Academia de Studii Economice Bucureşti

Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale

Conceptul de regionalizare în
economia mondială

Autori:

Epure Alina Mihaela

Haită George Valentin

Georgescu Ioan Valentin

(Grupa 904, Seria A)

Îndrumător:

Prof. Dr. Alexandru Gavriş

Cuprins

I. Introducere
II. Aria de analiză
1. Baza de materii prime energetice şi metalifere a civilizației actuale
III. Prezentarea rezultatelor şi analiza acestora
1. Regionalizarea industrială în lumea a III-a
2. Regionalizarea neoindustrială/postindustrială în Nord
3. Schițarea microeconomiilor și regionalizarea piețelor
IV. Concluzie
V. Bibliografie

2
 I. Introducere
Partea introductivă a aceastei lucrări constă în evidenţierea diferențelor semantice dintre două noțiuni:
regionare și regionalizare. În opinia noastră, regionarea semnifică acțiunea conștientă a subiectului
uman, care încearcă să obţină o ordonare a realității, să creeze acestuia un cadru conceptual capabil să
suporte activitatea procesului de cunoaştere, precum şi experienţa rezultată din aceasta. Prin urmare,
regionarea presupune o tentă statică, întrucât implică studierea unor procese, fenomene și organizări
preexistente, aflate în starea lor actuală în urma unor evoluții mai mult sau mai puțin îndelungate.
Dimpotrivă, regionalizarea este un proces foarte dinamic, realizat chiar de structurile materiale,
energetice şi informaționale ale mediului geografic, proces foarte vizibil în perioadele de criză ale
sociogeosistemului și mai puțin vizibile între pragurile critice ale acestuia, când predomină activitățile de
reglare a relațiilor stabilite.

II. Aria de analiză

În prezent, sistemul socio-economic mondial se află intr-o perioadă critică evidentă, iar subsistemele
sale se găsesc într-o fază de regionalizare, fapt ce creează organizări spațiale supuse legilor unei noi
civilizații materiale și spirituale. Fenomenul este evidenţiat de restructurarea și redistribuirea teritorială
a componentelor sociogeosistemului: producția, fluxurile, populația și habitatul, toate conexe condițiilor
şi resurselor de materie primă și energie - epuizabile în scurt timp și extrem de concentrate spațial și
civilizația neoindustrială, care, prin vectorii săi (noile tehnologii) se structurează pe o bază materială și
energetică mult mai largă, caracterizată în special prin omniprezenţă. Din această confruntare rezultă
două tendințe principale care afectează peisajul spațiului geografico-economic actual. Prima dintre
acestea este continuarea inerțială de industrializare a Lumii a III-a, iar a doua este dezindustrializarea
grea a statelor dezvoltate și orientarea economiilor lor către tehnologiile microindustriale.

II.1. Baza de materii prime energetice şi metalifere a civilizației actuale

La nivelul anului 1990, civilizația industrială se bazează pe cinci surse principale de energie, în
următoarea structură a consumului: 37.7% petrol, 30.1% cărbune, 20.2% gaze naturale, 15.4% energie
nucleară și doar 6.6% hidroenergie. Enumerarea acestora face evidentă suprema concentrare a lor - și
asta în condițiile în care energia devine o marfă din ce în ce mai greu de înstrăinat - precum și scurta
perioadă cât mai pot menține în funcțiune motoarele economiei clasice.

3
Cărbunele, la data de 01.01.1988, prezenta rezerve sigure de 18.1 miliarde tone. Dintre aceste rezerve,
99.1% (17.9 miliarde tone) aparțineau unui număr de 8 state: URSS, SUA, China, Canada, Germania,
Australia, Polonia, Marea Britanie, care însumează 44.1% din suprafața uscatului şi 35.8% din populația
globului. În condițiile epuizării petrolului aceste state vor folosi toate tehnicile convenționale și
neconvenționale de utilizare energetică a cărbunelui pentru a-și susține economiile naționale şi nu
pentru comerț, cum se întâmplă astăzi cu hidrocarburile, care sunt proprietatea unor țări fără industrii
absorbante de energie.

Petrolul, cu cele 127.7 miliarde tone (01.01.1988), care mai ajung pentru 42 ani, este localizat în
proporție de 81.2% (103.7 miliarde tone) în Orientul Mijlociu și alte 7 state în curs de dezvoltare: Libia,
Algeria, Mexic, Venezuela, Ecuador, Indonezia și Nigeria, regiuni care cuprind 10.8% din suprafața
uscatului și doar 10.1% din populația mondială.

