3.

Interpretarea

Hermes, zeul interpreţilor

Apelăm la interpretare în mod curent, nu doar în receptarea literaturii

Hermes în mitologia greacă era considerat (printre altele) zeul interpreţilor,

pentru că una din îndatoririle sale era de a fi mesagerul zeilor. Transmitea muritorilor
deciziile acestora, dar şi altor zei mesajele lui Zeus, iar obligaţia sa era de a respecta
întocmai respectivele mesaje, care trebuiau să ajungă la destinatar nealterate. Iată de
ce arta sau ştiinţa interpretării a fost numită ulterior hermeneutică.
Interpretarea apare ca o dimensiune curentă a vieţii zilnice, deoarece nu există
comunicarea verbală în care să nu intervină şi „deformarea”. Schimbul verbal este
însoţit în general de o atitudine interpretativă, aflată în strânsă legătură cu nevoia de a
înţelege ce ni se transmite, aşa cum avem nevoie şi să fim înţeleşi de alţii. Apoi toate
disciplinele, care au ca obiect de studiu textele de orice natură ar fi ele, au ca activitate
principală interpretarea. Aceasta este deci constitutivă dreptului, filosofiei,
matematicii etc. Însă literatura este totuşi unul din domeniile cele mai bogate în
semnificaţii implicite, indirecte, care impun descoperirea, decodificarea lor. A studia
un text literar e totuna cu a-l interpreta, a prelua din el semnificaţii prime care ies uşor
în evidenţă, dar şi semnificaţii secunde, care sunt „ascunse” în text. De fapt,
hermeneutica se sprijină pe distincţia pe care lingvistica o face între denotaţie –
operaţia prin care se desemenează un referent unic, sensul propriu, de dicţionar – şi
conotaţie – implicând constelaţia de sensuri conexe, contextuale, care „înconjoară”
cuvântul şi care poate oferi posibilitatea alegerii.

Interpretarea literară implică proceduri variate

Comentariul, exegeza, analiza şi critica literare, explicarea de text, glosa,

dezbaterea, lectura sunt tot atâtea forme ale interpretării de tip literar (operaţie foarte
diferită de cea din drept, filosofie sau orice alt domeniu), al căror scop este numirea
sensului sau sensurilor textului artistic. Iar cadrele pe care interpretarea şi le-a creat au
fost, în trecut, cenaclurile, saloanele, cafenelele, iar azi facultăţile de litere, revistele,
emisiunile literare... Întrebările fireşti care apar sunt: după ce criterii interpretăm un
text, ce garantează validitatea interpretării noastre, dar şi cât preţ punem pe munca
decodificării, atunci când receptăm o operă?

3.1. De ce e necesară interpretarea literară?

Între idiolect şi sociolect

Opera de artă este văzută în mod tradiţional ca expresie a inefabilului, acel „nu
ştiu ce şi nu ştiu cum”, un „limbaj intraductibil” pe care, în ciuda realităţii, ne tot
străduim să-l „traducem” şi să-l înţelegem cât mai bine. Intraductibilul, numit de
Riffaterre şi „idiolect” nu trebuie să echivaleze însă cu opacizarea mesajului până
acolo încât să fie imposibilă descifrarea lui, pornindu-se de la sociolect (tot ideea lui
Riffaterre). Mai explicit, particularităţile operei unui scriitor (idiolectul acestuia)
trebuie să poată fi interpretate şi înţelese cu ajutorul instrumentelor interpretative de
care dispune comunitatea (sociolectul). Există însă şi indeterminarea, trăsătură
constitutivă a textului, fapt care lasă deschisă o sumă de posibilităţi sau de soluţii
posibile pentru a încerca reducerea gradului de incertitudine.
Textul literar nu are o esenţă de descoperit, ci valenţe, sensuri care nu sunt nici
definitive nici fixe

