Capitolul 1.

Conţinutul serviciilor şi utilităţilor publice

Bunuri publice :

Noţiunea de bun, în sens economic, are semnificaţia de “...ceea ce este util sau necesar
societăţii sau individului pentru a-i asigura existenţa, bunăstarea”, sau varianta “obiect sau
valoare care are importanţă în circulaţia economică”.

Bunurile din economie se structurează în funcţie de criteriile exclusivitate şi rivalitate în:

 bunuri private,
 bunuri comune,
 bunuri de club
 bunuri publice.

Bunurile publice pure sunt cele care deţin cele două caracteristici fundamentale: non-
exclusivitate şi non-rivalitate.

Non-exclusivitatea înseamnă imposibilitatea sau dificultatea de a exclude indivizii de la

folosirea bunurilor publice pure.

De exemplu: iluminatul străzilor, vizitarea parcurilor publice, mersul pe stradă etc.

Non-rivalitatea: lipsa de rivalitate dintre utilizatori în ceea ce priveşte consumul bunurilor

publice pure.

Aceasta înseamnă că dacă la mulţimea care se bucură de utilizarea bunurilor publice pure se
va mai ataşa un individ sau un grup, acest fapt nu va costa nimic în plus, costul marginal al
consumului adiţional de astfel de bunuri fiind nul.

Statutul unui bun public se poate schimba în timp.

Furnizarea eficientă a bunurilor publice impune adesea intervenţia statului, în timp ce

bunurile private pot fi alocate eficient prin intermediul pieţei.

La contingenţa bunuri publice- bunuri private apar externalităţile: care pot fi: pozitive sau
negative.

Externalităţile sunt consecinţe sau efecte care afectează viaţa şi activitatea oamenilor,
inclusiv mediul natural. Ele se concretizează în costuri sau beneficii care, deşi se produc, nu
sunt evidenţiate în cheltuielile şi rezultatele obţinute de agenţii economici.

Externalităţile pozitive sunt efecte benefice ale acţiunii unui agent economic care se extind
asupra altor agenţi economici sau asupra societăţii în ansamblu.

Exemple: învăţământul, sănătatea …

 Externalităţile negative sunt pierderi/cheltuieli ale cuiva generate de activităţile
profitabile ale altcuiva.

Exemplul cel mai cunoscut este poluarea.

Servicii publice :

Serviciile publice fac parte dintr-un sector distinct al economiei: sectorul serviciilor.

Serviciile sunt activităţi cu un conţinut specializat, având ca rezultat efecte utile, imateriale şi
intangibile, destinate satisfacerii unei nevoi sociale.

Importanţa serviciilor în economie şi ascensiunea lor spectaculoasă este evidenţiată de

ponderea lor în PIB şi în populaţia ocupată, care este de 70-80% în economiile ţărilor
dezvoltate.

Sectorul serviciilor:

Sectorul serviciilor reprezintă un sector distinct al economiei.

Potrivit teoriilor privind clasificările sectoriale ale economiei, apărute la mijlocul se. XX,
economia se împarte în trei sectoare cu comportament economic diferit, şi anume:

- sectorul primar- care include agricultura, silvicultura, piscicultura şi industria extractivă

- sectorul secundar - care include industria prelucrătoare şi construcţiile

- sectorul terţiar - care include serviciile

Comportamentul economic al celor trei sectoare diferă, potrivit teoriilor clasice, prin: gradul
de pătrundere a progresului tehnic şi ritmurile de creştere ale productivităţii muncii.

După anii 1970 au fost consemnate anumite limite ale clasificării sectoriale a economiei, şi
anume:

- progresul tehnic s-a extins şi în sectoarele primar şi terţiar

- serviciile au pătruns în toate sectoarele economiei

- serviciile s-au diversificat, apărând al patrulea şi al cincilea sector al economiei

Serviciile publice :

Serviciile publice sunt activităţi în esenţă nemateriale care se adresează atât colectivităţii în
ansamblul său (armata, poliţia, protecţia mediului etc.), cât şi indivizilor sau familiilor,
necesităţile satisfăcute în acest caz fiind atât de interes social, cât şi privat (învăţământ,
sănătate, cultură etc.).

Termenul de servicii publice este utilizat atât în sens organizatoric, de organism social, cât
şi în sens funcţional, de activitate desfăşurată de acest organism.
Într-o primă accepţiune, serviciile publice au sensul de entităţi organizate de stat/ o
colectivitate locală, înfiinţate de autoritatea competentă, cu scopul de a asigura satisfacerea
unor cerinţe ale membrilor societăţii, în regim de drept administrativ/civil, în procesul de
executare a legii.

Denumiri de servicii publice, în acest sens: secretariate, agenţii, institute, administraţii, secţii,
oficii, spitale, şcoli, regii autonome, societăţi comerciale.

În a doua accepţiune, serviciile publice sunt activităţi care, din motive de interes general, sunt
considerate de către stat ca neputând fi reglementate şi satisfăcute doar prin intermediul pieţei,
sau care nu sunt susceptibile de a fi atribuite iniţiativei private.

Se disting două dimensiuni ale serviciilor publice:

- dimensiunea socială, care are legătură cu drepturile fundamentale ale persoanei, SP fiind
purtătorul unor valori şi însemne comune pentru membrii grupului social respectiv;

- dimensiunea economică, mai veche decât cea socială şi justificată de următoarele patru
aspecte (considerate ale genezei serviciilor publice):

1. existenţa monopolurilor naturale ( unele servicii, cum sunt căile ferate, canalizarea,
distribuirea electricităţii ş.a., au fost considerate dintotdeauna “monopoluri naturale” în care e
mai convenabil să ai o singură reţea şi nu concurenţă);

2. insuficienţa pieţei în asigurarea investiţiilor necesare;

3. insuficienţa gestiunii private a serviciilor publice;

4. voinţa statului de a coordona şi dirija dezvoltarea economică.

Serviciul public este un ansamblu care grupează, după natura lor, următoarele patru activităţi:

1. nucleul dur al serviciilor publice , care vizează: menţinerea ordinii publice, protecţia
persoanelor şi a bunurilor, securitatea frontierelor, cu următoarele activităţi tradiţionale:
poliţie, justiţie, armată, afaceri externe, finanţe (colectare impozite şi gestionare buget);

2. activităţi economice care asigură condiţiile pentru buna desfăşurare a altor activităţi
economice şi sociale: pregătirea materialului legislativ, redactarea normelor în texte de
aplicare, aplicarea şi controlul legislaţiei;

3. activităţi care exced posibilităţile de realizare ale pieţei: protecţia socială, pregătirea şi
formarea pe termen lung: şcoala, universitatea, cercetarea;

4. producţia de bunuri şi servicii care nu satisfac întotdeauna condiţiile de rentabilitate:

producţia şi distribuirea energiei şi gazului; poşta; unele activităţi financiare (ex. Gestionarea
monedei naţionale).
În contextul presiunii tot mai mari a nevoii de servicii publice mai flexibile şi operatve,
înaintea celui de-al doilea război mondial, a apărut în definiţia serviciilor publice conceptul de
persoană privată.

Statul, pînă atunci singurul gestionar al acestor servicii, a început să încredinţeze activităţi de
interes general unor persoane private, având prerogativele puterii publice sub controlul
administraţiei.

Această nouă viziune presupune deci existenţa a trei condiţii: interesul general, mijloacele
puterii publice şi controlul administraţiei.

- interesul general: serviciile publice au ca prim obiectiv interesul celor administraţi şi nu

interesul particular;

- mijloacele puterii publice: persoanele private care servesc interesul general sunt
privilegiate, se bucură de autoritate în raport cu terţii;

- controlul administraţiei asupra activităţii de prestare de servicii publice derivă din faptul că
o persoană privată poate presta un serviciu public numai printr-o delegare dată de o persoană
publică, fie printr-un contract, fie printr-un act administrativ unilateral explicit sau implicit.

Din numeroasele abordări teoretice şi practice, economice şi administrative ale serviciilor

publice rezultă câteva trăsături distincte ale acestora:

- scopul expres al serviciilor publice este satisfacerea nevoilor populaţiei, fie colective, fie
individuale;

- accesul la serviciile publice este nediscriminatoriu pentru categoriile populaţiei cărora le

sunt destinate;

- serviciile publice furnizează bunuri economice non-marfare, respectiv servicii gratuite.

Există şi servicii publice cu caracter comercial, al căror preţ trebuie să asigure recuperarea
cheltuielilor şi asigurarea unui profit. În legătură cu serviciile publice gratuite, trebuie precizat
că, de fapt, ele sunt plătite de beneficiarii lor, cetăţenii, indirect, prin intermediul impozitelor,
taxelor, accizelor etc.

Alte trăsături importante care caracterizează serviciul public sunt:

- un serviciu public îndeplineşte o misiune de interes general

- administraţia publică deţine un drept de supraveghere asupra modalităţilor de îndeplinire a

acestei misiuni de interes general

- organismul însărcinat cu gestiunea serviciului public este investit cu prerogative de putere

publică

- organismul respectiv trebuie să fie supus unui control din partea puterilor publice.
În contextul fenomenului globalizării economice care a cuprins toate sferele societăţii
contemporane, a apărut conceptul de bun public global, respectiv serviciu public global.

Pentru ca un bun public să fie considerat un bun public global trebuie ca beneficiile lui să se
extindă asupra quasi-totalităţii ţărilor, naţiunilor şi generaţiilor. Producţia acestor produse
publice globale revine organizaţiilor internaţionale, cum ar fi O.N.U. Exemple de servicii
publice globale sunt: asigurarea păcii, securităţii şi justiţiei globale. Din aceeaşi categorie fac
parte activităţile desemnate să asigure stabilitatea financiară, activităţile de monitorizare
epidemiologică a stării de sănătate, activităţile de conservare şi protecţie a mediului ş.a.

Utilităţile definesc acea categorie de servicii care au adesea o componentă materială evidentă
şi care, prin natura lor, presupun o infrastructură specifică. Cele mai importante utilităţi sunt:
energia electrică, energia termică, gazul natural, administrarea deşeurilor menajere/urbane,
alimentarea cu apă, canalizarea, telecomunicaţiile.

Acest tip de servicii presupune existenţa unei reţele pentru furnizarea serviciului, ceea ce
conduce la două trăsături:

- conectarea gospodăriei înseamnă că există o reală tendinţă spre monopolul natural. O dată
ce reţeaua a fost stabilită, devine din ce în ce mai ieftin să adăugăm noi utilizatori

- pentru a contracara efectele constrângerii concurenţei se poate apela la intervenţii ale

guvernelor prin intermediul concesionărilor şi reglementărilor.

Capitolul 2. Caracteristicile, principiile şi clasificarea serviciilor publice.

Caracteristicile serviciilor publice

Caracteristici generale ale serviciilor

1. Imaterialitatea şi intangibilitatea serviciului

2. Nestocabilitatea (perisabilitatea)

3. Inseparabilitatea serviciului de prestator şi de consumator

4. Simultaneitatea producţiei şi consumului

5. Variabilitatea serviciilor (eterogenitatea)

Caracteristici specifice serviciilor publice

1. Non-rivalitatea – are înţelesul că serviciile publice furnizează acelaşi nivel al beneficiului

pentru fiecare consumator individual independent de numărul consumatorilor. Beneficiul
pentru orice persoană nu este astfel în rivalitate cu cel al oricărei alte persoane.

2. Non-excluderea – înseamnă că este imposibil de a împiedica pe cineva să utilizeze un

serviciu public pur. De exemplu, programele de sănătate publică servesc întregii populaţii prin
eradicarea epidemiilor.
3. Continuitatea serviciului public – serviciile publice trebuie să funcţioneze într-o manieră
regulată, fără întreruperi şi în funcţie de nevoile şi aşteptările utilizatorilor. Exemple sugestive
în acest sens sunt serviciile de transport public, iluminat, serviciile medicale, poliţie,
pompieri, furnizarea de apă, gaz, electricitate, salubritate etc.

4. Specializarea serviciului public – fiecare serviciu public este creat pentru satisfacerea
unui anumit sau a anumitor interese de ordin general

5. Interdependenţa cu sectorul privat – complementaritatea între sectorul public şi cel

privat în furnizarea serviciilor de interes general reprezintă calea obţinerii dezvoltării durabile
pentru orice comunitate.

Principiile de acţiune ale serviciilor publice

1. Transparenţă şi responsabilitate – toţi utilizatorii dispun de dreptul de informare asupra

acţiunii serviciilor publice; transparenţa trebuie concepută ca o condiţie a dialogului şi a
concertării şi ca un instrument de control al acţiunii serviciilor către utilizator. În cazul în care
cetăţenii nu sunt mulţumiţi de prestaţia unor servicii publice, instituţiile trebuie să le indice
acestora posibilităţile de reclamaţii şi căile de recurs.

2. Simplificare şi accesibilitate – existenţa unor proceduri şi texte de lege clare şi uşor de

înţeles constituie garanţia statului referitoare la neutralitatea şi respectarea legii în condiţii
identice pentru toţi cetăţenii.

3. Participare şi adaptare – prestatorii şi utilizatorii serviciilor publice trebuie să găsească şi

să consacre căi pentru a coopera activ în vedera îmbunătăţirii acestora.

Clientul nu trebuie să participe doar la actul prestării serviciului public, dar şi la procesul de
concepere şi implementare a acestuia. În funcţie de sugestiile şi preferinţele clienţilor,
ofertanţii trebuie să-şi adapteze portofoliile de servicii publice, conducând în felul acesta la un
nivel înalt al satisfacţiei cetăţenilor.

4. Încredere şi fiabilitate – utilizatorul are dreptul la apărare juridică şi la fiabilitate în

relaţiile sale cu administraţia şi cu serviciile publice. Aceasta înseamnă că statul trebuie să
stabilească clar modalidăţile şi condiţiile de funcţionare a serviciilor publice, precum şi
regulile după care sunt efectuate prestaţiile.

Clasificarea serviciilor publice

În literatura de specialitate, se prezintă mai multe clasificări ale serviciilor publice, variate ca
nivel de cuprindere şi grad de detaliere.

1. După natura serviciilor publice se disting:

- servicii publice administrative (SPA) şi

- servicii publice industriale şi comerciale (SPIC)

Pentru a le distinge s-a recurs la următoarele criterii:

1. criteriul obiectului adică al substanţei activităţii: dacă activitatea este comparabilă cu cea a
întreprinderii private se poate considera că suntem în prezenţa unui SPIC ( exemplu:
activitatea de transport, comunicaţii, salubrizare), iar în caz contrar suntem în prezenţa unui
SPA ( exemple: protecţie civilă, servicii de urbanism, de asistenţă socială)

2. modul de finanţare a serviciului respectiv: dacă serviciul îşi acoperă cheltuielile din taxele
plătite de beneficiari, suntem în prezenţa unui SPIC (exemple: distribuţia de gaz şi
electricitate, distribuţia de energie termică, alimentarea cu apă şi canalizarea); dimpotrivă,
dacă sursele de finanţare vin de la buget central/local, suntem în prezenţa unui SPA (serviciile
de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, stare civilă).

3. modul de organizare şi funcţionare: dacă regulile sunt derogatorii de la dreptul civil, atunci
este vorba de un SPA, în caz contrar fiind vorba de un SPIC.

2. După modul în care se realizează interesul general deosebim:

- servicii personale – scopul lor este satisfacerea directă şi individuală a nevoilor cetăţenilor,
consumul fiind individualizat la nivelul persoanei, al familiei sau al gospodăriei. Ele cuprind o
gamă largă de activităţi: transport, îngrijirea sănătăţii furnizată de cabinete private,
învăţământul privat etc.

