Sunteți pe pagina 1din 17

https://www.blatner.com/adam/pdntbk/historyfurther.

html

http://www.consultanta-psihologica.com/psihodrama-clasica-moreniana/

J.L.Moreno este unul dintre întemeietorii psihoterapiei de grup şi întemeietorul psihodramei. În


concepţia lui despre om şi viaţă individul, grupurile şi societăţile sunt considerate entităţi cu potenţial
de schimbare. Punctul de pornire al concepţiei moreniene este ideea că în fiecare om există un
potenţial creativ, care însă stă la dispoziţie numai limitat. Psihodrama favorizează descoperirea şi
activarea acestui potenţial.

Elementele de baza cu care opereaza psihodrama sunt protagonistul - persoana sau


persoanele alese sa reprezinte tematica grupului, ego-urile auxiliare - membrii grupului
care isi asuma rolurile persoanelor importante pentru pacient, audienta - membrii
grupului care asistala drama si reprezinta lumea in general, scena - spatiul fizic in care
se desfasoara actiunea - si regizorul - terapeutul care ghideaza participantii la proces

Domenii de aplicabilitate ale psihodramei


1. Psihodrama terapeutică oferă posibilităţi de intervenţie în domeniul clinic ca şi terapie
preventivă, suportivă şi în situaţii de criză. Specificul metodei permite intervenţia pe o gamă
variată de simptomatologie şi diagnostic.

Punerea pe scenă a stărilor interioare face posibilă descoperirea şi prelucrarea conflictelor şi


traumelor psihice. Retrăirea acestor experienţe uitate, prelucrarea lor prin acţiunea
psihodramatică conduce pacientul în procesul de însănătoşire.

Psihodrama se foloseşte ca:

• tehnică terapeutică independentă, în grup sau individuală (monodrama),

• tehnică potenţatoare sau mod de lucru într-o abordare terapeutică eclectică.

Fiind o metodă orientată spre acţiune, beneficiul terapeutic este bine interiorizat, uşor
transportabil în cotidian, cu efect de lungă durată.

2. Psihodrama pedagogică asigură aplicabilitatea concepţiei şi metodelor psihodramatice în


domeniul educaţiei (copii, tineri, adulţi) şi în domenii specifice asistenţei sociale. Prin
activarea creativităţii şi a spontaneităţii procesul educaţional câştigă în eficienţă şi calitate.

3. Psihodrama organizaţională oferă organizaţiilor metode pentru a descoperi şi activa


competenţele individuale şi profesionale, contribuind la un management mai eficient al
resurselor umane. Tot mai multe organizaţii recunosc faptul că flexibilitatea şi angajamentul
colaboratorilor, sunt decisive în dezvoltarea pe termen lung şi succesul organizaţiei.
4. Psihodrama în teatru aduce un plus de calitate în congruenţa şi autenticitatea
personalităţii prin punerea pe scenă a dinamicii personale. Libertatea de acţiune astfel
dobândită conferă un plus de expresivitate şi bogăţie actului artistic.

5. Bibliodrama aplică concepţia şi tehnicile psihodramatice în pedagogia teologică.

Ne nastem actori. A face este primul verb care ni se potriveste atunci cand
deschidem ochii spre aceasta lume, erau cuvintele de deschidere a unui
workshop sustinut de Jeanne Burger, specialist american in psihodrama.
Din prima zi stim sa plangem, sa cerem, sa fim prin actiune, sustine ea. „A face” este
scopul si mijlocul de a ne descoperi si trai viata.
Din pacate, pe drum uitam ca rolul nostru este sa fim activi si sa traim in deplinatatea
celor ce ni se dau. In fuga dupa scopuri mai mult sau mai putin ale noastre,
imbracam roluri si facem tot posibilul sa credem ca ele sunt noi.

Ne purtam in conformitate cu un statut si cu o norma interiorizate fara sa cracnim,


pierzand drumul catre noi insine, instrainandu-ne de propria persoana si implicit de
relatiile autentice. Iar drumul inapoi, catre propria fiinta, este adesea o mare proba
de incercare. Pentru foarte multi doar dureros sau fara de izbanda, pentru cei care
se incumeta, o experienta estetica si catharctica, prin care sa iti eliberezi
spontaneitatea si creativitatea, adica acel ochi magic prin care sa vezi lumea altfel,
cat mai aproape de reala ei splendoare. Psihodrama se ocupa de a doua varianta.

Psihodrama, primul laborator de creat vise

Psihodrama isi are radacinile in anii de inceput ai psihologiei. Printr-o definitiva


ruptura de Freud, tanarul Jacob Levy Moreno, a hotarat ca oamenii se pot vindeca
nu doar cautand raspunsuri cu lupa in trecutul lor, ci concentrandu-se pe prezent,
cautand „raspunsuri noi la probleme vechi”. Ca student la filosofie, Moreno i-a
descoperit pe filosofii antici greci si latini si a vazut ca in reprezentarea scenica au de
castigat atat actorii, cat si spectatorii, referindu-se astfel la valoarea de catharsis a
teatrului.

Mai tarziu, lucrand cu actori, si-a dat seama ca acestia din urma se identifica adesea
cu personajele lor sau intra in conflict cu anumite parti din rol. Asa i-a venit ideea de
a ii pune sa isi joace pe scena propriile frici si probleme, sa rada cu adevarat, sa
verse lacrimi veritabile, sa traiasca emotii pure. Asa s-a nascut Teatrul
Spontaneitatii, bazat pe arta improvizatiei care a revolutionat ideea de teatru. Teatrul
Spontaneitatii a supravietuit din 1922 pana in 1925 in Viena apoi s-a mutat odata cu
Moreno in America („Psihodrama a fost conceputa in Viena, dar s-a nascut in
America.” zicea Moreno).

Aici Moreno se ocupa de parte stiintifica, de cercetare, fundamentandu-si teoriile cu


privire la valoarea psihodramei in numeroase studii de sociologie si psihologie
sociala. In 1935 apare primul teatru de psihodrama la Beacon, iar in 1942 primul
institut de psihodrama in New York. Urmeaza raspandirea in America si apoi, cu
mare avant, in Europa, America Latina si chiar Asia. In zilele noastre, psihodrama
este in continua practica. Daca in urma cu 11 ani, Ant³nio Roma Torres,
psihodramatist, fost presedinte al Asociatiei Portugheze de Psihodrama, ii reprosa
acestei metode terapeutice lipsa vizibilitatii pe scena psihoterapiilor, ea devine azi tot
mai populara tocmai prin nevoia acuta a oamenilor de a fi creativi, spontani, directi si
concentrati pe tot ce inseamna prezentul lor.

Psihodrama, ca „laborator in care sa invatam sa traim” (J.L.Moreno) ne ajuta sa


descoperim frumusetea vietii abia acolo unde pentru psihanalisti taina ei se incheia:
in vise!

Moreno insusi i-a spus lui Freud diferenta dintre abordarile lor: „Ei bine, dr Freud, eu
incep acolo unde tu te opresti. Tu ii intalnesti pe oameni in mediul artificial al biroului
tau, eu ii intalnesc pe strada si acasa, in mediul lor natural. Tu le analizezi visele. Eu
incerc sa le dau curajul de a visa din nou.” (Moreno, 1977, apud Zerka Moreno, Leif
Dag Blomkvist and Thomas Rutzel, „Psychodrama, Surplus reality and the art of
healing”).

Visele noastre ne pot face fericiti atata timp cat avem curajul sa le urmam pana la
capat si fara a-i afecta pe cei din jur. Conteaza foarte mult sa il privim pe cel de
langa noi pentru ca pe aceasta scena a lumii nu suntem niciodata singuri. Actori si
co-actori, putem sa ne bucuram de spectacolul vietii nu privind pasivi, ci implicandu-
ne creativ. A face inseamna a fi.

.........................