Cel care interpretează priveşte obiectul de studiu ca pe un material din care

trebuie să extragă semnificaţii, consideraţii generale pe care textul nu le oferă în
transparenţă, ele sunt slab sau ambiguu sugerate. Lucrul acesta se întâmplă pentru că
textul nu are o esenţă, o dimensiune constitutivă unică ce trebuie descoperită ca atare,
iar reuşita ar ţine doar de perspicacitatea interpretului de a ajunge la acel „nucleu”. Se
poate spune că textul apare mai degrabă ca un întreg mobil, în sensul unor valenţe
diferite care sunt evidenţiate şi care îl reînnoiesc, el fiind acelaşi şi mereu altul... Deci
trebuie să ne asigurăm mai întâi că înţelegem corect ce este textul, acesta nefiind un
obiect omogen şi coerent pe care poţi să-l reduci la un sens sau la câteva sensuri clar
şi definitiv stabilite. În aceste condiţii, textul opune o „rezistenţă” în privinţa
evidenţierii înţelesurilor lui, dacă sperăm să găsim ceva stabil şi perpetuu şi nu
realităţi (sensuri) momentane, ce pot fi înlocuite cu altele.

Pentru unii, majoritatea textelor este obscură şi de aici necesitatea interpretării lor,
pentru altii majoritatea textelor e clară

Interpretarea îşi dovedeşte utilitatea şi chiar necesitatea când apare ca evidentă

dificultatea de a înţelege, când lucrurile nu sunt percepute ca atare şi ne punem
întrebarea dacă am receptat corect mesajul ce ne-a fost transmis prin operă. Aşa s-au
configurat două concepţii antagonice. Una care susţine că dificultatea şi obscuritatea
textelor reprezintă regula (teză susţinută, de pildă, de Schlegel), caz în care sensul
trebuie căutat, descoperit, fiind o caracteristică a interpretării şi nu a textului. Opinia
contrară este cea a clarităţii care ar fi o regulă pentru texte, cele greu de înţeles şi ca
atare implicând interpretarea fiind excepţia (idee susţinută, printre alţii de filosoful
Locke).
Însă chiar dacă ne situăm pe o poziţie sau cealaltă şi credem fie că majoritatea
textelor au sensuri care nu sunt transmise direct ci au nevoie de efortul înţelegerii, fie
că vedem lucrurile ca fiind simple, iar textele clare, de fapt interpretarea, comentariul
ne sunt familiare. Pentru că fac parte din condiţia noastră, sunt constitutive
comportamentului nostru, nu doar când citim literatură, ci de fiecare dată când căutam
să descifrăm corect mesajele pe care le primim, când căutăm să înţelegem lumea în
care trăim şi căreia trebuie în permanenţă să ne adaptăm. În privinţa textelor atunci,
nu e obligatoriu ca un text care are nevoie de interpretare să fie un text obscur.

Factori declanşatori ai interpretării

Interpretarea poate fi declanşată de trecerea timpului şi de evoluţia sau

schimbarea contextului social, cultural, economic etc. E cazul enunţurilor provenind
din contexte culturale îndepărtate pe care nu le mai înţelegem şi care prezintă
mentalităţi, valori, concepţii care ne sunt străine. Un exemplu poate fi receptarea
epopeilor homerice în Antichitate, opere care au constituit pentru greci un reper
cultural foarte important. Pe parcursul secolelor limba greacă s-a schimbat şi pe de
altă parte lumea greacă n-a mai împărtăşit vechile valori din epopei. Astfel, zeii li s-au
părut imorali grecilor din epoca clasică. De aceea, începând cu secolul IV s-a tradus
limba homerică în termeni mai moderni şi, pe de-altă parte, au fost interpretate
alegoric natura şi comportamentele personajelor. De exemplu, pentru filosofii stoici
Elena reprezenta pământul, Paris aerul, Hector, Luna. Interpretarea devenea astfel o
adaptare a textelor vechi şi a semnificaţiei acestora la concepţiile moderne.
Sunt apoi cazuri în care simţim nevoia să cautăm explicaţii şi să interpretăm
textele care prezintă tautologii sau contradicţii, deci un soi de anomalii pe care le
sesizăm pe parcursul lecturii şi cărora trebuie să le găsim o rezolvare. Iniţial plecăm
de la ideea unei corenţe sau logici ale textului şi tot ceea ce contravine acestei
„aşteptări” este supus unui proces de lămurire, de decodificare.

