ministrului.

67
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr.104 din 21 mai 1992 cu modificările şi completările ulterioare
 Asupra acestor unităţi ministerele exercită un control ierarhic, fiindu-le
direct subordonate. În consecinţă, ministrul poate anula sau suspenda, uneori
chiar de a modifica actele subordonaţilor, atât pentru motiv de ilegalitate
precum şi pentru motiv de inoportunitate.
3.2. Serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte
organe centrale ale administraţiei
Ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale au organizate servicii publice deconcentrate care funcţionează, de
regulă, în judeţe.
Potrivit noilor reglementări, rezultă că serviciile deconcentrate au o dublă
subordonare şi anume:
pe plan vertical, conducătorii acestor servicii se subordonează miniştrilor
sau conducătorilor celorlalte organe ale administraţiei publice centrale;
în plan orizontal, se subordonează prefecţilor.
Astfel, potrivit art. 25 din Legea nr. 340/2004 privind instituţia
prefectului „Numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor serviciilor
publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei
publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale se fac numai la
propunerea prefectului, în condiţiile legii.”
Se poate observa, că noul cadru de reglementare condiţionează numirea şi
eliberarea din funcţie a conducătorilor serviciilor deconcentrate care se fac de
ministrul de resort, de propunerea prefectului, deosebit de vechea reglementare
(art. 133 alin. (2) din Legea 215/2001, legea administraţiei publice locale)
conform căreia prefectul emitea un aviz consultativ.
Sub aspectul consecinţelor juridice, apreciem că atât propunerea
obligatorie a prefectului, potrivit actualei reglementări precum şi avizul
consultativ au aceea şi valoare.
Pe de altă parte, art. 3 din Legea nr. 340/2004 stabileşte că: „Prefectul
conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte
organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-
teritoriale.”
 Capitolul IV
ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ

1. Unităţile administrativ-teritoriale şi reprezentarea lor publică

Sarcinile complexe ale statului, precum şi nevoile diverse ale populaţiei
nu pot fi realizate numai de către autorităţile administraţiei publice centrale, iar
pe de altă parte, nevoile şi cerinţele cetăţenilor nu sunt identice pe întreg
teritoriul statal, existând probleme specifice, particulare de la o zonă la alta a
ţării.
Organizarea, din punct de vedere administrativ a teritoriului unei ţări,
interesează aşadar atât puterea de stat - care urmăreşte ca prin structurile
administrativ-teritoriale pe care le creează să poată conduce şi guverna mai
uşor societatea, dar în acelaşi timp interesează şi colectivităţile locale - care
urmăresc recunoaşterea unei autonomii locale cât mai largi faţă de
administraţia centrală, în scopul de a-şi gestiona cât mai bine problemele de
interes local.
Orice stat, pentru a putea fi condus şi administrat în condiţii cât mai bune,
îşi împarte teritoriul în unităţi administrativ-teritoriale, cărora le recunoaşte
personalitatea juridică şi le conferă totodată atât atribuţii de drept public
precum şi atribuţii de drept privat.
În consecinţă, elementele componente ale personalităţii juridice a statului
şi anume: populaţia (organizată ca o colectivitate cu o conducere proprie),
patrimoniul (format din totalitatea bunurilor mobile şi imobile de interes local
aparţinând domeniului public şi privat, deci inclusiv teritoriul, precum şi
drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial) şi scopul căruia îi este afectat
acest patrimoniu (satisfacerea intereselor populaţiei), le regăsim la fiecare
dintre unităţile administrativ-teritoriale, subdiviziuni ale teritoriului statului.
Aşadar, fiecare unitate administrativ-teritorială este constituită ca
persoană juridică distinctă, cu statut juridic propriu conferit de lege.
În acest sens, Constituţia României, republicată prevede în art.3 alin. (3):
„Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe.
În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii”, iar art. 19 al Legii nr.
215/2001 - legea administraţiei publice locale, prevede că „Comunele, oraşele
şi judeţele sunt persoane juridice de drept public. Acestea au patrimoniu
propriu şi capacitate juridică deplină”. Ca persoane juridice civile au în
proprietate bunuri din domeniul privat, iar ca persoane juridice de drept public
sunt proprietare ale bunurilor domeniului public de interes local, potrivit legii.
 Organizarea administrativ teritorială a României este reglementată de
Legea nr.2/1968 cu modificările ulterioare68, potrivit căreia teritoriul este
organizat din judeţe, municipii, oraşe şi comune. Conform art. 20 al Legii nr.
215/2001 delimitarea teritorială a comunelor, oraşelor şi judeţelor se stabileşte
prin lege, orice modificare a limitelor teritoriale ale acestora se poate face
numai prin lege şi cu consultarea prealabilă a cetăţenilor din unităţile
administrativ-teritoriale respective, prin referendum.
Potrivit prevederilor art. 121 alin. (1) din Constituţie şi Legii nr.215/2001
privind administraţia publică locală, autorităţile administraţiei publice locale
prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe, sunt consiliile
locale alese şi primarii aleşi potrivit legii. La nivelul judeţelor, funcţionează
consiliile judeţene ca autorităţi ale administraţiei judeţene alese şi care au
printre atribuţii şi pe aceea de a coordona activitatea consiliilor comunale şi
orăşeneşti în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.
Primarul reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu alte autorităţi
publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum şi în
justiţie, conform art. 67 alin. (1) al Legii nr. 215/2001, iar preşedintele
consiliului judeţean reprezintă judeţul în relaţiile cu celelalte autorităţi publice,
cu persoanele fizice şi juridice române sau străine, precum şi în justiţie, astfel
cum prevăd dispoziţiile art. 114 alin. (1) ale Legii nr. 215/2001.
În acelaşi timp, art. 123 alin. (1) din Constituţia României, republicată, şi
art. 1 din Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului prevăd că, în fiecare
judeţ şi în municipiul Bucureşti, Guvernul numeşte câte un prefect, ca
reprezentant al său pe plan local, care conduce serviciile publice
descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale de specialitate
organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale.

2. Principiile de bază ale organizării şi funcţionării administraţiei

publice locale.
Studiul principiilor după care se organizează şi funcţionează administraţia
publică locală a constituit o preocupare constantă a doctrinei de specialitate.
Suportul constituţional al acestor principii îl regăsim în Capitolul V, Secţiunea
a 2-a, Titlul III (art. 120 - 123) din Constituţia României, republicată. În acelaşi
timp, consacrarea acestor principii o regăsim şi în alte acte normative, deosebit
de importante pentru alegerea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor
administraţiei publice locale, cum sunt: Legea administraţiei publice locale nr.
215/200169, Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei
68
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 163 din 20 decembrie 1968, cu modificările şi completările
ulterioare
69
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 204 din 23 aprilie 2001
publice locale70, Legea nr. 337/2004 – legea cadru privind descentralizarea 71,
Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali72, Legea nr. 340/2004 privind
instituţia prefectului73, ş. a.
Astfel, art. 120 din Constituţia României, republicată, intitulat în mod
semnificativ „Principii de bază” prevede: „(1) Administraţia publică din
unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării,
autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”, principii care sunt
detaliate în actele normative enunţate.
Spre exemplu, art. 2 alin. (1) al Legii nr. 215/2001 - legea administraţiei
publice locale statuează faptul că administraţia publică din unităţile
administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile: autonomiei locale,
descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor publice locale,
legalităţii şi consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit.
Referitor la principiile menţionate se impun câteva precizări, după cum
urmează:
privesc numai administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale
şi nu administraţia publică în general;
aplicarea acestor principii trebuie să nu aducă atingere caracterului de stat
naţional unitar al României;
se aplică atât autorităţilor administraţiei publice locale precum şi celor
judeţene, între acestea existând raporturi de colaborare şi nu de
subordonare;
principiul deconcentrării serviciilor publice nu se regăsea în varianta
iniţială a Constituţiei României din 1991, fiind introdus ca urmare a
revizuirii Constituţiei prin Legea nr. 429/200374.
2.1. Principiul autonomiei locale
Potrivit opiniilor exprimate în doctrina din perioada interbelică, principiul
descentralizării în organizarea administraţiei presupune şi autonomia locală, nu
de puţine ori cele două concepte fiind utilizate împreună. Aşa de pildă, prof. A.
Teodorescu considera că autonomia locală, sub aspect istoric, este anterioară
apariţiei statului, ea păstrându-se ca realitate socio-psihologică şi economică
chiar şi în cele mai totalitare regiuni.
Ca realitate juridică însă, autonomia locală a fost şi este influenţată de
mai mulţi factori, dintre care cităm: tradiţia istorică, cadrul geografic, resursele

70
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 221 din 29 martie 2004
71
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 668 din 26 iulie 2004
72
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 912 din 7 octombrie 2004
73
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 658 din 21 iulie 2004
74
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 758 din 29 octombrie 2003
economice, gradul de instrucţie civilă sau politică şi stadiul atins de
reglementările naţionale şi internaţionale.
În ultimii 25-30 de ani problema autonomiei locale s-a pus cu tot mai
multă acuitate, în special în spaţiul european, fiind adoptată la Strassbourg la
data de 15 octombrie 1985 Carta europeană a autonomiei locale, ratificată şi de
Parlamentul României prin Legea nr. 199/1997.
Conform art. 3 pct. 1 din Cartă: „Prin autonomie locală se înţelege
dreptul şi capacitatea efectivă ale autorităţilor administraţiei publice locale de a
soluţiona şi de a gestiona în cadrul legii, în nume propriu şi în interesul
populaţiei locale, o parte importantă a treburilor publice”.
Textul a fost preluat aproape integral în art. 3 alin. (1) din Legea nr.
215/2001, care are următoarea redactare: „Prin «autonomie locală» se înţelege
dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a
soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe
care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii”.
Conţinutul acestui principiu şi valenţele sale complexe rezultă însă dintr-
un ansamblu de dispoziţii legale şi reprezintă chintesenţa întregii activităţi de
administraţie publică din unităţile administrativ-teritoriale.
Potrivit art. 4 alin. (2) al Legii nr. 215/2001, autonomia locală priveşte
organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile precum şi gestionarea
resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului sau judeţului, după caz,
şi reprezintă dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice
locale de a soluţiona şi gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale
pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii.
Spre deosebire de prima variantă a Legii nr. 69/1991 75, actuala
reglementare introduce noţiunea de „colectivitate locală” prin care se înţelege
totalitatea cetăţenilor din unitatea administrativ-teritorială. Ca urmare, în
doctrină se consideră că autonomia locală este mai bine definită revenind
legiuitorului sarcina să adopte şi să perfecţioneze cadrul legislativ în această
materie.
Din analiza textelor legale, considerăm că sunt definitorii pentru
autonomia locală trei elemente după cum urmează:
 organizatoric, aspect care se manifestă prin alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale de către populaţia cu drept de vot şi
domiciliul în unitatea administrativ-teritorială respectivă;

75
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 238 din 28 noiembrie 1991, republicată în temeiul art. 3 din Legea
nr. 24/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 76 din 13 aprilie 1996
  funcţional, care se manifestă, în principal, prin competenţa consiliilor
locale şi a primarilor în rezolvarea problemelor de interes local, fără
intervenţia altor autorităţi;
 de gestionare a resurselor, care decurge din calitatea de persoană
juridică a unităţilor administrativ-teritoriale, titulară a dreptului de
proprietate publică şi privată de interes local.
2.2. Principiul descentralizării serviciilor publice
Pentru a înţelege mai bine conţinutul şi semnificaţia acestui principiu este
necesar să reamintim câteva probleme care ţin de noţiunea de serviciu public.
În literatura de specialitate românească, din perioada interbelică (Paul
Negulescu, Anibal Teodorescu, E.D. Tarangul ) dar şi în cea franceză se aprecia
că „serviciul public este mijlocul prin care administraţia îşi exercită
activitatea”.
Prof. Paul Negulescu definea serviciul public ca „un organism
administrativ creat de stat, judeţ sau comună, cu o competenţă şi puteri
determinate, cu mijloace financiare procurate din patrimoniul general al
administraţiei publice creatoare, pus la dispoziţia publicului pentru a satisface
în mod regulat şi continuu o nevoie cu caracter general, căreia iniţiativa privată
nu ar putea să-i dea decât o satisfacţie incompletă şi intermitentă” 76.
Serviciul public se organizează: fie de către stat, când asigură satisfacerea
unui interes naţional, fie de către comună, oraş sau judeţ - când interesul pe
care îl satisface este al colectivităţilor respective.
Aşadar, serviciul public este legat indisolubil de domeniul public şi de
interesul public, naţional sau local.
Principiul descentralizării serviciilor publice nu are în vedere o
descentralizare absolută, adică transferarea în totalitate şi a oricăror activităţi
de la nivel central, la cel judeţean sau local. Acest lucru nu ar fi necesar, nici
oportun şi nici posibil, mai ales dacă avem în vedere multitudinea de forme în
care se pot organiza serviciile publice, având drept criterii:
întinderea interesului care se doreşte a fi satisfăcut, serviciile publice pot
fi naţionale (centrale) şi locale;
natura serviciului public, distinge serviciile publice în administrative şi
servicii publice industriale, comerciale;
modul de organizare, după care distingem servicii publice prestate de
autorităţi administrative, de instituţii publice, regii autonome, etc.
Astfel, serviciile publice organizate la nivel central sub forma autorităţilor
administrative: ministere, departamente, direcţii etc. vor rămâne întotdeauna la
76
Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ. Principii generale, vol. I, Ediţia a IV-a, Editura Institutul de Arte Grafice „E.
Marvan”, Bucureşti, 1934, p. 123
acest nivel, ele exprimând interesul naţional general într-un anumit domeniu, la
care statul nu poate renunţa. În acelaşi timp, sunt şi alte servicii publice care nu
pot fi, de asemenea, organizate decât numai la nivel naţional, ele exprimând
exclusiv interesul naţional şi statal, cum ar fi cel care priveşte apărarea ţării,
siguranţa naţională etc. care nu pot fi descentralizate colectivităţilor locale.
Cu privire la aceste servicii publice, organizate la nivel naţional, în
literatura de specialitate77 s-a exprimat opinia că, ele pot fi cel mult
deconcentrate la nivel judeţean, deconcentrarea asigurând unitatea de scop şi
acţiune, fundamentată pe principiul subordonării ierarhice, a serviciului
desconcentrat, care continuă să facă parte integrantă din cel organizat la nivel
central.
În acest sens, prof. Anibal Teodorescu78 înţelegea prin deconcentrarea
administrativă „a lărgi cât mai mult atribuţiile agenţilor puterii centrale aşezaţi
în judeţe şi comune”, iar prof. Paul Negulescu79 îl definea astfel:
„Când se acordă unei autorităţi locale sau speciale, ai cărei titulari sunt
numiţi de puterea centrală, dreptul de a lua anumite deciziuni, nu se poate zice
că avem descentralizare, cu toate că s-ar putea acorda o oarecare autonomie
acelei autorităţi. În cazul acesta avem o diminuare a sistemului de centralizare.
Această formă micşorată de centralizare poartă numele de deconcentrare”.
Aceasta este situaţia în care se găsesc astăzi aşa-zisele servicii
descentralizate ale ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei centrale - direcţii, inspectorate, oficii etc. organizate în judeţe,
care reprezintă o deconcentrare la nivel judeţean a acestor servicii şi nu o
descentralizare.
Problema „descentralizării” serviciilor publice se pune în legătură cu
unele activităţi care pot fi organizate în exclusivitate sau preponderent la nivel
local sau judeţean (ex. colectarea deşeurilor menajere, transportul persoanelor
şi mărfurilor, distribuirea apei potabile, energiei electrice etc.), dacă astfel de
activităţi se găsesc, la un moment dat, organizate ca servicii publice la nivel
central. Aici intervine opţiunea politică exprimată prin legislaţie, care apreciază
ce activităţi se pot transfera (descentraliza) către nivelul judeţean şi/sau local în
scopul de a se satisface mai bine interesul local, iar pe de altă parte,
posibilitatea creată autorităţilor administraţiei publice locale să aprecieze
oportunitatea înfiinţării unor anumite servicii publice, în funcţie de interesul
colectivităţii locale pe care o reprezintă. Descentralizarea este însă legată de
nivelul de dezvoltare economico-socială a localităţii sau judeţului respectiv,
sub două aspecte: pe de o parte - cu cât o localitate este mai dezvoltată din
77
Mircea Preda, Autorităţile administraţiei publice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 453
78
Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 247
79
Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Bucureşti, 1934, p. 611
acest punct de vedere, cu atât mai mult locuitorii săi au nevoie de mai multe
servicii publice, mai diversificate şi calitativ superioare, iar pe de altă parte -
gradul dezvoltării economico-sociale a localităţii îşi pune amprenta pe
posibilitatea acoperirii costurilor pe care le presupun aceste servicii publice,
inclusiv pe calitatea, operativitatea şi eficienţa lor.
Pentru a evidenţia diferenţa dintre descentralizare şi deconcentrare vom
exemplifica cu câteva texte din Legea nr. 215/2001, legea administraţiei
publice locale.
Astfel, în art. 38 alin. (3) sunt prevăzute principalele atribuţii ale
consiliilor locale, iar în alin. (3) se stipulează că „…exercită şi alte atribuţii
stabilite de lege…”. Faţă de această prevedere legală, în cazul în care, spre
exemplu, Legea învăţământului nr. 84/1995 prevedea că numirea cadrelor
didactice de la şcolile generale şi liceele din comune, oraşe şi municipii se face
de către consiliile locale, ne aflam în prezenţa unei descentralizări
administrative, pentru că într-o astfel de situaţie, autorităţile centrale ar fi
transmis una dintre atribuţiile lor - respectiv numirea cadrelor didactice,
consiliilor locale, autorităţi ale administraţiei publice locale.
Referindu-ne la deconcentrarea administrativă, art. 24 alin. (2) al Legii nr.
340/2004 privind instituţia prefectului prevede că „prefectul îndeplineşte şi alte
atribuţii prevăzute de lege sau însărcinări date de Guvern”. În ipoteza în care
prefectului i se încredinţează realizarea unor atribuţiuni din competenţa
Guvernului sau a ministerelor, ne-am găsi în prezenţa unei deconcentrări
administrative şi nu a unei descentralizări administrative, cum am fi tentaţi să
credem. Aşa de exemplu, dacă prefectului i s-ar conferi competenţa să
numească şi să elibereze din funcţie pe conducătorii serviciilor publice
descentralizate ale ministerelor organizate în judeţe, atribut care în prezent este
dat în competenţa ministerelor, ne-am situa în prezenţa unei deconcentrări
administrative, pentru că se trece astfel o atribuţie (cea de numire a
conducătorilor unor servicii publice), de la un organ de specialitate al
administraţiei centrale, la un reprezentat al centrului, al Guvernului, în teritoriu.
Pentru considerentul că această autoritate locală, prefectul, este
reprezentantă a Guvernului şi nu o autoritate aleasă, trecerea unor atribuţii din
competenţa miniştrilor în cea a prefecţilor, nu constituie o formă a
descentralizării administrative, ci una a deconcentrării administrative 80.
Faţă de cele prezentate, relevăm faptul că doctrina dreptului administrativ
din perioada interbelică, dar şi de dată mai recentă relevă trei principii
fundamentale de organizare a administraţiei locale, respectiv centralizarea,
deconcentrarea şi descentralizarea administrativă.
80
Vezi Antonie Iorgovan, op. citată, vol. I, 2001, p. 448
 Primul dintre acestea - principiul centralizării - presupune dependenţa
totală a organelor locale faţă de organele centrale. Acestea din urmă sunt
singurele care adoptă decizii aplicabile în teritoriu, iar autorităţile
administraţiei locale, fiind tot autorităţi statale, au doar competenţa executării
deciziilor venite de la centru.
Principiul deconcentrării - este în realitate o formă a centralizării şi constă
în recunoaşterea, unei anumite puteri de decizie, în favoarea reprezentanţilor
statului repartizaţi pe întreg teritoriul ţării.
Principiul descentralizării - presupune existenţa unor autorităţi locale şi
judeţene alese de către comunităţile teritoriale, autorităţi care au atribuţii
proprii şi care sunt abilitate să administreze şi gestioneze afacerile în
colectivităţile care le-au ales.
Prof. Antonie Iorgovan - preşedintele Comisiei de redactare a
Constituţiei, relevă că formularea regăsită în art. 119 din Constituţie (actualul
art. 120 alin. (1) din Constituţia republicată – s.n.), potrivit căruia administraţia
publică locală se întemeiază pe principiile autonomiei locale şi descentralizării
serviciilor publice, nefiind enunţat principiul desconcentrării, a fost
determinată de exigenţe politice apreciindu-se noţiunea, deconcentrare, ca fiind
foarte tehnică şi mai puţin uzuală.
Pentru aceste considerente, autorul citat consideră că principiul
descentralizării serviciilor publice trebuie interpretat în mod dihotomic,
avându-se în vedere, pe de o parte, sensul strict al termenului - şi anume
înfiinţarea unor servicii publice în comune, oraşe şi municipii de către
autorităţile administraţiei alese, dar şi pe cel al deconcentrării serviciilor
publice ale ministerelor şi celorlalte organe centrale, în unităţile administrativ-
teritoriale81.
Materia este reglementată prin Legea nr. 339/200482 – legea cadru privind
descentralizarea, al cărui scop reieşit din art. 1 este acela de a stabili
„principiile fundamentale şi regulile generale, precum şi cadrul instituţional
pentru desfăşurarea procesului de descentralizare administrativă şi financiară în
România”.
Legiuitorul defineşte descentralizarea ca fiind procesul transferului de
autoritate şi responsabilitate administrativă şi financiară de la nivel central la
nivel local, beneficiar al acestui proces fiind cetăţeanul.
În articolul 4 sunt iterate principiile pe baza cărora se desfăşoară procesul
de descentralizare în România, după cum urmează:
a) principiul subsidiarităţii;
81
Antonie Iorgovan, op. citată, vol. I, 2001, p. 448
82
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 668 din 26 iulie 2004, a intrat în vigoare la 30 de zile de la
publicare
 b) egalitatea cetăţenilor în faţa autorităţilor administraţiei publice locale;
c) garantarea calităţii serviciilor publice oferite cetăţenilor de către
autorităţile administraţiei publice, independent de locul de rezidenţă al
acestora;
d) stimularea competiţiei ca mijloc de creştere a eficienţei serviciilor
publice;
e) exercitarea competenţelor de către autorităţile administraţiei publice
locale situate pe nivelul administrativ cel mai apropiat de cetăţean;
f) asigurarea unui echilibru între descentralizarea administrativă şi
descentralizarea financiară la nivelul fiecărei unităţi administrativ-
teritoriale;
g) transparenţa actului decizional bazat pe accesul cetăţenilor la
informaţia publică şi participarea acestora la luarea deciziei;
h) asigurarea descentralizării financiare bazate pe reguli transparente cu
privire la calculul resurselor financiare alocate unităţilor administrativ-
teritoriale.
Totodată legea stabileşte regulile de bază pentru realizarea procesului de
descentralizare şi înfiinţarea unor structuri tehnice specifice la nivel ministerial,
interministerial, judeţean şi interjudeţean abilitate să monitorizeze procesul
descentralizării.
Fără a realiza o analiză exhaustivă a Legii nr. 339/2004 şi a nega
necesitatea şi oportunitatea reglementării, apreciem că legiuitorul nu a adus
clarificările aşteptate în ceea ce priveşte descentralizarea administrativă şi
financiară.
2.3. Principiul eligibilităţii
Acest principiu este stipulat în mod expres în art. 2 alin. (1) al Legii nr.
215/2001, el fiind consacrat şi de Constituţie, care în art. 121 prevede că
autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în
comune şi oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, iar art. 122
stipulează „Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru
coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării
serviciilor publice de interes judeţean”, care este ales şi funcţionează în
condiţiile prevăzute de lege.
Eligibilitatea autorităţilor administraţiei publice locale consacrată la nivel
de principiu în art. 2 din Legea nr. 215/2001 – legea administraţiei publice
locale, este reglementată prin Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale, care în art. 1 alin. (2) prevede:
 „Consiliile locale, consiliile judeţene, precum şi primarii se aleg prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat” 83.
Alegerea acestor autorităţi publice are o semnificaţie politică şi socială
deosebită, determinându-le însăşi natura lor juridică, ele nefiind autorităţi ale
statului, prin care acesta îşi exercită puterea publică, ci dimpotrivă, menirea lor
este aceea de a administra treburile unităţilor administrativ - teritoriale în care
au fost alese. În consecinţă, puterea lor nu derivă din puterea statului, ci din cea
a alegătorilor, pe care îi reprezintă şi în faţa cărora vor da socoteală.
Desigur că acţiunile acestor autorităţi reprezentative, alese, pentru a
produce efecte juridice trebuie să fie recunoscute de stat ca reprezentant al
întregii naţiuni, recunoaştere care înseamnă, în fapt şi în drept, încadrarea lor în
ordinea juridică a statului, dar numai dacă alegerea s-a făcut potrivit legii, iar
acţiunile acestor autorităţi alese sunt conforme cu legea.
Această dublă recunoaştere, din partea statului, asigură de fapt îmbinarea
intereselor generale, ale naţiunii reprezentată de stat, cu cele ale colectivităţilor
locale, ca părţi componente ale naţiunii - reprezentate de autorităţile
administraţiei publice locale alese.
2.4. Principiul legalităţii
Sorgintea constituţională a acestui principiu o regăsim în dispoziţiile art.
1 alin. (5) din Constituţia României, republicată, conform cărora: „În România
respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie” şi în art.
16 alin. (2) care consfinţeşte că: „Nimeni nu este mai presus de lege”.
Principiul legalităţii aplicat la administraţia publică locală trebuie
perceput în sensul că tot ceea ce ţine de aceasta şi anume: alegerea, constituirea
autorităţilor administraţiei publice locale, exercitarea atribuţiilor, adoptarea
(emiterea) actelor administrative şi orice alte activităţi, trebuie să se desfăşoare
în strictă conformitate cu prevederile constituţionale, dar şi cu ale legilor şi
celorlalte acte normative bazate pe lege, nerespectarea acestui principiu
atrăgând consecinţe juridice deosebite.
Potrivit acestui principiu, autorităţile administraţiei publice locale nu pot
exercita decât competenţele care le sunt recunoscute de lege, extinderea lor
prin invocarea autonomiei locale situându-se în afara limitelor principiului
legalităţii.
Garantarea respectării acestui principiu este asigurată prin consacrarea de
către legiuitorul nostru a răspunderii juridice şi aplicarea de sancţiuni
disciplinare, contravenţionale, civile şi penale, după caz, faţă de autorităţile

83
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 271 din 29 martie 2004
administraţiei publice locale şi funcţionarii acestora, atunci când conduita
şi/sau acţiunile şi actele lor încalcă prescripţiile legale.
2.5. Principiul consultării cetăţenilor în probleme locale de interes
deosebit
Acest principiu este consacrat atât de Legea nr. 215/2001 - legea
administraţiei publice locale, precum şi de Legea nr. 3/2000 privind
organizarea şi desfăşurarea referendumului84, cu modificările şi completările
ulterioare.
Dacă, referitor la referendumul cu privire la problemele de interes
naţional Legea nr. 3/2000 a adus clarificările necesare, stabilind în art.12
situaţiile în care Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate
cere poporului să-şi exprime voinţa prin referendum, nu acelaşi lucru se poate
afirma în legătură cu referendumul local.
Astfel, potrivit art. 14 din legea organică privind organizarea şi
desfăşurarea referendumului: „Problemele supuse referendumului local se
stabilesc de consiliile locale sau judeţene, după caz, la propunerea primarului,
respectiv a preşedintelui Consiliului judeţean”. Această formulare, ne conduce
la concluzia că legiuitorul nostru a dorit să dea substanţă autonomiei locale,
lăsând acestor autorităţi competenţa de a stabili în concret, problemele de
interes local, care impun consultarea prin referendum, a cetăţenilor din unităţile
administrativ-teritoriale.
Legea prevede un singur caz în care organizarea referendumului local
este obligatorie, stipulată în art. 13 alin. (3) al Legii nr. 3/2000. Este vorba
despre situaţiile în care se urmăreşte modificarea limitelor teritoriale ale
comunelor, oraşelor şi judeţelor, modificări ce se pot realiza exclusiv în baza
unei legi, cu condiţia ca propunerea legislativă să fie precedată de un
referendum local.
Referendumul local se poate organiza în toate satele şi localităţile
componente ale comunei, oraşului sau judeţului sau, numai în unele dintre
acestea, care sunt direct interesate.
Cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe prin „DA” sau „NU” asupra
problemei supuse referendumului, decizând cu majoritatea voturilor valabil
exprimate la nivelul unităţii administrativ-teritoriale respective.

