UZANTE

### Definiţi uzanţele comerciale internaţionale şi prezentaţi caracteristicile esenţiale

ale acestora.

Uzanţele comerciale internaţionale sunt practici sociale (atitudini, comportări), prin natura lor
nescrise, care prezintă un anumit grad de vechime, repetabilitate şi stabilitate, aplicate între un
număr nedefinit de parteneri comerciali, de regulă pe o zonă geografică sau într-un domeniu de
activitate comercială şi care, în funcţie de natura lor, pot prezenta sau nu caracter de izvor de drept

Din această definiţie rezultă că uzanţele comerciale prezintă cel puţin următoarele trei caracteristici
esenţiale:

a) Ele conţin un element obiectiv şi anume constituie o practică socială. Această practică este un
ansamblu de acte juridice şi fapte materiale (atât pozitive cât 47 şi negative, adică omisiuni, inacţiuni)
care au căpătat acest caracter datorită aplicării lor repetate de către participanţii la comerţul
internaţional, într-o anumită perioadă de timp. Durata în timp - aşadar, o anumită vechime - este un
element de esenţa uzanţelor. Elementul de vechime al uzanţelor trebuie să se coroboreze, implicit,
cu cele de repetabilitate, continuitate şi stabilitate.

b) Uzanţele prezintă un caracter colectiv, de generalitate şi impersonalitate, în sensul că se aplică

între un număr nedefinit de parteneri comerciali, de regulă pe un anumit teritoriu sau în comerţul cu
o anumită categorie de produse, fără a fi însă excluse uzanţele generale, aşa cum vom vedea imediat
mai jos. Prin caracterul lor de generalitate şi impersonalitate, uzanţele se apropie de lege dar, spre
deosebire de aceasta, care este expresia autorităţii statale, uzanţele sunt opera participanţilor înşişi
la comerţul internaţional.

c) Caracterul uzanţelor comerciale de a fi sau nu izvor de drept depinde de clasificarea lor în

normative sau convenţionale, clasificare la care ne vom referi mai jos.

### Realizaţi o scurtă comparaţie între uzanţele comerciale internaţionale şi

obişnuinţele stabilite între părţi.

Caracterul colectiv deosebeşte uzanţele comerciale de obişnuinţele stabilite între părţile

contractante (aşa - numitele "uzanţe ale părţilor"), acestea din urmă formându-se între doi sau un
număr redus (şi determinat) de parteneri comerciali, atunci când, ca urmare a încheierii între ei a
unor contracte pe termen lung, apare o anumită categorie de acte juridice şi fapte materiale care,
fără a mai fi exprimate expres, sunt subînţelese în operaţiunile comerciale respective.

În principiu, obişnuinţele stabilite între părţi stau la originea uzanţelor comerciale. Într-adevăr,
punctul de pornire în procesul de formare al uzanţelor îl constituie, de regulă, existenţa anumitor
expresii şi clauze, materializate prin comportări, atitudini, aplicate între doi sau un număr redus de
parteneri comerciali.

Menţionate mai întâi în toate contractele pe care ei le încheie, aceste expresii, prin repetare, se
transformă în clauze de stil care, la un moment dat, încetează de a mai fi menţionate expres în
contracte, devenind subînţelese între partenerii respectivi.

Aceasta este faza "uzanţelor părţilor". Date fiind avantajele pe care le prezintă şi rezultatele lor
pozitive, aceste practici încep să fie utilizate şi de alţi comercianţi, ajungând cu timpul să se aplice
între 48 un număr nedefinit de parteneri din aceeaşi zonă geografică sau din aceeaşi ramură de
comerţ, mai întâi expres, apoi subînţeles (tacit). În momentul în care practica individuală devine
colectivă, generală, socială, se face trecerea către uzanţe.

O prevedere cu privire la obişnuinţele stabilite între părţi există în Convenţia de la Viena (1980), care
precizează că părţile sunt legate de "obişnuinţele care s-au stabilit între ele", ca şi de uzanţele asupra
cărora au consimţit (art. 9 al. 1).

Rolul obişnuinţelor stabilite între părţi este în principiu identic cu cel al uzanţelor convenţionale, şi
anume ele interpretează şi completează contractul părţilor şi pot conferi un înţeles specific
termenilor utilizaţi în contract.

