Academia de Studii Economice Bucureşt

Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale

Conceptul de regionalizare în
economia mondială

Autori:

Epure Alina Mihaela

Haită George Valentin

Georgescu Ioan Valentin

(Grupa 904, Seria A)

Îndrumător:

Prof. Dr. Alexandru Gavriş

Cuprins

I. Introducere
II. Aria de analiză
1. Baza de materii prime energetce şi metalifere a civilizaţiei actuale
III. Prezentarea rezultatelor şi analiza acestora
1. Regionalizarea industrială în lumea a III-a
2. Regionalizarea neoindustrială/postndustrială în Nord
3. Schiţarea microeconomiilor şi regionalizarea pieţelor
IV. Concluzie
V. Bibliografie

2
 I. Introducere
Partea introductvă a aceastei lucrări constă în evidenţierea diferenţelor semantce dintre două noţiuni:
regionare și regionalizare. În opinia noastră, regionarea semnifică acţiunea conştentă a subiectului
uman, care încearcă să obţină o ordonare a realităţii, să creeze acestuia un cadru conceptual capabil să
suporte actvitatea procesului de cunoaştere, precum şi experienţa rezultată din aceasta. Prin urmare,
regionarea presupune o tentă statcă, întrucât implică studierea unor procese, fenomene şi organizări
preexistente, aflate în starea lor actuală în urma unor evoluţii mai mult sau mai puţin îndelungate.
Dimpotrivă, regionalizarea este un proces foarte dinamic, realizat chiar de structurile materiale,
energetce şi informaţionale ale mediului geografic, proces foarte vizibil în perioadele de criză ale
sociogeosistemului şi mai puţin vizibile între pragurile critce ale acestuia, când predomină actvităţile de
reglare a relaţiilor stabilite.

II. Aria de analiză

În prezent, sistemul socio-economic mondial se află intr-o perioadă critcă evidentă, iar subsistemele sale
se găsesc într-o fază de regionalizare, fapt ce creează organizări spaţiale supuse legilor unei noi civilizaţii
materiale şi spirituale. Fenomenul este evidenţiat de restructurarea şi redistribuirea teritorială a
componentelor sociogeosistemului: producţia, fluxurile, populaţia şi habitatul, toate conexe condiţiilor şi
resurselor de materie primă şi energie - epuizabile în scurt tmp şi extrem de concentrate spaţial şi
civilizaţia neoindustrială, care, prin vectorii săi (noile tehnologii) se structurează pe o bază materială şi
energetcă mult mai largă, caracterizată în special prin omniprezenţă. Din această confruntare rezultă
două tendinţe principale care afectează peisajul spaţiului geografico-economic actual. Prima dintre
acestea este contnuarea inerţială de industrializare a Lumii a III-a, iar a doua este dezindustrializarea
grea a statelor dezvoltate şi orientarea economiilor lor către tehnologiile microindustriale.

II.1. Baza de materii prime energetice şi metalifere a civilizației actuale

La nivelul anului 1990, civilizaţia industrială se bazează pe cinci surse principale de energie, în
următoarea structură a consumului: 37.7% petrol, 30.1% cărbune, 20.2% gaze naturale, 15.4% energie
nucleară şi doar 6.6% hidroenergie. Enumerarea acestora face evidentă suprema concentrare a lor - şi
asta în condiţiile în care energia devine o marfă din ce în ce mai greu de înstrăinat - precum şi scurta
perioadă cât mai pot menţine în funcţiune motoarele economiei clasice.

3
Cărbunele, la data de 01.01.1988, prezenta rezerve sigure de 18.1 miliarde tone. Dintre aceste rezerve,
99.1% (17.9 miliarde tone) aparţineau unui număr de 8 state: URSS, SUA, China, Canada, Germania,
Australia, Polonia, Marea Britanie, care însumează 44.1% din suprafaţa uscatului şi 35.8% din populaţia
globului. În condiţiile epuizării petrolului aceste state vor folosi toate tehnicile convenţionale şi
neconvenţionale de utlizare energetcă a cărbunelui pentru a-şi susţine economiile naţionale şi nu
pentru comerţ, cum se întâmplă astăzi cu hidrocarburile, care sunt proprietatea unor ţări fără industrii
absorbante de energie.

