Semiotica şi ştiinţele limbajului

________________________________________________________________

an III, semestrul II / trunchi comun, Litere, UBB Cluj / februarie-mai 2018

0. ARGUMENT - LA CE-AR PUTEA FOLOSI SEMIOTICA?

[mai înainte de orice, două recomandări

bibliografice - absolut neobligatorii, dar
călduroase]:
1. pe internet, ca site: Daniel Chandler -
Semiotics for Beginners (de la acest autor am
"luat" ideea de a vă citi un fragment din Jonathan
Swift - Gulliver's Travels) -
http://visual-
memory.co.uk/daniel/Documents/S4B/
2. Guy Deutscher - Through the Language
Glass. Why the World Looks Different in Other
Languages, Metropolitan Books, Henry Holt
and Company, New York, 2010

Întrebări "general-umane" care au dus, la un moment dat, la apariţia unei discipline ştiinţifice
specializate în cercetarea semnelor:
● cum (de) funcţionează semnele? [în sensul tehnic al întrebării: how do they work? sau chiar how is
it that they work?] cum facem, spre exemplu, să înţelegem fără mare dificultate 'mesajul' din chenarul
de mai sus, deşi nici măcar unul dintre semne nu "arată" întocmai aşa cum ar trebui să arate pentru a
justifica interpretarea noastră?]
● ce fac semnele? care e rolul lor fundamental? cum ne pot fi ele utile? şi, mergând mai departe şi
exagerând, în mod intenţionat, retoric - ce fac ele (semnele) din lumea noastră, cum ne influenţează
prezenţa globală a semnelor condiţia vitală?
● care e relaţia dintre semnele naturale şi cele artificiale?
● cuvintele sunt sau nu sunt semne? şi, dacă da (sau nu), în ce sens?

+ 3 "poveşti" de citit înainte de a începe discuţia propriu-zisă:

1. Academicienii din Lagado / secţiunea "teoreticieni", şcoala de limbi:

"... [un] proiect propunea, pur şi simplu, desfiinţarea tuturor cuvintelor, ceea ce, după cum se arăta, ar fi foarte
prielnic sănătăţii şi ar însemna o mare economie de timp. Se ştie că fiecare cuvânt pe care-l rostim micşorează
într-o oarecare măsură plămânii prin roadere, şi în felul acesta ne grăbeşte sfârşitul. Or, cum cuvintele nu sunt
decât „nume ale lucrurilor", "ar fi mult mai potrivit ca toţi oamenii să poarte la ei lucrurile de care au nevoie
pentru a se face înţeleşi". Această născocire ar fi fost cu siguranţă aplicată, spre a uşura viaţa şi a ocroti
sănătatea supuşilor, dacă femeile, în înţelegere cu oamenii de rând şi cu cei neînvăţaţi, nu ar fi ameninţat că se
vor răscula în cazul când nu li se va mai da voie să vorbească pre limba lor, aşa cum au pomenit din moşi
strămoşi; ceea ce arată cât de înverşunaţi duşmani ai învăţăturii sunt oamenii de rând. / Cu toate acestea, mulţi
învăţaţi şi înţelepţi se folosesc de noua metodă de a se exprima cu ajutorul lucrurilor, metodă care are un singur
neajuns, şi anume acela că atunci când cineva trebuie să rezolve o chestiune foarte importantă şi variată în
aspectele ei, e nevoit să poarte în spate o legătură mult prea mare, afară doar dacă îşi poate îngădui să umble cu
câţiva servitori după el. Nu o dată mi-a fost dat să văd doi din aceşti înţelepţi aproape striviţi sub greutatea
poverilor lor, de ziceai că sunt nişte boccegii de-ai noştri. Când se întâlneau pe stradă, îşi puneau jos povara,
deschideau sacii şi discutau ceasuri în şir; apoi îşi vârau lucruşoarele la loc, se ajutau unul pe altul să-şi ia sacul
la spinare şi-şi vedeau de drum. // Când e vorba însă de conversaţii mai scurte, un om îşi poate duce lucrurile de
care are nevoie în buzunare sau sub braţ; acestea îi sunt de ajuns, iar atunci când e la el acasă, se descurcă de
minune. De aceea, încăperea unde îşi dau întâlnire cei ce se îndeletnicesc cu această artă e ticsită cu fel de fel de
lucruri aşezate la îndemâna oricui spre a înlesni atari convorbiri iscusite. // Născocirea mai are şi un alt mare
avantaj şi anume acela că ea poate sluji ca limbă universală, înţeleasă de toate popoarele civilizate, ale căror
bunuri şi unelte sunt îndeobşte aceleaşi sau îndeajuns de asemănătoare, astfel că întrebuinţarea lor poate fi
înţeleasă cu uşurinţă. În felul acesta, ambasadorii ar putea duce tratative cu monarhi sau cu miniştri străini, ale
căror limbi nu le cunosc." [din Jonathan Swift / Călătoriile lui Gulliver, partea a 3-a, capitolul V / Laputa e
insula zburătoare; ţinutul (continentul) se numeşte Balnibarbi şi are drept capitală oraşul Lagado]

2. problema cuvântului (imaginar) Toff şi a definiţiilor "ostensive" (prin indicare):

"Ceea ce numim în genere 'explicaţii ale semnificaţiei unui cuvânt' s-ar putea împărţi, foarte schematic, în definiţii
verbale şi definiţii ostensive. Se va vedea mai târziu în ce sens această împărţire este doar grosolană şi provizorie
(şi este important că lucrurile stau aşa). Definiţia verbală, întrucât ne duce de la o expresie verbală la alta, nu ne
duce, într-un sens, mai departe. Prin definiţia ostensivă, însă, se pare că facem un pas mult mai important către
învăţarea semnificaţiei. // O dificultate care ne atrage atenţia este că pentru multe cuvinte din limba noastră nu par
să existe definiţii ostensive; de exemplu, pentru cuvinte ca 'unu', 'număr', 'nu' etc. // Întrebare: este oare necesar ca
definiţia ostensivă să fie, ea însăşi, înţeleasă? Nu se poate ca ea să fie înţeleasă greşit? // Dacă definiţia explică
semnificaţia unui cuvânt, cu siguranţă că nu poate fi esenţial dacă ai auzit sau nu cuvântul mai înainte. Este sarcina
definiţiei ostensive să-i dea o semnificaţie. Să explicăm deci cuvântul TOFF arătând spre un creion şi spunând
'acesta este TOFF'. (În loc de 'acesta este TOFF' aş fi putut spune: 'acesta se numeşte TOFF'. Scot acest lucru în
evidenţă pentru a înlătura, o dată pentru totdeauna, ideea că expresiile dintr-o definiţie ostensivă afirmă ceva
despre lucrul definit; confuzia dintre propoziţia 'acesta e roşu', care atribuie culoarea roşu unui lucru, şi definiţia
ostensivă 'aceasta este ceea ce numim <<roşu>>'.) Definiţia ostensivă 'acesta este TOFF' poate fi interpretată, însă,
în nenumărate feluri. Voi da câteva asemenea interpretări şi voi folosi cuvinte cu o utilizare bine stabilită. Definiţia
poate fi deci interpretată ca însemnând: // 'Acesta este un creion.' / 'Acesta este rotund.' / 'Acesta este lemn.' /
'Acesta este unul.' / 'Acesta este tare.' etc., etc." [Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru - Humanitas, Bucureşti,
2005, p. 26-27; e vorba de lucruri 'dictate' de către autor în 1933-34]
3. Caprele Irinucăi:
"Și satul Broștenii fiind împrăștiat, mai ca toate satele de la munte, nu se rușinau lupul și ursul a se arăta ziua-miaza-
mare prin el; o casă ici, sub tihăraia asta, alta dincolo de Bistriță, sub altă tihăraie, mă rog, unde i-a venit omului
îndemână să și-o facă. Și Irinuca avea o cocioabă veche de bârne, cu fereștile cât palma, acoperită cu scânduri,
îngrădită cu răzlogi de brad și așezată chiar sub munte, pe malul stâng al Bistriței, aproape de pod. Irinuca era o
femeie nici tânără, nici tocmai bătrână; avea bărbat, și o fată balcâză și lălâie, de-ți era frică să înnoptezi cu
dânsa în casă. //.../ Cocioaba de pe malul stâng al Bistriței, bărbatul, fata și boii din pădure, un țap și două capre
slabe și râioase ce dormeau pururea în tindă, era toată averea Irinucăi. Dar și asta-i o avere, când e omul
sănătos. Însă ce mă privește? Mai bine să ne căutăm de ale noastre. //.../ Într-o zi, fiind Irinuca dusă în sat și
având obicei a ședea uitată ca fata vătămanului, noi n-avem ce lucra? Ne suim pe munte, la deal de casa ei, cu
câte o bucată de răzlog în mână; și cum curgeau pâraiele grozav, mai ales unul alb cum îi laptele, ne pune
dracul de urnim o stâncă din locul ei, care era numai înținată, și unde nu pornește stânca la vale, săltând tot mai
sus de un stat de om; și trece prin gardul și prin tinda Irinucăi, pe la capre, și se duce drept în Bistrița, de
clocotea apa! Asta era în sâmbăta lui Lazăr, pe la amiază. Ei, ei! ce-i de făcut? Gardul și casa femeii dărâmate
la pământ, o capră ruptă în bucăți, nu-i lucru de șagă. Uitasem acum și râie și tot de spaimă." [Ion Creangă,
Amintiri din copilărie, partea I]

...

În fine, tot în pregătirea dezbaterii teoretice care se va desfăşura în cursul acestui semestru, studenţii
vor fi rugaţi să examineze/ să se gândească la următoarele exemple de semne/ interpretări semiotice:
"urma aceasta din iarbă îmi arată că pe aici a trecut un cal"
"barometrul coborât îmi indică faptul că se apropie o furtună"
"felul cum m-a privit mi-a spus că mă apreciază"
[rupând petalele unei margarete] "mă iubeşte, nu mă iubeşte"
 "când ţi se 'bate' ochiul drept, e de bine; dacă e vorba de ochiul stâng, e semn rău" [conform tradiţiei
româneşti; se pare că pentru majoritatea celorlaltor naţiuni occidentale e invers]
"zboară, buburuză, în direcţia în care-mi voi găsi ursitul!"
[aşteptând în staţie:] "dacă primul troleibuz care vine e 25, o să iau o notă bună la examen; dacă e 1
înseamnă că măcar îl 'trec'; dacă e 6, nici nu mă mai duc la facultate"
Cum se poate vedea, ultima întrebare neştiinţifică şi preliminară care justifică existenţa unei ştiinţe
generale a semnelor e una de ordin cum nu se poate mai practic: în ce măsură semnele ne ajută să ne
orientăm/ să acţionăm în lume, şi din ce moment ele riscă, mai degrabă, să ne dăuneze (falsificându-
ne realitatea?). Aceasta e, de altfel, întrebarea de la care pare să fi pornit primul dintre semioticienii
"discutaţi" în acest semestru: Edmund Husserl.

1. TREI PROIECTE SEMIOTICE (HUSSERL, SAUSSURE, PEIRCE) -

INTRODUCERE COMUNĂ

● la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, trei gânditori occidentali au lansat, fără a
şti unul despre celălalt, ideea necesităţii unei "ştiinţe generale a semnelor", numită
semiologie sau semiotică. Această ştiinţă ar fi trebuit să clasifice şi să studieze toate semnele
naturale şi umane.
● Charles Sanders Peirce (care a trăit în SUA, între 1839-1914; primele sale idei semiotice au
fost făcute cunoscute publicului în 1868; celebra lui maximă pragmatică a apărut, în prima ei
formulare, în 1878, în articolul How to Make our Ideas Clear), Edmund Husserl (a trăit în
Germania, între 1859-1938; textul la care ne vom raporta noi - Zur Logik der Zecichen/
Semiotik - a fost scris în 1890 şi a rămas necunoscut) şi Ferdinand de Saussure (Elveţia; 1857-
1913; Cours de linguistique générale a apărut după moartea savantului, în 1916) au insistat
asupra ideii că, în modernitate, viaţa omului presupune o utilizare într-atât de largă şi complexă
a semnelor, încât nici umanitatea, nici lumea la care aceasta se raportează nu mai pot fi înţelese
fără o ştiinţă semiotică [ideea ar fi, în cele din urmă, că realmente "nu ne mai putem descurca",
sistematic şi riguros, în viaţa noastră cognitivă şi acţională atât timp cât nu cercetăm/ înţelegem
problemele semiotice]
● de formaţii distincte (Husserl era un matematician pe cale a deveni... filosof; Peirce - un savant
mai degrabă naturalist [a lucrat în cea mai mare parte a vieţii în domeniul geodeziei]; în fine,
Saussure era filolog), cei trei au avut viziuni complet diferite asupra modului cum funcţionează
(sau ar trebui să funcţioneze) semnele utilizate de oameni atât în înţelegerea lumii, cât şi în
comunicarea dintre ei; aceasta face ca între proiectele/ concepţiile lor teoretice, deşi toate au
pornit, cum am arătat mai sus, de la aceleaşi întrebări şi probleme, să existe diferenţe
substanţiale - începând chiar de la răspunsurile pe care cei trei le-au dat întrebării "care este
funcţia fundamentală a semnelor în viaţa umană?"
● în ce priveşte gradul de "revoluţionarism" cu care cei trei răspund întrebării de mai sus, vom
vedea că Husserl are o concepţie destul de banală - asemănătoare cu ceea ce, probabil,
suntem obişnuiţi să gândim; Peirce are idei surprinzătoare, care totuşi subliniază o utilitate –
neaşteptată, dar evidentă – a semnelor în raport cu existenţa noastră practică; în fine,
Saussure a produs realmente schimbări uriaşe în modul ştiinţific de a vedea semnele, plecând
de la cazul (în opinia lui, cu totul special, al) limbajului. Acest nivel (aproape nul, în cazul lui
Husserl; mai însemnat, deşi încă foarte fidel unui realism, ce-i drept "împins" în viitor, la
Peirce; complet, înţelegând clar efectele pe care semnul lingvistic le are asupra întregului
domeniu semiotic, la Saussure) reprezintă criteriul pentru ordinea de mai jos a celor trei
proiecte - care, cum studenţii vor remarca, nu apar în ordine cronologică.
2. SEMIOTICA RAŢIONALIST-COGNITIVĂ:
"LOGICA SEMNELOR" ÎN ÎNŢELEGEREA LUI EDMUND HUSSERL