Gazele naturale, cu cele 107.7 miliarde m3 rezerve sigure, asigură consumul doar pentru 57 ani, dar 74%
din această cantitate este cantonată în Orientul Mijlociu (25.7%) și alte 4 state: URSS, SUA, Olanda și
Algeria, zone care acoperă 28.5% din suprafața uscatului și 12.9% din populația Terrei.

Uraniul, cu 1.56 milioane tone U3O8, suficient pentru numai 60 de ani, este deţinut în propoţie de 92.2%
de 8 ţări: Australia, Africa de Sud, Brazilia, Niger, Canada, SUA, Namibia si Franţa, toate însumând 29%
din suprafaţa emersă a planetei şi 10.4% dintre locuitorii ei.

Potenţialul hidroenergetic tehnic amenajabil aparţine în proporţie de 68.4% (14.6 miliarde KWh)
statelor în curs de dezvoltare şi doar în proporţie de 31.6% (6.7 miliarde KWh) statelor dezvoltate,
prezentând şi importante disparităţi regionale în ceea ce priveşte concentrarea ofertei.

Tabloul materiilor prime metalifere indică aceleaşi decalaje: statele Lumii a III-a deţin proprietatea a
38.8% din rezervele de fier, 50% din cele de vanadiu, 60.1% din cele de cupru, câte 80% din cele de
wolfram şi bauxită, 85% din cele de cobalt şi 90% din cele de staniu, dar statele dezvoltate produc 55.4%
din oţelurile lumii, 47.8% din cantitatea mondială de fontă şi 83.9% din cea de alumină şi aluminiu,
consumând totodată 69% din cuprul rafinat şi 80% din cantitatea de staniu, situaţii posibile pe baza
uriaşelor fluxuri comerciale de energie, materii prime şi informaţie. Astfel, numai pe cale maritimă s-au
comercializat în 1987 peste 963 milioane tone petol, 302 milioane tone produse petroliere, 309 milioane
tone de fier, 272 milioane tone cărbune, 38 milioane tone bauxită, 6 milioane tone de cupru etc. Totuşi,
analizând statisticile comerciale mondiale multianuale, se observă o stabilizare şi chiar o reducere
cantitativă a fluxurilor materiilor prime şi energie comercializate, fapt ce ilustrează pe de o parte
reorientarea economiilor industrializate spre intensivizarea proceselor productive, iar pe de altă parte
extensia industrială clasică în statele care deţin rezervele de materii prime şi energie.

4
 III. Prezentarea rezultatelor şi analiza acestora
III.1. Regionalizarea industrială în lumea a III-a
Faptul că statele în curs de dezvoltare se industrializează este evidenţiat de structura importurilor şi
exporturilor acestora, care demonstrează clar eforturile de îmbunătăţire a echipamentului industrial,
prin importuri sporite şi care arată de asemenea scăderea emiterilor de materii prime – datorată pe de o
parte dezechipării masive a lumii dezvoltate iar pe de altă parte creşterii consumului intern – şi, în final,
ilustrează diminuarea importurilor de produse manufacturate, în paralel cu mărirea exportului acestora,
ca o concluzie firească a regionalizării actuale a industriei. În ceea ce priveşte acest ultim aspect, este
suficient să menţionăm că 40% din importurile ţărilor dezvoltate cu provenienţă din noile economii
industrializate nu mai erau produse care să incorporeze multă forţă de muncă sau resurse, ci produse
diferenţiate, de serie mică şi cu valoare mare. La fel se întâmplă şi în domeniul schimburilor
intraindustriale, marginale în anii 1960 şi care, în 1985 ajunseseră să deţină 31% din schimburile de
produse manufacturate de către noile economii industrializate efectuate cu ţările dezvoltate.

Industrializarea statelor în curs de dezvoltare urmează două coordonate complementare: prima este
industrializarea masivă, după modelul statelor nordice, iar a doua este introducerea noilor tehnologii,
pentru a face competitivă industria clasică şi pentru a pregăti totodată structurile microeconomice ale
noii civilizaţii.