Considera ca psihodrama are doua scopuri:


 analiza totala (care viza obtinerea de catre pacient a discernamantului psihanalitic nedezvoltat
spontan in timpul vietii)
 producerea totala a vetii (prezentarea plenitudinii realitatii, a evenimentelor traite de om, in felul
acesta imbogatindu-si experienta traita)
Definitii ale psihodramei:
Metoda care prin actiune confera autenticitate sufletului fiind stiinta care prin actiune exploreaza
adevarul prin metodele dramei. Dezvoltarea unui sistem de metode ce permite medicului si ego-urilor
auxiliare sa patrunda in universul pacientului in incercarea de a-l popula cu imagini interiorizate care
au avantajul de a nu fi total iluzorii si de a nu apartine total realitatii. (Jacob Moreno)
Psihodrama este o metoda de psihoterapie de grup care prin jocul psihodramatic exploreaza relatiile
interpersonale conflicte si probleme emotionale in scop terapeutic (G. Ionescu)
Principiile psihodramei. Viata ca model terapeutic. Construirea unei situatii terapeutice care sa
integreze toate modalitatile de viata si existenta umana: timpul, spatiul, realitatea obiectiva, cosmosul,
si detalii personale.
Principiul actiunii. Spre deosebire de psihanaliza ce se bazeaza pe forta cuvantului. psihodrama se
bazeaza pe actiune. Pacientii trebuie sa isi exteriorizeze prin miscari, prin joc dramatic, prin mimico-
gesticulatie propriile conflicte, visele, delirurile, halucinatiile care mai apoi sunt analizate in grup.
Principiul prezentificarii. Indiferent de momentul in care s-a produs situatia pacientul o prezinta si o
interpreteaza in prezent. De aceea el poate sa-si manifeste tot ceea ce simte.
1. Dramaterapie si Psihodrama: Care este diferenta?
Exista o serie de factori comuni, dar si cateva diferente: amandoua folosesc teatrul ca un instrument pentru
psihoterapie.
Dramaterapeutii au experienta in teatru, pe cand psihodramatistii, in general, nu au.
Psihodramatistii sunt, in general, psihoterapeuti care ulterior s-au subspecializat intr-o anumita abordare
terapeutica, la fel cum alti terapeuti si-au ales ca subspecializare psihologia analitica (sau “Jungiana”),
psihanaliza, terapia cognitiv-comportamentala etc. (insa as vrea sa subliniez ca, pe langa faptul ca e o
abordare independenta – in special psihodrama clasica – multe dintre tehnicile psihodramatice si principiile
de baza asociate pot fi integrate si altor abordari terapeutice.)
Dramaterapeutii sunt, in general, artisti de teatru care urmeaza o formare in psihologie si psihoterapie cu
scopul de a aplica teatrul intr-un mod terapeutic.

Psihodrama in general lucreaza cu protagonistul interpretandu-si propriul rol, in diferite situatii.

...................

Metode psihodramatice in terapia de


familie

Adam Blatner

Jocul imaginativ al copiilor a fost una dintre sursele de inspiratie pentru inventatorul psihodramei, doctorul
J.L. Moreno (1889-1974). Cand era student la universitatea din Viena in 1908, Moreno obisnuia sa spuna
povesti copiilor din parc, si a descoperit ca acestora le placea mai mult cand puteau sa se implice si sa
joace ei rolurile din intamplarile respective. Ba mai mult, erau si mai interesati atunci cand erau incurajati
sa improvizeze scenarii alternative. Mai tarziu, pe cand era la scoala de medicina, Moreno era profund
nesatisfacut cu ceea ce numea sterilitatea teatrului vienez; astfel, in 1921, dupa ce a inceput sa profeseze, a
organizat unul dintre primele (daca nu chiar primul) grup de teatru de improvizatie, pe care l-a numit
‘teatrul spontaneitatii’. Aici a descoperit ca improvizatia si extinderea repertoriului de roluri avea efecte
psihoterapeutice in vietile actorilor – si astfel a luat nastere psihodrama (Blatner 1988b).
Psihodrama integreaza multe din elementele jocului imaginativ intr-un format pe care adolescentii si
adultii il pot folosi pentru a-si rezolva probleme personale si de grup. Activitatile de pionierat ale lui
Moreno in psihoterapia de grup, teoria de rol si metodele de psihologie sociala aplicata (de exemplu,
sociometrie) s-au unit cu psihodrama intr-o abordare activa de diagnostic si tratament. Se acorda o atentie
deosebita nu doar relatiilor dinamice intrapsihice, ci si celor din domeniul interpersonal; incepand inca din
1930, dupa ce Moreno a venit in Statele Unite si s-a stabilit in zona New York, a aplicat metodele sale in
terapia cu familiile (Compernolle 1981).

Drama ofera un context creativ unic pentru procesul psihoterapeutic, si ideea de a promova creativitatea ca
instrument de vindecare este ideea ce sta la baza tuturor metodelor lui Moreno. Este un aspect relevant mai
ales in terapia de familie, intrucat oamenii tind sa foloseasca terapia ca un forum pentru a cauta justificari,
pentru a se plange si a da vina pe altcineva – manevre care exprima un transfer parental inconstient.
Membrii familiei vor ca terapeutul sa aiba rolul de judecator si autoritate. Interpretarile directe tind sa
provoace rusine si rezistenta, dar abordand problema ca si cum toti cei implicati sunt dramaturgi care
incearca sa gaseasca o solutie mai creativa pentru problema lor ii face sa se alieze in cautarea unui
tratament constructiv.
Drama in faza sa creativa este de asemenea un proces oarecum de joaca, si multi cercetatori au remarcat
nevoia in terapie pentru aceasta abordare mai flexibila si intuitiv receptiva. Terapeutii pot avea atitudini
pozitive, curioase, chiar entuziasmate uneori, ceea ce definiste atmosfera sesiunii. Insa nu este necesar sa
fie pus in scena fiecare scenario, in sensul de a avea pe toata lumea pe o scena jucand roluri. Metodele
psihodramatice pot fi subtil integrate in felul in care terapeutii isi tin sesiunile. Personaje importante din
domeniul terapiei de familie cum ar fi Salvador Minuchin sau Virginia Satir lucreaza mai mult ca
psihodramatisti decat psihoanalisti. In urmatoarele pagini vom discuta unele dintre tehnicile care pot
intensifica si aprofunda procesul teraputic al lucrului cu familiile.
Incalzirea
Unul dintre principiile de baza ale psihodramei este ca spontaneitatea sta la baza creativitatii. Improvizatia
nu poate fi fortata. Presupune o interactiune intre procesele constiente si cele subconstiente, o directie a
gandirii eului urmata de o receptivitate catre fluxul raspunsurilor preconstiente. Acest flux al imaginatiei
are nevoie de activitati de incalzire in prealabil, dupa cum bine stie orice artist care face improvizatie. De
asemenea, spontaneitatea regizorului este contagioasa si catalizeaza actiunile familiei de explorare a unor
noi posibilitati (Perrott 1986).

Un principiu conex este ca spontaneitatea sporeste pe masura ce scade anxietatea, si in terapie anxietatea
este legata in mare parte de performanta: cum vor interpreta altii ce fac eu? Cand terapeutii creeaza un
context de joaca, acest context mental face ca tot ce se intampla sa nu fie real, nu se pune,
comportamentele sunt doar experimentale. Terapeutul ar putea spune: “hai sa incercam asa”, sau “hm, asta
nu a iesit foarte bine, hai sa vedem daca putem face altfel”. Astfel de incurajari reincadreaza terapia ca
explorare.