84
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 84 din 24 februarie 2000
 Capitolul V
CONSILIUL LOCAL

1. Componenţa şi alegerea consiliilor locale

Conform art. 120 alin. (1) din Constituţie, consiliile locale sunt autorităţi
ale administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi
oraşe, iar dispoziţiile art. 21 alin. (1) al Legii nr.215/2001 precizează în plus
faptul că acestea sunt autorităţi deliberative, cu alte cuvinte au o componenţă
colegială şi se aleg în condiţiile prevăzute de lege85.
Potrivit aceloraşi dispoziţii legale, mai rezultă că aceste autorităţi se
organizează şi funcţionează în comune, oraşe, municipii şi sectoarele
municipiului Bucureşti.
Componenţa şi constituirea consiliilor locale sunt reglementate în
cuprinsul Capitolului II, Secţiunea l din Legea nr. 215/2001, legea
administraţiei publice locale86.
Consiliile locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor sunt compuse din
consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în
condiţiile Legii pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale nr.
67/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Numărul membrilor fiecărui consiliu local se stabileşte prin ordin al
prefectului, în funcţie de populaţia comunei, oraşului sau municipiului,
raportată de Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice la data de 1
ianuarie a anului în curs sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care precedă
alegerile.
Potrivit art. 29 din Legea nr.215/2001, în funcţie de numărul populaţiei
dintr-o comună, oraş sau municipiu, numărul consilierilor oscilează între 9 -
limita minimă şi 31, limita maximă, revenind 9 consilieri la comunele cu un
număr de până la 1500 locuitori şi 31 consilieri, dacă numărul locuitorilor
unităţii administrativ-teritoriale depăşeşte cifra de 400.000. Consiliul General
al municipiului Bucureşti este format dintr-un număr de 55 de consilieri.
Numărul consilierilor care compun un consiliu local stabilit prin ordin al
prefectului, potrivit legii, are caracter imperativ şi trebuie realizat ca atare, sau
în procent de cel puţin două treimi, altfel consiliul local neputându-se constitui
sau lucra valabil.
Deşi, aşa cum am arătat, calitatea de consilier se dobândeşte numai prin
alegere, nu orice persoană poate să dobândească această calitate, condiţiile de
85
Legea nr. 67/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 271 din 29 martie 2004
86
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 204 din 23 aprilie 2001
eligibilitate prevăzute de art. 4 al Legii nr.67/2004 - pentru alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale fiind următoarele:
a) să aibă cetăţenia română;
b) să fie cetăţeni cu drept de vot;
c) vârsta de cel puţin 23 de ani, împlinită până în ziua alegerilor inclusiv,
dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice potrivit art. 40
alin. (3) din Constituţia României, republicată,
d) domiciliul pe teritoriul unităţii administrativ-teritorială în care urmează
să fie ales; la sectoarele municipiului Bucureşti pot candida şi pot fi
alese persoanele care au domiciliul în municipiul Bucureşti, indiferent
de sector;
e) să nu aibă funcţia de judecători ai Curţii Constituţionale, avocaţi ai
poporului, magistraţi, (judecător, procuror), membri activi ai armatei,
poliţişti şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege
organică, cărora le este interzisă potrivit art.40 alin. (3) din Constituţia,
republicată asocierea în partide politice;
f) în cazul candidaţilor independenţi mai apare şi condiţia listei
susţinătorilor (1% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele
electorale permanente din circumscripţia respectivă, dar nu mai puţin
de 50 în cazul comunelor, 100 în cazul localităţilor urbane de rangul II
şi III şi de 1000 în cazul judeţelor, municipiului Bucureşti, sectoarelor
municipiului Bucureşti şi localităţilor urbane de rangul I conform art.
44 alin.(1) din Legea nr. 67/2004);
Procedura alegerii consiliilor locale este prevăzută de Legea nr.67/2004
pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.
Pentru alegerea consiliilor locale, fiecare alegător are dreptul la un singur
vot, dreptul de vot exercitându-se numai în comuna, oraşul, municipiul sau
subdiviziunea administrativ-teritorială a municipiului în care alegătorul îşi are
domiciliul, sau într-o altă unitate administrativ-teritorială dacă, şi-a stabilit
reşedinţa în unitatea administrativ-teritorială respectivă cu cel puţin 3 luni
înainte de data alegerilor.
Nu pot alege, conform art. 5 din Legea nr. 67/2004 următoarele categorii
de persoane:
a) debilii sau alienaţii mintal puşi sub interdicţie;
b) persoanele lipsite de drepturile electorale, pe durata stabilită prin
hotărâre judecătorească definitivă.
Candidaturile pentru consilierii locali se propun de către partide politice,
alianţe politice, alianţe electorale sau organizaţiile cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale care participă la alegeri, sub semnătura conducerii
organizaţiilor judeţene, şi se depun la birourile electorale de circumscripţie cel
mai târziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor (art.40 şi art. 41 alin. (1) din
lege).
Declaraţia de acceptare a candidaturii cuprinde numele, prenumele,
domiciliul, partidul politic sau alianţa care l-a propus, profesiunea, ocupaţia, şi
apartenenţa politică a candidatului, consimţământul expres al acestuia de a
candida pentru funcţia respectivă, precum şi precizarea că întruneşte condiţiile
prevăzute de lege (art. 41 alin. (5) din Legea 67/2004).
Se pot depune şi candidaturi independente, pe baza listei susţinătorilor.
Pentru alegerea consiliilor locale, fiecare comună, oraş, municipiu şi
subdiviziune administrativ-teritorială a municipiului, constituie o
circumscripţie electorală.
Numerotarea circumscripţiilor electorale din fiecare judeţ precum şi a
circumscripţiilor electorale de sector al municipiului Bucureşti se face de către
prefect, prin ordin, emis în termen de 3 zile de la data stabilirii alegerilor (art.
11 din lege), primarii având obligaţia să aducă la cunoştinţa alegătorilor
numărul circumscripţiei electorale, o dată cu aducerea la cunoştinţă a
delimitării şi numerotării secţiilor de votare.
În cadrul localităţilor se organizează una sau mai multe secţii de votare în
raport cu numărul locuitorilor, astfel:
 în localităţile urbane, câte o secţie de votare la 1.000-2.000 de locuitori;
 în comune, câte o secţie de votare la 500-2.000 de locuitori, de regulă
în fiecare sat;
Se pot organiza secţii de votare şi în satele sau în grupurile de sate cu
populaţie de până la 500 locuitori. Militarii în termen votează numai la secţiile
de votare din localitate de domiciliu, în limitele prevederilor regulamentelor
militare (art. 13 din lege).
Delimitarea şi numerotarea secţiilor de votare se fac de către primari,
prin dispoziţie, care se aduce la cunoştinţa alegătorilor în termen de 20 de zile
de la stabilirea datei alegerilor (art. 15).
Toţi cetăţenii cu drept de vot care au domiciliul în localitatea pentru care
se întocmeşte lista, se înscriu de către primar în listele electorale permanente
(art. 16).
La cererea cetăţenilor cu drept de vot, care şi-au stabilit reşedinţa în
localitate, cu cel puţin 3 luni înainte de data alegerilor, primarul îi va înscrie
într-o listă electorală suplimentară, pe baza actului de identitate, făcând
comunicare în acest sens primarului de la localitatea de domiciliu (art.19 din
Legea nr. 67/2004).
 După listele electorale permanente, primarul va întocmi, separat, pentru
fiecare secţie de votare copii ale acestor liste şi va asigura condiţii pentru ca
acestea să poată fi consultate de către alegători (art.16 alin. 6 şi art.18), atât la
sediul primăriei cât şi la sediul secţiilor de votare.
Un alegător poate fi înscris numai într-o singură listă electorală.
Legea consacră dreptul alegătorilor de a verifica înscrierile făcute în
listele electorale permanente, aceştia putând formula întâmpinare împotriva
omisiunilor, înscrierilor greşite, sau oricăror erori din liste adresată în scris
primarului care a întocmit lista respectivă. Primarul este obligat să soluţioneze
întâmpinarea, în termen de 3 zile de la înregistrarea acesteia, prin dispoziţie.
Împotriva dispoziţiei se poate face contestaţie în termen de 24 de ore de
la comunicare. Contestaţia se soluţionează în cel mult 3 zile de la înregistrare,
de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află secţia de votare. Hotărârea
judecătorească este definitivă şi irevocabilă şi se comunică celor interesaţi şi
primarului în termen de 24 de ore de la pronunţare.
Primarul are obligaţia legală, împreună cu serviciile de evidenţă
informatizată a persoanei de a actualiza permanent listele electorale. Orice
modificare intervenită după înaintarea copiilor de pe listele electorale
permanente, la birourile electoral al secţiei de votare, va fi comunicată acestora
în termen de 24 ore, conform art. 16 alin. (8) din Legea nr. 67/2004.
În vederea organizării şi desfăşurării operaţiunilor electorale se
înfiinţează birouri electorale de circumscripţie şi birouri electorale ale
secţiilor de votare, modul de constituire, procedura de lucru, competenţele
acestora etc., fiind reglementate în secţiunea a 4-a a Legii nr. 67/2004, art. 23 -
38.
Birourile electorale de circumscripţie ale comunelor se constituie dintr-
un număr de 7 membri, cele ale oraşelor şi municipiilor din 9 membri, iar ale
municipiului Bucureşti din 15 membri.
Biroul electoral de circumscripţie comunală este format din preşedinte,
un locţiitor al acestuia, care de regulă trebuie să fie jurişti, şi 5 reprezentanţi ai
partidelor, alianţelor politice şi alianţelor electorale care participă la alegeri în
circumscripţia electorală respectivă, cel orăşenesc, municipal şi al
subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor este format din
preşedinte, un locţiitor al acestuia şi 7 reprezentanţi ai partidelor, alianţelor
politice şi alianţelor electorale care participă la alegeri în circumscripţia
respectivă.
Desemnarea preşedintelui şi a locţiitorului acestuia dintre magistraţi şi
ceilalţi jurişti existenţi în judeţ sau în municipiul Bucureşti, se face în şedinţă
publică, prin tragere la sorţi, în termen de 5 zile de la stabilirea datei alegerilor,
de către preşedintele tribunalului.
Lista magistraţilor care vor participa la tragerea la sorţi se întocmeşte de
către preşedintele tribunalului, iar cea a celorlalţi jurişti de către prefect,
împreună cu preşedintele tribunalului şi câte un reprezentant din partea fiecărui
partid politic parlamentar (art. 24 alin. 5 din Legea nr. 67/2004).
În cazul în care numărul magistraţilor şi al celorlalţi jurişti este
insuficient, lista va fi completată de către prefect, la propunerea primarilor, cu
alte persoane care se bucură de prestigiu în faţa locuitorilor şi care nu fac parte,
potrivit declaraţiei pe propria răspundere, din nici un partid politic şi au cel
puţin studii medii.
Completarea biroului electoral de circumscripţie cu reprezentanţii
partidelor şi alianţelor politice şi alianţelor electorale, se face în termen de 24
ore de la rămânerea definitivă a candidaturilor, de către preşedintele biroului
electoral care va proceda la desemnarea reprezentanţilor prin tragere la sorţi, în
prezenţa celor în cauză (art. 24 alin. 14).
În situaţiile în care partidele politice, alianţele politice şi alianţele
electorale nu desemnează reprezentanţi, preşedintele biroului electoral de
circumscripţie va proceda la completarea biroului, incluzând în acesta, prin
tragere la sorţi, persoane care nu fac parte din nici un partid politic, dintr-o
listă pusă la dispoziţie de către primar (art. 24 alin. 17).
Atribuţiile birourilor electorale de circumscripţie sunt prevăzute de art. 25
din Legea nr. 67/2004 şi constau, în principal, în asigurarea aplicării
dispoziţiilor legale privitoare la alegeri sub toate aspectele, după cum urmează:
urmăresc aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la alegeri în
circumscripţia electorală;
verifică dacă listele electorale permanente au fost actualizate, veghează la
întocmirea copiilor de pe listele electorale permanente şi la organizarea
secţiilor de votare;
înregistrează listele de candidaţi şi candidaturile independente şi constată
rămânerea definitivă a acestora;
fac publicaţiile şi afişajele prevăzute de lege;
rezolvă întâmpinările referitoare la propria activitate şi contestaţiile
formulate cu privire la activitatea birourilor electorale ale secţiilor de
votare;
totalizează voturile exprimate, stabileşte rezultatul alegerilor şi
înmânează certificatul doveditor al alegerii consilierilor care vor
constitui consiliul, etc.
 Birourile electorale ale secţiilor de votare sunt constituite dintr-un
preşedinte, un locţiitor al acestuia şi 3-5 membri în cazul secţiilor de votare din
comune şi oraşe, respectiv 7-9 membri în cazul secţiilor de votare din
municipii şi din sectoarele municipiului Bucureşti (art. 28 din lege).
Preşedintele şi locţiitorul său, trebuie să fie, de regulă, jurişti care nu fac
parte din nici un partid politic. Aceştia sunt desemnaţi de preşedintele
tribunalului, prin tragere la sorţi, dintre cei înscrişi pe o listă întocmită de
prefect, la propunerea primarilor.
În cazul în care numărul juriştilor este insuficient, lista va fi completată
cu alte persoane care trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi în cazul
birourilor electorale de circumscripţie, lista fiind întocmită de către primar.
Desemnarea preşedintelui şi locţiitorului acestuia se face cel mai târziu cu
10 zile înainte de data alegerilor.
Birourile electorale ale secţiilor de votare au conform art. 29 din lege
următoarele atribuţii:
a) primesc, de la primari, copiile listelor electorale permanente şi listele
electorale suplimentare şi asigură condiţiile necesare verificării
acestora de către alegători; de asemenea, primesc de la birourile
electorale de circumscripţie buletinele de vot, ştampila de control şi
ştampilele cu menţiunea VOTAT;
b) conduc operaţiunile de votare şi iau toate măsurile de ordine în localul
secţiei de votare şi în jurul acestuia;
c) numără voturile şi consemnează rezultatul votării pentru circumscripţia
electorală pentru care s-a votat în secţia de votare respectivă;
d) rezolvă întâmpinările referitoare la propria activitate;
e) înaintează biroului electoral de circumscripţie procesele-verbale
privind rezultatul votării, împreună cu contestaţiile depuse precum şi
buletinele de vot nule şi cele contestate;
f) predau, cu proces-verbal, biroului electoral de circumscripţie buletinele
de vot întrebuinţate şi necontestate, precum şi pe cele anulate,
ştampilele şi celelalte materiale necesare votării.
Propunerile de candidaţi pentru funcţia de consilier se fac pe
circumscripţii electorale şi se depun la biroul electoral de circumscripţie cel
mai târziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor (art. 40). Propunerile făcute
de partidele politice, alianţele politice şi alianţele electorale sau organizaţiilor
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale se transmit sub semnătura
conducerii organizaţiilor judeţene ale acestora, iar în cazul candidaţilor
independenţi pe baza listei susţinătorilor.
 Listele de candidaţi trebuie să fie însoţite de declaraţiile de acceptare a
candidaturii, scrise, semnate şi datate de către candidaţi.
O persoană nu poate accepta candidatura decât pentru o singură
circumscripţie electorală, cu excepţia cazului în care candidatura se depune atât
pentru un consiliu local, cât şi pentru consiliul judeţean, iar partidele politice,
alianţele politice şi alianţele electorale pot propune câte o singură listă de
candidaţi în fiecare circumscripţie electorală, pentru consiliul local, consiliul
judeţean şi câte un candidat pentru funcţia de primar.
Candidaţii pot renunţa la candidatură până la data tipăririi buletinelor de
vot, depunând la biroul electoral de circumscripţie o declaraţie de renunţare
scrisă, semnată şi datată de cel în cauză.
Acceptarea de către biroul electoral de circumscripţie a unei candidaturi
poate fi contestată de către cetăţeni, partide politice, alianţe politice şi alianţe
electorale, în termen de cel mult 48 de ore de la afişarea candidaturii.
Tot astfel, respingerea de către biroul electoral de circumscripţie a unei
candidaturi poate fi contestată de către candidat, ori de către partidul, alianţa
politică sau electorală care a propun candidatura, în termen de 48 de la
respingere.
Contestaţiile privind admiterea sau respingerea candidaturilor se
soluţionează în termen de 48 de ore de la înregistrare, de către judecătoria,
respectiv tribunalul, în a cărei rază teritorială se află circumscripţia electorală.
Hotărârea nu se comunică.
Împotriva hotărârii date în contestaţie se poate face recurs în termen de
24 de ore de la pronunţare, la instanţa ierarhic superioară. Recursul se
soluţionează în termen de 24 de ore de la înregistrare.
Hotărârea pronunţată în recurs este definitivă şi irevocabilă. Contestaţia
şi, dacă este cazul, cererea de recurs se depun la instanţa competentă să le
soluţioneze, sub sancţiune nulităţii, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 48 alin.
(4) din Legea nr. 67/2004.
După expirarea termenului de depunere a candidaturilor, la care se
adaugă, dacă este cazul, termenele de atac şi de soluţionare a căilor de atac,
birourile electorale de circumscripţie încheie proces-verbal de rămânere
definitivă a candidaturilor, care se afişează la sediul lor, precum şi la sediul
secţiilor de votare.
Candidaturile definitive pot fi făcute publice prin orice mijloace de
informare în masă.
Buletinul de vot pentru alegerea consiliului local este distinct de cel
pentru alegerea primarului şi consiliului judeţean, modelul acestuia fiind
aprobat prin hotărâre a Guvernului (art. 50) şi va cuprinde listele de candidaţi
înscrise în ordinea tragerii la sorţi efectuată de biroul electoral de
circumscripţie.
Imprimarea buletinelor de vot se asigură de către birourile electorale de
circumscripţie, prin grija prefecţilor.
Buletinul de vot este format din mai multe file, pe paginile interioare ale
buletinului de vot se imprimă patrulatere în număr suficient pentru a cuprinde
toate listele de candidaturi, astfel ca ultima pagină să rămână albă pentru
aplicarea ştampilei de control a secţiei de votare. Buletinele de vot se capsează.
Patrulaterele se vor imprima paralel între ele, câte două coloane pe
aceeaşi pagină. Patrulaterele se numerotează, începând cu primul patrulaterul al
coloanei din stânga a primei pagini interioare, care primeşte numărul de ordine
1, şi continuă cu primul patrulater al coloanei din dreapta, care primeşte
numărul de ordine 2, numerotarea continuând până la ultimul patrulater (art. 51
alin. 2).
Buletinele de vot se distribuie în circumscripţiile electorale de către
prefecţi şi se preiau de primar, împreună cu preşedintele biroului electoral de
circumscripţie, pe bază de proces-verbal, cel mai târziu până în preziua
alegerilor. La sediul primăriei şi al biroului electoral de circumscripţie, precum
şi la sediile secţiilor de votare se afişează, în termen de 3 zile de la expirarea
termenului de imprimare, câte un buletin de vot, din fiecare categorie, după ce
a fost vizat şi anulat de preşedintele biroului electoral de circumscripţie.
Campania electorală începe, potrivit dispoziţiilor art. 57 din Legea nr.
67/2004, cu 30 de zile înainte de data desfăşurării alegerilor şi se încheie în
ziua de sâmbătă care precedă data alegerilor, la ora 7,00.
În campania electorală candidaţii, partidele politice, alianţele politice şi
alianţele electorale, precum şi cetăţenii au dreptul să-şi exprime opiniile în mod
liber şi fără nici o discriminare, prin mitinguri, adunări, utilizarea televiziunii,
radioului, presei şi a celorlalte mijloace de informare în masă.
Primarii au obligaţia, potrivit dispoziţiilor ar 72 din Legea nr.67/1991 să
stabilească, până la începerea campaniei electorale, locuri speciale pentru afişaj
electoral, ţinând cont de numărul partidelor politice, alianţelor politice şi
alianţelor electorale care declară că depun liste de candidaţi, luând în calcul şi
candidaţii independenţi.
Potrivit legii, este interzisă utilizarea locurilor speciale de afişaj electoral
astfel încât să împiedice folosirea acestora de către un alt partid, alianţă sau
candidat independent.
Pentru buna desfăşurare a alegerilor, art. 74 din lege prevede că fiecare
secţie de votare trebuie să posede un număr suficient de cabine, urne şi
ştampile de votare, care se asigură de către primari. Cabinele şi urnele trebuie
aşezate în aceeaşi încăpere în care îşi desfăşoară activitatea preşedintele
biroului electoral al secţiei de votare şi membrii acestuia.
Votarea are loc într-o singură zi, desfăşurându-se între orele 7,00 - 21,00,
conform art. 77 din Legea nr. 67/2004.
Alegătorii votează numai la secţia de votare la care este arondată strada
sau localitate, potrivit delimitărilor făcute, şi unde sunt înscrişi în copia de pe
listele electorale permanente sau în lista suplimentară întocmită de primar (art.
78 alin. 1).
Alegătorii votează separat, în cabine închise, aplicând ştampila cu
menţiunea „votat” în patrulaterul care cuprinde lista de candidaţi sau numele
candidatului pe care îl votează. După ce au votat, alegătorii îndoiesc buletinele
de vot astfel încât pagina albă care poartă ştampila de control să rămână în
afară, şi le introduc în urnă, având grijă să nu se deschidă. Apoi, vor restitui
ştampila cu menţiunea votat biroului electoral al secţiei de votare, primind
actul de identitate, cu menţiunea votat şi data scrutinului, înscrise de birourile
electorale ale secţiilor de votare. În cazul alegătorilor care votează pe baza
cărţii de identitate, pe versoul acesteia se aplică un timbru autocolant ce
menţiunea „votat” şi data scrutinului (art. 78).
La ora 21,00 preşedintele biroului electoral al secţiei de votare declară
votarea închisă.
După încheierea votării, urmează să se stabilească şi să se constate
rezultatul alegerilor. În urma primirii proceselor-verbale cu rezultatul numărării
voturilor de la toate birourile electorale ale secţiilor de votare şi după
soluţionarea contestaţiilor şi întâmpinărilor primite, biroul electoral de
circumscripţie procedează la totalizarea voturilor exprimate şi la atribuirea de
mandate.
Repartizarea mandatelor de consilier, se face de către biroul electoral de
circumscripţie, în două etape, conform dispoziţiilor art. 92 alin. (3) din Legea
nr. 67/2004.
Potrivit art. 91 din Legea nr. 67/2004, alegerile pentru consilieri şi pentru
primari sunt valabile, indiferent de numărul alegătorilor care au participat la
vot.
În capitolul V al Legii nr. 67/2004 (art. 99 - 112) intitulat „Contravenţii şi
infracţiuni” se consacră importante garanţii juridice care vizează respectarea
întocmai a dispoziţiilor legii alegerilor locale, de către cei implicaţi în
organizarea şi desfăşurarea alegerilor.
 2. Constituirea consiliilor locale
Constituirea consiliilor locale se face în termen de 20 de zile de la data
desfăşurării alegerilor, convocarea consilierilor în şedinţa de constituire
făcându-se conform art. 31 al Legii nr. 215/2001 - privind administraţia publică
locală, de către prefect.
La şedinţele de constituire pot participa prefectul sau un reprezentant al
acestuia, fiind convocat şi primarul, chiar dacă procedura de validare a acestuia
nu a fost finalizată.
Şedinţa este legal constituită, dacă participă cel puţin două treimi din
numărul consilierilor aleşi. În cazul în care nu este întrunit acest cvorum,
şedinţa se va ţine de drept, peste 3 zile, în aceleaşi condiţii. Dacă nici la a doua
convocare şedinţa nu se poate întruni legal, se va proceda la o nouă convocare
peste alte 3 zile. La următoarea convocare, şedinţa va fi legal constituită în
prezenţa aceluiaşi cvorum, iar dacă nici în aceste condiţii consiliul nu se va
putea întruni legal, datorită absenţei fără motive temeinice a consilierilor,
prefectul prin ordin va declara vacante locurile consilierilor aleşi care au lipsit
nemotivat la cele 3 convocări anterioare. Dacă aceştia nu pot fi înlocuiţi cu
supleanţi de pe listele respective se vor organiza alegeri de completare în
termen de 30 de zile, în condiţiile Legii pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale nr. 67/2004.
Ordinul prefectului prin care se declară vacante locurile consilierilor care
au lipsit nemotivat, poate fi atacat de cei în cauză la instanţa de contencios
administrativ, în termen de 5 zile de la comunicare. Hotărârea instanţei este
definitivă şi irevocabilă.
Absenţa consilierilor de la şedinţa de constituire se consideră conform art.
31 alin. (5) al Legea nr. 215/2001 a fi motivată, dacă se face dovada că aceasta
a intervenit din cauza unei boli care a necesitat spitalizare sau a făcut
imposibilă prezenţa acestora, a unei deplasări în străinătate în interes de
serviciu sau a unor evenimente de forţă majoră, situaţii expres prevăzute de
textul legal menţionat.
Lucrările şedinţei de constituire sunt conduse de cel mai în vârstă
consilier, asistat de 2 consilieri dintre cei mai tineri.
Consiliile locale întrunite în şedinţa de constituire, aleg dintre membrii
lor, pe întreaga durată a mandatului, o comisie de validare alcătuită din 3-5
consilieri. Comisia de validare are, potrivit legii, menirea de a examina
legalitatea alegerii fiecărui consilier şi de a propune consiliului validarea sau
invalidarea mandatelor.
 Se impune însă precizarea, că art. 32 alin. (4) din Legea nr.215/2001
prevede că invalidarea mandatului unui consilier poate fi propusă de comisia
de validare numai în următoarele două cazuri:
a) dacă constată încălcarea condiţiilor de eligibilitate;
b) dacă alegerea consilierului s-a făcut prin fraudă electorală, constatată în
condiţiile legii pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice
locale.
Este firesc să fie astfel, o altă prevedere ar contraveni literei şi spiritului
legii pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, în caz contrar,
comisia de validare ar putea hotărî altfel decât a stabilit electoratul prin vot.
Validarea sau invalidarea mandatelor se face în ordine alfabetică, cu votul
majorităţii consilierilor prezenţi la şedinţă, cu menţiunea că persoana al cărei
mandat este supus validării sau invalidării nu participă la vot.
Consilierii ale căror mandate au fost validate depun în faţa consiliului
jurământul prevăzut de art. 34 din legea organică a administraţiei publice,
consilierul care refuză să depună jurământul fiind considerat demisionat de
drept.
Conform art. 36 al Legea nr. 215/2001 consiliul se consideră legal
constituit după validarea mandatelor şi depunerea jurământului de către cel
puţin două treimi din numărul membrilor acestuia.
Hotărârile privind validarea sau invalidarea mandatelor de consilier pot fi
atacate de cei interesaţi, la instanţa de contencios administrativ, în termen de 5
zile de la adoptare sau de la comunicare, în cazul celor absenţi de la şedinţă.
Instanţa de contencios administrativ este obligată să se pronunţe în termen de
30 de zile
Hotărârea instanţei este definitivă şi irevocabilă.
După depunerea jurământului, consilierul care a condus şedinţa de
constituire declară constituit legal consiliul local respectiv.
Consilierilor în funcţie li se eliberează o legitimaţie care atestă calitatea
de membru al consiliului semnată de primar, astfel cum prevăd dispoziţiile art.
8 din Legea nr. 393/2004 – legea privind Statutul aleşilor locali.87
Trebuie subliniat faptul că şedinţa de constituire a consiliilor locale se
deosebeşte de celelalte şedinţe prin următoarele particularităţi:
convocarea consilierilor se face de către prefect, în termen de 20 de zile
de la data alegerilor;
cvorumul de desfăşurare al şedinţei este de cel puţin două treimi din
numărul consilierilor aleşi;

