Hristos se poate filosofa.

A reuşi în discuţia unor asemenea probleme, e un lucru

folositor, nu a reuşi e primejdie1.
Cuvântarea a II-a vorbeşte despre Dumnezeu în sine: existenţa, firea şi
atributele Lui. Dumnezeu nu poate fi cunoscut pe cale raţională ( contra lui
Eunomiu). Despre Dumnezeu se poate şti sigur numai cã existã, dar ce este El în
sine, nu se poate cunoaşte. Existenţa lui Dumnezeu se dovedeşte cel mai bine prin
fãpturile lumii vãzute, sau cum zice Sfântul Grigorie, prin partea de dinapoi a lui
Dumnezeu2.
Cuvântările a-III-a şi a IV-a tratează despre Fiul, despre deofiinţimea lui cu
Tatăl şi combat obiecţiunile şi textile biblice pe care se sprijineau arienii.
Cuvântarea a V-a vorbeşte despre Sfântul Duh, care este a treia persoană
a Dumnezeirii, existând nu prin naştere, ci prin purcedere.
2.Cuvântări-Panegirice în cinstea sfinţilor : în cinstea Macabeilor, în cinstea
lui Ciprian de Antiohia, în care Sfântul Grigorie confundă pe Sfântul Ciprian de
Cartagina cu magicianul şi apoi martirul Ciprian din Antiohia; în cinstea Sfântului
Atanasie.
3.Cuvântări-Necrologuri, în număr de patru : la moartea fratelui său Cezar ,
la moartea surorii sale Gorgonia, la moartea tatălui său, la moartea prietenului său ,
a Sfântului Vasile cel Mare3.
Sfântul Grigorie este creatorul acestui gen literar în literatura patristică,
modelele sale fiind apreciate şi de către păgâni.
4.Două invective - Cuvinte de înfierare - Contra lui Iulian Apostatul, scrise
în anul 363, după moartea lui Iulian-împărat al Imperiului Roman, dar pe care
Sfântul Grigorie nu le-a rostit. Aceste cuvântări , unice în genul lor, apară

1
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Patrologia, p.178.
2
Ibidem, p.179.
3
Magistrand Gheorghe Drãgulin, Panegiric la Sfântul Grigorie de Nazianz, în ,,Glasul Bisericii”, anul XVI (1957),
nr.1, p.22.
superioritatea creştinismului faţă de păgânism şi critică sever unele măsuri odioase
luate de împăratul apostat.
5.Cuvântări în ocaziuni personale–dintre acestea se distinge cuvântarea
numită: Cuvânt de apărare pentu fuga sa în Pont, rostită cu prilejul întoarcerii sale
din Pont, după ce fusese hirotonit preot şi fugise de această cinste. Rostirea ei a
avut loc probabil la Paştele anului 362. Cuvântarea este un adevărat tratat despre
preoţie , în care arată răspunderea , maiestatea , dar şi caracterul înfricoşător al
acestei taine şi misiuni.
Altă cuvântare importantă este cea de despărţirea de credincioşii sãi după
demisia din postul de arhiepiscop al Constantinopolului. Această cuvântare a ţinut-
o Sfântul Grigorie în faţa celor 150 de episcopi ai Sinodului II ecumenic, şi a
întregii sale turme ortodoxe4.
Opera poetică a Sfântului Grigorie de Nazianz este întinsă şi variată. Ea a
fost elaborată în singurătatea de la Arianz între anii 383 şi 389. Scopul poeziei
Sfântului Grigorie este multiplu: să scoată întărire şi învăţătura pentru sine şi
pentru alţii din viaţa trăită, să desfete pe tinerii creştini servindu-le dogmele prin
dulceaţa artei, sã combată pe eretici, în special pe apolinarişti, care se foloseau de
poezie în propaganda lor, să demonstreze păgânismului ca şi creştinii pot folosi
arta poetică, şi în fine , că autorul mângâie ca lebăda bătrână, povestindu-şi sie-şi
soborul aripilor sale . Sfântul Grigorie a scris 507 poezii cu un total de 18.000 de
versuri împărţite de mauri în două cărţi:
I. Poeme teologice în două secţii: a). dogmatice (38) ; b). morale (40);
II. Poeme istorice în două secţii: a). despre sine (206); b).despre alţii, cele
mai scurte epigrame (94) şi epitafe(129).