### Definiţi uzanţele normative şi prezentaţi caracterele juridice ale acestora.

Uzanţele normative prezintă primele două caractere juridice comune tuturor uzanţelor (deşi cu
anumite particularităţi de nuanţă), dar au, ca element specific, caracterul de izvor de drept:

a) Ele conţin un element obiectiv, şi anume sunt o practică socială, dar cu precizarea că în cazul
acestui tip de uzanţe practica socială este, de principiu, mai bine conturată, mai veche şi cu un grad
sporit de continuitate şi repetabilitate decât la uzanţele convenţionale.

b) Uzanţele normative au, de asemenea, un caracter de colectivitate şi generalitate, mai pronunţat

decât în cazul uzanţelor convenţionale. c) Uzanţele normative conţin însă un element specific, de
natură subiectivă (psihologică), care constituie o condiţie esenţială pentru ca ele să dobândească
caracter de izvor de drept, adică să se aplice un titlu de normă juridică (ceea ce justifică denumirea
lor de uzanţe normative, legale sau de drept).

Elementul subiectiv la care ne referim constă în convingerea (ideea, sentimentul) celor care aplică
uzanţa că ea trebuie respectată ca o obligaţie (necesitate) juridică (opinio juris sive necessitatis),
deoarece, în caz contrar, ea poate fi impusă prin aplicarea de sancţiuni juridice, deci prin mijloacele
coercitive prin care poate fi impusă şi o lege.

Existenţa acestui sentiment general de obligativitate juridică este o condiţie necesară (şi specifică)
dar nu suficientă pentru ca o uzanţă să dobândească caracter de normă juridică.

Este necesar să fie îndeplinită şi o condiţie legală, şi anume ca sistemul de drept care constituie lex
causae în speţă să recunoască forţă normativă acestor uzanţe.

### Care este rolul şi forţa juridică a uzanţelor normative?

Rolul juridic al uzanţelor normative este acela de a determina drepturile şi obligaţiile părţilor,
întocmai ca şi legea.

Acest rol se poate manifesta în oricare din următoarele moduri:

a) de a reglementa raporturi de drept încă neprevăzute de lege;

b) de a interpreta (completa) dispoziţiile legii;

c) de a se aplica împotriva unor dispoziţii legale care nu sunt de ordine publică în dreptul
internaţional privat al statului a cărui lege constituie lex causae în speţă.

Forţa juridică a uzanţelor normative este de principiu - în sistemele de drept care le recunosc -
similară celei conferite unei legi supletive speciale.

Această forţă juridică atrage după sine anumite consecinţe, pe de o parte, pe planul raportului dintre
uzanţele normative şi legea statală, iar pe de altă parte, pe cel al relaţiei cu contractul.
În ceea ce priveşte raportul dintre uzanţele normative şi legea statală, se admite în general că aceste
uzanţe prevalează asupra unei legi supletive, datorită caracterului lor special (specialia generalibus
derogant). Ele nu pot contrazice însă dispoziţiile de ordine publică din sistemul de drept care
constituie lex causae, aşa cum am arătat.

### Definiţi uzanţele convenţionale şi prezentaţi caracterele juridice ale acestora.

Uzanţele convenţionale au, la rândul lor, primele două elemente definitorii ale tuturor uzanţelor
(elementul obiectiv şi caracter colectiv) dar, spre deosebire de cele normative, nu constituie izvor de
drept.

Forţa juridică a uzanţelor convenţionale este aceea a unei clauze contractuale.

Temeiul autorităţii acestor uzanţe este acordul de voinţă al părţilor contractante.

Aşadar, aplicarea acestor uzanţe se plasează pe tărâmul principiului libertăţii (autonomiei) de voinţă
a părţilor.

### Care este rolul şi forţa juridică a uzanţelor convenţionale?

Rolul uzanţelor convenţionale este acela de a determina în mod specific drepturile şi obligaţiile
părţilor.

Uzanţele convenţionale îşi pot manifesta rolul în legătură diferite aspecte (momente) privind
contractele comerciale internaţionale, şi anume:

a) privind faza anterioară încheierii contractului, respectiv etapa negocierilor între părţi;

b) în legătură cu încheierea contractului. De exemplu, în temeiul uzanţelor o anumită comportare a

părţilor valorează consimţământ. Astfel, faptul de a lua parâma de la un remorcher înseamnă
încheierea contractului de salvare maritimă;

c) privind conţinutul contractului, în sensul că uzanţele au menirea de a interpreta (explica) termenii

şi expresiile utilizate în contract sau de a completa conţinutul 52 acordului de voinţă al părţilor.
Acesta este rolul pe care uzanţele convenţionale îl joacă cel mai frecvent în practică;

d) în sfârşit, în legătură cu faza executării contractului. De exemplu, prin aceste uzanţe se consacră
anumite sancţiuni specifice aplicabile debitorului. Asimilarea uzanţelor convenţionale, sub aspectul
forţei lor juridice, cu clauzele contractuale pune problemă raportului acestor uzanţe cu legea,
respectiv cu contractul.