Petrolul, cu cele 127.7 miliarde tone (01.01.1988), care mai ajung pentru 42 ani, este localizat în
proporţie de 81.2% (103.7 miliarde tone) în Orientul Mijlociu şi alte 7 state în curs de dezvoltare: Libia,
Algeria, Mexic, Venezuela, Ecuador, Indonezia şi Nigeria, regiuni care cuprind 10.8% din suprafaţa
uscatului şi doar 10.1% din populaţia mondială.

Gazele naturale, cu cele 107.7 miliarde m3 rezerve sigure, asigură consumul doar pentru 57 ani, dar 74%
din această canttate este cantonată în Orientul Mijlociu (25.7%) şi alte 4 state: URSS, SUA, Olanda şi
Algeria, zone care acoperă 28.5% din suprafaţa uscatului şi 12.9% din populaţia Terrei.

Uraniul, cu 1.56 milioane tone U3O8, suficient pentru numai 60 de ani, este deţinut în propoţie de 92.2%
de 8 ţări: Australia, Africa de Sud, Brazilia, Niger, Canada, SUA, Namibia si Franţa, toate însumând 29%
din suprafaţa emersă a planetei şi 10.4% dintre locuitorii ei.

Potențialul hidroenergetic tehnic amenajabil aparţine în proporţie de 68.4% (14.6 miliarde KWh)
statelor în curs de dezvoltare şi doar în proporţie de 31.6% (6.7 miliarde KWh) statelor dezvoltate,
prezentând şi importante disparităţi regionale în ceea ce priveşte concentrarea ofertei.

Tabloul materiilor prime metalifere indică aceleaşi decalaje: statele Lumii a III-a deţin proprietatea a
38.8% din rezervele de fier, 50% din cele de vanadiu, 60.1% din cele de cupru, câte 80% din cele de
wolfram şi bauxită, 85% din cele de cobalt şi 90% din cele de staniu, dar statele dezvoltate produc 55.4%
din oţelurile lumii, 47.8% din canttatea mondială de fontă şi 83.9% din cea de alumină şi aluminiu,
consumând totodată 69% din cuprul rafinat şi 80% din canttatea de staniu, situaţii posibile pe baza
uriaşelor fluxuri comerciale de energie, materii prime şi informaţie. Astfel, numai pe cale maritmă s-au
comercializat în 1987 peste 963 milioane tone petol, 302 milioane tone produse petroliere, 309 milioane
tone de fier, 272 milioane tone cărbune, 38 milioane tone bauxită, 6 milioane tone de cupru etc. Totuşi,
analizând statstcile comerciale mondiale multanuale, se observă o stabilizare şi chiar o reducere
canttatvă a fluxurilor materiilor prime şi energie comercializate, fapt ce ilustrează pe de o parte
reorientarea economiilor industrializate spre intensivizarea proceselor productve, iar pe de altă parte
extensia industrială clasică în statele care deţin rezervele de materii prime şi energie.

