UNIVERSITATEA „ȘTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

FINANȚE ȘI BĂNCI

DERULAREA ÎN ROMÂNIA A MIJLOACELOR DE PLATĂ STRĂINE – CU/FĂRĂ

NUMERAR

OLAR MIHAELA-GABRIELA,
GRUPA 2

PROFESOR COORDONATOR:
DRD. SCURTU LAURENȚIA

SUCEAVA
ANUL 2018
Cuprins
I.Mijloacele de plată internaţionale ......................................................................................................................2
1. Monedele naţionale ..........................................................................................................................................2
2. Valutele.............................................................................................................................................................2
3. Devizele ............................................................................................................................................................3
4. Monedele internaţionale ...................................................................................................................................5
II.Derularea în România a operațiunilor cu mijloace de plată străine..............................................................8

1
 I.Mijloacele de plată internaţionale

Mijloacele de plată internaţionale reprezintă totalitatea formelor şi instrumentelor de plată prin

care se poate lichida o obligaţie ce rezultă din operaţiuni comerciale, tranzacţii financiare sau de credit
derulate la nivel internaţional. În categoria mijloacelor de plată se includ: monedele naţionale, valutele,
devizele, monedele internaţionale.

1. Monedele naţionale
Monedele naţionale neconvertibile sau cu convertibilitate limitată au o însemnătate redusă în
mijlocirea plăţilor internaţionale. Sunt folosite mai mult de către ţările în curs de dezvoltare care dispun
de rezerve mici de valute convertibile. Aceste ţări preferă să plătească în monedă naţională anumite
importuri, datorii rezultate din împrumuturi externe, precum şi serviciile şi participările străine la lucrări
de investiţii realizate pe teritoriul lor. Cei care vor intra în posesia monedei naţionale respective vor căuta
să cumpere de pe piaţa locală diferite bunuri, să o folosească pentru plata personalului local angajat în
prestarea de diverse servicii etc. Regula este însă că în general exportatorii refuză să vândă cu plata în
monedă locală (monedă neconvertibilă sau cu convertibilitate limitată), ori de câte ori au alte posibilităţi.

2. Valutele
Sunt reprezentate de monedele naţionale care au circulaţie şi putere de plată la nivel internaţional
şi pot face parte din rezerva oficială şi în alte ţări decât cea emitentă. Ele au calitatea de a realiza lichidarea
imediată a obligaţiilor de plată în relaţiile economice internaţionale. Trebuie făcută distincţie între valută
şi valută convertibilă: valuta poate fi reprezentată de orice monedă naţională aflată în afara graniţelor
ţării de emisiune, dar numai valutele convertibile pot fi acceptate ca mijloace de plată internaţionale.
Dintre criteriile care stau la baza clasificării valutelor menţionăm:
 după natura lor:
- valută în numerar (efectivă);
- valută în cont (scripturală):
 valuta în numerar se prezintă sub formă de bancnote sau monezi, având o utilizare mai redusă
datorită riscului pe care îl prezintă (furt, pierdere, degradare). Circulaţia ei între ţări necesită
anumite măsuri de siguranţă; de aceea se preferă alte mijloace de plată mai sigure.
 valuta în cont apare sub forma disponibilului aflat într-un cont bancar şi poate fi utilizată conform
dispoziţiei titularului, ea transformându-se la cererea acestuia în valută efectivă. Circulaţia ei la
nivel internaţional se realizează pe calea viramentului interbancar.
 în funcţie de capacitatea de preschimbare:
- monedă neconvertibilă;
- monedă cu convertibilitate limitată;
- monedă cu convertibilitate oficială;
- monedă superconvertibilă.
 monedele neconvertibile nu sunt acceptate ca mijloc de plată internaţional. Sunt cele care nu pot
fi schimbate în alte valute decât cu aprobarea instituţiei abilitate, ele participând la tranzacţii
simple de vânzare/cumpărare de monedă naţională contra altor valute, dar numai pe teritoriul ţării
de emisiune. Monede total neconvertibile practic nu există pentru că orice monedă naţională poate
participa la un număr restrâns de operaţiuni valutare (spre exemplu în urma activităţii de turism).
  monedele cu convertibilitate limitată se află, de regulă, într-un proces de trecere la
convertibilitatea oficială, în practică aceasta realizându-se prin stadiile de convertibilitate externă
sau internă:
- convertibilitatea externă asigură preschimbarea numai pentru deţinătorii nerezidenţi şi numai pentru
anumite tipuri de operaţiuni (operaţiuni de cont curent);
- convertibilitatea internă asigură preschimbarea numai în interiorul ţării de emisiune şi în anumite
condiţii precizate de regulamentul valutar.
 monedele cu convertibilitate oficială elimină toate restricţiile şi discriminările, în sensul că
moneda cu acest statut poate fi preschimbată în altă monedă în mod liber, indiferent de calitatea
persoanei care solicită operaţiunea sau de natura operaţiei pentru care se efectuează
preschimbarea.
 în cadrul acestora există monede care dispun de superconvertibilitate datorită însuşirii lor de a fi
folosite cel mai frecvent ca mijloc de plată internaţional şi de a fi cel mai intens negociate pe
principalele pieţe valutare (USD, GBP, EUR, JPY, CHF).