- servicii colective – sunt reprezentate de prestaţiile în furnizarea cărora participă statul fie
printr-un aport financiar, fie definind condiţiile în care sunt oferite. La rândul lor aceste
servicii pot fi personalizate (individualizate), ca de exemplu: învăţământul public, asistenţa
socială ş.a., sau destinate colectivităţii în ansamblul său: apărarea naţională, ordinea publică,
iluminatul public, protecţia mediului etc.

3. După raporturile cu serviciile private, putem remarca:

- servicii monopolizate, oferite doar de instituţiile administrative care deţin monopolul

asupra activităţilor respective

- servicii pe care administraţia publică le exercită în paralel cu persoanele particulare

autorizate

- servicii publice exercitate de persoane private autorizate, sub controlul unei autorităţi a
administraţiei publice

4. Din punct de vedere al delegării lor:

- servicii publice cu caracter exclusiv administrativ pe care autorităţile publice nu le pot

încredinţa altor persoane (protecţia civilă, autoritatea tutelară, starea civilă)

- servicii publice care pot fi delegate altor persoane ( salubritate, iluminatul stradal,
deratizare etc.)

5. Din punct de vedere al importanţei sociale:

- servicii publice vitale (alimentare cu apă, canalizare, distribuţie de gaz, electricitate etc.)
- servicii publice facultative ( amenajare locuri de distracţii, centre de informare)

6. În raport cu colectivităţile publice de care depind, distingem:

- servicii publice interne şi extrateritoriale. Într-o manieră generală, toate serviciile sunt în
cadrul geografic al statului, dar sunt unele care se prelungesc în exterior ( de exemplu:
afacerile externe au o administraţie centrală şi organe şi agenţi în exterior)

- servicii civile şi militare. Cele din urmă sunt supuse unei discipline foarte stricte, organizate
şi conduse după reguli care, parţial, le sunt proprii. În multe ţări ele dispun, chiar în timp de
pace, de puterea de rechiziţie a bunurilor.

7. După gradul de cuprindere distingem:

- servicii de importanţă naţională, la scara întregului teritoriu

- servicii locale, organizate la scara colectivităţilor teritoriale judeţene, municipale, orăşeneşti

sau comunale.

8. După regulile juridice aplicabile se pot distinge:

- servicii publice administrative care funcţionează în regim de drept administrativ

- servicii publice care funcţionează în regim mixt, de drept privat şi de drept

administrativ (serviciile publice concesionate iniţiativei particulare în baza unui contract
administrativ)

9. După agenţii care realizează/ prestează servicii, se deosebesc:

- servicii realizate de organe sau autorităţi ale administraţiei publice (ministere, departamente,
direcţii, oficii, servicii deconcentrate, servicii din primării şi din consiliile judeţene)

- servicii realizate de instituţii publice (şcoli, universităţi, spitale, Radio Televiziune)

- servicii realizate de regii ( organisme distincte coordonate de către autorităţi publice)

- servicii realizate de companii naţionale

- servicii realizate de companii multinaţionale

- servicii realizate de instituţii publice cu statut special

- servicii de utilitate publică realizate de către organisme neguvernamentale (asociaţii şi

fundaţii, înfiinţate de către particulari şi care desfăşoară o activitate de interes public, cu scop
nelucrativ)

- servicii publice concesionate iniţiativei particulare ( în domeniile stabilite de lege).

Serviciile publice realizate de organe sau autorităţi ale administraţiei publice constituie o
categorie distinctă de servicii publice ce se deosebeşte de celelalte forme de servicii publice
prin faptul că, prin aceste servicii publice statul îşi exercită suveranitatea sa faţă de toţi
membrii societăţii. Astfel, servicii ca eliberarea actelor de stare civilă, licenţelor etc. nu pot fi
asigurate decât de organe administrative.

Instituţiile publice se deosebesc de organele administraţiei publice locale prin aceea că, de
regulă, organele administraţiei publice pot folosi, în scopul realizării sarcinilor lor, dreptul de
comandă, de autoritate, iar instituţiile publice nu se pot folosi decât în condiţiile legii de
acest drept.

De asemenea, activitatea instituţiilor publice, de regulă, se desfăşoară la cerere, iar

activitatea organelor administraţiei publice se desfăşoară atât la cerere, cât şi din oficiu.

Activitatea organelor administraţiei publice se finalizează prin adoptarea sau emiterea de acte
administrative, în timp ce activitatea instituţiilor publice este mai mult practică şi numai în
condiţiile legii ele pot emite acte administrative (diplome de absolvire, certificate medicale
etc.).

Regiile de interes public :

- au o activitate preponderent economică

- îşi asigură resursele financiare, în cea mai mare parte, din veniturile încasate pentru
serviciile prestate, în timp ce pentru organele administraţiei publice şi instituţiile publice
resursele financiare sunt asigurate prin bugetul administraţiei centrale şi prin bugetele locale

- spre deosebire de organele administraţiei publice şi instituţiile publice care îşi desfăşoară
activitatea, de regulă, gratuit, regiile autonome de interes public îşi desfăşoară activitatea, de
regulă, contra cost.

10. După obiectul de activitate:

- servicii publice care au ca obiect de activitate păstrarea ordinii publice şi apărarea

naţională. Sunt realizate de MAN, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei prin unităţile lor
deconcentrate în teritoriu.

Regimul deconcentrării reprezintă un regim tranzitoriu către descentralizarea administrativă.

El se manifestă atunci când se acordă unei autorităţi locale specializate, ai cărei titulari sunt
numiţi de puterea centrală, dreptul de a lua anumite decizii. Astfel, spre deosebire de regimul
descentralizat, în care autorităţile locale sunt alese pe plan local de către colectivităţile locale,
în sistemul deconcentrat, ele sunt numite de către puterea central.

- servicii publice care au ca obiect activităţi financiare şi fiscale, realizate de Ministerul

Finanţelor publice prin unităţi deconcentrate în teritoriu.

- servicii publice care au ca obiect învăţământ şi cercetare, realizate de Ministerul Educaţiei

şi Ministerul Cercetării şi Inovării prin unităţile lor deconcentrate şi descentralizate în
teritoriu.
- servicii publice care au ca obiect asigurarea socială şi sănătatea colectivităţii. Se
realizează prin Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, Ministerul Sănătăţii şi prin unităţile lor
deconcentrate şi descentralizate în teritoriu.

- servicii publice care au ca obiect satisfacerea necesităţilor de artă şi cultură. Se

realizează prin Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale şi unităţile sale din teritoriu.

- servicii publice care au ca obiect satisfacerea intereselor economice. Sunt realizate de

Ministerul Economiei, Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat,
Ministerul Transporturilor, Ministerul Apelor şi Pădurilor, Ministerul Agriculturii şi
Dezvoltării Rurale etc. şi prin companiile şi societăţile de interes public aflate în subordinea
lor.

Capitolul 3. Statul şi serviciile publice

De-a lungul timpului au existat abordări diferite în ceea ce priveşte intervenţia statului în
economie, în general, şi în sectorul serviciilor, în particular.

În consecinţă, s-au resimţit în practica economică douuă tipuri de opţiuni:

- preponderenţa sectorului public vizavi de

- extinderea sectorului privat

În caracterizarea celor două tipuri de sectoare, teoria economică a adoptat următoarele ipoteze
globale:

- sectorul privat ( sistemul de alocare a pieţei concurenţiale) asigură eficienţa economică

maximă

- sectorul public ( sistemul de alocare prin intermediul statului ) asigură echitatea şi egalitatea
socială.

Organizaţii publice sau private

O organizaţie se consideră publică atunci când un anumit grup de supraveghere are dreptul
de a dispune sau are responsabilitatea asupra rezultatelor financiare obţinute.

O organizaţie se consideră privată atunci când proprietarii sau acţionarii , fie organizaţiile (
în cazul organizaţiilor non- profit) dispun de rezultatele financiare obţinute în virtutea
dreptului de proprietate.

La rândul său, sectorul public se compune din două mari categorii de organizaţii de stat:

- instituţii de stat şi

- întreprinderi

Instituţiile de stat sunt reprezentate de ministere, agenţii, birouri etc. Acestea îşi dobândesc
veniturile de la bugetul de stat sau de la bugetele locale.
Întreprinderile formează aşa numitul sector public productiv. Ele îşi dobândesc veniturile
din vânzarea pe piaţă a producţiei şi din subvenţiile de la bugetul de stat atunci când ele nu-şi
pot procura veniturile necesare pentru a face faţă cheltuielilor . Ele cuprind:

- întreprinderile de stat aflate direct sub autoritatea guvernamentală. Din această categorie fac
parte regiile autonome

- societăţile comerciale mixte cu capital de stat şi privat. Ele se află în concurenţă cu firmele
private şi, prin urmare, sistemul lor de organizare necesită o independenţă mai mare şi
libertate în management

- bănci şi societăţi de asigurări de stat

În ultimele decenii ale secolului trecut s-a afirmat o tendinţă de reducere a rolului statului în
economie, din cauza dezavantajelor provocate de intervenţia excesivă a acestuia, şi anume:

- cheltuiele publice foarte mari

- numărul mare de funcţionari

- ponderea excesivă a prelevărilor din veniturile persoanelor

- creşterea datoriei publice

Motivaţia criticii, mai ales liberale, privind intervenţia excesivă a statului în economie se
referă la:

- efectele perverse ale asistenţei: protecţia poate genera o mentalitate de asistaţi; cei care
beneficiază de ea ar putea aştepta în mod pasiv bunăstarea fără să mai încerce să se descurce
prin ei înşişi

- îngreunarea sarcinilor (obligaţiilor) sociale penalizează oferta de locuri de locuri de muncă

- reducerea inegalităţilor şi redistribuirea verticală ( de la bogaţi către săraci) este legitimă

atâta timp cât diferenţele sunt mari.

Remediile liberale cu privire la srviciile publice vizează o gamă largă de propuneri care au ca
scop transferarea unei părţi din cheltuielile statului- providenţă asupra asigurărilor voluntare şi
a economisirii individuale, astfel încât să se obţină o mai mare responsabilizare a
beneficiarilor de servicii publice.

De exemplu, în domeniul sănătăţii se poate proceda la:

- reducerea părţii cheltuielilor de sănătate acoperite de către securitatea socială şi creşterea

părţii asumate de către pacienţi, precum şi recurgerea la asigurări private complementare

- privatizarea ofertei de servicii medicale, astfel încât să se obţină o reducere a costurilor sub
efectul concurenţei
În domeniul pensiilor, existenţa pe lângă sistemul public de pensii a unui sistem privat,
persoanele active fiind îndemnate să îşi realizeze un capital pentru bătrâneţe încă din timpul
activităţii.

O altă parte a criticii liberale este îndreptată asupra statului producător. Se insistă asupra
ideii că statul nu trebuie să producă bunuri şi servicii comerciale, deoarece în economia de
piaţă întreprinderile private îndeplinesc mai bine acest rol.

Întreprinderea publică nu este stimulată să urmărească reducerea costurilor şi să vândă la cel

mai bun preţ, deoarece ea nu este sub tentaţia profitului.

Pe de altă parte, şi teoriile liberale admit că există anumite limite ale pieţei, deoarece sunt
bunuri şi servicii socialmente utile, dar care sunt nerentabile pentru o întreprindere privată.

Doctrina liberală nu contestă rolul de jucător al statului în oferta de servicii publice: întreaga
societate beneficiază de efectele lor externe pozitive, fie că este vorba de educaţie, cultură,
cercetare sau protecţia mediului.

Liberalii denunţă însă monopolul de gestiune şi funcţionarea birocratică a acestor servicii,

care le cresc costurile şi caută un mod ca aceste servicii să fie produse de către piaţă şi să fie
supuse concurenţei, ceea ce ar contribui la scăderea costului lor pentru colectivitate.

Remediile liberale vizează privatizările, parteneriatul public-privat şi gestiunea

comercială de piaţă a serviciilor colective.

Privatizarea unei întreprinderi publice înseamnă vânzarea majorităţii sau totalităţii

capitalului său acţionarilor privaţi.

Obiectivele privatizărilor:

- creşterea productivităţii: supuse concurenţei, întreprinderile privatizate îşi vor ameliora

rentabilitatea, pentru a putea supravieţui competiţiei economice

- ameliorarea finanţelor publice: sumele obţinute din privatizare pot fi utilizate de către stat
pentru rambursarea datoriei publice

- stimularea întreprinzătorilor şi educarea proactivă a cetăţenilor

Parteneriatul public-privat aduce numeroase beneficii, atât părţilor implicate, cât şi

utilizatorilor de servicii publice. Principalele argumente care au condus la formarea acestui
parteneriat sunt:

-procurarea de fonduri din surse private, atunci când banii publici nu sunt suficienţi

- concentrarea statului şi a autorităţilor publice atât pe activităţile lor tradiţionale (Justiţie,

Apărare, Poliţie), cât şi pe cea de regulator al economiei şi al pieţei

- folosirea tehnicilor de management din sectorul privat în sectorul public

- integrarea activităţilor de concepţie, execuţie, operare şi întreţinere ale unei infrastructuri sau
ale unui serviciu

- înlocuirea managementului autorităţilor publice (adesea greoi şi birocratic) cu

managementul privat, mult mai dinamic şi mai bine organizat

- atragerea de companii specializate cu disponibilitate financiară şi tehnologică.

Printre consecinţele favorabile ale parteneriatul public-privat se numără:

- diminuarea costurilor proiectului, întrucât partenerul privat se bucură de privilegiul de a

împrumuta fonduri mai simplu şi mai ieftin decât partenerul public

- accesul sectorului public la know-how-ul specific sectorului privat

- obţinerea beneficiilor privatizării, dar fără dezavantajele acesteia

- flexibilitatea mai mare a cadrului legislativ aplicabil firmelor care activează în sectorul
privat

- capacitatea de adaptare şi dinamismul agenţilor privaţi faţă de schimbările mediului extern

- diminuarea riscurilor prin împărţirea acestora între cei doi parteneri

- reducerea necesarului de credite/investiţii contractate de sectorul public

- creşterea calităţii serviciilor publice, fără a creşte presiunea fiscală.

Philip Kotler a identificat cinci tipuri de parteneriat strategic, între organizaţiile din sectorul
public şi cel privat:

1. Parteneriat în vederea promovării unei cauze: presupune derularea unor activităţi de către
o companie privată, care vine în ajutorul organizaţiilor publice, cu scopul de a creşte
notorietatea unei probleme sociale şi gradul de preocupare a publicului pentru aceasta

2. Parteneriat în vederea acordării sprijinului financiar unei cauze: se referă la soluţionarea

problemei publice, pe baza contribuţiilor de ordin financiar ale unei companii private. Acest
sprijin este rezultatul creşterii volumului vânzărilor firmei, datorită cointeresării clienţilor săi
în această iniţiativă.

3. Parteneriat în vederea determinării unui comportament în rândul publicului. În acest caz,

compania privată susţine implementarea unui program de modificare a comportamentului
cetăţenilor, de cele mai multe ori, pentru a îmbunătăţii starea de sănătate a publicului,
siguranţa naţională, mediul înconjurător sau bunăstarea comunităţii.

4. Parteneriat în vederea stimulării voluntariatului. Angajaţii firmelor private îşi împărtăşesc

ideile, cunoştinţele profesionale, experienţa în cadrul orelor de voluntariat, în folosul
organizaţiilor publice
5. Mecenat – presupune efectuarea unor donaţii – de ordin financiar şi material- şi/sau
prestarea unor servicii pentru deservirea unei cauze.

Gestiunea de piaţă a serviciilor

Gestiunea de piaţă a serviciilor colective presupune încredinţarea gestiunii acestora unor

întreprinderi private, pe bază de contract cu statul. În acest caz, statul ar supune o cerere de
ofertă concurenţei şi ar alege dintre întreprinderi pe cea care oferă condiţiile cele mai
avantajoase.

Exemple de servicii publice care pot fi concesionate: distribuţia de apă, gaz, electricitate,
construcţia şi gestionarea autostrăzilor, gestiunea cantinelor şcolare etc.