În ceea ce priveşte raportul cu legile statului al cărui sistem de drept constituie lex causae în speţă,
este de remarcat că uzanţele normative, dacă sunt bine conturate, pot prevala în principiu asupra
unei legi supletive, precum şi asupra unei uzanţe normative, care are forţa juridică a unei asemenea
legi, aşa cum am arătat.

Aceste uzanţe nu pot contraveni însă normelor imperative ale legii aplicabile contractului (lex
contractus). Sub aspectul raportului cu contractul, este evident că părţile pot exclude aplicarea
uzanţelor convenţionale, prin voinţa lor expresă sau tacită.

Această soluţie se explică prin faptul că rolul uzanţelor este de a interpreta şi, eventual, completa
acordul de voinţă al părţilor, iar nu de a-l infirma, aşa cum am arătat

### Care sunt cauzele care explică rolul uzanţelor în comerţul internaţional?

Rolul lor se justifică prin cel puţin următoarele două considerente:

a) În primul rând, aspectele multiple şi foarte variate pe care le prezintă relaţiile comerciale
internaţionale în zilele noastre, ca şi dinamica lor rapidă fac ca reglementările naţionale şi convenţiile
internaţionale - chiar şi cele special elaborate pentru a reglementa raporturi juridice din comerţul
internaţional - să nu poată acoperi toate situaţiile litigioase care apar între participanţii la aceste
relaţii.

De asemenea, deseori nici părţile contractante nu pot să prevadă în contract toate ipotezele pe care
practica le poate ridica în faţa lor, iar în unele cazuri ele nici nu doresc acest lucru, tocmai pentru a
lăsa un câmp deschis de aplicare uzanţelor comerciale.

b) În al doilea rând, marea majoritate a normelor cuprinse în sistemele de drept naţionale şi

aplicabile în comerţul internaţional nu sunt edictate pentru a reglementa în mod special raporturile
juridice care apar în acest domeniu de activitate ci sunt reglementări de drept comun, nu
întotdeauna perfect adaptate particularităţilor pe care le prezintă comerţul internaţional.

Particularizarea acestor reglementări în funcţie de specificul relaţiilor comerciale internaţionale se

face, printre altele, şi prin uzanţele comerciale care, dat fiind însăşi natura lor, au un avansat caracter
de profesionalitate şi specificitate.

Prin faptul că, de regulă, vin să umple lacunele care apar în legislaţia comercială - naţională şi
internaţională - sau să particularizeze unele dispoziţii legale generale la specificul relaţiilor comerciale
internaţionale, aşa cum am arătat, uzanţele consacră anumite soluţii uniforme la nivelul sistemelor
de drept naţionale.

În acest fel, uzanţele comerciale internaţionale, în ansamblul lor, îndeplinesc un rol de uniformizare
specifică a dreptului comerţului internaţional.

### Prezentaţi regimul uzanţelor în dreptul român.

Poziţia dreptului român faţă de uzanţele normative, uzanţele convenţionale - inclusiv cele din
comerţul internaţional - este exprimată printr-o regulă şi mai multe excepţii.

Regula în dreptul comercial român este în sensul că uzanţele normative, uzanţele convenţionale nu
sunt recunoscute, sau, altfel spus, uzanţele nu au caracter de izvor de drept. 5

Aceasta este o soluţie de tradiţie în dreptul comercial român - deci, implicit, şi în cel aplicabil
raporturilor comerciale internaţionale -, rezultând din interpretarea per a contrario a art. 1 din Codul
comercial de la 1887, care precizează că în comerţ se aplică această lege, iar unde ea nu dispune se
aplică Codul civil. Lipsa vreunei trimiteri în acest articol la uzanţele comerciale - cu atât mai mult cu
cât o asemenea trimitere exista în Codul comercial italian de la 1882, care a servit ca model celui
român - nu a constituit o omisiune a legiuitorului român, ci a denotat intenţia lui vădită de a înlătura,
de principiu, uzanţele cu putere de lege.

