Sunteți pe pagina 1din 6

Sacrul și profanul

Mircea Eliade
Recenzie

Mircea Eliade s-a născut pe 13 martie, 1907 în București și a murit pe 22 aprilie


1986 la Chicago, incinerat la Capela Rockfeller din Hyde Park. Gânditor și scriitor
roman, filozof și istoric al religiilor, Eliade a fost profesor la Universitatea din
Chicago din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962,
naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service
Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice
traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de
variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa
peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele
inedited. Devine interesat de științele naturii și de chimie, ca și de occultism, și a
scris piese scurte pe subiecte entomologice. În ciuda tatălui său care era îngrijorat
de faptul că-și pune în pericol vederea și așa slabă, Eliade citește cu pasiune. Unul
dintre autorii preferați este Honoré de Balzac. Este interesat de filosofie și
studiază lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius și Epictet, citește lucrări de
istorie și în special pe Nicolae Iorga și B.P.Haşdeu. Prima sa operă a fost publicată
în 1921 Inamicul viermelui de mătase urmată de Cum am găsit piatra filosofală.
Patru ani mai târziu, Eliade încheie munca la volumul său de debut, volum
autobiografic, Romanul Adolescentului Miop.
La 20 noiembrie1928 pleacă în India, trăieste în Calcutta unde o întîlnește pe
Maitreyi. De la mijlocul anilor '30, Eliade, aparținînd de grupa din jurul lui Nae
Ionescu a îmbrățișat ideologia Mișcării Legionare, în cadrul căreia devine un
activist cunoscut. Eliade s-a distanțat ulterior de această atitudine, însă a evitat
mereu să se refere la această perioadă critică din tinerețea sa. Anumiți exegeți ai
operei sale au comentat faptul că Eliade, de fapt, nu s-a dezis niciodată de
ideologia legionară, preferînd să nege ulterior că ar fi autorul unora dintre
articolele care i-au purtat semnătura și că unele idei de factură mistic-totalitară
sau antisemite ar fi regăsibile în operele sale științifice. În ceea ce privește opera
literară, drama Iphigenia a fost interpretată de unii comentatori, în frunte cu
Mihail Sebastian, a fi o alegorie a morții lui Corneliu Zelea Codreanu.
Începînd din 1957, Mircea Eliade se stabilește la Chicago, ca profesor de istorie
comparată a religiilor la Universitatea "Loyola". Reputația sa crește cu fiecare an
și cu fiecare nouă lucrare apărută, devine membru în instituții ilustre, primește
mai multe doctorate honoris causa.
La 11 mai 1966 devine membru al Academiei Americane de arte și științe.
Cîțiva ani mai tîrziu vizitează Suedia şi Norvegia şi participă la Congresul de istorie
a religiilor.
În anul 1977 Mircea Eliade primește premiul Bordin al Academiei Franceze. Iar
în anul 1985 devine Doctor Honoris Causa al Universităţii din Washington. În
ultimii ani de viață, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, Eliade a continuat
să lucreze editînd cele 18 volume de enciclopedia religiilor, adunînd contribuții
pentru ultimul volum de istoria credințelor și proiectînd un compendiu al
lucrărilor sale de istoria religiilor care să apară sub forma unui mic dicționar.
Lucrarea Sacrul şi profanul a fost publicată pentru prima dată sub titlul Das
Heilige und das Profane în anul 1957. În anul 1965 Mircea Eliade lansează o
versiune în limba franceză, publicată la Editions Gallimard. Traducerile în limba
română au fost făcute după ediţia franceză. Mircea Eliade, tratează în lucrarea
Sacrul și profanul o temă care se regăsește în majoritatea lucrărilor sale de
specialitate, cea despre homo religiosus, care își segmentează universul de
cunoaștere în două dimensiuni diferite: sacrul și profanul. Lucrarea cuprinde o
introducere şi patru capitole ce conţin la rândul lor o serie de subcapitole. Astfel,
sunt atinse următoarele problematici:
 Spaţiul sacru şi sacralizarea lumii
 Timpul sacru şi miturile
 Sacralitatea naturii şi religia cosmică
 Existenţă umană şi viaţă sanctificată
Ideea care sta la baza textului Sacrul si profanul se referă la faptul că nicaieri în
lume nu există un om în totalitate areligios. Oricare ar fi gradul de desacralizare a
lumii se pastrează totuși urmele unei valorizări religioase. Spaţiul profan pastrează
locuri "privilegiate", deosebite de celalalte, cum ar fi ţinutul natal, strada
copilariei. Aceste spaţii devin locuri sfinte pentru că determină o schimbare în