2.0. O analogie: pizza pentru toată lumea

● cum s-ar putea proceda, în cazul deciziei de a oferi câte o pizza fiecărui student prezent la un moment
dat în facultatea de litere? ● pentru discuţia noastră teoretică despre Husserl e important că există două
modalităţi de numărare/ evaluare a "cantităţii unitare" de pizza necesare ● o anumită persoană poate fi
trimisă din sală în sală, continuând numărătoarea de la una la cealaltă (de ex: până la 17 în Ovidiu,
începând de la 18 în Bogrea etc.) - principalul neajuns fiind că această procedură ar dura foarte mult (de
fapt, îndeajuns de mult ca numărul studenţilor dintr-o sală sau alta să rişte să se modifice pe parcurs) ●
cealaltă variantă, care ne pare mult mai firească, ar fi ca mai multe persoane să numere concomitent
persoanele în diverse săli, consemnând cifra pentru fiecare sală în parte, iar la final să se întâlnească şi să
efectueze o simplă adunare aritmetică ● e de reţinut şi că dacă, în afara numărului "brut" de studenţi
prezenţi la un moment dat în Litere, ar mai apărea şi alte criterii (de exemplu: studenţi vegetarieni,
studenţi cu alergie la diverse substanţe, studenţi cu preferinţe speciale pentru anumite tipuri de topping
etc.), sistematizarea s-ar complica foarte mult ● în fine, o observaţie "filosofantă", dar extrem de
importantă este că, atunci când o entitate sau o persoană intră într-o numărătoare, toate caracteristicile sale
individuale (nu doar: student prezent în Litere la ora cutare, ci şi: student în anul cutare; băiat, fată;
vegetarian sau nu; cu alergii sau nu la substanţa cutare, etc. etc.), se "şterg", devin irelevante ● în
consecinţă, orice sistematizare de nivel mai înalt duce inerent la pierderea pe parcurs a amănuntelor/
nuanţelor existente în primul moment în care obiectele au fost luate în considerare

2.1. Utilitatea semnelor

"Fără posibilitatea unor semne
● Husserl consideră că rolul fundamental al semnelor în distinctive exterioare stabile, ca suport
viaţa umană e unul, în fapt, dublu: pe de o parte, de al memoriei noastre, fără posibilitatea
reprezentare şi, pe de alta, de formalizare; semnele ar unor reprezentări simbolice elementare
servi la cunoaşterea (reprezentarea cât mai fidelă), dar pentru reprezentări autentice abstracte,
şi la sistematizarea (gândirea sintetică asupra) greu de deosebit şi de reţinut sau chiar
realităţilor la care trebuie să ne raportăm în viaţa pentru reprezentări care ne sunt doar
noastră cognitiv-practică înfăţişate ca autentice, nu ar exista nici
un fel de viaţă spirituală superioară şi,
● aceasta înseamnă că, în primul rând, relaţia de referinţă a cu atât mai puţin, o ştiinţă."
semnelor la obiecte sau conţinuturi reale este [v., în bibliografia obligatorie,
fundamentală; cifrele, cuvintele sau orice alte semne crestomaţia Husserl!]
trebuie să redea cât mai corect, clar, univoc, situaţia de
fapt "din care" au fost desprinse/ obţinute
● în al doilea rând (cu nimic mai puţin important, însă) sistemul de semne trebuie să fie capabil de
o formalizare, calculare, sistematizare a cunoaşterii ce fusese obţinută în dimensiunea
referenţială (vezi exemplul de mai sus: "înlocuim" studenţii din sala A cu numărul lor; înlocuim
studenţii din sala B cu numărul lor; prin adiţionarea numerelor obţinem un rezultat care
caracterizează grupul complet şi concret de studenţi)
● în principal, afirmă Husserl, semnele reprezintă un mijloc (cel mai bun şi cel mai răspândit) de
depăşire a limitelor vieţii noastre psihice "i-mediate" - în cuvintele semioticianului însuşi:
"Simbolurile servesc la economisirea capacităţii de muncă spirituală ca uneltele şi maşinile la
economisirea capacităţii de muncă mecanică."

2.2. Pericolul semnelor: problema surogării

● Husserl observă, însă, că, în practica raţionării şi comunicării cotidiene, semnele îşi pierd
claritatea/ univocitatea de reprezentare pe care o deţineau iniţial [în termenii cei mai simpli, ar fi
vorba despre lipsa de rigoare a cogniţiei/ gândirii umane]
câteva exemple husserliene de concepte-surogat:
- sfera: când folosim acest cuvânt, ar trebui să ne gândim la o realitate matematică (geometrică,
aşadar strict formală) riguroasă; în schimb, cei mai mulţi dintre noi înţelegem prin sferă un corp
concret, material, un fel de minge
- Africa: acest concept "acoperă" o realitate atât de masivă şi de complexă, încât e cu neputinţă ca
două sau mai multe persoane, utilizându-l, să se gândească la acelaşi lucru; dimpotrivă, fiecare
îşi va imagina zone sau aspecte ale acestui continent, iar impresia că dialogul sau argumentaţia
trimite, pentru cei prezenţi / participanţi într-o comunicare, la acelaşi referent e o simplă iluzie
- sufletul altuia e o sintagmă perfect posibilă gramatical şi care, foarte probabil, denumeşte o
realitate efectivă; cu toate acestea, nici unul dintre noi nu va putea avea o percepţie directă a
acestui referent (câteva zeci de ani mai târziu, logicianul Ludwig Wittgenstein va atrage atenţia,
la rându-i, că nici unul dintre noi nu poate simţi, experia - oricât s-ar vorbi despre ea - durerea de
dinţi a altuia)
- în fine, o sintagmă cum e cerc pătrat, deşi e absurdă (autocontradictorie) din punct de vedere
logic, e perfect construibilă din elementele (cuvintele) sistemului de semne

● aşadar, creşterea cantitativă continuă a practicilor semiotice umane (practici care, ca desfăşurare
judicativă, se bazează, din nefericire, pe asociaţia ideilor) duce, inevitabil la o degradare
calitativă a (reprezentativităţii) semnelor înseşi
● din păcate, sistemul de semne în cadrul căruia acest fenomen e maximal îl reprezintă limbajul -
paradoxal, cel mai utilizat sistem semiotic din universul uman
● revenind: surogarea e în fond o abatere de la caracterul iniţial-reprezentativ al semnului, abatere
care poate duce, propriu-zis, la semne care deformează percepţia realităţii
● noi trăim, în fapt, într-un univers dominat de o activitate judicativă suroga(n)tă

2.3. Soluţii
● pe de o parte, la nivel individual-uman, Husserl "găseşte" o soluţie (sau cel puţin o ieşire din
impas) existenţial-profesională: el va abandona, pur şi simplu, teoria semiotică, orientându-se
spre ("inventarea") fenomenologiei, care este prin definiţie o teorie/ metodă filosofică a non-
medierii, a intuiţiei (empiric şi eidetic) imediate
● pe de altă parte (şi, fireşte, aceasta e soluţia care ne interesează în mod direct) Husserl propune şi
soluţii propriu-zis locale, "tehnice" (de îmbunătăţire a unui sistem imperfect, prin trecerea de la
asocierile neriguroase, de sorginte psiho-
logică la gândirea asumat logică): el Mai întâi, prin însăşi natura lor, mijloacele lingvistice
spune că, în "munca" semiotică, trebuie de desemnare ce intervin într-o aplicare, deşi nu în
să urmărim întotdeauna următoarele toate împrejurările, sunt univoce în legăturile
aspecte: sistematice de tipul celor prezentate aici. Formele
sistematice de înlănţuire a cuvintelor trebuie să
1) univocitatea trimiterii la lucruri şi/ sau oglindească întocmai pe cele ale ideilor, întrucât,
conţinuturi altfel, cele dintâi n-ar putea să devină nicicând
surogate ale celor din urmă. /.../ Sistemul de semne
2) formalizarea riguroasă a tuturor trebuie să posede însă şi o altă însuşire, una mai
operaţiunilor cu semne/ a construcţiei specială tocmai ţinând seama de faptul că o
textelor (în sensul unor ansambluri reproducere a concluziei trebuie să poată avea loc
organizate/ ierarhizate de semne), astfel numai pe baza premiselor. Evident, una din părţile
încât toate rezultatele calculelor/ ale sistemului, anume aceea care conţine premisele în
sintezelor cognitive să fie decidabile/ ordinea şi înlănţuirea din care fac parte, trebuie să
sigure. determine pur formal, şi chiar univoc, pe cealaltă,
anume pe cea care conţine concluzia." [idem]
 2.4. Problemele "noastre"
● pentru noi şi pentru disciplina noastră din acest semestru, Husserl reprezintă în primul rând un
exemplu privitor la un mod de a gândi rolul semnelor pe care, foarte probabil, l-am practicat şi noi,
chiar dacă nu cu atâta claritate teoretică ● dacă semnele folosesc la reprezentarea sistematică a
realităţii, atunci o întrebare foarte importantă este: poate fi compensată în vreun fel pierderea de
informaţie (privitoare la obiectele înseşi) care rezultă, inerent, din complexificare? ● pe de altă
parte, însă, cum vom vedea de îndată, ar trebui să ne punem o întrebare chiar "mai primară", şi
anume - limbajul foloseşte într-adevăr la cunoaşterea lumii? ● în plus, ce se întâmplă dacă, pe lânga
simpla gândire/ "evaluare" a situaţiilor de fapt cu ajutorul limbajului, introducem în discuţie şi
comunicarea? ● ce se pierde, din ce motive, în cursul transmisiei de informaţie, cât de mare/
importantă e această pierdere, cum poate ea, la rândul ei, să fie limitată sau chiar contracarată?
● dintre cei trei "propunători" de proiecte semiotice pe care îi studiem în acest semestru, savantul
care s-a ocupat cel mai productiv cu (unele din) întrebările de mai sus a fost Ferdinand de Saussure;
dar, cum vom vedea de îndată, o renunţare la, dacă putem spune astfel, obsesia pentru adevăr şi
caracterul reprezentativ al limbajului se produce deja la Peirce.

3. SEMIOTICA PRAGMATICĂ A LUI CHARLES SANDERS PEIRCE

3.1. O definiţie generală a semioticii
Semiotica, aşa cum a proiectat-o/ iniţiat-o Peirce, este o disciplină ştiinţifică al cărei obiect îl
constituie procesele de semioză.
O semioză e interacţiunea triadică dintre un semn (numit uneori şi representamen), un obiect al
semnului sau la care semnul trimite şi un interpretant (care, atenţie, nu trebuie confundat cu
interpretul, persoana care percepe semnul, ci este un conţinut sau o manifestare ţinând de gândirea
sau acţiunea acelei persoane).
În relaţie cu semiozele, ar fi necesar să remarcăm următoarele:
● nu avem de-a face cu ceva static, cu un dat, ci cu un act, un proces interpretativ (a se compara/
pune această viziune în contrast cu tradiţia gândirii filosofico-metafizice, care credea că semnele
trimit la [clase de] lucruri, într-o solidaritate dinainte fixată, sau chiar cu semiologia
saussureiană, în care punctul nodal e dat de relaţia inalterabilă semnificant/ semnificat)
● nu arareori şi în tot mai mare măsură, odată cu dezvoltarea şi afirmarea ideilor sale pragmatice
sau de teorie a semnelor, Peirce specifică faptul că relaţia triadică specifică evenimentelor
semiotice nu poate fi nicidecum redusă la una sau mai multe "acţiuni între perechi"; înţelegem de
aici că, în calitate de semioticieni, am comite greşeli importante de fiecare dată când 1) am
încerca să discutăm relaţia dintre semne şi obiecte fără să ţinem de poziţionările şi acţiunile
utilizatorilor; 2) am examina relaţia dintre utilizatori şi semne fără a mai "privi" în direcţia
obiectelor propriu-zise la care aceştia şi acestea trimit; în fine, 3) am discuta relaţia între om şi
lumea sa (dintre "subiect" şi "obiect", ca să folosim o veche dihotomie filosofică) fără a lua în
considerare (co)prezenţa şi influenţa (de fapt niciodată absentă, a) semnelor.
● representamenul poate aparţine oricăruia dintre tipurile de semn aferente trihotomiei pe care o
vom prezenta imediat mai jos - diferenţierea icon/ index/ simbol. Totuşi, atunci când vom
ajunge cu discuţia la cuplul obiect dinamic/ obiect imediat, vom realiza că apariţia acestuia în
teoria lui Peirce presupune că avem de-a face nu doar cu obişnuita relaţie de reprezentare - în
care, ca la Husserl, obiectele, "realitatea" ar trebui să determine o adecvare cât mai completă a
semnelor - ci şi cu o influenţă inversă, a celor din urmă asupra celor dintâi. Or, această capacitate
a semnelor de a(-şi) "influenţa" (deloc neglijabil) obiectele se referă în primul şi primul rând la
simboluri; de altfel, lucrul acesta e spus explicit într-una dintre formulările 'canonice' - vezi infra
- ale maximei pragmatice.
3.2. Clasificarea semnelor, după criteriul relaţiei pe care o întreţin cu obiectul

