Sunteți pe pagina 1din 3

La data de 1 februarie 1954 a intrat în vigoare Codul familiei, moment ce a marcat instaurarea

în materia relațiilor familiale și a relațiilor patrimoniale dintre soți a unor noi reglementări, radical
diferite de modelul "burghez" al Codului civil din 1864.

Singurul și unicul regim matrimonial recunoscut era acela al comunității legale de bunuri,
reglementat de art.29-36 C.fam., sub titlul de "Drepturile și obligațiile patrimoniale dintre soți".

Încheierea căsătoriei plasa respectivii soți sub regimul comunității de bunuri, iar în baza
art.30 C.fam.: "(1) Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data
dobândirii lor, bunuri comune ale soților. (2) Orice convenție contrară este nulă. (3) Calitatea de
bun comun nu trebuie să fie dovedită".

Regimul se încheia la data nulității/anulării, a încetării sau desfacerii mariajului. Împărțirea


bunurilor se realiza consecutiv încetării regimului, prin bună învoială sau prin hotărâre
judecătorească, în caz de neînțelegeri conform art.36 C.fam.

Nu exista posibilitatea adoptării unui alt regim matrimonial diferit față de cel al comunității,
orice astfel de acțiune era lovită de nulitate absolută în baza art.30 alin.(2) C.fam., ca o măsură
excepțională, bunurile comune, puteau fi partajate în timpul căsătoriei, exclusiv pe cale
judecătorească și sub condiția de admisibilitate a motivelor temeinice de împărțeală. În consecință,
interveneau modificări în compunerea maselor de bunuri ale soților, și nicidecum schimbări în
materia regimului matrimonial.

Din punct de vedere al distribuirii bunurilor dobândite în timpul căsătoriei între masa
bunurilor comune ambilor soți și cea a bunurilor proprii unuia dintre ei, se observă că comunitatea
matrimonială era una parțială. Bunuri proprii puteau fi doar cele enumerate expres și limitativ de
art.31 lit a)-f) C fam.: a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei; b) bunurile dobândite
în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, în afară de faptul că dispunătorul a prevăzut
că ele vor fi comune; c) bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre
soți; d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare,
schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații, precum și alte asemenea bunuri; e)
indemnizația de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei; f) valoarea care
reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.
Din punct de vedere al pasivului, adică datoriile contractate în timpul căsătoriei erau
considerate proprii, comune ambilor părți erau doar acele datorii expres și limitativ expuse de
art.32 C.fam.: a) cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune; b)
obligațiile ce au contractat împreună; c) obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru
împlinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei; d) repararea prejudiciului cauzat prin însușirea de către
unul dintre soți a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale
soților. Practic supoziția legală de comunitate a bunurilor era întărită de aceea că orice datorie,
care nu este legată de sarcinile căsătoriei sau de cheltuielile comunității, era datorie personală și
nu greva asupra bunurilor comunitare.

Se poate sublinia o distincție între drepturile soților asupra bunurilor comune și drepturile
fiecăruia asupra bunurilor sale. Art.35 alin (2) C.fam. a instituit o prezumție de mandat tacit între
soți pentru acte de administrare, de folosință și de dispoziție având ca obiect bunuri comune. Soții
puteau săvârși acte de administrare, de folosință și de dispoziție în mod independent, legea
presupunând soțul care a încheiat un astfel de act avea și acordul celuilalt soț, care și-a dat acordul
pentru realizarea respectivei operațiuni. Prezumția era însă relativă, deoarece în realitate celălalt
soț nu era de acord sau nici măcar nu avea cunoștință de cele făptuite de consortul său.

Conform art.35 alin (2) C.fam. mandatul prezumat avea o limită legală de natură imobiliară
a bunului comun, și anume aceea că niciunul dintre soți nu putea înstrăina și nici nu putea greva
un teren sau o construcție care face parte din comunitate, dacă nu avea consimțământul expres al
celuilalt soț.

În ceea ce privește bunurile proprii, fiecare soț exercita singur și independent atributele
dreptului său. Puteau încheia orice acte juridice cu terțe persoane și orice acte juridice între cei doi
căsătoriți, cu excepția actului de vânzare-cumpărare.

Toate aceste reguli își încetau acțiunea odată cu desfacerea căsătoriei. Odată cu aceasta,
bunurile comune se împărțeau între soți, potrivit învoielii acestora, iar dacă soții nu se înțelegeau
asupra împărțirii bunurilor, instanța judecătorească lua hotărârile.

În concluzie, putem descrie regimul matrimonial din Codul familiei ca fiind unul legal, unic,
imperativ și imutabil. Legal, fiind în întregime o creație a legii, unic, în sensul că era singurul,
fără concurența vreunui alt regim, imperativ, adică se aplica în puterea legii, și în final imutabil,
însemnând că regimul comunității nu putea fi modificat și nici înlocuit cu alt regim, indiferent de
durata căsătoriei și oricare ar fi fost atmosfera conjugală.