Sunteți pe pagina 1din 16

OBSERVAŢIA

Deşi s-a scris foarte mult despre observaţie şi deşi la prima vedere pare o
metodă simplă şi modestă, îndrăznim să credem că metodologia cercetării nu
a epuizat nici pe departe bogăţia aspectelor şi subtilităţilor acestui vechi
instrument al cunoaşterii ştiinţifice.
Începuturile metodologiei cercetării au pus accent pe metoda inductivă
care se sprijină pe faptele şi datele furnizate de experienţa imediată. Bacon
diferenţia observaţia activă şi ştiinţifică de observaţia pasivă şi vulgară. Ideea
va fi reluată de Claude Bernard şi mult dezvoltată pe baza unor valoroase
practici experimentale, din care va rezulta - alături de valoarea observaţiei
active - însemnătatea unor observaţii spontane (pasive) făcute de oameni cu
mintea „deschisă" spre nou.
Între observaţie ca „tehnică" de investigaţie şi observaţie ca fenomen
psihologic vom găsi foarte multe apropieri, cele mai multe provenind din
substratul psihic al acesteia.
Observaţia este contemplarea (perceperea) intenţionată a unui obiect,
document, fenomen sau proces. Cunoaşterea ştiinţifică a unei realităţi prin
contemplare intenţionată şi metodică este condiţionată de prelucrarea prin
raţiune a datelor obţinute.
În observaţie sunt angajate, cu ponderi specifice, atât procesele
senzoriale ale cunoaşterii, cât şi cele logice. După cum observa Beveridge
(1968, p. 143), în observaţia ştiinţifică participă un element senzorial,
perceptual şi un element intelectual - conştient sau chiar inconştient.
De regulă, observaţia este vizuală, dar sunt multe cazurile în care
participă şi alţi analizatori, în funcţie de caracteristicile fenomenelor
urmărite, ea însăşi fiind un proces plurimodal, activ, care presupune interes,
atenţie vie şi susţinută, o intenţie (scop).
În ce măsură observaţia se face sub semnul existenţei unei ipoteze?
Chiar dacă ipoteza nu este clar formulată, ea există, având ca substrat un
„fond de ipoteze latente", cum se exprimă I. Radu (1991, p. 36), care constau
din baza de cunoştinţe a observatorului, prin intermediul căreia acesta poate
formula şi ipoteza locală.
Subînţeles observaţiei, simultan sau consecutiv ei, este procesul de
înregistrare, consemnare a celor văzute, auzite - simţite în general: ce anume
a fost observat, cum au variat în timp faptele, sub ce formă calitativă şi
cantitativă s-au prezentat cele observate etc. Participarea intelectului - în sens
de gândire logică - este obligatorie, dar nu şi fără anumite rezerve, căci
observaţia trebuie ferită de idei preconcepute, nu însă şi de eventuale ipoteze,
1
care conduc firesc la seturi anticipative pentru percepţia datelor (faptelor) şi
la clasificări şi interpretări, în consecinţă. Literatura consemnează
numeroasele eforturi pe care le fac metodologii pentru a asigura observaţiei
„perceptive" optimul de raţionalitate, fără a-i influenţa obiectivitatea.
Poate că acest efort explică şi raportarea observaţiei la experienţă sau
experiment. Claude Bernard sublinia, la timpul său că „dobândirea
experienţei şi sprijinirea pe observaţie reprezintă altceva decât efectuarea de
experienţe şi observaţii". El atrăgea atenţia asupra faptului că observaţia
activă (indusă) conduce la căutarea deliberată a faptelor (1958, p. 71-72). In
zilele noastre sunt numeroşi autorii care consideră că observaţia este un
moment al cercetării ştiinţifice care trebuie să se sprijine în mod deosebit pe
experiment. Paul Fraisse, de exemplu, consideră că observaţia care decelează
faptele remarcabile este primul moment al cercetării experimentale; celelalte
două momente fiind: a) stabilirea ipotezelor asupra relaţiilor care ar putea
exista între faptele observate şi b) experimentarea propriu-zisă, în scopul
verificării ipotezelor formulate (1967, p. 80).
Este neîndoielnic faptul că observaţia, ca proces psihic de cunoaştere
activă, intenţionată, planificată, sistematică are la bază un sistem de date de
referinţă (idei, ipoteze, postulate) furnizate de experienţă şi, în general, de
ştiinţă. Ea se aplică unui anumit domeniu, ale cărui date, documente sau
fenomene doreşte să le cunoască, să le descrie, ordoneze, clasifice, cuan-
tifice, caracterizeze etc, pentru a stabili ce este deosebit în ele, în ce relaţii
sunt între ele şi cu altele, ce le provoacă şi ce efecte au asupra altora. Din
acest complex de rezultate ale observaţiei se nasc noi înţelesuri, explicaţii
sau numai ipoteze şi predicţii care urmează a fi verificate şi prin alte metode.
Complexitatea tehnicilor moderne de investigaţie, ca şi a strategiilor de
cercetare, ne permite să afirmăm că observaţia poate ea singură să se
constituie ca o metodă de cercetare, utilă şi utilizată în multe domenii şi, în
acelaşi timp, să afirmăm că în cadrul metodei complexe aportul observaţiei
este de cea mai mare însemnătate, fapt subliniat şi de atenţia ce i se acordă în
aplicarea ei în cadrul experimentelor de laborator.