Intervenţia prin reglementări

O altă formă puternică de intervenţie a statului în sectorul serviciilor publice este aceea prin
reglementări.

Acestea pot fi grupate în trei categorii:

1) reglementări tehnice

2) reglementări administrative

3) controlul administrativ al preţurilor (tarifelor)

Reglementări tehnice

Reglementările tehnice prevăd exercitarea unei activităţi economice cu respectarea anumitor

norme.

Există reglementări tehnice referitoare la:

- persoane

- produs

- întreprindere

Reglementările tehnice referitoare la persoane constau în exigenţa unei diplome, licenţe,

certificat etc. pentru exercitarea unor profesiuni cum ar fi: medici, arhitecţi, contabili, şoferi
etc.

Reglementările tehnice referitoare la produs se referă la standarde pe care trebuie să le

respecte serviciile. De exemplu, serviciile de transport trebuie să respecte reguli de securitate
a călătorilor.

Reglementările tehnice referitoare la întreprindere se referă la reguli de înfiinţare şi

funcţionare a întreprinderii.
Reglementări administrative

Reglementările administrative au ca obiect limitarea accesului într-un sector de activitate

prin:

- fixarea numărului întreprinderilor pe o piaţă

- limitarea teritoriului pe care o întreprindere îşi poate desfăşura activitatea (exemplu

serviciile de poliţie).

Justificarea acestori reglementări se bazează pe teoria concurenţei distructive.

Controlul administrativ al preţurilor (tarifelor) se realizează pentru servicii vitale sau în

cazul existenţei monopolurilor (exemplu, preţurile la energie, gaze etc.).

Dezbaterile legate de rolul statului în economie în general şi faţă de serviciile publice, în

particular, nu vizează denigrarea , ci îmbunătăţirea rolului statului.

Nu se doreşte, deci, revenirea la ipostaza statului minimal, ci la apropierea statului de nevoile

reale ale societăţii şi la perfecţionarea contribuţiei sale în asigurarea unui climat de satisfacţie
şi armonie socială.

Societatea doreşte un stat mai econom şi mai eficace în gestiunea sa.

Capitolul 4.Problematica mondială şi europeană a serviciilor publice

Reţelele publice au fost organizate în diverse forme, diferite de la ţară la ţară. Fiecare ţară are
practica sa în materie de servicii publice.

Modele principale

Modelul francez include:

- sectorul non comercial- cuprinde servicii neplătite direct, finanţate în principal prin impozite
sau cotizaţii obligatorii. Sunt supuse dreptului administrativ.

Cele mai importante sunt: învăţământul (educaţia naţională), sănătatea, securitatea socială,
ajutorul social, cultura ( muzee, teatre, biblioteci etc.), servicii de salubritate, gestiunea
infrastructurii (şosele, căi ferate,porturi, aerodromuri etc.).

- sectorul comercial- cuprinde servicii finanţate printr-o activitate comercială, dar care sunt
considerate ca având controlul colectivităţii ca trăsătură principală. Se regăsesc în această
categorie transporturile, distribuţia de gaz, electricitate, apă, serviciile poştale, serviciile de
telefonie şi transmisia de date, radiodifuziunea etc.

Franţa, cu o suprafaţă de 550000 km.p. şi cca 60 mil. Locuitori, este împărţită, din punct de
vedere administrativ în regiuni (21 regiuni metropolitane, 4 teritorii de dincolo de mare:
Reunion, Martinique, Guadeloupe, Guyane), departamente (100) şi comune (cca 37000).
 Serviciile publice revin în sarcina puterii centrale, la nivel naţional, dar şi în sarcina
colectivităţilor locale.

La nivel naţional, serviciile publice intră în competenţa diferitelor ministere care coordonează
activităţi de prestări de servicii, de gestiune sau de cercetare, precum şi alte activităţi cu
caracter operaţional.

Stabilimentele publice ale statului dispun de o anumită autonomie financiară şi sunt clasificate
în diferite categorii: stabilimente publice cu caracter administrativ, cu caracter industrial şi
comercial, cu caracter ştiinţific şi tehnologic, cu caracter cultural şi profesional.

Ele intervin în diverse domenii precum: formare- şcoli naţionale, universităţi; cercetare
inovare; cultură- muzee, biblioteci, teatre etc.; protecţie socială şi solidaritate; sănătate;
construcţii şi amenajarea teritoriului; transporturi; parcuri naţionale etc.

La nivel regional, principalele domenii de competenţă sunt:

- educaţia (construcţia, echipamentul şi întreţinerea liceelor)

- antreprenoriatul şi ucenicia profesională

- dezvoltarea şi planificarea

- mediul şi patrimoniul (de exemplu, parcurile naturale regionale)

- transporturile (organizare, finanţare, drumuri, căi ferate)

Departamentele exercită diferite competenţe în materie de dezvoltare rurală, sunt

responsabile de construcţia şi întreţinerea clădirilor colegiilor şi de protejarea siturilor
arheologice. Cele mai importante sarcini ale departamentelor sunt însă acordarea ajutoarelor
sociale, serviciile de protecţie pentru copii, cele destinate persoanelor în vârstă sau cu
handicap, precum şi serviciile medicale şi de ajutor pentru reintegrare.

Sarcina organizării transportului public regional şi local este împărţită între regiuni,
departamente şi comune.

Autorităţile locale din comune au ca atribuţii administrarea comunelor şi amenajarea

teritoriului la nivelul respectivei comunităţi, sunt responsabile de sistemele de distribuţie a
apei, gazelor şi electricităţii, de construcţia şi întreţinerea clădirilor şcolilor primare şi a
grădiniţelor şi sunt din ce în ce mai implicate în problemele legate de tratarea deşeurilor şi
calitatea apei potabile.

Serviciile descentralizate ale principalelor administraţii civile ale statului şi ale jandarmeriei
sunt, în cea mai mare parte, organizate la nivel departamental.

Fiind un stat cu structură piramidală, atribuţiile nivelurilor intermediare şi locale ale

administraţiei publice sunt stabilite de guvernul central.
Deşi administraţiile locale şi intermediare au competenţe foarte largi, reprezentantul
guvernului are dreptul conferit de lege să cenzureze aceste competenţe.

Demersul francez al modernizării sistematice a administraţiei, iniţiat de către Michel Rocard

la 29 februarie 1989, se înscrie în cadrul general al reformei sectorului public al ţărilor OECD.
La baza modernizării administraţiei franceze este recunoaşterea faptului că singurii
responsabili pentru derularea serviciilor publice sunt prestatorii acestora, care trebuie să fie
capabili să-şi definească obiectivele generale de acţiune.

Reforma serviciilor publice franceze are la bază cinci principii:

1)implementarea stilului de management pe bază de obiective;

2)reglementarea juridică a măsurilor administrative după parcurgerea unei faze experimentale,

care să permită o mai bună apreciere a efectelor acestora;

3)trecerea de la deciziile unilaterale,adoptate de către stat în exclusivitate, la un parteneriat

bazat pe consultarea colectivităţilor locale, pentru cunoaşterea intereselor comunitare;

4)autonomia serviciilor publice, prin crearea unor centre de responsabilitate în interiorul

instituţiilor publice, adică a unor unităţi funcţionale însărcinate cu gestiunea resurselor
materiale, umane şi financiare;

5)asocierea funcţionarilor publici în procesul schimbării.

Originalitatea reformei administraţiei publice franceze constă în înţelegerea necesităţii

procesului de descentralizare şi în încredinţarea către manageri atât a rezolvării problemelor
de gestiune, cât şi a aplicării măsurilor în domeniul politicilor publice.

Modelul britanic

În Marea Britanie serviciile publice locale au fost revoluţionate în perioada 1980-1990 prin
constrângerea colectivităţilor locale să pună în concurenţă o parte din serviciile publice,
pentru a căror furnizare autorităţile publice locale ar fi trebuit să fie în competiţie cu operatori
privaţi. Printre serviciile ce fac obiectul acestor reglementări menţionăm salubritatea,
curăţenia imobilelor şi străzilor, cantinele şcolare, gestionarea parcurilor, repararea şi
întreţinerea vehiculelor etc.

În a doua jumătate asecolului al XX-lea a început schimbarea modului de organizare şi

desfăşurare a activităţii în instituţiile publice din administraţia britanică, punându-se accent pe
calitatea serviciilor influenţată de valori cum ar fi: responsabilitate; nevoi ale clienţilor şi
utilizatorilor de servicii; performanţe profesionale şi rezultate; standarde de performanţă;
satisfacţia clienţilor.

Guvernul central al Marii Britanii a acordat o largă autonomie colectivităţilor locale,

considerând că ele pot soluţiona cel mai bine problemele importante la nivelul lor. Guvernul
Teatcher a propus şi a implementat ,,modelul de agenţie”, care constă în dezvoltarea unui
sector privat competitiv, ca bază pentru servicii publice de calitate, şi favorizează eficienţa în
furnizarea serviciilor.

De menţionat că modelul de agenţie al Guvernului Teatcher a apărut în 1968 în Raportul

Fulton, care a stabilit că este necesară stabilirea unor obiective clare şi măsurabile pentru
administraţia publică, că se cere mai mult profesionalism şi flexibilitate în cadrul serviciului
civil, training sporit în managementul modern şi o mai apropiată interacţiune cu organizaţiile
externe.

În prezent, Marea Britanie a optat pentru un transfer către sectorul privat al tuturor
responsabilităţilor legate de unele servicii, cum ar fi, de exemplu, furnizarea apei.

În Anglia există multe autorităţi care sunt investite cu funcţii administrative şi asupra cărora
nu se exercită direct controlul vreunui ministru. Aceste organe independente, însărcinate cu
asigurarea diferitelor servicii, se prezintă sub forma consiliilor sau comisiilor, care au putere
de decizie. Englezii le numesc „funcţional commissions", spre deosebire de cele pur
consultative, „consultative commissions". Aceste organe de veche tradiţie în Anglia se ocupă
de poliţie, educaţie, iluminat, de alte nevoi elementare născute din viaţa colectivităţilor
aglomerate.

Guvernarea locală este formată din aproximativ 430 de autorităţi locale în Regatul Unit.
Londra este împărţită în 33 de „sectoare" cu administraţie autonomă. Autorităţile locale oferă
o varietate de servicii. Unele din principalele servicii produse de consiliile locale sunt
educaţia, serviciile sociale, poliţia, pompierii, transportul public şi drumurile.

Principalele responsabilităţi ale consiliilor locale includ colectarea de taxe, planificarea

locală, adăposturi, drumuri locale şi parcări, curăţenia stradală, parcuri, locuri de agrement şi
turism.

O caracteristică a serviciilor publice în Marea Britanie este că acestea sunt prestate

urmărindu-se obiective ca: productivitatea, eficienţa şi calitatea lor. Rezultatele obţinute în
urma aplicării acestor obiective sunt publicate, ceea ce determină posibilitatea cuantificării
productivităţii serviciilor în raport cu calitatea acestora.

Reforma administrativă britanică a determinat autonomie de gestiune şi mai multă

transparenţă în asumarea răspunderii în prestarea serviciilor publice. Serviciile publice pot fi
realizate şi furnizate în sistem centrazat sau descentralizat de către instituţii situate pe niveluri
ierarhice inferioare care au autonomie economico-financiară şi managerială.

Modelul german

Germania este o republică federală formată din state/landuri cu o structură policentrică.

Administraţia germană are trei niveluri: federal, land şi local (Conform Constituţiei din 23
mai 1949). Fiecare nivel are o autonomie recunoscută, autoguvernarea locală fiind o
caracteristică a statului german.
Guvernul federal pregăteşte deciziile administrative, iar responsabilitatea în implementarea
lor revine landurilor.

Autoadministrarea la nivel local se realizează pe două niveluri în baza principiului

subsidiarităţii:nivelul municipalităţilor şi nivelul districtelor sau comitatelor, care reprezintă
un grup regional al municipalităţilor. Conform principiului subsidiarităţii, anumite
responsabilităţi sunt preluate direct de acest nivel, municipalitatea neavând competenţă în
aceste situaţii.

Administraţiile locale răspund de asigurarea serviciilor privind alimentarea cu apă,

alimentarea cu gaz, funcţionarea serviciilor culturale (muzee, teatre), serviciilor sportive şi de
agrement, serviciilor sociale, serviciului de transport public local. Autorităţile locale
înfiinţează spitale şi grădiniţe.

În Germania prestarea de servicii a rămas, aproape în întregime, în mâinile autorităţilor locale

şi este asigurată fie prin departamente specifice, fie prin companii de servicii aflate în
proprietatea municipalităţilor.

Mai multe comune se pot asocia în vederea asigurării unor servicii necesare fiecăreia,
respectiv: sănătate, învăţământ, poliţie etc.

În Germania găsim servicii care au doar o individualitate financiară, altele care sunt
stabilimente publice şi altele ca societăţi economice mixte.

Landurile fixează reglementările privind bugetul şi contabilitatea comunelor, precum şi

planificarea şi administrarea finanţelor locale. Anumite domenii, cum ar fi căile urbane şi
drumurile locale, sunt girate direct de colectivităţile locale.

Autorităţile locale sunt primele responsabile pentru rezolvarea problemelor locale, cum ar fi
serviciul social local, baze sportive de agrement, teatre şi muzee, reţeaua de apă şi de gaze.
Un număr mare de spitale şi grădiniţe sunt înfiinţate de guvernele locale. Cea mai mare parte
a transportului public local este susţinută financiar de guvernul local, cu toate că formele
legale prin care acesta îşi desfăşoară activitatea variază.

Fondurile pentru realizarea sarcinilor la nivel local provin din taxele locale, în principal din
cele pe proprietate şi din comerţ; 15% din resursele financiare provin din taxe pe venit.

În Germania serviciile publice, pe care autorităţile locale le furnizează propriilor cetăţeni, se

încadrează în ansamblul a două tipuri diferite de funcţiuni: obligatorii (reglementate de
Federaţie sau de State, ca, de exemplu, serviciul de colectare a gunoaielor) şi facultative (sunt
reprezentate de activităţi cu caracter comercial: distribuirea apei, furnizarea energiei,
transporturi publice etc., pe care instituţia publică poate decide să le pună sub propria
responsabilitate directă sau să le cedeze terţilor).

Furnizarea de servicii în Germania a rămas aproape în întregime în mâinile autorităţilor locale

şi este asigurată fie prin departamente specifice, fie prin companii de servicii aflate în
proprietatea municipalităţilor.
Serviciile publice sunt realizate de funcţionari publici de carieră, funcţionari contractuali şi
alţi angajaţi de pe toate nivelurile administraţiei.

Principalele avantaje ale sistemului administrativ german sunt:

- delegarea de responsabilitate atât la nivel regional, cât şi al landurilor conduce la

conştientizarea importanţei rolului fiecărui nivel de administrare;

- autonomia la nivel federal, local şi la nivel de land conduce la operativitate în rezolvarea

problemelor ce apar şi la cunoaşterea mai clară a nevoilor existente la nivel local;

- structura administrativă este echilibrată de câteva elemente de centralizare care asigură

unitatea sistemului.

Modelul American

Modelul american este bazat în principal pe întreprinderi private, supuse la o serie de limitări
şi constrângeri impuse de reglementări.

În SUA, administraţia americană a fost dominată pe parcursul secolului al XIX-lea de

concepţiile lui James Madison.

James Madison a fost adeptul unei totale descentralizări a administraţiei şi al unei minime
implicări a statului în procesul administrativ.

Altă caracteristică a serviciilor publice americane pe parcursul secolului al XIX-lea a fost

lipsa de profesionalism şi de stabilitate în funcţie.