87
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 912 din 7 octombrie 2004
 ordinea de zi a şedinţei este stabilită de legiuitor şi nu de către autoritatea
publică în competenţa căreia este dată convocarea şedinţei (prefect);
hotărârea de validare sau invalidare a mandatelor poate fi atacată de cei
interesaţi la instanţa de contencios administrativ în termen de 5 zile de
la adoptare, sau în cazul celor absenţi la şedinţă, de la comunicare;
solemnitatea şedinţei este deosebită, consilierii depunând în faţa
consiliului local jurământul prevăzut de art. 34 din legea administraţiei
publice locale.
Mandatul consilierilor este de 4 ani (art. 24 alin. 1 al Legii nr.215/2001)
şi încetează de drept înainte de termen, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 9
alin. (2) din Legea nr. 393/200488 în următoarele situaţii:
a) demisie;
b) incompatibilitate;
c) schimbarea domiciliului în altă unitate administrativ-teritorială,
inclusiv ca urmare a reorganizării acesteia;
d) lipsa nemotivată de la 3 şedinţe ordinare consecutive ale consiliului;
e) imposibilitatea de a-şi exercita mandatul pe o perioadă mai mare de 6
luni consecutive cu excepţia cazurilor prevăzute de lege;
f) condamnarea prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă la o
pedeapsă privativă de libertate;
g) punerea sub interdicţie judecătorească;
h) pierderea drepturilor electorale;
i) deces.
În toate aceste situaţii încetarea de drept a mandatului de consilier se
constată prin hotărâre a consiliului local, la iniţiativa primarului sau a oricărui
consilier.
În situaţiile prevăzute la lit. c) şi e) hotărârea consiliului local poate fi
atacată de consilier la instanţa de contencios administrativ, în termen de 10 zile
de la comunicare, instanţa fiind obligată să se pronunţe în termen de 30 de zile.
În acest caz, procedura prealabilă nu se mai efectuează, hotărârea primei
instanţe fiind definitivă şi irevocabilă.
În ceea ce priveşte starea de incompatibilitate, precizăm că art. 88 din
Cartea I, Titlul IV, Secţiunea a IV-a din Legea nr.161/2003 stabileşte în alin. (1)
că funcţiile de consilier local sau consilier judeţean este incompatibilă cu:
a) funcţia de primar sau viceprimar;
b) funcţia de prefect sau subprefect;

88
Art. 60 al Legii nr. 215/2001 a fost modificat prin art. 117 din Legea nr. 161/2003
 c) calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de
muncă în aparatul propriu al consiliului local respectiv sau în aparatul
propriu al consiliului judeţean ori al prefecturii din judeţul respectiv;
d) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director,
manager, asociat, administrator, membru în consiliul de administraţie
sau cenzor în regiile autonome şi societăţile comerciale de interes local
înfiinţate sau aflate sub autoritatea consiliului local ori a consiliului
judeţean respectiv sau la regiile autonome şi societăţile comerciale de
interes naţional care îşi au sediul sau care deţin filiale în unitatea
administrativ-teritorială respectivă;
e) funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale
acţionarilor sau asociaţilor la o societate comercială de interes local ori
la o societate comercială de interes naţional care îşi are sediul sau care
deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă;
f) funcţia de reprezentant al statului la o societate comercială care îşi are
sediul ori care deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială
respectivă;
g) calitatea de deputat sau senator;
h) funcţia de ministru, secretar de stat, subsecretar de stat şi funcţiile
asimilate acestora.
În al doilea rând, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol o persoană nu poate
exercita în acelaşi timp un mandat de consilier local şi un mandat de consilier
judeţean.
În al treilea rând, potrivit art. 89 din legea nr. 161/2003 calitatea de ales
local este incompatibilă şi cu calitatea de acţionar semnificativ la o societate
comercială înfiinţată de consiliul local, respectiv de consiliul judeţean.
Prin acţionar semnificativ se înţelege persoana care exercită drepturi
aferente unor acţiuni care, cumulate reprezintă cel puţin 10% din capitalul
social sau îi conferă cel puţin 10% din totalul drepturilor de vot în adunarea
generală.
În al patrulea rând, conform art. 90 din Legea nr. 161/2003 consilierii
locali şi consilierii judeţeni care au funcţia de preşedinte, vicepreşedinte,
director general, director, manager, administrator, membru al consiliului de
administraţie sau cenzor ori alte funcţii de conducere, precum şi calitatea de
acţionar sau asociat la societăţile comerciale cu capital privat sau cu capital
majoritar de stat ori cu capital al unei unităţi administrativ-teritoriale, nu pot
încheia contracte comerciale de prestări servicii, de executare de lucrări, de
furnizare de produse sau contracte de asociere cu autorităţile administraţiei
publice locale din care fac parte, cu instituţiile sau regiile autonome de interes
local aflate în subordonarea ori sub autoritatea consiliului local sau judeţean
respectiv ori cu societăţile comerciale înfiinţate de consiliile locale sau
consiliile judeţene respective. Aceste prevederi sunt aplicabile şi în cazul
soţului sau rudelor de gradul I ale alesului local.
Starea de incompatibilitate intervine numai după validarea mandatului,
iar în cazul reglementat de art. 88 alin. (2) după validarea celui de al doilea
mandat.
În cazul reglementat de art. 89, incompatibilitatea cu calitatea de ales
local intervine la data la care alesul local, soţul sau ruda de gradul I a acestuia
devin acţionari.
Potrivit art. 91 din Legea nr. 161/2003 alesul local aflat într-una din
situaţiile menţionate are la dispoziţie varianta de a renunţa la funcţia deţinută
înainte de a fi numit sau ales în funcţie care atrage starea de incompatibilitate,
în cel mult 15 zile de la numirea sau alegerea în funcţie a legii.
Conform art. 91 alin. (4) din Legea nr. 161/2003, în situaţia în care alesul
local aflat în stare de incompatibilitate nu renunţă la una dintre cele două
funcţii incompatibile în termenul prevăzut de lege, prefectul va emite un ordin
prin care constată încetare de drept a mandatului de ales local la data împlinirii
termenului de 15 zile la propunerea secretarului unităţii administrativ-
teritoriale. Totodată, legea prevede că orice persoană poate sesiza secretarul
unităţii administrativ-teritoriale.
Ordinul emis de prefect prin care se constată încetarea de drept a
mandatului de consilier, poate fi atacat la instanţa de contencios administrativ
competentă.
Încălcarea dispoziţiilor art. 190 atrage de asemenea încetarea de drept a
mandatului de ales local la data încheierii contractelor, conform art. 92 din
Legea nr. 161/2003.
Consilierii locali şi consilierii judeţeni care aveau încheiate contracte
comerciale cu încălcarea dispoziţiilor art. 90 din Legea nr.161/2003 erau
obligaţi ca, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii, să renunţe la
contractele încheiate. Orice persoană poate sesiza secretarul unităţii
administrativ-teritoriale.
Constatarea încetării mandatului de consilier local sau consilier judeţean
se face prin ordin emis de prefect, la propunerea secretarului unităţii
administrativ-teritoriale.
Ordinul prefectului poate fi atacat la instanţa de contencios administrativ
competentă.
 Capitolul VI al Titlului IV din Legea nr. 161/2003 intitulat „Dispoziţii
comune” instituie obligativitatea depunerii unei „declaraţii de interese” de către
demnitarii publici, funcţionarii publici, magistraţi etc.
Astfel, conform art. 111 din lege „Persoanele care exercită demnităţile
publice şi funcţiile publice prevăzute în prezentul titlu vor depune o declaraţie
de interese, pe proprie răspundere, cu privire la funcţiile şi activităţile pe care
le desfăşoară, cu excepţia celor legate de mandatul sau funcţia publică pe care
o exercită”.
Funcţiile şi activităţile care se includ în declaraţia de interese sunt
următoarele:
a) funcţiile deţinute în cadrul unor asociaţii, fundaţii sau alte organizaţii
neguvernamentale ori partide politice;
b) activităţile profesionale remunerate;
c) calitatea de acţionar sau asociat la societăţi comerciale, inclusiv bănci
sau alte instituţii de credit, societăţi de asigurare sau financiare.
Persoanele menţionate care nu îndeplinesc alte funcţii sau nu desfăşoară
alte activităţi decât cele legate de mandatul sau funcţia pe care o exercită,
depun o declaraţie în acest sens.
Declaraţia de interese se depune în termen de 15 zile de la data validării
mandatului, ori după caz, de la numirea în funcţie.
Declaraţiile de interese sunt publice, conform art. 113 din Legea nr.
161/2003.
Conform art. 59 din Legea nr. 215/2001 – legea administraţiei publice
locale: „Mandatul de consilier se suspendă de drept numai în cazul în care
acesta a fost arestat preventiv. Măsura arestării preventive se comunică de
îndată de către parchet sau de instanţa de judecată, după caz, prefectului care,
prin ordin, constată suspendarea mandatului.”
Suspendarea durează până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Ordinul de suspendare se comunică de îndată consilierului.
În cazul în care consilierul suspendat a fost găsit nevinovat, acesta are
dreptul la despăgubiri în condiţiile legii.
Prin Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali a fost introdusă o
nouă situaţie în care intervine suspendarea de drept a mandatului de consilier.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 79 lit. a) coroborate cu art. 82 din Legea
nr. 393/200489 suspendarea de drept a mandatului de consilier intervine în cazul
în care un consilier local nu depune declaraţia de interese în termen de 15 zile
de la data declarării consiliului local ca fiind legal constituit.

89
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 912 din 7 octombrie 2004, va intra în vigoare în termen de 60 de
zile de la publicare
 3. Funcţionarea consiliilor locale
Sediul materiei îl regăsim în Capitolul II - Secţiunea a 3-a din Legea nr.
215/2001 şi Ordonanţa Guvernului nr. 35/2002 - pentru aprobarea
Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor locale90.
După constituirea legală a consiliilor locale, se alege preşedintele de
şedinţă, pe o perioadă de cel mult 3 luni, cu votul majorităţii consilierilor în
funcţie, conform art. 37 alin. (1) din lege.
De regulă, consiliul local legal constituit îşi alege în prima şedinţă
viceprimarul (viceprimarii) şi îşi organizează comisii de specialitate, în
principalele domenii de activitate.
Comunele, oraşele şi municipiile au câte un viceprimar, municipiile
reşedinţă de judeţ şi sectoarele municipiului Bucureşti au 2 viceprimari, iar
municipiul Bucureşti - un număr de 4 viceprimari, care se aleg cu votul secret
al majorităţii consilierilor în funcţie91. Viceprimarul nu îşi păstrează calitatea de
consilier, durata mandatului acestuia fiind egală cu cea a consiliului local (art.
78 din lege).
Apoi, consiliul legal constituit îşi organizează comisii de specialitate, în
principalele domenii de activitate conform art. 56 din Legea nr. 215/2001 şi art.
15 din O.G. nr. 35/2002.
Pot fi membri ai comisiilor de specialitate numai consilierii, cu excepţia
viceprimarului (viceprimarilor), astfel cum prevăd dispoziţiile art. 56 alin. (2)
din lege.
În funcţie de specificul local şi nevoile activităţii sale, consiliile locale îşi
pot organiza comisii de specialitate, în următoarele domenii:
buget şi finanţe;
drepturile omului, culte şi probleme ale minorităţilor;
ecologie şi protecţia mediului;
administraţie publică locală, amenajarea teritoriului şi urbanism;
sănătate, cultură, învăţământ;
muncă şi protecţie socială;
juridic şi relaţii cu cetăţenii, conform art. 15 din O.G. 35/2002.
Comisiile de specialitate îşi aleg câte un preşedinte şi un secretar,
preşedintele comisiei asigurând reprezentarea acesteia în raporturile sale cu
consiliul local şi cu celelalte comisii. Potrivit legii, comisiile de specialitate
lucrează în plen, şi iau hotărâri cu votul majorităţii membrilor lor, şedinţele
comisiilor nefiind publice.
90
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 90 din 2 februarie 2002, aprobată prin Legea nr. 673 din 19
decembrie 2002 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr.953 din 24 decembrie 2002
91
Art. 52 din Legea nr. 215/2001 a fost completat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 74 din 24 mai 2001, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 271 din 25 mai 2001
 Comisiile de specialitate analizează şi avizează proiectele de hotărâri în
domeniul lor de activitate; organizarea, funcţionarea şi atribuţiile comisiilor de
specialitate se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare al
consiliului local.
Potrivit art. 121 alin. (2) din Constituţie, consiliile locale funcţionează în
condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile
publice din comune şi oraşe.
Mandatul consiliului local este de 4 ani, şi poate fi prelungit prin lege
organică, pe timp de război sau de catastrofă, mandat care se exercită de la data
constituirii până la data declarării ca legal constituit a noului consiliu ales (art.
39 alin. 2 din Legea nr. 215/2001).
Forma de lucru a consiliului local este şedinţa, şedinţele fiind ordinare şi
extraordinare.
Şedinţele ordinare se desfăşoară lunar, la convocarea primarului, conform
art. 40 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, iar şedinţele extraordinare ori de câte
ori este necesar, la cererea primarului, sau a cel puţin 1/3 din numărul
consilierilor.
Şedinţele consiliului local sunt conduse de un consilier, ales preşedinte de
şedinţă cu votul majorităţii consilierilor în funcţie, pentru o perioadă de cel
mult 3 luni.
Şedinţele consiliului local sunt publice, cu excepţia cazurilor în care
consilierii hotărăsc, cu majoritate de voturi ca lucrările să se desfăşoare cu uşile
închise.
Atunci când pe ordinea de zi a şedinţelor sunt înscrise probleme de
interes deosebit pentru colectivităţile locale (aprobarea bugetului local,
administrarea domeniului public şi privat, participarea la programe de
dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau cooperarea transfrontalieră,
organizarea şi dezvoltarea urbanistică, asocierea sau cooperare cu alte autorităţi
publice, O.N.G – uri, etc.), legea obligă ca dezbaterile să aibă loc în şedinţă
publică.
Dezbaterile care au loc în cadrul şedinţelor consiliului local, precum şi
modul în care şi-a exercitat votul fiecare consilier se consemnează în procesul-
verbal al şedinţei, care se semnează de către preşedintele de şedinţă şi
secretarul unităţii administrativ –teritoriale.
Prin grija secretarului, înaintea fiecărei şedinţe, se pune la dispoziţia
consilierilor procesul-verbal al şedinţei anterioare, care, se va supune apoi spre
aprobare consiliului local.
 Procesul-verbal şi documentele dezbătute în cadrul unei şedinţe se
arhivează într-un dosar distinct, care va fi numerotat, sigilat şi semnat de către
preşedintele de şedinţă şi secretar.
Convocarea consiliului local se face în scris, cu cel puţin 5 zile înaintea
şedinţelor ordinare sau cu 3 zile înaintea datei şedinţelor extraordinare şi se
consemnează în procesul-verbal al şedinţei, invitaţia la şedinţă precizând
ordinea de zi, data, ora şi locul desfăşurării acesteia.
Potrivit dispoziţiilor art. 40 alin.4 din Legea nr. 215/2001, în caz de forţă
majoră şi de maximă urgenţă pentru rezolvarea intereselor locuitorilor comunei
sau oraşului, convocarea consiliului local se poate face de îndată.
Ordinea de zi a şedinţelor se aduce la cunoştinţa locuitorilor prin mass-
media sau orice alt mijloc de publicitate.
Şedinţele consiliului local sunt legal constituite dacă sunt prezenţi
majoritatea consilierilor în funcţie.
În lege se prevede că este obligatorie prezenţa consilierilor la şedinţe,
ceea ce este firesc, având în vedere că altfel consiliul nu ar putea funcţiona,
absenţa unui consilier la două şedinţe consecutive, fără a avea motive
temeinice, atrăgând sancţiunea acestuia în condiţiile stabilite prin
Regulamentul de organizare şi funcţionare al consiliului local.
În cazul în care un consiliu local:
nu se întruneşte timp de 3 luni consecutive;
nu a adoptat în 3 şedinţe ordinare consecutive nici o hotărâre;
în situaţiile în care numărul consilierilor se reduce sub jumătate plus unu
şi nu se poate completa prin supleanţi, conform art. 58 alin. 1 din
Legea nr. 215/2001 consiliul local se dizolvă de drept. Dizolvarea de
drept a consiliului local se comunică de către primar, viceprimar sau,
în absenţa acestora de secretar, prefectului, care, prin ordin, ia act de
dizolvarea consiliului şi propune Guvernului organizarea de noi
alegeri.
Ordinul prefectului poate fi atacat de consilierii interesaţi la instanţa de
contencios administrativ, în termen de 10 zile de la comunicare sau de la luarea
la cunoştinţă. Instanţa de contencios administrativ este obligată să se pronunţe
în termen de 30 de zile. În acest caz, procedura prealabilă nu se mai efectuează,
iar introducerea acţiunii suspendă executarea măsurii de dizolvare, hotărârea
primei instanţe fiind definitivă şi irevocabilă.
Stabilirea datei pentru organizarea alegerii noului consiliu se face de către
Guvern, la propunerea prefectului, în termen de 30 de zile de la expirarea
termenului de atac împotriva ordinului emis de prefect prin care se ia act de
dizolvarea de drept a consiliului local în cauză, sau, după caz, de la data
rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a respins
acţiunea formulată împotriva ordinului prefectului.
Conform dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 215/2001 consiliul local poate
fi dizolvat, dacă a adoptat într-un interval de cel mult 6 luni, cel puţin 3 hotărâri
care au fost anulate irevocabil de către instanţele de contencios administrativ.
Faţă de textul legal, se impun două precizări, astfel:
a) legiuitorul utilizează sintagma „poate fi dizolvat”, ceea ce înseamnă că
ne aflăm în prezenţa unei norme de drept administrativ cu caracter
permisiv, prefectul putând să-şi aleagă conduita, respectiv de a
propune sau nu Guvernului dizolvarea, prin hotărâre, a consiliului
local în cauză;
b) consiliul local poate fi dizolvat numai dacă, sunt întrunite în mod
cumulativ cele două condiţii arătate mai sus.
În ceea ce priveşte procedura propriu-zisă de dizolvare, art. 57 alin. (2)
din Legea nr. 215/2001 prevede că: „Dizolvarea consiliului se face prin
hotărâre a Guvernului, la propunerea motivată a prefectului, bazată pe
hotărârile judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile”. Acelaşi text legal mai
prevede faptul că hotărârea de dizolvare poate fi atacată de oricare dintre
consilieri la instanţa de contencios administrativ, în termen de 10 zile de la
publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României. Procedura prealabilă nu
se mai efectuează iar introducerea acţiunii suspendă executarea măsurii de
dizolvare.
În cazul dizolvării unui consiliu local pentru temeiurile menţionate, data
pentru organizarea alegerii noului consiliu se stabileşte de către Guvern, la
propunerea prefectului.
Până la constituirea noului consiliu, primarul, viceprimarul sau, în
absenţa acestora, secretarul va rezolva problemele curente ale comunei sau
oraşului, potrivit competenţelor şi atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, astfel
cum prevăd dispoziţiile art. 57 alin. (5) din Legea nr.215/2001.

4. Atribuţiile consiliilor locale

Potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (1) al Legii nr. 215/2001, „Consiliul
local are iniţiativă şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate problemele de interes
local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi
publice, locale sau centrale”, principalele atribuţii fiind stabilite de alin. (2) al
acestui articol.
 În literatura de specialitate92, atribuţiile consiliilor locale sunt grupate
după mai multe criterii, astfel:
Atribuţii în domeniul economic şi financiar, categorie din care fac parte
următoarele:
1. avizează sau aprobă studii, prognoze şi programe de dezvoltare
economico-socială, de organizare şi amenajare a teritoriului şi
urbanism (art. 38 alin. 2 lit.c);
2. aprobă bugetul local, formarea, administrarea şi executarea
acestuia; aprobă virările de credite şi modul de utilizare a rezervei
bugetare, aprobă împrumuturile şi contul de încheiere a exerciţiului
bugetar (art. 38 alin. 2 lit. d);
3. înfiinţează instituţii publice, societăţi comerciale şi servicii publice
de interes local; administrează şi hotărăşte asupra dării în
administrare, a concesionării, a vânzării sau încheierii de bunuri
proprietate publică sau privată a comunei sau oraşului sau de
servicii publice de interes local (art. 38 lit. f-i);
4. urmăreşte, controlează, analizează şi instituie norme specifice
pentru instituţiile publice şi agenţii economici de interes local, care
se află sub autoritatea sa, cu respectarea criteriilor generale stabilite
prin lege (art. 38 lit. i);
5. asigură libertatea comerţului şi încurajează libera iniţiativă, în
condiţiile legii (art. 38 lit. w);
6. înfiinţează şi organizează târguri, pieţe, oboare, locuri şi parcuri de
distracţie, baze sportive şi asigură buna funcţionare a acestora (art.
38 alin. t).
Atribuţii în domeniul social, urbanistic, cultural şi ştiinţific, dintre care
cităm următoarele:
1. analizează şi aprobă, în condiţiile legii, documentaţiile de amenajare
a teritoriului şi de urbanism ale localităţilor (art. 38 alin. 2 lit. k);
2. asigură condiţiile materiale şi financiare necesare bunei funcţionări
a instituţiilor şi serviciilor publice de educaţie, sănătate, de cultură,
de tineret şi sport, apărarea ordinii publice, apărarea împotriva
incendiilor şi protecţia civilă de sub autoritatea sa, potrivit legii
(art.38 alin. n);
3. ia măsuri pentru crearea condiţiilor necesare petrecerii timpului
liber al cetăţenilor şi contribuie la organizarea activităţilor

92
Rodica Narcisa Petrescu, op. citată, pp. 173-176; Mircea Preda, Autorităţile administraţiei publice. Sistemul constituţional
român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pp. 500-504 etc.
 ştiinţifice, culturale, artistice, sportive şi de agrement (art. 38 alin. 2
lit. p);
4. acţionează pentru refacerea şi protecţia mediului înconjurător în
scopul creşterii calităţii vieţii; contribuie la protecţia, conservarea,
restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor istorice şi de
arhitectură, a parcurilor şi rezervaţiilor naturale, în condiţiile legii
(art. 38 alin. 2 lit. r);
5. contribuie la realizarea măsurilor de protecţie şi asistenţă socială;
asigură protecţia drepturilor copilului; aprobă criteriile pentru
repartizarea locuinţelor sociale; înfiinţează şi asigură funcţionarea
unor instituţii de binefacere de interes local (art. 38 alin. 2 lit. s);
c) Atribuţii de natură organizatorică, dintre care:
1. alegerea viceprimarului (viceprimarilor) (art.38 alin. 2 lit.a)
2. aprobarea Statutului comunei sau al oraşului şi a Regulamentului de
funcţionare a consiliului, pe baza Statutului şi Regulamentului-
cadru orientative elaborate de Guvern (art. 38 alin. 2 lit. b);
3. aprobă, la propunerea primarului, organigrama, numărul de personal
din aparatul propriu al consiliului, precum şi regulamentul de
organizare şi funcţionare a acestuia (art. 38 alin. 2 lit. e);
4. aprobă, organigramele şi numărul de personal la regiile autonome şi
la serviciile publice de specialitate ale consiliilor locale (art. 38 alin.
2 lit. e);
5. numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, pe conducătorii
agenţilor economici şi ai instituţiilor publice de interes local, care se
află sub autoritatea sa (art. 38 alin.2 lit. i);
6. urmăreşte, controlează şi analizează activitatea agenţilor economici
şi a instituţiilor publice care se află sub autoritatea sa (art. 38 alin. 2
lit. i);
d) Atribuţii care privesc apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
prevăzute de art. 20 lit. i) şi y), respectiv:
1. hotărăşte cu privire la asigurarea ordinii publice, respectarea
drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor;
2. sprijină activitatea cultelor religioase, în condiţiile legii (art. 38
alin. 2 lit. z).
e) Atribuţii referitoare la acordarea unor titluri de onoare şi stabilirea
legăturilor cu alte localităţi
1. conferă persoanelor fizice române sau străine, cu merite
deosebite titlul de cetăţean de onoare al comunei sau oraşului
(art. 38 alin. 2 lit. v);
 2. hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu alte
autorităţi ale administraţiei publice din ţară sau străinătate
precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi internaţionale ale
autorităţilor administraţiei publice locale în vederea promovării
unor interese comune.
f) Consiliul local exercită şi alte atribuţii stabilite prin lege sau prin
Statutul comunei şi oraşului.