universul de cunoaștere al celui implicat direct. Ele oferă revelaţia unei alte
realităţi decât aceea de zi cu zi. Sacrul se diferenţiază de profan tocmai prin
determinarea producerii unei revelaţii. Profanul este echivalentul cotidianului, în
timp ce sacrul presupune „ieşirea” din profan. Manifestările sacrului, „ieşirile din
profan” sunt numite de autor hierofanii. De asemenea, Mircea Eliade consideră că
istoria religiilor este alcătuită dintr-o acumulare de hierofanii, manifestările
realităţilor sacre. De la hierofania cea mai elementară care constă în manifestarea
sacrului într-o piatră spre exemplu, până la hierofania supremă care pentru un
creştin este întruparea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, nu există ruptură. Este vorba
despre acelaşi tip al unei altfel de realităţi care nu aparţine lumii noastre, dar care
se manifestă prin lucrurile care fac parte din lumea noastră profană.
Așadar, în primul capitol și anume Spațiul sacru și sacralizarea Lumii, Eliade ne
vorbește despre Omogenitatea spațială și hierofanie. Exista asadar un spatiu
sacru, deci "puternic", semnificativ, si alte spatii, neconsacrate, lipsite prin urmare
de structura si de consistenta, cu alte cuvinte amorfe. Mai mult: pentru omul
religios, lipsa de omogenitate spatiala se reflecta in experienta unei opozitii intre
spatiul sacru, singurul care este real, care exista cu adevarat, si restul spatiului,
adica intinderea informa care-l inconjoara. Eliade tratează noţiunea de spaţiu
sacru, subliniind că pentru omul religios, spaţiul nu este omogen, ci prezintă
rupturi şi spărturi care permit constituirea lumii, acestea fiind cele care dezvăluie
punctul fix, axis mundi, care are menirea de a face legătura între cele trei nivele
ale lumii: infernul, lumea terestră şi cerul, sacrul. Omul arhaic are deci nevoie de
plasarea lui şi a locuinţei lui în centrul lumii, cât mai aproape de punctul care face
legătura cu divinul şi care îi oferă echilibrul care îi este necesar. Homo religiosus a
avut întotdeauna frică de acel întuneric primordial şi de acea omogenitate a
spaţiului care îi conferă relativitate, nesiguranţă, de aceea el îşi asumă
responsabilitatea de a imita cosmogonia prin sacralizarea spaţiului pe care
urmează să îl locuiască. Pentru aceasta, el are nevoie de rupturi în omogenitatea
spaţiului care să facă trecerea de la sacru la profan. Descoperirea punctului fix se
poate face prin mai multe metode. Prima este aceea de teofanie, care înseamnă
apariţia sacrului, manifestarea lui. Un exemplu este visul pe care l-a avut Iacob cu
scara ce atingea cerul şi în urma căruia a luat piatra pe care o avea la căpătâi şi a
pus-o ca semn de pomenire. Deci teofania consacră un loc prin însuşi faptul că îl
deschide către înalt
În al doilea capitol Timpul sacru şi miturile , Mircea Eliade recunoaște
dificultatea unei abordări a timpului sacru, având în vedere diferența
insurmontabilă dintre conceptualizarea timpului în societățile primitive și in
societățile occidentale categoric desacralizate. Timpul sacru este timpul
sărbătorilor, cu ocazia cărora se readuce în prezent Timpul mitic, primordial.
Riturile înlesnesc „trecerea” de la profan la sacru, un timp recuperabil şi repetabil
la nesfârşit. În acest capitol, Mircea Eliade vorbeşte şi despre importanţa mitului.
El înfăţişează izbucnirile diverse ale sacrului în lume, pentru că relatează o
întâmplare sacră, un eveniment primordial care s-a petrecut la începuturile
Timpului, ab initio. Lumea este întemeiată prin izbucnirea sacrului înfăţişată de
mit.
Daca, pentru omul modern, occidental, timpul se prezinta omogen, "unitar",
pentru omul societatilor traditonale, el este eterogen, este portionat, exista "timp
sacrusi timp profan", "timp comprimat si timp diluat", "timp fast si timp nefast"
etc. Diferenta majora se poate inscrie in binomul problematic "timp sacru - durata
profana". Pentru un exponent al unei societati primitive, transformarea duratei
profane in timp sacru este mai usor de indeplinit avand in vedere "deschiderea"
pe care un primitiv o are, comparativ cu un modern. Deschiderea aceasta se
refera la timpul religios. Timpul religios este deosebit calitativ de timpul duratei
obisnuite, astfel incat perticipantii la ritual sa poata primi cofirmarea unei
contemporaneitati cu "inceputurile". Eliade chestioneaza datele din perspectiva a
ceea ce marcheaza specificitatea timpului sacru fata de timpul profan. Timpul