Incalzirea permite participantilor sa vorbeasca despre chestiuni mai putin importante. Un terapeut
experimentat poate intotdeauna sa gaseasca indicii pentru dinamicile cheie si treptat sa indrepte conversatia
spre reflectii pline de inteles. Dar la inceput este important sa cream atmosfera, un context de joaca in care,
prin definitie, e greu “sa gresesti”. Chiar si greselile aparente pot fi repede redefinite ca un punct de plecare
pentru a cauta alternative constructive. (Blatner 1988a)

UTILIZAREA CONCEPTULUI DE ROL


“Lumea intreaga e o scena, si toti oamenii sunt actori”, scria Shakespeare, si aceasta exprima metafora
teatrului. Ideea de a conceptualiza complexe de comportamente si asteptari ca roluri extinde aceasta
metafora si poate ajuta oamenii sa se gandeasca la vietile lor ca si cum ar fi roluri intr-o piesa. Teoria
rolului este astfel o baza pentru un limbaj mai prietenos pentru psihologie (Blatner 1991), si terapeutul
intareste alianta de tratament vorbind in termeni pe care pacientii ii pot intelege si chiar folosi la randul lor.
Termenul meu pentru aceasta aplicare practica a teoriei rolului este dinamica rolului, si ofera mai multe
avantaje.
In primul rand, aproape oricine a vazut filme si a jucat in piese de teatru la scoala, deci ideea de a vorbi
despre o situatie din punctul de vedere al unor roluri care sunt jucate este ceva familiar. Numai faptul ca ai
o terminologie pe care o poti folosi, o modalitate de a analiza o problema impreuna, este in sine o tehnica.

Al doilea avantaj este ca reincadrarea unui tip de comportament ca un fel de interpretare de rol stabileste o
distanta a rolului intre actor si rolul interpretat. Apare un regizor si comentator interior reflexiv, ceea ce
este intr-un fel nucleul psihoterapiei. Copiii folosesc intuitiv distanta de rol cand se joaca, atunci cand trec
de la interpretarea unui rol la comentarii despre cum se desfasoara jocul: “hei, esti prea dur”; “nu, acum e
randul meu”; “acum eu sunt copilul”; “rege X, trebuie sa ma duc la baie”. Asa ei trec de la rolul de actor la
cel de regizor sau dramaturg (Blatner si Blatner 1988).

Si tocmai aceasta trecere la un nivel de metacomunicare, la o pozitie de reflectie despre sine, este esenta
psihoterapiei. Multe articole curente au inceput sa foloseasca termenul de psihodrama pentru a descrie
orice situatie complexa, profunda sau intensa din punct de vedere psihologic; aceasta este o greseala,
pentru ca in majoritatea situatiilor descrise participantii par a fi complet absorbiti de rol, nu exista o
distanta de rol. Doar cand oamenii se pot detasa de interpretarea lor si sa se gandeasca la ce sta la baza
actiunilor lor are loc o aprofundare si constientizare; si aceasta inseamna psihodrama.

Tehnicile psihodramatice (care vor fi descrise mai pe larg mai jos) pot fi aplicate fara probleme in terapia
de familie. Astfel, un terapeut poate spune “stai, hai sa repetam interactiunea asta”, sau “ok, acum prefa-te
ca ceilalti nu pot auzi conversatia noastra”. Uneori le spun membrilor familiei sa-si imagineze ca se uita la
o inregistrare a interactiunilor lor, ca si cum ar fi comentatori de sport analizand un meci. Asta le seteaza
participantilor o stare mentala mai creativa, mai predispusa catre explorare. Isi rescriu scenariul, nu doar il
interpreteaza.

Conceptul de rol favorizeaza analiza intrucat rolurile pot fi impartite pe componente. Asteptari, definitii,
diferite elemente pot fi scoase mai usor la iveala in realitatea agreata a mediului terapeutic, si asta permite
o redefinire mai constienta a definitiilor de rol. Trecerea de la vina la negociere este una dintre provocarile
cele mai des intalnite in terapia de familie, si analiza rolului incurajeaza o forma constructiva de rezolvare
a problemei (Williams 1989).

Bineinteles, conceptul de rol este strans legat de interpretarea rolului, si astfel terminologia faciliteaza in
mod natural utilizarea de tehnici de interpretare de rol (interpretarea de rol provine din psihodrama). Un
limbaj metaforic evoca o atitudine mai jucausa si mai creativa, si de multe ori totul devine chiar amuzant –
nu din incercarea de a face glume, ci pentru ca atunci cand doua elemente incongruente sunt juxtapuse,
gravitatea problemelor din terapie si transformarea fluida a realitatii in dramatizarea lor, zambetele apar in
mod natural. Asta nu inseamna ca terapeutul nu ia lucrurile in serios, ci mai degraba recunoaste ca orice
explorare a unei interactiuni interpersonale blocate necesita abandonarea unui set de tipare de gandire
pentru a-i elibera pe cei implicati si a-i ajuta sa obtina perspective diferite.

CATEVA TEHNICI SPECIFICE PSIHODRAMEI


Psihodrama face ca oamenii sa fie implicati nu doar in ce se intampla, dar si in ceea ce are loc doar in
imaginatie. Aceasta a doua dimenisune, pe care Moreno o numeste plusrealitate, este ceea ce face ca
psihodrama sa fie “teatrul adevarului”, deoarece adevarul psihologic deseori presupune ceea ce oamenii
spera sau de ce le e teama, de multe ori evenimente care nu ar avea loc in realitatea de zi cu zi (Blatner
1989). Intr-o piesa de teatru, actorul se poate opri si adresa doar publicului, spunandu-le ceva ce nu poate fi
auzit de celelalte personaje. Acest mecanism teatral de baza este foarte valoros in terapia de familie. De
exemplu, cand fac terapie de familie ma pot preface ca discut o anumita problema cu un consultant
imaginar. Sau, pastrand ideea de a-i face sa asculte un alt dialog, ma prefac ca si cum familia ar fi invitata
la un talk show unde eu sunt moderatorul si intreb publicul ce parere are. Apoi le spun care ar putea fi
acest raspuns.
Alta tehnica importanta este cea de replay, preluarea unei anumite interactiuni. Aceasta poate insemna o
repunere in scena a unei actiuni care a avut loc in trecut, ori intre sesiuni, sau poate chiar in momentele
anterioare. Scopul este de a examina interactiunea pentru a o intelege, si in baza ipotezei care reiese, sa
incercam comportamente alternative. Terapeutul are rolul unui regizor de teatru pe durata repetitiilor,
lucrand cu actorii pentru a obtine cel mai eficient rezultat. Diferite segmente ale interactiunii pot fi
interpretate de mai multe ori, terapeutul oferind sugestii despre cum anumiti membri se pot comporta.

Aceasta tehnica este strans legata de practica comportamentala in formarea aptitudinilor sociale. Foloseste
si elementul de model, intrucat terapeutul poate chiar juca rolul unui membru al familiei pentru a
demonstra o modalitate de relationare mai constructiva sau mai deschisa. Sau terapeutul le poate cere
membrilor familiei sa ii arate cum s-ar purta ei in acel rol, sau cum ar vrea ca celalalt sa se poarte cu ei.
Uneori este vorba doar despre a avea un membru al familiei rostind exact cuvintele pe care ar vrea ce
celalalt/ cealalta sa i le spuna.

Tehnica de replay integreaza unele din beneficiile de a te uita la o caseta video si de a da inapoi, si poate
chiar fi sinergetic folosita cu aceasta tehnologie (Heilveil 1983, Lee 1981). Pentru a clarifica seria de
tranzactii dintr-o anumita interactiune, terapeutul le da instructiuni participantilor cum sa reinterpreteze
scena cat se poate de asemanator cu ce s-a intamplat cu cateva minute mai devreme. Familiei i se spune ca
vor avea ocazia sa o joace din nou si sa schimbe orice element doresc. Aceasta optiune incurajeaza
membrii familiei sa treaca de la o pozitie defensiva a comportamentului lor la experimentarea cu strategii
alternative.
Cateodata o familie poate incepe o sesiune povestind o interactiune negativa care a avut loc cu cateva zile
inainte. Aceasta poate fi repusa in scena atat pentru diagnostic cat si pentru a explora alternative mai bune
de a face fata situatiei respective. Tehnica suplimentara de coaching poate fi folosita pentru a-i ajuta pe
participanti sa experimenteze cu variatii in formulare, intonatie, comunicare non-verbala si asa mai
departe. Folosind aparteuri si anumite reinterpretari, un anumit comportament poate fi repetat in mod
deschis. Aceasta sugereaza o norma metacomunicativa despre adecvarea formarii de aptitudini ca parte din
terapia de familie. Un obiectiv psihoeducativ faciliteaza lupta interioara la care se lucreaza; pozitia fiecarei
persoane e mai usor de inteles si mai putin probabil sa ramana blocata la invinovatirea cuiva. Si mai
important, fiecare participant este redefinit ca cineva care isi poate imbunatati aptitudinile de comunicare,
ceea ce reduce din presiunea pusa pe pacientul identificat.