5. Actele consiliilor locale

În conformitate cu dispoziţiile art. 46 alin. (1) al Legii nr.215/2001,
consiliile locale adoptă hotărâri, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, cu votul
majorităţii membrilor prezenţi, în afară de cazurile în care legea sau
regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cer o altă majoritate.
De la regula enunţată, privind adoptarea hotărârile de către consiliile
locale, există şi unele excepţii, după cum urmează:
a) hotărârile privind: contractarea de împrumuturi, administrarea
domeniului public şi privat al comunei sau al oraşului, participarea la
programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de cooperare
transfrontalieră, organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi
amenajarea teritoriului, asocierea şi cooperarea cu alte autorităţi
publice, cu organizaţii neguvernamentale, cu persoane juridice române
sau străine se adoptă cu votul a cel puţin două treimi din numărul
consilierilor în funcţie.
Faptul că aceste hotărâri se pot adopta numai cu majoritatea calificată de
două treimi, are menirea de a releva importanţa deosebită pe care legiuitorul
nostru a acordat-o anumitor domenii de activitate sau unor funcţii, după caz
(art. 46 alin. 2).
b) hotărârile privind bugetul local, precum şi cele prin care se stabilesc
impozitele şi taxele locale, se adoptă cu votul majorităţii consilierilor
în funcţie.
Consiliul poate stabili ca unele hotărâri să fie luate prin vot secret, cu
precizarea că cele referitoare la persoane vor fi luate întotdeauna prin vot
secret, cu excepţiile prevăzute de lege.
Conform art. 46 alin. (5) din Legea nr. 215/2001 – legea administraţiei
publice locale, „Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilieri, de primar
sau de cetăţeni. Redactarea proiectelor se face de către cei care le propun, cu
sprijinul secretarului şi al serviciilor din cadrul aparatului propriu al autorităţii
administraţiei publice locale.”93
Aceste dispoziţii au în parte caracter novator, în sensul că se conferă
cetăţenilor dreptul de a iniţia proiecte de hotărâri.
Promovarea unui proiect de hotărâre poate fi iniţiată de unul sau mai
mulţi cetăţeni cu drept de vot, dacă este susţinut prin semnături de cel puţin 5%
din populaţia cu drept de vot din unitatea administrativ-teritorială.
Iniţiatorii au obligaţia să depună la secretarul unităţii administrativ-
teritoriale următoarele documente:
a) proiectul de hotărâre în forma propusă;
b) listele de susţinători, întocmite pe formulare puse la dispoziţie de
secretarul unităţii administrativ-teritoriale. Listele de susţinători vor
cuprinde: numele, prenumele şi domiciliul, seria şi numărul actului de
identitate şi semnăturile susţinătorilor.
Proiectul de hotărâre va fi afişat spre informare publică, prin grija
secretarului unităţii administrativ-teritoriale.
După depunerea documentaţiei şi verificarea acesteia de către secretarul
unităţii administrativ-teritoriale, proiectul de hotărâre va urma procedurile
regulamentului de organizare şi funcţionare a consiliului local, potrivit
dispoziţiilor art. 1203 din Legea nr. 215/2001, modificată şi completată prin
Legea nr. 141/2004.
Hotărârile consiliului local se semnează de către preşedintele de şedinţă,
se contrasemnează pentru legalitate de către secretar şi se comunică primarului.
În cazul în care preşedintele de şedinţă se află în imposibilitatea de a semna sau
refuză să semneze, hotărârea va fi semnată de către 3 dintre consilierii prezenţi.
Hotărârile consiliului local pot avea caracter normativ sau caracter
individual.
Potrivit art. 50 alin. (1) al Legii nr. 215/2001, hotărârile normative devin
obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, iar cele
individuale, de la data comunicării.
Aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor cu caracter normativ se face
în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect (art. 50 alin. 3 al
Legii nr. 215/2001).
În unităţile administrativ-teritoriale în care minorităţile naţionale au o
pondere de peste 20%, hotărârile cu caracter normativ se aduc la cunoştinţa
cetăţenilor şi în limba maternă a acestora (art. 51 al Legii nr.215/2001).

93
Art. 46 alin. (5) din Legea nr. 215/2001 a fost modificat prin legea nr. 141/2004, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I-a, nr. 396 din 4 mai 2004
 La dezbaterea şi adoptarea hotărârilor, nu poate lua parte consilierul care
fie personal, fie prin soţ, soţie, afin sau rude până la gradul al patrulea inclusiv,
are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterii consiliului local, astfel
cum prevăd dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, în caz contrar
hotărârea fiind nulă de drept. Nulitatea se constată de către instanţa de
contencios administrativ competentă, acţiunea putând fi introdusă de orice
persoană interesată.
Hotărârile adoptate de către consiliile locale sunt acte administrative, prin
excelenţă, având caracter unilateral, legal, obligatoriu, executoriu din oficiu şi
oportun.

6. Drepturile şi obligaţiile consilierilor locali

Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali consacră atât drepturile
precum şi obligaţiile consilierilor locali.
Principalele drepturi conferite de lege consilierilor locali le regăsim în
Capitolul V al legii, după cum urmează:
a) au dreptul la iniţiativă în promovarea actelor administrative, individual
sau în grup;
b) au dreptul la o indemnizaţie de şedinţă. Cuantumul indemnizaţiei unui
consilier local este de până la 5% din indemnizaţia lunară a primarului.
Numărul maxim de şedinţe pentru care se poate acorda indemnizaţia
este o şedinţă ordinară de consiliu şi 1-2 şedinţe de comisii de
specialitate pe lună;
c) au dreptul la decontarea cheltuielilor pe care le-au făcut în exercitarea
mandatului, în condiţiile legii;
d) consilierii locali care participă în mod excepţional în timpul
programului de lucru la şedinţele consiliului, sunt învoiţi de drept de la
locul de muncă, fără a li se afecta salariul şi celelalte drepturi ce le
revin;
e) consilierii locali care folosesc autoturismul proprietate personală sau
mijloace de transport în comun pentru a se deplasa din localitatea în
care se desfăşoară şedinţa, au dreptul de a li se deconta contravaloarea
transportului;
f) beneficiază de plata cursurilor de pregătire, formare şi perfecţionare
profesională organizate de instituţii specializate, în decursul
mandatului, conform hotărârii consiliului local;
g) au dreptul de a accesa orice informaţii de interes public;
h) se pot asocia în diferite structuri asociative legal constituite;
 Obligaţiile consilierilor locali sunt prevăzute în capitolul VI al Legii nr.
393/2004, astfel:
a) de a participa, pe durata mandatului, la exercitarea funcţiilor ce revin
consilierului local din care fac parte sau pe care le reprezintă, cu bună-
credinţă şi fidelitate faţă de ţară şi de colectivitatea care i-a ales;
b) de a respecta Constituţia şi legile ţării, precum şi regulamentul de
organizare şi funcţionare a consiliului local, să se supună regulilor de
curtoazie şi disciplină şi să nu folosească în cuvântul lor sau în relaţiile
cu cetăţenii expresii injurioase, ofensatoare sau calomniatoare;
c) să menţioneze expres situaţiile în care interesele lor personale
contravin intereselor generale. În cazurile în care interesul personal nu
are un caracter patrimonial, consiliile locale pot permite participarea la
vot a consilierului;
d) sunt obligaţi la probitate şi discreţie profesională;
e) să dea dovadă de cinste şi corectitudine; este interzis alesului local să
ceară, pentru sine sau pentru altul, bani, foloase materiale sau alte
avantaje;
f) să aducă la cunoştinţă cetăţenilor toate faptele şi actele administrative
ce interesează colectivitatea locală;
g) să organizeze periodic, cel puţin o dată pe trimestru, întâlniri cu
cetăţenii, să acorde audienţe şi să prezinte consiliului local o informare
privind problemele ridicate de cetăţeni;
h) comisiile de specialitate sunt obligate să prezinte consiliului local un
raport anual de activitate, care va fi făcut public prin grija secretarului
unităţii administrativ-teritoriale;
j) de a-şi perfecţiona pregătirea în domeniul administraţiei publice locale,
urmând cursuri de pregătire, formare şi perfecţionare organizate în acest
scop de instituţiile abilitate;
k) nu pot lipsi de la lucrările consiliului local sau ale comisiilor de
specialitate din care fac parte decât în situaţiile prevăzute în regulamentul
de funcţionare;
l) nu pot face uz şi nu se pot prevala de calitatea de consilier local în
exercitarea unei activităţi private.

7. Protecţia legală a consilierilor locali

Conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor
locali „În exercitarea mandatului, aleşii locali sunt în serviciul colectivităţii,
fiind ocrotiţi de lege”, libertatea de opinie şi de acţiune a consilierilor locali
fiind garantată.
 Aleşii locali, inclusiv consilierii locali, nu pot fi traşi la răspundere
juridică pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Reţinerea, arestarea sau trimiterea în judecată penală ori contravenţională
a consilierilor locali, precum şi faptele săvârşite care au determinat luarea
măsurilor se aduc la cunoştinţa consilierului local respectiv şi prefectului, în
termen de cel mult 24 de ore, de către organele care au dispus măsurile
respective.
Pe întreaga durată a mandatului, consilierii locali se consideră în
exerciţiul autorităţii publice şi se bucură de protecţia prevăzută de legea penală.
De aceeaşi protecţie juridică beneficiază şi membrii familiei – soţ, soţie şi
copii – în cazul în care agresiunea împotriva acestora urmăreşte nemijlocit
exercitarea de presiuni asupra alesului local în legătură cu exercitarea
mandatului său.

8. Răspunderea consilierilor
Răspunderea consilierilor locali este reglementată de art. 53 şi art.154 din
Legea nr. 215/2001 şi de Capitolul VII din Legea nr.393/2004, care în art. 55
precizează: „Aleşii locali răspund, în condiţiile legii, administrativ, civil sau
penal, după caz, pentru faptele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin.”
Legea nr. 69/1991 în redactarea sa iniţială, nu prevedea în mod expres
norme privind răspunderea consilierilor, cu excepţia răspunderii politice a
acestora concretizată prin sancţiunea demiterii consilierilor, care intervenea
atunci când aceştia săvârşeau acte contrare Constituţiei şi legilor, ori atunci
când, prin conduita lor, compromiteau cu rea-credinţă interesele comunei sau
oraşului.
Legea nr. 24/1996 de modificare şi completare a Legii nr. 69/1991
renunţă la această soluţie, introducând în schimb în art. 32 principiul potrivit
căruia: „consilierii răspund solidar pentru activitatea consiliului local din care
fac parte şi pentru hotărârile acestuia, pe care le-au votat”. De asemenea,
fiecare consilier răspunde pentru propria activitate desfăşurată în exercitarea
mandatului, în alineatul următor menţionându-se faptul că, la cererea
consilierului, votul va fi consemnat în procesul-verbal al şedinţei.
Legea nr. 215/2001 menţine principiul potrivit căruia consilierii răspund
solidar pentru activitatea consiliului local din care fac parte, sau, după caz, în
nume propriu pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului, precum
şi pentru hotărârile pe care le-au votat (art. 53 alin.1).
În acelaşi timp, actuala reglementare a introdus şi sancţiunea declarării
vacante a locurilor consilierilor care au lipsit nemotivat de la şedinţele de
constituire, menţinând şi sancţiunea suspendării din funcţie a consilierului.
 În concluzie, în spiritul Legii nr. 215/2001 se poate vorbi despre
următoarele forme de răspundere a consilierilor locali:
a) o răspundere administrativ-disciplinară - care se poate concretiza prin
sancţiuni şi anume: declararea vacantă a locului de consilier (art. 31
alin. 3), suspendarea din funcţie sau alte sancţiuni prevăzute de lege şi
de regulamentul de funcţionare a consiliului;
b) o răspundere administrativ-patrimonială care constă în repararea
prejudiciului cauzat prin hotărârea consiliului, declarată ilegală de
instanţa de contencios administrativ;
c) o răspundere penală, în cazul în care săvârşesc o infracţiune.
Suspendarea din funcţie a consilierului intervine numai de drept, în cazul
în care acesta a fost arestat preventiv. Măsura arestării preventive se comunică
de îndată de către parchet sau de instanţa de judecată, după caz prefectului
care, prin ordin, constată suspendarea mandatului. Suspendarea durează până la
soluţionarea definitivă a cauzei. Ordinul de suspendare se comunică, de îndată,
consilierului.
În cazul în care consilierul suspendat a fost găsit nevinovat, are dreptul la
despăgubiri în condiţiile prevăzute de lege.
Prin Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali au fost instituite
sancţiuni administrativ-disciplinare specifice consilierilor locali. Articolul 57
din Legea nr. 393/2004 are următoarea redactare:
(1) Încălcarea de către consilieri a prevederilor Legii nr.215/2001, cu
modificările şi completările ulterioare, a prevederilor prezentei legi şi ale
regulamentului de organizare şi funcţionare a consiliului atrage aplicarea
următoarelor sancţiuni:
a) avertismentul;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) eliminarea din sala de şedinţă;
e) excluderea temporară de la lucrările consiliului şi ale comisiei de
specialitate;
f) retragerea indemnizaţiei de şedinţă, pentru 1-2 şedinţe.
(2) Sancţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) - d) se aplică de către
preşedintele de şedinţă, iar cele de la alin. (1) lit. e) – f) de către consiliu, prin
hotărâre.
(3) Pentru aplicarea sancţiunilor prevăzute la alin. (1) lit. e), cazul se va
transmite comisiei de specialitate care are în obiectul de activitate şi aspecte
juridice, aceasta prezentând un raport întocmit pe baza cercetărilor efectuate,
inclusiv a explicaţiilor furnizate de cel în cauză.
 Se poate observa faptul că legiuitorul a stabilit o gamă diversă de
sancţiuni administrativ-disciplinare, aplicarea lor fiind condiţionată de
gravitatea „abaterii disciplinare” săvârşite de consilierul local.
Astfel, conform art. 58 din Legea nr. 393/2004, la prima abatere,
preşedintele de şedinţă „atrage atenţia” consilierului în culpă şi îl invită să
respecte regulamentul, ceea ce echivalează cu avertismentul.
Legea stabileşte condiţiile în care se aplică celelalte sancţiuni, după caz,
de preşedintele de şedinţă sau consiliul local.
În cele ce urmează, vom stărui asupra sancţiunii prevăzute de art.57 lit. e)
din Legea nr. 393/2004 datorită caracterului său de noutate, pe de-o parte,
precum şi discuţiilor pe care le poate suscita, pe de altă parte.
Textul care conduce la aplicarea sancţiunii administrativ-disciplinare sus-
menţionate este prevăzut de art. 62 din Legea nr.393/2004, care are următoarea
redactare:
„(1) În cazul unor abateri grave, săvârşite în mod repetat, sau al unor
abateri deosebit de grave, consiliul poate aplica sancţiunea excluderii
temporare a consilierului de la lucrările consiliului şi ale comisiilor de
specialitate.
(2) Gravitatea abaterii va fi stabilită de comisia de specialitate care are în
obiectul de activitate aspecte juridice, în cel mult 10 zile de la sesizare.”
Apoi, art. 63 din lege stabileşte că excluderea temporară de la lucrările
consiliului local şi ale comisiilor de specialitate nu poate depăşi două şedinţe
consecutive.
Analiza celor două texte legale ne permite să formulăm următoarele
observaţii:
a) sancţiunea prevăzută de art. 57 lit. e) din Legea nr. 393/2004 poate fi
aplicată în două situaţii, respectiv:
 în situaţiile în care un consilier local săvârşeşte, în mod repetat
„abateri grave”;
 ori de câte ori consilierul local săvârşeşte abateri „deosebit de
grave”.
Trebuie observat faptul că, legiuitorul nu clarifică diferenţa dintre o
abatere gravă şi o alta, deosebit de gravă, context în care aplicarea dispoziţiilor
legale va fi dominată de factorul subiectiv, conducând la o practică
administrativă neunitară. Ceea ce un consiliu local va aprecia ca fiind „o
abatere gravă”, poate fi considerat de un alt consiliu local ca fiind „o abatere
deosebit de gravă”. De asemenea, aprecierea gravităţii unei anumite abateri
disciplinare poate fi influenţată de apartenenţa politică a consilierului local în
cauză şi de majoritatea care formează consiliul. Iată de ce, considerăm că
dispoziţiile legii sunt lacunare, de natură a conduce la o practică neunitară în
interpretarea şi aplicarea legii şi chiar la adoptarea unor hotărâri cu exces de
putere, sub impulsul factorului politic.
b) legiuitorul a utilizat o normă permisivă (consiliul local poate ... s.n.) în
ceea ce priveşte aplicarea sancţiunii cu excluderea temporară de la
lucrările consiliului şi comisiilor de specialitate.
În aceste condiţii, opinăm că puterea discreţionară a consiliilor locale se
va manifesta pregnant, în funcţie de interesul factorului politic. Această
practică ar fi păguboasă, de natură a perturba activitatea autorităţilor
deliberative organizate la nivel local.
În consecinţă, credem că legiuitorul trebuia să oblige consiliile locale să
aprobe o astfel de sancţiune, ori de câte ori un consilier local săvârşeşte o
abatere circumscrisă textului în cauză;
c) legea consacră competenţa comisiilor de specialitate care au în
obiectul lor de activitate aspecte juridice, să stabilească gravitatea
abaterii, în termen de cel mult 10 zile de la sesizare.
Or, atâta timp cât nuanţarea dintre o abatere gravă şi una deosebit de
gravă nu este clarificată de legiuitor, este evident că diferitele comisii de
specialitate vor face aplicarea legii în mod neunitar.
d) excluderea temporară de la lucrările consiliului şi ale comisiilor de
specialitate echivalează, în opinia noastră, cu o suspendare din funcţie,
dispusă prin act administrativ de autoritate, adoptată în temeiul art. 57
alin. (2) şi art. 66 din Legea nr. 393/2004.
O altă chestiune nelămurită, care va da naştere la controverse şi o practică
administrativă neunitară este indusă de art. 66 alin. (2) din Legea nr. 393/2004,
conform căruia: „Pe perioada aplicării sancţiunii, consilierii în cauză sunt scoşi
din cvorumul de lucru.”
Este cunoscut faptul că cvorumul reprezintă o condiţie pentru reunirea şi
funcţionarea legală (valabilă) a oricărei autorităţi administrative cu componenţă
colegială, care afectează legalitatea actului administrativ.
Dar, pentru a fi adoptat legal, actul administrativ trebuie să îndeplinească
şi condiţia de a fi adoptat cu majoritatea prevăzută de lege.
Astfel, conform art. 46 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 215/2001, legea
administraţiei publice locale, anumite hotărâri se adoptă de consiliile locale cu
votul a cel puţin două treimi din numărul consilierilor în funcţie, sau, după caz,
cu votul majorităţii consilierilor în funcţie. Faţă de redactarea art. 57 lit. e),
coroborat cu art. 62 şi art. 63 din Legea nr.393/2004 ne exprimăm opinia
potrivit căreia consilierul local sancţionat cu „excluderea temporară de la
lucrările consiliului şi ale comisiilor de specialitate” este considerat a fi
„consilier în funcţie”, şi trebuie luat în calcul la adoptarea hotărârilor
reglementate de art. 46 alin.(2) şi alin. (3) din Legea nr.215/2001.
Pe de altă parte însă, apreciem că excluderea de la şedinţele consiliului
local şi cele ale comisiilor de specialitate, echivalează cu o reală suspendare
din funcţia de consilier, pentru o perioadă de cel mult două luni.
De lege ferenda, apreciem ca fiind necesară modificarea şi completarea
legii privind Statutul aleşilor locali nr. 393/2004 şi a Legii nr. 215/2001 – legea
administraţiei publice locale, în sensul că:
 art. 57 lit. e) din Legea nr. 393/2004 să stipuleze sancţiunea
suspendării din funcţie pentru cel mult două luni, în locul celei
consacrate în textul actual;
 să se completeze Legea nr. 215/2001 cu art. 591 prin care să se
consacre suspendarea prin act administrativ din funcţia de consilier
local.
Aceste modificări şi completări ar realiza punerea în acord a stării de
drept cu starea de fapt a unui consilier aflat într-o astfel de situaţie.

9. Secretarul unităţilor administrativ-teritoriale

Fiecare comună, oraş, subdiviziune administrativ-teritorială a
municipiului Bucureşti şi a municipiu are un secretar salarizat din bugetul
local.
Secretarul este funcţionar public de conducere, care trebuie să aibă studii
superioare juridice sau administrative, conform art. 83 alin.(1) din Legea nr.
188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată.
În mod excepţional, în funcţie de secretar al comunei poate fi numită şi o
persoană cu alte studii superioare sau cu studii liceale atestate de bacalaureat.
Secretarul nu poate fi membru al unui partid politic, sub sancţiunea
eliberării din funcţie.
De asemenea, secretarul nu poate fi soţ, soţie sau rudă de gradul întâi cu
primarul sau cu viceprimarul.
Funcţia de secretar se ocupă pe bază de concurs sau examen, după caz, iar
numirea se face de către prefect.
Concursul sau examenul se organizează de primar, în termen de 30 de zile
de la data la care postul a devenit vacant, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 84
alin. (2) din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală.
Din comisia de concurs sau examen, fac parte în mod obligatoriu
primarul, secretarul general al Prefecturii, secretarul general al judeţului şi doi
reprezentanţi desemnaţi de consiliului local respectiv. Ordinul de numire se
emite de către prefect, în termen de cel mult 10 zile de la primirea rezultatului
concursului sau examenului, care trebuie comunicat de primar în termen de cel
mult 3 zile de la rămânerea definitivă a rezultatului obţinut la concurs
(examen).
Potrivit legii, secretarul se bucură de stabilitate în funcţie, conform legii.
Principalele atribuţii ale secretarului comunei, oraşului sau municipiilor
sunt stabilite de art. 85 alin. (1) din Legea organică a administraţiei publice
locale nr. 215(2001, după cum urmează:
a) participă în mod obligatoriu la şedinţele consiliului local;
b) coordonează compartimentele şi activităţile cu caracter juridic, de stare
civilă, autoritate tutelară şi asistenţă socială din cadrul aparatului propriu
de specialitate al consiliului local;
c) avizează proiectele de hotărâre ale consiliului local, asumându-şi
răspunderea pentru legalitatea acestora, contrasemnând hotărârile pe care
le consideră legale;
d) avizează pentru legalitate dispoziţiile primarului;
e) urmăreşte rezolvarea corespondenţei în termenul legal;
f) asigură îndeplinirea procedurilor de convocare a consiliului local şi
efectuarea lucrărilor de secretariat;
g) pregăteşte lucrările supuse dezbaterii consiliului local;
h) asigură comunicarea către autorităţile, instituţiile şi persoanele interesate
a actelor emise de consiliul local sau de primar, în termen de cel mult 10
zile, dacă legea nu prevede altfel;
i) asigură aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor şi dispoziţiilor cu
caracter normativ;
j) eliberează extrase sau copii de pe orice act din arhiva consiliului local, în
afara celor cu caracter secret, stabilit potrivit legii;
k) legalizează semnături de pe înscrisurile prezentate de părţi şi confirmă
autenticitatea copiilor cu actele originale, în condiţiile legii.
Secretarul poate coordona şi alte servicii ale aparatului propriu al
consiliului local stabilite de primar.
De asemenea, îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege, sau stabilite
de consiliul local ori de primar.

10. Aparatul propriu al consiliului local

Pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de lege, atât consiliul local,
precum şi primarul au nevoie de un personal specializat şi competent, denumit
în legislaţie „aparatul propriu al consiliului local”.
Conform art. 38 alin. (2) lit. e din Legea nr. 215/2001, legea
administraţiei publice locale, la propunerea primarului, consiliului local
aprobă, în condiţiile legii, organigrama, statul de funcţii, numărul de personal şi
regulamentul de organizare şi funcţionare al aparatului propriu de specialitate.
Numirea şi eliberarea din funcţie a personalului din aparatul propriu de
specialitate al consiliului local se face de către primar, conform legii.
În componenţa aparatului propriu al consiliului local se regăsesc două
categorii de personal şi anume:
a) funcţionari publici, persoane care exercită o funcţie publică;
b) personal contractual, care desfăşoară activităţi de secretariat,
administrative, protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de
deservire, precum şi alte categorii de personal care nu exercită
prerogative de putere publică.
După numirea în funcţie, între primar şi funcţionarii publici iau naştere
raporturi de serviciu, guvernate de Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici. Pe de altă parte, între primar şi personalul contractual
din aparatul propriu al consiliului local se nasc raporturi de muncă, guvernate
de dispoziţiile Codului Muncii.
Structura organizatorică a aparatului propriu al consiliului local cuprinde
următoarele compartimente funcţionale: birouri, servicii, direcţii şi direcţii
generale.
Conform art. XVI alin. (2) din Legea privind Statutul funcţionarilor
publici, republicată, nr. 188/1999, structura organizatorică a autorităţilor şi
instituţiilor publice trebuie să respecte următoarele cerinţe:
a) pentru constituirea unui birou este necesar un număr de minimum 5
posturi de execuţie;
b) pentru constituirea unui serviciu este necesar un număr de minimum 7
posturi de execuţie;
c) pentru constituirea unei direcţii este necesar un număr de minimum 15
posturi de execuţie;
d) pentru constituirea unei direcţii generale este necesar un număr de
minimum 25 de posturi de execuţie.
Incompatibilităţile, conflictul de interese, drepturile şi îndatoririle
prevăzute de lege pentru secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi pentru
ceilalţi funcţionari publici sunt tratate în capitolul afectat „Funcţionarilor
publici”.
Potrivit art. 91 din Legea nr. 215/2001 legea administraţiei publice locale:
„Primarul, viceprimarul, respectiv viceprimarii, secretarul comunei, al oraşului
sau al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiului, împreună cu
aparatul propriu de specialitate al consiliului local, constituie o structură
funcţională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei sau oraşului,
care aduce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului,
soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale.”
 Capitolul VI
PRIMARUL