Războiul de secesiune a însemnat începutul schimbării societăţii americane. Oraşele s-au

dezvoltat foarte mult ca urmare a industrializării, raportul numeric dintre populaţia rurală şi
populaţia urbană modificându-se foarte mult. Administraţia americană nu mai corespundea
noilor realităţi sociale, prin urmare opiniile care susţineau necesitatea creării unei
administraţii profesioniste, neutre din punct de vedere politic şi imparţiale faţă de cetăţean, s-
au impus în societatea americană.

Woodrow Wilson este recunoscut de specialişti ca autor al primului eseu de administraţie

publică în Statele Unite, fiind considerat, prin urmare, fondatorul american al acesteia.

Reforma administraţiei americane s-a realizat prin legea numită Pendleton Act, sau Legea
serviciului public, care a fost adoptată în anul 1883.

Reforma administraţiei a însemnat trecerea de la spoilsystem la merit system. „Spoilsystem of

administration” presupunea că partidul politic ales numea persoanele care să coordoneze
activitatea de la vârf către bază în întreaga structură a sistemului administrativ, conform
principiului „cel care câştigă are dreptul să stabilească regula”.

În Statele Unite ale Americii caracteristica de bază o reprezintă concurenţa şi iniţiativa

privată, ceea ce determină o limitare a intervenţiei instituţiilor publice în sectorul serviciilor
publice locale.
În SUA, ca şi în Anglia, autorităţile independente sau agenţii industriali dirijează numeroase
servicii care sunt astfel detaşate de serviciile comunale, de autorităţile guvernamentale şi
administraţia oficială. Timp de 20-25 de ani încoace se observă extinderea spre autonomia
serviciilor, în special în materie economică.

Modelul japonez

Practica Japoniei arată că administraţia publică reprezintă locul unde se întâlnesc practicile
privind luarea deciziilor, din perspectiva celor trei dimensiuni: managerială, politică şi
administrativă. Serviciul public este organizat şi condus în cadrul unor organizaţii, în care
există o cultură organizaţională, un set de valori, mecanisme procedurale şi oficializate. Nu
trebuie exclus faptul că în Japonia întâlnim o standardizare a serviciului public, fundamentată
de politica guvernamentală referitoare la uniformitatea furnizării serviciului public în toată
ţara.

Constituţia japoneză garantează autonomia locală, stabileşte regulile de bază ale administraţiei
publice locale în conformitate cu principiile autonomiei locale, împuterniceşte autorităţile
locale să îşi gestioneze propriile afaceri şi să acţioneze în conformitate cu legea.

Entităţile locale în Japonia, cum ar fi prefecturile, oraşele, satele au capacitatea de a decide

asupra modului de exercitare a unor drepturi publice (autonomie obştească).

Încercând să răspundă la întrebarea cum funcţionează de fapt procesul de guvernare de elită

într-o ţară ca Japonia şi cum interacţionează instituţiile dominate de elite, specialiştii au
caracterizat sistemul japonez ca fiind unul de „pluralism modelator”, cu următoarele trăsături:

1)guvernare puternică şi birocratică;

2)delimitări estompate între stat şi societate;

3)integrarea grupurilor sociale în guvernare;

4)partidele politice care mediază între grupurile de interese şi guverne;

5)grupuri de interese în alianţă constantă cu aceste partide politice şi cu agenţiile publice.

Autorităţile publice locale joacă un rol important în viaţa locuitorilor, în asigurarea stabilităţii
şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă.

Dintre numeroasele servicii publice, autorităţile publice locale oferă cele mai multe servicii
zilnice.

În Japonia departajarea nivelului autorităţii publice care trebuie să se ocupe de prestarea unui
anumit serviciu se face în funcţie de aria de aplicabilitate a respectivului serviciu, precum şi în
funcţie de gradul de complexitate.

Obiectivul general al reformei japoneze îl reprezintă proiectarea unui sistem ideal al

administraţiei locale.
Concluzii

Trecerea în revistă a modului în care statele dezvoltate asigură cetăţenilor săi serviciile
publice necesare unui trai decent denotă că această preocupare este permanentă, organizarea şi
dezvoltarea acestora având la bază noţiunile de productivitate, eficienţă şi calitate.

Din analiza întreprinsă asupra funcţionării serviciilor publice din ţările dezvoltate se desprinde
concluzia că transparenţa în asigurarea serviciilor publice are rolul de a asigura un dialog
permanent între prestatorul serviciului şi cetăţean ca beneficiar al acestuia.

Se impune realizarea unei joncţiuni între cele trei dimensiuni care stau la baza funcţionării
optime a serviciilor publice, respectiv între autoritate, managementul serviciului public şi
factorul politic.

Este important ca la nivel naţional să existe standarde privind serviciile publice, dar
administraţia publică locală să decidă, conform principiului autonomiei locale, asupra
metodelor şi modelelor care duc la asigurarea unui optim al acestor servicii.

Serviciile publice în Uniunea Europeană

Serviciile publice sunt consacrate în acquis-ul comunitar şi literatura juridică la nivelul UE

sub denumirea de servicii de interes general (SIG).

În practica UE, termenul de SIG se referă la servicii, cu sau fără caracter economic, pe care
Statele Membre le consideră ca fiind de interes general şi pe care le supun unor obligaţii de
serviciu public specifice.

Singtama de obligaţii de serviciu public se referă la anumite cerinţe care sunt impuse de
autorităţile publice prestatorului serviciului pentru a se asigura că anumite obiective de interes
public sunt îndeplinite.

În Anexa la Cartea Verde a SIG sunt prevăzute anumite obligaţii de serviciu public,
respectiv: serviciul universal, continuitatea, calitatea serviciului, suportabilitatea, protecţia
utilizatorului şi a consumatorului. Obligaţiile sunt aplicabile la nivelul UE, la nivel naţional
sau la nivel regional.

Categorii de SIG

Există trei categorii de SIG: economice, neeconomice şi sociale.

SIG economice sunt prestate contra cost ( de exemplu serviciile poştale). Acestea fac
obiectul normelor europene în materie de concurenţă şi piaţă internă. Dacă este
necesară protejarea accesului cetăţenilor la unele servicii de bază, se pot aplica derogări
de la aceste norme.
SIG neeconomice include servicii cum sunt cele de poliţie, justiţie, apărare, sisteme
obligatorii de securitate socială. Acestea NU fac obiectul unor norme europene specifice în
materie de concurenţă şi piaţă internă.

SIG sociale – răspund nevoilor cetăţenilor vulnerabili şi se bazează pe principiul solidarităţii

şi al accesului egal. Ele pot fi natură economică sau neeconomică. Exemple: sisteme de
securitate socială, servicii de ocupare a forţei de muncă, sisteme de locuinţe sociale.

În 2011 a fost adoptat Cadrul european de calitate pentru SIG din Uniune.

Cadrul:

- clarifică modul în care normele UE se aplică serviciilor de bază, precum şi modificările

aduse acestor norme, când a fost necesar, pentru a garanta abordarea unor nevoi specifice.

- asigură accesul tuturor cetăţenilor la servicii esenţiale

- promovează calitatea în domeniul serviciilor sociale şi evidenţiază câteva realizări care pot fi
utilizate ca modele pentru alte servicii de bază.

Ulterior, UE a modernizat şi normele europene în materie de achiziţii publice şi a introdus noi

reglementări pentru a clarifica aplicarea normelor privind ajutorul de stat în cazul SIG.

Anumite SIG, respectiv cele de reţea cu o dimensiune europeană ( telecomunicaţii,

electricitate, gaz, transport, servicii poştale) şi anumite servicii media audiovizuale
beneficiază de un cadru de reglementare la nivel comunitar, acestea fiind considerate sectoare
armonizate, pentru care au fost stabilite la nivelul UE obligaţii de serviciu public.

Uniunea Europeană duce o politică de liberalizare a principalelor sectoare de servicii publice:

energie, transporturi, servicii poştale şi telecomunicaţii.

Pentru introducerea concurenţei în aceste servicii, Comisia Europeană urmăreşte să asigure

tuturor celor implicaţi un acces egal la infrastructura specifică, chiar dacă sunt de rezolvat
probleme de natura monopolului natural.

Capitolul 5. Piaţa serviciilor şi utilităţilor publice

Piaţa serviciilor

Piaţa serviciilor este cadrul economic în care se manifestă cererea de servicii din partea
clienţilor/ cetăţenilor sau persoanelor juridice dar şi oferta de servicii furnizate de diferite
organizaţii publice şi/sau private.

Caracteristicile pieţei serviciilor publice

- Intervenţia statului se realizează atât la nivel microeconomic (de exemplu, prin stabilirea
unor tarife, acordarea unor subvenţii), cât şi la nivel macroeconomic ( prin politicile publice,
cum ar fi cea fiscală), reglând astfel activitatea desfăşurată în cadrul pieţei.
- Influenţa factorului politic este puternic resimţită în acest cadru, în special de acele entităţi
publice care beneficiază doar de fondurile de la bugetul statului

- Pe piaţa serviciilor publice activează atât prestatori publici cât şi privaţi, între aceştia
existând atât relaţii de concurenţă, cât şi de complementaritate

De cele mai multe ori, preţul nu se formează pe baza raportului cerere-ofertă, ci mărimea sa
este calculată în aşa fel încât să nu determine creşterea inflaţiei şi să fie accesibil tuturor
cetăţenilor

- Alegerea serviciului public de către clienţi nu se face întotdeauna pe baza analizei ofertei, a
costurilor aferente sau a beneficiilor de obţinut, ea fiind limitată de anumite considerente, cum
ar fi:

- numărul redus al furnizorilor de servicii publice dintr-un domeniu, sau chiar existenţa unui
singur prestator de servicii de acel tip

- amplasarea unităţilor de prestare

- obligativitatea respectării unor proceduri ( exemplu: clienţii sunt nevoiţi să apeleze întâi la
medicul de familie, pentru a beneficia de tratamentul unui medic specialist).

Cererea de servicii publice

Cererea de servicii reprezintă manifestarea pe piaţă a nevoii sociale reale de servicii. Prin
urmare, cererea de servicii publice nu trebuie identificată cu nevoia reală de servicii.

Nevoia socială reprezintă ansamblul dorinţelor a căror satisfacere este considerată de membrii
unei colectivităţi ca fiind indispensabilă pentru asigurarea condiţiilor de viaţă în conformitate
cu nivelul de dezvoltare şi statutul grupului.

Nevoia socială de servicii se manifestă nu numai sub forma nevoilor individuale ci şi sub
forma nevoilor generale.

Nevoile generale de consum sunt satisfăcute prin intermediul unor servicii publice
(învăţământ, sănătate, protecţia mediului etc.) care sunt subvenţionate de la bugetul de stat sau
de la bugetele colectivităţilor locale precum şi prin intermediul unor servicii private a căror
contravaloare este achitată de beneficiarii acestora.

Nevoile generale ale aparatului de producţie generează, de asemenea, apariţia unor servicii de
cercetare, transporturi, telecomunicaţii, informatică, juridice, financiare, asigurări etc. menite
să le asigure desfăşurarea în condiţii de eficienţă a activităţii.

În general, cererea de servicii publice are o arie mai restrânsă decât nevoia reală de servicii,
deoarece nu toate trebuinţele de servicii pot fi satisfăcute la un moment dat.

În plus, în cazul serviciilor publice care ocolesc relaţiile de piaţă, satisfacerea nevoilor
depinde în mare măsură de resursele financiare alocate de administraţie, de calitatea pregătirii
funcţionarilor publici, de preocuparea acestora pentru a identifica şi satisface interesul public.
Purtătorii cererii de servicii sunt utilizatorii serviciilor publice. Au calitatea de utilizatori
beneficiarii individuali sau colectivi ai serviciilor publice, cum sunt:

- utilizatorii casnici- persoane fizice sau asociaţii de proprietari/locatari

- agenţii economici

- instituţiile publice.

Date fiind caracteristicile serviciilor publice, relaţia dintre utilizatorii-beneficiari şi prestatori

se reglementează printr-o suită de drepturi şi obligaţii.

Cele mai importante drepturi pe care le au utilizatorii sunt:

- utilizarea liberă şi nediscriminatorie a serviciilor , în condiţiile contractului de

furnizare/prestare

- solicitarea şi primirea, în condiţiile legii şi ale contractului de furnizare/prestare, de

despăgubiri sau compensaţii pentru daunele provocate lor de către operatori prin
nerespectarea obligaţiilor contractuale asumate ori prin furnizarea /prestarea unor servicii
inferioare, cantitativ şi/sau calitativ, parametrilor tehnici stabiliţi prin contract sau prin cadrul
normativ

- renunţarea, în condiţiile legii, la serviciile contractate

- primirea de la furnizor şi utilizarea de informaţii privind serviciile

- sesizarea deficienţelor, asocierea în organizaţii pentru apărarea intereselor

- primirea de ajutoare, în condiţiile legii, pentru utilizarea acestor servicii.

Obligaţiile de bază ale utilizatorilor-beneficiari faţă de prestatori sunt:

- respectarea normelor de exploatare a sistemelor de utilităţi publice

- acceptarea unor inconveniente temporare legate de intervenţii în reţelele de servicii

- plata contravalorii serviciilor

- facilitarea accesului şi intervenţiei personalului şi echipamentelor specifice sistemelor de

servicii în situaţii impuse de incendii, avarii etc.

- respectarea normelor de igienă şi sănătate publică impuse de cadrul normativ.

Principalii factori care influenţează cererea de servicii publice sunt:

- preţul serviciului oferit

- preţul serviciilor de substituţie, dacă acestea există

- schimbările în preferinţele clienţilor/cetăţenilor

- segmentul de populaţie servit de către organizaţie

- capacitatea organizaţiei de a investi pentru calitatea şi/sau de a diversifica serviciul

- poziţia organizaţiei prestatoare de servicii pe piaţă

Penru cunoaşterea cererii, managerii, funcţionarii publici şi politicienii folosesc diferite

metode de cercetare, cum ar fi: consultarea cetăţenilor/clienţilor, observarea directă,
sondajul, interviul etc.

Sondajul face parte din categoria cercetărilor de piaţă directe (field research).

Realizarea sondajului presupune parcurgerea mai multor etape:

1) Stabilirea scopului cercetării

2) Identificarea obiectivelor cercetării

3) Elaborarea ipotezelor

4) Stabilirea colectivităţii cercetate

5) Stabilirea mărimii şi structurii eşantionului

6) Elaborarea chestionarului

7) Recoltarea şi prelucrarea informaţiilor

8) Analiza şi intrepretarea informaţiilor

Oferta de servicii publice

A. Servicii publice noncomerciale oferite de stat

Serviciile publice noncomerciale sunt furnizate de către stat, ocolind relaţiile de piaţă, de
vânzare-cumpărare.

Raţiunea existenţei acestei categorii de servicii publice este o funcţie a statului, numită
funcţie paternală, care constă în:

- furnizarea către colectivitate a unor servicii la un preţ inferior costului lor de producţie

- producţia acestor servicii se realizează fie direct de stat, prin intermediul întreprinderilor
publice, fie de către sectorul privat subvenţionat.

Serviciile publice noncomerciale furnizate de stat răspund unui triplu obiectiv:

- satisfacerea (înlăturarea) lacunelor pieţei

- de a permite economiei să beneficieze de externalităţile pozitive care sunt ataşate serviciilor

(infrastructurile, cercetarea fundamentală, protecţia mediului etc.)
- de a face serviciile accesibile tuturor cetăţenilor, chiar şi celor mai săraci: ele sunt oferite
gratuit sau la un preţ inferior costului lor de producţie (educaţia, sănătatea etc.).

Alte servicii publice noncomerciale sunt furnizate de către stat în virtutea funcţiei sale
de jandarm.

Acestea se referă la:

- asigurarea securităţii persoanelor şi bunurilor în interiorul ţării cu ajutorul Justiţiei şi Poliţiei

- apărarea teritoriului naţional împotriva oricărei agresiuni externe, cu ajutorul diplomaţiei

(Afacerilor Externe) şi Apărării naţionale (armatei).