3.2.1. Contextualizare
Peirce a realizat, propriu-zis, un model de clasificare a semnelor extrem de complex, care
are la bază nu doar o triadă, ci trei ● avem, în cazul fiecăreia dintre acestea, de-a face cu un
criteriu de clasificare, căruia i se subsumează câte 3 tipuri semiotice, şi anume:
1. după cum e semnul în el însuşi: qualisemne, sinsemne, legisemne
2. după relaţia dintre semn şi obiectul pe care acesta îl reprezintă: icon, index, simbol
[singura triadă peirceiană care şi astăzi e esenţială în semiotică - motiv pentru care o
prezentăm, pe larg, mai jos]
3. în fine, după modul cum interpretantul "vede" semnul şi relaţia acestuia cu realitatea:
remă, semn dicent (dicisemn) şi raţionament
...
după "cum este semnul în el însuşi", avem o împărţire în qualisemn(e), sinsemn(e) şi
legisemn(e): primele sunt simple calităţi, non-subzistente în ele însele, care au nevoie de un
obiect real ca purtător; următoarele sunt obiecte individuale; ultimele sunt regularităţi ale
naturii sau ale gândirii ● de exemplu, roşeaţa unui obraz este un qualisemn; obrazul înroşit
este un sinsemn care poate manifesta [Peirce spune că legisemnele nu pot semnifica decât
prin intermediul unor sinsemne] o relaţie cu o stare de febră/ răceală a persoanei cu obrajii
înroşiţi (iar această relaţie [exprimată prin ideea 'roşeaţa înseamnă febră'] e un legisemn)
...
după modul cum interpretantul 'vede' (mai exact: reprezintă, fiindcă interpretantul nu
trebuie confundat cu interpretul) semnul (şi relaţia lui cu obiectul), avem ultima trihotomie:
remă, semn dicent şi raţionament; este vorba despre semne de posibilitate, respectiv de fapt
şi de necesitate ● spre a da un exemplu pomenit şi de Peirce, dar care avea deja o lungă
'carieră' în întreaga logică occidentală sau post-aristoteliană: un substantiv, luat izolat, e o
remă (nu e adevărat sau fals: cuvântul cal semnifică posibilitatea existenţei cailor, nu
afirmă existenţa lor – şi din acest punct de vedere e 'echivalent' cu un cuvânt ca 'inorog'); o
propoziţie este un dicisemn (şi este, crede şi Peirce, adevărată sau falsă) – de ex. Caii sunt
ierbivore.; în fine, orice succesiune de tipul (Toţi) caii sunt ierbivore; (toate) ierbivorele
sunt mamifere, deci (toţi) caii sunt mamifere reprezintă un raţionament

3.2.2. triada propriu-zisă

iconii = semne care au o relaţie de asemănare materială sau structurală cu obiectul la care trimit
(semne prin similitudine, care funcţionează de cele mai multe ori "in absentia", înlocuindu-şi sau
reprezentându-şi obiectul) ● exemple de astfel de semne: cel mai clasic – fotografia; relatarea sub
jurământ a unui martor ocular, în cadrul unui proces:
"orice aserţiune trebuie să conţină un partea de 'reprezentare grafică' (de exemplu, curbele de
icon sau un set de iconi /…/. Ideea pe relief) dintr-o hartă (unde notaţiile/ liniile de latitudine/
care o exprimă setul de iconi (sau longitudine sunt indecşi).
echivalentul unui set de iconi) conţinut
într-o aserţiune poate fi numită afirmaţiile lui Peirce citate aici, în stânga ne pot face să
predicatul aserţiunii." înţelegem de ce, în sistemul de gândire al acestuia,
[v., în bibliografia obligatorie, semnele iconice şi discursul iconic în general au fost
crestomaţia de texte peirceiene!] consacrate drept instrumente indispensabile ale cogniţiei
empirice şi ale (exprimării) adevărului
indecşii (indicii) = semne care au o relaţie de
proximitate spaţio-temporală sau chiar de
cauzalitate cu obiectul la care trimit (semne
prin contiguitate sau semne 'in praesentia')
● cele mai grăitoare exemple: fumul pentru
foc, degetul arătător îndreptat spre un obiect.
Peirce vorbeşte despre cerul înnorat şi
barometrul coborât (presiunea atmosferică
scăzută) care anunţă apropierea furtunii, sau
despre mersul crăcănat/ legănat al unui bărbat,
care îi trădează meseria de marinar. Alăturat,
alte citate peirceiene referitoare la indici
… o ciocănitură în uşă este un indice. Tot ceea ce ne
atrage atenţia este un indice. Tot ceea ce ne surprinde
este un indice, în măsura în care marchează joncţiunea
între două porţiuni de existenţă.
[un indice este] un semn, sau o reprezentare, care se
referă la obiectul său nu atât în virtutea unei similarităţi
sau analogii cu acesta şi nici pentru că este asociat cu
însuşirile generale pe care se întâmplă să le posede
acest obiect, cât pentru că se află în conexiune
dinamică (inclusiv spaţială) cu obiectul individual, pe
de o parte, şi cu memoria persoanei căreia îi serveşte ca
semn, pe de altă parte [idem]

simbolurile = semne care trimit la anumite obiecte/ tipuri de obiecte în virtutea unei convenţii
preexistente între membrii comunităţii ● exemplele clasice al lui Peirce: reprezentarea (statuară a)
unei femei legate la ochi şi ţinând o balanţă în mână e un simbol al Justiţiei; porumbelul alb (cu
ramura de măslin) simbolizează pacea ● o precizare importantă, în atenţia studenţilor: tocmai
datorită sorginţii lor convenţionale, în cazul simbolurilor trebuie să ne aşteptăm la situaţii de
validitate limitată, comunitară: de exemplu, nu trebuie să ne imaginăm că moartea, înmormântarea,
doliul, simbolizate la noi, în spaţiul european/ occidental în principal prin negru, vor respecta acest
'cod' coloristic oriunde în lume

3.2.3. tripartiţia de mai sus, raportată la domeniul limbajului:

Charles Peirce nu a fost, propriu zis, lingvist (şi,
probabil, nu şi-ar fi dorit să fie - el nu a acordat Orice cuvânt obişnuit, ca "a da", "pasăre", "căsătorie" e
niciodată atenţie deosebită domeniului un exemplu de simbol. El e aplicabil la orice despre
care se poate spune că realizează [whatever may be
limbajului între alte categorii de semne, ba
found to realize] ideea conectată cu cuvântul. El nu ne
dimpotrivă); observaţiile lui privind relaţia arată o pasăre, nici nu pune în act în faţa ochilor noştri
dintre tipurile 'sale' de semne şi limbaj sunt o donare sau un mariaj, ci presupune că suntem
foarte restrânse (de exemplu, el afirmă evidenţa capabili să ne imaginăm aceste lucruri şi am asociat
potrivit căreia majoritatea zdrobitoare a cuvântul cu ele. [idem]
cuvintelor din limbi sunt simboluri)
● lingviştii au abordat, însă, în repetate rânduri, problema, constatând - în linii generale - următoarele:
1) semnele lingvistice "autorecomandate" drept iconi sunt, în principal, onomatopeele (+, eventual,
procedeul poetic/ stilistic sonor al aliteraţiei sau "armoniei imitative" - de genul prin vulturi vântul
viu vuia); dar trebuie remarcat (de exemplu, comparând sunetul caracteristic pe care îl produc
animalele potrivit diferitelor limbi) că până şi în acest caz idiomul îşi pune amprenta asupra
reprezentării, astfel încât gradul convenţionalizat al cuvintelor 'imitative' e, de fapt, dominant
2) indecşi, în limbaj, sunt cuvintele şi expresiile îndeobşge numite deictice: acestora li se poate
identifica referentul doar prin raportare la situaţia de discurs. Axa sau centrul deictic e format(ă) din
triada eu, aici, acum, şi toate cuvintele/ expresiile corelative (tu, noi, voi; la trei paşi de-aici; acum
o oră, peste o zi, ieri, alaltăieri, azi, mâine, poimâine etc.) funcţionează deictic. Fireşte, şi în acest
caz există un caracter convenţional în ce priveşte 'forma sonoră' a cuvintelor; dar insistenţa
lingviştilor e asupra funcţiei pe care acestea o îndeplinesc, şi anume să situeze actul de limbaj, să îl
raporteze la circumstanţele lui empirice.
3) finalmente, cum o spune şi Peirce, majoritatea zdrobitoare a cuvintelor din orice limbă sunt
simboluri (în calitate de forme sonore convenţionale care referă la obiecte/ evenimente sau clase
obiectual-evenimenţiale); totuşi, în ce priveşte măcar indecşii lingvistici/ deicticele, trebuie să
remarcăm că, deşi numărul de cuvinte (sau de morfeme: în limba română desinenţele verbale de
persoana I şi II sunt indecşi/ conferă verbelor la moduri personale/ predicative o nuanţă deictică) de
acest tip e, în orice limbă, limitat, frecvenţa utilizării lor în vorbire este foarte ridicată.
...
observaţie importantă: e posibil ca la examen să li se solicite studenţilor exemple proprii pentru
categoriile icon, index, simbol; în vederea acestei sarcini, e de reţinut că atunci când ni se solicită o
interpretare a semnelor în termenii acestei triade, nu e obligatoriu ca un anumit semn să fie 'pur'.
Peirce însuşi considera fotografia ca obiect drept un icon, dar ca mod de provenienţă drept un index.
Putem însă oferi şi exemple de semne care pot fi încadrate în oricare categorie, în funcţie de
interpretare: Un semafor pentru pietoni care, în dreptul culorilor roşu şi verde, au reprezentarea unei
persoane care stă, respectiv a uneia care merge este iconic. Pe de altă parte, rolul pe care îl joacă
semaforul în intersecţie e întotdeauna indicial (el 'ne spune' ce trebuie să facem în diverse momente
ale traficului). În fine, corelaţia dintre "roşu" şi staţionare, "galben" şi atenţie, "verde" şi mişcare
este una convenţională, aşadar - în acest sens - semaforul operează simbolic.

3.3. Semne "motivate" (empiric) vs. semne "convenţionale";

problema simbolurilor şi maxima pragmatică.
Există o diferenţă extrem de importantă între iconi şi indecşi, pe de o parte, şi simboluri, pe de altă
parte. Semnele din primele două categorii păstrează o legătură directă sau măcar identificabilă,
demonstrabilă, cu realitatea (să nu uităm: iconii seamănă cu obiectele lor/ de ex. putem recunoaşte
o persoană după o fotografie; iar indecşii sunt chiar corelaţi fizic cu obiectele lor/ dacă vom simţi
miros de fum, vom căuta să aflăm ce arde). Dar, spre deosebire de iconi sau indecşi, simbolurile
generează un tip cu totul special de semioză; semnificaţia lor e, din principiu, independentă de orice
caracter reprezentaţional. Spre exemplu (dar acesta a fost dintotdeauna exemplul cel mai relevant),
simbolurile sunt semne care pot "minţi" (atenţie, nu ca reme, ci în combinările lor "dicente") -
pentru că însăşi convenţionalitatea lor le eliberează din conexiunea brută cu stările de fapte.
[Pot vorbi cu aceeaşi uşurinţă despre un cal sau un inorog, după cum pot spune, atâta timp cât
respect regulile gramaticale şi semantice ale limbii, cu aceeaşi uşurinţă (verbală) că la precedentul
mic-dejun am mâncat două, sau cincizeci de ouă de găină fierte.]
În aparenţă, cel puţin, ideal pentru o doctrină "realistă" (una care nu vrea să piardă contactul cu
fenomenele înseşi), ar fi să folosim doar primele două categorii de semne. Cu toate acestea, remarcă
Peirce, oamenii folosesc preponderent simboluri; iar pentru a explica modul (cu totul aparte) de
funcţionare a(l) acestora, filosoful formulează ideea de mai jos:

MAXIMA PRAGMATICĂ (două variante, 1878 respectiv 1905):

"Să se determine ce efecte care ar putea avea o relevanţă practică raţional imaginabilă
socotim că are obiectul conceptului nostru. Atunci conceptul pe care îl avem despre aceste
efecte este întregul concept pe care-l avem despre acest obiect."
"Întreaga semnificaţie intelectuală a unui simbol oarecare constă din totalitatea modurilor
generale de conduită raţională care, în funcţie de toate împrejurările şi dorinţele posibile, ar
decurge din acceptarea simbolului."