3.2. Înţelegere şi explicare

Dorinţa de înţelegere este spontană

O componentă foarte importantă a interpretării este înţelegerea, ea

reprezentând totodată şi o motivaţie pentru interpretare. În mod spontan, fiinţa umană
caută să rezolve necunoscutele, să înţeleagă lucrurile care-o înconjoară, acest fapt
echivalând cu o adaptare la mediu, dar şi o luare în posesie a acestuia. Apoi, fără chiar
să realizăm, acordăm adeziunea noastră faţă de ceea ce înţelegem. Iată de ce şi în
timpul lecturii literare căutăm ca, prin interpretare, să clarificăm, chiar dacă faptul că
interpretările nu sunt limitate conduce la ideea că nu facem altceva decât să
aproximăm prin observaţiile şi comentariile noastre un text literar, care nu pare a fi
înţeles niciodată pe deplin. Înţelegerea are şi ea un caracter istoric, adică nu este
definitivă, valabilă pentru totdeauna, ci trebuie mereu refăcută, asemeni interpretării.
De altfel, este şi foarte greu de spus unde se termină înţelegerea şi unde începe
interpretarea.

A nu se confunda înţelegerea cu interpretarea!

Deşi se crede în genere că orice lectură presupune şi interpretare, lucrurile nu

stau chiar aşa, spun unii teoreticieni. Pentru că în acest caz se confundă înţelegerea cu
interpretarea, aspect pe care îl releva E. Hirsch. Orice lectură necesită înţelegere şi
doar facultativ interpretare, afirma el. Înţelegerea ar reprezenta accesul la semnificaţia
logică, comună a unui text. Pentru a fi corectă trebuie să îndeplinească câteva condiţii.
Jean-Marie Schaeffer vorbeşte de patru: a. Cititorul trebuie să identifice corect cadrul
pragmatic al operei, adică să distingă între textul factual şi textul de ficţiune. b.
Trebuie să identifice corect semnificaţia frazelor (sentence meaning), fixate prin
reguli sintactice şi semantice ale limbii în care este scris textul. c.Trebuie să identifice
sensurile enunţării locutorului şi scriptorului (speaker’s utterance meaning) pentru că
există şi acte de limbaj indirecte precum metaforele şi/sau ficţiunea. d. Trebuie să
integreze aceste acte de înţelegere într-un ansamblu de reprezentări mentale
transfrastice. Interpretarea este ceea ce semnificaţia textului reprezintă pentru cititor,
numai că ea nu e obligatorie pentru orice cititor şi orice lectură.

Explicarea

În ceea ce priveşte operaţiunea de explicare, sunt voci care afirmă că este de

fapt sinonimă cu interpretarea. În Dicţionarul universal al lui Furetière din 1690, de
exemplu, sensul pentru verbul a interpreta era „a explica, a face să se înţeleagă un
lucru obscur, a-l clarifica, a căuta sensul veritabil”, iar pentru substantivul interpretare
„explicaţie, traducere, comentariu”. Se poate observa, din aceste definiţii, concepţia
potrivit căreia actul interpretării se impunea când lucrurile nu erau foarte clare sau
erau obscure. Astăzi, activitatea interpretativă nu este asociată doar textelor dificile,
pentru că orice text, indiferent de gradul său de dificultate poate fi supus unui proces
interpretativ. Iar acest proces are drept componentă esenţială explicarea, însă acesteia i
se adaugă şi operaţiunea preliminară sau complementară a înţelegerii.

3.3. Intenţionalism şi antiintenţionalism

Ce sunt intenţionalismul şi antiintenţionalismul? Ce este intenţia?