1. Alegerea şi statutul primarului

Fiecare comună oraş, municipiu şi sector al municipiului Bucureşti au
câte un primar, iar municipiul Bucureşti are un primar general. Potrivit art. 61
al Legii nr.215/2001, legea administraţiei publice locale, primarul este ajutat de
unul sau mai mulţi viceprimari, astfel: comunele şi oraşele au câte un
viceprimar, iar oraşele reşedinţă de judeţ şi sectoarele municipiului Bucureşti
câte 2 viceprimari, aleşi în condiţiile legii.
Primarii sunt autorităţi executive prin care se realizează autonomia locală
în comune şi oraşe, fiind în acelaşi timp şefii administraţiei publice locale,
astfel cum rezultă din art. 21 alin. (1) şi art.66 alin. (1) ale legii organice a
administraţiei publice locale.
Atât Constituţia precum şi Legea nr. 215/2001 prevăd faptul că primarii,
în calitate de autorităţi executive prin care se realizează autonomia locală şi se
rezolvă treburile publice din comune şi oraşe, se aleg în condiţiile legii.
Alegerea primarilor este reglementată de Legea nr. 67/2004 – privind alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale, ale cărei dispoziţii le-am analizat în
parte atunci când ne-am referit la alegerea consiliului local.
Precizăm că dispoziţiile relevate cu acel prilej, în privinţa dreptului de a
alege şi de a fi ales, organizarea circumscripţiilor electorale şi a secţiilor de
votare, a listelor de alegători, birourilor electorale de circumscripţie etc. sunt
aplicabile şi în cazul alegerii primarului, cu unele diferenţe, pe care le vom
analiza în continuare.
În primul rând, primarii comunelor, oraşelor, municipiilor, şi ai
sectoarelor municipiului Bucureşti se aleg pe circumscripţii electorale, prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, prin scrutin uninominal,
conform art. 1 alin. (4) din Legea nr. 67/2004, şi nu a scrutinului de listă ca în
cazul alegerii consiliilor locale şi judeţene. Acelaşi principiu se aplică şi la
alegerea primarului general al municipiului Bucureşti.
În al doilea rând, în situaţiile în care un candidat la funcţia de primar este
independent (cu alte cuvinte, nu face parte dintr-un partid politic, alianţa
politică sau electorală - care să-l propună candidat), el trebuie să fie susţinut de
cel puţin 2% din numărul total de alegători înscrişi în liste electorale
permanente din circumscripţia pentru care candidează, dar nu mai puţin de 200
în cazul comunelor, 300 în cazul oraşelor, 1000 în cazul municipiilor şi
sectoarelor municipiului Bucureşti şi 5000 în cazul municipiului Bucureşti (art.
44 alin. (2) din Legea nr.67/2004).
În al treilea rând, modelul buletinului de vot pentru primar este diferit de
cel utilizat pentru alegerea consiliului local, consiliului judeţean, respectiv
Consiliul General al Municipiului Bucureşti, consecinţă firească a faptului că
primarul se alege prin scrutin uninominal. Astfel, pentru alegerea primarului se
vor imprima în patrulaterele buletinului de vot pe lângă denumirea partidului
politic, alianţei politice, alianţei electorale sau a organizaţiilor cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri ori, după caz,
menţiunea „Candidat independent” (în unghiul din partea stângă sus) şi a
semnului electoral (în unghiul din partea dreaptă sus), numele şi prenumele
candidatului.
În al patrulea rând, dacă alegerea primarului se desfăşoară concomitent cu
alegerea consiliului local şi a consiliului judeţean, rezultatul votării se va
consemna în documente distincte, tabele şi procese-verbale întocmite de Biroul
electoral al secţiei de votare şi respectiv Biroul electoral de circumscripţie
comunală, orăşenească, municipală, de sector al municipiului Bucureşti şi de
circumscripţie judeţeană, respectiv al municipiului Bucureşti, conform art. 85
alin. (4), art. 86 alin. (1) şi art. 95 din lege.
În al cincilea rând, pentru alegerea primarilor la fel ca şi pentru alegerea
consilierilor locali, alegerile sunt valabile indiferent de numărul alegătorilor
care au participat la vot, conform art. 91 din Legea nr.67/2004.
Este declarat primar candidatul care a întrunit majoritatea voturilor
valabil exprimate.
Dacă nici unul dintre candidaţi nu a obţinut majoritatea voturilor valabil
exprimate, fapt consemnat în procesul-verbal încheiat de biroul electoral de
circumscripţie, se organizează al doilea tur de scrutin.
Un al doilea tur de scrutin se organizează şi în caz de balotaj între mai
mulţi candidaţi la funcţia de primar.
La al doilea tur de scrutin participă numai candidaţii aflaţi în situaţie de
balotaj, evident dacă aceştia ocupă primele două locuri la egalitate de voturi
valabil exprimate.
Al doilea tur de scrutin se desfăşoară la două săptămâni de la primul tur.
În al doilea tur de scrutin este declarat ales primar candidatul care a
obţinut cel mai mare număr de voturi valabil exprimate, conform art. 93 alin.
(7) din legea nr. 67/2004.
În sfârşit, deosebiri există şi sub aspectul validării alegerii primarului şi a
comunicării rezultatului validării de către consiliul local al comunei sau
oraşului.
 Astfel, conform art. 63 alin. (1) al Legii nr. 215/2001, validarea alegerii
primarului se face în termen de 20 de zile de la data alegerilor, în camera de
consiliu a judecătoriei în a cărei rază teritorială de competenţă se află comuna,
oraşul sau subdiviziunea administrativ-teritorială, de către un judecător
desemnat de preşedintele judecătoriei.
Validarea alegerii primarului general al municipiului Bucureşti se face de
către preşedintele Tribunalului Bucureşti.
Invalidarea alegerii primarului se poate face numai în cazurile prevăzute
de art. 32 alin. (4) al Legii nr. 215/2001, respectiv:
a) dacă se constată încălcarea condiţiilor de eligibilitate;
b) dacă alegerea primarului s-a făcut prin fraudă electorală constatată de
Biroul Electoral Central, sau prin orice altă încălcare a Legii nr.
67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.
Rezultatul validării sau al invalidării alegerii primarului se prezintă în
şedinţa de constituire a consiliului local sau, după caz, într-o şedinţă
extraordinară, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei,
conform art. 64 alin. (3) al Legii nr. 215/2001, legea administraţiei publice
locale.
În caz de invalidare a mandatului primarului, se organizează alegeri în
termen de cel mult 30 de zile de la data invalidării sau, după caz, de la data
rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti, în condiţiile legii
privind alegerile locale.
După parcurgerea acestor etape, următorul act obligatoriu constă din
depunerea jurământului prevăzut în art. 34 alin. (1) al Legii nr.215/2001, în faţa
consiliului local, deci a autorităţii administraţiei publice deliberative, nou
aleasă.
Primarul care refuză să depună jurământul este considerat demisionat de
drept.
1.1. Mandatul primarului este de 4 ani şi se exercită de la depunerea
jurământului, până la depunerea jurământului de către primarul nou ales.
După depunerea jurământului în cadrul unei ceremonii publice,
primarului i se înmânează legitimaţia, care va fi semnată de preşedintele de
şedinţă, un semn distinctiv al calităţii de primar, pe care acesta are dreptul să îl
poate, potrivit legii, pe întreaga durată a mandatului, precum şi eşarfa în
culorile drapelului naţional al României, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 14
alin. (2) din Legea nr. 393/2004.
Primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică, conform art.66 alin.
(1) din Legea nr. 215/2001 - legea administraţiei publice locale, coroborat cu
art. 4 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali. El este şeful
administraţiei publice locale şi al aparatului propriu de specialitate al
autorităţilor administraţiei publice locale, pe care îl conduce şi îl controlează.
Primarul răspunde de buna funcţionare a administraţiei publice locale, în
condiţiile legii.
În acelaşi timp, primarul reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu alte
autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum
şi în justiţie.
Mandatul primarului poate fi prelungit, prin lege organică, pe timp de
război sau catastrofă.
1.2. Conflictul de interese
Spre deosebire de condiţiile de eligibilitate ce se cer a fi întrunite la
depunerea candidaturilor pentru funcţia de primar, atât conflictul de interese
precum şi starea de incompatibilitate intervin numai după validarea mandatului
de primar.
Prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o
demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură
patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor
care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative. 94
Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în
exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice sunt: imparţialitatea,
integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public.
Conform art. 76 alin. (1) din Secţiunea a III-a, Capitolul II, Titlul IV,
Cartea I-a a Legii nr. 161/2003: „Primarii şi viceprimarii, primarul general şi
viceprimarii municipiului Bucureşti sunt obligaţi să nu emită un act
administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu emită o dispoziţie, în
exercitarea funcţiei, care produce un folos material pentru sine, pentru soţul său
sau pentru rudele sale de gradul I.”
Din analiza textului citat, desprindem două concluzii şi anume:
Se instituie în sarcina primarilor obligaţia de „a nu face”, de a se abţine
de la emiterea unui act administrativ, încheierea unui act juridic de altă
natură şi, am completa noi, de la orice măsură administrativă care ar fi
de natură să-i producă un folos material personal, soţului său ori
rudelor de gradul I;
Constatăm, alături de alţi autori95, o redactare deficitară a textului.

94
A se vedea art. 70, Secţiunea I-a, Capitolul II, Titlul IV, Cartea I-a, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţii publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 279 din 21 aprilie 2003
95
Rodica Narcisa Petrescu, op. citată, p. 181
 Astfel, în ideea de a reglementa prin enunţ exhaustiv, credem noi,
legiuitorul utilizează atât noţiunea de act administrativ, precum şi pe cea de
dispoziţie care, potrivit legii este actul administrativ tipic emis de primar.
În opinia noastră, textul trebuia să interzică primarului emiterea unui act
administrativ (dispoziţie, autorizaţie etc.), sau a oricărei măsuri (operaţiuni)
administrative (aviz, adeverinţe, certificate etc.), precum şi încheierea unor acte
juridice de natură a-i produce un folos material, în timpul exercitării funcţiei.
În alineatul 2 al aceluiaşi articol, legiuitorul stabileşte sancţiunea pentru
actele administrative sau actele juridice încheiate cu încălcarea obligaţiilor
stabilite în alin. (1), aceasta fiind nulitatea absolută.
Dacă în urma controlului asupra legalităţii actelor juridice încheiate sau
emise de persoanele prevăzute la alin. (1) rezultă că alesul local în cauză a
realizat foloase materiale, prefectul dispune, după caz, sesizarea organelor de
urmărire penală competente, sau a comisiilor competente de cercetare a averii,
constituite potrivit Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii
demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de
control şi a funcţionarilor publici.
Sesizarea prefectului poate fi făcută de orice persoană interesată. Potrivit
art. 78 din Secţiunea a III-a, Titlul IV, Cartea I-a a Legii nr.161/2003 orice
persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes
legitim ca urmare a existenţei unui conflict de interese, se poate adresa
instanţei de judecată competente, potrivit legii, în funcţie de natura actului emis
sau încheiat.
1.3. Incompatibilităţi
Incompatibilităţile privind aleşii locali sunt reglementate în Secţiunea a
IV-a, Capitolul III, Titlul IV, Cartea I-a din Legea nr. 161/2003.
Conform art. 87 alin. (1) din Legea nr. 161/2003: „Funcţia de primar şi
viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte
şi vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu:
a) funcţia de consilier local;
b) funcţia de prefect sau subprefect;
c) calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de
muncă, indiferent de durata acestuia;
d) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director,
manager, administrator, membru în consiliul de administraţie ori
cenzor sau orice funcţie de conducere ori de execuţie la societăţile
comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de
asigurare şi cele financiare, la regiile autonome de interes naţional sau
 local, la companiile şi societăţile naţionale, precum şi la instituţiile
publice;
e) funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale
acţionarilor sau asociaţilor la o societate comercială;
f) funcţia de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale în adunările
generale ale societăţilor comerciale de interes local sau de reprezentant
al statului în adunarea generală a unei societăţi comerciale de interes
naţional;
g) calitatea de comerciant persoană fizică;
h) calitatea de membru al unui grup de interes economic;
i) calitatea de deputat sau senator;
j) funcţia de ministru, secretar de stat, subsecretar de stat sau o altă
funcţie asimilată acestora;
k) orice alte funcţii publice sau activităţi remunerate, în ţară sau în
străinătate, cu excepţia funcţiei de cadru didactic sau funcţiilor în
cadrul unor asociaţii, fundaţii sau alte organizaţii neguvernamentale.”
De asemenea, primarii şi viceprimarii, primarul general şi viceprimarii
municipiului Bucureşti nu pot deţine, pe durata exercitării mandatului, funcţia
de consilier judeţean.
Singura excepţie, este prevăzută de alin. (3) al art. 87 din lege, potrivit
căruia primarii şi viceprimarii pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul
didactic, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice.
Trebuie relevat faptul că incompatibilităţile instituite de actuala
reglementare sunt mai numeroase faţă de cele din vechea reglementare,
respectiv de art. 62 din Legea nr. 215/2001, în prezent abrogat.
Opţiunea titularului funcţiei de primar pentru una dintre funcţiile
incompatibile, autoritatea competentă să constate starea de incompatibilitate,
procedura şi consecinţele faptului de a nu renunţa la una dintre cele două
funcţii incompatibile au fost abordate în capitolul afectat consilierilor locali,
fiind aplicabile şi în cazul primarilor, conform art. 91 din Legea nr. 161/2003.
În sfârşit, menţionăm că în cazul primarilor este posibilă şi starea de
incompatibilitate reglementată de art. 95 din legea nr. 161/2003, Cartea I-a,
Titlul IV, secţiunea a IV-a, conform căruia: „(1) Nu sunt permise raporturile
ierarhice directe în cazul în cazul în care funcţionarii publici respectivi sunt soţi
sau rude de gradul I.” Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care şeful
ierarhic direct are calitatea de demnitar, ipoteză posibilă pentru primarii în
funcţie.
 Persoanele care se află în una dintre situaţiile menţionate trebuie să
opteze, în termen de 60 de zile, pentru încetarea raporturilor ierarhice directe
sau renunţarea la calitatea de demnitar, conform art. 95 alin. (3) din lege.
Potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr.393/2004 privind Statutul aleşilor
locali, mandatul de primar încetează de drept înainte de termen în următoarele
situaţii:
a) demisie;
b) incompatibilitate;
c) schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială;
d) imposibilitatea de a fi exercitat mandatul pe o perioadă mai mare de 6
luni consecutive, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege;
e) condamnarea prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă la o
pedeapsă privativă de libertate;
f) punerea sub interdicţie judecătorească pentru debilitate sau alienare
mintală;
g) pierderea drepturilor electorale;
h) deces.
În toate situaţiile precizate, care antrenează încetarea înainte de termen a
mandatului de primar, cu excepţia demisiei, prefectul va emite un ordin prin
care ia act de încetarea mandatului primarului şi declară vacantă funcţia
acestuia, urmând a avea loc procedura de alegere a noului primar.
Ordinul prefectului va avea la bază un referat semnat de secretarul
comunei sau oraşului, precum şi actele din care rezultă motivul legal de
încetare a mandatului, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 393/2004.
Primarul poate demisiona din funcţie, prin act de voinţă unilateral, având
obligaţia de a comunica în scris decizia sa consiliului local şi prefectului. La
prima şedinţă a consiliului, preşedintele de şedinţă ia act de această situaţie,
care se va consemna în procesul-verbal de şedinţă, conform art. 17 din Legea
nr. 393/2004.
Prefectul va lua act prin ordin de demisia primarului. Ordinul prefectului,
împreună cu un extras din procesul-verbal al şedinţei consiliului local, se va
înainta Ministerului Administraţiei şi Internelor, care va propune Guvernului
stabilirea datei pentru alegerea unui nou primar96.
Se impune aici precizarea că deşi mandatul primarului este de patru ani,
în situaţiile când mandatul încetează înainte de termen ca urmare a demisiei,
decesului, demiterii etc., mandatul primarilor aleşi în astfel de situaţii (deci în
cursul unei legislaturi) va fi mai scurt, art. 24 alin. (2) din Legea nr. 215/2001
prevăzând că noii primari vor încheia mandatul predecesorilor.
96
Vezi art. 17 alin. (3) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali
 Dacă situaţiile analizate şi prevăzute de art. 40 alin. (2) din Legea
administraţiei publice locale, determină încetarea definitivă, înainte de termen,
a mandatului primarului, aceeaşi lege prevede şi suspendarea de drept a
mandatului, cu alte cuvinte o întrerupere temporară, fie ca o măsură prealabilă
încetării acestuia, fie a continuării ulterioare a mandatului, după cum motivele
suspendării se confirmă sau nu, de către autorităţile abilitate de lege.
Reglementând această materie, art. 77 din Legea nr. 215/2001 prevede că:
„(l) În exercitarea funcţiei, primarul este ocrotit de lege.
(2) Mandatul primarului se suspendă de drept prin ordin al prefectului
numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Măsura arestării
preventive se comunică, de îndată, de către parchet sau de instanţa de judecată,
după caz, prefectului care, prin ordin, constată suspendarea mandatului.”
Legea obligă pe prefect să comunice de îndată primarului ordinul de
suspendare. Dacă primarul suspendat din funcţie a fost găsit nevinovat, îşi va
relua funcţia având şi dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii.
Mandatul primarului poate înceta, de asemenea, înainte de termen, ca
urmare a rezultatului unui referendum local, organizat în condiţiile prevăzute
de lege.
Iniţiativa unui astfel de referendum o pot avea cel puţin 25% dintre
locuitorii cu drept de vot din unitatea administrativ-teritorială, condiţie ce
trebuie îndeplinită în fiecare localitate componentă a comunei sau oraşului.
Cererea se adresează de către cetăţeni prefectului, legea stabilind în mod
restrictiv cauzele care pot conduce la organizarea referendumului şi anume:
nesocotirea de către primar a intereselor generale ale colectivităţii locale;
neexercitarea atribuţiilor legale ce revin primarului, inclusiv cele pe care
le exercită în calitate de reprezentant al statului.97
După primirea cererii, prefectul este obligat să analizeze temeinicia
motivelor invocate, a condiţiilor prevăzute în art. 73 din Legea nr. 215/2001,
inclusiv a veridicităţii şi autenticităţii semnăturilor, în termen de 30 de zile.
După verificare, prefectul va transmite Guvernului, prin Ministerul
Administraţiei şi Internelor, o propunere motivată de organizare a
referendumului. Guvernul se va pronunţa prin hotărâre în 60 de zile de la
solicitarea prefectului, pe baza avizului emis de Ministerul Administraţiei şi
Internelor.
Referendumul este valabil dacă se prezintă la urne cel puţin jumătate plus
unu din numărul total al locuitorilor cu drept de vot. Mandatul primarului
încetează înainte de termen numai dacă se pronunţă în acest sens cel puţin
jumătate plus unu din numărul total al cetăţenilor cu drept de vot.
97
A se vedea art. 73 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, legea administraţiei publice locale
 În acelaşi context, relevăm că art. 73 din Legea nr. 393/2004 privind
Statutul aleşilor locali stabileşte că „Primarii pot fi revocaţi din funcţie în urma
unui referendum, în condiţiile şi cazurile stabilite prin Legea nr. 215/2001, cu
modificările şi completările ulterioare.”
Se poate observa că noua reglementare privind Statutul aleşilor locali
utilizează noţiunea de „revocare” din funcţia de primar, instituţie utilizată mai
ales în cazul funcţiilor publice ocupate prin numire şi nu a celor ocupate prin
alegere. În acelaşi timp, având în vedere că textul art.73 din Legea nr. 393/2004
conţine o „normă de trimitere”, apreciem că se impune punerea sa în acord cu
norma din legea organică a administraţiei publice, în drept fiind vorba despre
încetarea mandatului înainte de termen şi nu de revocare.
În caz de vacanţă a funcţiei de primar, precum şi în cazul suspendării din
funcţie a acestuia, atribuţiile sale vor fi exercitate, de drept, de către viceprimar,
până la validarea mandatului noului primar sau, după caz, până la încetarea
suspendării. În cazul unităţilor administrativ-teritoriale cu doi sau patru
viceprimari, atribuţiile primarului se exercită de către viceprimarul desemnat
de consiliul local, cu votul secret a jumătate plus unu din numărul consilierilor
în funcţie.98
Dacă sunt suspendaţi din funcţie, în acelaşi timp, atât primarul cât şi
viceprimarul, consiliul local va desemna un consilier care va îndeplini atât
atribuţiile primarului cât şi ale viceprimarului, până la încetarea suspendării, iar
în situaţia în care ambele funcţii au devenit vacante - în acelaşi timp - consiliul
local va alege un nou viceprimar.
În conformitate cu textul art. 69 alin. (1) din legea organică a
administraţiei publice locale, în exercitarea atribuţiilor de autoritate tutelară şi
de ofiţer de stare civilă, a sarcinilor ce-i revin din actele normative privitoare la
recensământ, organizarea şi desfăşurarea alegerilor, protecţie civilă precum şi a
altor atribuţii stabilite prin lege, primarul acţionează şi ca reprezentant al
statului în comuna sau oraşul în care a fost ales.
În această calitate, primarul poate solicita prin intermediul prefectului,
sprijinul şefilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale
celorlalte organe centrale organizate în unităţile administrativ-teritoriale, dacă
sarcinile ce îi revin nu pot fi îndeplinite prin aparatul propriu de specialitate.
Primarii şi primarul general al municipiului Bucureşti sunt şefii
administraţiei publice locale şi răspund în faţa consiliului de buna funcţionare a
acesteia. În această calitate, primarul reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile
cu persoanele fizice sau juridice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie.

98
A se vedea art. 82 din Legea nr. 215/2001
 Semnul distinctiv al primarului este o eşarfă tricoloră, purtarea acesteia
fiind obligatorie la Ziua Naţională a României, solemnităţi, recepţii, ceremonii
publice şi la celebrarea căsătoriilor, conform art. 67 alin. (2) şi (3) din legea nr.
215/2001 coroborate cu art. 14 alin. (4) din Legea nr. 393/2004.
Conform art. 14 alin. (5) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor
locali, legitimaţia şi însemnul de primar se pot păstra după încetarea
mandatului, cu titlu evocativ.

2. Atribuţiile primarului
Principalele atribuţii ale primarului sunt prevăzute în art. 68 alin. (1) ale
Legii nr. 215/2001, iar în alineatul (2) se prevede faptul că primarul
îndeplineşte şi alte atribuţii reieşite din lege, alte acte normative sau
încredinţate de consiliul local.
În funcţie de specificul activităţii la care se referă, atribuţiile primarului
pot fi clasificate în mai multe categorii, astfel:
a) Atribuţiile care privesc asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei şi ale legilor
ţării, ale decretelor Preşedintelui României, ale hotărârilor Guvernului,
ale actelor emise de ministere şi alte autorităţi ale administraţiei
publice centrale, ale hotărârilor consiliului judeţean (art.68 lit. a).
Prin aceste atribuţii, legiuitorul nostru l-a abilitat pe primar să asigure
îmbinarea intereselor generale ale statului, cu cele ale colectivităţilor locale în
serviciul cărora se află.
b) Atribuţii de asigurare a executării hotărârilor consiliului local (art. 68
lit. b).
În calitatea sa de autoritate executivă, primarul are obligaţia de a asigura
executarea hotărârilor pe care le-a adoptat consiliul local.
Dacă primarul apreciază că o hotărâre a consiliului local este ilegală, are
dreptul şi obligaţia în acelaşi timp, ca în termen de 3 zile de la data luării la
cunoştinţă să-l sesizeze pe prefect pentru ca acesta să-şi exercite prerogativele
conferite de art. 123 alin. (5) din Constituţia României, republicată.
c) Atribuţii în domeniul economic şi financiar (art. 68 lit. e, g, h, y),
dintre care menţionăm:
întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a
exerciţiului bugetar şi le supune aprobării consiliului (art.68 lit. e);
exercită funcţia de ordonator principal de credite (art.68 lit. f);
verifică, din oficiu sau la cerere, încasarea şi cheltuirea sumelor din
bugetul local şi comunică de îndată consiliului rezultatele constatate
(art. 68 lit. g);
 supraveghează inventarierea şi administrarea bunurilor care aparţin
comunei sau oraşului (art. 68 lit. v).
d) Atribuţii în domeniile social, cultural, ştiinţific şi urbanistic dintre care
cităm:
 ia măsuri pentru prevenirea şi limitarea urmărilor calamităţilor,
catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizotiilor, împreună cu
organele specializate ale statului (art. 68 lit. h);
 asigură ordinea publică şi liniştea locuitorilor, prin intermediul
gardienilor publici, jandarmeriei, poliţiei, pompierilor şi unităţilor
de protecţie civilă, care au obligaţia să răspundă solicitărilor sale, în
condiţiile legii (art. 68 lit. i);
 controlează igiena şi salubritatea localurilor publice şi a produselor
alimentare puse în vânzare pentru populaţie, cu sprijinul serviciilor
de specialitate (art. 68 lit. m);
 controlează activitatea din târguri, pieţe, oboare, locuri şi parcuri de
distracţii şi ia măsuri operative pentru buna funcţionare a acestora
(art. 68 lit. r) etc.
e) Atribuţii în domeniul organizatoric, dintre care menţionăm:
 poate propune consiliului local consultarea populaţiei, prin
referendum, cu privire la problemele locale de interes deosebit şi pe
baza hotărârii consiliului, ia măsuri pentru organizarea acestei
consultări (art. 68 lit. c);
 îndrumă şi supraveghează activitatea gardienilor publici, conform
angajamentelor contractuale (art. 68 lit. j);
 ia măsurile prevăzute de lege cu privire la desfăşurarea adunărilor
publice (art. 68 lit. k);
 propune consiliului local spre aprobare statul de funcţii,
organigrama, numărul de personal din aparatul propriu al
consiliului, precum regulamentul de organizare şi funcţionare a
acestuia - spre aprobare, consiliului local (art. 68 lit. ţ);
 asigură elaborarea planului urbanistic general al localităţii şi îl
supune aprobării consiliului local, cu respectarea prevederilor legale
(art. 68 lit. o);
f) Atribuţii de exercitare a drepturilor şi asigurarea îndeplinirii
obligaţiilor ce revin comunei sau oraşului în calitate de persoană
juridică civilă (art. 44 lit. f).
g) Atribuţii de a emite avizele, acordurile şi autorizaţiile prevăzute de
lege (art. 68 lit. t).
 Potrivit art. 70 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, primarul are obligaţia de
a delega viceprimarului (viceprimarilor) prin dispoziţie, emisă în termen de 30
de zile de la validare, unele atribuţii ce-i revin conform art. 68, legea prevăzând
şi excepţiile, printre care se numără cele de reprezentant al statului, cu excepţia
celei de stare civilă.

3. Actele primarului
În exercitarea atribuţiilor sale, primarul emite conform art.71 alin.1 al
Legii nr.215/2001 dispoziţii cu caracter normativ sau individual, care devin
executorii după ce sunt aduse la cunoştinţa publică, sau după ce au fost
comunicate persoanelor interesate. Aducerea la cunoştinţă publică a
dispoziţiilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data
comunicării oficiale către prefect.
Dacă avem în vedere unele atribuţii conferite primarului de art. 44 din
legea organică a administraţiei publice (ia măsuri pentru prevenirea şi limitarea
urmărilor calamităţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor şi epizootiilor, ia
măsuri pentru prevenirea şi combaterea pericolelor provocate de animale,
asigură întreţinerea drumurilor publice etc.), rezultă în mod evident faptul, că
primarul emite dispoziţii cu caracter normativ.
În acelaşi timp, relevăm faptul că majoritatea dispoziţiilor emise de
primar au un caracter individual adresându-se unei sau unor persoane
predeterminate (încadrarea în muncă, sancţionarea personalului, numirea şi
eliberarea din funcţie etc.). Aşadar, dispoziţiile emise de primar, pot avea
caracter normativ sau individual.
Fiind emise de o autoritate a administraţiei publice locale, şi în acelaşi
timp manifestări unilaterale de voinţă, dispoziţiile primarului sunt acte
administrative de autoritate.
Controlul legalităţii dispoziţiilor primarului se exercită de către prefect
potrivit dispoziţiilor art. 123 alin. (5) din Constituţia României, republicată,
coroborate cu cele ale art. 24 din Legea nr. 340/2004 – legea privind instituţia
prefectului99.
Secretarul unităţii administrativ-teritoriale are obligaţia de a contrasemna
dispoziţiile primarului şi implicit, de a refuza contrasemnarea acestora dacă le
consideră a fi nelegale sau depăşesc competenţa legală a primarului.
Secretarul va trebui, în caz de refuz, să prezinte primarului în scris opinia
sa motivată şi să comunice de îndată prefectului dispoziţia în cauză, sau cel mai
târziu în 3 zile de la data emiterii.100
99
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 658 din 21 iulie 2004
100
A se vedea art. 71, art. 48, art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 215/2001
 4. Drepturile şi obligaţiile primarului
Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali constituie cadrul
general de reglementare a drepturilor şi obligaţiilor pentru aleşii locali în
general, implicit pentru primari.
Principalele drepturi conferite de lege primarilor pe timpul exercitării
mandatului sunt următoarele:
a) contractul de muncă sau actul de numire a acestora în cadrul unei
instituţii ori autorităţi publice, regii autonome sau la o societate
comercială cu capital integral de stat ori majoritar de stat sau ale
unităţilor administrativ-teritoriale se suspendă. Pe aceste funcţii pot fi
angajate sau numite alte persoane numai pe durată determinată;
b) la încetarea mandatului de primar persoana în cauză îşi va relua
activitatea în executarea aceloraşi contracte de muncă sau a actului de
numire. Timp de 2 ani de la data încetării mandatului, persoanelor care
au îndeplinit funcţia de primar nu li se poate modifica sau desface
contractul de muncă şi nici nu pot fi eliberate din funcţie pentru motive
ce nu le sunt imputabile.
c) la încetarea mandatului, primarii care îndeplinesc condiţiile prevăzute
de lege pentru pensionare sau sunt pensionari, beneficiază, la cerere,
de calcularea sau, după caz, de recalcularea pensiei, luându-se în calcul
şi indemnizaţiile lunare primite, în condiţiile legii;
d) are dreptul de a iniţia proiecte de hotărâri pe care le supune dezbaterii
şi aprobării consiliilor locale, precum şi dreptul de a emite dispoziţii;
e) dreptul la indemnizaţie lunară, stabilită potrivit legii;
f) dreptul la decontarea cheltuielilor legate de exercitarea mandatului;
g) dreptul la concedii de odihnă, concedii medicale, concedii fără plată,
precum şi dreptul la concedii plătite în cazul unor evenimente
deosebite, potrivit legii;
h) durata mandatului constituie vechime în muncă şi în specialitate şi se
ia în calcul la promovarea şi la acordarea tuturor drepturilor băneşti
rezultate din aceasta, inclusiv la calcularea şi recalcularea pensiei;
i) plata cursurilor de pregătire, formare şi perfecţionare profesională
organizate de instituţii specializate, în decursul mandatului etc.
Principalele obligaţii ce revin primarilor, potrivit legii, sunt:
a) să exercite funcţia cu bună-credinţă şi fidelitate faţă de ţară şi de
colectivitatea locală care i-a ales;
b) să respecte Constituţia, legile ţării şi celelalte acte normative cu forţă
juridică superioară;
c) să organizeze şi să pună în executare hotărârile consiliului local;
 d) să manifeste probitate şi discreţie profesională, cinste şi corectitudine
în exercitarea mandatului;
e) să se abţină de la a emite acte administrative sau de a lua alte măsuri în
situaţiile în care se află în conflict de interese, ori de câte ori interesele
personale contravin interesului general;
f) să organizeze periodic audienţe şi întâlniri cu cetăţenii, să prezinte
anual consiliului local o informare cu privire la situaţia administraţiei
locale;
g) să depună declaraţia de avere, în condiţiile legii etc.