În viziunea lui Peirce, aşadar, semnificaţia/ "conţinutul" unui semn nu (mai) este obiectul "real"
(sau, pentru conceptele 'generale', clasa de obiecte, şi acestea privite drept reale) la care semnul
trimite, ci constă din acţiunile pe care, în viitor (raportat la momentul utilizării semnului), membrii
comunităţii le vor desfăşura datorită existenţei acestuia.
Trebuie, însă, subliniat că:
1. cel puţin în cazul primei formulări (în care termenii "semn" sau "simbol" nici măcar nu apar, în
schimb se vorbeşte despre obiect şi concept), Peirce sugerează indirect că un rol important în ce
priveşte consecinţele (deci. în cele din urmă, semnificaţia) e performat de credinţa (eventual
nechestionată, a) membrilor comunităţii în existenţa obiectului la care semnul/simbolul trimite. [În
termeni mai puţin filosofico-ştiinţifici, deci - pentru interesul nostru actual - şi mai puţin absconşi,
se poate spune, pur şi simplu: oamenii tind să reacţioneze la "semnele" lucrurilor aşa cum ar
reacţiona la lucrurile înseşi. Iar Peirce pare a fi unul din primii gânditori din istorie care nu
"condamnă" - moral - umanitatea pentru acest tip de comportament, ci se mărgineşte să-l constate şi
să-i evalueze consecinţele asupra diverselor domenii ale cunoaşterii/ vieţii umane, inclusiv asupra
logicii - care ar trebui înlocuită de către semiotică.]
2. cuvântul "raţional", apărut în ambele variante ale maximei pragmatice, încearcă să reducă riscul
extinderii la infinit a tipurilor de reacţii pe care "cineva" le poate avea la un semn; cel mai degrabă,
doar acţiunile acceptate drept normale, sau măcar previzibile (inteligibile) în interiorul comunităţii
ar face parte "de drept" din semnificaţia simbolului.
Maximele pragmatice ale lui Peirce nu sunt însoţite (sau, în orice caz, nu imediat) de exemple; în
consecinţă, aici vom pune în discuţie două situaţii ceva mai apropiate în timp - una chiar
contemporană - care ne pot ajuta să înţelegem, în ciuda revoluţionarismului său în raport cu
modurile noastre obişnuite de a gândi, concepţia pragmatică peirceiană:
● Există Moş Crăciun? Dacă încercăm să răspundem acestei întrebări pe vechea cale raţionalistă a
adevărului care trebuie probat empiric şi, eventual ulterior, comunicat şi utilizat practic, vom fi
forţaţi să spunem nu [nu există o singură persoană, care locuieşte în Laponia etc. etc.]. Dacă luăm în
considerare imensa desfăşurare de forţe legată de pregătiri, cadouri etc. - absolut inevitabilă în
decembrie cel puţin în lumea occidentală, deducem că din punct de vedere pragmatic Moş Crăciun
există (ba chiar constituie unul din cele mai masive şi coerente fenomene simbolic-
comportamentale ale societăţii noastre).
● în zona de început a excelentului său volum-eseu Partea diavolului (Humanitas, Bucureşti, 2006;
ediţia originală La part du diable, Gallimard 1946), Denis de Rougemont se întreabă, retoric:
"diavolul există, sau este [doar] un mit?" - doar pentru a răspunde după cum urmează: "Diavolul
este un mit, deci există şi nu încetează să acţioneze."

Nu mai intrăm în restul amănuntelor 'filosofice', dar, efectiv, aceste două propoziţii
tehnice şi semiotice (e vorba de cele două formulări ale maximei pragmatice) deschid
un cu-totul-alt-mod de a gândi relaţia dintre cunoaştere, realitate şi acţiune: oarecum
paradoxal, existenţa simbolurilor, cu modul lor specific de reprezentare (fără
asemănare şi fără contiguitate) inversează direcţia procesului semiozic, care merge
acum dinspre interpretant, prin semn, către obiecte şi produce o dedublare a fiecăruia
dintre acestea în obiect imediat/ obiect dinamic. Suntem, astfel, distanţaţi de lume(a
"reală", strict empirică) printr-un sistem simbolic care reconfigurează imaginea pe care
o avem despre aceasta.

3.4. Dedublarea obiectelor

Mai ales atunci când representamenul (semnul) implicat într-o anumită semioză este un simbol, se
produc mai multe consecinţe importante, care afectează pe de o parte obiectul, pe de alta
interpretantul. Peirce vorbeşte în mod explicit despre o dedublare a primului şi sugerează o
multiplicare (una, însă, cum vom vedea, reductibilă la trei tipuri principale) a interpretantului.
În ce priveşte relaţionarea noastră cu lumea: în universul semiotic/ percepţia semiotică a omului,
obiectul ajunge să capete două aspecte distincte:
● pe de o parte, obiectul imediat este "obiectul aşa cum mi-l prezintă semnul" (de exemplu,
hamburger-ul aşa cum apare el pe afişele/ în reclamele oricărui mare lanţ de fast-food)
● pe de altă parte, obiectul dinamic sau real este (dacă este, pentru că nu sunt din start situaţiile în
care el lipseşte cu desăvârşire - cazurile tipice ale minciunii/ promisiunii neîndeplinite/ contractului
neonorat) lucrul palpabil, empiric sau evenimentul real la care semnul trimite (fireşte, cel mai bine
pentru orice persoană angajată într-un proces semiozic ar fi ca acesta să aibă şi un obiect dinamic,
real, şi nu doar unul ideal, cum e obiectul imediat). Exemple de obiecte dinamice: hamburger-ul
propriu-zis, aşa cum se găseşte el în cutie sau pe farfurie; neantul (nimic-ul) dacă am fost minţiţi
privitor la existenţa cutărei sau cutărei realităţi.
Cel mai important aspect al acestei discuţii/ distincţii teoretice este că, în fapt, noi, oamenii avem
acces la obiectele dinamice doar prin intermediul celor imediate; [pe asta n-o mai spune Peirce, dar]
semnele se interpun între noi şi lume şi nu funcţionează ca un geam perfect transparent, ci,
dimpotrivă, ca un ansamblu optic de (pre- sau de-)formare.
O ultimă precizare importantă, la finalul acestei scurte discuţii: nu trebuie să credem, din cele de
mai sus, că obiectele dinamice ar dispărea cu totul din viaţa noastră (în ultimă instanţă, nu ne putem
hrăni cu ideea de hamburger, sau cu promisiunea lui, sau cu afişul/ reclama, ci doar cu
hamburgerul); dimpotrivă, ele rămân undeva în fundal, astfel încât, mai des sau mai rar, discrepanţa
dintre expectanţă şi realitate devine perceptibilă; consecinţa e că "nostalgia realului" nu dispare, ci
pare a se accentua.

3.5. Multiplicarea interpretanţilor şi semioza nelimitată

O primă precizare, de maximă importanţă: interpretantul (cu sensul în care foloseşte Peirce acest
termen) nu trebuie confundat cu interpretul; interpretantul nu este o persoană, ci un gând, un alt
semn sau o acţiune provocate de representamen şi obiect (ce-i drept, provocate la o persoană,
consimte Peirce să afirme la un moment dat, spre finalul carierei sale ştiinţifice. Însă o insistenţă
constantă a acestui autor a fost că nu doreşte să i se interpreteze doctrina în termeni antropocentrici/
antropomorfici; acesta e şi motivul pentru care dintre categoriile importante ale gândirii/ operei sale
lipseşte orice termen de tipul "om", "individ", "subiect" etc.).
Dacă, aşa cum am văzut mai sus, mai ales în cazul semiozelor simbolice, obiectul era de două
feluri, vom avea de-a face cu nu mai puţin de trei tipuri de interpretant:
● unul imediat sau emoţional (un fel de reacţie imediată, fiziologică sau emotivă, reflexă la stimulul
semiotic - una care nu presupune gândirea sau, oricum, se desfăşoară înainte ca "raţiunea"
individuală să intervină/ să preia controlul)
● unul dinamic, factual sau energetic (cel mai degrabă, e vorba despre toate "lucrurile" care ne trec
prin minte 'din cauza' stimulării semiotice - un întreg proces de gândire, ameninţat de ceea ce Peirce
numeşte virtualitatea semiozei nelimitate)
● în sfârşit, unul final sau logic (e vorba despre "ceva" care, într-un fel sau altul, încheie semioza;
printre interpretanţii finali posibili, Peirce enumeră 1) un gând stabil (al interpretului), 2) o acţiune
(cu precizarea că aceasta poate consta în emiterea unui răspuns/ a unui nou semn, ceea ce va duce la
o altă semioză) sau 3) (acesta e interpretantul final ideal, din punct de vedere pragmatic) o
obişnuinţă de acţiune.
[exemplele oferite la curs:
1) trecem prin faţa unei porţi non-transparente şi suntem lătraţi, brusc, totalmente neaşteptat, de un
câine; interpretantul imediat e, pentru oricare dintre noi, (cel puţin) o tresărire; interpretantul
dinamic sunt toate gândurile noastre privitor la câini, la cum trebuie ei ţinuţi în curte, la ce i-am zice
căţelului sau proprietarului etc. etc.; interpretantul final e a) hotărârea ca, data viitoare când vom
trece prin faţa porţii să fim mai atenţi/ pregătiţi; b) o acţiune în relaţie cu proprietarul câinelui (îi
vorbim, îl dăm în judecată etc. etc.); c) realizarea obişnuinţei de comportament care ne ajută să nu
ne mai speriem de cel puţin respectivul câine.
2) toate tipurile de profesii în raport cu care cunoaşterea presupune mediere discursivă (deci
semioze repetate şi interpretanţi dinamici multipli), dar trebuie pe cât posibil redusă în cele din
urmă la un act reflex - portarul de fotbal, pilotul de avion, medicul chirurg etc. Aceste profesii/
procese de auto-formare şi auto-educare ilustrează cel mai bine convingerea lui Peirce potrivit
căreia "singurul mobil [legitim] al gândirii în acţiune e să aducă gândirea la repaus" (şi, înţelegem,
să permită trecerea la acţiune). ]
În ce priveşte atitudinea - dacă putem spune astfel - globală a lui Peirce în privinţa celor trei tipuri
de interpretant: el ştie că primul, cel emoţional, nu poate fi evitat; deplânge prelungirea gândirii în
faza interpretantului dinamic, factual, energetic; în fine, "salută"survenirea interpretantului final,
proclamă necesitatea lui.
...
Definită foarte simplu, semioza nelimitată ar reprezenta tendinţa (adesea specifică fiinţelor umane)
de a persista la nivelul interpretanţilor dinamici, fără a reuşi să atingă stadiul - atât de necesar, din
punctul de vedere al interesului pragmatic - al interpretantului final. Cu alte cuvinte, e vorba aici de
o interpretare fără sfârşit, de posibilitatea de a rămâne foarte mult timp la nivelul unei gândiri
desfăşurate în simboluri, fără a ajunge la concluzii logice sau a ne întoarce la realitate şi a trece la
modificarea (acţională) a acesteia în beneficiul nostru.
Fiinţa umană se caracterizează tocmai prin faptul că trăieşte într-un univers simbolic - un univers
constând în mare parte din semne convenţionale care îi permit să exercite operaţiunile calculatorii şi
raţionale specifice gândirii. Dar orice gândire care nu foloseşte, în cele din urmă, la o reorientare către
faptele înseşi constituie - în viziunea lui Peirce - o rătăcire şi reprezintă un fenomen profund dăunător.
[Studenţii interesaţi sunt rugaţi să consulte celebrele volume ale lui Umberto Eco
Opera deschisă şi Limitele interpretării, pentru a asista la o confruntare între tendinţa
poststructuralistă de interpretare proteică, potenţial infinită şi insistenţa, în linie
peirceiană, asupra ideii că orice act hermeneutic trebuie să sfârşească undeva.]