Prin excepţie, uzanţelor comerciale dobândesc putere legală atunci când o lege specială trimite la ele.
În acest caz, puterea normativă a uzanţelor este “delegată”, ea avându-şi izvorul în legea specială
care se referă la uzanţe.

Menţionăm, în continuare, cele mai importante dintre aceste situaţii de excepţie:

a) În materia titlurilor de valoare, sunt considerate normative "uzurile locului de plată" în

funcţie de care se determină valoarea monedei străine, atunci când o cambie, respectiv un cec este
plătibil(ă) într-o monedă care nu are curs la locul plăţii, conform prevederilor art. 45 al. 3 din Legea
nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin şi respectiv, art. 37 al. 2 din Legea nr.59/1934 asupra
cecului.
 b) Uzanţele porturilor sunt considerate în mod tradiţional în dreptul român ca având putere
de lege, aşa încât instanţa de judecată (sau de arbitraj) poate hotărî în baza lor chiar în afara
prevederilor contractuale.

c) Uzanţele burselor sunt considerate, de asemenea în mod tradiţional, ca având caracter

normativ.

CLAUZE ASIGURATORII/ASIGURAREA IMPOTRIVA RISCURILOR

### Prezentaţi, pe scurt, clauzele speciale cuprinse în conţinutul contractelor

comerciale internaţionale.

Clauze asigurătorii împotriva riscurilor valutare sau nevalutare şi clauze de continuare a raporturilor
contractuale (de opţiune)

Clauze privind răspunderea contractuală

Clauze privind preîntâmpinarea şi soluţionarea litigiilor

Clauze privind determinarea dreptului aplicabil contractului

Clauze cu privire la licenţe sau alte autorizaţii legale de export sau import

Clauze privind modificarea şi încetarea efectelor contractului, precum şi menţiuni finale

### În ce constau riscurile ce afectează contractele comerciale internaţionale

încheiate pe termen mediu şi lung?

Contractele comerciale internaţionale încheiate pe termen mediu sau lung prezintă, într-o mai mare
măsură decât cele pe termen scurt, particularitatea de a fi supuse pe parcursul executării lor unor
riscuri care, în cazul în care se produc, pot influenţa prestaţia uneia sau chiar a ambelor părţi,
perturbând echilibrul stabilit la data încheierii contractului.

Riscurile sunt evenimente posibil de a se produce după încheierea contractului, independent de

culpa vreuneia dintre părţi şi care, dacă se realizează, pot face imposibilă sau sensibil mai oneroasă
prestaţia pentru cel puţin una din părţi.

### Enumeraţi şi prezentaţi, pe scurt, trăsăturile clauzelor asigurătorii împotriva

riscurilor valutare.

Clauza aur - Clauza aur îmbracă două forme:

a) Clauza valoare-aur (gold-value clause), care se utilizează în cazul în care preţul contractual este
exprimat într-o valută iar aurul este luat ca etalon al valorii acestei valute;

b) Clauza monedă-aur (gold-coin clause), prin care preţul este exprimat direct în aur şi urmează a fi
plătit în monedă de aur. Conform clauzei aur, preţul contractual, exprimat într-o valută care are o
paritate oficială în aur la momentul încheierii contractului, se va modifica în mod corespunzător dacă
această paritate va creşte sau va scade până la data plăţii preţului.
Clauzele valutare - Clauzele valutare se caracterizează prin faptul că părţile stabilesc două categorii
de monede:

a) monedă de plată (de facturare);

b) una sau mai multe monede de referinţă (de calcul, de cont).

Scopul clauzelor este acela de a evita riscul variaţiei cursului de schimb al monedei de plată faţă de
cea (cele) de referinţă, produsă între momentul încheierii şi cel al executării contractului, prin
includerea în preţ a procentului de scădere sau prin deducerea din preţ a procentului de creştere a
ratei de schimb.

Clauzele valutare sunt de trei feluri:

a) Clauzele monovalutare - arată că preţul mărfii (lucrării, serviciului etc.), exprimat în moneda
de cont, se va plăti (factura) în moneda de plată, la cursul de schimb dintre cele două
monede la data plăţii.
b) Clauza multi (pluri) valutară bazată pe un coş valutar stabilit de părţi Renunţarea la etalonul
aur şi fenomenele de relativă instabilitate existente în anumite perioade pe pieţele valutare
au determinat părţile să adopte o nouă soluţie contractuală de preîntâmpinare a riscurilor, şi
anume raportarea cursului monedei de plată la media cursurilor mai multor monede (de
regulă, 3 - 5 monede) care formează un "coş valutar" şi joacă rolul de monede de referinţă.
Clauza contractuală prin care se realizează această soluţie este cunoscută în literatura de
specialitate sub denumirea de clauză multivalutară sau plurivalutară bazată pe un coş valutar
restrâns, stabilit de părţi.
c) Clauza multi (pluri) valutară bazată pe un coş valutar (unitate de cont) instituţionalizat(ă)
Ceea ce deosebeşte această clauză de cea de care ne-am ocupat anterior este, în principal,
faptul că în acest caz monedele care fac parte din coş - şi modalitatea de calcul a
modificărilor de curs - nu sunt stabilite de către părţi, ci de un organ specializat cu caracter
internaţional, aceste monede formând o unitate de cont instituţionalizată.

### Enumeraţi şi prezentaţi, pe scurt, trăsăturile clauzelor asigurătorii împotriva

riscurilor nevalutare.

Clauzele de revizuire a preţului (de indexare nevalutară)

Clauza ofertei concurente

Clauza clientului celui mai favorizat

Clauza de hardship (impreviziune)

### Prezentaţi mecanismul clauzei de revizuire a preţului.

Prin clauza de revizuire a preţului părţile stabilesc că oricare dintre ele este îndreptăţită să procedeze
la recalcularea preţului contractual în cazul în care, între momentul încheierii şi cel al executării
contractului, au survenit modificări semnificative ale unor elemente de natură nevalutară
(nemonetară), care modifică echilibrul contractual stabilit de părţi la data contractării.

În practică, clauzele de revizuire a preţului se includ mai ales în contractele pe termen lung de
vânzare pe credit de maşini, utilaje, instalaţii, în cele de engineering, de exporturi complexe (în
special exportul de instalaţii la cheie), în contractele de antrepriză pentru lucrări de construcţii
montaj etc.
### Prezentaţi mecanismul clauzei ofertei concurente.

Prin clauza ofertei concurente, o parte contractantă (beneficiarul clauzei) dobândeşte dreptul ca, în
cazul în care pe parcursul executării contractului un terţ îi face o ofertă de contractare în condiţii mai
favorabile decât cele din contractul în curs de executare, să obţină adaptarea acestui contract în
spiritul ofertei terţului sau, dacă cealaltă parte (promitentul) nu acceptă, contractul să se suspende
sau să fie reziliat, direct sau în temeiul unei hotărâri cu caracter jurisdicţional.

Clauza se numeşte "a ofertei concurente" deoarece oferta este adresată beneficiarului clauzei de un
terţ "concurent" al promitentului.

### Prezentaţi mecanismul clauzei clientului celui mai favorizat.

Prin clauza clientului celui mai favorizat, o parte contractantă (promitentul) se obligă ca, în ipoteza în
care pe parcursul executării contactului pe termen lung va încheia cu un terţ un contract similar prin
care va acorda acestuia condiţii mai favorabile decât cele înscrise în contractul în curs de executare,
să aplice aceste condiţii şi în favoarea celeilalte părţi contractante (beneficiarul clauzei), contractul
fiind astfel adaptat în mod corespunzător.

Condiţia definitorie a clauzei: caracterul "mai favorabil" al regimului acordat terţului, care poate privi
preţurile sau ansamblul elementelor celor două contracte.

### Prezentaţi trăsăturile specifice clauzei de hardship.

Clauza de hardship poate fi definită ca fiind acea clauză contractuală prin care se prevede obligaţia
părţilor de a proceda la negocieri în vederea adaptării contractului sau de a recurge, în subsidiar, la
un terţ (de regulă, un arbitru) în acest scop, dacă pe parcursul executării contractului se produce o
împrejurare, de orice natură, independentă de culpa vreuneia dintre părţi, care afectează grav
echilibrul contractual, producând o îngreunare substanţială (substanţial hardship) a executării
contractului pentru cel puţin una din părţi, şi care deci ar fi inechitabil să fie suportată exclusiv de
partea afectată.

### Care sunt efectele clauzei de hardship?

a) Efectul specific al clauzei constă în adaptarea contractului, în cazul în care condiţiile privind cauzele
de hardship şi consecinţele lor asupra contractului sunt îndeplinite. Este de esenţa instituţiei faptul că
adaptarea nu operează automat, ci prin renegocierea contractului. Oricare dintre părţi, dacă se
consideră într-o situaţie de hardship, poate cere renegocierea.

b) Clauza de hardship - şi cererea de negociere bazată pe ea - nu îndreptăţeşte partea dezavantajată

să suspende executarea contractului.