5. Răspunderea primarului
În doctrina de specialitate se apreciază că răspunderea primarului poate
avea o natură juridică şi una politică101.
Suportul legal al antrenării răspunderii primarului îl regăsim în art. 154
alin. (1) din Legea nr. 215/2001 care prevede că primarii, viceprimarii,
primarul general al municipiului Bucureşti răspund, după caz, administrativ,
civil, contravenţional sau penal pentru faptele săvârşite în exercitarea
atribuţiilor ce le revin. Cu alte cuvinte, pentru exercitarea necorespunzătoare a
atribuţiilor ce-i revin, primarul va răspunde potrivit legii102.

101
Antonie Iorgovan, op. citată, vol. I, 2001, p. 509
102
A se vedea Ioan Santai, op. citată, vol. I, 2002, p. 252
 Capitolul VII
CONSILIUL JUDEŢEAN

1. Componenţa şi alegerea
Constituţia României, republicată, defineşte în art. 122 consiliul judeţean
ca fiind „autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activităţii
consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de
interes judeţean”, dispoziţie reluată în art. 101 al Legii nr. 215/2001, legea
administraţiei publice locale.
Consiliul judeţean se compune din consilieri aleşi potrivit dispoziţiilor
Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.
În ceea ce priveşte alegerea consiliilor judeţene, Constituţia consacră în
art. 122 alin. (2) principiul potrivit căruia „consiliul judeţean este ales şi
funcţionează în condiţiile legii”, regimul electoral pentru alegerea consiliilor
judeţene fiind reglementat de Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale.
Pentru alegerea consiliilor judeţene şi a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti, fiecare judeţ, respectiv Municipiul Bucureşti constituie
o circumscripţie electorală, numerotarea circumscripţiilor electorale judeţene şi
a municipiului de judeţ făcându-se prin hotărâre a Guvernului103.
Legea nr.70/1991 privind alegerile locale în varianta iniţială, stabilea un
sistem de alegere indirectă a consiliilor judeţene. Astfel, alegerea consiliului
judeţean se făcea de către un corp de electori, constituit din totalitatea
consilierilor locali (comunali, orăşeneşti şi municipali), în termen de 30 de zile
de la constituirea consiliilor locale de pe teritoriul unui judeţ.
După modificarea Legii alegerilor locale nr. 70/1991, prin Legea nr. 25
din 12 aprilie 1996104 s-a renunţat la această formulă, consiliile judeţene, fiind
alese, la fel ca şi consiliile locale, pe baza votului universal, egal, direct, secret
şi liber exprimat.
Alegerea prin vot direct a consiliilor judeţene, are menirea de a reflecta
aplicarea principiilor democratice privind constituirea autorităţilor
reprezentative şi la nivelul colectivităţilor judeţene, iar pe de altă parte, asigură
armonizarea legislaţiei noastre cu cea înscrisă în Carta europeană a autonomiei
locale (Partea I-a art. 3 alin. 2)105.
Acelaşi principiu a fost menţinut şi de actuala reglementare.
103
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 239 din 28 noiembrie 1991
104
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 77 din 13 aprilie 1996
105
Carta europeană a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985 a fost ratificată prin Legea nr. 199 din 17
noiembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României nr.331 din 26 noiembrie 1997
 Astfel, conform art. 1 din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale:
„(2) Consiliile locale şi consiliile judeţene, precum şi primarii se aleg prin
vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
(3) Consiliile locale şi consiliile judeţene se aleg pe circumscripţii
electorale, pe baza scrutinului de listă, potrivit principiului reprezentării
proporţionale.”
Numărul consilierilor fiecărui consiliu judeţean se stabileşte de prefect,
prin ordin, în funcţie de populaţia judeţului raportată de către Institutul
Naţional de Statistică şi Studii Economice la data de 1 ianuarie a anului în curs,
sau după caz, la data de 1 iulie a anului care precede alegerile.
Acest număr oscilează între 31 consilieri locali, în judeţele cu o populaţie
de până la 350.000 locuitori şi 37 consilieri pentru judeţele cu o populaţie de
peste 650.000 locuitori, conform art. 102 din Legea administraţiei publice
locale nr. 215/2001.
Consiliul General al municipiului Bucureşti este format din 55 consilieri.
Candidaturile pentru consiliile judeţene, la fel ca şi pentru cele locale şi
primari, se propun de partidele politice sau alianţele politice constituite potrivit
Legii partidelor politice nr. 14/2003. Se pot depune candidaturi şi de către
alianţele electorale constituite în condiţiile legii, ori de către organizaţiile
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale prevăzute în art. 7 din Legea nr.
67/2004, precum şi candidaturi independente. Conform art. 6 teza a II-a din
Legea nr. 67/2004 listele de candidaţi pentru alegerea consiliilor judeţene
trebuie întocmite astfel încât să asigure reprezentarea ambelor sexe.
Procedura alegerii consiliului judeţean, cu unele nuanţări, este aproape
identică cu cea descrisă în capitolul afectat alegerii consiliilor locale.
Astfel, depunerea candidaturilor, campania electorală, organizarea
secţiilor de votare, întocmirea listelor electorale, desfăşurarea alegerilor,
constatarea rezultatelor etc., urmează regulile şi se desfăşoară în termenele
prezentate la alegerea consiliilor locale.
Pentru alegerea unui consiliu judeţean, se votează la toate secţiile de
votare organizate în comunele, oraşele şi municipiile care compun judeţul
respectiv, folosindu-se aceleaşi liste electorale cu cele utilizate pentru alegerea
primarilor şi consiliilor locale, dar buletine de vot distincte.
Organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor electorale pentru alegerea
consiliilor judeţene, este dată de lege în competenţa Biroului electoral de
circumscripţie judeţeană, care este format din 15 membri, dintre care un
preşedinte şi un locţiitor al acestuia care trebuie să fie magistraţi şi 13
reprezentanţi ai partidelor politice, alianţelor politice şi alianţelor electorale
care participă la alegeri în circumscripţia electorală respectivă.
Conform art. 30 din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale, Birourile electorale de circumscripţie judeţeană şi
a municipiului Bucureşti îndeplineşte în mod corespunzător atribuţiile comune
celorlalte birouri electorale (comunale, orăşeneşti şi municipale) precum şi
următoarele atribuţii specifice:
a) urmăresc aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la alegeri în
toate circumscripţiile electorale din cuprinsul judeţului, respectiv al
municipiului Bucureşti;
b) asigură aducerea la cunoştinţa celorlalte birouri electorale din
judeţ, respectiv din municipiul Bucureşti, a hotărârilor Biroului
Electoral Central şi urmăresc modul de aplicare şi respectare a
acestora;
c) efectuează instruirea preşedinţilor birourilor electorale de
circumscripţie comunală, orăşenească, municipală şi de sector al
municipiului Bucureşti şi ai birourilor electorale ale secţiilor de votare
din cuprinsul judeţului;
d) realizează centralizarea numărului de liste complete depuse de
partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, pe baza comunicării
primite de la birourile electorale de circumscripţie comunală,
orăşenească, municipală, respectiv de sector al municipiului Bucureşti,
şi transmit Biroului Electoral Central situaţia centralizată, în termen de
24 de ore de la întocmire;
e) primesc de la birourile electorale de circumscripţie comunală,
orăşenească, municipală, respectiv de sector al municipiului Bucureşti,
procesele-verbale conţinând rezultatul alegerilor, centralizează
rezultatele pe judeţ, pe partide politice, alianţe politice, alianţe
electorale şi pe candidaţi independenţi şi le dau publicităţii. Rezultatul
centralizării datelor pe judeţ, respectiv pe municipiul Bucureşti, se
consemnează într-un proces-verbal, care se transmite Biroului
Electoral Central, potrivit prevederilor prezentei legi.

2. Constituirea Consiliilor Judeţene

Constituirea consiliilor judeţene se face în termen de 20 de zile de la data
alegerilor, convocarea consilierilor fiind făcută de către prefect.
La şedinţa de constituire participă prefectul sau un reprezentant al
acestuia.
 Cvorumul cerut de lege pentru şedinţa de constituire a consiliilor judeţene
şi procedura de desfăşurare a acesteia sunt identice cu cele iterate în
subcapitolul referitor la consiliile locale.
Ordinea de zi a şedinţei de constituire a consiliilor judeţene este însă, în
parte, diferită de cea a consiliilor locale în sensul că după alegerea comisiei de
validare, validarea mandatelor şi depunerea jurământului de către consilierii
aleşi, declararea consiliului judeţean ca fiind legal ales (etape identice),
urmează:
 alegerea preşedintelui şi vicepreşedinţilor consiliului judeţean;
 alegerea comisiilor de specialitate.
Consiliul judeţean alege, dintre membrii săi, pe toată durata exercitării
mandatului, un preşedinte şi doi vicepreşedinţi, cu votul secret al majorităţii
consilierilor în funcţie.
În ceea ce priveşte conflictul de interese pentru preşedinţii şi
vicepreşedinţii consiliilor judeţene şi consilierii judeţeni, menţionăm că potrivit
art. 77 din Legea nr. 161/2003 (Secţiunea a III-a, Capitolul II, Titlul IV, Cartea
I-a) sunt cele prevăzute de art. 47 din Legea administraţiei publice locale nr.
215/2001 cu modificările şi completările ulterioare, fiind identice cu cele ale
consilierilor locali.
Trebuie observat că art. 76 din Legea nr. 161/2003 Capitolul II, stabileşte
că primarii şi viceprimarii, primarul general şi viceprimarii municipiului
Bucureşti sunt obligaţi să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act
juridic ori să nu emită o dispoziţie, în exercitarea funcţiei, care le-ar produce un
folos material personal, pentru soţ ori pentru rudele de gradul I, aflându-se în
conflict de interese.
Având în vedere competenţa conferită de lege preşedinţilor consiliilor
judeţene şi prin delegare, vicepreşedinţilor acestora de a emite acte
administrative sau de a încheia acte juridice, ne întrebăm dacă legiuitorul a
omis să instituie conflictul de interese prevăzut pentru primari sau, dimpotrivă,
a dorit să creeze un alt regim juridic aplicabil preşedinţilor şi vicepreşedinţilor
consiliilor judeţene, mai favorabil.
În opinia noastră, este vorba despre o regretabilă eroare care se cere a fi
îndreptată cât mai urgent.
Referitor la incompatibilităţi, relevăm că art. 88 Secţiunea a IV-a,
Capitolul III, Titlul IV, Cartea I-a din Legea nr. 161/2003 stabileşte acelaşi
regim juridic pentru consilierii locali şi consilierii judeţeni, situaţiile de
incompatibilitate, procedura şi organul competent să constate starea de
incompatibilitate fiind tratate în capitolul aferent consiliilor locale.
 Pentru preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene
incompatibilităţile sunt identice cu cele ale primarilor, raportate la cele ale
consilierilor locali şi judeţeni, astfel cum rezultă din coroborarea art.87 şi art.
88 din Legea nr. 161/2003, Secţiunea a IV-a, Capitolul III, Titlul IV, Cartea I-a.
Suspendarea de drept şi încetarea de drept a mandatului de consilier
judeţean intervin pentru cauzele şi condiţiile prevăzute în cazul consilierilor
locali106.
Tot astfel, drepturile, obligaţiile şi răspunderea consilierilor judeţeni sunt
identice cu cele ale consilierilor locali, motiv pentru care nu le mai dezvoltăm.

3. Funcţionarea Consiliilor Judeţene

Potrivit art. 105 al Legii nr. 215/2001, legea administraţiei publice locale,
consiliul judeţean se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit
prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Mandatul consiliului
judeţean se exercită de la data constituirii, până la declararea ca legal constituit
a noului consiliu ales.
Aşadar, consiliul judeţean este un organ colegial, deliberativ, compus din
consilieri aleşi.
Forma de lucru a consiliilor judeţene este şedinţa, art. 106 al legii
organice a administraţiei publice precizând că şedinţele ordinare se desfăşoară
o dată la două luni, la convocarea preşedintelui consiliului judeţean.
Consiliul judeţean se poate întruni şi în şedinţe extraordinare, ori de câte
ori este necesar, la cererea preşedintelui, a unui număr de cel puţin 1/3 dintre
consilierii judeţeni ori la solicitarea prefectului. În acest ultim caz, cererea se
adresează preşedintelui consiliului judeţean şi se referă la adoptarea de măsuri
imediate pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităţilor,
catastrofelor, incendiilor, epidemiilor, epizotiilor şi pentru apărarea ordinii şi
liniştii publice.
Convocarea consiliului judeţean se face în scris de către preşedintele
acestuia, cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţelor ordinare sau, cu cel puţin 3 zile
înaintea şedinţelor extraordinare, prin intermediul secretarului general al
judeţului.
Apreciem că preşedintele trebuie să facă convocarea consiliului judeţean
prin dispoziţie care se aduce la cunoştinţă publică şi personal consilierilor,
şedinţele fiind publice.
Şedinţele consiliului judeţean sunt conduse de preşedinte sau, în absenţa
acestuia, de unul dintre vicepreşedinţi ori, în cazul în care, din motive
întemeiate, atât preşedintele, cât şi vicepreşedinţii lipsesc, şedinţa va fi condusă
106
A se vedea Rodica Narcisa Petrescu, op. citată, p. 205
de către un consilier ales cu votul majorităţii consilierilor prezenţă, astfel cum
rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 108, art.118 şi art. 153 alin. (6) şi (7)
din legea organică a administraţiei locale.
Toate celelalte aspecte legate de funcţionarea consiliilor judeţene
(cvorum, obligativitatea consilierilor de a participa la şedinţe, sancţionarea
acestora pentru două absenţe consecutive, etc.) sunt identice ca şi în cazul
consiliilor locale.
Dizolvarea de drept a consiliului judeţean este reglementată de art.111
alin. (1) din Legea nr. 215/2001, legea administraţiei publice locale, care
prevede următoarele situaţii de dizolvare:
a) nu se întruneşte timp de 6 luni consecutive;
b) nu a adoptat, în 3 şedinţe ordinare consecutive, nici o hotărâre;
c) numărul consilierilor judeţeni se reduce sub două treimi şi nu se poate
completa din rândul supleanţilor.
Intervenţia uneia dintre cele trei situaţii, se comunică de către secretarul
general al judeţului prefectului care, prin ordin, ia act de dizolvarea de drept a
consiliului şi propune Guvernului organizarea de noi alegeri.
Făcând o analiză comparativă a situaţiilor prevăzute de Legea
nr.215/2001 pentru dizolvarea de drept a consiliilor locale şi a consiliilor
judeţene vom constata că:
 potrivit art. 58 alin. (1) din lege, consiliile locale se dizolvă atunci
când numărul consilierilor s-a redus sub jumătate plus unu şi nu
poate fi completat prin supleanţi etc.;
 conform art. 111 din lege, consiliile judeţene se dizolvă atunci când
numărul consilierilor se reduce sub două treimi şi nu se poate
completa prin supleanţi.
Considerăm „de lege ferenda” ca fiind necesară armonizarea celor două
reglementări, în sensul dispoziţiilor prevăzute de art. 111 din Legea nr.
215/2003. Propunerea noastră se fundamentează pe faptul că o serie importantă
de hotărâri, cum ar fi cele privind: administrarea domeniului public şi privat al
comunei sau oraşului, participarea la programe de dezvoltare judeţeană,
regională, zonală sau cooperare transfrontalieră, organizarea şi amenajarea
teritoriului etc., se adoptă cu votul a cel puţin două treimi din numărul
consilierilor în funcţie.
Pe de altă parte, remarcăm de asemenea faptul că legiuitorul nu a
prevăzut şi o normă permisivă în temeiul căreia consiliul judeţean să poată fi
dizolvat în situaţiile în care ar fi adoptat, într-un anumit interval un număr de
trei hotărâri care, au fost anulate definitiv şi irevocabil de instanţa de
contencios administrativ. Întrucât această ipoteză este reglementată în art. 57
alin. (1) din Legea nr. 215/2001 pentru consiliile locale, ne întrebăm dacă este
vorba de o omisiune sau despre intenţia expresă a legiuitorului.
În opinia noastră, o astfel de diferenţiere între consiliile locale şi cele
judeţene nu se justifică, motiv pentru care apreciem că s-ar impune modificarea
legii.

4. Atribuţiile Consiliilor Judeţene

Articolul art. 104 din Legea nr. 215/2001 legea administraţiei publice
locale statuează: „Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice
judeţene pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în
vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean”, stabilindu-i în
alineatul 1 principalele atribuţii, alineatul 2 al aceluiaşi articol precizând că
„îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite de lege”.
În literatura de specialitate107 atribuţiile principale ale consiliilor judeţene
sunt grupate în şase categorii, astfel:
a) Atribuţii de conducere şi coordonare a unor activităţi la nivel
judeţean, dintre care cităm:
 coordonarea activităţii consiliilor locale, în vederea realizării serviciilor
publice de interes judeţean (art. 104 lit. d);
 organizarea şi conducerea serviciilor publice judeţene, cărora le şi
aprobă regulamentele de funcţionare (lit. b);
 analizează propunerile făcute de comune şi oraşe, în vederea elaborării
de prognoze economice sau pentru refacerea şi protecţia mediului
înconjurător (lit. d);
 aprobă construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor, podurilor,
precum şi a întregii infrastructuri aparţinând căilor de comunicaţii de
interes judeţean (lit. k);
 stabilesc proiectele de organizare şi amenajare a teritoriului judeţului şi
de dezvoltare urbanistică generală a judeţului şi a unităţilor
administrativ-teritoriale componente;
b) Atribuţii privind organizarea internă a consiliului judeţean şi a
aparatului propriu al acestuia, dintre care cităm:
 alegerea preşedintelui, vicepreşedinţilor (art. 104 lit. a);
 aprobă propriul regulament de organizare (art. 104 lit. b);
 aprobă în condiţiile legii, organigrama şi statul de funcţii, numărul
personalului din aparatul propriu, regulamentul de organizare a

107
Mircea Preda, Autorităţile administraţiei publice. Sistemul constituţional român, Lumina Lex, 1999, pp. 555-557
 aparatului propriu de specialitate a instituţiilor şi serviciilor publice
precum şi a regiilor autonome de interes judeţean (lit. b).
c) Atribuţii în domeniul finanţelor publice şi gestionării patrimoniului,
printre care se numără:
 adoptă bugetul propriu al judeţului şi contul de încheiere a exerciţiului
bugetar;
 stabileşte impozite şi taxe judeţene, precum şi taxe speciale pe timp
limitat, în condiţiile legii (art. 104 lit. e);
 administrează domeniul public şi privat al judeţului şi hotărăşte
concesionarea, închirierea şi darea în administrare a unor bunuri,
activităţi sau servicii publice; hotărăşte cu privire la vânzarea,
concesionarea şi închirierea bunurilor proprietate privată a judeţului, în
condiţiile legii (art. 104 lit. g);
d) Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea unor servicii publice de
interes judeţean, printre care se numără:
 înfiinţarea de instituţii şi servicii publice de interes judeţean (art. 104
lit. h);
 înfiinţarea unor instituţii sociale şi culturale precum şi pentru protecţia
drepturilor copilului asigurând buna lor funcţionare (art. 104 lit. o);
 stabilirea de norme orientative pentru regiile autonome şi pentru
societăţile comerciale aflate sub autoritatea consiliului judeţean (lit. p);
 numesc şi eliberează din funcţie pe conducătorii instituţiilor şi
serviciilor publice pe care le-a înfiinţat (art. 104 lit. h);
e) Atribuţii referitoare la:
 asigurarea de sprijin financiar pentru organizarea şi desfăşurarea
activităţilor culturale sau desfăşurate de cultele religioase precum şi
pentru activităţi educativ-ştiinţifice şi sportive (art. 104 lit. n);
 înfiinţarea şi coordonarea corpului gardienilor publici;
 asocierea sau colaborarea cu organizaţii neguvernamentale, cu persoane
juridice române sau străine şi cu alţi parteneri sociali (art. 104 lit. s);
f) Atribuţii privind activitatea pe plan extern, în care se includ:
 colaborează cu autorităţi publice din străinătate, în scopul realizării
unor acţiuni sau lucrări de interes comun (art. 104 lit.r);
 asocierea cu autorităţi publice şi unităţi administrativ-teritoriale din
străinătate, în scopul promovării unor interese comune, cu respectarea
legislaţiei în vigoare;
  aderarea la asociaţii internaţionale care reunesc autorităţi ale
administraţiei publice locale, în vederea promovării unor interese
comune (ex. A.R.E. etc.).

5. Actele Consiliului Judeţean

Potrivit art. 109 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 – legea administraţiei
publice locale, în exercitarea atribuţiilor conferite de lege, consiliul judeţean
adoptă hotărâri, cu votul majorităţii membrilor prezenţi, în afară de cazurile în
care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o
altă majoritate.
În această materie, legiuitorul utilizează în art. 110 o normă de trimitere,
fiind aplicabile şi hotărârilor adoptate de consiliile judeţene formalităţile
procedurale anterioare, concomitente şi ulterioare stabilite în mod expres
pentru hotărârile consiliilor locale.
Astfel, conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 consiliul judeţean
adoptă anumite hotărâri (administrarea domeniului public şi privat, organizarea
şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului, asocierile,
etc.) cu votul a cel puţin două treimi din numărul consilierilor în funcţie.
Alte hotărâri, privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale şi adoptarea
bugetului local, se aprobă cu votul majorităţii consilierilor în funcţie.
Hotărârile se semnează de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de
vicepreşedintele consiliului judeţean care a condus şedinţa şi se
contrasemnează pentru legalitate de către secretarul general al judeţului.
Fiind adoptate de autorităţile deliberative ale administraţiei publice
locale, hotărârile consiliilor judeţene sunt acte administrative de autoritate, cu
caracter unilateral, legal, obligatoriu, executoriu din oficiu şi oportun.
Hotărârile adoptate de consiliile judeţene pot avea atât caracter normativ
precum şi caracter individual.
Controlul de legalitate al hotărârilor adoptate de consiliile judeţene se
exercită de către prefect, potrivit art. 123 alin. (5) din Constituţie şi art. 24 lit. f)
din Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului.