3.6. Consecinţe "pragmatice": viitorul ca dimensiune fundamentală a timpului

În viziunea lui Peirce (dar şi în cea, implicită, a tuturor continuatorilor lui - a pragmatiştilor, în
genere, din toate domeniile de activitate - inclusiv a celor care "lucrează" în lingvistică), gândirea
pragmatică ar trebui să fie mai puţin una care "dă socoteală" de lucrurile, stările de fapt(e) deja
existente (cum pare a fi făcut, cu obstinaţie, gândirea europeană axată pe chestiunea adevărului), şi
mai degrabă una care furnizează proiecte pentru viitor ● pentru pragmatică, individul şi grupurile
umane sunt nu atât simpli spectatori ai realităţii, cât agenţi/ actanţi ai transformării acesteia ● una
dintre cele mai celebre afirmaţii ştiinţifice ale lui Peirce e: "Convingerea noastră potrivit căreia
Cristofor Columb a descoperit America se referă, de fapt, la viitor." Această idee aparent
paradoxală caracterizează excelent proiectul lui filosofico-semiotic: semnele şi ansamblurile de
semne nu au în primul rând rolul de a se referi la realităţi preexistente, ci pe cel de a posibiliza
"conduitele raţionale" adoptate de indivizii din societate în general, şi în special pe cei apartenenţi
"comunităţilor de experimentatori" (grupuri de oameni angajaţi în raport cu acelaşi aspect al
realităţii - comunitatea inginerilor, comunitatea chimiştilor etc. etc.).
4. COMUNICARE ŞI SEMNIFICARE: SEMIOLOGIA LUI FERDINAND DE SAUSSURE
ŞI SPECIFICITATEA SEMNULUI LINGVISTIC

4.1. Teze, idei, concepte fundamentale ale lingvisticii saussureiene

4.1.1. Limbajul ca instrument de comunicare

● în volumul Curs de lingvistică generală
(Introducere/ Obiectul lingvisticii/ Locul limbii
între faptele de limbaj), Ferdinand de Saussure
descrie "circuitul vorbirii" ca pe o transmisie de
informaţie de la persoana emitentă la cea care
receptează, proces în cadrul căruia putem decela
cinci etape:
1) în creierul vorbitorului, "ideile" care se doreşte
a fi transmise se transformă în imagini sonore - proces psihic activ
2) un impuls nervos este trimis către organele
fonatoare (plămâni, corzi vocale, aparatul bucal
etc.), iar acestea articulează sunetele vorbirii
(proces fiziologic activ)
3) sunetul circulă prin aer (sau printr-un alt
mediu fizic) de la gura vorbitorului la urechea
ascultătorului (proces fizic)
4) urechea şi sistemul auditiv al receptorului
preia semnalul şi îl trimite sub formă de impuls
nervos la creier (proces fiziologic pasiv)
5) în creierul ascultătorului, imaginile sonore (pe care Saussure le va numi ulterior semnificanţi) se
re-transformă în idei/ concepte (care vor fi numite, în calitate de parte a semnului lingvistic,
semnificate)
● din toată această descriere se poate infera ideea (iniţială, nechestionată), convingerea de la care
pleacă Saussure în demersul său: cea potrivit căreia limbajul e un instrument de comunicare, iar
limba - un cod utilizat în transmisia de informaţie
● o ultimă observaţie privind actul de comunicare: coincidenţa codului la vorbitor şi ascultător
(faptul că "amândoi vorbesc aceeaşi limbă") este cea care explicitează posibilitatea ca aceştia să
se refere, în cadrul transmisiei de informaţie (fie că ea e unidirecţională, fie - mai ales - în cazul
când avem de-a face cu un dialog) la aceleaşi lucruri (conceptual, dar şi referenţial vorbind).

4.1.2. Dihotomia langue/ parole şi delimitarea (definirea) obiectului lingvisticii

● în continuare, savantul genevez recurge la o celebră (şi mult-discutată, în lingvistica modernă ca
ansamblu de teorii şi practici ale cercetării) divizare a limbajului în langue (limbă) ca parte
socială şi tradiţională, depusă în "creierul masei" şi reprezentabilă printr-o gramatică şi un
dicţionar vs. parole (vorbire) - înţeleasă ca totalitate a actelor de expresie exercitate, efectiv, de
către vorbitori, indiferent de limba în care ei fac aceasta.
● Limba e un sistem omogen de semne, adecvat analizei ştiinţifice cu intenţii clasificatorii - şi va
constitui pentru Saussure (şi structuralism în general), prin excelenţă, obiectul de cercetare al
lingvisticii. În schimb, vorbirea, "multiformă şi heteroclită", prea dinamică şi variată pentru a
putea fi supusă unor taxonomizări riguroase, va fi exclusă din discuţie şi nu va fi studiată în
cadrul lingvisticii generale propuse de către Saussure. [Trebuie să ţinem cont de faptul că
 lingvistica iniţiată de către Ferdinand de Saussure trebuia să aibă (după modelul altor ştiinţe ale
momentului) un caracter descriptiv, clasificatoriu şi sistematic; astfel, deşi poziţia/ intenţia
noastră iniţială, când ne preocupă limbajul, poate fi cea de a aborda, ca obiect de cercetare, "toate
manifestările" acestuia, e necesar să recurgem, totuşi, la distincţia/ reducţia metodologică mai-
sus-menţionată, în aşa fel încât să facem teritoriul nostru de fapte abordabil cu rigurozitate
● diferenţe fundamentale între
limbă şi vorbire, potrivit "Dacă am putea cuprinde suma imaginilor verbale înmagazinate
Cursului de lingvistică de toţi indivizii, am ajunge la legătura socială care constituie
generală: ● limba e socială, limba. [Limba] este un tezaur depus prin practica vorbirii în
aparţine masei; în schimb, subiecţii ce aparţin uneia şi aceleiaşi comunităţi, un sistem
vorbirea e întotdeauna un act gramatical ce există virtual în fiecare creier, sau mai bine zis in
creierele unui ansamblu de indivizi; căci limba nu este completă
individual de voinţă şi
la nici unul, ea nu există în chip perfect decât vorbită de masă."
inteligenţă, ceea ce o face prea
imprevizibilă spre a fi studiată "Separând limba de vorbire, separăm în acelaşi timp: 1) ceea ce
este social de ceea ce este individual; 2) ceea ce este esenţial de
riguros ● limba este esenţială
ceea ce este accesoriu şi mai mult sau mai puţin accidental. //
pentru limbaj în general, Limba nu este o funcţie a subiectului vorbitor, ea este produsul pe
vorbirea e neimportantă ● nu care individul îl înregistrează în mod pasiv /.../."
mai puţin decât vorbirea, limba
"Limba, distinctă de vorbire, este un obiect pe care îl putem studia
e un obiect de natură concretă -
separat. Noi nu mai vorbim limbile moarte, dar putem foarte bine
drept dovadă, un dicţionar şi o să ne însuşim organismul lor lingvistic. Ştiinţa limbii nu numai că
gramatică pot să o reprezinte se poate lipsi de alte elemente ale limbajului, dar ea nu este posibilă
fidel. decât dacă aceste alte elemente nu intervin."
● tocmai această reducţie a [ v., în bibliografia obligatorie, crestomaţiile Sausure! ]
obiectului de cercetare la limbi
(ca sisteme particulare de semne lingvistice) avea să atragă şi cele mai constante critici, din
partea lingviştilor/ în general a savanţilor de altă orientare, la adresa structuralştilor sau, mai
direct, a lui Saussure ● structuraliştii - avea să afirme, de exemplu, de pe poziţiile
hermeneuticii (fenomenologice), Paul Ricoeur - au izolat limba faţă de, pe de o parte, lumea/
realitatea referenţială şi, pe de altă parte, faţă de utilizatori/ vorbitori (dacă vrem, faţă de
dimensiunile "obiectivă" şi "subiectivă" ale limbajului - structuraliştii concentrându-se doar
asupra celei convenţional-semnificative].

4.1.3. Caracterul arbitrar al semnului lingvistic; dihotomia semnificant/ semnificat

● dacă raportăm "cuvântul" (înţelegându-l, întrucâtva naiv, drept semn sonor sau grafic) la obiectul
(clasa de obiecte) pe care îl/o reprezintă, va trebui să afirmăm că el este arbitrar (în cazul majorităţii
zdrobitoare a semnelor limbii, nu putem identifica o motivaţie/ legătură materială sau formală între
'lucru' şi 'nume') ● există, fireşte, onomatopee, dar chiar şi caracterul imitativ al acestora e
incomplet - diferenţele care apar între limbi în ce priveşte "sunetul" produs de câtre diverse animale
constituind mai degrabă o dovadă în sensul convenţionalităţii ● ceva mai interesante, din punctul de
vedere al lui Saussure, semnele complexe sau derivate care manifestă, în termenii lingvistului
elveţian, o 'motivare parţială'; astfel, în franceză atât vingt cât şi un, deux, quatre sunt complet
arbitrare, dar nu la fel sunt vingt-et-un sau quatre-vingt-deux
cel mai important aspect, însă, al tezei centrale "Semnul lingvistic uneşte nu un
saussureiene (şi ulterior structuraliste) a arbitrar(i)ului
lucru şi un nume, ci un concept şi o
semnului lingvistic e exprimat în formularea citată
imagine acustică." [cf. idem]
alăturat. ● propriu-zis, lingvistul (nu, însă, neapărat şi
semioticianul!) ar trebui să se ocupe nu cu relaţia dintre
cuvinte şi lucruri (relaţia de referinţă sau designare), ci cu relaţia (internă cuvântului/ semnului
lingvistic/ limbii, relaţie de semnificare) între imagine mentală a sunetului şi concept mental al
lucrului (semnificant, respectiv semnificat) ● semnul lingvistic trebuie, astfel, înţeles ca unitate
bifaţetată, solidaritate între un model de expresie (sonoritate) şi un concept
● e foarte important să înţelegem că, pe de o parte, (aşa cum se afirmă explicit în citatul de mai sus)
semnificantul nu trebuie confundat cu sunetul care circulă prin aer; sunetul este doar un stimul
senzorial, care provoacă actualizarea, din depozitul mental al individului, a "cuvântului" complet
(cu expresie şi conţinut, semnificant şi semnificat) ● aşa se explică faptul că înţelegem semne
lingvistice pronunţate sau scrise cu abateri (nu foarte mari) de la modelul mental - vezi exemplele
de pe prima pagină a acestui suport de curs
[exemple privind tendinţa, absolut firească, a oricăror vorbitori de a reduce fonetismul concret al actelor
lingvistice la imaginile sonore oferite de propriile limbi: "şi-nc-o dată, măi, băieţi" e înţeles drept "she
forgot to lay the eggs; "bravo, patru" devine "Fidel Castro", iar "Bate forte o tambor [Eu quero I tic tic
tic tic tic tic tac]" e cântat în România (deşi, aici, asumat ironic) "Baciu' nostru-i cam bou".]
● pe de altă parte, nici semnificatul nu este un obiect sau o clasă de obiecte din realitate, ci este un
concept - aşa cum este delimitat/ diferenţiat (faţă de alte concepte primare, intuitive) într-o, sau mai
precis de către o anumită limbă ● aspectul cel mai dramatic/ spectaculos/ revoluţionar al tezei
privind arbitrar(i)ul semnului lingvistic constă tocmai în insistenţa asupra faptului că limbile nu sunt
nomenclaturi, nu sunt liste de "cuvinte" care denumesc, în raporturi de 1:1, (clase de) "lucruri", ci
sunt sisteme de delimitări ("arbitrare", în sensul autonomiei faţă de clasele obiective, ale realităţii)
ale conţinuturilor mentale posibile - vezi discuţia de mai jos despre valoarea lingvistică.

4.1.4. Sincronie/ diacronie

● o altă dihotomie lingvistică saussureiană devenită (mai ales datorită structuralismului) faimoasă în
lingvistică e cea care priveşte distincţia între, pe de o parte, limba înţeleasă în simultaneitate şi,
pe de altă parte, limbajul văzut în succesivitatea istorică a devenirii sale.
● aceste două moduri de a vedea limbajul duc şi la existenţa a două lingvistici, una sincronică şi
una diacronică. Lingvistica în sensul ei cu adevărat ştiinţific nu poate, afirmă Saussure, să fie
decît sincronică. Vorbitorii cunosc un stadiu al limbii, nu istoria ei; ca şi utilizatorii sistemului
monetar, ei sunt interesaţi de valoarea entităţilor lingvistice la momentul respectiv, nu de
evoluţia lor. În orice moment, valorea unui cuvînt este determinată de poziţia sa în ansamblul
limbii (a se vedea, în cursul nostru următor, conceptele de opoziţie şi limbă funcţională); ea nu
are, propriu-zis, nici o legătură de motivaţie cu vreo entitate naturală, aflată în afara sistemului
privit sincronic.
● există mai multe analogii propuse de către Saussure pentru a explicita relaţia dintre aceste două
dimensiuni ale limbii/ limbajului; dintre acestea, cea mai celebră e cea cu jocul/ partida de şah:
în orice moment al acesteia, un privitor va înţelege relaţiile dintre piesele aflate pe tablă, fără a
avea nevoie să cunoască istoricul partidei; singura diferenţă esenţială (singurul "amănunt" în
relaţie cu care această comparaţie încetează să mai funcţioneze) constă în faptul că jucătorul de
şah are intenţia de a schimba (mutând) sistemul de relaţii, pe câtă vreme vorbitorul nu poate,
prin iniţiativă proprie, să modifice sistemul limbii.