4
 III. Prezentarea rezultatelor şi analiza acestora
III.1. Regionalizarea industrială în lumea a III-a
Faptul că statele în curs de dezvoltare se industrializează este evidenţiat de structura importurilor şi
exporturilor acestora, care demonstrează clar eforturile de îmbunătăţire a echipamentului industrial,
prin importuri sporite şi care arată de asemenea scăderea emiterilor de materii prime – datorată pe de o
parte dezechipării masive a lumii dezvoltate iar pe de altă parte creşterii consumului intern – şi, în final,
ilustrează diminuarea importurilor de produse manufacturate, în paralel cu mărirea exportului acestora,
ca o concluzie firească a regionalizării actuale a industriei. În ceea ce priveşte acest ultm aspect, este
suficient să menţionăm că 40% din importurile ţărilor dezvoltate cu provenienţă din noile economii
industrializate nu mai erau produse care să incorporeze multă forţă de muncă sau resurse, ci produse
diferenţiate, de serie mică şi cu valoare mare. La fel se întâmplă şi în domeniul schimburilor
intraindustriale, marginale în anii 1960 şi care, în 1985 ajunseseră să deţină 31% din schimburile de
produse manufacturate de către noile economii industrializate efectuate cu ţările dezvoltate.

Industrializarea statelor în curs de dezvoltare urmează două coordonate complementare: prima este
industrializarea masivă, după modelul statelor nordice, iar a doua este introducerea noilor tehnologii,
pentru a face compettvă industria clasică şi pentru a pregăt totodată structurile microeconomice ale
noii civilizaţii.

Industrializarea masivă se conturează prin construirea unor supracapacităţi de producţi a energiei, fie pe
baza hidrocarburilor lichide sau gazoase (India, Orientul Mijlociu, Africa de Nord, Asia de Sud-Est), fie a
cărbunilor (Columbia, Panama, China, Costa Rica), a combustbililor nucleari, prin intensificarea
programelor în domeniu (China, cu 10000 MW în Provinciile Zhejiang, Guangdong, Jiangsu, Huangdong,
Liaoning; Brazilia, cu sistemul Angra I, II şi III, pe baza zăcământului Itataia; Cuba, cu 3400 MW la Juragua
şi Olguin; India, Argenta, Pakistan, Algeria etc.) ori a hidroenergiei: Brazilia şi Paraguay au construit uzina
hidroelectrică de la Itaipu, Venezuela pe cea de la Guri, Brazilia pe cea de la Tucurui, Argentna şi
Paraguay pe cea de la Corpus Posadas şi Yacyreta-Apipe, Mozambicul pe cea de la Cabora Bassa etc.
Toate aceste unităţi energetce sunt destnate susţinerii unei industrii de bază care aminteşte de
începuturile industrializării nordului.

Industria metalurgiei feroase suferă un proces lent de transfer spre sud, ţările în curs de dezvoltare
ajungând să producă 25% din volumul producţiei siderurgice globale, în unităţi localizate conform
principiilor clasice: în apropierea resurselor de energie (China – Anshan, Benxi, Fuxin; India – Bokaro,
Asansol, Durgapur, Jamshedpur; Iran – Esphahan, Ahwaz; Abu Dhabi; Dubai; Arabia Saudită – Al Djubail;
Egipt – Helwan), în apropierea resurselor de materii prime (China – Wuhan; India – Rourkela, Hirakud,
Sabalpur; Mexic – Monterrey; Venezuela – Matanzas; Brazilia – Curitba, Santos, Rio de Janeiro, Tubarao,
Vitoria, Campos, Volta Redonda; Algeria – Al Hodjar; Nigeria – Ajaokuta) sau în apropierea căilor de
transport (Coreea de Sud – Phohang; China – Baoshan, Shanghai; Taiwan).

Industria metalurgiei neferoase încetează în state precum SUA, Canada, Japonia sau Europa Occidentală
în favoarea zonelor bauxitfere, cuprifere, stanifere sau cu importante rezerve de energie relatv ieftină.