REGULILE INCOTERMS
### Care este natura juridică şi obiectul regulilor INCOTERMS?

Regulile INCOTERMS au natura juridică a unor uniformizări de uzanţă în materia vânzării

internaţionale de mărfuri, pe zona europeană. Ele nu se impun părţilor ci se aplică numai dacă părţile
au trimis la ele în mod expres sau tacit (recepţiunea contractuală).

Obiectul de reglementare al INCOTERMS îl constituie raporturile juridice născute din contractul de

vânzare comercială internaţională. Altfel spus, aceste reguli se referă numai la termenii comerciali
folosiţi în relaţia dintre vânzător şi cumpărător. Aşadar, contractul de vânzare supus regulilor
INCOTERMS, pe de o parte, şi contractele adiacente vânzării (transport, asigurare etc.), pe de altă
parte, sunt independente, în sensul că dispoziţiile acestor reguli privind raportul dintre vânzător şi
cumpărător nu afectează eventualele prevederi speciale cuprinse în contractele de 161 transport,
asigurare etc. încheiate între oricare dintre aceste părţi şi un terţ, reciproca fiind, de asemenea,
valabilă.

### Prezentaţi regula EXW

Regula EXW (Ex Works) – franco fabrică + locul de livrare convenit. Această regulă implică cele mai
puţine obligaţii pentru vânzător şi cele mai multe pentru cumpărător dintre toate regulile
INCOTERMS.

Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la regula EXW este
acela în care marfa, individualizată ca aparţinând cumpărătorului, este depusă în locul de livrare
convenit (de regulă locul de producţie sau de depozitare al vânzătorului), la data sau în perioada de
timp stabilită.

În cazul acestei reguli niciuna dintre părţi nu are obligaţia de a încheia un contract de transport,
deoarece contractul de transport nu are nicio legătură cu vânzarea EXW.

Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea EXW obligaţia de asigurare a mărfii în sarcina
niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a mărfii după momentul livrării vor fi
suportate de către cumpărător.

Cheltuielile de conservare a mărfii sunt de la momentul livrării în sarcina cumpărătorului.

Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului, tranzitul acesteia prin terţe
ţări şi importul său în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă. Vânzarea EXW este
singura vânzare internă potrivit regulilor INCOTERMS 2010 (vânzarea este internă atunci când
formalităţile şi cheltuielile de export din ţara vânzătorului sunt în sarcina cumpărătorului).

### Prezentaţi regula FCA

Regula FCA (Free Carrier) – franco transportator + locul de livrare convenit

Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la regula FCA este acela
în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător, este depusă în locul de livrare
convenit, la data sau în perioada de timp stabilită. Livrarea se face în mijlocul de transport (după caz,
pus la dispoziţie de către cumpărător, dacă marfa se livrează la sediul acestuia, sau de către vânzător,
dacă marfa se livrează în alt loc).

Obligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de transport al mărfii de la locul de livrare

convenit incumbă cumpărătorului.

Cheltuielile de încărcare a mărfii în mijlocul de transport incumbă vânzătorului. cheltuielile de

descărcare a mărfii incumbă cumpărătorului.

Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea EXW obligaţia de asigurare a mărfii în sarcina
niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a mărfii după momentul livrării vor fi
suportate de către cumpărător.

Cheltuielile de conservare a mărfii sunt de la momentul livrării în sarcina cumpărătorului.

Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului sunt în sarcina acestuia, în
timp ce formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe ţări şi importul său în ţara
cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

### Prezentaţi regula FAS.

Regula FAS (Free Alongside Ship ) - liber de-a lungul vasului + port de încărcare convenit.

Această regulă implică cele mai puţine obligaţii pentru vânzător şi cele mai multe pentru cumpărător,
dintre regulile INCOTERMS aplicabile vânzării însoţite de transport maritim sau fluvial. Treptat la
urmatoarele reguli se transferă din obligaţiile cumpărătorului spre vânzător.

Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la regula FAS este acela
în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător , este depusă pe cheiul portului
de încărcare convenit, la data sau în perioada de timp stabilită.

Dacă cumpărătorul întârzie în aducerea vasului în port la data fixată, riscul pierii sau deteriorării
mărfii se transferă cumpărătorului la data când vasul trebuia să ajungă în port.

Cheltuielile de transport revin cumpărătorului. Acesta trebuie să încheie un contract de navlosire (de
închiriere a vasului ), acel vas trebuind să preia marfa care face obiectul livrării.

