METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE

Metodologia cercetării sociologice se referă la modalitățile prin care se realizează cunoașterea

științifică a vieții sociale.

Există o mare varietate de metodologii, unele complementare, compatibile, dar există şi

situații în care se exclud, sunt neconcordante.

Diversitatea metodologiilor este determinată de:

1. factori interni
a. inventivitatea sociologilor care fac efortul de a adopta cea mai adecvată modalitate
de cercetare, ei având în vedere faptul că în cercetarea sociologică fiecare fenomen
studiat trebuie raportat la întregul din care face parte, pentru a-i determina geneza,
structura, evoluția, consecințele etc.
b. specificul obiectivelor urmărite: descrierea unui fenomen, explicarea lui,
identificarea unor probleme, elaborarea unor soluții.
c. tipurile de cercetare abordată:
- fundamentală (orientată spre obținerea de cunoștințe noi şi dezvoltarea teoriei);
- aplicativă (analiza problemelor sociale şi identificarea soluțiilor de rezolvare a lor) şi
- evaluativă (de apreciere a stărilor de fapt existente la un moment dat şi de
determinare a efectelor unei acțiuni)

2. factori externi

De regulă sunt disfuncționali în raport cu cercetarea științifică şi pot fi prejudecăți ale

cercetătorului sau influenţe de natură politică.

Întrucât metodologia are rolul de a facilita obținerea de cunoștințe științifice, dacă ea e

deficitară vor apărea erori şi în cunoașterea adevărului.

I. METODA

În limba greacă „methodos” înseamnă cale, mijloc. În sociologie, prin metodă se înțelege
ansamblul de reguli şi principii de cunoaștere şi de transformare a realității sociale, un mod de
cercetare. Metodele sunt de o mare varietate şi pot fi grupate în funcție de mai multe criterii:

1. criteriul temporal
a. metode transversale (surprind procesele sociale la un moment dat):
observația
ancheta sociologică

b. metode longitudinale (permit studiul fenomenelor sociale în timp, în evoluția lor)

biografia socială
studiul monografic
studiul de caz
2. după gradul de implicare al sociologului
a. experimentale (cercetătorul provoacă desfășurarea unor fenomene)
experimentul sociologic

b. cvasiexperimentale
ancheta
biografia socială provocată

c. de observație
studiul documentelor
observația

3. după numărul unităților sociale studiate

a. statistice
analiza statistică
ancheta prin sondaj

b. cazuistice
studiul de caz
studiul monografic
studiul grupului mic

4. după locul ocupat în procesul investigației

a. de culegere a informațiilor
b. de prelucrare cantitativă şi calitativă a informației
c. de interpretare a datelor

II. TEHNICA

Tehnica reprezintă un ansamblu de prescripții metodologice, de reguli şi de procedee

necesare desfășurării unei cercetări eficiente (exemplu: tehnici de elaborare şi utilizare a
chestionarului; tehnici statistice, de observație etc.)

III. PROCEDEUL

Procedeul se referă la maniera de acțiune / operare cu instrumentul de investigare care

poate fi o fişă de observație, un chestionar, un ghid de interviu etc.)
 ETAPELE UNEI INVESTIGAŢII SOCIOLOGICE
Cercetarea socială se desfășoară după un model stadial:

1. FORMULAREA PROBLEMEI

În știință, problemele apar în mai multe situații:

a) când între așteptările ce decurg dintr-un model explicativ teoretic al unui proces
social şi datele pe care le avem despre acel fenomen apare o contradicție.

Exemplu: nivelul frustrării oamenilor creşte odată cu scăderea nivelului de trai, dar s-a
constatat că multe revoluții sociale au avut loc în perioade de creștere a calității vieții.
Astfel a rezultat o contradicție între modelul teoretic şi datele istorice, ceea ce a dus la o
nouă teorie, teoria frustrării relative: frustrarea generează mișcări sociale când este dată de
un decalaj major între așteptări şi realitate.

b) când nu există informații suficiente pentru a construi un model teoretic cu privire

la modul în care funcționează un fenomen social.