5
Metalurgia aluminiului câştgă teren în Brazilia – Belem, Santa Cruz, Salvador; India, în statele Andhra
Pradesh, Orissa, Bihar; Venezuela, în statul Bolivar; China, în provincia Henan (la Guanxi, Shanxi, Jiaojuo);
Indonezia – Asahan; Dubai; Qatar; Bahrein etc. Metalurgia cuprului şi prelucrarea avansată a acestuia se
concentrează în Zambia – Ndola-Mufulira, Kabwe, Luanshy, Kitwe-Nkana, Chingola; Zair – Kolwezi, Likosi,
Lubumbashi; Mexic – El Tajo; Peru – La Oroya, Ilo, Tacna, Cajamarca, Lima; Chile – Santago, Paipote,
Chanara, Potrerillas etc. Metalurgia staniului îşi aduce industriile din aval în banda staniferă sud-est
asiatcă (Malaysia – Perang, Kuala Lumpur, Kuching, Kuala Tandjung; Indonezia – Mekan; Thailanda –
Phuket, Ayutthaya; China – Gejuo, Guayang, Kunming) sau în cordiliera andină (Bolivia – Oruro, Potosi,
Llallagua).

Industria bunurilor de echipament (construcţii navale, feroviare, autovehicule, tractoare şi maşini

agricole, echipamente industriale) se îndreaptă spre noile regiuni industriale ale sudului în urma
declinului respectvelor sectoare în economiile dezvoltate. Acesteia i se adaugă industria chimică,
industria materialelor de construcţii precum şi o gamă largă de agroindustrii (alimentară, pielărie şi
încălţăminte etc.), ce reuşesc să cristalizeze în ţările neoindustrializate nuclee economice complexe.

A doua tendinţă, de introducere a noilor tehnologii, se remarcă în domeniul biotehnologiilor (America

Latnă, Africa de Nord şi Africa de Vest, Asia de Est şi Sud-Est), în sectoarele aerospaţial şi nuclear (China,
India, Brazilia), în domeniul noilor materiale (bioceramică, superaliaje, polimeri) în Vietnam, Sri Lanka,
Nigeria, China, Iran, Iraq, în microelectronică (semiconductori, memorii actve de peste 1 megabit,
circuite integrate, utlaj de calcul şi comandă etc. – Coreea de Sud, Taiwan, China, Argentna, Hong Kong,
Thailanda, Brazilia). Tot datorită acestei tendinţe este orientarea statelor în curs de dezvoltare spre
agroindustrii de interes local sau mondial (Hong Kong, Thailanda), spre chimia de vârf (medicamente şi
cosmetce) pe baza potenţialului biomasei şi mai ales spre sursele de energie autohtone:
microhidroenergia (China, Columbia, Venezuela, India, Brazilia, Rwanda, Nigeria), biogaz şi combustbili
(China, Thailanda, Senegal, Mozambic, Côte d’Ivoire, Indonezia, Filipine, India, statele Caraibelor şi cele
din Pacificul de Sud), energia solară şi eoliană (Orientul Mijlociu, Africa subsahariană, India, America
Latnă). În vederea părăsirii cât mai rapide a modelului de dezvoltare industrial extensiv, se urmăreşte
introducerea actvităţilor economice cu puternic potenţial descentralizant: microirigaţii, biotehnologii,
energetcă neconvenţională, industrii de interes local sau regional.

În urma celor două tendinţe de regionalizare economică a lumii neoindustrializate se pot deosebi câteva
tpuri de localizare complexă a actvităţilor economice:

- În apropierea zăcămintelor de materii prime minerale: siderurgia braziliană din statele Minas
Gerais, Bahia, Rio de Janeiro; metalurgia neferoasă a Braziliei din statele Amazonas şi Para, cea a
statelor andine, a ţărilor africane din Copperbelt, industria grea indiană din Bihar, Orissa,
Bengalul de Vest etc.
- În apropierea rezervelor de energie: concentrările industriale din bazinele fluviilor Parana, Sao
Francisco, Orinoco, Zair, Zambezi, Tigru, Eufrat, Indus, Changjiang; din bazinele carbonifere
columbiene, mexicane, indiene, chinezeşt sau nord-coreene; cele din perimetrele petro-gazifere
ale Caraibelor şi Golfului Mexic, ale Orientului Mijlociu, ale sud-estului asiatc;