Deşi beneficiază de contribuţia tehnicii (de observare, de înregistrare, de
prelucrare cantitativă), observaţia este un rezultat al raportului dintre
cercetător (observator) şi natură. în acest context ni se pare nimerit să
subliniem remarca lui P. Fraisse că „nu găsim decât ceea ce căutăm", scoţând
în evidenţă, o dată în plus, însemnătatea intenţiei în demersul cognitiv con-
cret.
Sarcina sau scopul observaţiei este culegerea de date concrete, a căror
analiză ştiinţifică să permită generalizarea. De aici şi caracteristica
2
observaţiei ştiinţifice care nu e o „vizionare pasivă", ci un proces intelectual
activ în care cercetătorul face efortul de a fi precis şi obiectiv, în acelaşi timp,
chiar dacă evenimentele observate sunt fapte sociale sau conduite umane
încărcate de subiectivitate. Ceea ce justifică grija pentru acurateţea utilizării
metodei este faptul că ei i se cere de foarte multe ori să deceleze dintre fapte
şi evenimente comune, „banale", tocmai acei indicatori ascunşi, dar esenţiali
şi care scapă de regulă nespecialiştilor sau celor care nu sunt stăpâniţi de o
anumită curiozitate epistemică.
Tipuri de observaţii
Metodele descriptive sunt considerate ca cele mai utilizate în cercetarea
ştiinţifică, între care observaţia sistematică, metoda corelaţională, cercetarea
de dezvoltare şi studiile postfacto sunt de primă importanţă.
Observaţia întâmplătoare
Observaţia întâmplătoare (numită de P. Fraisse ocazională) nu are reguli
precise. Ea este de tipul observaţiei pasive de care vorbea Bacon, dar se
deosebeşte de orice astfel de observaţie prin faptul că fiind făcută de
specialistul unui anumit domeniu poate conduce la descoperiri provenite din
observaţiile spontane ale acestuia, fie în timp ce lucrează în laborator (de ex.
Pavlov, descoperitorul mecanismelor activităţii nervoase superioare), fie în
timpul liber sau în alte activităţi decât cele de cercetare (de ex. descoperirea
de către Newton a legii atracţiei universale). în legătură cu acestea este
deplin potrivit cunoscutul aforism al lui Pasteur: „In domeniul observaţiei,
hazardul favorizează numai o minte pregătită".
OBSERVAŢIA SPONTANĂ este:
• întâmplătoare, neselectivă, nesistematică, insuficient controlată critic;
• fragmentată, reţine cazuri izolate;
• vagă şi imprecisă, adesea confuză şi inexactă;
• subiectivă, „părtinitoare";
• necritică;
• neînregistrată (de regulă).
OBSERVAŢIA ŞTIINŢIFICĂ este:
• fundamentată teoretic;
• sistematică şi integrală;
• analitică;
• metodică; condusă după reguli;
• repetată şi verificată.
Presupune:
• o anumită codificare a operaţiilor şi un anumit sistem de variabile şi
factori acceptaţi de toţi cercetătorii
3
• procedee moderne de analiză cantitativă.
îndeplineşte funcţii explicative şi prospective.
Observaţia sistematică (activă, intenţionată, structurată, provocată) este
proprie cercetării ştiinţifice. Ea se desfăşoară în diferite condiţii şi sub forme,
de asemenea, diferite şi care au primit denumiri specifice.
În observaţia provocată predicţia poate fi a) predicţie-scop sau
proiectivă, în care cercetătorul face presupuneri raţionale şi plauzibile asupra
ţelurilor şi consecinţelor activităţii de observaţie şi b) predicţie-mijloc sau
strategică şi care constă din adecvarea mijloacelor la ţelul urmărit şi din
stabilirea strategiei prin care cercetătorul va surprinde fidel însuşirile de
observat (Claude Bernard, 1958 - trad, p. 115).
Observaţia de tip reflexiv este diferită prin conţinuturi şi mai ales prin
mecanism de observaţia de tip senzorial - perceptiv, în care se înregistrează
şi se măsoară doar însuşirile fenomenelor observate. Cu toate acestea
interdependenţa acestor două tipuri este de netăgăduit.
Observaţia directă şi observaţia experimentală
Diferenţa dintre cele două este vizibilă, fiind dată de condiţiile cercetării.
Observaţia directă este numită şi naturală, făcută în condiţii fireşti, cotidiene,
fără intervenţia cercetătorului.
Observaţia de tip experimental este observaţie provocată, cercetătorul
verificând anumite reacţii şi conduite prin administrarea unor variabile
independente, adică stimuli din cei mai diferiţi. în situaţiile experimentale,
alături de înregistrarea cantitativă sau calitativă a variabilei dependente (a
reacţiilor/rezultatelor), ne interesează şi conduita subiecţilor sau alte
fenomene, cu care observaţia completează datele cercetării. În sfârşit, aici
mai amintim şi observaţia (ca şi experienţa) de tip „să vedem ce se
întâmplă", în care ipoteza nu este formulată decât ca posibilitate de relaţie
între fenomene nedefinite precis.
Observaţia extensivă şi observaţia intensivă
Aceasta diferă din punctul de vedere al orientării cercetătorului în
funcţie de scopul urmărit. Se pare că pentru progresul ştiinţei este preferabilă
cercetarea intensivă, observarea unui caz, faţă de observaţia extensivă care
este utilă în fazele iniţiale ale investigaţiei, oferind tabloul integral al
fenomenelor posibile. Ca o variantă a acestei împărţiri se prezintă şi forma
integrală şi forma selectivă a observaţiei, pe care cercetătorul o alege din
raţiuni proprii. Forma selectivă presupune fie o eşantionare a cazurilor (o
anumită proporţie numerică - de exemplu câte 3 sportivi din fiecare echipă
divizionară A de handbal - sau o anumită periodicitate a observaţiei - de
exemplu minutele 1-5; 15-20; 30-35 dintr-o lecţie de curs).