Exemplu: Din anumite zone ale ţării pleacă mai mulți români la muncă în străinătate decât
din alte zone. Astfel, problema constă în identificarea cauzelor şi a mecanismelor care duc
la acest fenomen.

Formularea problemei trebuie să permită identificarea soluțiilor care să constituie

răspunsul la problemă.

2. DOCUMENTAREA

Documentarea presupune studierea literaturii de specialitate pentru a afla ce s-a întreprins

şi concluziile la care s-a ajuns în respectiva problemă.

3. FORMULAREA IPOTEZELOR

Ipotezele sunt modele de răspuns la problemele cercetării, enunțuri științifice cu

valoare probabilă ce urmează să devină adevărate sau false în urma cercetărilor.

Ipotezele reprezintă legături de determinare / cauzalitate între fapte, fenomene sau procese
sociale.

De regulă, ipotezele se deosebesc de principiul care se fundamentează pe trecut şi de

bănuială, care este un enunț hazardat ce nu se bazează pe un număr suficient de mare de
fapte observabile.

Ipotezele sunt de tipul „dacă x, atunci y” (exemplu: dacă două colectivități sunt în
conflict, atunci coeziunea membrilor comunității creşte) sau „cu cât x, cu atât y”
(exemplu: cu cât poziția în ierarhia organizației este mai mare, cu atât satisfacția
profesională este mai mare).
Ipotezele trebuie să fie testabile (o ipoteză corect formulată trebuie să poată fi întotdeauna
testată, adică caracteristicile fenomenului să poată fi măsurate).

Exemple: Cu cât oamenii au sufletul mai mare, cu atât societatea va progresa (nu
îndeplinește criteriul testabilității deoarece nu putem măsura sufletul oamenilor).

Cu cât există mai mulți oameni cu numele Georgescu, cu atât societatea va progresa (este
testabilă, chiar dacă testarea ei va dovedi lipsa unei astfel de relații cauzale).

Variabila este caracteristica măsurabilă a unui proces / fenomen social.

Variabilele pot fi:

discrete (iau doar anumite valori într-un interval, de exemplu sexul poate lua doar
două valori (masculin şi feminin)
continue (pot lua orice valoare într-un interval (de exemplu variabila atitudinală
poate lua valori pe un interval de la 1 la 10 în care 1 este preferința minimă şi 10
este preferința maximă).

Valorile pe care le poate lua o variabilă formează o scală.

Scala poate fi:

 nominală (nu presupune nici un fel de relaţii de succesiune, de ordine sau ierarhie
între valorile unei variabile – exemplu: lista bunurilor dintr-o gospodărie)
 ordinală – valorile variabilei sunt ordonabile în funcție de un anumit criteriu
(exemplu: aprecierea introducerii bacalaureatului profesional poate lua
următoarele valori: absolut de acord, de acord, dezacord, dezacord total).
 de interval – măsoară variabilele continue, iar faţă de cele ordinale propun un
continum între două valori polare (minim şi maxim); exemplu: înălțimea
populației este scalabilă pe un interval de la 30 cm. până la 2,6 cm.
 de proporție – de interval: în care există un punct natural de pornire (de exemplu
în cazul vârstei punctului natural de pornire = 0).

Orice măsurare trebuie să îndeplinească două caracteristici:

 fidelitatea – precizia măsurătorii

 validitatea – corectitudinea măsurătorii în sensul că s-a reușit să se măsoare ceea
ce se dorea să se măsoare.

4. STABILIREA GRUPULUI DE STUDIU

În științele sociale, de regulă nu se lucrează cu populații întregi pentru că necesită eforturi

financiare uriașe şi determină dificultăți mari în observare, chestionare etc.

De aceea, stabilirea grupului de studiu presupune eșantionarea, adică selectarea unui grup
de persoane dintr-o populație dată astfel încât acesta să fie reprezentativ pentru întreaga
populație.
Eșantionul reprezintă o parte extrasă din universul statistic studiat, pe baza căruia putem
deduce caracteristicile întregii realități studiate.