PROMOVAREA INTELEGERII
Intelegerea interpersonala este un alt fel de a numi empatia, definita operational ca o persoana racordata la
ce inseamna sa fie in situatia altei persoane. Asta presupune sa iei in considerare unicitatea celuilalt si
probabilitatea ca celalalt are alte gusturi, alt temperament si provine dintr-un mediu diferit. Empatia poate
fi invatata prin tehnica psihodramatica a inversarii de rol, cand o persoana joaca rolul altcuiva. In acel rol,
persoana este intervievata, instruita si impulsionata pana cand ajunge la un complex de asociatii
imaginative. Pentru a avea success, sentimentele unei persoane trebuie sa fie activate in inversarea de rol,
nu doar partea rationala.

Inversarea de rol cere exercitiu, desigur. Dar si aici, ca la orice alt talent, exista un grad variabil de abilitate
inascuta. Cu toate acestea, capacitatea majoritatii oamenilor pentru intelegerea interpersonala poate fi
crescuta considerabil prin aceasta forma de antrenare a imaginatiei, si ar trebui sa aiba un rol mai important
in curriculum educational de baza. In terapia de familie, este o provocare cu un element de joaca pentru un
copil, de exemplu, sa-si vada tatal jucand rolul fiului sau si sa raspunda la intrebarile terapeutului din
aceasta pozitie. Din cand in cand, terapeutul ia o pauza si ii cere copilului real sa-l corecteze si sa-l ghideze
pe tata. Scopul este de a incuraja empatia, nu de a-l umili pe cel care incearca sa joace un rol, astfel incat
terapeutul trebuie sa-si foloseasca tehnica cu tact (Remer 1986).

Alt beneficiu de a pune pe cineva sa incerce sa preia rolul cuiva in terapia de familie este promovarea
increderii. Este evident intr-un mod intuitiv ca atunci cand o persoana incearca sa simta cu adevarat cum
celalalt se simte intr-o anume situatie, actiunea de empatie reduce barierele insensibilitatii. Sentimentele si
vulnerabilitatea unei persoane sunt mai expuse atunci cand acea persoana se deschide catre realitatile
existentei celuilalt. Pe langa asta, preluarea rolului altcuiva presupune renuntarea la egocentrism. De fapt,
inversarea de rol este baza pentru o “intalnire” autentica.
Atunci cand utilizeaza aceasta tehnica, ar trebui ca terapeutul sa mentioneze celui care incearca inversarea
de rol ca trebuie sa abordeze un singur aspect din viata celeilalte persoane – un singur rol. Este imposibil
sa cuprinzi complexitatea unei alte persoane intrucat asta ar include douazeci sau mai multe roluri majore
si sute de roluri minore. Pe de alta parte, este posibil sa intelegi foarte bine o singura caracteristica, cum ar
fi, de exemplu, atitudinea cuiva fata de bani. In alte cuvinte, trebuie abordate subrolurile dintr-o relatie,
cum ar fi mama-ca-cea-care-disciplineaza, sau mama-ca-sursa-de-afectiune, si nu tot ce inseamna a fi
mama la un loc.

Dupa cum am mentionat si mai sus, datoria unui terapeut nu este doar de a provoca pe un membru al
familiei sa joace rolul altcuiva, dar si de a-l pregati in acest sens (aceasta este una din greselile elementare
ale jocului de rol, si poate fi evitata daca terapeutul, ca regizor, petrece putin timp ajutand “actorul” sa-si
faca incalzirea ca sa fie cat mai spontan in interpretarea rolului). Subliniez, scopul inversarii de rol nu este
de a caricaturiza comportamentul celuilalt, ci de a deveni mai intelegator odata ce se reuseste a aprecia la
un nivel mai profund situatia in care se afla celalalt – dat fiind ca fiecare rol are combinatia sa unica de
avantaje si dezavantaje.

SENTIMENTE NESPUSE SCOASE LA LUMINA


Una dintre sarcinile de baza in psihoterapie este aceea de a scoate la lumina sentimentele si atitudinile care
au tendinta de a ramane neexprimate. Foarte important in lucrul cu familiile este sa ajutam oamenii sa vada
vulnerabilitatile care deseori stau la baza unui anume comportament, si sa inteleaga ce se ascunde in
spatele a ceea ce noi vedem ca furie, neatentie, pasivitate si asa mai departe.

Tehnica psihodramatica a dublului poate fi aplicata de terapeut ca o variatie la inversarea de rol intre
membrii familiei (Leveton 1991). Terapeutul declara ca el/ ea va vorbi acum ca cineva din familie, si
luand, de exemplu, rolul mamei, face o serie de afirmatii care reflecta un nivel mai profund de deschidere
si intelegere. Dublarea poate fi considerata un tip de empatie activa, si utilizarea acesteia poate in mod
semnificativ accelera fluxul tratamentului.

Tehnica aceasta este similara cu interpetarea unei situatii, dar in loc de a pune pacientul intr-o situatie
neplacuta afirmand “cel mai probabil te simti…”, acesta este mai putin intimidat daca i se spune “ daca as
fi in situatia ta m-as simti… asa e?” Aceasta abordare pune pacientul in rolul de dramaturg, ii da
posibilitatea sa-l corecteze pe terapeut, si astfel acesta (acum ca actor) poate incerca din nou. Mai mult,
terapeutul, intrucat este deschis si dispus sa se corecteze, ofera modelul unei atitudini mai flexibile si mai
creative.

Mai mult, exagerand o anumita pozitie deseori provoaca o reactie de rectificare din partea celor care tind sa
fie mai retinuti. O exagerare caraghioasa introduce un element de joaca in tot acest proces si ajuta sa
sparga gheata. Terapeutul, inca de la inceput, trebuie sa atraga atentia familiei in mod repetat asupra nevoii
de a-l corecta, de a-l mentine in directia buna. Chiar si aceasta remarca il redefineste pe terapeut ca fiind
vulnerabil, si uneste familia intr-un efort comun de a-l educa.

PARTILE MULTIPLE ALE SINELUI


Aceasta tehnica psihodramatica are multe implicatii si pentru teoria de baza a personalitatii. Presupune ca
nu numai jucam multe roluri, dar unitatea unei personalitati este ceva intr-un continuu proces de formare,
si astfel mai greu de definit decat s-ar crede. Este mai eficient ca un pacient sa fie incurajat sa foloseasca
afirmatii de tipul “o parte din mine simte…iar o alta parte simte…”. In acest caz, terapeutul ar trebui in
mod normal sa evite intrebarea “ce simti cu adevarat?”, si sa intrebe “care sunt unele dintre sentimentele
pe care le ai in legatura cu…?”
O varianta a acestei abordari, care poate servi si ca model pentru un comportament mai adecvat, este
tehnica de a expune mai multe reactii. De exemplu, ca raspuns fata de o manevra de manipulare din partea
unui membru al familiei, terapeutul ar putea spune “ei bine, o parte din mine e de acord cu tine in legatura
cu asta, pentru ca (si aici terapeutul adauga motive suplimentare, chiar usor exagerate pentru acea pozitie
manipulatoare). Dar o alta parte din mine nu crede toate astea, pentru ca… ce parte are dreptate?”

In terapia de familie, utilizarea metaforei pentru diferite parti ale sinelui are rolul de a umaniza
participantii, ii face sa fie mai putin niste caricaturi si mai mult oameni care au anumite conflicte si procese
interioare. Iar asta face mai usor ca membrii familiei sa inceapa sa empatizeze unii cu ceilalti. Pe masura ce
fiecare scoate la lumina un conflict onest, le permite celorlalti sa admita propria umanitate si propriile
sentimente contradictorii. In acest context, stereotipurile se destrama si pot incepe negocierile cooperative.