4
Observaţia transversală şi longitudinală, numite de R. Thomas (1970,
p. 58) sincronică şi diacronică.
Primul tip se referă la cercetarea simultană a mai multor situaţii (de
exemplu, grupe de vârstă, în legătură cu jocurile preferate). Cel de al doilea
reprezintă cercetarea de tip istoric -evolutiv (de exemplu, urmărirea conduitei
sau performanţelor unui grup de elevi de-a lungul mai multor ani de studii).
Observaţia participativă
Este un tip de cercetare întâlnit în domeniul ştiinţelor umaniste în care
observatorul-cercetător participă la activitatea grupului asupra căruia face
investigaţii. Deşi este adevărat că un joc este mai bine observat din afară
decât dacă participi la el, multe elemente sunt relevate cercetătorului din
relaţiile directe în care intră coparticipanţii la activitatea propusă. Calitatea
observaţiilor va depinde de gradul de implicare a cercetătorului în activitatea
grupului.
Observaţia „armată"
Observaţia simplă, făcută direct cu organele de simţ (văz şi auz în mod
deosebit), însoţită evident de fişa sau grila de înregistrare, este completată şi
depăşită de observaţia „armată" sau nedistorsionată sau intermediată, în
care organele de simţ sunt înlocuite, prelungite sau amplificate de un
întreg arsenal de instrumente şi aparate (camere de luat vederi cu
înregistrare pe film sau bandă magnetică, magnetofoane, senzori de
diferite categorii, instrumente metrice etc).
în domeniul activităţilor corporale sunt absolut necesare tehnicile
instrumentalizate. Măsurarea duratelor, spaţiului, forţelor sau a
caracteristicilor mişcărilor se face eficient numai cu aparatură adecvată,
dublată tot mai mult de prelucrare pe calculator.
Observaţiile pedagogice, psihologice, sociologice ş.a.
Propriu-zis nu sunt tipuri de observaţie, ci puncte de vedere şi modalităţi
de adaptare la specificul domeniului investigat. Am văzut că observaţia
participativă este specifică ştiinţelor sociale şi psiho-pedagogice. În aceste
domenii sunt numeroase dificultăţile pe care cercetătorul trebuie să le
înfrunte. Amintim doar faptul că el trebuie să observe conduite, verbale şi
non-verbale (aşa-numitul comportament „deschis", observabil (overt
behavior, engl.), pentru a infera asupra stărilor psihice (emoţii, voinţă,
intenţii, motivaţie şi multe altele - comportament „închis" (covert behavior,
engl.). De regulă, datele culese din observaţii şi discuţii sunt „transpuneri"
exteriorizate ale unor stări subiective a căror intimitate ne interesează în mod
deosebit pentru cunoaşterea lumii subiective a subiecţilor şi pentru
conducerea procesului instructiv-educativ. Vom sublinia aceasta prin referire
5
la dificultatea şi specificul observaţiei psiho-pedagogice pentru determinarea
trăsăturilor caracteriale şi temperamentale ale copiilor aflaţi într-o etapă de
selecţie pentru un anumit sport.
Observaţia statistică
Priveşte un aspect al acestei metode de cercetare şi care are marele merit
că în cazul repetării situaţiilor şi a creşterii numărului de date, prin prelucrare
specifică, înlătură greşelile de observaţie curentă. Metoda statistică indică
observaţia specifică drept prima operaţie, de corectitudinea căreia depinde
întregul efort de prelucrare şi interpretare. N. Mărgineanu subliniază ideea că
observaţia prin calcul statistic este tot atât de ştiinţifică precum experimentul
(1968, p 33).
Autoobservaţia
Autoobservaţia este specifică psihologiei şi are aplicativitate şi
însemnătate în cercetarea fenomenelor din domeniul educaţiei fizice şi
sportului, cercetătorul comparând şi completând trăirile subiecţilor cu datele
experienţei proprii şi formulând ipoteze şi sarcini de observare obiectivă.
Ce observăm?
Arătam mai înainte că observaţia se face asupra unui obiect, document,
fenomen, proces, în cercetarea specifică domeniului activităţilor corporale,
principalul subiect al observaţiei este omul în mişcare (pentru a ne
exprima în forma cea mai generală). Acest „om în mişcare" desfăşoară o
anumită activitate, în condiţii date, cu eficienţă măsurabilă, după strategii
uneori foarte personale. Dar el nu este singur şi nici nu acţionează într-un
moment izolat sau prin gesturi simple şi stereotipe. în sfera activităţilor
corporale întâlnim rareori fapte spontane, individuale şi mai ales procese
dirijate, organizate şi conduse raţional, cum sunt, de exemplu, procesul
instructiv-educativ, procesul de antrenament, de pregătire a profesorilor,
competiţiile şi demonstraţiile, excursiile, serbările, gimnastica aerobică şi
multe altele. Locul principal îl vor deţine investigaţiile privitoare la
comportamentul motric tehnic şi tactic şi la progresul realizat în creşterea,
dezvoltarea fizică, dezvoltarea aptitudinilor motrice, capacitatea de adaptare/
fitness ş.a. ale subiecţilor.
Aşadar, vor observa subiecţii în situaţii:
- educaţionale şi de învăţare specifică;
- competiţionale;
- de activităţi ludice şi recreative ş.a.