3. Devizele
Includ în sens restrâns titluri de credit pe termen scurt exprimate în valută, iar în sens larg ele
cuprind şi hârtiile de valoare exprimate în valută (acţiuni, obligaţiuni). Dintre devizele folosite cel mai
frecvent pe plan internaţional menţionăm: cecul, cambia, biletul la ordin, cartea bancară.
A.CECUL
Reprezintă un ordin scris dat de o persoană unei bănci la care persoana respectivă are disponibil
în cont, de a plăti o sumă de bani determinată unui terţ - beneficiarul cecului. În calitate de beneficiar al
cecului poate să apară însuşi titularul contului sau o terţă persoană faţă de care titularul contului are o
datorie. Circuitul cecului implică ordonatorul, beneficiarul şi banca sau băncile care derulează
operaţiunile de plată. În principiu, un cec nu poate fi emis decât dacă ordonatorul are disponibil în cont
pentru a acoperi plata.
Pe lângă avantajele sale (utilizare simplă, operativitate) cecul prezintă şi o serie de riscuri (nu
oferă garanţie împotriva riscurilor comerciale, poate fi fără acoperire). În vederea creşterii siguranţei
plăţii prin cec se pot avea în vedere solicitarea plăţii prin cec a avansului într-un contract internaţional,
certificarea cecului (garantarea cecului emis de importator de către banca sa), bararea cecului (decontarea
cecului prin virament între bănci).
B.CAMBIA
Reprezintă un ordin scris şi necondiţionat dat de o persoană (trăgător) unei alte persoane (tras) de
a plăti o sumă de bani, la vedere sau la un anumit termen, unui beneficiar. Elementele cambiei apar pe
documentul ce reprezintă acest instrument de plată şi de credit şi ele sunt obligatorii (denumirea de
cambie, ordinul necondiţionat de plată, numele trasului, scadenţa, locul plăţii, beneficiarul, data şi locul
emiterii, semnătura trăgătorului) şi facultative (dobânda, domicilierea etc.).
Etapele care sunt parcurse în cadrul circuitului internaţional al cambiei sunt:
1 = încheierea contractului de import-export;
2 = livrarea mărfii;
3 = tragerea unei cambii de către exportator asupra importatorului (în cazul în care plata nu se
efectuează imediat). Cambia este folosită de exportatorul iniţial pentru onorarea unei obligaţii de
plată decurgând din altă tranzacţie internaţională, încheiată între el (în calitate de importator) şi
un alt exportator.
4 = încheierea unui nou contract de import-export;
5 = existenţa unei noi relaţii de plată între trasul iniţial şi noul beneficiar al cambiei (relaţie care
anulează legătura iniţială între tras şi trăgător).
3
6 = utilizarea de către noul beneficiar a cambiei în operaţiunea de girare (în cazul în care acesta are
o datorie faţă de girator);
7 = scontarea cambiei de către beneficiar la o bancă comercială;
8 = rescontarea cambiei de către banca comercială la Banca Centrală pentru refacerea lichidităţilor
sale;
9 = avalizarea de către tras a cambiei (asumarea de către avalist a obligaţiei de plată în cazul în care
trasul se află în imposibilitate de plată, avalistul recuperându-şi contravaloarea cambiei prin
regres împotriva trăgătorului, beneficiarului sau girantului).
Circuitul cambiei în sistem internaţional este:

Importator Exportator
(tras) (trăgător)

Exportator
Avalist
(beneficiar cambie)

Girator

Banca Banca
Centrală comercială

C.BILETUL LA ORDIN
Este o variantă a cambiei prin care o persoană (emitent) se obligă sa plătească unei alte persoane
(beneficiar) sau la ordinul acesteia, o sumă de bani la scadenţă. Faţă de mecanismul cambial, în cazul
biletului la ordin există numai două părţi: emitentul (care cumulează funcţiile trăgătorului şi trasului şi
este debitorul obligaţiei de plată) şi beneficiarul (creditorul plăţii).
Circuitul biletului la ordin este:

Moment To Moment Tn

Emitent BO Beneficiar BO Emitent BO

(importator) (exportator)

Etapele care sunt parcurse în cadrul circuitului biletului la ordin sunt:

La momentul To:
1 = încheierea contractului comercial internaţional;
2 = livrarea mărfii;
3 = emiterea biletului la ordin.
La momentul Tn:
4 = plata mărfii;
5 = remiterea biletului la ordin.
 Biletul la ordin poate fi utilizat de către beneficiar până la scadenţă în diferite operaţii de girare
sau poate fi scontat la o bancă comercială pentru obţinerea unui credit. Ca şi cambia, biletul la ordin
poate fi avalizat pentru siguranţa plăţii, cel mai frecvent la o bancă comercială.
Elementele esenţiale şi obligatorii ale biletului la ordin sunt numele emitentului, angajamentul
emitentului de a plăti o sumă de bani, numele şi adresa beneficiarului, scadenţa şi locul plăţii, data
emiterii.
D.CARTEA BANCARĂ (CARDUL)
Plata prin card reprezintă o variantă modernă a plăţii prin cec - dacă în cazul cecului cumpărătorul
unei mărfi semnează un cec pe care vânzătorul îl încasează, în cazul plăţii prin card cumpărătorul prezintă
cartea bancară şi semnează factura, iar furnizorul o trimite spre încasare la banca emitentă.1
În operaţiunile de plată prin carduri intervin trei participanţi:
- deţinătorul (beneficiarul) cardului, titular al unui cont curent la banca emitentă;
- banca emitentă care administrează şi operează plăţile în conturile bancare curente ale beneficiarilor;
- comercianţii care acceptă plata prin carduri.
Diferitele tipuri de carduri tind să înlocuiască numerarul şi cecul în plăţile interne şi internaţionale
fiind create carduri cu circulaţie internaţională.

4. Monedele internaţionale
A.DREPTURILE SPECIALE DE TRAGERE (DST)
Au fost create în cadrul Fondului Monetar Internaţional şi funcţionează din anul 1976 ca mijloc
de completare a instrumentelor de lichiditate internaţională, în urma scăderii rolului aurului şi dolarului
american ca valută de rezervă. Au fost concepute ca o monedă internaţională a cărei unitate conţinea
teoretic 0,888671 grame aur fin care putea fi manipulată numai de deţinătorii oficiali de DST (ţările
membre ale Fondului Monetar Internaţional), precum şi de deţinătorii desemnaţi (instituţii financiare
regionale).
Utilizarea DST în operaţiuni în cadrul Fondului Monetar Internaţional vizează:
- achiziţionarea de valută prin tranzacţii de desemnare, în care Fondul Monetar Internaţional indică
membrii având o situaţie corespunzătoare a balanţei de plăţi şi care urmează să asigure valute contra DST
pentru membrii care au dificultăţi de balanţă;
- tranzacţii prin acorduri directe când se poate obţine valută contra DST, necondiţionat de situaţia
balanţei de plăţi externe;
- operaţiuni la termen de cumpărare sau vânzare de DST;
- participarea la aranjamente swap;
- plăţi în contul cotei, răscumpărări şi plăţi de dobânzi efectuate către contul resurselor generale ale
Fondului Monetar Internaţional;
- decontarea obligaţiilor financiare şi acordarea de împrumuturi;
- garanţii ale realizării unor obligaţii financiare;
- donaţii etc.
La baza DST se află vărsămintele statelor participante la Fondul Monetar Internaţional, în
moneda lor naţională (75%) şi în valute convertibile (25%). Caracteristica lor esenţială – alături de
stabilitatea ridicată a cursului, constă în aceea că, în general, DST nu pot fi folosite direct ca instrumente
de plată (cu excepţia anumitor situaţii), ci numai prin convertirea lor prealabilă în alte valute.
DST reprezintă bani de cont emişi de Fondul Monetar Internaţional care îndeplinesc următoarele
funcţii:

1
Ioan Popa (2008), Tehnica operațiunilor de comerț exterior, Editura Economică, București, pag. 238-239
5
 etalon al valorii: DST servesc ca mijloc de exprimare şi evaluare a monedelor naţionale sau a
contractelor comerciale internaţionale datorită stabilităţii crescute faţă de alte monede naţionale;
 mijloc de rezervă: DST fac parte din rezervele oficiale alături de aur şi alte valute convertibile;
 mijloc de plată: plăţi directe cu DST se pot face numai între deţinătorii oficiali de DST (băncile
centrale ale statelor membre) şi Fondul Monetar Internaţional şi alţi deţinători autorizaţi care plătesc către
Fondul Monetar Internaţional dobânzi, comisioane şi diverse contribuţii direct în DST.
Ţările membre ale Fondului pot utiliza Mecanismul DST prin care orice ţară membră a Fondului
poate să îşi folosească alocările în DST pentru a procura sume echivalente în moneda naţională a altei
ţări. Principiile acestui mecanism sunt:
1. existenţa alocărilor de DST în contul fiecărei ţări membre
Fiecare stat membru primeşte în contul său în DST o anumită cantitate cu titlu de alocări de DST,
proporţional cu cota de participare la constituirea resurselor Fondului Monetar Internaţional.
2. utilizarea sumelor în DST alocate fiecărei ţări
Vizează diverse destinaţii ale acestor alocări, inclusiv posibilitatea de a procura valută convertibilă
la cursul în DST al valutei respective, prin relaţie directă între două ţări membre ale Fondului Monetar
Internaţional, fără intervenţia Fondului.
3. determinarea rezervei în DST
Diferenţa dintre alocările în DST înscrise în cont şi utilizările date acestor sume determină rezerva
(soldul) de DST. Pentru aceste rezerve Fondul Monetar Internaţional bonifică o dobândă. Nivelul
acestuia este aliniat la rata dobânzii de pe piaţa internaţională.
B.EURO
Cu începere de la 1 ianuarie 1999 s-a lansat oficial moneda unică europeană EURO care este
adoptată de ţările membre ale Uniunii Europene care au îndeplinit criteriile de aderare stabilite. Tratatul
de la Maastricht asupra Uniunii Europene a stabilit trei etape în vederea trecerii la moneda unică. La 1
ianuarie 2001 a început cea de a treia etapă prin introducerea monedei unice sub forma banilor efectivi.
Criteriile de convergență nominală prevăzute în Tratatul de la Maastricht ce trebuie îndeplinite
de ţările care doresc să devină membre ale Uniunii Europene şi să adopte moneda EURO se referă la:
 stabilitatea preţurilor: presupune o corelaţie între indicele general al preţurilor şi rata inflaţiei. Dacă
se consideră o anumită ţară, indicele general al preţurilor nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5%
rata medie a inflaţiei aferentă pentru trei dintre cele mai bune ţări membre.
 rata dobânzii: va fi observată pe un an înaintea momentului evaluării fiecărei ţări. Rata medie a
dobânzii la titlurile de stat pe termen lung nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2% pe cea înregistrată
în trei din cele mai bune ţări membre.
 deficitul bugetar: o ţară membră trebuie să aibă o poziţie bugetară fără deficit în exces. În prezent, se
consideră că un deficit bugetar normal nu trebuie să depăşească mai mult de 3% din PIB – ul ţării
candidate.
 datoria publică: nu trebuie să depăşească 60% din PIB – ul ţării candidate.
 stabilitatea monedei: fiecare ţară candidată trebuie să respecte fluctuaţiile normale ale monedei sale
în conformitate cu mecanismul cursului de schimb al Sistemului Monetar European pentru cel puţin 2
ani înainte de evaluarea situaţiei.
Îndeplinirea acestor 5 criterii este necesară, dar nu şi suficientă. Se impune şi îndeplinirea
anumitor criterii de convergență reală, cum ar fi:
 mobilitatea factorilor de producţie: ţările cu grad înalt de mobilitate sunt preferate la integrarea
monetară deoarece îşi pot adapta mai ușor cursurile de schimb la şocurile internaţionale;
 un anumit nivel al PIB-ului pe locuitor
 flexibilitatea veniturilor salariale şi a preţurilor: ţările în care piaţa muncii este mai flexibilă au şanse
mai mari de adaptare, reducând efectele negative asupra şomajului şi ratei inflaţiei deoarece dacă
preţurile şi salariile sunt flexibile între şi în interiorul ţărilor care doresc o monedă unică, atunci ajustarea
care urmează unui şoc este puţin probabil că va duce la şomaj într-o ţară şi/sau inflaţie în alta. Acest
aspect reduce necesitatea de realiza modificări ale ratei de schimb.
 integrarea fiscală: presupune armonizarea interguvernamentală a impozitelor directe şi indirecte;
 un anumit grad de deschidere a economiei: analizat în principal prin nivelul integrării comerciale
(ponderea deținută de suma exporturilor și importurilor unei țări în PIB), dar și prin ponderea comerțului
bilateral cu țările membre UE în totalul comerțului exterior;
 structura economiei: exprimată prin ponderea deținută de marile sectoare economice (industrie,
agricultură, servicii) în crearea PIB;
 diversificarea structurilor de producţie: se consideră că economiile diversificate au posibilitatea să
preîntâmpine şocurile care ar putea afecta cu prioritate un anumit sector economic;
 similaritatea structurilor de producţie: şocurile economice vor avea un impact simetric asupra ţărilor
cu structuri de producţie similare şi deci nu va mai fi nevoie de folosirea cursului de schimb ca instrument
de ajustare.