Există două modalități de eșantionare:

 eșantionarea aleatorie

se stabilește un număr de aproximativ 1100 de persoane, iar selecția lor se face pe baza
principiului șanselor egale. Se stabilește lista persoanelor din comunitate şi, folosind un
tabel cu numere întâmplătoare sau un pas statistic sunt selectate persoanele din eșantion.

 eșantionarea pe cote

presupune stabilirea unor criterii de eșantionare (caracteristicile cele mai relevante ale
unităților sociale) şi includerea în eșantion a persoanelor proporțional cu structura
universului anchetat

5. stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare

Metodele trebuie adecvate problemei cercetate şi informațiilor ce trebuie obținute.

6. colectarea datelor (cercetarea de teren propriu-zisă)

7. analiza rezultatelor (prelucrarea datelor)
8. formularea concluziilor (acceptarea / respingerea, reformularea ipotezelor şi
prezentarea rezultatelor într-o formă accesibilă celor interesați) şi întocmirea
raportului de cercetare
METODELE ŞI TEHNICILE DE CERCETARE
SOCIOLOGICĂ
Sociologia utilizează în cercetarea de teren metode proprii, dar şi împrumutate din alte științe.

I. ANCHETA SOCIOLOGICĂ
Este o metodă de interogare şi informare asupra faptelor sociale la nivelul grupurilor umane şi
de cuantificare a datelor obținute în vederea descrierii şi explicării faptelor cercetate.

Este cea mai cunoscută şi mai răspândită metodă de cercetare sociologică. În același timp,
este una dintre cele mai complexe metode, datorită:

 ansamblului de instrumente (chestionar şi interviu) şi tehnici folosite (codificare,

scalare, analiză, prelucrare)
 obiectului său de studiu (opinii, comportamente, aspirații, motivații, mărturii despre
fapte, caracteristici ale mediului social, caracteristici demografice)

Ancheta permite descrierea şi clasificarea faptelor sociale şi pe baza concluziilor obținute se

pot elabora programe de ameliorare şi perfecționare a activității sociale.

Atributele anchetei sociologice:

oferă posibilitatea de obținere a unor informații bogate;
permite aplicarea rapidă şi cu ușurință a instrumentelor;
are arie largă de aplicabilitate;
se caracterizează prin economicitate (se poate realiza cu economii de timp, muncă,
resurse bănești).

Limitele anchetei sociologice:

e posibilă apariția unei erori datorată fie subiectului anchetat, fie operatorilor de
anchetă, instrumentelor folosite, eșantionării, prelucrării datelor
stabilirea unei relații rigide între subiectul anchetat şi anchetator, din cauza formulării
întrebărilor, ceea ce conduce la distorsiuni în răspunsuri

Tipuri de anchete sociologice:

a. după obiectivele urmărite şi după modul de desfășurare:
 extensive (mai multe probleme) / intensive (o problemă)
 cantitative / calitative
 individuale / colective
 directe / indirecte
 b. după conținutul problemelor investigate:
 socio-economice
 de opinie publică
 asupra dezvoltării rurale / urbane
 asupra mijloacelor de comunicare în masă

Instrumentele folosite în anchetă (panul de anchetă, ghidul de interviu,

chestionarul sociologic)
A. PLANUL DE ANCHETĂ

Este un proiect de cercetare prin care se urmărește să se răspundă unor întrebări de tipul: „ce
vom cerceta”, „cum / cu cine vom cerceta”.

B. GHIDUL DE INTERVIU

Este un îndrumător de convorbire care concretizează o parte din obiectivele anchetei. El poate
cuprinde o listă de idei tematice sau poate avea o formă mai concretă, apropiindu-se de
chestionar.

INTERVIUL

Interviul este o tehnică de obținere a unor informații pe baza unor întrebări şi răspunsuri
verbale de la indivizi şi grupuri umane.

Spre deosebire de chestionar, implică obținerea unor informații verbale, şi nu scrise.