Observaţia poate fi îndreptată asupra:
- individului (care poate fi copil, adolescent, tânăr, adult, elev, sportiv,
antrenor, arbitru, profesor, spectator etc);
6
- interrelaţiei indivizilor în grup (profesor-elevi, elevi între ei);
- interrelaţiilor grupurilor cooperante sau opozitive sau asupra
subiecţilor şi grupurilor de subiecţi;
- caracteristicilor comportamentale ale copiilor, adolescenţilor, tinerilor,
adulţilor în situaţiile amintite mai sus şi după sex, după ramura sau
specializarea sportivă;
- aceleaşi caracteristici, după profesiunea subiecţilor, după mediul sau
ambianţa socială în care trăiesc.
Domeniul principal al observaţiei este constituit din comportamentul
subiecţilor, care poate fi:
- total (a cărui cunoaştere este extrem de dificilă) sau
- parţial, selectiv, în raport de scopul urmărit.
• comportamentul operator al subiectului în execuţia sarcinilor propuse:
înţelegerea sarcinii, etapele rezolvării situaţiei, succesiunea diferitelor
momente în procesul rezolvării, folosirea experienţei dobândite anterior în
abordarea unor sarcini analoge, motivările logice ale soluţiilor găsite etc.
Aplicată în domeniul educaţiei fizice şi sportului, schema aceasta poate fi
utilă în studiul conduitelor tactice şi în adaptarea tehnicilor învăţate
„didactic" la situaţii şi sarcini noi;
• comportamentul general priveşte reactivitatea psihică a subiectului la
ambianţă, experimentator, parteneri, conţinutul probelor şi rezultatelor
obţinute. în sport, observarea comportamentului general oferă indicaţii
asupra unor trăsături temperamentale şi ca-racteriale, asupra reactivităţii
afective şi asupra nivelului de activare, conştiinţă, răspundere ş.a.
Încercând o adaptare a momentelor esenţiale ale unei analize şi
interpretări calitative ale „melodiei comportamentale", după Osterriet (citat
de Sen), vom sublinia câteva din aspectele care pot fi urmărite în mod
deosebit în activitatea sportivă şi în lecţiile de educaţie fizică:
- felul cum sportivul abordează situaţia: cu încredere, cu uşurinţă,
dominat sau dominant;
- cum stabileşte contactul uman cu ceilalţi (antrenor, colegi, arbitri,
spectatori): încrezător, rezervat, bănuitor, deschis, neutru, uşuratic, cu
autocontrol, cu familiarism etc;
- cum reacţionează la sarcinile propuse (în antrenament, în special): cu
interes şi receptivitate, indiferent, cu opunere, dacă ascultă şi înţelege
indicaţiile sau dacă se precipită să execute fără a fi înţeles deplin sarcina;
- felul cum îşi organizează acţiunea: cu impulsivitate, pe baza reflecţiei
structurante, cu atenţie, cu meticulozitate anxios, lipsit de control, necesitând
imbold permanent;
7
- felul cum se exprimă prin cuvânt, mimică, gest: nivelul, calitatea,
varietatea, bogăţia, fineţea, coerenţa, adecvarea acestor modalităţi de
comunicare;
- felul cum subiectul îşi conduce propria organizare motrice („dialogul
cu corpul propriu"): calmul, stăpânirea gesturilor sau precipitarea,
febrilitatea, abilitatea sau inabilitatea, vivacitatea sau inerţia, autocontrolul,
ticuri şi mişcări nenaturale;
- reacţiile subiectului la propriul comportament, la randamentul său, în
faţa dificultăţilor, reuşitei sau eşecului: indiferenţa, autoîncurajarea,
autocritica, abandonul, solicitarea ajutorului străin, nevoia de justificare,
raţionalizările;
- evoluţia raporturilor cu examinatorul, în timp şi în raport de situaţii:
creşterea sentimentului de încredere, menţinerea în atitudine rezervată,
etalarea persoanei, reacţie de respingere;
- preocupări şi opinii mărturisite de subiect: declaraţii, confidenţe,
păreri exprimate, sugestii.
Desfăşurarea în timp a evenimentelor
Observaţia este proces activ şi urmăreşte comportarea oamenilor şi
evenimentele în desfăşurarea lor temporală şi, în acelaşi timp, în interrelaţia
cu alte fenomene şi conduite. Observăm deci fenomenele în dinamica lor. în
raport de natura celor observate, procesul de investigaţie poate fi continuu,
ritmic sau discontinuu, ultima formă fiind apropiată de observaţia
eşantionată.
Indicatorii cantitativi şi calitativi
Faptele observate dobândesc semnificaţii suplimentare dacă se repetă în
timp, deose-bindu-se unele de altele prin frecvenţa lor. Prelungirea duratei
observaţiei va permite desprinderea faptelor izolate sau insolite, de cele
frecvente sau fireşti. Pe fişele de observaţie utilizate de cercetători pentru
analiza conţinutului tehnico-tactic al unui joc se înregistrează un număr mare
de acţiuni. Ele ar fi totuşi insuficiente dacă nu ar fi apreciate şi valoric
(reuşite, nereuşite, neutre). Stabilirea indicatorilor calitativi, aprecierea
valorii unei acţiuni în chiar momentul producerii ei este de mare însemnătate
şi pretinde „ochi format", adică experienţă şi cunoştinţe.