6. Preşedintele şi vicepreşedinţii Consiliului Judeţean

Potrivit art. 113 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, consiliul judeţean îşi
alege dintre consilieri, pe toată durata exercitării mandatului, un preşedinte şi
doi vicepreşedinţi, cu votul secret al majorităţii consilierilor în funcţie.
Pe toată durata mandatului, contractul de muncă al preşedintelui şi
vicepreşedinţilor consiliului judeţean la instituţiile publice, regiile autonome,
companiile naţionale, societăţile naţionale sau societăţile comerciale cu capital
majoritar de stat, se suspendă de drept.
Spre deosebire de viceprimari, preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului
judeţean îşi păstrează calitatea de consilier dispoziţie prevăzută de art. 119 al
legii organice. Apreciem că acest statut juridic diferit nu se justifică, atâta
vreme cât viceprimarii, preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene se aleg
în mod similar, din rândul consilierilor, impunându-se în opinia noastră, de
lege ferenda o simetrie de reglementare.
Preşedintele răspunde în faţa consiliului judeţean de buna funcţionare a
administraţiei publice judeţene.
Eliberarea din funcţie a preşedintelui consiliului judeţean se face prin
votul secret a cel puţin două treimi din numărul consilierilor în funcţie, la
propunerea a cel puţin o treime din numărul consilierilor în funcţie. Această
măsură este posibilă numai dacă, preşedintele consiliului judeţean a emis într-o
perioadă de 3 luni consecutive, un număr de cel puţin 3 dispoziţii care au fost
anulate în mod irevocabil de instanţa judecătorească, „întrucât au contravenit
intereselor generale ale statului ori ale judeţului sau au încălcat Constituţia şi
legile ţării”, conform art. 113 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, legea organică a
administraţiei publice locale.
Vicepreşedinţii pot fi eliberaţi din funcţie, numai dacă „s-a constatat prin
hotărâre judecătorească irevocabilă că au contravenit, în exercitarea sarcinilor
ce le-au revenit, intereselor generale ale statului sau ale judeţului ori au încălcat
Constituţia şi legile ţării”, conform art.113 alin. (2) din Legea nr. 215/2001,
hotărârea consiliului judeţean adoptându-se în aceste situaţii cu votul secret a
cel puţin 2/3 din numărul consilierilor în funcţie.
Deşi, legea nu prevede în mod expres, apreciem că pe lângă 1/3 din
numărul consilierilor în funcţie, eliberarea din funcţie a vicepreşedinţilor poate
fi iniţiată şi de către preşedinte. La această concluzie ne conduc două
argumente şi anume:
a) potrivit art. 116 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 preşedintele poate
delega vicepreşedinţilor, o parte din atribuţiile sale;
b) art. 113 alin. (2) al legii statuează că motivul eliberării din funcţie al
vicepreşedinţilor vizează „exercitarea sarcinilor”, pe care în mod
indubitabil le poate stabili preşedintele consiliului judeţean.
Având în vedere aceste condiţii expres prevăzute de lege apreciem că
preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean se bucură de un statut foarte
stabil.
 Preşedintele consiliului judeţean reprezintă judeţul în relaţiile cu celelalte
autorităţi publice, persoane fizice, juridice şi în justiţie. Aparatul propriu al
consiliului judeţean este subordonat preşedintelui acestuia.
Exercitarea mandatului de către preşedintele şi vicepreşedinţii consiliilor
judeţene, începe după declararea lor ca legal aleşi şi încetează o dată cu
expirarea mandatului consiliului din care fac parte, conform art. 18 alin. (2) din
Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali.
Încetarea mandatului de consilier judeţean, în condiţiile art. 9 alin.(2) din
Legea nr. 393/2004 (demisie, incompatibilitate, schimbarea domiciliului într-o
altă unitate administrativ-teritorială, inclusiv ca urmare a reorganizării acesteia,
lipsa nemotivată de la mai mult de 3 şedinţe ordinare consecutive,
imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni
consecutive, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, condamnare prin hotărâre
judecătorească definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, punerea sub
interdicţie judecătorească, pierderea drepturilor electorale şi deces), are ca efect
încetarea de drept, pe aceeaşi dată, şi a mandatului de preşedinte sau
vicepreşedinte al consiliului judeţean.
Mandatul preşedintelui consiliului judeţean se suspendă de drept, la fel ca
şi cel al primarului, numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv,
conform art. 119 alin. (2) coroborat cu art. 77 din Legea nr.215/2001.
În cazul suspendării preşedintelui, atribuţiile acestuia vor fi exercitate de
unul dintre vicepreşedinţi, desemnat de consiliul judeţean prin votul secret al
majorităţii consilierilor.
Conform art. 116 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 preşedintele consiliului
judeţean îndeplineşte, în condiţiile legii, următoarele atribuţii principale:
a) asigură respectarea prevederilor Constituţiei, punerea în aplicare
a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi
ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului judeţean, precum şi
a altor acte normative;
b) întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţei consiliului judeţean;
c) dispune măsurile necesare pentru pregătirea şi desfăşurarea în
bune condiţii a lucrărilor consiliului judeţean;
d) întocmeşte şi supune spre aprobare consiliului judeţean
regulamentul de organizare şi funcţionarea a acestuia;
e) asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului judeţean şi
analizează periodic stadiul îndeplinirii acestora;
f) conduce şedinţele consiliului judeţean;
g) coordonează şi controlează activitatea instituţiilor şi serviciilor
publice sub autoritatea consiliului judeţean;
 h) exercită funcţia de ordonator principal de credite;
i) întocmeşte proiectul bugetului propriu al judeţului şi contul de
încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului
judeţean, în condiţiile şi la termenele prevăzute de lege;
j) urmăreşte modul de realizare a veniturilor bugetare şi propune
consiliului judeţean adoptarea măsurilor necesare pentru încasarea
acestora la termen;
k) propune consiliului judeţean spre aprobare, în condiţiile legii,
organigrama, statul de funcţii, numărul de personal şi regulamentul de
organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate, a
instituţiilor şi serviciilor publice de sub autoritatea acestuia;
l) prezintă consiliului judeţean, anual sau la cererea acestuia,
rapoarte cu privire la modul de îndeplinire a atribuţiilor proprii şi a
hotărârilor consiliului;
m) propune consiliului judeţean numirea şi eliberarea din funcţie, în
condiţiile legii, a conducătorilor instituţiilor publice şi serviciilor
publice de sub autoritatea acestuia;
n) emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa
prin lege;
o) îndrumă metodologic, urmăreşte şi controlează activităţile de
stare civilă şi autoritate tutelară desfăşurate în comune şi oraşe;
p) acordă, prin aparatul propriu şi serviciile de specialitate ale
consiliului judeţean, sprijin şi consultanţă tehnică şi juridică pentru
autorităţile publice locale, comunale şi orăşeneşti, la solicitarea
acestora;
q) coordonează, controlează şi răspunde de activitatea privind
protecţia drepturilor copilului.
În exercitarea atribuţiilor sale, prevăzute de art. 116 din Legea
nr.215/2001 şi de alte acte normative, preşedintele consiliului judeţean emite
dispoziţii. Spre deosebire de vechea reglementare, Legea nr.215/2001
stipulează în art. 117 faptul că „preşedintele consiliului judeţean emite
dispoziţii cu caracter normativ sau individual”, extinzând astfel competenţa
preşedintelui la emiterea actelor administrative cu caracter normativ.
Dispoziţiile emise de preşedintele consiliului judeţean devin executorii numai
după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau comunicate persoanelor interesate,
după caz.
O altă prevedere cu caracter novator este inserată în art. 116 alin.(2) din
Legea nr. 215/2001 potrivit căruia: „Preşedintele consiliului judeţean poate
delega, prin dispoziţie, vicepreşedinţilor, atribuţiile prevăzute la alin.(1) lit. g şi
p”, Legea nr. 69/1991 neavând o astfel de prevedere.
Trebuie observat totuşi faptul că legiuitorul a instituit o normă permisivă,
lăsând facultatea preşedintelui de a delega sau nu aceste atribuţii.
Drepturile şi obligaţiile preşedinţilor şi vicepreşedinţilor consiliilor
judeţene sunt prevăzute în Capitolele V şi VI din Legea nr.393/2004 privind
Statutul aleşilor locali, fiind similare celor prezentate în capitolul afectat
instituţiei primarului.
Pe timpul exercitării mandatului, preşedintele şi vicepreşedinţii
Consiliului Judeţean se bucură de protecţia legală a aleşilor locali, prevăzută de
art. 20-23 din Legea privind Statutul aleşilor locali nr. 393/2004.
Conform art. 154 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi
art. 55 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, preşedintele şi
vicepreşedinţii Consiliului Judeţean răspund administrativ, civil sau penal,
după caz, pentru toate faptele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin.

7. Secretarul general al judeţului

Fiecare judeţ are un secretar general, salarizat din bugetul judeţului.
Conform art. 11 lit. f din Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici, republicată, secretarul general al judeţului este înalt
funcţionar public de conducere şi se bucură de stabilitate în funcţie. El nu poate
fi membru al vreunui partid politic sau la vreunei formaţiuni politice, sub
sancţiunea eliberării din funcţie. Funcţia de secretar general al judeţului poate
fi ocupată de persoane care au studii superioare juridice sau administrative.
Numirea secretarului general al judeţului se face de către ministrul
administraţiei şi internelor, la propunerea preşedintelui consiliului judeţean,
astfel cum rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 120 alin. (2) din Legea
administraţiei publice locale nr. 215/2001 cu cele ale art. 17 lit. c din Statutul
funcţionarilor publici.
Potrivit legii, numirea se face pe bază de concurs sau examen, după caz.
Concursul se organizează de către preşedintele Consiliului Judeţean, în termen
de 45 de zile de la data la care postul a devenit vacant. Din comisia de concurs
(examen) vor face parte: preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre
vicepreşedinţii Consiliului Judeţean, un reprezentant al Ministerului
Administraţiei şi Internelor, secretarul general al prefecturii şi doi reprezentanţi
ai consiliului judeţean.
Emiterea dispoziţiei de numire se face în termen de 10 zile de la primirea
propunerii.
 Sancţionarea şi eliberarea din funcţie a secretarului general al judeţului se
face de către ministrul administraţiei publice.
Pentru aplicarea celor două măsuri, art. 120 alin. (5) din legea organică a
administraţiei publice prevede următoarea procedură:
a) iniţiativa aplicării sancţiunii revine preşedintelui
Consiliului Judeţean sau, unei treimi din numărul consilierilor
judeţeni;
b) iniţiatorul trebuie să sesizeze comisia de disciplină din
cadrul consiliului judeţean, conform art. 24 din H.G. nr. 1210/2003
privind organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplină şi a
comisiilor paritare din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice.
Comisia de disciplină va efectua ancheta administrativă şi va întocmi
un raport cuprinzând reprezentantul cercetării şi propunerea;
c) propunerea de sancţionare trebuie aprobată de consiliul
judeţean cu votul a cel puţin două treimi din numărul consilierilor în
funcţie.
Cu privire la atribuţiile secretarului general al judeţului, dispoziţiile art.
120 alin. (6) din Legea nr. 215/2001 fac trimitere la prevederile art. 85 din lege,
care reglementează expres atribuţiile secretarului comunei şi oraşului.
În consecinţă, secretarul general al judeţului va exercita aceeaşi atribuţii,
dar raportate la rolul şi locul care revin autorităţii administraţiei publice la
nivelul judeţului, şi anume:
participă în mod obligatoriu la şedinţele consiliului judeţean;
coordonează compartimentele şi activităţile cu caracter juridic, de stare
civilă, autoritatea tutelară şi asistenţă socială din cadrul aparatului propriu
de specialitate al consiliului judeţean;
avizează proiectele de hotărâri ale consiliului judeţean, asumându-şi
răspunderea pentru legalitatea acestora, contrasemnând hotărârile pe care
le consideră legale;
avizează pentru legalitate dispoziţiile preşedintelui consiliului judeţean;
urmăreşte rezolvarea corespondenţei în termenul legal;
asigură îndeplinirea procedurilor de convocare a consiliului judeţean şi
efectuarea lucrărilor de secretariat;
pregăteşte lucrările supuse dezbaterii consiliului judeţean;
asigură comunicarea către autorităţile, instituţiile şi persoanele interesate a
actelor emise de consiliul judeţean şi preşedintele acestuia, în termen de
cel mult 10 zile dacă legea nu prevede altfel;
asigură aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor şi dispoziţiilor cu
caracter normativ;
 eliberează extrase sau copii de pe orice act din arhiva consiliului judeţean, în
afara celor cu caracter secret, stabilit potrivit legii;
legalizează semnături de pe înscrisurile prezentate de părţi şi confirmă
autenticitatea copiilor cu acte originale, în condiţiile legii.
Secretarul poate coordona şi late servicii ale aparatului propriu de
specialitate stabilite de către preşedinte. Secretarul îndeplineşte şi alte atribuţii
prevăzute de lege sau însărcinări date de consiliului judeţean sau preşedintele
acestuia.
 Capitolul VIII
PREFECTUL

1. Consideraţii generale privind instituţia prefectului

Scurt istoric
Originea instituţiei prefectului se pierde în timp, unii autori susţinând că o
regăsim încă din Roma Antică în care noţiunile de prefect sau prefectură
semnificau fie unităţi administrative („praefectural”), fie funcţii oficiale civile,
militare sau economice108, sintagma „prefectus urbis” desemnând prefectul
oraşului Roma, în timp ce alţi autori consideră că prefectul este o creaţie
napoleoniană.109
În România, instituţia prefectului are vechi tradiţii fiind întâlnită atât în
Muntenia cât şi în Moldova încă înainte de Unirea Principatelor.
Oficial şi în actuala denumire, instituţia prefectului a fost introdusă prin
Legea comunală din 1 aprilie 1864 şi în Legea pentru înfiinţarea consiliilor
judeţene nr. 396 din 2 aprilie 1864, care în art. 91 stipula: „prefectul, cap al
administraţiei judeţene, dirige toate lucrările acestei administraţiuni şi execută
hotărârile consiliului judeţean”. Potrivit art. 3 alin. (2) din lege, prefectul era
comisar (reprezentant) al Guvernului pe lângă consiliul judeţean. În această
calitate, prefectul era abilitat de lege să exercite supravegherea legalităţii
actelor adoptate de consiliul judeţean sau de comitetul permanent al acestuia,
având dreptul şi obligaţia de a promova recurs la Guvern, în termen de 10 zile,
dacă considera că un act este ilegal. Conform art. 95 alin. (3) din lege,
introducerea recursului avea drept consecinţă suspendarea punerii în executare
a actului respectiv.
Guvernul avea obligaţia să soluţioneze recursul în termen de 20 de zile de
la primire, iar dacă înăuntrul acestui termen nu se pronunţa actul respectiv era
considerat a fi legal, producându-şi efectele pentru care a fost adoptat.
Legea administrativă din 3 august 1929 prevedea faptul că prefectul se
numea prin decret regal, la propunerea Ministerului de Interne. Totodată, au
fost create un număr de 5 directorate ministeriale, ca centre de administraţie şi
inspecţie locală, cu sediul în Bucureşti, Cluj, Craiova, Iaşi şi Timişoara, fiecare
dintre acestea având în raza de activitatea mai multe judeţe. Acestea erau
conduse de un director ministerial, care avea rang de subsecretar de stat,
prefectul în calitate de reprezentant al Guvernului, fiind subordonat acestuia.
108
Mircea Preda, Tratat de drept administrativ, Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 575
109
Marcel Waline, Droit administratif, Paris, 1963
 Pentru a putea fi numit prefect, legea impunea persoanei anumite condiţii
de vârstă şi studii, respectiv 30 de ani împliniţi şi studii universitare, precum şi
anumite incompatibilităţi. Astfel, conform art.270, prefectul nu putea ocupa
nici o altă funcţie publică plătită de stat, judeţ sau comună, nu putea exercita
vreo profesie liberă şi nici nu putea fi administrator sau cenzor în societăţile
civile sau comerciale din judeţ.
În principal, prefectul exercita următoarele atribuţii:
a) reprezenta Guvernul şi puterea executivă în judeţ, făcând legătura cu
fiecare minister, prin directoratele ministeriale şi serviciile ministeriale
locale;
b) în calitate de reprezentant al Guvernului, exercita conform art.273,
controlul şi supravegherea tuturor administraţiilor locale din judeţ;
c) exercita atribuţii poliţieneşti, conform art. 68 şi 69 din Legea de
organizare a poliţiei generale a statului din 21 iulie 1929 fiind şeful
poliţiei din judeţ.
Pe lângă aceste atribuţii principale, prefectul se îngrijea de publicarea
legilor, a regulamentelor şi veghea la aplicarea acestora (art.274); era obligat
să-şi dea concursul la îndeplinirea deciziilor executorii ale consiliului judeţean
(art. 275), supraveghea toate instituţiile de binefacere şi asistenţă socială care
depindeau de stat, judeţ sau comună (art. 277) etc.
Legea administrativă din anul 1936 consacrând în art. 84 faptul că
„Prefectul este reprezentantul guvernului şi şeful administraţiei judeţene”, a
lărgit atribuţiile acestuia, dându-i-se şi dreptul de a controla serviciile
administraţiilor locale.
Din modul de numire, precum şi din atribuţiile pe care le exercită, rezultă
cu claritate faptul că în concepţia legiuitorului din 1929 şi 1936 funcţia de
prefect era politică şi nu administrativă.
Legea administrativă din 1938 aduce o modificare de substanţă sub acest
aspect, prevăzând în art. 97 alin. (2) faptul că prefectul este funcţionar de
carieră, conferindu-i în acelaşi timp competenţa de a numi primarul în
comunele rurale şi urbane nereşedinţă şi de a desemna pe membrii de drept în
consiliul comunal.
În perioada de după anul 1944, legislaţia noastră nu a mai consacrat
instituţia prefectului, atribuţiile acestuia privind controlul legalităţii actelor
administrative fiind conferit instanţelor judecătoreşti şi altor organe statale, sub
comanda partidului unic.
După revoluţia din decembrie 1989, tradiţia a fost reluată, instituţia
prefectul regăsindu-şi locul şi rolul în sistemul administraţiei publice din
România.
 Astfel, prin Legea nr. 5/1990 privind administrarea judeţelor,
municipiilor, oraşelor şi comunelor până la organizarea de alegeri locale 110, au
fost organizate la nivelul judeţelor prefecturile. Potrivit art. 2 din lege
prefectura era un „organ local al administraţiei de stat cu competenţă generală”,
prefectul nefiind consacrat ca autoritate publică, cu atribuţii proprii.
Ulterior, art. 122 din Constituţie, Legea nr. 69/1991 şi apoi Legea nr.
215/2001 legile organice ale administraţiei publice locale au făcut din prefect o
autoritate a administraţiei publice.
Reglementarea instituţiei prefectului în Secţiunea a 2-a, Capitolul V,
Titlul III intitulată „Administraţia publică locală” din Constituţie, au determinat
pe unii autori să-l considere pe prefectul ca fiind o autoritate a administraţiei
publice locale111, alături de consiliile locale, primari şi consiliile judeţene.
Într-o altă opinie, se apreciază, dimpotrivă, că prefectul este o „autoritate
desconcentrată în judeţe a Guvernului”, „un organ al administraţiei teritoriale
în stat”, ori „o autoritate administrativă desconcentrată a administraţiei publice
centrale”112.
În ceea ce ne priveşte, ne raliem celei de-a doua teză, considerând că
prefectul este o autoritate deconcentrată a Guvernului în judeţe şi în municipiul
Bucureşti. În formarea acestei teze pledează mai multe argumente, cum sunt:
regimul juridic al desemnării prefectului, competenţa şi sarcinile acestuia, etc.,
instituţia prefectului constituindu-se într-un element de legătură organică între
autonomia locală şi lege, între interesele locale şi interesele naţionale
exprimate prin lege.
În acest sens, într-o opinie se relevă că „Aşa se explică de ce în toate
ţările democratice, la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale cu gradul cel
mai mare de extensie, există un reprezentant al statului, mai exact al
executivului central, cu rolul de a veghea asupra aplicării legii de către
autorităţile administraţiei publice locale, inclusiv ale comunităţilor locale”.113

2. Reglementarea legislativă actuală

Menţionăm de la început faptul că, în ultimii doi ani, au survenit o serie
de reglementări cu caracter de noutate în ceea ce priveşte instituţia prefectului.
Suportul constituţional al instituţiei prefectului îl regăsim în art.123 al
Constituţiei României, republicată, care a introdus un nou alineat, devenit alin.
(4), potrivit căruia între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari,
110
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 92 din 20 iulie 1990
111
Mircea Preda, Autorităţile administraţiei publice. Sistemul constituţional român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999
112
Ioan Vida, op. citată, pp. 167-168, Corneliu Liviu Popescu, Avizul prefectului pentru numirea sau eliberarea din funcţie a
conducătorilor serviciilor publice descentralizate în judeţe ale administraţiei ministeriale, în revista „Dreptul” nr. 5/1998, p.
52, C. Manda, Drept administrativ, Editura „Victor”, Bucureşti, 2000, p. 236; Rodica Narcisa Petrescu, op. citată, pp. 218-219
113
M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. citată, p. 261
precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există
raporturi de subordonare.
Textul constituţional este detaliat de o lege specială, Legea nr.340/2004
legea privind instituţia prefectului114, care pentru prima dată după 1991,
reglementează în mod distinct instituţia prefectului faţă de autorităţile
administraţiei publice locale. Printre altele, legea se particularizează şi prin
faptul că dispoziţiile sale intră în vigoare la termene diferite, respectiv: la 3 zile
de la data publicării, începând cu data de 1 ianuarie 2005 (art. 7) şi începând cu
data de 1 ianuarie 2006 (art. 9, art. 13-18, art. 22 alin. (3) şi art. 39), abrogând
în acelaşi timp dispoziţiile din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001
referitoare la instituţia prefectului.
O altă reglementare cu caracter novator o identificăm în dispoziţiile art. 9
din Legea nr. 340/2004, în acord cu cele ale art. 11 din Legea nr. 188/1999
privind Statutul funcţionarilor publici, republicată115, conform cărora prefectul
şi subprefectul fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici, începând cu
data de 1 ianuarie 2006. Aşa cum am mai arătat pe parcursul acestei lucrări, ne
exprimăm rezervele cu privire la punerea în aplicare pe termen scurt a acestor
dispoziţii, indiferent de coloratura politică a guvernării.
De asemenea, Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările
ulterioare stabileşte în art. 28 faptul că prefecţii se află în raporturi de
subordonare faţă de Guvern care, exercită asupra prefecţilor controlul ierarhic.
În sfârşit, menţionăm că atribuţiile prefectului, organizarea, funcţionarea
şi sarcinile prefecturii sunt consfinţite de o multitudine de acte normative,
enumerarea făcută nefiind exhaustivă.