Autorul a reprezentat dintotdeauna una dintre „cheile” interpretării operei

literare, un reper şi o referinţă foarte importante. La mijlocul secolului XX noua
critică a lansat o dezbatere aprinsă asupra intenţiei autorului şi a relevanţei acesteia
pentru explicarea operei sale. Se poate vorbi de o „nevoie cognitivă” de a atribui unui
text o intenţionalitate (deci de a-i adresa întrebarea ce vrea să spună), pentru a-l putea
înţelege mai bine. Au existat două teze polemice privind interpretarea, una
intenţionalistă sau numită şi deterministă şi alta opusă, antiintenţionalistă. Potrivit
primei teze, intenţionaliste, trebuie să cauţi în text ce a vrut să spună autorul, pentru că
sensul autorului ar fi singurul „adevărat”, iar creatorul autor ar fi unicul criteriu de
validare a interpretării. Totuşi autorului i se acordă, în acest caz, o autoritate asupra
destinului interpretativ al operei sale mult mai mare decât o are în realitate. Scriitorul
este de fapt primul cititor şi primul interpret al operei sale, nu deţinătorul unicului
sens al acesteia.
Ne întrebăm, desigur, şi ce este intenţia? Ar putea fi ea rezumată la viaţa
autorului şi la ceea ce a fost semnificativ, a contat pentru el? Sau e vorba de dorinţa
sa, planul artistic pe care şi-l face, proiectul sau sensurile cu care autorul ar fi de
acord? Adepţii anti-intenţionalismului nu cred că există o modalitate sigură de
verificare şi validare a interpretării. Argumentele împotriva relevanţei intenţiei
autorului ca şi criteriu al interpretării ar fi că, de foarte multe ori această intenţie nu e
cunoscută sau nu e utilă. Opera poate depăşi sau modifica planurile iniţiale ale
autorului. Desigur, scriitorul este impulsionat de dorinţa de a exprima ceva, de a
comunica şi de a se comunica prin intermediul operei. Numai că poate să survină o
distanţă între scrisul propriu-zis şi ceea ce autorul dorea să spună. Situaţie care nu e
obligatorie, nefiind cu totul imposibil ca un autor să realizeze exact ceea ce doreşte în
opera sa, însă nu există echivalenţă necesară între sensul unei opere şi intenţia
autorului.
Wimsatt şi Beardsley în The Intentional Fallacy (1946), articol celebru,
considerau că experienţa autorului şi intenţia sa sunt indiferente pentru sensul operei:
„Scopul sau intenţia autorului nu e nici disponibil nici de dorit ca normă pentru a
judeca reuşita unei opere de artă literară”. Dacă privim critic chestiunea intenţiei
trebuie făcute următoarele observaţii: fie autorul nu a reuşit să-şi pună în practică
intenţiile sale şi sensul operei nu coincide cu ele, caz în care explicaţiile sau mărturiile
sunt fără importanţă. Pentru că autorul nu va spune altceva decât ceea ce vroia să facă,
dar nu şi ceea ce a reuşit să realizeze. Fie autorul şi-a pus în practică intenţiile, ceea ce
înseamnă că sensul operei coincide cu intenţia, dar dacă respectiva operă comunică
exact ceea ce voia să spună şi el, mărturia lui nu mai aduce nimic în plus. Iată de ce
intenţia autorului n-ar fi pertinentă.
Radicalizarea antiintenţionalismului s-a produs în studiile structuraliştilor şi
poststructuraliştilor, ei considerând că semnificaţia textelor literare nu e determinată
sub nicio formă de intenţii, ci de sistemul limbii.
Argumente pentru teza intenţionalistă!

Totuşi, uneori pentru a interpreta un text se încearcă regăsirea intenţiilor

autorului. Semnificaţia realizată este intenţională pentru că însoţeşte un act ilocutoriu
care este intenţional. Intenţia autorului nu se reduce la planul pe care şi-l face
scriitorul şi nici nu este în întregime conştientă, premeditată. John Searle compara
actul scrisului cu mersul pe jos: a mişca picioarele, a le ridica, a întinde muşchii,
aceste acţiuni nu sunt premeditate, dar ele nu sunt totuşi fără intenţie. Avem intenţia
de a le face când mergem, deci intenţia noastră de a merge conţine toate acele aspecte
pe care mersul pe jos le implică. Teza antiintenţionalistă se bazează pe o concepţie
simplistă a intenţiei, spun intenţionaliştii. Intenţia nu se limitează la ceea ce un autor
şi-a propus să scrie, de exemplu o declaraţie, un proiect, şi nici la motivaţiile care l-au
determinat să scrie, de exemplu dorinţa de a obţine gloria sau de a câştiga bani. Este
poate în egală măsură şi ceea ce a realizat chiar fără să-şi dea seama.