SCULPTURA FAMILIALA
Aceasta tehnica, popularizata in terapia de familie de catre Virginia Satir la sfarsitul anilor 1960, a fost
initial o tehnica psihodramatica numita sociometrie de actiune(Seabourne 1963). Daca stim originea ei, o
putem folosi intr-un mod mai flexibil, si putem extinde exercitiul astfel incat sa duca spre un dialog mai
creativ. Tehnica presupune ca un membru al familiei sa-i foloseasca pe ceilalti ca manechine, asezandu-i in
spatiu si atribuindu-le gesturi nonverbale care sa ilustreze relatiile nespuse dintre ei (Constantine 1978,
Jefferson 1978). Este mai cu seama utila in terapia de grup cu mai multe familii, si poate fi folosita
bineinteles in terapia de grup conventionala pentru ca o persoana sa descrie sau sa lucreze cu propriile
conflicte de familie nerezolvate.
Unele modificari care nu au fost descrise suficient includ urmatoarele: dupa ce a asezat familia, sculptorul,
care in terminologia psihodramatica este numit protagonist, spune fiecarei persoane din sculptura o replica
caracteristica pe care aceasta sa o rosteasca. Apoi sculptura prinde viata, fiecare persoana vorbind pe rand.
Protagonistul intra pe scena, jucandu-si propriul rol in sculptura, si din nou membrii familiei (sau membrii
grupului care interpreteaza rolurile acestora) spun replicile care le-au fost date. Poate avea un efect si mai
puternic daca toti le spun in acelasi timp, intrucat da senzatia de a fi tras in directii diferite. Apoi
protagonistul raspunde fiecaruia dintre ei.
De aici, un dialog mai substantial poate aparea intre protagonist si unul dintre membrii familiei. Ceilalti se
retrag si alta scena este aranjata intre cei doi participanti activi. Cand acea interactiune este procesata, prin
inversare de rol, replay, coaching si alte tehnici, alta “intalnire” poate avea loc cu alt membru al familiei.

Pentru copii, in loc de a sculpta o familie, se poate folosi o varietate de obiecte tranzitionale pentru a crea o
sculptura in joaca: monede, piese de sah, diferite papusi de mana. Acestea si alte obiecte au o valoare
simbolica si pot exprima mai multe sentimente. De exemplu, un copil care alege un soarece pentru a-l
reprezenta pe tata si un leu care sa joace rolul mamei poate exprima o relatie de putere problematica
semnificativa pentru el.

“INTALNIREA” IN TERAPIA DE FAMILIE


O tendinta comuna pentru membrii unei familii care participa la aceeasi sesiune este de a se adresa
terapeutului si nu unul altuia, intrucat au ajuns intr-un stadiu in care nu mai cred ca pot rezolva ceva
impreuna si au nevoie de un expert. Pentru a-i ajuta sa se vada ca surse ale propriei vindecari, este nevoie
de o abordare de directionare, in care li se aduce aminte si se redirectioneaza membrii familiei sa vorbeasca
unul cu celalalt, si nu cu terapeutul. Aceasta permite celui care vorbeste sa reformuleze si sa-si asume
afirmatiile, similar tehnicii din terapia Gestalt in care i se cere clientului sa repete ce s-a spus cu cateva
momente inainte. Mai mult, terapeutul are posibilitatea de a interveni si poate reincadra propozitia sau opri
momentan actiunea, poate revizui cu cel ce vorbeste ceea ce tocmai s-a spus, si poate permite o exprimare
modificata in forma de replay.

O tehnica conexa este de a incuraja modificari in felul in care membrii familiei se privesc in ochi sau ale
expresiilor lor faciale, pe masura ce incep sa isi vorbeasca direct. In unele cazuri, pentru asta e nevoie sa
fie pregatiti bine in prealabil. Cu toate acestea, un contact vizual sustinut dezvolta in cel care vorbeste acea
calitate cunoscuta ca simt al responsabilitii, sau sinele ca locus-ul controlului, sau autencitate existentiala.
O alta modificare ce poate intensifica interactiunea este de a cere membrilor familiei care sunt implicati sa
isi mute scaunele aproape unul de celalalt si sa se ia de mana. Asta se poate face nu doar cu doi oameni, ci
chiar cu cinci sau sase. Terapeutul trebuie sa estimeze corect cand se poate face acest exercitiu, dar poate
avea efecte puternice.

BAZE TEORETICE
In timp ce psihologia se bazeaza pe teorii conceptuale, psihoterapia se bazeaza pe teorii practice, si anume,
o intelegere a diferitelor tehnici care sunt efective in promovarea unei schimbari constructive (Blatner
1992). Sunt multe principii diferite la mijloc, dupa cum sunt multe feluri in care diverse tipuri de
tratamente pot fi aplicate in scopul vindecarii.
O dinamica care este in mod deosebit relevanta pentru utilizarea jocului in terapie este dezvoltarea
vitalitatii. Acest termen cred ca este o descriere mai buna pentru ceea ce Freud numea narcisism primar,
intrucat este mai putin ambigua si degradanta. Vitalitatea primei copilarii, cu inocenta aferenta, nu este
neaparat egoista sau chiar egocentrica. O apreciere corecta a nucleului sinelui nostru poate rezulta din
sarbatorirea vivacitatii fluxului nostru de reactii emotionale, imaginative, intuitive, fizice si cognitive. Insa
acest proces este deseori blocat deoarece multi cei care au rol de parinti sau profesori nu au capacitatea de
a discrimina intre un comportament copilaresc – cu egocentrismul sau imatur, tipuri de gandire totul-sau-
nimic, si capacitatea de autoamagire aproape disociativa – si cel copilaros, cu a sa spontaneitate,
intensitate, imaginatie, vigoare si atentie acordata aspectelor fizice. O parte din provocarea vietii este de a
pastra trasaturile celui din urma in timp ce treptat renuntam la caracteristicile negative ale primului.
Cultivarea imaginatiei, care este parte din procesul de dramatizare, genereaza receptivitate catre fluxul
subconstientului creativ, si pe masura ce oamenii descopera cat de infinit si bogat este acest flux, incep sa
respecte si sa se bucure de aceasta sursa naturala de vitalitate si individualitate. De asemenea, dezvoltarea
acestei baze sanatoase de stima de sine, impreuna cu realizarile realiste de competente in relatii
interpersonale si rezolvarea problemelor, toate acestea ajuta in renuntarea la obiceiuri rigide de relationare
si gandire.

REZUMAT
Tehnicile psihodramatice sunt distilarea si expresia concentrata a proceselor naturale de joaca din copilarie,
aplicate intr-un format matur in cadrul terapiei. Folosind capacitatea de imaginatie prin intermediul
dramatizarii, se pot stabili puncte de vedere alternative. Aceasta duce la un nivel crescut de deschidere, la o
capacitate crescuta de a lua in considerare punctele de vedere ale celorlalti membri ai familiei, si devine un
instrument pentru a exersa comportamente mai eficiente.

Dramaterapeutii de multe ori lucreaza cu pacientii intr-un rol mai “distantat”, un rol pe care persoana
respectiva nu il are in viata reala. Insa de multe ori acest lucru se face pentru pacientii care nu sunt gata sa
lucreze in contextul mai intens de auto-reflectie.

Psihodrama nu foloseste ritualul, in general, la fel de mult ca si dramaterapia, dar exista, de fapt, un grad
crescut de intersectare, astfel incat multe tehnici ale dramaterapiei sunt integrate in psihodrama, si
viceversa.

(Interesant este ca Moreno a folosit deseori la inceput abordari care se asemanau mai mult dramaterapiei,
intrucat pacientii interpretau alte roluri decat ei insisi. Unele dintre studiile sale de caz “clasice” difera
destul de mult de ceea ce s-a ajuns sa se considere a fi “psihodrama clasica” in a doua jumatate a secolului
20.)