Industrializarea masivă se conturează prin construirea unor supracapacităţi de producţi a energiei, fie pe
baza hidrocarburilor lichide sau gazoase (India, Orientul Mijlociu, Africa de Nord, Asia de Sud-Est), fie a
cărbunilor (Columbia, Panama, China, Costa Rica), a combustibililor nucleari, prin intensificarea
programelor în domeniu (China, cu 10000 MW în Provinciile Zhejiang, Guangdong, Jiangsu, Huangdong,
Liaoning; Brazilia, cu sistemul Angra I, II şi III, pe baza zăcământului Itataia; Cuba, cu 3400 MW la Juragua
şi Olguin; India, Argentia, Pakistan, Algeria etc.) ori a hidroenergiei: Brazilia şi Paraguay au construit
uzina hidroelectrică de la Itaipu, Venezuela pe cea de la Guri, Brazilia pe cea de la Tucurui, Argentina şi
Paraguay pe cea de la Corpus Posadas şi Yacyreta-Apipe, Mozambicul pe cea de la Cabora Bassa etc.
Toate aceste unităţi energetice sunt destinate susţinerii unei industrii de bază care aminteşte de
începuturile industrializării nordului.

Industria metalurgiei feroase suferă un proces lent de transfer spre sud, ţările în curs de dezvoltare
ajungând să producă 25% din volumul producţiei siderurgice globale, în unităţi localizate conform
principiilor clasice: în apropierea resurselor de energie (China – Anshan, Benxi, Fuxin; India – Bokaro,
Asansol, Durgapur, Jamshedpur; Iran – Esphahan, Ahwaz; Abu Dhabi; Dubai; Arabia Saudită – Al Djubail;
Egipt – Helwan), în apropierea resurselor de materii prime (China – Wuhan; India – Rourkela, Hirakud,
Sabalpur; Mexic – Monterrey; Venezuela – Matanzas; Brazilia – Curitiba, Santos, Rio de Janeiro, Tubarao,
Vitoria, Campos, Volta Redonda; Algeria – Al Hodjar; Nigeria – Ajaokuta) sau în apropierea căilor de
transport (Coreea de Sud – Phohang; China – Baoshan, Shanghai; Taiwan).

Industria metalurgiei neferoase încetează în state precum SUA, Canada, Japonia sau Europa Occidentală
în favoarea zonelor bauxitifere, cuprifere, stanifere sau cu importante rezerve de energie relativ ieftină.

5
Metalurgia aluminiului câştigă teren în Brazilia – Belem, Santa Cruz, Salvador; India, în statele Andhra
Pradesh, Orissa, Bihar; Venezuela, în statul Bolivar; China, în provincia Henan (la Guanxi, Shanxi, Jiaojuo);
Indonezia – Asahan; Dubai; Qatar; Bahrein etc. Metalurgia cuprului şi prelucrarea avansată a acestuia se
concentrează în Zambia – Ndola-Mufulira, Kabwe, Luanshy, Kitwe-Nkana, Chingola; Zair – Kolwezi, Likosi,
Lubumbashi; Mexic – El Tajo; Peru – La Oroya, Ilo, Tacna, Cajamarca, Lima; Chile – Santiago, Paipote,
Chanara, Potrerillas etc. Metalurgia staniului îşi aduce industriile din aval în banda staniferă sud-est
asiatică (Malaysia – Perang, Kuala Lumpur, Kuching, Kuala Tandjung; Indonezia – Mekan; Thailanda –
Phuket, Ayutthaya; China – Gejuo, Guayang, Kunming) sau în cordiliera andină (Bolivia – Oruro, Potosi,
Llallagua).

Industria bunurilor de echipament (construcţii navale, feroviare, autovehicule, tractoare şi maşini

agricole, echipamente industriale) se îndreaptă spre noile regiuni industriale ale sudului în urma
declinului respectivelor sectoare în economiile dezvoltate. Acesteia i se adaugă industria chimică,
industria materialelor de construcţii precum şi o gamă largă de agroindustrii (alimentară, pielărie şi
încălţăminte etc.), ce reuşesc să cristalizeze în ţările neoindustrializate nuclee economice complexe.