Natura fenomenelor observate
Natura fenomenelor observate poate fi discutată şi din punctul de vedere
din care sunt studiate acestea. Activitatea motrică a subiecţilor care practică
exerciţiile fizice poate fi privită atât din punct de vede biomecanic, cât şi din
punct de vedere psihologic, pedagogic, sociologic, fiziologic ş.a.m.d. Putem
observa activităţi, acţiuni, gesturi, performanţe, stări psihice, reacţii
8
fiziologice, conţinut, densitate şi volum de acţiuni şi efort - toate raportate la
condiţii, intenţii, organizare, număr de participanţi etc.
• Fenomenele pedagogice. Observarea se îndreaptă spre condiţiile şi
caracteristicile procesului instructiv-educativ, începând cu conţinutul acestui
proces şi terminând cu tipul relaţiei dintre profesor şi elev (antrenor şi
sportiv). De mare însemnătate sunt observaţiile făcute asupra metodelor de
instruire utilizate de profesor. Analiza pedagogică a lecţiei va fi totdeauna de
actualitate. Lucrările de metodică (didactică aplicată) oferă scheme şi
punctaje pentru astfel de analize care au scop şi de cercetare, nu numai de
îmbunătăţire din mers a muncii instructive.
• Fenomenele de tip metodic-tehnic. Observarea acestora este o variantă
de adâncire a celei de mai sus şi are ca obiect studiul gestului motric ca
expresie a nivelului de învăţare (pricepere sau deprindere) şi ca mijloc de
acţionare în condiţiile specifice ale activităţilor standardizate (sporturi) sau
nestandardizate (activităţi libere, aplicative şi recreative). Actele motrice sunt
analizate în ceea ce priveşte structura, eficienţa (adecvarea la scop),
valoarea formativă, pornind de la conţinutul, forma, gruparea, dozarea (în
intensitate şi timp) şi alte raţiuni pedagogice-metodice 1. Vom vedea mai
departe că
Acest gen de observaţie utilizează şi tehnici din arsenalul biomecanicii.
(Am putea vorbi deci şi de observaţie de tip biomecanic).
• Fenomenele de ordin psihologic. Observarea acestora porneşte de la
înregistrarea conduitelor exprimate vizibil sub forma reacţiilor motrice,
verbale, emoţionale, volitive, pentru a continua cu inferenţe asupra
strategiilor intelectuale tehnico-tactice, particularităţilor temperamentale,
caracteriale, motivaţionale - conducând în final la caracterizarea
personalităţii. In acest domeniu, poate mai mult decât în oricare altul,
observaţia singură nu este suficientă.
• Fenomenele biologice. În observarea lor se va urmări în principal
reactivitatea (adaptarea) organismului la efort, prin înregistrarea indicatorilor
fiziologici, utilizând în acest scop în mod deosebit tehnicile controlului
medico-sportiv. în observaţia de acest gen, chiar unele simptome externe
(paloarea feţei, transpiraţia, tremurăturile membrelor) sunt interesante pentru
cercetător.
• Fenomenele de tip sociologic cuprind o arie tematică foarte largă,
privind mai ales atitudinile şi acţiunile subiecţilor (individuale sau colective -
cum sunt diferitele ceremoniale, modalităţile şi conţinutul îndeletnicirilor din
timpul liber ş.a.). Relaţiile între subiecţi, în cadrul colectivităţilor şi între
colectivităţi, formele şi mijloacele de comunicare dintre indivizi şi grupuri
9
(de exemplu în relaţia grupuri de sportivi, suporteri sau spectatori); ţinuta,
costumaţia, însemnele etc. pot cădea sub privirile sociologului domeniului
nostru.
• Indicatorii performanţiali constituie, de asemenea, obiectivul
observaţiei, deşi specificul lor ne-ar îndemna să le rezervăm metoda analizei.
(Analiza este însă o operaţie a gândirii prezentă în oricare din metodele
investigaţiei ştiinţifice.) Când dobândeşte tehnici superioare şi strategii bine
definite, analiza devine cu adevărat metodă ştiinţifică de cercetare.
Recoltarea performanţelor - înregistrarea - este operaţia primă în studiul
eficienţei unei activităţi sau în tehnicile diagnozei, fie ea sportivă, medicală
sau psihologică.
Observarea activităţilor complexe
În domeniul nostru, observarea actelor, acţiunilor şi activităţilor se
realizează prin procedee şi tehnici adecvate atât genului de fenomene, cât şi
scopului urmărit. La un capăt al liniei demersului investigator se află
caracteristicile (parametri sau indicatori) de timp, spaţiu sau forţă ale actelor
motrice, obiectivate prin tehnici biomecanice;
- în continuare se vor afla caracteristici de ordin tehnic-metodic,
obiectivate prin tehnici foto sau video;
-mai departe caracteristici comportamentale tactice şi operaţionale,
obiectivate prin tehnicile foto şi video amintite şi în mod deosebit prin
înregistrarea de tip actografic sau movografic (înregistrare, la vedere, pe fişe
- protocoale, grile şi matrice - de observare, după sisteme standardizate.
Se poate completa analiza comportamentală cu observaţii din activităţile
pedagogice, antrenamente (analiza interacţiunii profesor-elev, durata,
intensitatea, complexitatea efortului ş.a.) prin analiza gestuală a unor
comportamente tehnico-tactice pe baza filmului sau înregistrărilor video.
Vom mai nota şi posibilitatea de cuantificare a unor caracteristici
observate folosindu-se scalele (tehnică specifică anchetelor), prin măsurarea
pe ele a nivelului acestor caracteristici.