sacru se supune catorva realitati structurale. Mai intai, timpul sacru isi dezvaluie
relevanta in cadrul unui ritual, apoi, timp sacru (sau hierofanic) poate fi si timpul
mitic, timpul originar (acel in illo tempore) in care toate au fost fondate si
fundamentate. Insa timp sacru poate fi numit si ritmul cosmic, dupa care
universul vizibil, fizic, se instituie. Asta pentru ca exista o legatura cosmico-
temporala de ordin religios. Aceasta legatura se regaseste in omologarea rituala
dintre "lume" si timp. Cosmosul este vazut ca un organism viu, care se naste,
creste si moare periodic. "Lumea se reinnoieste in fiecare an, isi regaseste cu
ocazia fiecarui inceput de an sfintenia originara". Timpul ritualic, prin natura lui,
suspenda ciclicitatea duratei profane (profanatoare). Periodicitatea, repetitia si
prezentul etern formeaza cheia descifrarii raportului dintre neomogenitatea
timpului sacru in raport cu durata profana. Periodicitatea introduce in prezent
timpul mitic, care este astfel re-prezentat. Repetitia este caracteristica principala
a timpului ritualic. Mircea Eliade nu doreste sa combata sau sa critice diversele
filosofii despre timp, considerand ca rolul hotarator in identificarea problematicii
timpului este "tipul de comportament existential" pe care fiinta umana il are fata
cu timpul. In esenta, comportamentul fata de timp este cel care face diferenta
intre un om religios si unul nereligios. Primul refuza ceea ce se numeste astazi
"prezent istoric", avand dezideratul unui timp al inceputurilor fara de sfarsit,
doreste, altfel spus, vesnicia. "A ne afla in durata fara a-I mai suporta povara" este
dorinta umana fundamentala, simetrica faptului de a ne reintegra intr-un spatiu
arhetipal (paradisul, lumea stramosilor, ospatul zeilor, etc.). Daca aceasta
"nostalgie a eternitatii" nu devalorizeaza total timpul istoric, are totusi tendinta
de a-l transforma.
În ultimele capitole ale lucrării, și anume Sacralitatea naturii şi religia cosmică
și Existenţă umană şi viaţă sanctificată, Mircea Eliade vorbeşte despre
modificarea hierofaniilor, datorate contextului istoric. El consideră că
„îndepărtarea divină oglindeşte interesul omului faţă de propriile sale descoperiri
religioase, culturale şi economice, iar pe măsură ce se apleacă asupra hierofaniilor
vieţii, descoperă sacrul şi fecunditatea pământească şi se simte mai atras de
experienţe religioase mai concrete”.
Oricare ar fi contextul istoric în care se încadrează, omul crede mereu în existenţa
unei realităţi absolute, sacrul. S–ar putea spune chiar că, într–o anumită măsură,
la oamenii moderni care se proclamă areligioşi religia şi mitologia s–au „cuibărit“
undeva în noaptea inconştientului, ceea ce înseamnă şi că posibilităţile de a
ajunge la o experienţă religioasă a vieţii zac ascunse undeva în străfundurile fiinţei
lor. Dintr–o perspectivă iudeo–creştină, s–ar putea spune chiar că non–religia
echivalează cu o nouă „cădere“ a omului: omul areligios pare să–şi fi pierdut
capacitatea de a trăi conştient religia, deci de a o înţelege şi de a şi–o asuma; în
străfundurile fiinţei sale, urmele însă nu s–au şters cu totul, tot aşa cum, după
prima „cădere“, deşi orbit spiritual, strămoşul lui, omul primordial, Adam, mai
păstrase destulă înţelepciune ca să poată regăsi urmele lui Dumnezeu în Lume.
După prima „cădere“, religiozitatea se prăbuşise la nivelul conştiinţei sfîşiate;
după cea de–a doua, s–a prăbuşit şi mai jos, în străfundurile inconştientului, şi a
fost „uitată“. Aici se opresc consideraţiile istoricului religiilor; de aici începe
misiunea filozofului, a psihologului şi chiar a teologului. În societatea
contemporană manifestarea sacrului se face tot mai des prin lectură. Lectura
rămâne mijlocul cel mai accesibil de integrare într-o altă istorie. Lectura are o
funcţie mitologică, nu numai pentru că înlocuieşte rostirea miturilor în societatea
arhaică şi literatura orală, ci mai ales pentru că îi permite omului modern o „ieşire
din timp”, asemănătoare cu cea înlesnită de mituri.
Concluzia lucrării lui Eliade este că natura umană este de aşa fel încât nu
permite renunţarea la hierofanii. Până şi cel mai areligios om, tot păstrează în
interiorul său un comportament orientat religios. Aceasta este natura noastră,
acesta este marea noastră calitate: de a avea capacitatea de vedea şi de a simţi
dincolo de limitele lumii palpabile, de a transcede spiritual spaţiul şi timpul prin
hierofanii.

Mircea ELIADE, SACRUL ŞI PROFANUL, Humanitas, 1995

S-ar putea să vă placă și