4.1.5. Sintagmatic/ asociativ (paradigmatic)

● una dintre dihotomiile fundamentale "lansate" în lingvistică de către Ferdinand de Saussure este
cea care pune în opoziţie, pe de o parte, succesiunile (şi, implicit, combinaţiile) de elemente care
apar în "lanţul vorbirii" şi, pe de altă parte, "depozitul" mental de entităţi şi procedee, organizat
în diverse sectoare şi zone, în interiorul cărora relaţiile dintre semne se bazează pe asemănare
● savantul elveţian numeşte primul domeniu sintagmatic - termen care e valid şi azi / celălalt
domeniu e numit, în Curs..., asociativ; termenul utilizat azi e paradigmatic
 ● funcţiile limbii se organizează, aşadar,
"... raporturile şi diferenţele dintre termenii lingvistici se pe două axe:
derulează în două sfere distincte /.../ ele corespund cu două
forme ale activităţii noastre mentale, amândouă - axa sintagmatică este cea care
indispensabile vieţii limbii. // Pe de o parte, în discurs, corespunde succesiunii elementelor în
cuvintele contractează între ele, în virtutea înlănţuirii lor, lanţul vorbirii; ea este axa combinării şi a
raporturi bazate pe caracterul linear al limbii /.../ Acestea se ordonării, pe care relaţiile între elemente
orânduiesc unele în urma altora în lanţul vorbirii. Aceste se stabilesc in praesentia, aceste relaţii
combinaţii, care au drept suport întinderea, pot fi numite fiind de tip copulativ (şi X, şi Y);
sintagme. /.../ Pe de altă parte, în afara discursului, cuvintele
ce au ceva în comun se asociază în memorie; în acest fel, se - axa paradigmatică corespunde claselor
formează grupuri în sânul cărora domnesc raporturi foarte de unităţi funcţionale şi materiale ale unei
diferite. /.../ Le vom denumi raporturi asociative. // limbi dintre care se alege ceea ce se
Raportul sintagmatic este in praesentia; el se bazează pe doi doreşte a fi exprimat; ea este axa
sau mai mulţi termeni, în egală măsură prezenţi într-o serie selecţiei, relaţia dintre elementele ei este
efectivă. Dimpotrivă, raportul asociativ uneşte termenii in o relaţie in absentia, de tip disjunctiv sau
absentia într-o serie mnemonică virtuală." [cf. ibid.] exclusiv (ori X, ori Y sau dacă X, nu Y şi
viceversa).
● în mod obişnuit, axa sintagmatică e reprezentată orizontal; ea este fixă, coincide cu succesiunea
propriu-zisă a semnelor lingvistice (Coşeriu o defineşte drept "linia ideală pe care semnele
lingvistice sunt ordonate"), în vreme ce axa paradigmatică trebuie imaginată drept o linie
verticală ce se deplasează de-a lungul liniei sintagmatice şi e valabilă pentru orice poziţie a
acesteia în care se operează o selecţie:

4.1.6. Valoarea lingvistică; problema relativităţii lingvistice

● un alt "moment" extrem de important al Cursului... lui Saussure e cel în care lingvistul pune
problema traducerii din franceză în engleză a cuvântului "mouton" ● acest cuvânt nu are,
propriu-zis, un (singur) echivalent în limba-ţintă, ci două - între care vorbitorul/ traducătorul
trebuie să aleagă în funcţie de referinţa pe care doreşte să o realizeze ● astfel, dacă se referă la o
oaie de pe câmp, el va trebui să spună "sheep", iar dacă e vorba despre o bucată de carne de oaie
gătită, cuvântul adecvat este "mutton) ● [to put this in English: one simply cannot eat sheep, just
as well as if one does find mutton on a field, he or she should call health control authorities] ●
un exemplu echivalent pentru limba română ar fi (dacă facem abstracţie de existenţa cuvântului
arbore) problema traducerii cuvintelor arbre, tree: there were many young trees in the garden s-
ar traduce, probabil, în grădină erau mulţi pomi tineri; dar there were many young trees in the
forest sugerează, mai degrabă, echivalarea în pădure erau mulţi copaci tineri.
● Saussure face diferenţa terminologică între semnificaţie (trimiterea spre un obiect sau o clasă de
obiecte din realitate, ceea ce pragmatica numeşte azi referinţă, iar Coşeriu designare) şi valoare
lingvistică (modul în care o anumită limbă delimitează conceptualitatea, sau semnificatul) ● nu
trebuie să ne aşteptăm să existe suprapunere de valori (de semnificate) între limbi: limbi diferite
delimitează, adesea, "ideile" primare, conceptele intuitive ale gândirii, în mod diferit
● acest fenomen, odată raportat la modul de a "vedea" realitatea, se numeşte relativitate
lingvistică: vorbitorii unor limbi diferite au viziuni diferite asupra universului ● [revenind la
mouton: ceea ce pentru francez reprezintă o singură clasă de obiecte (indiferent dacă e vie sau
 e gătită, e tot oaie) reprezintă două clase distincte] ● Saussure reia, astfel, o idee fundamentală
a teoreticianului german al limbajului, Wilhelm von Humboldt: diferenţele dintre limbi ţin nu
doar de sunete (expresie, "formă" a cuvintelor), ci şi de conţinut, de viziunea asupra
universului ● exemplele de relativitate lingvistică oferite în Curs... ţin mai ales de domeniul
gramatical: Saussure remarcă, de pildă, că în ebraică (la nivelul categoriilor verbale) nu există
nici măcar distincţia ("totuşi esenţială" - din punctul de vedere al realităţii, probabil) dintre
trecut, prezent şi viitor.
● o formulare destul de succintă şi extrem de exactă a problemei relativităţii/ a diferenţelor dintre
limbi/ a diferenţelor "de gândire" pe care le impun limbile ne este oferită de către Coşeriu (care
la rândul lui reia o idee a celebrului lingvist Roman Jakobson:
● limbile diferă între ele nu prin ceea ce pot spune (deoarece orice limbă poate spune, în cele din
urmă, orice 'lucru), ci prin ceea ce trebuie să spună, sau mai exact nu pot să nu spună în
circumstanţe determinate.
● de exemplu, în suedeză există cuvintele mormor (pentru bunica din partea mamei) şi farmor
(pentru bunica din partea tatălui), dar nu există propriu-zis nici un cuvânt echivalent cu bunică
din limba română ● astfel, dacă ne vom găsi vreodată în situaţia de a traduce din română în
suedeză o frază de genul cineva a sunat la uşă; m-am uitat pe vizor, era bunica va trebui fie să
aflăm (din context) despre care din bunici a fost vorba, fie, dacă nu reuşim, să alegem una din
două la întâmplare ● în termeni mai simpli: un suedez nu poate vorbi despre o bunică fără a
preciza în acelaşi timp despre care din cele două e vorba; un român poate face aceasta ● tot
astfel, un român (vorbitor al unei limbi care operează cu distincţia singular/ plural) nu va putea
descrie o situaţie în care apar entităţi de tip substantival, fără a preciza în acelaşi timp dacă
acestea sunt în număr de una sau mai multe; în schimb, un japonez nu va trebui (şi de cele mai
multe ori nu va simţi nevoia) să specifice această diferenţă ● fireşte, dacă doreşte să precizeze,
un român poate spune "bunica din partea mamei", tot aşa cum un japonez, dacă ţine să facă acest
lucru, poate utiliza un numeral ataşat substantivului.

4.2. Semiologia lui Saussure

4.2.1. Mic proiect lingvistico-semiotic
● proiectul saussureian e mult mai restrâns cantitativ decât celelalte două prezentate aici: e vorba
despre doar câteva alineate din cadrul Cursului de lingvistică generală (1916), la care se
adaugă unele însemnări incomplete şi disparate (sub titlul Despre esenţa dublă a limbajului) în
manuscrisele descoperite în 1996 şi publicate în 2002 (vol. Scrieri de lingvistică generală)
● şi în acest caz se afirmă o "deformaţie profesională": Saussure vine dinspre domeniul filologic,
în interiorul căruia va izola o ştiinţă cu un obiect foarte precis şi clar definit - lingvistica generală
● în ce priveşte semiologia, semnele altele-decât-cel-lingvistic nu sunt tipologizate şi nu se discută
prea mult despre funcţionarea lor; ni se dau doar câteva exemple - alfabetul surdomuţilor, riturile
simbolice, formele de politeţe, semnalele militare; avem de-a face, propriu-zis, cu simpla
enunţare a ideii (una foarte puţin dezvoltată) că o nouă ştiinţă e necesară, una care va studia
"viaţa semnelor în sânul vieţii sociale"
● Saussure nu se aventurează în a spune cum va arăta această ştiinţă "care nu există încă",
mărginindu-se la sublinierea relaţiei duale pe care ea trebuie să o întreţină cu lingvistica: pe de o
parte, dat fiind că semnele lingvistice constituie doar un sistem printre alte sisteme semiologice,
ştiinţa limbii se subordonează ştiinţei generale a semnelor; pe de altă parte, însă, calitativ
vorbind, specificitatea semnului lingvistic marchează radical întreg teritoriul semiologic
● cu alte cuvinte, Saussure se rezumă la a fi un lingvist, care totuşi (consideră că) ar avea lucruri de
crucială importanţă de transmis viitorilor semiologi.
4.2.2. Poziţia epistemologică a semiologiei
● ierarhic vorbind, aşa cum am arătat, semiologia ar fi supraordonată lingvisticii, subordonându-se
psihologiei sociale (şi, prin aceasta, psihologiei generale)
● o deosebire foarte interesantă şi de maximă importanţă faţă de alte ştiinţe, pe care cel puţin
lingvistica, în calitate de parte a ei, o aduce semiologiei e că dacă în mod obişnuit obiectele
investigării ştiinţifice i se oferă savantului ca dinainte delimitate/ determinate, nimic de genul
acesta nu se găseşte în studiul limbii
● lingvistul însuşi "produce" (delimitează, discriminează) atât în propria lui minte, cât şi în vorbire,
obiectele pe care apoi le studiază - semnele lingvistice, al căror "sediu" nu e niciodată altundeva
decât în creierul indivizilor şi a căror segmentare în lanţul vorbirii, recunoaştere, decodificare
sunt operate de către aceiaşi vorbitori
● le oferim studenţilor trei exemple la care Saussure însuşi n-a făcut apel niciodată, dar care sunt
celebre ca jocuri de limbaj pentru publicul francez: în propoziţiile Paris est métropole, Virginie
aimait trop Paul, L'ours blanc est maître au Pôle [la acestea se poate adăuga numele unui
celebru explorator: Paul Emile Victor aime être au Pôle] ultima parte este, fonetic vorbind,
absolut identică; vorbitorii de franceză reuşesc să identifice/ separe cuvintele pe baza
semnificaţiei sugerate în prima parte
● finalmente, dacă examinăm mai atent problema ierarhiei epistemologice, vom descoperi că
subordonarea cantitativă a lingvisticii (care studiază doar cuvintele, mai puţin decât semiotica -
dedicată tuturor semnelor, de orice tip, mai puţin decât psihologia socială, care studiază toate
comportamentele de grup [masă] şi instrumentele acestora etc.) e compensată (sau chiar...
răsturnată), calitativ, de următorul fapt: lingvistica studiază înseşi acele elemente şi reguli de
combinare care constituie materia gândirii în general; cu alte cuvinte, întreaga cunoaştere
ştiinţifică, mai mult decât atât, întreaga cunoaştere umană ar fi, în cele din urmă, dependente de
descoperirile lingvisticii ca ştiinţă "particulară".

4.2.3. (Din nou despre) limbă şi gândire

● la fel ca şi Husserl sau Peirce, Saussure insistă asupra
"Din punct de vedere psihologic,
faptului că limba e cel mai răspândit şi utilizat sistem de
făcând abstracţie de exprimarea ei prin
cuvinte, gândirea noastră nu este decât semne; dar dacă ceilalţi doi savanţi deplângeau surogarea
o masă amorfă şi indistinctă. Filosofii şi lingvistică sau puţinătatea iconilor şi a indecşilor (ca semne
lingviştii au fost întotdeauna de acord motivate, conexate cu realitatea) în limbă, Saussure afirmă -
că, fără ajutorul semnelor, am fi dimpotrivă - că numai limba şi semnul lingvistic sunt
incapabili să distingem două idei în capabile să ofere modelul şi baza tuturor sistemelor semiotice
mod clar şi constant. Luată în sine, ● dacă restul semnelor sunt folosite pentru a exprima sau
gândirea este ca o nebuloasă în care comunica ceea ce vorbitorul a gândit deja, cuvintele
nimic nu este delimitat în mod necesar.
reprezintă însuşi materialul conceptual din care se constituie
Nu există idei prestabilite şi nimic nu e
distinct înainte de apariţia limbii. " gândirea ● propriu-zis, gândim în cuvinte, într-un fel de
[cf. ibid.] discurs interior; în absenţa limbii (a semnelor lingvistice) n-
am fi capabili, spune Saussure, să ne recunoaştem, în
individualitatea lor şi cu graniţe precis determinate, propriile idei
● paradoxul poziţiei limbii în cadrul semiologiei generale constă, aşadar, în faptul că, dacă pe de o
parte (datorită arbitrariului semnului lingvistic) ea este independentă, sau cel puţin puternic
autonomă faţă de structura realităţii, reciproca nu este valabilă
● cum vom arăta de îndată, realitatea, aşa cum suntem noi capabili să o cunoaştem/ înţelegem, este
puternic dependentă de limba în care o gândim [aici, o trimitere la distincţia pe care Coşeriu o face
între nivelurile prelingvistic, propriu-zis lingvistic şi post-lingvistic al cogniţiei e şi necesară, şi
utilă; dar de făcut o vom face (vezi infra) doar la subpunctul referitor la poziționarea inițiatorului
lingvisticii integrale față de problema semnelor în general]
4.2.4. Autonomie a limbii, "dependenţă" a realităţii
● cum am arătat deja, semnul lingvistic este esenţial pentru semiologie mai cu seamă datorită
caracterului său arbitrar: nu există, propriu-zis, nici o motivaţie naturală pentru care un anumit
semn sonor trimite la un anumit obiect/ o anumită clasă de obiecte ● mai mult decât atât: de fapt,
în domeniul limbajului şi al ştiinţei sale nu trebuie să ne intereseze relaţia dintre semne (cuvinte)
şi referenţii lui, ci relaţia din interiorul cuvântului între o latură de expresie şi una de conţinut,
care ambele se găsesc exclusiv în minte
● este foarte important să înţelegem în toată însemnătatea lui "reversul" (în domeniul esenţial al
conţinutului limbii & gândirii) al faptului, menţionat anterior, că "însuşi" sunetul care circulă
prin aer până la urechea noastră sau "înseşi" formele de cerneală de pe pagina tipărită nu
constituie semnificanţii în actul audiţiei sau al lecturii ● reamintim că aceste fenomene empirice
sunt doar simpli stimuli fizici/ materiali care "convoacă" imaginile acustice sau modelele grafice
din mintea (memoria) noastră; în plus, datorită asocierii semnificant-semnificat suntem capabili
să refacem sensul unei secvenţe pronunţate "greşit"
● cu mult mai semnificativ este, însă, faptul că, tot astfel cum semnificantul nu este un sunet sau o
grafie din natură, nici semnificatul nu este un obiect sau o clasă de obiecte "naturală", ci un
concept - care apare în gândirea noastră aşa cum îl separă/ discriminează/ deosebeşte de altele o
anumită limbă ● cum am spus deja, limba nu este o nomenclatură, ci un sistem de concepte intuitive
a căror delimitare idiomatică nu are, în principiu, de dat socoteală realităţii; în schimb, aşa cum am
arătat şi mai sus, realitatea - ca obiect al cunoaşterii mediate prin cuvinte şi reguli gramaticale -
ajunge să depindă nu doar de limbaj în general, ci de fiecare limbă particulară în parte.