Poemele teologice cânta cel mai adesea puterea , slava şi bunătatea divină,
dar mai ales Sfânta Treime. Cele mai reuşite sub raportul formei sunt poemele
4
C. Erbiceanu, Sfântul Grigorie de Nazianz supranumit şi Teologul, în ,, B.O.R.”, 1885, nr.2, p.131.
istorice, din care cele autobiografice au un veritabil farfum liric, cel mai adesea cu
o notă profound elegiacă5. Elementele autobiografice au o deosebită importanţã
pentru reconstruirea vieţii poetului şi a fizionomiei unora din capitolele de seamă
ale culturii şi moralei timpului. Poemul despre ,,Viaţa sa’’, este conceput aproape
ca o dramă.
Srisorile Sfântului Grigorie de Nazianz sunt foarte importante prin forma şi
arta lor. Ele sunt în număr de 245, sunt aproape din aceeaşi epocă cu poezii scrise
în anii 383, 389 şi 390, cu excepţia scrisorilor 51 şi 54, scrise în jurul anului 365, şi
în care este vorba de o colecţie epistolară a Sfântului Vasile şi a Sfântului Grigorie
pregătită de acesta din urmă. Unele dintre ele ( 101 si 102 ) au caracter dogmatic şi
sunt adresate preotului Cledoniu, iar cea cu numarul 202 este adresată preotului
Nectarie, şi sunt îndreptate împotriva apolinarismului. Scrisoarea 51 adresată lui
Nicobul prezintă teoria artei epistolare, pe baza a trei principii: concizie, claritate şi
graţie.
Testamentul Sfântului Grigorie de Nazianz redactat în anul 381 la
Constantinopol, în care donează toată averea Bisericii din Nazianz , spre a fi
întrebuinţată în folosul săracilor. Doctrina Sfântului Grigorie are o importanţă
deosebită atât prin precizia şi claritatea formulelor, cât şi progresul ei faţă de aceea
a contemporanilor .
Sfântul Grigorie are o interesantă teorie a cunoaşterii lui Dumnezeu, care, în
liniile ei mari, nu se deosebeşte de a celorlalţi Capadocieni. Legea naturală şi
privirea noastră asupra lumii ne arată că existã Dumnezeu, Creatoare şi
susţinătoare a lucrurilor. Existenţa şi ordinea lumii nu pot fi produsul întâmplării,
ci opera lui Dumnezeu. Raţiunea cea de la Dumnezeu înnăscută nouă tuturor,
prima lege în noi, ne duce de la cele văzute la Dumnezeu. Dar nimeni nu ştie ce
este Dumnezeu în firea şi în fiinţa sa. Vom şti aceasta numai atunci când elementul
5
Ibidem, p.133.
divin din noi: mintea şi raţiunea noastră , se va uni elementului înrudit, când chipul
se va ridica la arhietip6.
Sfântul Grigorie este clasic şi normativ cu privire la adevărurile despre
Sfânta Treime şi despre întruparea Domnului, Sfântul Grigorie este prin excelentă
teologul dogmei Sfintei Treimi. El stabileşte, cel dintâi, raporturile dintre
persoanele Sfintei Treimi şi specificul fiecăreia dintre ele: Tatăl, Fiul şi Sfântul
Duh au comun: fiinţa, necreerea şi dumnezeirea; Fiul şi Sfântul Duh au comun
faptul că sunt din Tatăl; Tatăl are specific nenaşterea, Fiul are ca specific naşterea,
iar Sfântul Duh are ca specific purcederea

6
Pr. Grigorie Cristescu, Sfântul Grigorie Teologul, în ,,Studii Teologice”, 1932,nr.2, p.29.