Semnificaţia unei opere ca sumă a interpretărilor ei

Cât despre ideea că opera supravieţuieşte autorului ei, trebuie recunoscut

faptul că creaţia are propria sa viaţă. Semnificaţia „totală” a unei opere poate fi
descrisă ca produsul unei acumulări, adică suma interpretărilor sale din momentul
apariţiei operei şi până azi. Istorismul însă a respins o astfel de viziune asupra
modului în care trebuie înţeleasă opera şi a cerut ca semnificaţia iniţială să fie cea care
contează. Putem să formulăm şi o critica la adresa acestei perspective, spunând că
specificul textului literar, spre deosebire de un document istoric, de pildă, este de a
depăşi contextul în care a apărut şi de a-şi continua „existenţa” şi după aceea.
Pe de altă parte, în cazul în care acceptăm ideea că semnificaţia unui text este
suma interpretărilor pe care le-a primit, se pune întrebarea ce criteriu permite
separarea unei intepretări valide de una inacceptabilă. Operele de artă nu se rezumă
niciodată la intenţia autorilor şi vor să spună de fiecare dată ceva nou fiecărei epoci.
În plus, nu e decât un mit acela al „interpretărilor adevărate”, definitive, unice, stabile,
demonstrabile şi care ar corespunde intenţiilor autorului. Există, se spune astăzi,
interpretări „juste”, dar nu „adevărate”. George Steiner numea metaforic promisiunea
unui sens definitiv al operei „cântec al Sirenelor”.

Semnificaţia operei nu nu stă în mod exclusiv nici în intenţia autorului, nici în

contextul apariţiei operei, nici în competenţa cititorului

Nu există interpretări unice şi obiective, nu numai ale scriitorilor, dar nici ale
criticilor sau cititorilor în general. Schleiermacher, cel care punea bazele
hermeneuticii ca disciplină, sugera o cunoaştere atât de amănunţită a autorului, încât
acesta să fie mai bine înţeles de către cititor decât s-a înţeles el însuşi. Însă, fie că e
vorba de cunoaşterea eului artistic, fie de înţelegere produsului acestuia, care e opera
literară, fiecare cititor poate veni cu „adevărul” său faţă de ceea ce interpretează, ceea
ce echivalează cu relativizarea adevărului. Semnificaţia operei nu poate fi determinată
exclusiv nici de ceea ce a dorit autorul să realizeze în creaţia sa, nici de contextul de
origine sau de competenţa vreunui cititor care se proclamă deţinătorul sensului
autentic. În fiecare din aceste cazuri s-a urmărit reducerea procesului interpretativ la o
unică dimensiune, o unică lectură considerată cea mai relevantă. Ca şi cum sensul
descoperit ar fi singurul posibil şi nu unul printre altele! Însă operele valoroase
prezintă interes şi au valoare dincolo de intenţiile prime, de contextul apariţiei, de
interpretări ingenioase, care nu sunt niciodată singurele. Desigur, putem să căutăm în
text ceea ce acesta spune cu referire la propriul context, dar şi ceea ce poate spune cu
referire la contextul contemporan citiorului. De fapt, cele două teze nu se exclud, ci
sunt complementare, tot aşa cum intenţia autorului poate fi recuperată şi îmbogăţită cu
semnificaţiile atribuite operelor de diverşi cititori, care respectă însă coerenţa şi
personalitatea textului. Pentru că, nu trebuie să uităm, doar totalitarismul impune
alegeri unice, rigide, fără flexibilitate!
Aşadar, în ceea ce priveşte interpetările unice, au existat de-a lungul timpului
câteva idei care au deţinut monopolul: autorul şi intenţia acestuia, circumstanţele
apariţiei operei sau contextul ei, textul în sine, fără niciun fel de implicare a
contingenţelor istorice şi personale (vezi perspectiva structuralistă). Cât despre ideea
interpretării prin referinţa strictă la text, aceasta este şi azi o prioritate, dar nu
presupune univocitatea sensurilor, ci punerea în evidenţă a identităţii, a personalităţii
textului, text care nu se rezumă la un sens unic. Apoi biografia autorului nu este atât
de inutilă precum au vrut să arate doctrinele structuraliste şi poststructuraliste.
Perspectiva asupra operei se poate modifica semnificativ prin cunoaşterea, fie şi
superficială, a biografiei scriitorului. Lectura poate fi stimulată, îmbogăţită, iar textul
poate căpăta sensuri diferite, surprinzătoare, neaşteptate. Datele biografice pot
contribui la reconstituirea intenţiei autorului, însă aceasta depinde şi de datele
sociologice sau istorice şi nici nu este singura şansă de a afla adevărul despre text. Dar
nici nu trebuie ignorată, atunci când putem avea acces la ea.