Atât cheltuielile de încărcare a mărfii pe vas, cât şi cheltuielile de descărcare a acesteia în portul de
destinaţie incumbă cumpărătorului.

Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea FAS obligaţia de asigurare a mărfii în sarcina
niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a mărfii după momentul livrării vor fi
suportate de către cumpărător.

Cheltuielile de conservare a mărfii sunt de la momentul livrării în sarcina cumpărătorului.

Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului sunt în sarcina acestuia, în
timp ce formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe ţări şi importul său în ţara
cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

### Prezentaţi regula FOB.

Regula FOB (Free On Board ) - liber la bordul vasului + port de încărcare convenit.

predării mărfii şi transmiterii riscurilor este momentul în care marfa, individualizată ca fiind pentru
acel cumpărător, depusă la bordul vasului, în portul de încărcare convenit.

Cheltuielile de transport a mărfii până în portul de încărcare şi încărcarea mărfii revin vânzătorului .

Cumpărătorul trebuie să încheie contractul de transport (să navlosească vasul).

Cheltuielile de încărcare a mărfii pe vas incumbă vânzătorului, iar cheltuielile de descărcare în portul
de destinaţie incumbă cumpărătorului.

Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea FOB obligaţia de asigurare a mărfii în sarcina
niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a mărfii după momentul livrării vor fi
suportate de către cumpărător.

Cheltuielile de conservare a mărfii sunt de la momentul livrării în sarcina cumpărătorului.

Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului sunt în sarcina acestuia, în
timp ce formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe ţări şi importul său în ţara
cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

### Prezentaţi regula CPT

Regula CPT (Carriage Paid To) – transport plătit până la + locul de destinaţie convenit

Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la regula CPT este acela
în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător, este predată transportatorului
(sau, după caz, primului transportator).

Obligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de transport al mărfii până la locul de destinaţie
convenit incumbă vânzătorului.

Cheltuielile de încărcare a mărfii în mijlocul de transport incumbă vânzătorului. cheltuielile de

descărcare a mărfii incumbă cumpărătorului. Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea EXW
obligaţia de asigurare a mărfii în sarcina niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de
asigurare a mărfii după momentul livrării vor fi suportate de către cumpărător Cheltuielile de
conservare a mărfii sunt de la momentul livrării în sarcina cumpărătorului.

Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului sunt în sarcina acestuia.
Formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe ţări sunt în sarcina vânzătorului până la
momentul livrării şi în sarcina cumpărătorului după acest 164 moment. Formalităţile şi cheltuielile
privind importul mărfii în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

### Prezentaţi regula CIP

Regula CIP (Carriage and Insurance Paid To) – transport şi asigurare plătite până la + locul de
destinaţie convenit

Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la regula CIP este acela
în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător, este predată transportatorului
(sau, după caz, primului transportator).

Obligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de transport al mărfii până la locul de destinaţie
convenit incumbă vânzătorului.

Cheltuielile de încărcare a mărfii în mijlocul de transport incumbă vânzătorului. cheltuielile de

descărcare a mărfii incumbă cumpărătorului.

Oligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de asigurare a mărfii pentru întreaga perioadă
cuprinsă între momentul punerii mărfii la dispoziţia primului transportator şi până la locul de
destinaţie convenit în contract revine vânzătorului.

Cheltuielile de conservare a mărfii sunt de la momentul livrării în sarcina cumpărătorului.

Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului sunt în sarcina acestuia.
Formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe ţări sunt în sarcina vânzătorului până la
momentul livrării şi în sarcina cumpărătorului după acest moment. Formalităţile şi cheltuielile privind
importul mărfii în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă

### Prezentaţi regula CFR.

Regula CFR(Cost and Freight ) - cost şi navlu + port de descărcare convenit. CFR = FOB + freight
(navlu).

Toate regulile sunt ca la FOB, cu deosebirea că vânzătorul este cel care trebuie să navlosească vasul şi
să plătească navlul.

Momentul predării marfii şi transmiterii riscurilor este momentul când marfa, individualizată ca fiind
pentru un anumit cumpărător, este depusă la bordul vasului în portul de încărcare convenit.

Navlul este plătit de vânzător. Vânzătorul trebuie să încheie un contract de navlosire, să închirieze un
vas apt pentru a prelua întreaga cantitate de marfă şi să o transporte până în portul de destinaţie.