6
 - Pe căile de transport maritm sau fluvial: Taiwan, China, Coreea de Sud, Panama, Egipt etc.
- În ţările în care ponderea forţei de muncă de înaltă calificare a sporit în urma unor eforturi
planificate la nivel guvernamental: Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong, Singapore, Arabia
Saudită, Emiratele Arabe Unite, Indonezia, Thailanda, Senegal, Algeria, Brazilia;
- În ariile de convergenţă ale intereselor economico-financiare şi politce ale lumii industrializate:
Asia de Est şi Sud-Est pentru Japonia, America Latnă pentru SUA, Canada, Maghrebul, Africa de
Vest şi sudul Africii pentru Europa etc.

Legăturile regionale, intraindustriale, de tp microeconomic dintre aceste nuclee schiţează adevărate

zone cu economie foarte diversificată în unele cazuri.

În America Latnă se distng aliniamentul nucleelor caraibiano-atlantce (Veracruz – Tampico în Mexic;

Maracaibo – Orinoco în Venezuela; Belem – Recife – Salvador – Rio de Janeiro – Sao Paulo – Porto Alegre
în Brazilia; Buenos Aires – Mar del Plata – Bahia Blanca – Comodore Rivadavia – Puerto Deseado în
Argentna) şi aliniamentul nucleelor intraandine, dublate de cele litorale, portuare, ale Columbiei,
Ecuadorului, Peru-ului şi ale statului Chile.

În Africa se pune în evidenţă litoralul mediteranean, cu industrii complexe, de tp portuar, secondat de

un front şi mai discontnuu, intrasaharian, fundamentat pe industrii extractve şi de prelucrare primă
(separarea fosfaţilor, aglomerarea minereurilor de fier, lichefierea gazelor naturale), urmând apoi zona
agro-industrial-extractvă a Africii de Vest şi arealele miniere şi de prelucrare avansată a minereurilor din
Copperbelt, la care se adaugă blocul industrial sud-african.

În Asia se detaşează zona Golfului Persic, cu industrii energo-intensive (petrochimie, metalurgie,

industrie chimică de sinteză anorganică), urmând litoralele şi Nord-Estul subcontnentului indian apoi
Asia de Est şi de Sud-Est, Thailanda, Indonezia, Malaysia, Singapore, Hong Kong, Taiwan, Coreea de Sud şi
Filipine, un spaţiu fizico-geografic şi social-economic complicat, aflat sub controlul Japoniei şi, în fine,
Asia de Est cu economie planificată – China şi Coreea de Nord.

III.2. Regionalizarea neoindustrială/postindustrială în Nord

Spre deosebire de industriile clasice, cele neo-industriale (care au informaţia drept resursă de bază şi
care se fundamentează pe noile tehnologii) ignoră cauzalitatea localizărilor tradiţionale, reapariţia lor
spaţială fiind subordonată următoarelor principii:

1. Arealele ocupate de tehnologiile clasicizate (ale automobilului, ale domeniilor aerospaţial,

nuclear, farmaceutc, armamentului, maşinilor unelte) se comportă ca nuclee pentru
neoindustrii (microelectronică, informatcă, echipamente de telecomunicaţii, sisteme de
comandă, bioindustrii, neoenergetcă, industria noilor materiale etc.). Astfel de concentrări
neoindustriale sunt specifice SUA (Connetcut, Michigan, Illinois, Ohio, Missouri, Washington,
Florida, Virginia, Texas, Utah, California), Germaniei (maşini unelte cu comandă numerică şi