Interpretarea activităţilor complexe prezintă caracteristici de analiză
calitativă şi cantitativă, desfăşurată interdisciplinar, ceea ce poate conduce la
susţinerea unor teze teoretice-metodologice în domeniul nostru de
preocupare.
Există profesii în care observaţia este sarcina de bază, aşa cum este cazul
personalului din aviaţie sau marină, de exemplu, sau a controlorilor de trafic
aerian. Chiar dacă dispun de instalaţii sofisticate de radar, funcţia vizuală
este intens solicitată, împreună cu atenţia.

10
Arbitrajul din sport, mai ales din cele de echipă, ca şi activitatea celor
care evaluează execuţiile din gimnastică, sărituri în apă, patinaj etc, se
bazează pe antrenarea capacităţii de observare, de urmărire a evoluţiilor
conforme cu regulile sportului, de detectare a abaterilor de la regulile
tehnice, tactice şi etice.
Nu este cazul să mai subliniem însemnătatea antrenării şi dezvoltării
competenţei observaţionale a cercetătorilor, istoria ştiinţei abundând de
exemple pozitive, dar şi negative.
Fără să epuizăm enumerarea, vom aminti însemnătatea observaţiei în
activitatea profesorilor şi antrenorilor. în fond, instruirea în domeniul nostru
este un proces în care se folosesc modele, se adaptează la particularităţile
elevilor, se planifică, se aplică, se analizează, se evaluează, se corectează etc.
Vorbim de depistarea elementelor-cheie, a momentelor-cheie, de soluţii
inspirate, ele făcând parte integrată din importantul proces al observaţiei
eficiente.
Când vorbim despre observaţie avem în vedere un complex proces
cognitiv, perceptiv şi interpretativ, în care elementele plurisenzoriale
formează o unitate cu reprezentările, gândirea logică şi simbolică, memoria
de scurtă şi de lungă durată şi, evident, cu atenţia.
Dificultăţile observaţiei
În faţa unei atât de variate tipologii şi a unui conţinut fenomenal atât de
divers este firesc ca cercetătorul - mai ales cel tânăr - să fie dezorientat,
neştiind totdeauna ce cale să aleagă şi ce anume este esenţial în demersul
observaţional. Unii specialişti consideră că multe din condiţiile cercetării vor
fi înţelese după un stagiu bun de practică.
După cum am arătat mai sus, principala grijă a metodologilor este să
separe observaţia spontană de observaţia intenţionată, reflexivă, pornind de
la considerentul - bazat pe constatări irefutabile - că observaţia spontană are
multe scăderi. H.H. Stahl enunţă următoarele defecte ale acestei observaţii:
■ este fragmentară;
■ este lipsită de obiectivitate;
■ este vagă, lipsită de precizie şi exactitate;
■ are defectul de a nu fi consemnată în scris;
■ nu este judecată critic.
Din aceste scăderi ale observaţiei spontane, autorul stabileşte, prin
opoziţie, caracteristicile observaţiei ştiinţifice .
Nici observaţia ştiinţifică nu este însă scutită de unele scăderi şi
dificultăţi care provin din natura ei, din structura ei constitutivă.

11
1. În primul rând, ea este percepţie a unui eveniment, conduită,
document şi ca atare depinde de factorii care determină acest proces psihic.
Acuitatea senzorială este foarte importantă, chiar dacă simţurile sunt
„prelungite" sau ajutate cu aparatură tehnică; diferenţierea obiectului
perceput de fondul pe care se proiectează nu este totdeauna uşoară, mai ales
când observatorul trebuie să stea la distanţă (de exemplu, pentru urmărirea
unui joc sportiv se pune problemea distanţei şi a unghiului din care se face
observaţia, fiind foarte greu de spus cum este mai bine; aprecierea locului
prin care o minge trasă la poartă străpunge planul vertical al porţii se face cu
mare aproximaţie, lucru foarte vizibil la reluarea fazei înregistrate pe două
aparate video aflate în locuri diferite - lateral şi în spatele porţii).
2. Continuitatea observaţiei pune problema de stabilitate şi eficienţă a
atenţiei; natura fenomenelor observate solicitând diferit funcţionalitatea
acesteia care poate fi urmărire, pândă, anticipare. Uneori este importantă
înregistrarea exactă a momentelor, de unde viteză de reacţie şi
promptitudine.
3. Eficienţa şi valoarea observaţiei depind de competenţa observatorului,
de orientarea lui, de sistemul valoric după care clasează, apreciază şi notează
observaţiile. Acestea, de asemenea, depind de capacitatea lui de înţelegere.
Dublarea lui cu aparatură este foarte utilă, dar procedeul devine dificil, căci
trebuie reluată observaţia de pe film sau bandă magnetică, ceea ce necesită
timp suplimentar.
4. Alte dificultăţi provin din natura fenomenelor care se propun a fi
observate: unele apar la intervale mari de timp, durata observaţiei devenind
astfel foarte mare, iar altele fiind foarte complexe şi de scurtă durată necesită
măiestrie şi bună înzestrare tehnică.
5. Factorul psihologic al obişnuinţei sau particularităţile individuale şi
de sex influenţează calitatea observaţiei. Decelăm mai uşor schimbările şi
elementele noi şi mai puţin lucrurile obişnuite; femeile văd într-o clipă
particularităţile vestimentare ale semenelor lor, în timp ce bărbaţii pot sta o zi
întreagă cu cineva şi nu-şi pot aduce aminte de un detaliu oarecare.