 1. NECROLOGUL

In creştinism, primul care a folosit Necrologul, care înseamnă cuvântare

religioasă rostită de preotul slujitor la înmormântarea unui credincios şi în care
face referire la viaţa şi activitatea pe care a desfăşurat-o credinciosul, este Sfântul
Grigorie de Nazianz, fiind socotit „creatorul acestui gen literar în literatura
patristică”7.
De la Sfântul Grigorie de Nazianz, ni s-au păstrat următoarele necroloage:
Cuvântare la moartea fratelui său, Cezar, rostită în prezenţa părinţilor săi;
Cuvântare la moartea surorii sale Gorgonia; Cuvântare la moartea tatălui său, în
prezenţa Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei; Cuvântare
la moartea Sfântului Vasile cel Mare.
Cel mai imporatnt Necrolog este acela rostit la moartea Sfântului Vasile cel
Mare ( + 379 ), la doi ani după decesul marelui său prieten , adică în anul 381.
Cât e de greu - zice Sfântul Grigorie - să-ntocmeşti o cuvântare potrivită
pentru acela care şi-a făcut propovăduire scopul vieţii sale. În treacăt arată că dacă
a întârziat cu rostirea cuvântului de cinstire aceasta s-a datorat faptului că a fost
angajat în altă parte în acţiunea de apărare a izbăvitoarei învăţături creştine.

7
Pr. Prof. I. G. Coman,op. cit. , p.180.
 Înaintaşii Sfântului Vasile au fost vestiţi prin activitatea lor pentru obşte, dar
şi prin evlavia lor. De la ei a primit Vasile multe daruri prin instrucţie şi educaţie,
pe care şi le-a desăvârşit apoi prin străduinţa proprie la şcolile din Cezareea,
Constantinopol şi Atena, remarcându-se peste tot, nu numai prin râvna pentru
dobândirea cunoştinţelor, dar şi mai ales prin seriozitatea şi tăria caracterului său
moral.
După ce aminteşte cu duioşie despre adânca prietenie care l-a înfrăţit cu
Sfântul Vasile încă de la Atena, şi după ce relevă împrejurările în care prietenul său
a ajuns preot, apoi episcop, vorbitorul înfăţişează însuşirile de conducător
bisericesc ale marelui ierarh. Dârzenie împotriva nedreptăţilor celor de sus;
apărător al eparhioţilor săi oropsiţi; ctitor a numeroase instituţii de asistenţă
socială; luptător contra lăcomiei cămătarilor şi a celor bogaţi, iată câteva numai din
virtuţile relevate de Sfântul Grigorie ca aparţinând Sfântului Vasile cel Mare. Care,
cum zice autorul necrologului, nu s-a mulţumit să ridice mâinile în sus şi să ceară a
fi scăpat de strâmtori şi necazuri, ci la rugăciune a adăugat scrisul, călătoriile şi
fapta, munca, încordările sale. A fost mereu preocupat de cei suferinzi, de puritatea
credinţei şi de sfinţenia vieţii sale şi a celor din jur.
La moartea Sfântului Vasile jalea a fost mare. L-au jelit nu numai
credincioşii de aproape dar şi cei de departe. Nu numai creştini, ci şi iudei şi păgâni
dintre care unii au făcut drum lung numai să-i poată aduce un ultim omagiu.
După moarte, Sfântul Vasile s-a sălăşluit în cer unde aduce jertfă şi se roagă
pentru cei din viaţa aceasta. Ochii tuturor credincioşilor să fie îndreptaţi asupra lui
ca asupra unei legi vii. Păstoriţii lui să se lase călăuziţi şi mai departe în viaţă, de
duhul păstorului lor.
Sfântul Grigorie de Nazianz încheie acest necrolog cu implorarea adresată
Sfântului Vasile, să facă rugăciuni pentru cei rămaşi în viaţa aceasta. Izvorul
principal al vieţii şcolare şi universitare a marilor Părinţi capadocieni, scriindu-l,
Sfântul Grigorie a turnat în acest necrolog şi pagini dense de autobiografie.