2. Care este diferenta dintre psihodrama si metodele psihodramatice?


Primul termen este folosit in mai multe sensuri: (1) psihodrama clasica – un proces (de obicei) de 2-3 ore
intr-un grup ce include incalzirea, actiunea, impartasirea si etapa de incheiere; (2) un domeniu general care
deriva din activitatea lui J. L. Moreno, ce include psihodrama clasica, metodele psihodramatice,
sociodrama, sociometria, formarea de rol, trainingul de spontaneitate si altele asemenea; si (3) orice
modalitate de actiune care are o derivatie semnificativa din opera lui Moreno, chiar daca difera de aceasta
in multe privinte, cum ar fi bibliodrama, psihodrama psihanalitica (folosita mai mult in Europa si America
de Sud), precum si unele forme care fuzioneaza cu dramaterapia.Metodele psihodramatice implica
integrarea tehnicilor si principiilor psihodramei in alte forme de psihoterapie. In timp ce psihodrama
clasica necesita o formare mai specializata de catre (in mod ideal) formatori acreditati in psihodrama, unele
metode psihodramatice pot fi utilizate fara a fi nevoie sa fi facut un curs de specialitate.

3. Se mai folosesc si alti termeni pentru psihodrama?


Pentru multi oameni termenul de “psihodrama” suna amenintator din diferite motive. “Psiho-” are pentru
unii oameni o asociere negativa cu boli psihice, sau o explorare profunda a adancimilor emotionale.
Sufixul “-drama” implica, de asemenea, un proces emotional mai intens. Cei care evita acest nivel de
intensitate sunt circumspecti fata de acest termen. Insa scolile, companiile si altii pot utiliza aceste metode
atunci cand ele sunt numite “metode de actiune”, “tehnici experimentale”, “joc de rol”, “simulari de
comportament”, sau orice alta combinatie similara de cuvinte. Nu este o inselatorie, deoarece aceste
abordari nu trebuie sa fie profund evocatoare emotional.

4. Este psihodrama o terapie cathartica?


In timp ce catharsis-ul a fost asociat cu psihodrama, exista mai multe aspecte ale acestei metode care nu se
adreseaza catharsis-ului propriu-zis.
Procesele de incalzire si de practica de comportament nu prea au de-a face cu catharsis-ul, cu exceptia unui
sens mai larg, de a avea o senzatie minora, nu foarte emotionala, de tip “aha”, care apare odata cu
integrarea oricarei experiente de invatare. Acest lucru corecteaza un discurs al lui Prochaska in care a
asociat psihodrama cu faza de actiune a terapiei, dar nu si cu pre-contemplarea, contemplarea, sau, dupa
faza de actiune, etapa de lucru pentru acasa. De fapt, metodele psihodramatice pot fi utile si adaptate la
toate fazele terapiei.

5. Probleme cu psihodrama: De obicei oamenii sunt impresionati si multumiti de psihodrama, atat


membrii grupului cat si profesionistii care aplica metoda. Ocazional, insa, am auzit pe cate cineva spunand
fie ca au avut o experienta groaznica cu aceasta metoda sau cunosc pe cineva caruia nu i-a placut metoda.
Cum se explica aceasta discrepanta?Psihodrama, ca orice alta metoda, poate fi aplicata prost. Acesta este
un motiv pentru care in domeniu s-a incercat sa se stabileasca un control al calitatii prin stabilirea unui
consiliu de certificare, la fel cum se face in multe domenii de specialitate in diverse profesii. Cu toate
acestea, exista multi oameni care folosesc psihodrama desi nu au pregatirea necesara, si nu exista nici o
modalitate legala de a-i opri. Nu e un domeniu suficient de mare pentru a face lobby ca licenta sa devina
obligatorie. De asemenea, asa cum am mentionat, multi profesionisti integreaza metodele in alte tipuri de
consiliere sau terapie, iar cand acest lucru se face in mod judicios, ajuta foarte mult. Dar si asta se poate
face fara discernamant, intr-un mod stangaci, sau incomplet.De exemplu, am auzit ca unii oameni au avut
experiente negative cu “jocul de rol”. Atunci cand au fost intrebati despre aceste experiente mai in detaliu,
de obicei se descopera ca liderul grupului nu a reusit sa faca o incalzire adecvata pentru participanti si / sau
grup. In aceste conditii, presiunea de a interpreta fara o pregatire in prealabil genereaza anxietate si
experienta devine incomoda si neplacuta. Unii lideri de grup nu cred ca acest pas este foarte important.
Am auzit povesti despre studenti carora li s-a cerut sa demonstreze psihodrama in timpul orelor de
psihologie! Asta ar fi ca si cum am cere elevilor de liceu sa demonstreze o interventie chirurgicala! Este
necesar sa recunoastem faptul ca psihodrama – mai ales psihodrama clasica -este, de fapt, la fel de
complexa ca si o interventie chirurgicala!

6. Au aparut schimbari majore in psihodrama dupa Moreno?


Unii dintre cei care au scris despre terapia de grup sau istoria psihoterapiei – mai ales cei din mediul
psihanalitic – tind sa fie extrem de centrati pe metoda, si trateaza abordarile non-dominante ca si cum
acestea ar fi nesemnificative. Aceasta “marginalizare” poate fi corectata printr-o simpla recunoastere. Am
vazut manuale care mentioneaza psihodrama, dar citeaza doar cartile lui Moreno, scrise in urma cu
cincizeci de ani sau mai mult, si creeaza astfel impresia ca domeniul nu a mai evoluat de atunci. In
realitate, au fost publicate mii de articole, capitole si carti, cu multe progrese noi in teorie si practica.
7. De ce psihodrama nu este mai recunoscuta pe o scara mai larga?
Psihodrama este in continuare marginalizata din mai multe motive.

1. Exista un numar tot mai mare de forme concurente de psihoterapie, ceva nou apare o data la cativa ani.

2. Exista o cerere continua pentru abordari “bazate pe dovezi”, care necesita o cercetare extinsa. Multe
forme de terapie nu pot fi usor cuprinse in cerintele actuale de cercetare, in timp ce altele se potrivesc mai
bine – in special cele care pot fi descrise intr-un manual. (Problema cu astfel de abordari este ca acestea
adreseaza unii numitori comuni in cele mai multe probleme psihiatrice, cum ar fi tipare de gandire haotica
sau autodistructiva. Nu este surprinzator faptul ca o gandire mai echilibrata s-a dovedit a fi eficace din
punct de vedere statistic in cele mai multe probleme, dar asta nu inseamna ca am descoperit cauza
problemei!)

3. O mare parte din scrierile despre psihodrama – mai ales ale lui Moreno – devine tot mai invechita ca stil
si coerenta. Claritatea este un criteriu din ce in ce mai important.

4. Metoda a fost cel mai des utilizata in spitale sau clinici unde pacientii pot sta sa lucreze cateva
saptamani. E nevoie de mai mult timp pentru sesiuni si in mod ideal pacientii beneficiaza de o serie de
sesiuni. Practicile moderne de spitalizare pe termen scurt nu permit manifestarea multora dintre efectele
terapiei de grup, cu atat mai putin ale psihodramei.

Pana spre sfarsitul anilor 1980, multe spitale tineau foarte mult la programul lor de psihodrama, iar
pacientii de multe ori spuneau ca experienta era un punct culminant din ceea ce ei considerau a-i fi ajutat
cel mai mult. Dar odata cu introducerea “ingrijirii administrative” (un oximoron) de catre societatile de
asigurare, tratamentul din spitale a devenit spartan, si tipurile de psihoterapie permise au devenit orientate
spre momente de criza. Alte motive sunt discutate in capitolul 3 din cartea mea Foundations of
Psychodrama.