O altă raţiune a serviciilor publice este dată de funcţia de redistribuire a statului.

Funcţia de redistribuire presupune două momente principale:

- prelevarea de contribuţii sociale asupra veniturilor: contribuţiile sunt plătite de către cei care
se asigură

- redistribuirea acestor contribuţii sub formă de prestaţii sociale: pensii, cheltuieli medicale,
alocaţii familiale etc. pentru cei aflaţi în situaţii defavorizate.

Serviciile publice noncomerciale sunt furnizate de instituţiile publice.

Instituţiile publice

În sens restrâns, sunt instituţii publice, persoanele juridice înfiinţate prin acte de putere sau de
dispoziţie ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale în scopul realizării unor
activităţi fără caracter comercial sau pentru îndeplinirea unui serviciu public nepatrimonial.

Coordonarea activităţii instituţiilor publice în scopul realizării interesului general poate fi

făcută prin reprezentanţi ai autorităţii publice în organul de conducere al instituţiei (AGA sau
CA) sau prin contractul cu instituţia publică, adică în mod indirect prin bilanţul aprobat anual
de către autoritatea publică.

Înfiinţarea instituţiilor publice respectă principiile dreptului administrativ: astfel, instituţiile

publice de interes local se înfiinţează prin hotărârea consiliului local (judeţean, municipal), iar
instituţiile publice de interes naţional prin hotărâre de guvern.

Instituţiile publice au un anumit grad de autonomie; ele au propriile organisme de evaluare

care au putere de decizie, sub un raport de tutelă.

În prezent, se observă tendinţa autorităţilor publice de a înfiinţa instituţii publice cu caracter

administrativ, dar cu sarcini comerciale sau industriale: agenţii, asociaţii, camere. Acest
fenomen este justificat de lipsa resurselor funcţionării instituţiilor publice, administrative,
precum şi de capacitatea instituţiilor comerciale de a se organiza mai bine şi de a funcţiona
mai eficient decât instituţiile administrative.

Agenţiile economice specializate

Sunt înfiinţate de către autorităţile publice, în condiţiile reglementate de legislaţia
privind autorităţile publice, dar şi de cea care vizează societăţile comerciale. În acest
sens, pot exista societăţi pe acţiuni cu un singur acţionar (o autoritate publică) sau
autorităţile publice pot deţine votul de aur (dreptul de veto, indiferent de numărul de
acţiuni deţinute). De asemenea, există posibilitatea ca autoritatea publică să-şi
desemneze reprezentanţii în consiliul de administraţie (indiferent dacă deţin acţiuni sau
nu).

Agenţiile sunt specializate într-un anume domeniu de activitate pentru a desfăşura o lucrare de
interes public (drumuri, canalizări, distribuţia de energie electrică, termică, gaze etc.).

În mod deosebit după anul 2000, numărul agenţiilor guvernamentale a crescut la un nivel
considerat de numeroşi specialişti ca fiind exagerat, existând, la mijlocul anului 2009, nu mai
puţin de 245 agenţii în subordinea executivului.

B. Servicii publice prestate de agenţii economici

Persoanele fizice sau juridice care dispun, controlează sau utilizează factori de producţie şi
participă la viaţa economică a unei ţări sunt cunoscute sub denumirea de agenţi economici.

Se disting mai multe categorii de agenţi economici care prestează sau pot presta servicii
publice: menajele (gospodăriile), societăţile nonfinanciare, administraţiile publice,
administraţiile private, instituţiile financiare, societăţile de asigurare.

1. Menajele (gospodăriile) sunt entităţi care cuprind una sau mai multe persoane care ocupă
aceeaşi reşedinţă principală. Menajele pot să producă bunuri şi servicii în calitate de
întreprinzători particulari.

2. Societăţile nonfinanciare (comerciale) sunt unităţi a căror funcţie principală este

producţia de bunuri şi servicii comerciale (de piaţă). Resursele lor principale provin din
vânzarea producţiei lor pe piaţă.

În funcţie de natura relaţiilor de proprietate se disting:

a) societăţi private care se caracterizează prin faptul că tot capitalul lor aparţine unor persoane
private. Din punct de vedere al statului juridic, societăţile private pot fi: SRL, SA, Societăţi în
comandită simplă, Societăţi în comandită pe acţiuni, societăţi în nume colectiv, societăţi
cooperatiste.

Între avantajele prestării serviciilor publice prin intermediul societăţilor comerciale private
evidenţiem:

- degrevarea bugetului statului de cheltuielile necesare cu organizarea şi prestarea serviciului

public

- creşterea eficienţei prestaţiilor în paralel cu reducerea costurilor în condiţiile concurenţei la

care este supusă societatea comercială

- realizarea de investiţii, reabilitarea şi dezvoltarea bazei materiale pe spezele concesionarului

-posibilitatea de a reglementa sectorul privat prin norme emise de administraţia publică
(standarde de calitate, licenţe, facilităţi pentru întreprinzătorii care investesc în sectorul public
etc.)

- posibilitatea administraţiei publice de a retrage oricând gestiunea serviciului public în

condiţiile în care prestatorul nu-şi realizează obligaţiile faţă de beneficiari.

b) regii autonome.

Capitalul regiilor autonome aparţine în totalitate statului sau unei autorităţi publice ( în cazul
regiilor autonome de interes local).

Regiile autonome îşi obţin resursele principale din vânzarea producţiei lor pe piaţă. Ele au o
poziţie de monopol într-un sector de bază.

c) societăţi mixte. – capitalul lor este partajat între stat sau colectivităţi publice şi persoanele
private. Câteva exemple: Compania Naţională de Petrol, Compania Tarom.

3. Administraţiile publice sunt entităţi ale căror resurse provin în principal din prelevările
obligatorii (impozite şi contribuţii sociale). Au două funcţii principale:

- producţia de servicii noncomerciale destinate colectivităţii

- redistribuirea.

Administraţiile publice grupează trei subsectoare:

- administraţiile publice centrale (ministere şi organe centrale, instituţii aparţinând de guvern)

- administraţiile publice locale (prefecturi, consilii judeţene, primării, consilii locale, birouri
de ajutor social, camere de comerţ şi industrie, unităţi deconcentrate)

- organismele de securitate socială (unităţi de învăţământ, unităţi de sănătate şi asistenţă

socială, unităţi de cultură şi recreative).

4. Administraţiile private includ organizaţiile non-guvernamentale (asociaţii, fundaţii, ligi,

sindicate). Acestea sunt persoane juridice de drept public sau privat, de interes obştesc,
nepolitice, fără scop lucrativ.

Oferta de servicii publice a acestor prestatori se referă la activităţi în domeniile: cultural,

artistic, educativ, ştiinţific, umanitar, religios, sportiv, de asistenţă şi servicii sociale, de
protecţia mediului etc.

5. Insituţiile financiare au ca funcţie principală finanţarea economiei, concretizată în trei

activităţi principale: colectarea, transformarea şi repartizarea disponibilităţilor financiare:

- intermedierea financiară între agenţii economici care doresc să îşi plaseze economiile şi cei
care doresc să împrumute fonduri

- transformarea economiilor plasate pe termen scurt în credite pe termen mediu sau lung
- circulaţia mijloacelor de plată

6. Societăţile de asigurare au ca funcţie asigurarea, adică garantarea unor plăţi (indemnizaţii)

în cazul realizării unor riscuri la care sunt supuşi cei care se asigură.

Resursele acestor societăţi provin din primele prevăzute în contractele subscrise de către cei
care se asigură, din cotizaţii voluntare (în cazul mutualelor), precum şi din dobânzile aduse de
către fondurile plasate.

Capitolul 6. Calitatea serviciilor publice şi managementul relaţiilor cu clienţii

Calitatea unui serviciu se poate defini ca fiind rezultatul comparaţiei dintre ceea ce
consumatorul a dorit de la compania respectivă şi ceea ce a primit, sau măsura în care
serviciul prestat corespunde aşteptărilor consumatorului.

Factorii calităţii serviciilor publice

Aceşti factori pot fi evidenţiaţi din perspectiva: prestatorului; beneficiarului; mediului.

Din perspectiva prestatorului interesează:

- aspecte tehnico-materiale (materiale accesibile, de calitate bună, echipamente durabile şi

fiabile, tehnologii flexibile, sigure, nepoluante)

- aspecte legate de personal (angajaţi bine pregătiţi profesional, cu aptitudini corespunzătoare

serviciului prestat)

-aspecte economice (cheltuieli cu prestarea serviciilor pe cât posibil de reduse)

- starea mediului extern (stabilitate politică şi din punct de vedere legislativ, evoluţia
economiei, starea pieţei)

- caracteristicile utilizatorilor de servicii publice (nivelul de educaţie, nivelul de informare,

starea de motivare, potenţialul economic)

- aspecte normative ( permisivitatea/rigoarea cadrului normativ) etc.

Din punct de vedere al beneficiarului, calitatea serviciilor este definită, în sens specific,
prin comparaţia între serviciul furnizat şi cel aşteptat de consumatori.

Factori care influenţează ca nivelul serviciului prestat să fie în conformitate cu aşteptările

beneficiarilor sunt:

- componenta materială (conformitatea cu specificaţiile prestaţiei, nivelul tehnic al

echipamentelor utilizate, ambianţa spaţiului)

- componenta umană (profesionismul prestatorului, profilul moral al personalului, curtoazia

personalului)
- componenta economică ( raportul calitate- preţ, transparenţa şi onestitatea preţului, taxelor
etc.)

- aspecte privind ceilalţi beneficiari ai serviciilor publice ( nivelul de cultură, civilizaţie,

statutul social etc.)

- componenta simbolică (imaginea, brandul, mediul cultural)

Din perspectiva mediului (care se referă la diverse entităţi interesate/implicate) interesează:

- caracterul nevoii de servicii publice şi tendinţa acestei nevoi

- impactul economic, social, cultural, ecologic al serviciilor publice

Pentru evaluarea şi măsurarea calităţii serviciilor publice se folosesc indicatori specifici:

- Indicatori tehnici – se referă în principal la volumul serviciilor: număr de persoane care

frecventează bibliotecile publice, număr de persoane care beneficiază de ajutoare sociale,
presiunea apei calde etc.

- Indicatori specifici pentru fiecare caracteristică: gradul de puritate a apei potabile, gradul
de confort în mijloacele de transport în comun, numărul de întreruperi în furnizare, durata
întreruperilor, orarul de funcţionare, gradul de siguranţă ş.a.

- Indicatori de mediu – gradul de poluare fonică, gradul de poluare chimică etc.

Metodele de măsurare a calităţii serviciilor publice includ tehnici variate, printre care:

- Analiza cauză-efect, denumită şi diagrama schelet de peşte (Ishikawa) porneşte de la

depistarea defectelor, urmată de investigarea cauzelor care au provocat defectele respective şi
luarea de măsuri pentru eliminarea cauzelor respective. Pentru selectarea cauzelor principale
se poate utiliza analiza Pareto. Această analiză relevă că aproape 80% din efecte (în cazul
nostru defecte) provin de la cca 20% din cauze, permiţând prestatorului să se concentreze
asupra acestor cauze şi să adopte măsuri de înlăturare cu prioritate a acestora, fără însă a
neglija şi îndepărtarea celorlalte cauze.

- Metoda incidentului critic constă în culegerea de informaţii cu ajutorul interviurilor

individuale asupra beneficiarilor, limitate la evenimentele pozitive sau negative în cadrul
utilizării serviciului.

- Gestiunea reclamaţiilor – constă în înregistrarea plângerilor clienţilor şi furnizarea de

răspunsuri şi soluţii de rezolvare precise.

- Clientul misterios – face parte din personalul întreprinderii şi observă condiţiile reale în
care sunt serviţi clienţii.

- Ancheta de satisfacţie – se realizează pe bază de chestionare, cuprinzând întrebări

referitoare la: dificultăţile întâmpinate de consumatori, cauzele responsabile de insatisfacţia
clienţilor, eficacitatea măsurilor de îmbunătăţire a calităţii etc.
Măsurile de îmbunătăţire a calităţii serviciilor publice includ:

- Îmbunătăţirea resurselor umane, începând cu motivaţia pentru calitate şi performanţă

- Îmbunătăţirea resuselor materiale ( spaţii adecvate, echipamente performante, tehnologii

moderne)

- Îmbunătăţirea serviciului (serviciu suplimentar, prestare on-line, spor de gentileţe,

informare activă, bonus la preţ etc.)

- Adaptare permanentă (îmbunătăţire continuă a calităţii pentru ca serviciile să fie mai bine
adaptate la necesităţile şi aşteptările în continuă schimbare ale utilizatorilor).

Managementul relatilor cu clienti

Realizarea obiectivelor economice şi sociale ale unităţilor din sectorul serviciilor publice,
creşterea eficienţei, eficacităţii şi calităţii serviciilor prestate de acestea impun implementarea
MRC ca o condiţie obligatorie şi o proritate a reformării sistemului în raport cu exigenţele
secolului XXI.

În forma sa cea mai simplă, MRC este o atitudine, a prestatorilor de servicii publice, de a
privi valoarea rezultatelor activităţii lor prin prisma satisfacţiei clienţilor.

Există numeroase puncte de vedere referitoare la conţinutul şi aria de acoperire a MRC.

O sinteză a celor mai relevante opinii legate de conceptualizarea MRC presupune

considerarea următoarelor coordonate majore:

- caracterul strategic. MRC este o strategie a întreprinderii. MRC este relevant şi eficient
pentru organizaţie în măsura în care contribuie la îndeplinirea obiectivelor organizaţiei, la
generarea de valoare pentru client şi organizaţie.

- rolul soluţiilor IT. Tehnologia informaţiei contribuie la elaborarea şi implementarea

strategiilor capabile să îndeplinească obiectivele organizaţiei în privinţa relaţiilor cu clienţii şi
a dezvoltării loialităţii acestora.

Numeroşi experţi consideră trei niveluri le MRC: nivelelul strategic, nivelul operaţional şi
nivelul analitic.

Nivelelul strategic se referă la obiectivul major al MRC şi la poziţionarea sa ca strategie a

organizaţiei.

Nivelul operaţional vizează diferitele proiecte de automatizare a activităţilor de vânzări,

servicii şi marketing, precum şi canalele de comunicare cu clienţii.

Nivelul analitic constă, în principal, în măsurarea performanţelor organizaţiei în relaţiile cu

clienţii, analiza informaţiilor referitoare la clienţi şi fundamentarea pe baza informaţiilor, a
celor mai adecvate strategii şi tactici de marketing.
Strategiile şi tacticile de marketing trebuie să fie adecvate tipului de client al serviciilor
publice.

Tipuri de clienţi ai serviciilor publice

Beneficiar

Clientul poate beneficia, de exemplu, de ajutorul de şomaj şi primeşte un beneficiu în bani.

Prestatorul deţine monopolul

Consumator

De exemplu, în cazul creditului pentru locuinţă, clientul are poibilitatea de a alege între
companii publice sau private

Producător şi consumator

De exemplu, în cazul serviciilor de educaţie, elevul (studentul) este consumator, dar joacă şi
un rol în producerea serviciului

Utilizator

Este cazul, de exemplu, al parcurilor publice, când clientul nu este dependent şi serviciul nu
este personalizat.

Cumpărător

Clientul achiziţionează un serviciu plătind o sumă de bani. Prestatorul poate deţine

monopolul, iar dependenţa de acel serviciu poate fi mare (de exemplu, transport, poştă,
telecomunicaţii)

Contribuabil

În relaţiile cu serviciile financiare, contribuabilii au obligaţii clare, dar se aşteaptă ca srviciul

să le dea posibilitatea de a-şi îndeplini fără probleme aceste obligaţii

Cetăţean supus unor reguli

De exemplu, reguli privind siguranţa sau mediul. Clientul este supus unor controale, reguli
etc., dar se aşteaptă ca activitatea reprezentanţilor legii să fie caracterizată de corectitudine şi
promptitudine.