7
 program, automobile, chimie, în Bavaria-Munchen şi Stuttgart), Belgiei (în Flandra-Bruxelles,
Gand), Olandei (la Rotterdam, Amsterdam pentru chimie de vârf, Eindhoven - microelectronică,
Fokker - aeronautcă), Marii Britanii (în Midlands şi Bazinul Londrei pentru industria aerospaţială
şi automobile, în Scoţia pentru utlaj şi armament), Franţei (în Aquitania, pentru industria
aerospaţială, automobile, armament, la Touluse, Tarnos-le-Boucau, Bordes, Pau, Tarbes, Aires,
Anglet; în regiunea pariziană, la Melun-Villanache, Corbeil-Evry, Dreux, Les Mureaux) şi C.S.I., în
special pentru aeronautcă (Moscova, Volga, Ural), pentru industria nucleară şi de armament
(Moscova, Sankt Petersburg, Pavolje, Semipalatnsk) şi pentru industria spaţială (baza de
cercetări şi cosmodromul de la Baikonur-Kazahstan).
2. Concentrările de specialişt de foarte înaltă calificare sunt poli de atracţie pentru noile industrii,
fapt care duce la localizarea neoindustriilor în apropierea universităţilor şi a parcurilor ştinţifice
afiliate în zonă. Astfel de spaţializări sunt specifice următoarelor state: SUA (Princeton şi Purdue
în Illinois; Ann Arbor - Indiana; şoselele de centură numărul 128 şi 195 ale oraşului Boston, care
beneficiază de 3 universităţi: Tuft, Havard şi MIT; Triangle Research Park - Virginia; Silicon Prairie
- Texas; Los Alamos - New Mexico; Stanford şi Sillicon Valey - California), Franţei - Bazinul
parizian, Regiunea Rhone-Alpes, Provence Côte d’Azur et Languedoc (Valence, Istres,
Montpellier, Marignane, Cannes), Luxemburgului (în regiunea sudică, Gutland, la Rodange,
Dudelange, Esch sur Alzette, care adăposteşte 6000 sedii de întreprinderi, 115 bănci şi peste
15000 funcţionari superiori înalt calificaţi), C.S.I. (Akademgorod, lângă Novosibirsk, apoi
Moscova, Sankt Petersburg), Israelului etc.
3. Marile aglomerări urban-industriale, consumatoare de noi tehnologii, necesită surse de
aprovizionare locale, datorită seriilor mici ce caracterizează producţia neo-industriilor, lucru care
solicită amplasarea acestora în intravilan: District of Columbia, New York, St. Paul, Dallas,
Wichita (SUA); Paris, Marsilia, Bordeaux, Tolouse (Franţa); Londra, Manchester, Glasgow,
Edinbourg (Marea Britanie); Keihin, respectv gruparea Tokyo-Yokohama şi Hanshin, respectv
gruparea Osaka-Kobe-Kyoto (Japonia) etc.

Concomitent cu regionalizarea industriilor noi, arealele industriale clasice decad: New England - SUA,
perimetrele carbonifer-siderurgice ale Marii Britanii, Valonia - Belgia, Oesling - Luxemburg, oraşele
textle ale Olandei - Utrecht, Enschede; sau se reprofilează (şanterele germane de construcţii navale
fabrică astăzi turnuri pentru centralele eoliene, chimia grosieră face loc celei performante) sau sunt
transferate în sud.

III.3. Schițarea microeconomiilor şi regionalizarea piețelor

În urma evoluţiei sistemului socio-economic al lumii între 1650-1750 şi până astăzi, pe scena economiei
mondiale se profilează patru categorii de state: ţări postndustrializate (SUA, CEE, Japonia), ţări
industrializate (tpul australiano-canadian, R.S.A., fostele state cu economia planificată, statele AELS),
ţări neoindustrializate (Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Hong-Kong, Malaysia, Thailanda, Filipine,
Mexic, Brazilia, Argentna, Spania, Chile, Columbia, Uruguay, Venezuela, India şi China) şi ţări
protoindustriale. Acest tablou industrial al lumii evidenţiază efortul tuturor statelor lumii de a urma