Necrologul precum şi alte scrieri autobibliografice ale Sfântului Grigorie au uneori
neajunsul de a fi prea poetice, exagerând sau împodobind cu exces unele situatii şi
detalii din viaţa studenţească a celor doi tineri, în special în perioda când aceştia se
aflau la Atena, dar acestea sunt scuzabile deoarece au fost folosite într-un necrolog,
şi nu unul oarecare, ci un necrolog în cinstea unei mari personalităţi şi mai
strălucit personaj al timpului, în speţă Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul
Cezareei Capadociei. Inima duioasă a Sfântului Grigorie care fusese deja
arhiepiscop de Constantinopol, pune aripi de aur amintirilor luminoase din viaţa
studenţească după care tânjea: ,, Şi acum îmi dau lacrimile când îmi aduc aminte!”8
Tot în necrologie găsim recomandările pe care Sfântul Vasile le dă nepoţilor
săi studenţi, atât sub raport al cunoştinţelor literare, cât şi sub acela al informarţiei
morale, fiind aplicate şi trăite la o înaltă formă spirituală de către înşişi cei doi
colegi şi prieteni, Vasile şi Grigorie.
Tonul sobru şi forma elegantă a tratatului arată intenţia autorului de a
instrui şi de a cuceri pe adresanţi, iar asprimea anumitor consideraţii sau termeni
denotă pe ruda apropiată- educator şi pe episcop9.

8
Pr.Dr.Dumitru Belu,Cu privire la Necrolog, în Mitropolia Ardealului, anul X ( 1965 ), nr.4-6, p. 356.
9
Nicolae Tomaziu, Panegiric la Sfinţii Trei Ierarhi, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XXIX(1953), nr. 10-
11, p.91.
 2. POEZIA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ

Sfântul Grigorie de Nazianz, supranumit şi Teologul, unul dintre membrii

treimii capadociene, supranumit şi << gura care vorbeşte >>, a fost o podoabă între
literaţi pe care i-a produs cultura secolului IV al erei creştine. Nici Sfântul Vasile
cel Mare, şi nici Sfântul Ioan Gurã de Aur, cei doi colegi ai săi din trinitatea <<
marilor dascăli ai lumii şi ierarhi >> , nu egalează pe Sfântul Grigorie în grija
minuţioasă şi plăcerea profundă a artei cuvântului. Conştient de aurul credinţei şi
teologiei sale. Sfântul Grigorie se osteneşte să le exprime în forme vrednice de el,
făcându-o în proză prin arta retoricii, dar o face şi în poezie, prin arta poetică, una
din cele mai vechi şi mai glorioase cuceriri ale culturii elenice.
Sfântul Grigorie cunoştea bine poezia greacă de la Homer , Pindar şi tragici
până la ultimul epigon sau decadent al spiritualităţii elenistice şi până la cei mai
recenţi reprezentanţi ai literaturii creştine. El îi studiase pe marii poeţi păgâni în
şcolile profane ale timpului. Plângea inima în el atunci când vedea că literatura
creştină nu-şi găsea corespondentul în literatura profană elenă. Lucrul îl intriga cu
atât mai mult cu cât pe de o parte păgânii se puteau mândri cu un vechi şi bogat
patrimoniu poetic, pe care nu odată îl opuneau cu dispreţ simplităţii şi lipsei de
eleganţă creştină, iar literele creştine, pe de altă parte, nu dădeau încă semne de
răsad şi roadă poetică bogată. La rândul lor, ereticii de toate categoriile creeau
piese literare variate în care-şi exprimau credinţa şi evlavia lor. Arie făcea
propagandă pentru erezia sa în poemul dogmatic intitulat Thalia, din care Sfântul
Atanasie transcrie câteva pasagii pe care le analizează. Apolinariştii la rândul lor
alcătuiau psalmi care sunau contrar psalmilor lui David şi compuneau poezii şi alte
lucrări pe care le socoteau drept al treilea Testament. Se ştie ce semne şi cântări
executau eunomienii la Constantinopol pe vremea patriarhatului Sfântului Ioan
Gură de Aur.