În funcţie de implicarea clienţilor şi interacţiunea lor cu operatorii serviciilor publice

pot fi evidenţiate următoarele situaţii:

- informare- se oferă clienţilor doar informaţii cu privire la tipurile de servicii ce se vor

presta

- consultare- se oferă clientului posibilitatea unui dialog cu prestatorul, dar deciziile sunt
luate, totuşi, de prestatorul serviciului
- parteneriat- clientul este invitat să participe la luarea deciziilor

- delegare- clientul poate lua singur decizii, dar într-un anume context stabilit, cel puţin în
parte stabilit de prestator

- control- se dă clientului posibilitatea de a lua singur deciziile.

Tipologia serviciilor prestate în funcţie de implicarea clienţilor influenţează modul de aplicare

a MRC în ceea ce priveşte scopul, metodele şi tehnicile folosite pentru atingerea acestuia.

Astfel, tehnicile având ca scop atragerea, fidelizarea sau recâştigarea clienţilor sunt potrivite
pentru serviciile comerciale, dar mai puţin adecvate serviciilor de colectare a impozitelor şi
taxelor.

În scopul atingerii obiectivelor de furnizare a unor servicii de excelenţă şi de creare a unor

relaţii de încredere cu clienţii pot fi evidenţiate câteva reguli care trebuie respectate şi
câteva situaţii care trebuie evitate:

Exemple de servicii bune

- Se răspunde trebuinţelor beneficiarului repede şi eficient

- Se implementează programe de construire a încrederii consumatorilor

- Există posibilităţi ca beneficiarii serviciilor să depună reclamaţii şi sesizări

- Personalul este politicos, amabil şi prietenos

- Se aplică filozofia că nimic nu este prea mult pentru mulţumirea clientului.

Exemple de servicii proaste

- Lăsarea telefonului să sune îndelungat

- Comentarii cum ar fi: Nu este sarcina mea!

- Spaţiile în care se prestează serviciile sunt murdare, cu o temperatură nepotrivită etc.

- Nu există un sistem informaţional în ajutorul clienţilor (solicitanţilor)

- Nu se furnizează serviciile promise

- Timpul de servire este prea mare.

Utilizarea tehnologiilor moderne ale informaţiilor, managementul reclamaţiilor şi

evaluarea progresului realizat de prestatorii serviciilor publice în implementarea CRM
sunt esenţiale pentru creşterea calităţii serviciilor şi a satisfacţiei beneficiarilor.

Sistemul informatic- componentă principală a CRM

Progresele spectaculoase obţinute în ultimele decenii în tehnologia informaţiei au creat
oportunităţi cu totul remarcabile pentru implementarea de noi soluţii informatice de tip
CRM.

Utilizarea noilor tehnologii informaţionale poate aduce serviciile publice mai aproape de
cetăţeni şi de mediul de afaceri, în special prin intermediul internetului.

În acest sens, e-government, respectiv oferirea de servicii publice în format electronic pentru
cetăţeni şi mediul de afaceri, îşi propune asigurarea disponibilităţii informaţiilor publice prin
Internet 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână.

E-government este alcătuit din patru mari componente:

- interacţiunea dintre Guvern/Administraţie şi cetăţean

- interacţiunea dintre Guvern/Administraţie şi mediul de afaceri

- interacţiunea dintre Guvern/Administraţie şi angajaţii acestora

- interacţiunea dintre diferite instituţii ale Guvernului/Administraţiei Publice

Pentru a funcţiona eficient, guvernarea electronică necesită o infrastructură de comunicaţii

adecvată, precum şi asigurarea securităţii informaţiilor.

În acest sens, implementarea e-government în România poate fi ilustrată cu ajutorul unor

indicatori cum sunt (date la nivelul anului 2015):

- ponderea gospodăriilor cu acces la internet 68% ( media UE 80%)

- ponderea întreprinderilor cu acces la internet 88% ( media UE 95%)

- ponderea persoanelor care folosesc internetul cel puţin o dată pe săptămână 52% (media UE
70%)

- ponderea persoanelor care folosesc internetul pentru a interacţiona cu autorităţile publice

11% (media UE 45%)

- ponderea persoanelor care folosesc internetul pentru a obţine informaţii de la autorităţile

publice 9% (media UE 40%)

- ponderea persoanelor care folosesc internetul pentru a descărca documente de la autorităţile

publice 5% (media UE 28%)

- ponderea persoanelor care folosesc internetul pentru a trimite documente la autorităţile

publice 5% (media UE 25%)

Strategia de e-government a României pentru perioada 2014-2020 urmăreşte să conttribuie la

creşterea eficienţei şi reducerea costurilor sectorului public în România.
Serviciile oferite cetăţenilor cuprinse în strategia de e-government fac parte din următoarele
grupe:

1) Călătorii ( ex. Informaţii online despre obţinerea sau reînnoirea paşaportului)

2) Muncă şi pensii ( ex. Informaţii online despre muncă, găsirea unui job, pensionarea în
străinătate)

3) Vehicule ( ex. Informaţii online despre obţinerea carnetului de conducere, înmatricularea

maşinilor)

4) Formalităţi de rezidenţă

5) Educaţie pentru tineri

6) Sănătate

7) Familie

8) Consumatori ( ex. Informaţii online despre protecţia consumatorilor)

Furnizarea acestor servicii în format electronic se poate face pe diferite nivele de

complexitate:

- nivelul 1- Informare: primul nivel de portal furnizează informaţii într-o manieră

facilă, prin selectări cu mouse-ul

- nivelul 2- Interacţiune uni-direcţională: descărcarea de formulare de pe internet

- nivelul 3- Interacţiune bi-direcţională: procesarea formularelor, inclusiv autentificare

- nivelul 4- Tranzacţii: transmiterea informaţiilor, luarea deciziilor şi a livrării, inclusiv

efectuarea electronică a plăţilor

Managementul reclamaţiilor şi importanţa lui în aplicarea CRM

Managementul reclamaţiilor reprezintă un element cheie al CRM deoarece, dacă se reuşeşte

rezolvarea problemei sesizată de client în reclamaţie obiectiv şi într-un timp acceptabil, se
poate reconstrui satisfacţia clientului şi stabiliza relaţia acestuia cu întreprinderea.

Obiectivul principal al managementului reclamaţiilor este de a reinstala satisfacţia clienţilor.

Un alt obiectiv important al managementului reclamaţiilor îl constituie obţinerea a cât mai
multor informaţii asupra deficienţelor în prestarea serviciilor din perspectiva clienţilor.

Procesele componente ale managementului reclamaţiilor sunt:

- stabilirea canalelor (circuitelor) pentru reclamaţii ( calea verbală, circuitul scris, prin
telefon, prin e-mail)

- informarea solicitanţilor asupra canalelor care le stau la dispoziţie

- primirea reclamaţiilor (stabilirea responsabililor cu primirea reclamaţiilor, a informaţiilor
care trebuie consemnate cu ocazia primirii reclamaţiilor)

- tratarea reclamaţiei (măsurile interne care duc la soluţionarea reclamaţiei)

- reacţia la reclamaţii (măsurile pe cae reclamantul le percepe direct)

Evaluarea progresului în implementarea CRM în serviciile publice

Măsurarea performanţelor organizaţiilor prestatoare de servicii publice în

implementarea CRM presupune analiza şi controlul unor aspecte cum sunt:

- creşterea ponderii utilizatorilor de servicii publice furnizate de e-government

- reducerea reclamaţiilor utilizatorilor de servicii publice

- rezolvarea cât mai rapidă a reclamaţiilor, sesizărilor

- creşterea implicării consumatorilor de servicii publice în luarea deciziilor legate de

furnizarea acestor servicii

- creşterea accesibilităţii la servicii a tuturor clienţilor

- creşterea responsabilităţii şi profesionalismului în executarea serviciilor

- oferirea de experienţe pozitive clienţilor

Pentru a măsura progresul organizaţiei prestatoare de servicii publice în implementarea

CRM se poate folosi, de asemenea, un chestionar care să încerce evaluarea următoarelor
aspecte:

1. Individualizarea. Măsura în care consumatorii percep serviciul organuzaţiei nu ca unul de

masă ci ca unul individual

2. Competenţa. Măsura în care organizaţia se bucură de încrederea consumatorilor în

profesonalismul cu care sunt prestate serviciile

3. Încrederea. Măsura în care organizaţia îşi respectă promisiunile

4. Relaţia de prietenie. Măsura în care organizaţia arată consumatorilor că îi pasă de nevoile

lor

5. Acurateţea. Măsura în care organizaţia evită greşelile, mai ales cele mari consumatoare de
timp şi de bani

6. Curtoazia. Măsura în care angajaţii tratează clienţii cu maxim de interacţiune umană

7. Ascultare activă. Măsura în care angajaţii sunt buni ascultători.

Pentru aspectele de mai sus, se solicită respondenţilor o evaluare cu note pe o scală de la 1 la

10.
Câteva modalităţi de consolidare a relaţiilor cu clienţii sunt:

- Arătăţi-le că vă gândiţi la ei. Trimiteţi-le mesaje sau e-mailuri de felicitare, de anunţare a

unor veşti bune, articole relevante etc.

- Oferiţi informaţii cu ştiri de ultimă oră (legislaţie, reglementări, schimbări de program etc.)

- Compensaţi consumatorii pentru pierderea de timp sau bani cauzate de probleme de calitate
ale serviciului furnizat

- Oferiţi servicii personalizate în conformitate cu particularităţile de vârstă, gen, pregătire etc.

ale clienţilor

- Întotdeauna fii cinstit. Nimic nu afectează mai mult relaţiile cu clienţii decât înşelarea
acestora.

- Onorează dreptul la confidenţialitate al clientului.

- Respectăţi promisiunile. Niciodată să nu promiţi un serviciu pe care nu îl poţi furniza.

Capitolul 7. ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

Definitii:

Noţiunea de administraţie publică este concepută în două sensuri: organic şi material.

În sens organic, administraţia publică este acel sistem format din instituţii şi autorităţi
publice care realizează o activitate ce permite organizarea executării şi executarea în concret a
legii.

În sens material, administraţia publică constă în executarea anumitor prestaţii către

populaţie asigurând o bună funcţionare a serviciilor publice.

Un aspect comun care se regăseşte în definirea administraţiei publice este că administraţia

publică este un mod concret, public de aducere la îndeplinire a dispoziţiilor legale, pentru
realizarea intereselor publice şi private într-o societate organizată statal.

Ca şi activitate, administraţia publică are două componente:

1) executiv- dispozitivă ( adoptarea actelor administrative de autoritate pentru organizarea

executării şi executarea în concret a legii)

2) prestarea de servicii publice în limitele legii

Administraţia publică- parte a autorităţilor publice

Potrivit Constituţiei României, adoptată în 1991 şi amendată ultima oară în 2003,

administraţia publică face parte din autorităţile publice care realizează, fiecare, sarcinile
puterilor statului.
Astfel, sarcinile puterii legislative, de adoptare a legilor, se realizează de către cele două
Camere ale Parlamentului, Senatul şi Camera Deputaţilor. Membrii Camerelor sunt aleşi la 4
ani prin vot direct.

Sarcinile puterii judecătoreşti, de a soluţiona conflictele juridice care apar în societate, se

realizează de instanţele judecătoreşti (judecătorii, tribunale judeţene şi al municipiului
Bucureşti, curţi de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

Sarcinile puterii executive sunt realizate de Preşedintele Republicii (ales prin vot popular la
fiecare 5 ani) şi Guvern, acesta din urmă având conducerea generală a administraţiei publice.

Autorităţile prin care este înfăptuită administraţia publică

În actualul sistem constituţional şi legal, administraţia publică este înfăptuită de două

mari categorii de autorităţi:

1) Autorităţi de natură statală

- Preşedintele şi Guvernul

- Ministerele şi alte organe (agenţii, departamente, oficii, comitete, consilii etc.) –

reprezintă centrele de specialitate subordonate Guvernului

- Autorităţile centrale autonome ( Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Curtea de Conturi,

Avocatul Poporului, BNR ş.a.)

- Autorităţi ale serviciilor descentralizate şi deconcentrate ale ministerelor din unităţile

administrativ teritoriale

- Prefectul- reprezentantul Guvernului în teritoriu

2) Autorităţile administraţiei locale

- Consiliul local – autoritate autonomă locală cu caracter deliberativ

- Primarul- autoritate autonomă executivă

- Consiliul judeţean – autoritate autonomă judeţeană cu caracter deliberativ

Caracteristicile administraţiei publice centrale

1. Este dublu subordonată- în primul rând legii ( care îi stabileşte obiectivele, limitele, îi
impune respectarea unor norme) şi, în al doilea rând Guvernului (care-i stabileşte ierarhiile de
conducere, îi furnizează mijloacele necesare).

2. Este ierarhizată şi ordonată. Ierarhizarea administrativă este necesară pentru a asigura

coeziunea şi disciplina administraţiei. Ea facilitează transmiterea ordinelor prin verigile
succesive, repartizarea responsabilităţilor şi supravegherea executării.
3. Este supusă controlului- controlul poate fi administrativ( efectuat atât din interiorul
administraţiei, cât şi din exterior) şi juridic (se referă la verificarea legalităţii deciziilor
administrative, dar nu în ceea ce priveşte oportunitatea acestora)

4. Este remunerată, civilă, laică, egalitară

- Pentru munca depusă, funcţionarii publici sunt remuneraţi cu salariu, din bugetul public

- Nevoile publice, altele decât cele care implică apărarea naţională, sunt satisfăcute prin
intermediul administraţiei civile

- Administraţia este laică, personalul neintervenind direct pentru asigurarea unor nevoi
religioase

- Este egalitară, în sensul că furnizează servicii tuturor, în mod egal, fără a face distincţie de
origine, rasă, apartenenţă politică etc.

5. Are un caracter de continuitate şi necesită cunoştinţe specifice

- Pe de o parte, administraţia este realizată de către reprezentanţi aleşi ai populaţiei, de către

funcţionari temporari, dar mai ales de către funcţionari permanenţi care formează corpuri de
funcţionari şi care conferă administraţiei un caracter de continuitate

- Totodată, ansamblul activităţilor şi serviciilor publice pe care administraţia le prestează

necesită personal cu cunoştinţe de specialitate şi experienţă profesională

6. Este structurată vertical şi orizontal

Vertical, ea este divizată în ministere care au în subordine direcţii la nivel teritorial

(judeţean), precum şi autorităţi ale serviciilor deconcentrate. De asemenea, instituţiile publice
centrale pot avea structuri subordonate ierarhic la nivel teritorial.

Orizontal, instituţiile administraţiei centrale şi locale au în structură verigi componente:

departamente, direcţii, servicii şi birouri.

Caracteristicile administraţiei publice locale

Administraţia publică locală din România este reglementată, în principal, de Constituţie

şi de Legea nr. 215/2001 (modificată prin Legea 286/2006) a administraţiei publice
locale. Există multe alte reglementări care completează sau detaliază cadrul legal în care
se desfăşoară activitatea autorităţilor locale. Dintre acestea putem aminti legile:
Bugetului de stat, Finanţelor publice, Finanţelor publice locale, Contenciosului
administrativ, Serviciilor comunitare de utilităţi publice, Privind regimul construcţiilor,
Protecţia mediului etc.

În organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale operează o serie de caracteristici

specifice (principii) şi anume:
1. Principiul autonomiei locale. Conform art. 3, alin. 1din Legea nr. 215/2001 “prin
autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei
publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe
care le reprezintă, treburile publice” .