8. De ce asa de putini psihoterapeuti profesionisti invata aceasta metoda?


E un pic infricosator, ca atunci cand inveti sa inoti, dar odata ce te-ai prins despre ce e vorba, este
distractiv! Si va puteti misca mai eficient intr-un mediu diferit. Si aici este nevoie de aproximativ la fel de
mult timp pentru a invata, si veti trai multe momente incomode sau un pic infricosatoare. Apoi, ca sa
pastrez comparatia cu inotul, luati in considerare de cat timp este nevoie pentru a trece de la pur si simplu a
sti cum sa inoti pana la a deveni un instructor de inot, sa stii cum sa-i inveti pe altii diferite stiluri, cum sa
plonjeze etc.Abilitatile necesare – in principal actoria pe baza de improvizatie, implica un anumit grad de
asumare de riscuri, de a face deductii, ghici, de a-ti urma instinctul si dirija imaginatia, iar aceste
competente sunt rareori predate in cursul educatiei celor mai multi oameni.

Trebuie sa inveti si sa depasesti acele momente de stangacie din proces, sa treci peste momentele mai
incommode, si sa fii deschis si relaxat intrucat acestea sunt o parte naturala a oricarui proces real de
improvizatie si de explorare – si asta necesita o desensibilizare la un anumit nivel la care suntem foarte
constienti de noi insine.

Temerile legate de insight trebuie sa fie depasite. Trebuie sa fii constient de faptul ca vor fi descoperite
anumite complexe negative, iar acestea nu trebuie sa genereze o vinovatie impovaratoare sau rusine.
Ciudateniile cuiva pot fi privite din perspectiva corecta, iertarea de sine si iertarea altora sunt integrate in
proces, iar problemele sunt explorate. Se exerseaza curajul, credinta si increderea – iar recompensele sunt
bogate, dar procesul este greu atunci cand increderea in sine, in altii si increderea in metoda sunt factori
inca noi sau nefamiliari.

Nu in ultimul rand, iluzia de competenta este greu pusa la incercare. Esti incepator intr-un mediu nou,
departe de familiaritatea educatiei conventionale – carti si studiu si “sa stii”; ce faci este sa te arunci intr-un
domeniu in care lucrul pe baza impulsurilor si intuitiei este foarte important. Trebuie sa reinveti sa fii un
incepator, si sa iti dai voie sa ai si stangacii sau sa faci greseli.

......

Psihodrama in terapia de
cuplu

„O intalnire in doi: ochi in ochi, fata in fata.


Si cand imi vei fi alaturi iti voi lua ochii
Si-i voi pune in locul alor mei,
Si tu vei lua ochii mei
Si-i vei pune in locul alor tai.
Si atunci eu te voi privi cu ochii tai
Si tu ma vei privi cu ai mei.”
(J.L.Moreno, „Invitatie la o intalnire”, 1912)

Cand un cuplu vine la psihoterapeut sau consilier inseamna ca se afla intr-o profunda durere generata de obicei
de ceea ce se intampla intre cei doi parteneri. De obicei oamenii nu se grabesc sa consulte un terapeut cand
vine vorba de cuplu, prejudecatile pot sa-i impiedice adesea sa apeleze la un ajutor exterior specializat si
uneori chiar si la cei apropiati.

Si nu ma refer doar la cuplurile formate dintr-un barbat si o femeie aflati intr-o relatie amoroasa (soti sau iubiti),
psihodrama poate aborda si cuplul parinte-copil, copil-tutore, parinti (eventual divortati si care doresc sa-si
regleze rolurile parentale), frati, sef-angajat, medic-pacient, elev-profesor, ultimele trei situatii fiind intalnite in
sesiuni formative sau sesiuni care se ralizeaza in saptiul natural al acestora (companii, spitale, scoli) unde
psihodramatistul este chemat sa intervina sau sa sustina un anumit program formativ de interventie. Dar
indiferent de tipul de cuplul, psihodrama poate facilita transformari complexe si durabile.

Sunt multe situatiile cand un cuplu si de data asta ma refer la cuplul de tipul familiei (soti, iubiti, parinte-
adolescent, parinti), cand acesta nu este constient de cum functioneaza relatia, nu constientizeaza nici de
aspectele pozitive si mai ales pe cele negative. Sunt des intalnite situatiile cand partenerii se obisnuiesc destul
de repede cu lucruri care pot sa le blocheze relatia, nici nu-si dau seama cand incep sa nu-si mai vorbeasca, sa
nu-si mai tina promisiunile, sa accepte stereotipurile si monotonia relatiei, sa se izoleze unul de celalalt, sa-si
spuna minciuni, sa-si insele increderea, sa aiba relatii extraconjugale, sa se lasa dominati de gelozie, sa se
neglijeze pe ei insisi sau pe partenerul lor, sa incerce si chiar sa reuseasca sa il controleze pe celalalt, sa fie
violent cu partenerul, indiferent ce inseamna asta. Lucrurile evolueaza lent de cele mai multe ori si treptat,
semnele crizei incep sa se manifeste, apar asteptari diferite, indepartarea, conflictele pe diverse teme precum
educatia copiilor, dificultatile financiare, relatiile cu celelalte rude apropiate, si tot asa pana pana ce situatia
devine insuportabila afectiv de amandoi sau de unul dintre cei doi. Si atunci unele cupluri isi mai dau o sansa,
mai fac o incercare, fie si sa mearga la un terapeut.
Cum de cele mai multe ori cei doi ajung in cabinet dupa un sir istovitor de conflicte, dupa descoperirea unui
adulter, in pragul divortului, dupa o alta incercare de reconciliere esuata, dupa ce incep sa realizeze si sa
admita ca au probleme in zona sexualitatii, asta pentru ca este mult mai usor de recunoscut.

Dar oare ce anume are psihodrama de oferit acestor persoane aflate in confuzie cu ei insisi, cu partenerul lor, cu
viata lor? Cum sa iasa din hatisul problemelor in care s-au incurcat impreuna fara sa-si dea seama? Psihodrama
ii poate provoca si sustine sa faca schimbari in viata lor si a cuplului lor, ii stimuleaza sa gaseasca raspunsuri
personale la probleme personale. Este necesa sa gaseasca raspunsuri noi la probleme vechi sau raspunsuri
adecvate la situatii noi. Si pentru ca pentru Moreno spontaneitatea si creativitatea sunt in miezul vointei umane,
blocarea lor, stereotipizarea trairii experientelor personale nu poate duce decat la inghetarea, blocarea capacitatii
de alegere libera personala, provocand suferita pesonala. Privind in miezul crizelor de cuplu, indiferent de ce se
pune in joc in ele descoperim adesea blocata creativitarea si spontaneitatea pesoanelor.
Dupa cum toata lumea stie si a trait in propria sa viata, viata cuplului incepe cu ... ei bine cu o intalnire... iar
intalnirea este unul din elementele centrale in psihodrama... totul incepe cu o prima intalnire... viata cuplului
incepe sa se zamisleasca... ca un „al treilea” creat de ce se intampla intre cei doi... se pune in traire capacitatea
umana de a crea...

Pentru a dezvolta teoria sa, Moreno a formulat mai multe concepte fundamentale pentru psihodrama. Iar unul
dintre ele nu este altul decat conceptual de “intalnire”, intalnirea dintre oameni, intanire cu sine, cu resursele dar
si neputintele, cu istoria personala, cu relatii si persoane importante, cu locuri semnificative, cu evenimente, cu
tot ce a contribuit la formarea si devenirea unei persoane. Intre alte concepte importante nu doar pentru
psihodrama sunt conceptele de “rol”, “ spontaneitate”, “creativitate”, “actiune”, “tele”, “acting out”, “catarsis” si
multe altele. Si de asemenea a prezentat un model al dezvoltarii personalitatii numit “matricea identitatii”.
Tehnicile psihodramatice sunt puse de Moreno in stransa legatura cu stadii de dezvoltare a personalitatii, si de
procesele mentale predominant active in acestea, astfel ca prima ar fi oglinda, care corespunde primei matrici
de nediferentiere totala, apoi dublul care corespunde matricei de diferentiere totala si in final inversiunea de rol
care faciliteaza ruperea fantasmei de realitate.