Este utilizat pentru studierea comportamentelor greu observabile (mentalități, credințe, opinii,
atitudini)

Avantajele interviului:

permite observarea comportamentelor nonverbale şi a spontaneității subiectului;

permite studierea unor probleme complexe;
permite utilizarea unor mijloace audio-video

Dezavantajele interviului:

costuri ridicate
necesită timp îndelungat
nu asigură anonimatul

În interviu se folosesc prioritar întrebări deschise, iar cercetătorul are o mai mare libertate, dar
trebuie să se implice mai mult în coordonarea şi susținerea investigației, punând şi întrebări de
clarificare

Tipuri de interviuri:

a. după conținutul comunicării / domeniul abordat:

  politic
 economic
 social
 cultural

b. după calitatea informațiilor:

 interviuri intensive / extensive
 interviuri individuale (personale) / de grup

Calitatea informațiilor este dată de durata interviului (5-10 minute până la 1h) şi pregătirea
operatorului de interviu.

c. după modalitatea de comunicare:

 face to face (directe)
 prin telefon (indirecte)

C. CHESTIONARUL SOCIOLOGIC

Chestionarul reprezintă o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise sau alte imagini
grafice în legătură cu ipotezele cercetării pentru a obține informații despre fenomene sociale
în baza unor răspunsuri scrise de la indivizi (subiecții anchetați).

o o succesiune logică deoarece întrebările se succed de la cele cu un conținut general la

unele cu un conținut particular;
o o succesiune psihologică deoarece întrebările de început au rolul de a atrage subiectul
către tema în cauză; sunt folosite întrebări de spart gheaţa;

Avantajele chestionarului:

poate fi aplicat pe un eșantion foarte mare;

asigură anonimatul;
durează foarte puțin;
nu este costisitor.

Dezavantajele chestionarului:

nu putem observa comportamente nonverbale

este posibil să nu obținem răspunsuri la toate întrebările şi informații corecte în
totalitate
nu putem utiliza mijloace audio-video

Chestionarul are un grad ridicat de formalizare şi se poate aplica unor populații de dimensiuni
mari.

Este cel mai important instrument de investigație sociologică, iar întrebările sunt formulate
după reguli științifice

Reguli de care trebuie să ținem seama în formularea întrebărilor unui chestionar:

 o întrebările trebuie să fie clare, precise, fără figuri de stil;
o să nu fie tendențioase (care să nu sugereze răspunsuri);
o evitarea întrebărilor negativiste (ex; nu sunteți de acord cu..), cu duble negații (nu ați
fost niciodată implicat…);
o evitarea întrebărilor personale sau intime pentru că subiecții vor răspunde mai degrabă
dezirabil decât așa cum gândesc;
o nu puneți întrebări care să fie interpretate ca fiind de testare a cunoștințelor, pentru că
apare efectul de prestigiu şi tendința de a răspunde dezirabil, așa cum cred subiecții că
trebuie răspuns în public (ex: Ați citit proza literară a lui Eminescu?)
o să țină cont de nivelul de școlarizare al subiecților (nu utilizați neologisme sau cuvinte
puțin cunoscute celor cărora le este adresat chestionarul - ex: Credeți că reformele au
caracter eclectic?)
o evitarea întrebărilor ipotetice, căci răspunsurile vor fi diverse (ex: Ce ați face dacă ați
ajunge astronaut?)
o evitarea întrebărilor generale, deoarece fără un context (unde, când, cine) nu au
valoare (ex: Credeți că există dreptate?)
o evitarea întrebărilor duble – două întrebări intr-una (ex: ce părere aveți despre
manualele de sociologie şi matematică?)
o în formularea lor trebuie respectată o anumită ordine: întrebările introductive au rolul
de a stabili contactul între operator şi subiect, sunt urmate de întrebări legate de tema
studiată şi apoi de întrebări filtru (de separare a segmentului de populație cercetat de
restul subiecților)
o majoritatea întrebărilor din chestionar sunt întrebări închise (au variante prestabilite de
răspuns), ceea ce permite standardizarea necesară, datele putând fi adunate şi
prelucrate statistic pe un număr mare de subiecți.
o la începutul chestionarului să apară codul de identificare (ex: aplic 50 de chestionare,
fiecare are un cod, primul chestionar 001…. până la ultimul 050).
o la finalul chestionarului se folosesc date de identificare (data, ocupația, localitate, gen,
vârstă)