Scriitorii ortodocşi sau cei care lucrau mai mult sau mai puţin sub patrimoniul
Bisericii nu aveau şi o creaţie poetică deosebită. În afară de frumoasa poezie- imn,
de la sfârşitul Pedagogului lui Clement Alexandrinul, de poemul despre pasărea
fenix aparţinând lui Lactanţiu, de unele versuri din Laudes Domini şi de unii
hexametric din Juvencus, literatură creştină neeretică nu cunoaşte alte creaţii
poetice impunătoare până la jumătatea secolului IV. Începând de aici înainte apar
sciitori făuritori de versuri în persoana Sfântului Efrem Sirul şi a altor scriitori
sirieni ca Cyrillonas, Bălai, în persoana Sfântului Ilarie, a Sfântului Ambrozie, a
Sfântului Niceta de Remesiana, a lui Sinesiu de Cyrene, a lui Pulin de Nola, a
Probei, a lui Prudenţiu şi mai ales a Sfântului Grigorie de Nazianz.
Motivele care l-au determinat pe Sfântul Grigorie de Nazianz să scrie poezii
sunt de ordin general: dezgustul său faţă de nesfârşita proză contemporană scrisă şi
de păgâni şi de unii creştini şi care, cel mai adesea, nu avea nici o valoare. Era o
literatură de vorbe goale care consumă în mod inutil timpul cititorilor. Tematica
era uşoară, iar ideile sau principiile erau apreciate. Literatura aceasta în proză putea
fi oprită pe două căi: întâi schimbându-i orientarea, adică izvorul de inspiraţie,
înlocuind efemeritatea, pur umană, cu Sfânta Scriptură, izvor de puritate, de lumină
şi de adevăruri veşnice; în al doilea rând consacrându-se poeziei, pentru care se
cerea şi se cere multă cheltuială de energie şi capacitate întru lustruirea versului.
Poezia frânează năvala puhoiului de cuvinte în proză. Ea cere arcuirea unor lumi
sau unor fapte ideale pe care nu le poate concepe orice prozator, care deobicei stă
nu numai cu picioarele, ci şi cu capul pe pământ. Poetul creează o lume nouă a
cărei arhitectură din piloni şi din arcade de sori şi de luceferi şi durează nu din
blocurile de lut ale prozei, ci din nestematele spiritului şi din luminile de fulger ale
viziunii dincolo de veac. Poezia e un palat a cărui construcţie cere şi plan şi
material şi meşteri aleşi cu scumpătate. Poezia creştină, mai mult decât poezia în
general, impune sobrietate, gravitate şi smerenie. De aceea Grigorie scriind versuri
nu va cădea în greşeala de a o face pentru a salva deşartă sau Gloria goală, aşa cum
procedează ceilalţi şi cum el însuşi este acuzat că ar preconiza. El cere ca să nu-i
cadă aşa de jos cuvântul dat de Dumnezeu. Substanţa poeziei creştine fiind
dumnezeiască, se impune ca expresivitatea ei artistică să se ridice până la piscul
acestei substanţe. Cu alte cuvinte, forma literară va fi ca o harfă îngerească
executând o melodie
divină10.
Aceste consideraţii arată că Grigorie avea conştiinţa vie a rolului său deosebit
în procesul care se schiţa, şi anume al stăvilirii prozei de calitate îndoielnică prin
ridicarea digului poeziei sale, care însemna nu numai o încercare de ridicare a
prozei, ci şi un capitol nou, luminos, în cadrul culturii care se predica. Un capitol
care contrasta cu capitolul corespunzător din cultura păgână: în timp ce poezia
păgână voia să placă oamenilor, poezia Sfântului Grigorie nu voia să placă
oamenilor, ci lui Dumnezeu11.