8
modelul de dezvoltare euro-nordamerican care, aplicat la scara întregii planete, se dovedeşte non-viabil,
chiar cu efecte catastrofale asupra întregului sociogeosistem. Conştent, prin planificarea naţională sau
globală, ori inconştent, prin mecanismele sale de autoreglaj, sociogeosistemul a reacţionat la această
uniformizare, concentrare şi integrare planetară, rezultatul fiind apariţia germenilor microeconomici în
cadrul economiei mondiale, respectv tendinţele de descentralizare a producţiei, fluxurilor, pieţelor şi
sistemului social, care acţionează în direcţia asigurării autosuficienţei economice naţionale sau
regionale, fapte reliefate prin legăturile intraindustriale sau chiar intraeconomice stabilite între diferite
state. Situaţia devine evidentă printr-o privire de ansamblu asupra zonelor de schimb preferenţial şi
asupra structurilor marketng-ului regional incipient:

- OCDE (Organizaţia Țărilor cu Economie Dezvoltată): Germania, Austria, Belgia, Canada, Danemarca,
Spania, SUA, Franţa, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia,
Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elveţia, Turcia, Japonia, Finlanda, Australia, Noua Zeelandă şi cu
ttlul special, Iugoslavia;
- CEE (Comunitatea Economică Europeană): Franţa, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg, Olanda,
Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Grecia, Spania, Portugalia;
- ASEAN (Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est): Brunei Darussalam, Indonezia, Malaysia, Filipine,
Singapore, Thailanda;
- Caricom (Comunitatea Caraibiană): Antgua şi Barbude, Barbados, Belize, Dominica, Grenada,
Guayana, Jamaica, Montsserat, Santa Lucia, St. Cristopher & Nevis, St. Vincent & Grenadine,
Trinidad-Tobago;
- LAIA (Asociaţia de Intgrare Lato-Americană): Argentna, Bolivia, Brazilia, Chile, Coumbia, Ecuador,
Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay, Venezuela;
- OECS (Organizaţia Statelor Est-Caraibiene): Antgua & Barbude, Dominica, Grenada, Montsserat,
Santa Lucia, St. Cristopher & Nevis, St. Vincent & Grenadine;
- CEAO (Comunitatea Economică Vest-Africană): Benin, Burkina Fasso, Mali, Côte d’Ivoire, Mauritania,
Nigeria, Senegal;
- CEPGL (Comunitatea Economică a Statelor Marilor Lacuri): Burundi, Rwanda, Zair;
- Uniunea Arabă Maghrebiană: Algeria, Maroc, Tunisia;
- UDEAC (Uniunea Economică şi Vamală a Africii Centrale): Camerun, Republica Centrală Africană,
Ciad, Congo, Guineea Ecuatorială, Gabon;
- ECOWAS (Comunitatea Economică a Statelor Vest-Africane): Benin, Burkina Fasso, R. Capului Verde,
Côte d’Ivoire, Gambia, Ghana, Guineea, Guineea Bissau, Liberia, Mali, Mauritania, Niger, Nigeria,
Senegal, Sierra Leone, Togo;
- Acordul de la Bangkok: Bangladesh, India, Coreea de Sud, Sri-Lanka;
- Uniunea Vamală a Africii Meridionale: Africa de Sud, Botswana, Leshoto, Namibia şi Swaziland.

IV. Concluzie
Rezultatul firesc al acestei restructurări economice globale, pe seama regionalizărilor actuale, este
descentralizarea economiei planetare şi crearea unor organizări spaţiale noi, bazate pe o mai strânsă
integrare locală a sistemelor naturale cu cele antropice.

9
V. Bibliografie

 Boştnă C. - Prezent şi perspectve în economia mondială, Ed. Știnţifică şi

Enciclopedică, Bucureşt, 1989.
 Beaucourt C. & al. - La drôle de crise. De Kaboul à Genève, 1979-1985,
CEPII, Fayard, Paris, 1986.
 Naisbitt J. - Megatendinţe, Ed. Politcă, Bucureşt, 1989.

10