Tipuri de chestionare

a. după conținutul informației:

- în funcție de calitatea informației:

 chestionar de opinie (sondaj de opinie)

 chestionar de date factuale de tip administrativ (de exemplu, formular din
administrație)

- în funcție de cantitatea informației:

 chestionare speciale, specifice (cu o singură temă)

 chestionare omnibuz (cu mai multe teme)
 b. după forma întrebărilor:

 cu întrebări închise (precodificate) de tipul: da, nu, nu știu/ non-răspuns; rareori,

uneori, deseori
 cu întrebări deschise, libere (necesită răspuns liber din partea celui investigat)
 cu întrebări mixte (alternanţa întrebărilor deschise şi închise)

c. după modul de aplicare

 chestionare autoadministrate (chestionare poștale, în ziare, în reviste)
 chestionare administrate de către operatorul de anchetă

SONDAJUL DE OPINIE

Sondajul de opinie este un tip special de anchetă pe bază de chestionar, focalizat pe o

problemă limitată. Instrumentele de lucru sunt, practic, similare: se utilizează chestionarele
(administrate unor eșantioane reprezentative, dar întrebările vizează opiniile subiecților,
îndeosebi opiniile publice)

Opiniile publice se referă la subiecte de larg interes şi pentru care există un nivel ridicat al
comunicării şi dezbaterii publice. Nu orice fel de opinii ale oamenilor au statut de opinii
publice. Daca un anumit subiect nu este de actualitate, el nu reclamă opinii care să aibă
caracter public, iar întrebările, în aceste condiții, măsoară doar opinii individuale.

Sondajele de opinie sunt utilizate mai mult ca niște simple termometre pentru a lua
temperatura populației în anumite probleme arzătoare şi de actualitate.

II. OBSERVAŢIA SOCIOLOGICĂ

Este preluată din metodologia de cercetare specifică științelor naturii. Este cea mai veche
metodă de cercetare științifică.

Observația sociologică constă în investigarea sistematică pe baza unui plan şi cu ajutorul unor
instrumente adecvate a acțiunilor, proceselor, evenimentelor, relațiilor dintr-un câmp social
dat

Tehnicile de observare diferă în funcție de :

a. modul în care se înregistrează faptele

- în procesul observării, prin folosirea unor aparate audio-video

- post festum (după ce s-a realizat observarea)

b. după modul în care este implicat observatorul

- participant total şi înregistrare post festum

- exterior situațiilor sociale, culegând datele cu ajutorul unor instrumente

- parțial implicat, încât să poată înregistra datele

Din combinarea celor două criterii, putem spune că observația poate fi:

 observația structurată (presupune o cunoaștere prealabilă a fenomenelor cercetate,

ceea ce permite utilizarea ca instrument a grilei de observație pentru înregistrarea
datelor); cercetătorul nu e implicat în domeniul investigat

Grila de observație este un instrument relativ simplu în care sunt trecute, într-o formă
organizată, diferitele tipuri de comportamente pe care vrem să le observăm. Observația
propriu-zisă constă tocmai în notarea ordinii, a numărului de comportamente de un anumit tip
pe care l-am prevăzut în grilă şi, eventual, a caracteristicilor specifice acestora.

 observația nestructurată (utilizată când cercetătorul nu cunoaște fenomenele ce vor

avea loc şi nu poate utiliza un instrument prestabilit)