Implicarea autorităţilor locale în dezvoltarea economică a localităţilor poate fi analizată prin

surprinderea atribuţiilor consiliilor locale în acest domeniu:

- aprobă studii, prognoze orientative şi programe de dezvoltare economico-socială

- aprobă bugetul local

- administrează domeniul public ori privat al comunei ori oraşului

- poate înfiinţa instituţii sau agenţi economici de interes local şi hotăreşte asupra concesionării
şi închirierii de servicii publice

- asigură buna funcţionare a serviciilor de gospodărie comunală, transport local şi reţele

edilitare

- înfiinţeazi şi asigură funcţionarea unor instituţii de binefacere de interes local

- organizează târguri, pieţe, locuri şi parcuri de distracţie şi asigură buna funcţionare a

acestora

- hotăreşte asocierea cu alte consilii locale.

Cadrul legislativ elaborat delimitează atribuţiile şi autoritatea prefecturilor de cele ale

consiliilor locale şi contribuie la perfecţionarea raporturilor dintre acestea, în sensul creşterii
autonomiei locale.

În conformitate cu Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, prefectul

conduce serviciile publice deconcentrate ale Guvernului organizate la nivelul unităţilor
administrativ-teritoriale.

În fiecare judeţ şi în Municipiul Bucureşti funcţionează câte un prefect, ajutat de 2

subprefecţi, iar în Capitală de către 3 subprefecţi, având calitatea de înalţi funcţionari publici.

Atribuţiile prefectului

a) asigură la nivelul judeţului sau Municipiului Bucureşti, realizarea intereselor

naţionale, aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor, a totărârilor şi ordonanţelor
Guvernului, a celorlalte acte normative precum şi a ordinii publice.

b) conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale
administraţiei publice centrale de specialitate, organizate la nivelul unităţilor administrativ-
teritoriale.

c) dispune luarea măsurilor corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apărarea

drepturilor cetăţenilor, prin organele legal abilitate, inclusiv asigurarea ordinii publice.
d) asigură, împreună cu autorităţile şi organele abilitate, pregătirea şi aducerea la îndeplinire
a măsurilor de intervenţie pentru situaţiile de urgenţă.

Pentru exercitarea atribuţiilor prefectului acesta dispune de un aparat propriu de specialitate

care are personalitate juridică, personal şi buget propriu.

2. Principiul descentralizării serviciilor publice. Este un principiu esenţial al autonomiei

locale şi constă în organizarea, funcţionarea, controlul şi desfiinţarea serviciilor publice de
către autorităţile administraţiei locale.

Fundamentul descentralizării este dublu:

- politic şi

- administrativ

Din punct de vedere politic, descentralizarea este expresia democraţiei aplicate

administraţiei, asigurând un sistem în care cetăţenii participă la conducerea treburilor publice
locale prin intermediul organelor locale alese de ei.

Fundamentul politic al descentralizării este recunoscut şi de Carta Europeană de Autonomie

Locală, considerând că descentralizarea face parte din principiile democratice comune
Europei.

Din punct de vedere administrativ, descentralizarea conţine ideea că autorităţile alese de

comunităţile locale sunt cele mai în măsură să cunoască necesităţile locale şi să ia măsurile
necesare pentru realizarea lor.

Argumente în favoarea organizării descentralizate:

- există interese locale deosebite de cele centrale, mai bine reprezentate de autorităţile
locale care sunt mai aproape de cetăţeni

- descentralizarea introduce la nivelul administraţiei publice locale criterii de acţiune eficientă

şi diminuează formalismul

- descentralizarea asigură participarea cetăţeanului la viaţa publică

Se consideră ca premise ale descentralizării pe servicii sau a celei teritoriale:

- recunoaşterea personalităţii juridice a unor organizaţii de servicii publice sau unităţi

administrativ- teritoriale

- conferirea unui patrimoniu.

Din punct de vedere economic, procesul complex al descentralizării presupune nu numai

transferul unor atribuţii din plan central în plan local, ci şi realizarea unui transfer de resurse
materiale şi financiare care să asigure reuşita descentralizării.
Asistăm, în prezent, la o creştere considerabilă a autorităţii şi responsabilităţii administraţiei
locale faţă de învăţământ, în domeniul asistenţei sociale şi al forţei de muncă.

3. Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale

Consiliile locale şi judeţene, precum şi primarii şi Consiliul local al Municipiului

Bucureşti se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Viceprimarii,
preşedintele şi vicepreşednţii consiliului judeţean se aleg prin vot indirect.

4. Principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes

deosebit.

Problemele care sunt discutate întotdeauna în şedinţă publică şi în legătură cu care primarul
poate propune consultarea cetăţenilor prin referendum sunt:

- bugetul local

- administrarea domeniului public şi privat al comunei sau oraşului

- participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de cooperare

transfrontalieră

- organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului

- asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, organizaţii neguvernamentale, persoane

juridice române sau străine.

Autorităţile administraţiei publice locale pot înfiinţa servicii publice în condiţiile Legii nr.
215/2001 în orice domeniu de activitate.

Printre cele mai importante activităţi specifice de interes general pentru funcţionarea normală
a oricărei comunităţi se numără: alimentarea cu apă, distribuţia de energie termică,
electricitate, distribuţia gazelor, transport local, canalizare, salubritate etc.

Înfiinţarea serviciilor publice este atributul executiv al autorităţilor deliberative, respectiv al

autorităţilor locale, iar organizarea şi funcţionarea lor constituie atributul autorităţilor
executive, adică al prefecţilor şi primarilor.

În categoria serviciilor publice locale se includ:

- servicii publice cu caracter statal

- servicii comunitare ( înfiinţate la nivel local sau judeţean)

- servicii comunitare de utilităţi publice

- servicii publice comerciale

- servicii publice pentru activităţi culturale

- alte servicii publice locale

Serviciile comunitare de utilităţi publice includ:

- alimentarea cu apă

- canalizarea şi epurarea apelor uzate

- colectarea, canalizarea şi evacuarea apelor pluviale

- producerea, transportul, distribuţia şi furnizarea de energie termică în sistem centralizat

- salubrizarea localităţilor

- iluminatul public

- administrarea domeniului public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale

- transportul public local

Autorităţile de reglementare competente pentru aceste servicii sunt:

- Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice

(ANRSC)

- Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE)

- Autoritatea Rutieră Română (ARR)

- Autorităţi ale administraţiei publice locale ş.a.

Pentru evidenţierea disparităţilor în dezvoltarea teritorială (la nivelul regiunilor, judeţelor

etc.) se folosesc:

- indicatori geo-demografici (populaţie, suprafaţă, număr de localităţi etc.) şi

- indicatori de dezvoltare economică (PIB/locuitor, rata şomajului, personal medico sanitar

sau paturi din unităţile sanitare la 1000 locuitori, rata de cuprindere şcolară, număr de elevi ce
revin la un cadru didactic, densitatea şoselelor şi a căilor ferate, ponderea localităţilor dotate
cu gaze naturale, cu instalaţii de apă potabilă, cu instalaţii de canalizare ş.a.).

Capitolul 8.Resursele materiale şi umane în serviciile publice

Resursele materiale ale serviciilor publice se referă la totalitatea elementelor materiale de

care dispun serviciile publice, respectiv la capitalul tehnic format din capital fix şi capital
circulant.

Capitalul fix este constituit din bunuri (clădiri, echipamente etc.) care servesc mai multor
procese de producţie, în timp ce capitalul circulant este format din materii prime, energie,
bani etc. care se consumă în cursul unui singur ciclu de producţie.

Îndeosebi în cazul întreprinderii de utilităţi publice, resursele materiale sunt foarte importante
ca valoare şi dezvoltare, aceste resurse constituind reţelele de utilităţi publice.
În cadrul unei astfel de reţele se deosebesc:

- echipamentele/ instalaţiile de captare/ preparare/ producţie a agentului util (apă, energie, gaz,
combustibil etc.)

- reţeaua de transport

- spaţiile de stocare/depozitare, după caz

- reţeaua şi echipamentele de distribuţie şi contorizare etc.

Aceste resurse sunt realizate prin programe ample de investiţii şi reclamă cheltuieli mari
pentru exploatare, întreţinere, recondiţionare şi reparaţii.

Pentru unele utilităţi, aceste reţele sunt organizate în sisteme naţionale de transport şi
distribuţie, aşa cum este cazul sistemului energetic naţional, care impune această situaţie ca
urmare a caracterului nestocabil al energiei electrice.

Alte reţele sunt organizate după considerentul proximităţii resursei ori al unităţii spaţiului de
servire.

Aspecte numeroase şi de mare importanţă în legătură cu resursele materiale ale serviciilor

publice vizează achiziţiile.

Achiziţia publică reprezintă achiziţia de lucrări, de produse sau de servicii prin

intermediul unui contract de achiziţie publică de către una sau mai multe autorităţi
contractante de la operatori economici desemnaţi de către acestea.

Ca membru al UE, în contextul angajamentelor asumate de România în cadrul capitolului

Libera circulaţie a mărfurilor şi al recomandărilor Comisiei Europene, este necesar să se
perfecţioneze sistemul de achiziţii publice, sistem iniţiat imediat după 1990.

Dintre cerinţele menite să asigure progrese reale în materie de achiziţii publice, enumerăm:

- cunoaşterea cadrului normativ

- programarea riguroasă a calendarului de achiziţii

- profesionalizarea corespunzătoare a celor care vor realiza caietele de sarcini şi a celor care
vor evalua contractele de achiziţii

- formarea capacităţii tehnice

- stăpânirea tehnicii de lucru în sistemul electronic creat în acest scop

- însuşirea modalităţilor de organizare şi desfăşurare a tipurilor de licitaţii specifice

- acumularea cunoştinţelor juridice necesare etc.

Cadrul legislativ actual în domeniul achiziţiilor publice în ţara noastră este reprezentat de
Legea nr. 98/2016 privind achiziţiile publice.
Principiile care stau la baza atribuirii contractelor de achiziţie publică enunţate în legislaţia
privind achiziţiile publice la nivelul Uniunii Europene şi la nivelul României sunt:

- nediscriminarea

- tratamentul egal

- recunoaşterea reciprocă

- transparenţa

- proporţionalitatea

- eficienţa folosirii fondurilor publice

- asumarea răspunderii

Nediscriminarea înseamnă asigurarea condiţiilor pentru concurenţa reală, indiferent de

naţionalitate. Aceasta înseamnă că toţi operatorii economici trebuie să aibă şansa de a depune
oferte, iar procedurile de desfăşurare a achiziţiilor publice sunt stabilite de la bun început şi nu
mai pot fi schimbate.

Tratamentul egal

Respectarea acestui principiu înseamnă stabilirea de reguli, cerinţe şi criterii identice pentru
toţi operatorii economici şi evitarea de contracte preferenţiale, criterii de selecţie care să
avantajeze unele firme şi să dezavantajeze pe altele.

Recunoaşterea reciprocă

Respectarea acestui principiu înseamnă acceptarea tuturor produselor, serviciilor şi lucrărilor

oferite în mod egal pe piaţa UE. Înseamnă, de asemenea, acceptarea oricăror certificate şi
calificări profesionale emise în orice stat membru al UE.

Transparenţa

Acest principiu înseamnă punerea, de către autorităţile contractante, la dispoziţia tuturor a

tuturor informaţiilor referitoare la aplicarea procedurii pentru atribuirea contractelor de
achiziţie publică.

În slujba acestui principiu s-a creat Sistemul Electronic de Achiziţii Publice (SEAP).

SEAP este o platformă electronică menită să asigure transparenţa procesului şi procedurilor

de achiziţie publică. Conform legii, toate autorităţile contractante sunt obligate să se înscrie în
SEAP şi să publice anunţurile de intenţie, participare şi atribuire pentru procedurile proprii.

Proporţionalitatea

Înseamnă asigurarea corelaţiei între necesitate, obiectul contractului şi cerinţele solicitate.

Conform acestui principiu, autoritatea contractantă se va asigura că ofertantul are capacitatea
de a duce eventualul contract la bun sfârşit, dar nu va pune condiţii excesive, care ar duce la
eliminarea eventualilor ofertanţi.

Eficienţa folosirii fondurilor publice

Acest principiu înseamnă folosirea sistemului de concurenţă liberă şi a criteriilor economice

pentru atribuirea contractelor de achiziţie. Înseamnă obţinerea unui raport optim între calitate
şi preţ, obţinerea de valoare pentru banii investiţi.

Asumarea răspunderii

Conform acestui principiu, trebuie să existe o determinare clară a sarcinilor şi

responsabilităţilor persoanelor implicate în procesul de achiziţie publică.

Conform legii nr. 98/2016 privind achiziţiile publice, procedurile de atribuire a

contractelor de achiziţii sunt:

a) licitaţia deschisă

b) licitaţia restrânsă

c) negocierea competitivă

d) dialogul competitiv

e) parteneriatul pentru inovare

f) negocierea fără publicare prealabilă

g) concursul de soluţii

h) procedura de atribuire aplicabilă în cazul serviciilor sociale şi al altor servicii specifice

i) procedura simplificată

Procedurile c) – i) se aplică prin excepţie, în cazul îndeplinirii unor condiţii prevăzute de lege.

Licitaţia deschisă

În cadrul acestei proceduri orice operator economic are dreptul de a depune ofertă în urma
publicării unui anunţ de participare.

Licitaţia deschisă se iniţiază prin transmiterea spre publicare a unui anunţ de participare, prin
care autoritatea contractantă solicită operatorilor economici depunerea de oferte.

Autoritatea contractantă are dreptul de a decide organizarea unei etape finale de licitaţie
electronică, caz în care are obligaţia de a preciza această decizie în anunţul de participare şi
în documentaţia de atribuire.

Licitaţia restrânsă
În cadrul procedurii de licitaţie restrânsă orice operator economic are dreptul de a depune o
solicitare de participare în urma publicării unui anunţ de participare, urmând ca numai
candidaţii care îndeplinesc criteriile de calificare şi selecţie stabilite de autoritatea
contractantă să aibă dreptul de a depune oferta în etapa ulterioară.

Piaţa de achiziţii publice are o serie de reglementări specifice, pentru că este vorba de bani
publici. Sarcina iniţierii acestor reglementări şi controlului respectării lor revine Autorităţii
Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice (ANRMAP).

Sarcini în controlul respectării procedurilor de achiziţii publice revin şi Ministerului

Finanţelor şi Curţii de Conturi.

Resursele umane în serviciile publice

Persoanele care deţin funcţii publice în sectorul public poartă denumirea de funcţionari
publici.

Activitatea funcţionarilor publici este reglementată în ţara noastră de Legea nr.

188/1999, actualizată 2018, privind Statutul Funcţionarilor Publici.

Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în

temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia
publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome.

Funcţia managerială sau de execuţie în managementul public reprezintă ansamblul

sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor care revin persoanelor din sistemul
administrativ pentru a realiza obiectivele compartimentului şi/sau instituţiei respective.

Există diferenţe între titularii funcţiilor publice şi titularii funcţiilor manageriale.

Titularii funcţiilor publice sunt, de obicei, reprezentanţii puterii politice.

Titularii funcţiilor manageriale sunt funcţionari publici profesionişti.

Titularii funcţiei publice pot funcţiona maxim două legislaţii pe când titularii poziţiilor
manageriale pot funcţiona perioade mai mari de timp.

Funcţionarii publici sunt investiţi în funcţie printr-un act administrativ de numire.

Odată cu numirea, funcţionarul public este investit cu atribuţiile corespunzătoare
postului pentru care a candidat.

Atribuţiile, sarcinile, competenţele şi responsabilităţile funcţionarilor publici sunt stabilite de

lege.

Toate persoanele care îndeplinesc condiţiile legii pot să candideze la concursul pentru
ocuparea postului şi/sau la funcţia publică declarată vacantă.

Activităţile desfăşurate de funcţionarii publici sunt:

a) punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative

b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii publice,
precum şi asigurarea avizării acestora

c) elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi

statisticilor necesare realizării şi implementării politicilor publice

d) consilierea, controlul şi auditul public intern

e) gestionarea resurselor umane şi financiare ş.a.