3.4. Sensul unic şi semnificaţia multiplă

Sunt teoreticieni care susţin că sensul desemnează ceea ce rămâne stabil în

receptarea unui text, el răspunzând la întrebarea „Ce vrea să spună textul?”.
Semnificaţia în schimb ar desemna ceea ce se schimbă în receptarea unui text. Sensul
ar fi unic, accesibil, semnificaţia variabilă, deschisă şi poate infinită. Sensul este
obiectul interpretării textului, semnificaţia al aplicării textului la contextul receptării
sale. Cum marile opere sunt inepuizabile din punctul de vedere al semnificaţiilor care
le pot fi atribuite, fiecare generaţie le înţelege în felul său. Dar dacă opera este
deschisă interpretărilor, nu înseamnă că nu are un sens originar şi nici că intenţia
autorului nu contează. Inepuizabilă e doar semnificaţia. Filologii pun mai mult
accentul pe sensul originar, pe când criticii se concentrează mai degrabă asupra
semnificaţiei actuale.
Specificul textelor literare este tocmai acesta, că ne vorbesc dincolo de
contextele istorice în care au fost scrise. Sunt structuri de semnificaţie deschise care-şi
asigură viabilitatea în confruntarea cu noile contexte culturale. Asta nu înseamnă că
nu există sensul care poate fi privit ca o structură obiectivă în text şi care poate fi
sesizat de mai multe generaţii diferite, dar în plus faţă de acesta există şi anumite
aspecte ale structurii textului rămase latente, neobservate şi care devin manifeste
graţie noilor interpretări.

Înţelegerea procesului interpretării în timp

În prezent nu se mai acceptă ideea interpretărilor unice şi nici nu mai e

aprobată încercarea de a găsi un adevăr singular, care să dea adevărata măsură valorii
textului. Acest proces al schimbării atitudinii faţă de interpretare a început cu mult
timp în urmă, umaniştii Renaşterii fiind primii care au susţinut faptul că nici oamenii
şi nici ideile nu sunt realităţi neschimbătoare, imuabile. De atunci însă până în secolul
XX a fost nevoie de multe experienţe care să dovedească un fapt cert: interpretările nu
pot fi oprite niciodată, aşa că trebuie acceptată ca o evidenţă ideea interpretării
multiple, plurale. A durat însă până să fie asimilat faptul că interpretări diferite, uneori
chiar contrare sau antagonice sunt şi unele şi altele valide şi pot coexista. Această
schimbare de mentalitate este proprie în special secolului XX, în care idei precum
relativismul, polisemia, indeterminarea, toleranţa, respectul pentru celălalt, diferit de
tine, au devenit principii călăuzitoare, apanaj al contemporaneităţii. Specialiştii văd
chiar în bogăţia de interpretări pe care un text le primeşte semnul unei vitalităţi pe
care acesta o are. Cu cât o carte inspiră interpretări, lecturi mai diverse cu atât are mai
multe şanse să dureze în timp, dovadă stând scriitorii canonici, cei care aparţin
tezaurului naţional şi universal şi care nu încetează să fie interpretaţi.