4.2.5. La sau Ba? O ipoteză-limită

● probabil, însă, că "mesajul" cel mai important pe care Saussure îl dă viitorilor
semiologi se găseşte (din păcate) nu în Curs..., ci în manuscrisele descoperite spre
sfârşitul secolului XX, şi apare, s-ar putea spune, sub forma unei aproape-reduceri-
la-absurd
● aici, lingvistul ne solicită să ne imaginăm o limbă (şi, fireşte, o populaţie vorbitoare)
care ar dispune de doar două semne - "cuvintele" ba şi la
● pentru vorbitorii unei asemenea limbi, afirmă Saussure, totalitatea percepţiilor despre
univers s-ar diviza, automat, în două clase fundamentale (şi contrare) de realităţi (cum
ar fi, de exemplu, solid vs. non-solid) - ceea ce înseamnă, în concepţia savantului
genevez, că orice identitate comună pe care noi o conferim obiectelor dintr-o clasă
lingvistică (o caracteristică pozitivă de tipul: oamenii sunt fiinţele care gândesc;
păsările sunt bipede cu aripi/ pene etc.) provine de fapt dintr-o delimitare, discriminare
negativă din interiorul limbii, dintr-o opoziţie între semnificatele ei
● două observaţii finale ale "profului":
1. din nou, atenţie la cele trei niveluri pre, propriu-zis şi post-lingvistic (despre care va fi
vorba ceva mai jos);
2. (contrar unei afirmaţii specifice mai ales post-structuralismului 'cultural'): ceea ce
limbajul face e, mai degrabă decât să ne controleze delimitările între obiecte, să ne
spună ce obiecte 'cad', în ciuda faptului că sunt individual/ empiric diferite, sub
incidenţa aceluiaşi cuvânt/ concept.
 4.3. O tensiune inerentă în structuralism
(semnificare vs. comunicare)
● aşa cum am arătat mai sus, o convingere liminară (în fapt, niciodată chestionată) a lui
Saussure (şi, ulterior, a structuralismului) e cea potrivit căreia limbajul (mai precis
limba, înţeleasă ca un cod) este un instrument de comunicare ● odată ce i-am conferit
această funcţie fundamentală, ne-am aştepta ca el, limbajul, să "traducă", să
"reprezinte" cât mai fidel, în mesaj, realitatea pe care o exprimă
● în schimb, aşa cum am arătat, semnele limbii nu sunt motivate, ci arbitrare, şi aceasta
nu doar în sensul alegerii unor sunete a căror legătură materială cu obiectele de
referinţă e irecuperabilă, ci chiar (şi mai ales) în sensul delimitării autonome, în sensul
precizat mai sus, de către fiecare idiom (cod) a propriilor concepte ● existenţa unor
limbi diferite (ceea ce înseamnă: diferite ca viziune prealabilă asupra lumii) complică
sau, mai exact, amplifică şi mai mult tensiunea dintre comunicare şi semnificare ●
consecinţa principală e că, proiectat iniţial ca o abordare a problematicii comunicării,
structuralismul (cel puţin cel al lui Saussure) devine cu totul altceva - şi anume, o
ştiinţă descriptivă a limbilor
● de altfel, principalul reproş care avea să-i fie adus acestui curent/ acestei paradigme
ştiinţifice (de exemplu, de către eminentul hermeneut Paul Ricoeur) a fost că a izolat
limba ca sistem de semne faţă de 1. referent şi 2. utilizatori ● astfel, primul lingvist
important de formaţie structuralistă care avea să întreprindă reorientarea spre
dimensiunea semiotic-comunicativă a limbajului a fost Roman Jakobson, cu celebra lui
schemă din 1960 a celor şase funcţii ale limbajului
● propriu-zis, însă, o întrebare pe care, dincolo de întreaga discuţie despre Saussure şi
structuralism, ar trebui să ne-o punem în continuare este dacă semnele în general (şi
limbajul în particular, sau în primul rând) au realmente drept funcţie fundamentală
comunicarea/ transmisia de informaţie (v., mai jos, discuţia coşeriană privind tipurile
aristoteliene de logos (semantic vs. apofantic, pragmatic, poetic).

5. SYNOPSIS (CELE TREI PROIECTE, PRIVITE COMPARATIV)

5.0. cele trei teorii nu au fost prezentate aici doar cu intenţii "istorice" - mult mai degrabă, ele
ilustrează foarte succint care sunt, chiar şi azi, principalele noastre moduri generale (şi întrucâtva
naive, pre-ştiinţifice) de a înţelege semnele
● HUSSERL: semnele există pentru a reprezenta lumea şi pentru complexificarea simbolică;
aceasta din urmă dă, însă, greş, destul de adesea, datorită... slăbiciunii omeneşti (datorită
surogărilor - fenomene inexplicabile 'în linie' strict logică); tocmai de aceea, proiectul ulterior al
filosofului va fi să realizeze o ştiinţă situată între logică (prea 'formală' în sine însăşi) şi
psihologie (prea neriguroasă, atentă la lucruri prea particulare) - aceasta va fi fenomenologia
● PEIRCE: semnele există şi pentru a reprezenta lumea; dar calculul şi complexificarea nu pot fi
făcute fără simboluri, iar simbolurile sunt o categorie cu totul specială de representamene - ele nu
se mai definesc prin referirea lor la o realitate deja existentă, ci prin maxima pragmatică. Astfel,
datorită ponderii enorme pe care o au simbolurile în ansamblul comportamentului uman, semiozele
folosesc în primul rând la transformarea acţională a lumii - cu alte cuvinte, rolul lor fundamental e
unul exortativ
● SAUSSURE: omul e o fiinţă caracterizată, sub raport spiritual, de faptul că principalul ei sistem
de semne, şi în acelaşi timp mediul primar al întregii sale gândiri este limba. Preeminenţa
 semnului lingvistic în raport cu celelalte sisteme semiotice provine nu doar din faptul practic al
constituirii acestora din urmă pe baza primului, ci mai ales din cel al independenţei pe care o
gândire bazată pe semne "arbitrare# o capătă, inerent, faţă de realitate.

5.1. Problema raportului cu lumea/ realitatea

● la HUSSERL, lumea e un dat prealabil operaţiilor semiotice (dat nu neapărat obiectiv, însă
"intenţional" - care apare ca atare în percepţia sau intuiţia nemijlocită a subiectului); semnele ar
trebui să folosească la o înţelegere mai cuprinzătoare şi, mai ales, ordonată, sistematică a apariţiei - în
ea însăşi extrem de complexă/ complicată, a lumii
● PEIRCE afirmă că "există un real la care în cele din urmă vor ajunge experimentarea şi raţionarea";
dar cercetările sale în domeniul semiotic îl vor obliga să recunoască, pe de o parte, caracterul
întotdeauna situat şi provizoriu al cunoaşterii noastre, iar pe de altă parte faptul/ evidenţa că înseşi
operaţiunile noastre semiotice pot (şi, adesea, chiar ar fi bine) să modifice/ amelioreze realitatea.
Astfel, în "balanţa" cogniţie vs. acţiune, semnele folosesc mai degrabă celei de-a doua operaţiuni
● în viziunea lui SAUSSURE, limba e modelul tuturor sistemelor de semne, şi este cel puţin
autonomă (în ce priveşte selectarea/ structurarea propriilor conţinuturi) în raport cu realitatea; în
schimb aceasta din urmă, dat fiind că este cunoscută prin gândire, nu este autonomă faţă de limbă;
dimpotrivă, limba influenţează radical cogniţia primară a lumii

5.2. Problema relativismului (lingvistic)

● la HUSSERL (ca, de fapt, în cazul oricărui raţionalist) el (relativismul) e inexistent - sau, cel puţin,
inacceptabil - dacă există, ar trebui corijat în interiorul unei viziuni universal-logice asupra lumii
● la SAUSSURE (şi la toţi structuraliştii) avem câte limbi naţionale, atâtea viziuni asupra lumii
● la PEIRCE există relativism, dar el nu e propriu-zis idiomatic (nu are legătură cu ideile de popor/
limbă istorică); ci 'cheia' relativismului e noţiunea de comunitate de experimentatori: un fizician
va înţelege altfel 'conceptul' de apă decât un chimist sau un om, pur şi simplu, însetat

5.3. Problema temporalităţii

● la HUSSERL, există două aspecte ale problemei: în teoria semiotică, semnele trebuie să
reprezinte/ complexifice o lume 'deja-acolo', ceea ce înseamnă că ele trimit prioritar la
trecut; mai târziu, în teoria propriu-zisă a timpului fenomenologic, semnele extind în
mod artificial timpul propriu, intuitiv (triada retenţie - prezent viu - protenţie) înspre un
trecut şi un viitor artificiale, ba chiar spre iluzia... eternităţii [mai simplu spus, există pe
de o parte timpul pe care îl 'simţim' (pre-simţim, trăim ca prezent, re-simţim ca
amintire) şi pe de altă parte, timpul gândit, măsurat, aranjat - în constituirea căruia un
rol important îl joacă semnele şi discursul]
● la PEIRCE, semnele pot trimite la trecut (iconii), la prezentul 'extins' (indecşii) sau la
viitor (simbolurile); dar, aşa cum am arătat mai sus, trimiterea de departe cea mai
importantă, din punct de vedere filosofic, e ultima - cea "futurologică"
● la SAUSSURE, în sfârşit, semnele "reglează" în sincronie (simultaneitate) viziunea
noastră asupra lumii;
● sintetizând, în relaţie cu accentele explicite ale fiecărei teorii/ fiecărui proiect:
semiotica de tip husserlian e orientată spre trecut; cea saussureian-structuralistă spre
prezentul (funcţional); cea peirceiană, înspre viitor.
6. POZIŢIONAREA COŞERIANĂ FAŢĂ DE PROBLEMELE SEMIOTICII

6.1. Refuzul de a 'face' semiotică;

Pre-condiţiile manifestării (şi acceptării ştiinţifice a) unui obiect ca semn
● de-a lungul carierei sale/ în aproape întreaga sa operă ştiinţifică, Eugeniu Coşeriu s-a limitat în mod
asumat şi explicit la domeniul lingvisticii, în general refuzând să emită opinii sau teritoriu despre
ştiinţa semnelor în general, semiotica