3. Numirea, încetarea de drept a exercitării funcţiei,

incompatibilităţi, conflictul de interese
Conform art. 123 alin. (1) din Constituţia României „Guvernul numeşte
un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti”, la propunerea
Ministerului Administraţiei şi Internelor, astfel cum rezultă şi din prevederile
art. 1 alin. (1) din Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului.
Sediul instituţiei prefectului, denumit prefectură, este în municipiul
reşedinţă de judeţ, într-un imobil proprietate publică a statului, a judeţului sau a
municipiului, după caz116.
Pentru municipiul Bucureşti, respectiv judeţul Ilfov, sediul instituţiei
prefectului este în municipiul Bucureşti.
114
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 658 din 21 iulie 2004
115
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 251 din 22 martie 2004
116
A se vedea art. 2 din Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului
 Sub imperiul Legii nr. 215/2001, pentru a fi numit în funcţia de prefect se
impunea condiţia studiilor superioare de lungă durată, fiind eliminată condiţia
de vârstă (cel puţin 30 de ani) prevăzută de Legea nr.69/1991.
Aşa cum am mai arătat, începând cu data de 1 ianuarie 2006, potrivit
modificărilor aduse de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor
publici, republicată, coroborate cu cele ale art. 9 din Legea nr. 340/2004
prefectul ar urma să facă parte din categoria înalţilor funcţionari publici,
renunţându-se astfel la statutul său politic.
Conform art. 11 din Legea nr. 340/2004 încetarea de drept a exercitării
funcţiei de prefect, intervine în următoarele situaţii:
a) demisie;
b) nerespectarea prevederilor art. 17 şi ale art. 22 alin. (1) si (3);
c) imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 3 luni
consecutiv;
d) condamnare, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi
irevocabilă, la o pedeapsă privativă de libertate;
e) pierderea drepturilor electorale;
f) punere sub interdicţie judecătorească, în condiţiile legii;
g) destituire;
h) obţinerea calificativului nesatisfăcător;
i) deces.
Menţionăm că spre deosebire de reglementările anterioare, în concret
Legea nr. 69/1991 şi Legea nr. 215/2001 care reglementează doar eliberarea din
funcţie a prefectului, fără să detalieze motivele care conduc la această decizie,
Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului consfinţeşte situaţiile care
determină încetarea de drept a exercitării funcţiei de prefect.
Constatarea încetării de drept a exercitării funcţiei de prefect se face de
către Ministerul Administraţiei şi Internelor, care va propune Guvernului,
numirea altei persoane, conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 340/2004. În
opinia noastră, formularea textului menţionat trebuie înţeleasă în sensul că
Ministerul Administraţiei şi Internelor are doar competenţa de a propune
Guvernului să constate, prin hotărâre, încetarea de drept a exercitării funcţiei
sau destituirea din funcţie.
Conform art. 85 din Secţiunea a III-a, Capitolul III, Titlul IV din Legea
nr. 161/2003, funcţia de prefect este incompatibilă cu:
a) calitatea de deputat sau senator;
b) funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al
municipiului Bucureşti;
c) funcţia de consilier local sau consilier judeţean;
 d) o funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul
organizaţiilor cu scop comercial;
e) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director,
administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la
societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit,
societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile
publice;
f) funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale
acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale prevăzute la lit. e);
g) funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor
comerciale prevăzute la lit. e);
h) funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale
regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale;
i) calitatea de comerciant persoană fizică;
j) calitatea de membru al unui grup de interes economic;
k) o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor
funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este
parte.
Prefecţii pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al
cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice.
La numirea în funcţie, persoana trebuie să declare că nu se află într-o
situaţie de incompatibilitate.
În cazul în care, pe timpul exercitării funcţiei de prefect, apare o situaţie
de incompatibilitate, constatarea se face de ministrul administraţiei şi
internelor, care îl va informa pe primul-ministru, pentru a dispune măsurile
necesare, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 86 lit. b) din Legea nr. 161/2003.
În ceea ce priveşte conflictul de interese, materia este reglementată pentru
prefect şi subprefect de art. 72 - 75 din Secţiunea a II-a, Capitolul II, Titlul IV,
Cartea I-a, din Legea nr. 161/2003.
Astfel, Prefectul este obligat să nu emită un act administrativ sau, să nu
încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei decizii în
exercitarea funcţiei publice de autoritate, care ar produce un folos material
pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I, potrivit art. 72 alin. (1)
din Legea nr. 161/2003.
Încălcarea acestei obligaţii constituie abatere administrativă, dacă nu este
o faptă gravă, potrivit legii, iar actele administrative emise sau actele juridice
încheiate în astfel de condiţii sunt lovite de nulitate absolută, conform art. 73
alin. (1) şi (2) din legea sus-menţionată.
 Verificarea sesizărilor privind încălcarea obligaţiilor prevăzute în art. 72
alin. (1) se face de către Corpul de control al primului-ministru.
Rezultatul verificărilor se prezintă primului-ministru, care dispune prin
decizie, asupra măsurilor ce se impun.
În cazurile în care din verificări rezultă că prefectul sau subprefectul a
realizat foloase materiale prin săvârşirea unei abateri administrative, primul-
ministru poate dispune, după caz:
d) sesizarea organelor de urmărire penală competente;
e) sesizarea comisiilor competente de cercetare a averii, constituite
conform Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii
demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi
control şi a funcţionarilor publici.
Decizia primului-ministru poate fi atacată la Curtea de Apel Bucureşti –
Secţia contencios administrativ, în termen de 15 zile de la comunicare.
Hotărârea Curţii de Apel este supusă recursului.
Hotărârea judecătorească irevocabilă, sau, după caz, decizia primului-
ministru, neatacată în termenul de 15 zile, se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I-a.
Persoana care a săvârşit o astfel de abatere administrativă, constatată
după procedura menţionată, este decăzută din dreptul de a mai exercita funcţia
de prefect sau subprefect pentru o perioadă de 3 ani de la data publicării
hotărârii judecătoreşti sau, după caz, a deciziei primului-ministru.
Conflictul de interese poate fi sesizat primului-ministru de orice persoană
sau acesta se poate sesiza din oficiu.
Modul de soluţionare al sesizării va fi comunicat prefectului în termen de
30 de zile de la data soluţionării acesteia, conform art. 74 alin. (2) din Legea
161/2003.
Conform art. 75 din Legea nr. 161/2003 (Cartea I-a, Titlul IV, Capitolul
II, Secţiunea a-2-a) „Persoana care se consideră vătămată într-un drept al său
ori într-un interes legitim ca urmare a existenţei unui conflict de interese
prevăzut în prezenta secţiune se poate adresa instituţiei de judecată competente,
potrivit legii, în funcţie de natura actului emis sau încheiat.”
 4. Atribuţiile prefectului
4.1. Atribuţiile conferite de Constituţie
Statutul constituţional al instituţiei prefectului este stabilit de art.123 din
Constituţia României, republicată, text care înlocuieşte fostul art. 122 modificat
şi completat prin Legea de revizuire nr. 429/2003.
Potrivit art. 123 din Constituţie:
„(1) Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul
Bucureşti.
(2) Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce
serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.
(3) Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică.
(4) Între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi
consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de
subordonare.
(5) Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un
act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care
consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.”
Aşa cum se arată în lucrarea „Constituţia României – revizuită –
comentarii şi explicaţii”117, instituţia prefectului se distinge prin următoarele
calităţi:
a) reprezentant al Guvernului;
b) şef al serviciilor statului din judeţ (municipiul Bucureşti);
c) autoritate de tutelă administrativă pentru supravegherea respectării
legii de către autorităţile administraţiei publice locale.
În ceea ce priveşte calitatea prefectului de reprezentant al Guvernului în
judeţe şi în municipiul Bucureşti prevăzută de art. 123 alin. (1), preluată în art.
1 alin. (1) din Legea nr. 340/2004, conform căruia „Prefectul este
reprezentantul Guvernului pe plan local” ne apare evidentă natura politică a
instituţiei prefectului.
Pe de altă parte, dar în legătură cu calitatea de reprezentant al Guvernului
în plan local, prefectul „conduce” serviciile publice deconcentrate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din
unităţile administrativ-teritoriale, revenind legiuitorului misiunea de a stabili în
concret competenţa prefectului118.
În legătură cu această atribuţie constituţională conferită instituţiei
prefectului, apreciem că Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului nu
117
M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. citată, p. 261
118
A se vedea M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. citată, pp. 261-262
aduce clarificările necesare. Astfel, art. 24 lit. c stabileşte că prefectul:
„conduce, prin compartimentele proprii de specialitate, activitatea serviciilor
publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei
publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale”. Or, atâta vreme cât nu
sunt detaliate prerogativele prefectului, este greu de înţeles cum se poate
realiza atribuţia „de a conduce” serviciile deconcentrate de către structuri
funcţionale din subordinea prefectului.
Mai mult chiar, spre deosebire de art. 133 alin. (2) din Legea nr.215/2001
care prevedea în mod expres faptul că numirea şi eliberarea conducătorilor
acestor servicii deconcentrate, se pot face cu avizul consultativ al prefectului,
actuala reglementare pe care o regăsim în art.25 din Legea 340/2004
înlocuieşte avizul consultativ cu propunerea, utilizând adverbul numai, care
indicând restricţia sau exclusivitatea, ne face să opinăm că au aceeaşi valoare
juridică.
În opinia noastră, atâta vreme cât conducătorii serviciilor deconcentrate
ale ministerelor sunt numiţi de miniştri de resort şi se subordonează acestora
prin activitatea pe care o desfăşoară, atributul de comandă revine miniştrilor. În
acelaşi timp însă, având în vedere textul constituţional şi deopotrivă, al legii
speciale, trebuie să admitem teza unei duble subordonări, în plan vertical şi în
plan orizontal a serviciilor deconcentrate ale ministerelor, implicit a
conducătorilor acestora.
În sfârşit, art. 123 alin. (5) din Constituţia României, republicată,
consacră dreptul prefectului de a ataca în faţa instanţei de contencios
administrativ actele pe care le consideră ilegale, emise sau adoptate de
autorităţile administraţiei publice locale, textul având aceeaşi redactare cu a art.
122 alin. (4) din Constituţia revizuită.
Analiza textul constituţional menţionat, ne permite formularea
următoarelor observaţii:
a) deşi art. 123 alin. (4) din Constituţie consacră un statut
constituţional preşedinţilor consiliilor judeţene, alineatul 5 al aceluiaşi
articol omite din enumerare, actele administrative emise de aceştia.
Aşa fiind, în ipoteza în care prefectul ar ataca o dispoziţie emisă de
preşedintele consiliului judeţean pe care o consideră ilegală, poate fi
invocată neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 24 lit. f) şi art. 26 din
Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului.
b) competenţa prefectului de a ataca în instanţele de contencios
administrativ este exhaustivă, nefiind stabilite excepţii, pe de o parte,
iar, pe de altă parte, nu este prevăzut un termen înăuntrul căruia
prefectul poate verifica legalitatea actelor administrative
 emise/adoptate de autorităţile administraţiei publice locale şi de a le
ataca la instanţa de contencios administrativ119.
În aplicarea dispoziţiilor constituţionale, art. 26 din Legea nr.340/2004
prevede că în exercitarea atribuţiei cu privire la verificarea legalităţii actelor
administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale, prefectul poate
ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ aceste acte, dacă le
consideră nelegale, cu excepţia actelor de gestiune. Actul atacat este suspendat
de drept.
Pe de altă parte, art. 41 din aceeaşi lege stabileşte: „În sensul prezentei
legi, expresia autorităţi ale administraţiei publice locale şi judeţene se defineşte
după cum urmează: consiliile locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor,
sectoarelor municipiului Bucureşti, ca autorităţi deliberative, respectiv primarii,
primarul general al municipiului Bucureşti şi preşedinţii consiliilor judeţene, ca
autorităţi executive”.
Din analiza comparativă a textului constituţional şi a celor din legea
specială, se deduc următoarele concluzii:
a) legea specială exceptează de la controlul de
legalitate exercitat de prefect actele de gestiune ale administraţiei
publice locale şi judeţene;
b) prefectul poate verifica legalitatea dispoziţiilor
emise de preşedinţii consiliilor judeţene.
Potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 340/2004 „Cu cel puţin 10 zile
înaintea introducerii acţiunii prevăzute la alin. (1), prefectul va solicita
autorităţilor care au emis actul, cu motivarea necesară, reanalizarea actului
socotit nelegal, în vederea modificării sau, după caz, a revocării acestuia.”
Introducerea acţiunii de către prefect se face în termen de 30 de zile de la
comunicarea actului, legiuitorul rezumându-se în art. 26 alin.(3) din Legea nr.
340/2004 la stabilirea termenului, fără a-i preciza natura.
Or, având în vedere disputele doctrinare create în această materie, sub
imperiul Legii nr. 69/1991 şi a Legii nr. 215/2001, practica neunitară a Curţii
Constituţionale şi a instanţelor de contencios administrativ considerăm că
materia trebuia reglementată în mod riguros, neechivoc120.
4.2. Atribuţiile conferite de lege
Conform art. 4 din Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului,
activitatea prefectului se întemeiază pe principiile: legalităţii, imparţialităţii,
obiectivităţii, transparenţei, eficienţei, responsabilităţii, orientării către
cetăţean.
119
M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op.citată., p. 263
120
A se vedea în acest sens Rodica Narcisa Petrescu, op. citată, pp. 223-224
 Capacitatea juridică de drept public a instituţiei prefectului se exercită în
exclusivitate de către prefect, spre deosebire de exercitarea drepturilor şi
asumarea obligaţiilor civile ale instituţiei prefectului, care pot fi delegate de
către prefect, prin ordin şi altei persoane, conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1) şi
(2) din Legea nr. 340/2004.
Activitatea instituţiei prefectului este finanţată de la bugetul de stat.
În calitate de reprezentant al Guvernului, prefectul îndeplineşte potrivit
art. 24 din Legea nr. 340/2004 următoarele atribuţii principale:
asigură, la nivelul judeţului sau, după caz, al municipiului Bucureşti,
realizarea intereselor naţionale, aplicarea şi respectarea Constituţiei, a
legilor, a ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului, a celorlalte acte
normative, precum şi a ordinii publice;
acţionează pentru realizarea în judeţ, respectiv în municipiul Bucureşti, a
obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare şi dispune măsurile
necesare pentru îndeplinirea lor, în conformitate cu competenţele şi
atribuţiile ce îi revin, potrivit legii;
conduce, prin compartimentele proprii de specialitate, activitatea serviciilor
publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale;
acţionează pentru asigurarea climatului de pace socială, menţinerea unui
contact continuu cu toate nivelurile instituţionale şi sociale, acordând o
atenţie constantă prevenirii tensiunilor sociale;
stabileşte, împreună cu autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene,
priorităţile de dezvoltare teritorială;
verifică legalitatea actelor administrative adoptate sau emise de autorităţile
administraţiei publice locale şi judeţene, cu excepţia actelor de gestiune;
asigură, împreună cu autorităţile şi organele abilitate, pregătirea şi aducerea
la îndeplinire, în condiţiile stabilite prin lege, a măsurilor de apărare care
nu au caracter militar, precum şi a celor de protecţie civilă;
dispune, în calitate de preşedinte al Comitetului judeţean pentru situaţii de
urgenţă, măsurile care se impun pentru prevenirea şi gestionarea acestora
şi foloseşte în acest sens sumele special prevăzute în bugetul propriu cu
această destinaţie;
utilizează, în calitate de şef al protecţiei civile, fondurile special alocate de la
bugetul de stat şi baza logistică de intervenţie în situaţii de criză, în
scopul desfăşurării în bune condiţii a acestei activităţi;
dispune măsurile corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi
apărarea drepturilor şi a siguranţei cetăţenilor, prin organele legal
abilitate;
 asigură realizarea planului de măsuri pentru integrare europeană şi
intensificarea relaţiilor externe;
dispune măsuri de aplicare a politicilor naţionale hotărâte de Guvern şi a
politicilor de integrare europeană;
hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu instituţii similare
din ţară şi din străinătate, în vederea promovării intereselor comune.
Prefectul este abilitat de lege să numească, prin ordin, secretarii unităţilor
administrativ-teritoriale şi pe cei ai subdiviziunilor municipiilor, în urma
promovării concursului organizat în condiţiile Legii nr. 188/1999 privind
Statutul funcţionarilor publici, conform art.29 din Legea nr. 340/2004.
De asemenea, prefectul poate dispune, prin ordin, sancţionarea
disciplinară a secretarilor de comune, oraşe, municipii şi ai sectoarelor
municipiului Bucureşti, cu excepţia secretarului general al judeţului şi respectiv
al municipiului Bucureşti, în condiţiile legii.
Destituirea din funcţie a secretarilor din unităţile administrativ-teritoriale,
se poate face de către prefect, prin ordin, numai la propunerea consiliului local,
pe baza concluziilor reieşite dintr-o cercetare administrativă prealabilă, astfel
cum prevăd dispoziţiile art. 29 alin. (2) teza I-a din Legea nr. 340/2004.
Propunerea de destituire din funcţie a secretarilor trebuie adoptată de către
consiliul local cu votul a cel puţin două treimi din numărul consilierilor în
funcţie, ca urmare a iniţiativei primarului, sau a unei treimi din numărul
consilierilor.
Remarcăm din nou inconsecvenţa legiuitorului nostru care, în art.29 alin.
(2) din Legea nr. 340/2004 reglementează „destituirea din funcţie a
secretarilor”, în timp ce art. 86 din Legea administraţiei publice locale nr.
215/2001 se referă la „eliberarea din funcţie” a acestora.
Având în vedere faptul că art. 84 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici reglementează încetarea raporturilor de serviciu atât prin
eliberarea din funcţia publică (lit. c), precum şi destituirea din funcţia publică
(lit. d) atribuind celor două instituţii semnificaţii distincte, considerăm de lege
ferenda ca fiind necesară armonizarea dispoziţiilor din cele două acte
normative.
Prefectul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege şi de celelalte acte
normative, precum şi însărcinările stabilite de Guvern.
Din analiza atribuţiilor conferite de Constituţie şi lege prefectului, rezultă
că acesta are o competenţă materială specializată, care sub aspect teritorial se
limitează la nivelul judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti121.

121
Vezi Rodica Narcisa Petrescu, op. citată, p. 223
 5. Drepturile şi îndatoririle prefecţilor
Capitolul III al Legii nr. 340/2004 privind instituţia prefectului este
intitulat „Drepturile şi îndatoririle membrilor Corpului prefecţilor şi al
Corpului subprefecţilor”, reglementând pentru prima dată după 1990, în mod
distinct această materie.
Potrivit dispoziţiilor art. 19-22 din lege prefecţii în funcţie beneficiază de
următoarele drepturi speciale:
a) locuinţă de serviciu;
În cazul în care prefectul îşi desfăşoară activitatea în altă localitate decât
cea de domiciliu, beneficiază de locuinţă de serviciu.
Dacă prefectul se află în situaţia menţionată, cheltuielile privind chiria
locuinţei de serviciu şi cele ocazionate de mutarea în localitatea în care îşi are
sediul instituţia prefectului, sunt suportate din bugetul instituţiei prefectului,
conform art. 19 alin. (2) din lege.
Legea prevede că în atare situaţii, contractul de închiriere al locuinţei de
serviciu se încheie pe perioada exercitării funcţiei de prefect şi încetează de
drept, la data încetării exercitării funcţiei de prefect.
În perspectiva profesionalizării funcţiei de prefect şi clasificării funcţiei
de prefect în categoria înalţilor funcţionari publici, vom constata că acest drept
conferit prefectului este un drept special, discriminatoriu, de care nu
beneficiază alte categorii de funcţionari publici.
b) salarizarea prefecţilor se face în conformitate cu prevederile legii
privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici;
c) în calitate de reprezentant al Guvernului, prefectului în funcţie i se
acordă onoruri militare, în conformitate cu dispoziţiile regulamentelor
specifice, cu ocazia ceremoniilor militare organizate în judeţ;
d) contractul de muncă al prefecţilor cu instituţiile publice, regiilor
autonome, companiilor naţionale, societăţilor naţionale şi societăţilor
comerciale se suspendă de drept;
În ce priveşte îndatoririle prefecţilor, art. 22 din Legea nr. 340/2004
prevede: „(1) Membrilor Corpului prefecţilor, respectiv ai Corpului
subprefecţilor, le sunt aplicabile prevederile referitoare la incompatibilităţi şi
conflictul de interese, prevăzute pentru funcţionarii publici. (3) Prefectul si
subprefectul nu pot fi membri ai unui partid politic, sub sancţiunea eliberării
lor din funcţie”, dispoziţie care intră în vigoare începând cu data de 1 ianuarie
2006.
 6. Actele prefectului
Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, prefectul emite ordine cu
caracter normativ sau individual, în condiţiile legii, competenţă stabilită prin
art. 32 din Legea nr. 340/2004, care preia textul abrogat din art. 137 alin. (1)
din Legea nr. 215/2001 Legea administraţiei publice locale.
În ceea ce priveşte ordinele prin care se stabilesc măsuri cu caracter
tehnic sau de specialitate, legea prevede obligaţia prefectului de a consulta
conducătorii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte
organe ale administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului,
organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale 122. Deşi textul preia
redactarea art. 137 alin. (2) din Legea nr. 215/2004, considerăm că se impunea
renunţarea la termenul de „consultare” şi utilizarea unei formalităţi procedurale
consacrate în doctrină, respectiv aviz (facultativ sau consultativ) sau acord.
Ordinele cu caracter normativ devin executorii numai după ce au fost
aduse la cunoştinţă publică, în condiţiile legii, aşa cum rezultă din coroborarea
dispoziţiilor art. 32 alin. (3) cu cele ale art. 33 alin. (1) din Legea nr. 340/2004.
Aceste ordine se comunică de îndată Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Ministerului Administraţiei şi Internelor poate propune Guvernului
anularea ordinelor emise de prefect, dacă le consideră nelegale sau
netemeinice, conform art. 33 alin. (4) din Legea nr.340/2004 privind instituţia
prefectului.
Este evident însă faptul că Guvernul, la propunerea Ministerului
Administraţiei şi Internelor sau a altei autorităţi publice, poate dispune anularea
unui ordin emis de prefect şi pentru motive de neoportunitate, în temeiul
raporturilor de subordonare directă şi pe baza atribuţiei de control ierarhic,
conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi
funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi
completările ulterioare.
Ordinele emise de prefect în calitate de preşedinte al Comitetului
judeţean pentru situaţii de urgenţă produc efecte juridice de la data aducerii lor
la cunoştinţă, de la care devin şi executorii.
Potrivit art. 34 din Legea nr. 340/2004 prefecţii sunt obligaţi să comunice
ordinele de natura celor sus-menţionate conducătorului instituţiei ierarhic
superioare serviciului public deconcentrat.
Ordinele cu caracter individual emise de prefecţi devin executorii de la
data aducerii lor la cunoştinţă publică, potrivit art. 33 teza a II-a din Legea nr.
340/2004 privind instituţia prefectului.

122
A se vedea art. 32 alin. (2) din Legea nr. 340/2004
 Fiind emise de o autoritate a administraţiei publice (prefectul), în
exercitarea atribuţiilor de putere publică, ordinele emise de prefecţi sunt acte
administrative de autoritate, cu caracter obligatoriu şi executoriu din oficiu.
Deşi legea nu prevede în mod expres, legalitatea ordinelor prefectului
este cenzurată de către instanţele de contencios administrativ, ori de câte ori
lezează un drept subiectiv sau un interes legitim al unei persoane fizice sau
juridice, conform art. 52 alin. (1) din Constituţia României, republicată.
Menţionăm că art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 340/2004 reglementează
raporturile dintre ministere şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice
centrale, pe de o parte şi prefecţi, pe de altă parte.
Astfel, ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale pot
propune Guvernului măsuri de anulare a ordinelor emise de prefect, dacă le
consideră nelegale, dar, în acelaşi timp au obligaţia să comunice de îndată
prefecţilor actele cu caracter normativ, pe care prefecţii trebuie să le transmită
serviciilor publice deconcentrate.
Pe de altă parte, prefectul poate propune ministerelor şi celorlalte organe
ale administraţiei centrale măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii serviciilor
publice deconcentrate, organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale
şi, de asemenea, poate sesiza aceste autorităţi cu privire la inoportunitatea unor
acte administrative.

7. Subprefectul
Pentru îndeplinirea atribuţiilor şi prerogativelor ce îi revin potrivit legii,
prefectul este ajutat de un subprefect, iar la municipiul Bucureşti de doi
subprefecţi, conform art. 8 din Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului.
Numirea şi eliberarea din funcţie a subprefecţilor se face în condiţiile
legii, prin decizie a primului-ministru, la propunerea prefectului şi cu avizul
Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Deşi legea nu prevede, având însă în vedere prerogativele excepţionale
conferite de Legea nr. 90/2001, primului-ministru apreciem că este vorba
despre un aviz facultativ.
Ca şi în cazul prefectului, art. 9 din lege prevede că începând cu data de 1
ianuarie 2006 subprefectul va face parte din categoria înalţilor funcţionari
publici, instituind şi condiţiile necesare pentru ocuparea funcţiei.
Încetarea de drept a funcţiei de subprefect, conflictele de interese şi
incompatibilităţile sunt identice cu cele ale prefectului.
Subprefectul are aceleaşi drepturi şi îndatoriri cu cele ale prefectului.
 Conform art. 36 din Legea nr. 340/2004, subprefectul îndeplineşte
atribuţiile care îi sunt date prin acte normative, precum şi cele delegate prin
ordin al prefectului, în principal, în următoarele domenii:
a) integrarea europeană;
b) relaţiile cu sindicatele şi patronatele;
c) respectarea legilor şi a celorlalte acte normative;
d) asigurarea ordinii publice şi apărarea drepturilor cetăţenilor.
În absenţa prefectului, subprefectul îndeplineşte, în numele prefectului,
atribuţiile ce îi revin acestuia, potrivit art. 36 alin. (2) din Legea nr. 340/2004.

8. Aparatul de specialitatea al prefectului

Organizarea şi funcţionarea prefecturilor precum şi a aparatului de
specialitate al prefectului au cunoscut frecvente modificări de reglementare,
analiza noastră oprindu-se asupra actului normativ în vigoare şi a celui recent
abrogat.
Conform art. 1 din H.G. nr. 1019/2003 privind organizarea şi funcţionarea
prefecturilor123: „Prefectura este instituţia publică cu personalitate publică, care
se organizează şi funcţionează în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, cu
rolul de a îndeplini atribuţiile şi prerogativele conferite prefectului prin
Constituţie, legea administraţiei publice locale şi alte acte normative”.
Prefectura îşi are sediul în municipiul reşedinţă de judeţ, de regulă în
palatul administrativ, proprietate publică de interes naţional sau judeţean, aflat
în administrarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, respectiv a
consiliului judeţean, după caz, astfel cum prevedeau dispoziţiile art. 2 din actul
normativ menţionat.
Prefectul are un aparat propriu de specialitate pe care îl conduce.
Structura organizatorică a aparatului de specialitate al prefectului era
stabilită în anexele nr. 1 şi 2 ale H.G. nr. 1019/2003, prefectul având
competenţa de a organiza, prin ordin, discuţii, servicii, birouri şi alte
compartimente funcţionale, în condiţiile legii.
Conducerea operativă a aparatului propriu de specialitate al prefecturii se
exercită de către secretarul general.
Secretarul general este înalt funcţionar public, cu studii superioare, de
regulă, juridice sau administrative, absolvite cu diplomă de licenţă sau
echivalentă.

123
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 639 din 8 septembrie 2003, abrogată prin H.G. nr. 1844/2004
privind aparatul de specialitate al prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 1079 din 19 noiembrie
2004.
 Concursul sau examenul pentru ocuparea funcţiei de secretar general se
organizează de către Ministerul Administraţiei şi Internelor, la solicitarea
prefectului, în condiţiile legii.
În exercitarea competenţei conferită de lege prefectului, H.G. nr.
1019/2003 stabilea principalele atribuţii ale aparatului de specialitate grupate în
unsprezece capitole, astfel:
cu privire la realizarea Programului de guvernare;
cu privire la integrarea europeană;
cu privire la urmărirea respectării legalităţii actelor consiliului judeţean,
ale preşedintelui consiliului judeţean, ale consiliilor locale şi ale
primarilor, precum şi a activităţii preparatorii a contenciosului
administrativ în faţa instanţelor;
cu privire la serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale
celorlalte organe centrale;
cu privire la activitatea comisiei judeţene consultative;
cu privire respectarea legilor şi hotărârilor Guvernului, asigurarea ordinii
publice şi apărarea drepturilor cetăţeneşti;
cu privire la activitatea de informare şi relaţii publice;
cu privire la gestiunea bunurilor;
cu privire la corpul de control al prefecturii;
cu privire la aleşii locali;
cu privire la relaţiile cu sindicatele şi patronatele.
În prezent, sediul materiei este reglementat de H.G. nr. 1844/2004 privind
aparatul de specialitate al prefectului124, care aduce câteva elemente cu caracter
de noutate.
Astfel, o primă noutate este aceea că prin H.G. nr. 1844/2004, prefectura
nu mai este calificată ca fiind instituţie publică.
Conform art. 1 din actul normativ menţionat:
„(1) Instituţia prefectului are, potrivit legii, personalitate juridică,
patrimonială şi buget propriu.
(2) Sediul instituţiei prefectului, denumit prefectură, este, de regulă, în
palatul administrativ, aflat în administrarea instituţiei prefectului ori a
consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti,
după caz”.
În al doilea rând, art. 2 din H. G. Nr. 1844/2004 stabileşte că prefectul îşi
exercită prerogativele legale prin aparatul de specialitate, „care este o structură
funcţională cu activitate permanentă”, calificare atribuită prin art. 91 din Legea
administraţiei publice locale nr. 215/2001 „primăriei comunei sau a oraşului”.
124
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 1079 din 19 noiembrie 2004
 În al treilea rând, relevăm că personalul din aparatul de specialitate al
prefectului este format din: funcţionari publici, funcţionari publici cu statut
special şi personal contractul.
Numirea, respectiv încadrarea, precum şi eliberarea din funcţie a
personalului din aparatul de specialitate se efectuează prin ordin al prefectului,
emis în condiţiile legii, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (3) din
hotărârea de guvern.
În al patrulea rând, menţionăm că prefectul este abilitat de art. 2 alin. (5)
din H.G. nr. 1844/2004 să avizeze numărul maxim de posturi aferent fiecărui
serviciu public deconcentrat condus de prefect.
În sfârşit, atribuţiile aparatului de specialitate al prefectului sunt grupate
în şapte subcapitole, după cum urmează:
cu privire la aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor, şi a celorlalte
acte normative, la realizarea intereselor naţionale, precum şi la
realizarea în judeţ, respectiv în municipiul Bucureşti, a obiectivelor
cuprinse în Programul de guvernare;
cu privire la conducerea activităţii serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale
din subordinea Guvernului, organizate la nivelul unităţilor
administrativ-teritoriale;
cu privire la verificarea legalităţii actelor administrative adoptate sau
emise de consiliul judeţean, de consiliul locale sau de primari şi
contenciosul administrativ;
cu privire la realizarea politicilor naţionale, a celor de integrare europeană
şi a planului de măsuri pentru integrare europeană şi de intensificarea
relaţiilor externe;
cu privire la buna organizare şi desfăşurare a activităţii pentru situaţii de
urgenţă, precum şi la pregătirea şi ducerea la îndeplinire a măsurilor de
apărare care nu au caracter militar;
cu privire la activitatea de eliberare şi de evidenţă a paşapoartelor simple;
cu privire la regimul permiselor de conducere, al certificatelor de
înmatriculare a autovehiculelor şi al plăcilor cu numere de
înmatriculare.
Ne rezumăm doar în a sublinia faptul că ultimele două categorii de
atribuţii au caracter de noutate absolută.
Aşa cum am mai arătat, aparatul de specialitate al prefectului este
subordonat acestuia şi are un secretar general, care asigură conducerea
operativă.
 Conform art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 1844/2004, secretarul general
îndeplineşte următoarele atribuţii principale:
a) conduce şi răspunde de activitatea operativă a aparatului de specialitate,
cu excepţia cancelariei prefectului;
b) coordonează activitatea de verificare a legalităţii actelor administrative
adoptate sau emise de consiliul judeţean, de consiliul local sau de primar,
de realizare de către compartimentul de specialitate a procedurii
prevăzute de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 340/2004 privind
instituţia prefectului, cu privire la actele considerate nelegale, precum şi
de sesizare, în termenele legale, a instanţelor de contencios administrativ;
c) elaborează proiectul regulamentului de organizare şi funcţionare a
aparatului de specialitate, pe care îl supune spre aprobare prefectului;
d) asigură elaborarea proiectului de ordin al prefectului pentru numirea sau
eliberarea din funcţie a secretarilor unităţilor administrativ-teritoriale,
precum şi pentru sancţionarea disciplinară a acestora pentru abaterile
săvârşite, cu excepţia secretarului judeţului, respectiv al municipiului
Bucureşti;
e) asigură elaborarea şi transmiterea ordinelor prefectului privind înfiinţarea
şi organizarea oficiilor prefecturale către Ministerul Administraţiei şi
Internelor;
f) contrasemnează ordinele cu caracter normativ emise de către prefect şi
asigură transmiterea acestora către Ministerul Administraţiei şi Internelor,
precum şi publicarea în monitorul oficial al judeţului ori al municipiului
Bucureşti, după caz;
g) asigură transmiterea către persoanele interesate a ordinelor prefectului cu
caracter individual;
h) primeşte, distribuie corespondenţa şi urmăreşte rezolvarea acesteia în
termenul legal;
i) prezintă prefectului studii şi rapoarte cu privire la aplicarea actelor
normative în vigoare;
j) îndrumă şi verifică modul de îndeplinire de către secretarii unităţilor
administrativ-teritoriale, cu excepţia secretarului judeţului, respectiv al
municipiului Bucureşti, a atribuţiilor stabilite prin lege şi face propuneri
prefectului privind sancţionarea acestora;
k) gestionează şi urmăreşte îndeplinirea măsurilor dispuse de prefect cu
privire la realizarea sarcinilor rezultate din actele normative în vigoare;
l) asigură, prin compartimentul de specialitate, relaţia cu mass-media şi
aplicarea prevederilor legale privind liberul acces la informaţiile de
interes public;
 m)stabileşte şi urmăreşte realizarea fluxului de informare-documentare în
domeniile de activitate specifice instituţiei prefectului;
n) prezintă prefectului propuneri cu privire la organizarea şi desfăşurarea
circuitului legal al lucrărilor, informarea documentară, primirea şi
soluţionarea petiţiilor, precum şi la arhivarea documentelor;
o) întocmeşte proiectul de regulament de organizare şi funcţionare a
comisiei judeţene consultative, cu respectarea prevederilor
regulamentului-cadru;
p) supraveghează realizarea lucrărilor de secretariat pentru comisia
judeţeană consultativă;
q) acordă consultanţă autorităţilor administraţiei publice locale privind
proiectele acordurilor de colaborare, cooperare, asociere, înfrăţire şi
aderare, iniţiate de către acestea;
r) verifică şi aplică apostila pe actele oficiale administrative întocmite pe
teritoriul României şi care urmează să producă efecte juridice pe teritoriul
unui stat semnatar al Convenţiei de la Haga;
s) aprobă eliberarea de extrase sau copii de pe acte din arhiva instituţiei
prefectului, cu excepţia celor care conţin informaţii clasificate ca secrete
de stat sau de serviciu;
t) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege sau sarcini date de
Ministerul Administraţiei şi Internelor ori de către prefect.
Îndrumarea şi controlul ierarhic de specialitate asupra activităţii
prefecţilor şi aparatului de specialitate al acestuia se asigură de către Ministerul
Administraţiei şi Internelor.