Si oare nu putem face o paralela intre modelul de dezvoltate personala cu cel al dezvoltarii unui cuplu? Nu are si
cuplul o prima etapa in care cei doi sunt in fuziune intr-un joc reciproc de proiectii, apoi se desprind retragandu-si
cel putin o parte din proiectii si in final iau contact cu realitatea celuilat, asumandu-si mai departe relatia sau nu.
Oare cate cupluri au depasit cu succes cele trei etape? Oare nu le este zdruncinata linistea vietii de cuplu de
fiecare trecere de la o alta etapa la alta, traita ca o criza mai mult sau mai putin ampla? Uneori raman blocati intr-
una din etape, alteori nu o depasesc simultan si partenerii traiesc fundamental diferit conditia relatiei lor cu
celalat.

Ceea ce propune psihodrama cuplului ar fi o invitatie la schimbare si transformare interioara in relatie cu sine si
cu celalalt. Cum poate face asta? Pur si simplu punand la dispozitia cuplului tot ce are ea: viziune, instrumente,
tehnici, strategie, cadru...

Asa cum in psihodrama cu grupuri se stabileste un contract terapeutic intre directorul de psihodrama si fiecare
participant, dar si unul pe care-l stabileste cu grupul; in cazul lucrului cu un cuplu exista contractul directorului cu
fiecare si unul cu cuplul. Contractul terapeutic traseaza cadrul terapeutic in care va avea loc procesul terapeutic,
pune bazele aliantei terapeutice dintre cei implicati in proces. Aceasta asumare a cuplului ca si unitate, odata
devenita constienta are un rol semnificativ in vindecare, in declansarea si sustierea schimbarilor necesare
propuse de travaliul terapeutic.

Durata sesiunii pentru cupluri este diferita de cea pentru grup, durand 90 de minute fata de 120 de minute cat
dureaza sesiunea de grup, in afara cazului in care directorul lucreaza cu un grup de cupluri (3-5 cupluri), desigur
durata sesiunii poate fi alta si este stabilita in contractul initial, la fel si frecventa, numarul sesiunilor, sau timpul in
care cuplul este dispus sa se implice in proces.

Referindu-ne acum la timpii sesiunii de psihodrama acestia sunt aceiasi cu cei din psihodrama pentru grupuri:
incalzirea, actiunea si sharing-ul. Fiecare moment are rolul sau in dinamica sesiunii, asupra acestor aspecte nu
vreau sa insist in acest context.

Cele cinci instrumente ale psihodramei (scena, protagonistul,directorul, eurile auxiliare, auditoriul) sunt folosite
adaptat la contextul de cuplu. Voi puncta cateva dintre aceste adaptari pe care le-am folosit in sesiunile de cuplu
pe care le-am sustinut ca director de psihodrama.

Scena: ca si instrument psihodramatic poate fi folosita de directorul de psihodrama in mod similar ca in sesiunile
de grup. Scena devine si pentru cuplu un spatiu de viata flexibil si multidimensional, nelimitat precum cel oferit
uneori de spatiul realitatii, scena psihodramatica reuseste sa ofere acea libertate interioara si exterioara in
acelasi timp prin faptul ca ea contine o realitate mult mai ampla, si anume semirealitatea in care se pot explora
conflictele interne sau externe ale cuplului.
La fel ca si in sesiunile psihodramatice de grup, scena isi pune la dispozitia cuplului spatiul de actiune, recuzita,
luminile, totul pentru a stimula crativitarea si spontaneitatea.
Protagonistul sesiunilor de cuplu este evident cuplul, dificultatea abordarii rezida si din faptul ca directorul ia
contacti cu aceasta s-o numim „entitate” care este cuplul si in functie de contractul initial si de ce anume se
developeaza in cursul sesiunilor, directorul isi alege strategia scenica in asa fel incat sa respecte aceasta
dualitate simultan cu oferirea fiecaruia a ocaziei de a se exprima. Apare evidenta conditia respectarii principilului
egalitatii pe care directorul e important sa-l respecte, acest lucru va incuraja cuplul in demersul sau terapeutic.
Uneori si cel mai mic dezechilibru poate avea impact semnificativ in dinamica procesului.

O anume particularitate este aceea ca daca in sesiunile de grup exista un moment special al alegerii
protagonistului, in sesiunile de cuplu exista un moment al alegerii tematicii pe care cuplul are nevoie s-o
exploreze, in care alegerile sociometrice pot fi folosite in variante diverse.
Modul in care directorul alege sa lucreze o anumita tematica propusa de cuplu depinde de mai multe aspecte
intre care ar fi continutul in sine al temei, semnificatia pentru fiecare dintre cei doi parteneri, impactul in dinamica
de cuplu, ce aspect din viata cuplului este parturbat, s.a. Pot fi scene in care sunt ambii sunt activi pe scena,
altele in care fiecare exprima succesiv viziunea sa iar in final se poate construi o scena integrativa (cum poate fi
in cazul conflictelor, de exemplu), alteori in care directorul lucreaza o sesiune integrala cu un singur partener,
celalt servind-i in rolul de auxiliar si asistand din auditoriu in anumite momente, sigur mai sunt si alte variante.

Directorul de psihodrama are aceleasi roluri ca si in sesiunile de grup, fiind producator,regizor si analist
gestionand sesiunea astfel incat sa faciliteze un bun nivel de integrare. Pentru ca vorbim de un cuplu, directorul e
important sa urmareasca nu doar integrarea fiecarui participant dar si a cuplului, chiar daca se produc integrari
ale continuturilor in manere diferite, si e firesc sa se produca asa datorita modul personal de a procesa o anumita
transformare, iar ritmul poate fi diferit precum si nivelul de implicare, scopul nefiind neaparat de egalizare ci de
valorificare a fiecarui potential.

Eurile auxiliare pot sa nici nu existe in anumite sesiuni mai ales cand pe scena actioneaza cuplul, dar pot fi
folosite cu succes obiecte de recuzita, la fel ca in psihodrama individuala. Unul dintre cei doi devine auxiliar
pentru momentele celuilalt, sprijinindu-i procesul.

Auditoriul exista si este folosit pentru a puncta momente diferite ale sesiunii, fie in el asista unul dintre cei doi la
un moment psihodramatic al partenerului, poate fi ales sa fie auxiliar si la sfarsit i se cere participarea si din acest
rol al auditoriului, astfel pot avea participari din roluri diferite acela al auxiliarului (o viziune din interior) si acela al
auditoriului (o viziune din exterior), fapt care poate declasa insigh-turi integrative chiar si la cel care nu a fost
protagonistuil sesiunii. Tot auditoriul mai poate oferii cuplului posibilitatea de a lua contact cu realitatea relatiei lor
nu doar cu semirealitatea de pe scena, ceea ce poate fi stimultativ pentru a descoperi noi tematici care se cer
abordate.

Tehnicile psihodramatice sunt foarte generoase, se adapteaza usor la situatia de cuplu, de la cele fundamentale,
oglinda, dublul si inversiunea de rol si impreuna cu celelalte: amplificarea, construirea scenei, concretizarea,
fotografia, prezentarea, proiectia in viitor, scaunul gol, scaunul inalt, solilocviul, atomul social sau familial,
sculptura (poate fi a cuplului, a familiei), postura, adaugandu-se si tehnici ca de exemplu metafora (de exemplu
metafora cuplului, metafora schimbarilor ce se pot petrece in viata de cuplu), ceremoniile terapeutice construite
intentionat pentru a procesa emotii intense (precum cele din separari, dolii, boli), pentru a facilita integrarea lor.

Iata ca psihodrama este suficient de bogata pentru a fi pusa la dispozitia cuplului care are nevoie de schimbare si
de transformare, oferind acea ocazie de descoperire intr-un context al libertatii interioare si creatoare, fiecare si
impreuna devenind treptat creatori ai propriei lor vieti... de cuplu.

Bibliografie:
Psychodrama. Advances in theory and practice, edited by Clark Baim, Jorge Burmeister and manuela Marciel,
Routledge, London & New York, 2007.
Psihodrama clasica, Giovanni Boria – pag, 77-143, traducere si adaptare Dana Dragoteanu, ed. Franco Angeli,
1997, Milano, Italia.