7
 II.Derularea în România a operațiunilor cu mijloace de plată străine

Relațiile financiar-monetare pe care țara noastră le întreține cu piețele străine, relativ normale şi
inevitabile într-o economie de piață, dau naştere la operațiuni cu mijloace de plată internaționale. Aceste
operațiuni de plată internaționale apar fie ca urmare a activității comerciale (import-export), fie ca plăți
necomerciale ale unor instituții sau persoane particulare din străinătate şi din țară, precum și ca rezultat
al operațiunilor financiar-bancare inițiate sau sprijinite de guvern.
După anul 1989 organizarea şi efectuarea operațiunilor cu mijloace de plată străine au fost
modificate total. Astfel, dacă până în luna decembrie a anului 1989 Banca Națională a României (B.N.R.)
şi Banca Română de Comerț Exterior (B.R.C.E.) dețineau monopolul exclusiv al operațiunilor financiar-
monetare, după acea dată, trecându-se la economia de piață, ceea ce a însemnat restructurarea întregii
economii, a fost necesară şi modificarea legislației economice. Ca urmare, Banca Națională a României
şi-a păstrat o parte din prerogativele inițiale privind activitatea financiar-monetară, Banca Română de
Comerț Exterior a pierdut monopolul pe care îl deținea în acest sector până în anul 1990. O serie de bănci
cu capital de stat, bănci private şi bănci mixte, care şi-au făcut apariția în sistemul bancar, au preluat şi
ele, aşa cum era normal, operațiunile cu mijloacele de plată străine.
Majoritatea operațiunilor efectuate prin intermediul mijloacelor de plată internaționale sunt
operațiuni comerciale, acestea provocând circulația titlurilor de credit dinspre şi către țara noastră, cele
mai utilizate fiind: tratele, biletele la ordin şi cecurile documentare.
Circulația titlurilor de credit era încă stânjenită pe când activitatea Bursei de Valori Bucureşti era
aflată încă la începuturile sale. Pe de altă parte, agenții economici care produceau pentru export erau noi,
prea puțin cunoscuți pe piața internațională, iar obținerea unui credit se făcea cu greu şi numai în condiții
foarte stricte de garanție. Într-o măsură mai mică erau folosite şi alte titluri de credit, cum ar fi cecul şi
warantul.
După ce Banca Română de Comerț Exterior a pierdut monopolul asupra operațiunilor valutare,
agenții economici care derulau operațiuni de comerț exterior nu mai erau obligați să predea la Banca
Română de Comerț Exterior valuta obținută, ceea ce le uşura situația financiară. De asemenea,
cumpărarea de titluri, acțiuni, obligațiuni şi cupoane de rentă, exprimate în valută, se putea face mult mai