Ea este folosită în situațiile în care nu putem utiliza o grilă capabilă să ne structureze

observația. Este prezentă în cercetările unor grupuri de persoane despre care nu avem o
cunoaștere prealabilă semnificativă sau în cercetările în care e greu să se producă un
instrument de observație bine structurat (ex: dacă dorim să cercetam un grup de copii ai
străzii, este posibil să nu știm exact la ce tip de comportament trebuie să ne așteptăm în
anumite situații).

 observația participativă (presupune implicarea totală / parțială a cercetătorului în

situațiile sociale investigate şi înregistrarea post festum a datelor; el poate face acest
lucru prezentându-şi sau nu calitatea de observator)

 observația nedistorsionată (constă în utilizarea unor instrumente de înregistrare a

situațiilor sociale – de exemplu aparatura audio-video- în vederea analizării unor
situații concrete din viața socială şi a categorizării ulterioare a informației)

Observația nedistorsionată se utilizează cu succes în sociologie pentru cercetarea unei game

largi de subiecte, deoarece posibilitatea înregistrării video a comportamentelor îngăduie
analizarea lor oricând, de oricâți cercetători. Neajunsul este că instrumentele de înregistrare
pot fi vizibile şi pot influenţa, la rândul lor, comportamentul persoanelor observate. De
asemenea, utilizarea acestor aparate de înregistrare fără știrea celor observați ridică şi
probleme de moralitate: când sunt folosite aceste instrumente, cei observați trebuie anunțați că
vor fi urmăriți sau înregistrați.

EXPERIMENTUL
Este o metodă ce derivă din observație şi presupune stimularea, determinarea unei reacții,
observarea şi măsurarea ei într-un mediu controlat, fără influenţe exterioare.

Experimentul social presupune condiții speciale de realizare, laboratoare, aparatură de

înregistrare. El poate fi însă realizat şi în mediul în care subiectul își desfășoară în mod
obișnuit activitatea (experimentul de teren, de exemplu clasa de elevi, strada etc.). El poate
produce un efect perturbator (efectul Howthorne), de care trebuie să se țină seama în
investigație: observatorul poate influenţa prin prezenţa sa comportamentul subiecților pe care
îi studiază).

ANALIZA DOCUMENTELOR SOCIALE

În limbaj comun, prin document se înțelege un act oficial prin care probăm un fapt, este
recunoscut un drept sau este stabilită o obligație.

În sociologie, prin document se înțelege un obiect / text care oferă o informație.

Documentele sociale pot fi:

 cifrice, publice, oficiale, neoficiale

 cifrice, personale, oficiale, neoficiale
 necifrice, publice, oficiale, neoficiale
 necifrice, personale, oficiale, neoficiale

Dintre documentele personale neoficiale, cele mai utilizate în cercetarea sociologică au fost
biografiile sociale şi jurnalul.

Biografia socială este istoria unei vieți scrisă de o persoană despre o altă persoană, pe baza
datelor şi informațiilor disponibile. Ea cuprinde date demografice şi sociale despre familia de
proveniență, despre istoria personală, concepția despre sine, relația cu alții, trăiri, atitudini,
valori etc.

Biografiile sociale, indiferent de forma lor, au un rol important, dar au şi limite ce constau în
subiectivitatea celor care consemnează evenimentele, fenomenele sociale.

Jurnalul oferă o varietate mult mai mare de informații, care sunt mai exacte, întrucât înlătură
eventualele distorsiuni ale memoriei cuprinzând notații succesive ale evenimentelor şi
experiențelor trăite.

METODA MONOGRAFICĂ
Termenul de „monografie” provine din limba greacă: „monos” – unul şi „grafein” – descriere.
Monografia reprezintă, deci, descrierea unei unități, colectivități.

Unitatea supusă cercetării este, de regulă, tipică, reprezentativă pentru alte unități. Aria de
aplicabilitate a metodei monografice este întinsă de la unități microsociale (familie, echipe de
muncă, cătune) la altele de dimensiuni mijlocii (sate, comune, orașe mici, şcoli) la unități
macrosociale (orașe, județe, națiuni).