A doua tendinţă, de introducere a noilor tehnologii, se remarcă în domeniul biotehnologiilor (America

Latină, Africa de Nord şi Africa de Vest, Asia de Est şi Sud-Est), în sectoarele aerospaţial şi nuclear (China,
India, Brazilia), în domeniul noilor materiale (bioceramică, superaliaje, polimeri) în Vietnam, Sri Lanka,
Nigeria, China, Iran, Iraq, în microelectronică (semiconductori, memorii active de peste 1 megabit,
circuite integrate, utilaj de calcul şi comandă etc. – Coreea de Sud, Taiwan, China, Argentina, Hong Kong,
Thailanda, Brazilia). Tot datorită acestei tendinţe este orientarea statelor în curs de dezvoltare spre
agroindustrii de interes local sau mondial (Hong Kong, Thailanda), spre chimia de vârf (medicamente şi
cosmetice) pe baza potenţialului biomasei şi mai ales spre sursele de energie autohtone:
microhidroenergia (China, Columbia, Venezuela, India, Brazilia, Rwanda, Nigeria), biogaz şi combustibili
(China, Thailanda, Senegal, Mozambic, Côte d’Ivoire, Indonezia, Filipine, India, statele Caraibelor şi cele
din Pacificul de Sud), energia solară şi eoliană (Orientul Mijlociu, Africa subsahariană, India, America
Latină). În vederea părăsirii cât mai rapide a modelului de dezvoltare industrial extensiv, se urmăreşte
introducerea activităţilor economice cu puternic potenţial descentralizant: microirigaţii, biotehnologii,
energetică neconvenţională, industrii de interes local sau regional.

În urma celor două tendinţe de regionalizare economică a lumii neoindustrializate se pot deosebi câteva
tipuri de localizare complexă a activităţilor economice:

- În apropierea zăcămintelor de materii prime minerale: siderurgia braziliană din statele Minas
Gerais, Bahia, Rio de Janeiro; metalurgia neferoasă a Braziliei din statele Amazonas şi Para, cea a
statelor andine, a ţărilor africane din Copperbelt, industria grea indiană din Bihar, Orissa,
Bengalul de Vest etc.
- În apropierea rezervelor de energie: concentrările industriale din bazinele fluviilor Parana, Sao
Francisco, Orinoco, Zair, Zambezi, Tigru, Eufrat, Indus, Changjiang; din bazinele carbonifere
columbiene, mexicane, indiene, chinezeşti sau nord-coreene; cele din perimetrele petro-gazifere
ale Caraibelor şi Golfului Mexic, ale Orientului Mijlociu, ale sud-estului asiatic;
- Pe căile de transport maritim sau fluvial: Taiwan, China, Coreea de Sud, Panama, Egipt etc.

6
 - În ţările în care ponderea forţei de muncă de înaltă calificare a sporit în urma unor eforturi
planificate la nivel guvernamental: Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong, Singapore, Arabia
Saudită, Emiratele Arabe Unite, Indonezia, Thailanda, Senegal, Algeria, Brazilia;
- În ariile de convergenţă ale intereselor economico-financiare şi politice ale lumii industrializate:
Asia de Est şi Sud-Est pentru Japonia, America Latină pentru SUA, Canada, Maghrebul, Africa de
Vest şi sudul Africii pentru Europa etc.

Legăturile regionale, intraindustriale, de tip microeconomic dintre aceste nuclee schiţează adevărate
zone cu economie foarte diversificată în unele cazuri.

În America Latină se disting aliniamentul nucleelor caraibiano-atlantice (Veracruz – Tampico în Mexic;

Maracaibo – Orinoco în Venezuela; Belem – Recife – Salvador – Rio de Janeiro – Sao Paulo – Porto Alegre
în Brazilia; Buenos Aires – Mar del Plata – Bahia Blanca – Comodore Rivadavia – Puerto Deseado în
Argentina) şi aliniamentul nucleelor intraandine, dublate de cele litorale, portuare, ale Columbiei,
Ecuadorului, Peru-ului şi ale statului Chile.

În Africa se pune în evidenţă litoralul mediteranean, cu industrii complexe, de tip portuar, secondat de
un front şi mai discontinuu, intrasaharian, fundamentat pe industrii extractive şi de prelucrare primă
(separarea fosfaţilor, aglomerarea minereurilor de fier, lichefierea gazelor naturale), urmând apoi zona
agro-industrial-extractivă a Africii de Vest şi arealele miniere şi de prelucrare avansată a minereurilor din
Copperbelt, la care se adaugă blocul industrial sud-african.

În Asia se detaşează zona Golfului Persic, cu industrii energo-intensive (petrochimie, metalurgie,

industrie chimică de sinteză anorganică), urmând litoralele şi Nord-Estul subcontinentului indian apoi
Asia de Est şi de Sud-Est, Thailanda, Indonezia, Malaysia, Singapore, Hong Kong, Taiwan, Coreea de Sud
şi Filipine, un spaţiu fizico-geografic şi social-economic complicat, aflat sub controlul Japoniei şi, în fine,
Asia de Est cu economie planificată – China şi Coreea de Nord.