6. Aşteptările observatorului, adică presupunerile lui în legătură cu ce se
va petrece în câmpul observaţiei, împreună cu ipotezele „latente" conduc
uneori la a observa ceea ce doreşte sau a neglija unii indicatori care pot fi
semnificativi pentru fenomenul studiat.
Aceste dificultăţi sunt suficiente pentru a ne face să înţelegem de ce
metoda observaţiei este foarte pretenţioasă şi de. ce pune serioase condiţii
oricărui cercetător, deşi la prima vedere este uşoară, comodă şi la îndemâna
oricui.
12
Condiţiile observaţiei
• Fundamentare teoretică şi metodologică
Observaţia se face deliberat, în legătură cu necesitatea de cunoaştere a
unor date (obiecte, fenomene, comportamente) care fac parte din domeniul
investigaţiei. Ea se face în lumina concepţiei ştiinţifice despre lume, societate
şi cultură, pe baza teoriei şi ipotezelor specifice domeniului. Utilizarea ei,
împreună cu alte metode, în cadrul metodei complexe de cercetare şi în cazul
fenomenelor complexe este obligatorie.
• Scopuri precis formulate
Cerinţa aceasta apare ca firească, fiind desprinsă din intenţionalitatea
cercetării. Este necesar totuşi să subliniem faptul că din mulţimea aspectelor
posibile de studiat, observaţia trebuie să fixeze cu precizie scopul, strâns
legat de ipoteza formulată, scop posibil de atins printr-o judicioasă stabilire a
sarcinilor. De exemplu, într-un studiu asupra activităţilor din timpul liber al
elevilor, observaţia îşi poate fixa ca scop fie cunoaşterea formelor pe care le
îmbracă acestea, fie conţinutul, fie modul de conducere, organizare şi
îndrumare din partea profesorului etc.
• Sarcini precis delimitate şi în conformitate cu scopul
Scopul este dat de tema cercetării, iar sarcinile de scopul sau scopurile
fixate. Sarcinile sunt concrete, de unde necesitatea formulării lor şi în funcţie
de condiţiile şi înzestrarea tehnică a observatorului (ce anume, la ce nivel).
De exemplu, stabilind sarcina observării vitezei cu care se execută pasele în
atac într-un joc de handbal, ţinem seama de tehnica de care dispunem:
cronometre, cronografe, actograf, aparat de filmat, video-recording, în felul
acesta putând realiza niveluri diferite ale preciziei înregistrării şi date mai
mult sau mai puţin precise. Cu un cronometru vom avea doar numărul de
pase într-o fază de atac de o anumită durată; cu tehnica actografică sau
cinematografică vom cunoaşte viteza de pasare a fiecăruia dintre jucători,
raportată la distanţa parcursă de minge, bineînţeles şi durata totală, numărul
de pase şi spaţiul parcurs de minge ş.a.m.d.
• Desfăşurare metodică, sistematică
Aceasta se traduce în planul şi programul efectuării observaţiilor: cu
regularitate, îndelung şi complet (fără scăpări), în ordinea logică a
fenomenelor specifice. în observarea selectivă se va ţine seama de relaţia
dintre cele supuse investigaţiei şi alte fenomene pentru a se putea ajunge la o
interpretare corectă. Fiind în bună măsură şi „izolare" şi „fragmentare",
observarea selectivă trebuie bine gândită şi organizată. De exemplu, în
observarea randamentului, un jucător de baschet nu poate fi judecat numai
după stabilirea numărului de puncte marcate, ci şi după timpul de joc, starea
13
de sănătate şi formă sportivă, relaţia cu partenerii şi adversarii (în cadrul
strategiilor adoptate) ş.a.m.d.
• înregistrarea fidelă, exactă a datelor
Fie că este senzorială, fie că este tehnică-instrumentală, observaţia
trebuie să fie fidelă fenomenelor date. Cercetătorul va acorda deci atenţie
instrumentelor de lucru, pregătind formulare, fişe, cronometre, contoare,
aparate de înregistrat (pe film, pe bandă magnetică, pe hârtie etc). Desigur, el
va lua şi măsuri de plasare în spaţiu în aşa fel încât să vadă totul şi din
unghiurile cele mai favorabile. Asupra unor aspecte tehnice ale înregistrărilor
vom reveni în capitolele 13-16.
• Prelucrare şi interpretare exigente
Prelucrarea cantitativă şi mai ales calitativă este operaţia de bază, de
care va depinde corectitudinea interpretării şi deci a rezultatelor cercetării.
Prelucrarea constă în gruparea datelor, întabelare, analiză cantitativă şi
analiză calitativă (efectuarea de calcule statistice, de grafice). Pentru datele
culese prin filmare sau alte tehnici de înregistrare prelucrarea constă din
montaje, decupări de fragmente, întocmire de profile, ilustraţii, scheme,
diagrame, formulare, tabele de referinţă ş.a. Interpretarea va fi centrată
exclusiv pe datele obţinute din observare, într-o rigoare logică, cu eforturi de
evitare a subiectivismului pe care-1 alimentează rutina şi lipsa spiritului
critic. Prezentarea rezultatelor activităţii de observare se va face atât
discursiv, prin descriere, cât şi sintetic, prin indicatorii cantitativi.