A înţelege şi a respecta identitatea textului

Însă diversitate, multiplicitatea interpretărilor, care pot fi discordante între ele,

chiar dacă textul e acelaşi, poate fi uneori deconcertantă. Cum poţi accepta un sens
având conştiinţa clară că el e de moment, provizoriu şi un altul îi poate lua imediat
locul? Dacă se pot spune atât de multe despre un text, lucrul acesta ne ajută sau mai
mult ne încurcă? Desigur ne încurcă, dacă nu suntem dispuşi să vedem în el
creativitatea pe care o implică interpretarea însăşi, nu doar opera. Dacă avem nevoie
de stabilitate, ne vom agăţa de sensurile unice (şi de ideea sensurilor unice), dar vom
şti totdeauna că există şi alte sensuri în afară de acestea şi ne va fi greu să le ignorăm.
Cei care privesc cu reticenţă varietatea interpretărilor consideră şi că acestea
reprezintă de fapt nişte rescrieri ale textelor-referinţă, noi texte care nu mai vizează
explicarea operei-sursă. Şi totuşi cine acceptă pluralitatea şi are respectul identităţii
textului nu acceptă denaturarea acesteia şi nici nu are pretenţia sau dorinţa de a scrie
alt text, ci doar să ofere o altă imagine a respectivului text.

3.5. Iser şi teoria receptării

Rolul cititorului în stabilirea sensului

Lecţia pluralismului şi a relativismului în interpretare a fost învăţată şi graţie

schimbării centrului de greutate de la instanţa autorului la aceea a receptorului.
Receptorul a devenit principalul furnizor de sensuri pe care le descoperă în latenţă în
operă. Estetica receptării, Reader Response, teoria operei deschise a lui Eco au fost tot
atâtea modalităţi de a scoate în evidenţă rolul hotărâtor, determinant al cititorului.
Wolfgang Iser, de pildă, vorbeşte în cartea sa The Range of Interpretation despre
distanţa care se creează între text şi replica sa, analiza critică. Potrivit teoreticianului
german, interpretarea este o formă de traducere şi trecerea se face de la un obiect, cel
pe care dorim să-l interpretăm la un „registru” (register) de natură lingvistică.
Registrul nu e niciodată imaginea obiectului, motiv pentru care în procesul
interpretării se creează o „diferenţă”, un „spaţiu liminal” (liminal space) care
constituie o frână pentru interpretare şi în acelaşi timp un stimulent generator pentru
interpretare. Straturile de sens nu sunt epuizabile şi gata să fie consumate o dată
pentru totdeauna. Tocmai această natură inepuizabilă cere examen critic şi reevaluare
a tradiţiilor artistice ale trecutului, justificând din nou locul textelor. Teoria lui Iser e
fondată pe presupunerea că un text e o structură de indeterminare şi sensul nu rezidă
în obiect. Apare mai curând ca o potenţialitate activată în procesul interpretării. Iser
estimează ca esenţial rolul interpretului pentru că el face să vobească textul.
 Trebuie să ţinem cont însă şi de faptul că semnificaţiile construite de
hermeneut nu sunt totuna cu semnificaţiile la care ajunge cititorul neprofesionist. De
fapt, una din caracteristicile textului este de a se adapta competenţei interpretative a
cititorului. Textele lizibile oferă un sens la care are acces oricine, dar permit şi
cititorului cultivat să desfăşoare un ansamblu de semnificaţii secunde, pe măsura
intuiţiei, culturii, experienţei, emoţiilor sale. De aceea, interpretările sunt atât de
diferite, ele sunt personale, adeseori intime. Desigur există şi pericolul derivei
sensului, al exagerărilor, improvizaţiilor, arbitrarului, manipulării textelor în interese
proprii (de exemplu pretexte pentru fantasme personale). Ceea ce ne determină să
spunem că pluralismul interpretativ nu înseamnă indiferenţă faţă de ceea ce se spune.
Putem să constatăm că unele interpretări sunt mai reuşite, alte mai puţin sau
cum spunea şi Tzvetan Todorov, există lecturi mai fidele (faţă de text), chiar dacă
niciuna nu e în întregime fidelă, „drama” fiind de a avea acces la un sens supus
determinărilor istorice sau psihologice şi nicidecum la „sensul” definitiv al operei,
pentru că pur şi simplu nu există aşa ceva. Nu orice este acceptabil în interpretare,
există limite care, foarte adevărat, sunt greu de stabilit, dar sunt totuşi limite pe care
textul însuşi le poate stabili prin validarea doar a unora dintre intepretări.