Părintele metodei monografice în sociologie a fost francezul Frederic Le Play care, în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea a creat şi condus timp de 30 de ani prima școală de cercetare
monografică a familiilor muncitorești. Modelul său de cercetare avea două componente:

 condițiile materiale şi sociale în care se află unitatea investigată şi

 calitatea vieții familiei (buget, alimentație, locuință).
Concomitent cu Le Play, Ion Ionescu de la Brad a realizat cercetare monografica în județele
Dorohoi, Mehedinți, Putna, el fiind inițiatorul monografiei sociologice în mediul rural.

Cercetările sale au fost continuate de Bogdan Petriceicu Hașdeu şi Dimitrie Gusti. Școala
sociologică de la București a reprezentat un salt calitativ în dezvoltarea metodei monografice
şi şi-a desfășurat activitatea între 1920 şi 1948. Caracteristicile metodei monografice folosite
au fost:

 fundamentarea teoretică a cercetării

 perfecționarea metodelor de cercetare
 elaborarea de modele de monografiere a unităților sociale
 Încercarea de teoretizare a rezultatelor cercetării şi de trecere de la descriere la
explicație

Doctrina lui Dimitrie Gusti cuprindea un sistem teoretic de sociologie etică şi politică şi
metode de cercetare monografică. Unitatea socială era analizată de diferite științe (economie,
geografie, medicină, psihologie, istorie, etnografie, drept) de către echipe interdisciplinare,
coordonate de un sociolog. În concepția lui Gusti, viața socială putea fi cunoscută prin
manifestările ei concrete (economice, spirituale, moral-juridice, politico-administrative), cât şi
prin cadrele care o susțin şi o condiționează (cosmologic, biologic, psihologic, istoric). Între
manifestări şi cadre există o strânsă interacțiune, toate având aceeași însemnătate în
înțelegerea vieții sociale. Gusti a legat metoda observației directe cu filmul sociologic, un
document viu, ce exprimă forme de viață (preocupări, tradiții, obiceiuri) şi care reprezintă o
specie a filmului documentar științific.

ANALIZA, PRELUCRAREA ŞI INTERPRETAREA TEORETICĂ A DATELOR

Informațiile obținute trebuie să fie analizate, prelucrate şi prezentate într-un raport de

cercetare. Ele se prelucrează diferit în funcție de sursa de la care au fost obținute şi de
instrumentele folosite.

Prelucrarea informațiilor presupune verificarea şi validarea lor (sunt reținute doar răspunsurile
complete, cele care aduc un plus de cunoștințe).

Codificarea informațiilor (operația de reprezentare convențională a unei informații) se

realizează înainte de începerea cercetării, dacă se folosesc instrumente standardizate sau după
încheierea cercetării dacă se folosesc întrebări deschise / mixte.

Codul stabilește o corespondenţă între natura calitativă / cantitativă a informației şi cifre /

litere. Prezentarea datelor obținute în urma cercetării se realizează prin construirea unor tabele
de centralizare a datelor / prin reprezentare grafică.

Un alt moment important al interpretării îl reprezintă stabilirea raportului între variabile. Între
variabile pot exista legături de condiționare reciprocă, de cauzalitate sau de subordonare. În
cercetarea sociologică dependenţele dintre fenomenele sociale nu ies în evidenţă cu aceeași
claritate ca în științele naturii. Dependenţele dintre fenomenele sociale sunt statistici
stohastice. Variabilele studiate sunt redate prin indicatori sintetici, deoarece fenomenele de
masă pot fi urmărite în generalitatea lor. Ultima etapă a cercetării sociologice este redactarea
raportului de cercetare .

Cerințele redactării raportului:

 elaborarea unei schițe a raportului pentru a pune în ordine logică informațiile

 redactarea propriu-zisă (trebuie să urmărească etapele cercetării de la precizarea temei,
a scopului, obiectivelor până la formularea concluziilor, a măsurilor de ameliorare,
propunerilor etc.)
 analiza critică a raportului realizată de către autorități şi specialiști care vizează
claritatea ideilor, folosirea conceptelor specifice, argumentarea suficientă a
concluziilor.