III.2. Regionalizarea neoindustrială/postindustrială în Nord

Spre deosebire de industriile clasice, cele neo-industriale (care au informația drept resursă de bază și
care se fundamentează pe noile tehnologii) ignoră cauzalitatea localizărilor tradiționale, reapariția lor
spațială fiind subordonată următoarelor principii:

1. Arealele ocupate de tehnologiile clasicizate (ale automobilului, ale domeniilor aerospațial,

nuclear, farmaceutic, armamentului, mașinilor unelte) se comportă ca nuclee pentru
neoindustrii (microelectronică, informatică, echipamente de telecomunicații, sisteme de
comandă, bioindustrii, neoenergetică, industria noilor materiale etc.). Astfel de concentrări
neoindustriale sunt specifice SUA (Conneticut, Michigan, Illinois, Ohio, Missouri, Washington,
Florida, Virginia, Texas, Utah, California), Germaniei (mașini unelte cu comandă numerică și
program, automobile, chimie, în Bavaria-Munchen și Stuttgart), Belgiei (în Flandra-Bruxelles,
Gand), Olandei (la Rotterdam, Amsterdam pentru chimie de vârf, Eindhoven - microelectronică,

7
 Fokker - aeronautică), Marii Britanii (în Midlands și Bazinul Londrei pentru industria aerospațială
şi automobile, în Scoţia pentru utilaj şi armament), Franţei (în Aquitania, pentru industria
aerospaţială, automobile, armament, la Touluse, Tarnos-le-Boucau, Bordes, Pau, Tarbes, Aires,
Anglet; în regiunea pariziană, la Melun-Villanache, Corbeil-Evry, Dreux, Les Mureaux) și C.S.I., în
special pentru aeronautică (Moscova, Volga, Ural), pentru industria nucleară și de armament
(Moscova, Sankt Petersburg, Pavolje, Semipalatinsk) și pentru industria spațială (baza de
cercetări și cosmodromul de la Baikonur-Kazahstan).
2. Concentrările de specialiști de foarte înaltă calificare sunt poli de atracție pentru noile industrii,
fapt care duce la localizarea neoindustriilor în apropierea universităților și a parcurilor științifice
afiliate în zonă. Astfel de spațializări sunt specifice următoarelor state: SUA (Princeton şi Purdue
în Illinois; Ann Arbor - Indiana; șoselele de centură numărul 128 și 195 ale orașului Boston, care
beneficiază de 3 universități: Tuft, Havard și MIT; Triangle Research Park - Virginia; Silicon
Prairie - Texas; Los Alamos - New Mexico; Stanford și Sillicon Valey - California), Franței - Bazinul
parizian, Regiunea Rhone-Alpes, Provence Côte d’Azur et Languedoc (Valence, Istres,
Montpellier, Marignane, Cannes), Luxemburgului (în regiunea sudică, Gutland, la Rodange,
Dudelange, Esch sur Alzette, care adăpostește 6000 sedii de întreprinderi, 115 bănci și peste
15000 funcționari superiori înalt calificați), C.S.I. (Akademgorod, lângă Novosibirsk, apoi
Moscova, Sankt Petersburg), Israelului etc.
3. Marile aglomerări urban-industriale, consumatoare de noi tehnologii, necesită surse de
aprovizionare locale, datorită seriilor mici ce caracterizează producția neo-industriilor, lucru
care solicită amplasarea acestora în intravilan: District of Columbia, New York, St. Paul, Dallas,
Wichita (SUA); Paris, Marsilia, Bordeaux, Tolouse (Franța); Londra, Manchester, Glasgow,
Edinbourg (Marea Britanie); Keihin, respectiv gruparea Tokyo-Yokohama și Hanshin, respectiv
gruparea Osaka-Kobe-Kyoto (Japonia) etc.

Concomitent cu regionalizarea industriilor noi, arealele industriale clasice decad: New England - SUA,
perimetrele carbonifer-siderurgice ale Marii Britanii, Valonia - Belgia, Oesling - Luxemburg, orașele
textile ale Olandei - Utrecht, Enschede; sau se reprofilează (șantierele germane de construcții navale
fabrică astăzi turnuri pentru centralele eoliene, chimia grosieră face loc celei performante) sau sunt
transferate în sud.