liber, însă doar cu autorizarea prealabilă din partea Băncii Naționale a României. Aceeaşi situație se
întâlnea şi în cazul emiterii de cambii şi de cecuri în valută. Fiecare bancă avea posibilitatea de a efectua
astfel de operațiuni. Pe de altă parte, operațiunile necomerciale, în care se încadrează cheltuielile în valută
pentru: oficiile diplomatice, cheltuielile cu delegațiile oficiale, primirea de succesiuni şi alte drepturi
patrimoniale din străinătate, ca şi o serie de venituri din dobânzi şi dividende încasate din exterior, se
făceau în valută, prin diverse mijloace de plată.
Restructurarea întregii economii naționale, fapt ce implică retehnologizarea industriei,
modernizarea utilajelor şi a instalațiilor unor fabrici şi uzine, ca şi reorganizarea administrativă, necesară
eficientizării acesteia, a necesitat fonduri pentru susținerea importurilor, refacerea căilor de comunicații
şi de transmisiuni, îmbunătățirea rețelei de sănătate publică etc. După Revoluție, România a primit o serie
de ajutoare, în natură şi în bani. Unele din aceste ajutoare au fost sub formă de credite nerambursabile,
dar altele au trebuit să fie rambursate, contribuind astfel la creşterea datoriei externe. Ca membră a
Fondului Monetar Internațional, România a primit, în afara tranşelor anuale, şi dreptul de a beneficia de
alocații în D.S.T., şi de a folosi aceste alocații atât în tranzacții, cât şi ca fond de rezervă. De asemenea,
România a obținut şi un împrumut stand-by, acordat cu unele condiții economico-financiare. După
aprobarea Acordului privind împrumutul stand-by, țara noastră a primit, de asemenea, de la Banca
Internațională pentru Reconstrucție şi Dezvoltare, o serie de împrumuturi cu destinație specială. În ultima
perioadă, şi Banca Europeană pentru Reconstrucție şi Dezvoltare, ca şi Banca Europeană de Investiții s-
au implicat în sprijinirea economiei româneşti, prin acordarea de împrumuturi de mică valoare, tot cu
destinație specială. Drept urmare a acestor evoluții, monedele internaționale D.S.T. şi E.C.U. (aceasta
doar până la data de 1 ianuarie 1999) au pătruns pe piața financiar-monetară românească, fiind cotate la
Banca Națională a României, îndeplinind cu succes rolul de monedă de cont şi de monedă de rezervă şi,
doar într-o mai mică măsură, acela de mijloc de plată.

9
 Bibliografie

 Ioan Popa (2008), Tehnica operațiunilor de comerț exterior, Editura Economică, București;
 http://www.universitateacantemir.ro/CursuriRei/documente/REL%20FIN%20MON%20INT%2
0C5.pdf ;
 http://www.ase.ro/upcpr/profesori/168/CURS%20RMI%2010%20+11.doc ;
 http://www.educatiefinanciara.info/all-project-list/mic-dictionar-de-plati/.