După nivelul atribuţiilor titularilor funcţiei publice, funcţionarii publici se împart în trei
categorii:

- înalţi funcţionari publici

- funcţionari publici de conducere

- funcţionari publici de execuţie

Categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde:

a) secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului

b) secretar general din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale

c) prefect

d) secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale

e) subprefect

f) inspector guvernamental

Categoria funcţionarilor publici de conducere cuprinde funcţii publice cum sunt:

- director general, director general adjunct, director şi director adjunct din aparatul
autorităţilor administrative autonome, al ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale

- director şi director adjunct al serviciilor publice deconcentrate, şef serviciu, şef birou

Funcţionari publici pot fi şi în cadrul autorităţilor publice locale care au un număr de minim
150 posturi.

Funcţiile publice de execuţie sunt: consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector,
referent de specialitate, referent.
Recrutarea şi selecţia personalului pentru sectorul public este dependentă de calitatea
procesului care cuprinde: analiza postului; fişa postului; specificaţia de personal; analiza CV-
urilor; pregătirea interviurilor; alegerea şi adaptarea testelor specifice la situaţiile reale.

Politica de personal reuneşte ansamblul proceselor de pregătire a personalului, de

perfecţionare a pregătirii, de recrutare, selecţie, evaluare, promovare şi încetare din funcţie a
angajaţilor publici.

Pentru a fi motivaţi, angajaţii trebuie să fie pregătiţi şi să ştie ce aşteptări are organizaţia.

Procesul de recrutare a personalului este unul complex şi, frecvent, organizaţiile îmtâmpină
dificultăţi în derularea lui efectivă. Pentru depăşirea unor situaţii de genul acesta se
recomandă o analiză a principalelor cauze care pot determina o reţinere şi/sau o atracţie din
partea candidaţilor.

Pentru recrutare există trei tipuri de agenţi externi: agenţiile de plasare; experţii în probleme
de depistare a candidaţilor; experţii în probleme de selecţie.

Cele mai importante elemente de atracţie pentru sectorul public pot fi: condiţiile de lucru,
nivelul salariilor, siguranţa locului de muncă, avantajele oferite etc. Specialiştii recomandă, de
asemenea, o consultare a angajaţilor organizaţiei în legătură cu aducerea unui coleg nou în
colectiv.

Managerii publici au obligaţia de a selecta acele persoane considerate potrivite pentru

posturile şi/sau funcţiile publice existente în structura organizaţiei.

Selecţia constă într-un ansamblu de procese de analiză a calităţii şi pregătirii profesionale a

candidaţilor, în scopul numirii pe posturi şi/sau funcţii publice a celor mai buni candidaţi.

Succesiunea metodelor de selecţie a funcţionarilor publici permanenţi este, în general,

următoarea:

1. trierea cererilor ( CV-uri/aplicaţii) pentru postul respectiv prin compararea datelor

prezentate în aplicaţii cu specificaţiile postului; întocmirea listei de candidaţi pentru
test/interviu şi invitarea acestora la test/interviu

2. desfăşurarea probelor de verificare a cunoştinţelor şi aptitudinilor profesionale

3. desfăşurarea primului interviu, de obicei cu un reprezentant al departamentului de resurse

umane

4. desfăşurarea celui de-al doilea interviu, de regulă cu şeful ierarhic direct al postului pe care
ar urma să îl ocupe

5. verificarea referinţelor

6. trierea candidaţilor

7. discutarea ofertei şi demararea formalităţilor de angajare

Principalele criterii luate în considerare în selectarea resurselor umane într-o instituţie
publică sunt:

- capacitatea noului angajat de a identifica nevoia socială şi de a oferi o prestaţie

corespunzătoare postului ocupat

- gradul de flexibilitate în gândire şi comportament, respectiv capacitatea de a identifica

sistemul de nevoi sociale în schimbare şi a oferi un serviciu public la nivelul cerinţelor, atât
explicite cât şi neexprimate, ale clientului

- capacitatea de inovare a angajaţilor pentru a descoperi soluţii inedite la problemele

cetăţenilor, ale societăţii şi a concepe modalităţile corespunzătoare de satisfacere a nevoilor cu
resurse financiare minime, cunoscut fiind faptul că organizaţiile publice dispun de resurse
limitate.

Deşi, în mod obişnuit, se acordă mai multă atenţie recrutării şi selecţiei personalului de
conducere din organizaţiile publice, totuşi acest proces ar trebui să reprezinte o prioritate şi
pentru personalul de execuţie din aceste întreprinderi.

La fel de importante sunt şi aspectele referitoare la monitorizarea, perfecţionarea şi

dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică pe toată durata activităţii lor, ţinând
seama de mulţimea situaţiilor în care cetăţenii au contact cu aceste instituţii şi de impactul
major al calităţii acestor resurse pentru calitatea vieţii cetăţenilor.

Capitolul 9.Resursele financiare specifice serviciilor publice

Prin definiţie şi tradiţie, serviciile publice se realizează cu resurse financiare care aparţin
statului, cu bani publici.

Tabloul general al resurselor financiare pentru serviciile publice la nivel statal este oglindit
în bugetul de stat.

Bugetul de stat cuprinde resursele financiare care se mobilizează anual prin lege, puse la
dispoziţia statului în vederea:

- finanţării acţiunilor social-culturale şi instructiv educative

- asigurării apărării ţării

- menţinerii ordinii publice

- înfăptuirii justiţiei

- finanţării unor investiţii şi a unor activităţi de interes strategic

- asigurării protecţiei şi refacerii mediului înconjurător

- asigurării măsurilor de protecţie socială a populaţiei, stabilite prin lege

- realizării programelor de cercetare

- realizării altor acţiuni de interes naţional.

Veniturile bugetare sunt grupate în:

a) Venituri fiscale adică venituri care provin din impozite şi taxe directe, precum şi venituri
din impozite şi taxe indirecte

b) Venituri nefiscale adică încasări care se virează la bugetul de stat sau la bugetele locale,
justificate prin calitatea de proprietar a statului sau colectivităţilor locale asupra respectivelor
surse de venituri (vărsăminte din profitul net al regiilor autonome, vărsăminte de la instituţiile
publice)

c) Venituri din capital adică acele venituri care provin din valorificarea unor bunuri ale
statului aflate în administrarea instituţiilor publice sau din valorificarea stocurilor de la
rezerva de stat.

Clasificaţia bugetară asigură gruparea sistematică a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de

stat şi se compune din clasificaţia veniturilor şi a cheltuielilor pe părţi, capitole şi
subcapitole.

Clasificaţia organică sau administrativă (clasificaţia în profil departamental) prezintă

veniturile şi cheltuielile după criteriul organizării în ministere, agenţii guvernamentale,
instituţii publice autonome, unităţi administrativ- teritoriale.

Clasificaţia cheltuielilor include două paliere: clasificaţia funcţională şi clasificaţia

economică. Clasificaţia funcţională repartizează cheltuielile după domeniile de atribuţii ale
statului şi ale autorităţilor locale.

În general, în cadrul său se regăsesc următoarele rubrici de cheltuieli:

- cheltuieli pentru autorităţi, administraţia centrală

- cheltuieli social-culturale (învăţământ, cercetare, sănătate, sport, cultură, religie, asistenţă

socială)

- cheltuieli pentru protecţia mediului

- cheltuieli pentru acţiuni economice (industrie, energie, agricultură, transporturi, comerţ,

turism, telecomunicaţii)

- cheltuieli cu serviciul datoriei

Clasificaţia economică indică felul cheltuielilor efectuate de către instituţiile publice (salarii,
cheltuieli materiale şi servicii etc.) permiţând centralizarea şi compararea cheltuielilor pentru
aceleaşi destinaţii pe ministere şi unităţi administrativ- teritoriale.

Finanţarea colectivităţilor locale

Autonomia financiară a colectivităţilor locale presupune existenţa unui buget propriu,

distinct de cel al statului, în care figurează venituri şi cheltuieli.
Autonomia financiară reprezintă condiţia sine qua non a descentralizării administrative.

Pentru a se realiza autonomia financiară, colectivităţile locale trebuie:

- să dispună de resurse proprii suficiente pentru a face faţă responsabilităţilor ce le revin

- să-şi poată determina în mod liber veniturile şi cheltuielile.

Controlul asupra resurselor financiare vizează doar legalitatea operaţiunilor.

În practica europeană există trei sisteme de finanţare a colectivităţilor locale:

- finanţarea pe baza veniturilor proprii necesare pentru acoperirea cheltuielilor, în virtutea

dreptului colectivităţilor locale de a percepe taxe şi impozite locale şi de a exploata domeniul
public şi privat aparţinând unităţilor administrativ- teritoriale

- finanţarea integrală din bugetul central pe bază de transferuri financiare din partea
statului

- finanţarea mixtă, prin completarea veniturilor proprii cu sume primite de la bugetul central.

Sursele principale de venituri ale bugetelor locale

Există cinci surse principale:

1) Impozite şi taxe locale, cele mai importante fiind considerate:

- impozitul pe proprietatea privată

- impozitul pe venitul personal

- impozitul asupra societăţilor comerciale, întâlnit sub diverse forme cum ar fi: impozitul pe
cifra de afaceri, impozitul pe profit, impozitul pe fondul total de salarii

- impozitul pe rezidenţă (taxa de locuit)

- impozitul pe profesie (taxa profesională)

- alte impozite şi taxe locale, care nu se încadrează explicit în categoriile de mai sus

2. Taxe şi tarife la diverse manifestări cultural- sportive organizate de către administraţia

publică locală, bilete de intrare la muzee, utilizarea bazelor sportive; diverse alte servicii ale
administraţiei publice locale.

3. Transferuri financiare de la alte niveluri de autoritate, care pot fi clasificate astfel:

- impozitele partajate, care pot lua forma:

- cotelor - părţi din impozitele centrale prelevate de stat

- cotelor - adiţionale la unele impozite centrale

- subvenţiile, de care colectivităţile locale beneficiază numai pentru un serviciu determinat
(scop precizat)

- alocaţiile, pe care colectivităţile locale decid ele însele cum să le utilizeze

- transferurile speciale, pentru acoperirea unor cheltuieli ocazionale ale autorităţilor locale.

Transferurile financiare sunt acordate cu scopul de a permite autorităţilor locale să-şi

îndeplinească în mod adecvat obligaţiile ce le revin prin lege sau pentru a satisface anumite
cerinţe de politică generală stabilite de către Guvern.

Subvenţiile pot fi acordate în două forme:

- sub forma unei sume forfetare, sau

- solicitând şi participarea financiară a colectivităţilor locale într-o proporţie prestabilită.

Acordarea de subvenţii se justifică, în principal, în trei situaţii:

1. finanţarea serviciilor publice delegate de către stat

2. încurajarea colectivităţillor locale de a furniza servicii în avantajul nerezidenţilor.

Un astfel de exemplu îl reprezintă acoperirea costurilor cu întreţinerea drumurilor intens

circulate ale unor localităţi care sunt frecventate şi de vehiculele aparţinând unor
nerezidenţi.

3. furnizarea de servicii publice în domenii cum sunt: învăţământ, asistenţă socială, activităţi
care creează noi locuri de muncă, construcţia de drumuri şi locuinţe, cultură ş.a.

În general, natura şi mărimea subvenţiilor sunt stipulate prin lege sau prin texte de aplicare
pertinente.

4.Împrumuturi. Pot fi:

- interne şi externe

- pe termen scurt (de trezorerie) şi pe termen mediu şi lung

- din credite bancare sau din obligaţiuni municipale

Împrumuturile se impun în practică în diverse situaţii, cum ar fi:

- necesitatea de a finanţa investiţiile, în lipsa unor venituri suficiente

- inadaptarea strategiei financiare: în mod normal, colectivităţile locale trebuie să voteze un

buget în echilibru, în care nu trebuie supraestimate încasările şi nici subestimate cheltuielile.

5. Alte surse de venituri:

- venituri din exploatarea bunurilor care formează patrimoniul colectivităţillor locale (ex.:
concesionări, închirieri, locaţii)
- venituri din vânzarea unor bunuri din proprietatea privată a colectivităţillor locale

- venituri provenite din operaţiuni financiare

- venituri provenite din amenzi, contravenţii, recuperări, majorări pentru întârzierea la plata
unor taxe sau impozite

- venituri provenite de la instituţii aflate sub autoritatea administraţiei publice locale

- venituri din fondul de amortizare

- donaţii, contribuţii de la persoane fizice sau juridice.

Taxele şi tarifele pentru serviciile publice locale

Taxa este o sumă percepută pentru serviciile administrative specifice prestate cetăţenilor
(eliberarea unei autorizaţii de construcţii, autorizarea folosirii domeniului public, acordarea
unui privilegiu) fără ca, totuşi, să poată fi determinată o relaţie directă şi explicită între costul
serviciului prestat şi suma percepută.

Taxele speciale constituie venituri cu destinaţie specială ale bugetelor locale, fiind utilizate în
scopurile pentru care au fost înfiinţate. Sumele rămase neutilizate din taxele speciale se
reportează în anul următor cu aceeaşi destinaţie, la încheierea exerciţiului bugetar.

Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care se folosesc de

serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele.

Tariful este suma percepută în vederea asigurării unui serviciu specializat în cantităţi
măsurabile (cuantificabil).

Tarifele sunt stabilite astfel încât sumele percepute să acopere integral sau parţial costurile
legate de prestarea serviciului respectiv (ex.: energie termică, transport urban de călători).

Tarifele se deosebesc de celelalte categorii de încasări prin următoarele criterii:

- sursa: tariful nu poate proveni decât ca o contrapartidă a unui serviciu public

- contribuabilii: tariful va fi plătit numai de către beneficiarii serviciului public

- mărimea: valoarea stabilită a tarifului ar trebui să acopere cel puţin costul serviciului public
furnizat.

În practică se întâlnesc următoarele sisteme de tarifare a serviciilor publice:

a) sistemul de tarifare real: sumele plătite de o persoană sunt direct proporţionale cu

cantitatea de servicii primite (ex.: consumul de apă/energie măsurat cu un contor personal,
plata pentru colectarea deşeurilor menajere pe baza volumului sau greutăţii lor etc.)
b) sistemul binom: preţul plătit cuprinde o parte fixă destinată acoperirii cheltuielilor care nu
sunt legate propriu-zis de consumul/beneficiul individual (cheltuielile fixe) şi o parte variabilă
în funcţie de consumul/beneficiul individual.

c) sistemul de tarifare forfetar: preţul serviciului public furnizat se calculează în funcţie de

anumite criterii (suprafaţa locuită şi/sau numărul de persoane etc.) şi nu corespunde costului
real (ex.: facturarea pauşală a consumului de apă, plata pentru colectarea deşeurilor menajere
ş.a.).

Facturarea forfetară este un sistem inferior celui de facturare reală atât în ceea ce priveşte
eficacitatea, cât şi echitatea, deoarece:

- eficacitatea este mai scăzută pentru că orice consum suplimentar sau risipă nu se reflectă în
costuri

- echitatea este mai scăzută pentru că marii consumatori nu plătesc mai mult, decât în cazul
facturării reale.

d) sistemul abonament: preţul plătit conferă un drept de acces la serviciul respectiv pe o

perioadă determinată, fără a ţine cont, însă, de consumul real.

Practica europeană contemporană relevă şi situaţii în care nu se tarifează unele servicii

publice.

Exemple:

- prezenţa poliţiei la meciurile de fotbal sau alte manifestări de acest gen (în ţările în care
poliţia este un serviciu public descentralizat)

- servicii legate de prevenirea incendiilor

- anumite servicii de eliberare de acte (ex.: certificate de naştere, de deces)

- folosirea unor drumuri etc.