• Pregătirea observatorului şi a observaţiei
Pornind de la faptul că observaţia este în cea mai mare măsură proces
perceptiv-logic, personalitatea observatorului este hotărâtoare în ceea ce
priveşte eficienţa activităţii de investigaţie. Paul Fraisse (1968, p. 84)
consideră că doi sunt factorii determinanţi ai pregătirii observatorului: a)
aptitudinile şi b) nivelul aprofundării problemelor - adică pregătirea lui
profesională, iar R. Thomas (1975, p. 50), vorbind de ecuaţia personală a
observatorului, notează factorul natural (deci aptitudinal) şi educaţia, care
este influenţată de factori sociali, şi sensibilizarea la anumite probleme. Din
analiza unui mare număr de situaţii de observare şi de apreciere s-a ajuns la
concluzia că exactitatea acestora depinde de foarte mulţi factori, între care
calitatea observaţiilor şi natura fenomenelor observate. Astfel, sunt mai uşor
de înregistrat şi apreciat performanţe şi cunoştinţe şi mult mai greu calităţi
ale conduitei sau ale unor stări psihice. în ceea ce priveşte calităţile
observatorilor, ele pot fi formulate foarte analitic, dar puţin folositor
momentului acesta. Vom aminti deci numai unele cerinţe mai generale, cum
sunt:
14
- pregătirea profesională, de specialitate şi care, de exemplu, se traduce
prin foarte buna cunoaştere a domeniului. Dacă se supun observaţiei
fenomene din sportul luptelor, de exemplu, acestea pot fi făcute de sociolog,
psiholog, pedagog, biolog ş.a., care s-a informat şi a studiat acest sport.;
- stare psihică favorabilă (atenţie bună, răbdare, relaxare, set anticipativ
în descoperirea detaliilor, interes pentru activitatea pe care o face, minte
activă, dar eliberată de prejudecăţi - toate conducând la ceea ce se numeşte
spirit de observaţie);
- exersabilitate - calitate şi cerinţă în acelaşi timp - care constă în a lucra
pentru însuşirea tehnicilor şi atitudinilor cele mai eficiente.
În ceea ce priveşte pregătirea observaţiei, aceasta va avea la bază
cerinţele de mai sus, puse în valoare de cercetătorul-observator. Va fi necesar
ca acesta să facă un studiu pregătitor teoretic şi metodologic, să se
familiarizeze cu fenomenele de observat, să facă o „observaţie-pilot" şi să-şi
pregătească instrumentele de observaţie şi de înregistrare. De exemplu, în
„observaţia-pilot" va verifica dacă unghiul de filmare este cel mai bun
(eventual va încerca mai multe unghiuri) şi alte detalii de lucru sau va
verifica dacă formularul protocolului de observaţie poate fi completat uşor în
chiar timpul desfăşurării evenimentelor (chiar când plouă şi bate vântul) şi
dacă datele înregistrate pot fi uşor prelucrate.
Înregistrarea observţiilor
Din cele spuse până acum rezultă că obiectivarea datelor observaţiei în
documente de un anumit fel este condiţie fundamentală, căci numai pe baza
celor înregistrate se poate face analiza calitativă şi cantitativă. Este o mare
eroare din partea cercetătorului să considere că va ţine minte ce a observat şi
că nu va avea nevoie de înregistrări. Este drept că sunt situaţii în care nu este
recomandabil ca subiecţii să vadă că li se înregistrează conduita motrică sau
verbală; numai în astfel de cazuri observatorul va face efortul de
memorizare, urmând ca imediat să se retragă şi să consemneze în scris sau la
reportofon cele constatate. O altă posibilitate este aceea de a face înregistrări
fără ca subiecţii să-şi dea seama; în spaţii închise, în condiţii de laborator, se
poate folosi fereastra cu vedere unilaterală; în orice situaţii se pot folosit
camere de luat vederi camuflate sau cu obiective puternice care permit
filmarea de la distanţă mare.
Înregistrarea observaţiilor se poate realiza:
- prin organele de simţ (auz şi văz);
- prin intermediul sau cu ajutorul aparatelor şi instrumentelor adecvate
(aparate de luat vederi, videorecording, casetofon, actograf, instrumente
metrice etc).
15
Conduita motrice şi verbală a subiectului, ca şi performanţele sale vor fi
înregistrate pe fişa de observaţie sau „protocolul" care sunt alcătuite în
deplin acord cu sarcinile propuse şi specificul fenomenului observat.
Ce se înregistrează? Se consemnează prezenţa sau apariţia fenomenului
şi caracteristicile lui (calităţile - prin apreciere). Notarea se face, de regulă,
prin semne sau simboluri, care se trec în rubricile protocolului sau grila de
observaţie. Unele consemnări mai largi se fac prin descriere terminologică.
Exprimările verbale se stenografiază sau se înregistrează pe casetofon sau
reportofon.
Subliniem aici una din cerinţele de bază ale înregistrării observaţiilor, şi
anume considerarea fiecărei fişe ca protocol de observaţie în care să se
consemneze de la început: locul şi condiţiile activităţii, data şi ora, subiecţii,
sarcinile cercetării, instrumentele folosite etc, pentru a uşura prelucrarea
ulterioară.
Prelucrarea şi interpretarea datelor observate
Observaţia conduce la niveluri diferite de interpretare, după
profunzimea, lărgimea, durata şi tehnicitatea ei. La nivelul elementar se vor
afla descrierile, rezultate din înregistrările „statice" ale evenimentelor; la
nivel superior vom afla explicaţiile (de tip determinist sau probabilist) bazate
pe descrierea şi analiza dinamicii evenimentelor, cu sublinierea
mecanismelor intime de producere, interacţiune şi de probabilitate de apariţie
în viitor.
Interpretarea statistică este obligatorie. Ea va asigura sentimentul şi
cerinţa metodologică a încrederii în datele obţinute şi prelucrate cifric.

16