Cheltuielile de încărcare a mărfii pe vas incumbă vânzătorului, iar cheltuielile de descărcare în portul
de destinaţie incumbă cumpărătorului.

Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea CFR obligaţia de asigurare a mărfii în sarcina
niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a mărfii după momentul livrării vor fi
suportate de către vânzător.

Cheltuielile de conservare a mărfii sunt de la momentul livrării în sarcina cumpărătorului.

Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului sunt în sarcina acestuia, în
timp ce formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe ţări şi importul său în ţara
cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

### Prezentaţi regula CIF.

Regula CIF (Cost, Insurance and Freight ) - cost, asigurare şi navlu + portul de descărcare convenit.

CIF = FOB+asigurare+navlu

Regulile sunt ca la FOB cu doua excepţii: navlul şi asigurarea sunt suportate de vânzător, iar nu de
cumpărător.

Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului sunt în sarcina acestuia, în
timp ce formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe ţări şi importul său în ţara
cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

### Prezentaţi regula DAT

Regula DAT (Delivered at Terminal) – livrat la terminal + arătarea numelui terminalului la portul sau
locul de destinaţie convenit

Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la regula DAT este
acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător, este descărcată din
mijlocul de transport ajuns la destinaţie şi pusă la dispoziţia cumpărătorului la terminalul convenit la
data sau în perioada de timp stabilită. 165 Prin ”terminal” se înţelege orice loc, acoperit sau nu,
precum chei, depozit, spaţiu de depozitare a containerelor, terminal rutier, feroviar sau aerian pentru
mărfuri.

Obligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de transport al mărfii până la terminalul convenit
incumbă vânzătorului.

Cheltuielile de încărcare a mărfii în mijlocul de transport şi de descărcare la destinaţie, la terminalul

convenit, incumbă vânzătorului.
Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea DAT obligaţia de asigurare a mărfii în sarcina
niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a mărfii după momentul livrării vor fi
suportate de către vânzător.

Cheltuielile de conservare a mărfii sunt, până la momentul livrării, în sarcina cumpărătorului.

Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului şi tranzitul acesteia prin terţe
ţări sunt în sarcina vânzătorului. Formalităţile şi cheltuielile privind importul mărfii în ţara
cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

### Prezentaţi regula DAP

Regula DAP (Delivered at Place) – livrat la loc + locul de destinaţie convenit

Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la regula DAP este acela
în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător, este pusă la dispoziţia
cumpărătorului în mijlocul de transport sosit la destinaţie, gata pentru descărcare la locul de livrare
convenit, la data sau în perioada de timp stabilită.

Obligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de transport al mărfii până la locul de destinaţie
convenit incumbă vânzătorului.

Cheltuielile de încărcare a mărfii în mijlocul de transport incumbă vânzătorului. cheltuielile de

descărcare a mărfii incumbă cumpărătorului.

Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea DAP obligaţia de asigurare a mărfii în sarcina
niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a mărfii după momentul livrării vor fi
suportate de către vânzător.

Cheltuielile de conservare a mărfii sunt, până la momentul livrării, în sarcina cumpărătorului.

Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului şi tranzitul acesteia prin terţe
ţări sunt în sarcina vânzătorului. Formalităţile şi cheltuielile privind importul mărfii în ţara
cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă

### Prezentaţi regula DDP

Regula DDP (Delivered Duty Paid) – livrat cu taxele vamale plătite

Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la regula DDP este
acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător, este pusă la dispoziţia
cumpărătorului în mijlocul de transport sosit la destinaţie, gata pentru descărcare la locul de livrare
convenit, la data sau în perioada de timp stabilită.

Obligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de transport al mărfii până la locul de destinaţie
convenit incumbă vânzătorului.

Cheltuielile de încărcare a mărfii în mijlocul de transport incumbă vânzătorului. cheltuielile de

descărcare a mărfii incumbă cumpărătorului.

Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea DAT obligaţia de asigurare a mărfii în sarcina
niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a mărfii după momentul livrării vor fi
suportate de către vânzător.

Cheltuielile de conservare a mărfii sunt, până la momentul livrării, în sarcina cumpărătorului.

Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului, tranzitul acesteia prin terţe
ţări şi importul în ţara cumpărătorului sunt în sarcina vânzătorului. Cumpărarea DDP este singura
cumpărare internă potrivit regulilor INCOTERMS 2010 (cumpărarea este internă atunci când
formalităţile şi cheltuielile de import din ţara cumpărătorului sunt în sarcina vânzătorului).