● câteva indicii privitoare la poziţia sa faţă de această ştiinţă găsim, totuşi, în următoarele trei surse:
- La 'situacion' en la lingûística (1973) - articol în care Coşeriu îşi arată poziţionarea faţă de
celelalte paradigme lingvistice ale secolului XX: în opinia lingvistului român, curentul lingvistic cel
mai adecvat studiului planului istoric al limbajului (şi competenţei idiomatice) e structuralismul;
pentru planul universal şi competenţa elocuţională, gramatica generativ-transformaţională ne-ar
putea oferi contribuţii importante; în fine, la vremea apariţiei acestui text Coşeriu afirma (şi
deplângea) că nu există încă o lingvistică a textului; de atunci şi până azi am asistat la o orientare tot
mai pregnantă spre acest domeniu a pragmaticii, însă acesta e un curent lingvistic pe care, personal,
Coşeriu l-a dezaprobat şi, în consecinţă, ignorat (adesea deliberat) întotdeauna
- Zeichen, Symbol, Wort (1992) - singurul text coşerian care poate fi numit "de semiotică" propriu-
zisă, şi în care găsim idei revoluţionare pentru domeniu; principalele afirmaţii coşeriene din acest
text vor fi tratate mai jos
- Fiinţă şi limbaj (1996) - un interviu (realizat de către Lucian Lazăr), în care din nou se vorbeşte
(oarecum negativ) despre pragmatică şi care ne va permite să înţelegem mai bine (datorită celor 3
stadii de raportare la realitate, sine şi ceilalţi despre care vorbeşte Coşeriu), pe de o parte cum putem
carta, sistematiza relaţia dintre limbaj şi celelalte semne, iar pe de altă parte care sunt efectele
relativităţii lingvisticii/ care e aria libertăţii/ responsabilităţii noastre personal-umane
● în viziunea lui Coşeriu, există două condiţii pe care un obiect trebuie să le satisfacă simultan
pentru a putea fi numit semn:
1) el trebuie, pe de o parte, să "înlocuiască" sau să "reprezinte" ceva diferit de el însuşi
2) pe de altă parte, el trebuie să manifeste două tipuri de intenţionalitate - şi anume, nu doar
a) intenţionalitatea interpretativă specifică receptorului/ destinatarului (cea care ne face, de
exemplu, să spunem că înteţirea vântului sau un tunet îndepărtat "anunţă" ploaia), ci şi
b) o intenţionalitate productivă, aparţinând emiţătorului (care creează sau utilizează obiectul pentru
a se referi la ceva/ a semnifica ceva)
6.2. Două excluderi (pentru mulţi surprinzătoare!) din clasa semnelor
6.2.1. simptomele - genul de representamina pe care Peirce le-ar fi numit indici, dar şi iconi - nu
sunt, în opina lui Coşeriu, semne; dacă ar fi, atunci fiecare obiect sau fenomen natural ar fi semnul
tuturor lucrurilor şi evenimentelor care sunt conexate empiric cu el (practic, al întregului univers) ●
fireşte, ca fiinţe umane dotate cu o cunoaştere atât experienţială, cât şi discursivă, vom fi capabili să
inferăm prezenţa unui foc de fiecare dată când percepem fum; dar aceasta este doar o proiecţie
retroactivă, asupra realităţii brute, a capacităţilor noastre semiotice - în fapt, doar prin/ după
interpretarea lor, fenomenele naturale devin inteligibile ● fireşte, un simptom produs, imitat, plasat
în situaţie cu intenţia de a deruta (de exemplu: Poliţia - în filmele americane - plasează droguri în
portbagajul unui suspect) devine semn [avem de-a face, aici, cu reluarea uneia din cele mai vechi şi
prestigioase distincţii ale semioticii europene - cea făcută de către Sfântul Augustin între signa
naturalia (care nu presupun nici un fel de intenţionalitate) şi signa data - produse sau măcar
"aranjate" de către oameni în aşa fel încât să le manifeste ideile şi intenţiile liber asumate; cele mai
importante semne "data", în viziunea lui Augustin, erau cuvintele]

6.2.2. cuvintele - cea de a doua consecinţă e şi mai surprinzătoare: în opinia lui Coşeriu, nici
cuvintele nu sunt semne (mai exact spus: savantul român afirmă că ar trebui să ne îndoim, alături
de Wilhelm von Humboldt, de calitatea de semne a cuvintelor) - fiindcă ele nu reprezintă, nici nu
înlocuiesc ceva aflat în afara lor ● dimpotrivă, ele îşi conţin propriile semnificate; iar când sunt
utililzate în vorbire, îşi proiectează propria designare (referinţă) şi delinează, cel puţin (dacă nu pot
controla pe deplin) dezvoltarea sensului (lor) ● această poziţionare a savantului român vine în
continuarea celebrei idei saussureiene (şi ulterior structuraliste) potrivit căreia lingvistica nu trebuie
să studieze relaţia externă dintre cuvinte şi lucruri, ci pe cea internă (cuvântului, ce-i drept numit
"semn lingvistic" de către Saussure) dintre semnificant şi semnificat ● precizare foarte importantă:
Coşeriu exclude dintre semne doar cuvintele luate în mod separat/ izolat (+ morfemele, regulile
gramaticale... în general, asocierile semnificant-semnificat specifice limbilor - altfel spus, apartenente
planului istoric al limbajului şi competenţei idiomatice), nu şi vorbirea (ca ansamblu de acte propriu-zise
de limbaj, aparţinând planului universal) sau text-discursul (în plan individual).

6.3. Fiinţă şi limbaj: cele trei niveluri/ stadii

ale gândirii/ raportării umane la realitate
în interviul acordat, în 1996, lui Lucian Lazăr, pentru revista "Echinox" (vezi, supra, pct. 6.1.; parte
a interviului e cuprins[ă] în bibliografia obligatorie a cursului nostru), Eugeniu Coşeriu vorbeşte
despre relaţionarea noastră cu lumea ca petrecându-se (simultan) pe trei niveluri (coprezente, care
se implică reciproc):
1) nivelul prelingvistic presupune o gândire pur empirică, non-conceptuală - o simplă reacţie
factuală, poate chiar reflexă în circumstanţe determinate (de exemplu: dacă sunt în primejdie să mă
înec, voi încerca să înot, fără a mă gândi neapărat la apă, proprietăţile ei fizice); comunicarea la un
nivel primitiv, strict practic, e şi ea posibilă fără utilizarea limbajului: de exemplu, pot cere ajutor
pentru manipularea unui obiect greu mimând în faţa altora efortul de a-l ridica
2) nivelul (propriu-zis) lingvistic e cel în care "văd", percep, intuitiv, lumea prin intermediul
semnificatelor propriei mele limbi (sau ale oricărei limbi în care reuşesc să gândesc) ● această fază
este, inevitabil, influenţată de relativitatea lingvistică, dar trebuie să nu uităm că limbile naturale nu
interpretează, propriu-zis, realitatea (nu spun, prin ele însele, nimic despre ea), ci doar oferă
conţinuturile virtuale (cuvinte, reguli gramaticale etc.) care pot/ vor fi folosite în orientarea noastră
reală, actuală (prin intermediul intersubiectivităţii) către cunoaşterea şi acţiunea "obiective"
3) în fine, în faza post-lingvistică individul se eliberează de, şi se impune asupra limbajului; limba
devine un instrument care, la nivelul text-discursului, poate fi utilizat inclusiv pentru a revizui,
modifica sau chiar răsturna complet delimitările de la nivelul limbii (de exemplu, germanii pot
spune Der Walfisch ist kein Fisch, iar românii ştiu/ pot afirma, la nevoie, despre căluţul de mare că
nu e un cal). În mod evident, dintre cele trei faze, aceasta din urmă este cea în care individul uman
îşi manifestă totodată libertatea şi responsabilitatea - şi, în mod normal, faza care le domină pe
celelalte două.

6.4. Semiotica, din punct de vedere integralist:

trei tipuri de semne în sensul propriu al cuvântului
Din punctul de vedere al lui Coşeriu, obiectele care pot fi numite "semne" în sensul
propriu al cuvântului aparţin stadiului/ se manifestă la nivelul pe care mai sus l-am numit
postlingvistic. De asemenea, trebuie ţinut seama de faptul că enumerarea (triada) de mai
jos nu este, şi nu are intenţia de a fi exhaustivă: pot exista şi alte tipuri de semn - în textul
său intitulat Semn, simbol, cuvânt, lingvistul român le ia în discuţie doar pe acestea,
fiindcă ele/ natura lor constituie în mod tradiţional un subiect predilect în semiotică:
- terminologia ("limbajul special", Fachsprache): ansamblu de termeni/ sintagme specifice
diferitelor specializări ale limbajului apofantic (ştiinţific şi tehnic); terminologia seamănă
(periculos de mult - lucru care poate duce la nefericite confuzii în cercetare) cu limbajul
primar, idiomatic, dar trebuie diferenţiată net de acesta - în măsura în care ea este creată şi
operează după cunoaşterea şi clasificarea obiectivă a realităţilor (funcţionând, aşadar, în
direcţie inversă faţă de vorbirea în limba naturală) ● termenii ştiinţifici şi tehnici se creează
mergând dinspre lucruri (designate) spre clase universale, în raport cu care cuvintele utilizate
funcţionează onomasiologic - pe când cuvintele "obişnuite" funcţionează, în limbajul primar, în
cadrul primului raport semiotic, de la semnificat spre designat
- simbolurile sunt semne care prezintă un anumit grad de motivare - fie printr-o intenţio-
nalitate marcată, accentuată a vorbitorului (un "plus" expresiv - aceasta ar fi accepţiunea
aristotelică), fie prin asemănarea, într-un sens oarecare, a expresiei lor materiale cu
referentul (cum se întâmplă la Hegel ori Saussure, unde simbolurile sunt net diferenţiate de
semne în baza arbitrariului acestora din urmă) ● fireşte, aici trebuie să notăm radicala
diferenţă (opoziţia, chiar) terminologică dintre definiţiile adineaori-pomenite ale simbolului
şi cea peirceiană (reamintim că "inventatorul" semioticii pragmatice numea simbol tocmai
semnul convenţional)
- semnalele, în fine, par a fi concepute de către Coşeriu (în linia modelului semiotic 'de
organon' al lui Karl Bühleri - ca obiecte materiale care sunt create/ "aranjate" drept semne
pentru a obţine anumite reacţii concrete din partea receptorilor/ interpretanţilor lor ● o
caracteristică importantă a simbolurilor şi simptomelor ar fi şi că acestea nu "ţin locul"
unor concepte izolate, ci (al) unor întregi propoziţii sau chiar texte: simbolul balanţei,
insistă Coşeriu, nu spune pur şi simplu "justiţie", ci mai degrabă ceva de genul "munca
judiciară este asemănătoare cântăririi"; de asemenea, semaforul indică reguli de
comportament care pot fi descrise doar propoziţional-textual.

6.5. Addenda: funcţia fundamentală a limbajului în integralism

(Coşeriu 'featuring Aristotel')
● Coşeriu afirmă că, privit în el însuşi (excluzând din discuţie orice relaţie cu alte realităţi),
limbajul e anterior distincţiei dintre adevărat şi fals, ba chiar celei dintre existent ('real', empiric) şi
non-existent (imaginar, ficţional) - el este, aşa cum îl numea Aristotel, [doar] lógos semántikos,
adică text-discurs-înzestrat-cu-(propriul)-conţinut
● într-adevăr, Aristotel afirmă despre cuvânt că, luat izolat, nu e adevărat sau fals şi nu numeşte
lucruri sau clase de lucruri, ci simple moduri-de-a-fi. Exemplul fundamental aristotelian e cel al
substantivului comun tragélaphos (care denumea o vietate mitologică, supranaturală) - în cazul
căruia Stagiritul atrage atenţia: trebuie să ştim ce este acela un tragelaphos (sau, dacă e mai uşor
de înţeles pentru noi: un inorog) pentru a putea constata ulterior, orientându-ne spre lume, că aşa
ceva nu există în realitate ● aşadar, despre chestiunea adevărului/ falsităţii putem vorbi doar dacă
avem deja de-a face cu predicaţie (cu 'cel puţin' propoziţii, în sensul gramatical al termenului:
substantiv şi verb, substantiv-copulă-adjectiv etc.). Dar până şi existenţa predicaţiei e o condiţie
necesară, nu şi suficientă - pentru că există propoziţii care nu sunt nici adevărate, nici false: de
exemplu rugămintea
● concluzia lui Coşeriu: este greşit să avem aşteptări logice de la limbaj (sau pragmatice, sau
poetice); în el însuşi, limbajul este pur (şi doar) semnificativ, adică îşi mobilizează propriile
semnificate (în planul limbii, istoric) pentru a produce designate (în planul universal, al vorbirii) şi
a manifesta, dinspre emiţător/ a suscita, la receptor, interpretarea de sens (aparţinând planului
individual, al text-discursului)
● nu e mai puţin adevărat că, odată ce am ajuns în planul individual, în cazul text-discursurilor
reale, la nivelul alegerilor (explicite sau implicite) ale utilizatorilor, caracterului semantic originar
al limbajului i se adaugă (preponderent) una dintre următoarele trei intenţionalităţi (numite de către
Coşeriu "secundare" sau "accesorii":
- lógos apophántikos: text-discursul descriptiv, a cărui menire e să reprezinte realitatea şi care
deci este (valorizat conform dihotomiei) adevărat vs. fals; acest tip de intenţionalitate şi de
utilizare a limbajului e specific ştiinţei
- lógos pragmátikos: la Aristotel acest termen numeşte text-discursul comunicativ; mai târziu el va
defini text-discursul persuasiv; acestea amândouă, presupun, mai degrabă decât raportarea la lume
('descrierea lucrurilor şi a stărilor de fapte) interrelaţionarea cu celelalte fiinţe umane
- lógos poétikos, în fine, denumea la Aristotel (iar termenul poezie, cu echivalenţii lui în
diverse limbi numeşte şi în zilele noastre) text-discursul producător de ficţiune ("de dragul
ficţiunii"); acest tip de discurs nu era nici cognitiv-logic, nici comunicativ-exortativ, ci avea
pentru elini mai degrabă un rol distractiv-educativ; iar pe măsură ce ne apropiem de zilele
noastre, discursul pe care ne-am obişnuit să-l numim literar sau beletristic deţine un statut, tot
mai accentuat/ mai clar recunoscut ca atare, de artă-pentru-artă

[domeniu de studiu al lingvisticii] [domeniu de studiu al semioticii]

funcţie constitutivă, funcţii (utilizări) intenţionale,
a limbajului însuşi adăugate de către vorbitor

lógos apophántikos
lógos semántikos

lógos pragmátikos

lógos poétikos

● cu alte cuvinte, limbajul e 'la fel de adecvat' (mai precis: e anterior şi neutru, în ce priveşte
dihotomiile enumerate în continuare) pentru a spune adevărul sau a minţi, pentru a comunica
expresiv sau a căuta să obţină reacţii din partea interlocutorului, pentru a reprezenta lumi şi fapte
deja posibile sau chiar existente, sau a inventa altele noi, pe măsura imaginaţiei utilizatorului

------------------------------------------------------------------------------------------□