III.3. Schițarea microeconomiilor și regionalizarea piețelor

În urma evoluției sistemului socio-economic al lumii între 1650-1750 și până astăzi, pe scena economiei
mondiale se profilează patru categorii de state: țări postindustrializate (SUA, CEE, Japonia), țări
industrializate (tipul australiano-canadian, R.S.A., fostele state cu economia planificată, statele AELS),
țări neoindustrializate (Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Hong-Kong, Malaysia, Thailanda, Filipine,
Mexic, Brazilia, Argentina, Spania, Chile, Columbia, Uruguay, Venezuela, India și China) și țări
protoindustriale. Acest tablou industrial al lumii evidențiază efortul tuturor statelor lumii de a urma
modelul de dezvoltare euro-nordamerican care, aplicat la scara întregii planete, se dovedește non-
viabil, chiar cu efecte catastrofale asupra întregului sociogeosistem. Conștient, prin planificarea

8
națională sau globală, ori inconștient, prin mecanismele sale de autoreglaj, sociogeosistemul a
reacționat la această uniformizare, concentrare și integrare planetară, rezultatul fiind apariția
germenilor microeconomici în cadrul economiei mondiale, respectiv tendințele de descentralizare a
producției, fluxurilor, piețelor și sistemului social, care acționează în direcția asigurării autosuficienței
economice naționale sau regionale, fapte reliefate prin legăturile intraindustriale sau chiar
intraeconomice stabilite între diferite state. Situația devine evidentă printr-o privire de ansamblu
asupra zonelor de schimb preferențial și asupra structurilor marketing-ului regional incipient:

- OCDE (Organizația Țărilor cu Economie Dezvoltată): Germania, Austria, Belgia, Canada, Danemarca,
Spania, SUA, Franța, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia,
Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elveția, Turcia, Japonia, Finlanda, Australia, Noua Zeelandă și cu
titlul special, Iugoslavia;
- CEE (Comunitatea Economică Europeană): Franța, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg, Olanda,
Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Grecia, Spania, Portugalia;
- ASEAN (Asociația Națiunilor Asiei de Sud-Est): Brunei Darussalam, Indonezia, Malaysia, Filipine,
Singapore, Thailanda;
- Caricom (Comunitatea Caraibiană): Antigua și Barbude, Barbados, Belize, Dominica, Grenada,
Guayana, Jamaica, Montsserat, Santa Lucia, St. Cristopher & Nevis, St. Vincent & Grenadine,
Trinidad-Tobago;
- LAIA (Asociația de Intgrare Latio-Americană): Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Coumbia, Ecuador,
Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay, Venezuela;
- OECS (Organizația Statelor Est-Caraibiene): Antigua & Barbude, Dominica, Grenada, Montsserat,
Santa Lucia, St. Cristopher & Nevis, St. Vincent & Grenadine;
- CEAO (Comunitatea Economică Vest-Africană): Benin, Burkina Fasso, Mali, Côte d’Ivoire,
Mauritania, Nigeria, Senegal;
- CEPGL (Comunitatea Economică a Statelor Marilor Lacuri): Burundi, Rwanda, Zair;
- Uniunea Arabă Maghrebiană: Algeria, Maroc, Tunisia;
- UDEAC (Uniunea Economică și Vamală a Africii Centrale): Camerun, Republica Centrală Africană,
Ciad, Congo, Guineea Ecuatorială, Gabon;
- ECOWAS (Comunitatea Economică a Statelor Vest-Africane): Benin, Burkina Fasso, R. Capului Verde,
Côte d’Ivoire, Gambia, Ghana, Guineea, Guineea Bissau, Liberia, Mali, Mauritania, Niger, Nigeria,
Senegal, Sierra Leone, Togo;
- Acordul de la Bangkok: Bangladesh, India, Coreea de Sud, Sri-Lanka;
- Uniunea Vamală a Africii Meridionale: Africa de Sud, Botswana, Leshoto, Namibia și Swaziland.

IV. Concluzie
Rezultatul firesc al acestei restructurări economice globale, pe seama regionalizărilor actuale, este
descentralizarea economiei planetare și crearea unor organizări spațiale noi, bazate pe o mai strânsă
integrare locală a sistemelor naturale cu cele antropice.

9
V. Bibliografie

 Boștină C. - Prezent și perspective în economia mondială, Ed. Științifică și

Enciclopedică, București, 1989.
 Beaucourt C. & al. - La drôle de crise. De Kaboul à Genève, 1979-1985,
CEPII, Fayard, Paris, 1986.
 Naisbitt J. - Megatendințe, Ed. Politică, București, 1989.

10