În al doilea rând, Sfântul Grigorie enumera urmatoarele mobile poetice
personale:
1. Înfrânarea abundenţii cuvintelor sale, elementul pe care l-am menţionat
deja printre mobilele generale şi pe care autorul nostru şi-l aplica sieşi. Cu aceasta
10
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Geniul Sfântului Grigorie de Nazianz, în ,,Studii Teologice.”, anul XLVI
(1994), nr.46, p.12.
11
Ibidem, p.14.
Sfântul Grigorie recunoaşte într-un anumit fel că era şi bolnav de puhoiul verbal al
prozatorilor contemporani şi încerca să-şi înfrâneze acest puhoi prin corsetul
versificaţiei din versul 37 înseamnă << muncind versul >>, adică depunând toate
eforturile posibile pentru o elaborare şi expresivitate poetică vrednică de numele de
poezie ca scriind să nu compună multe, pentru ca Sfântul Grigorie e înspăimântat
de cantitatea mare în operele scrise, cantitate care e întotdeauna sau aproape
întotdeauna în paguba calităţii. Sfântul Grigorie ştie că el scrie sau poate scrie
mult. Într-o poezie îndreptată împotriva vestitului Maxim Cinicul, autorul nostru
precizează că acest << câine >> egiptean scrie şi el şi încă scrie împotriva Sfântului
Grigorie: << Scrii împotriva unui om în a cărui fire stă scrisul aşa cum în firea apei
stă să curgă, iar în a focului să încălzească… Prietene, provoci un cal la mers uşor,
cu mâna slabă îmboldeşti un leu >>. Comparaţii care au uitat puţin de smerenie,
dar care subliniază productivitatea bogată a geniului literar Gregorian. Arta poetică
va restrânge abundenţa poetică.
2. Poezia ca instrument de educaţie pentru tineri şi pentru cei ce se ocupă cu
literatura. Principiul acesta e vechi şi practicat de literatura tuturor popoarelor. Îl
găsim formulat expres în piesa Broaştele a lui Aristofan. Poezia face atrăgătoare şi
plăcute adevărurile, îndemnurile sau idealurile prezentate de ea. Ceea ce în proză
este sau pare greu, în poezie devine plăcut şi interesant. Poezia îndulceşte
severitatea poruncilor dumnezeeşti şi le face accesibile; ea e ca o doctorie placută
care duce la roade folositoare prin persuasiunea poetică, prin docilitatea pe care o
răspândeşte în suflet. Poezia e necesară pentru tineret şi pentru celelalte vârste ca
mijloc de destindere: dacă nu va putea mai mult, ea va înlocui cel puţin cântările
vocale şi sunetele lirei; coarda întinsă a lirei doreşte să fie slabită, în sensul că
oamenii au nevoie de destinderea placută pe care o oferă poezia. Poezia e ca un joc
pentru sufletul omenesc, iar poezia creştină pe care o oferă Sfântul Grigorie e
menită să ferească tineretul de primejdii, atunci când caută frumosul. Căci tineretul
şi oamenii în general caută frumosul; pentru a nu se alipi de frumosul păgân,
Grigorie cheamă pe tineri spre frumuseţea creştină. Iar frumuseţea creştină e o
desfătare serioasă care duce la comuniunea cu Dumnezeu. Educaţia prin poezia
creştină n-aduce o schimbare instantanee; procesul acestei educaţii este îndelungat
şi roadele depline trebuiesc aşteptate mai târziu. Pentru moment, Grigorie
recomandă un contact superior între tineret şi poezie, un contact prin care nobleţea
poeziei să pătrundă încetul cu încetul în sufletele tinere. Când, cu timpul,
frumuseţea va prinde tărie, trăgând de dedesubt frumosul, aşa cum tragem - în
construcţiile arhitectonice – susţinătoarele bolţilor, vom rămâne cu binele însuşi.
Sub forma fumosului poetic creştin se elaborează binele moral, virtutea, în aşa fel
încât când se dă la o parte fenomenalitatea estetică să rămână frumosul moral,
adică binele. E, în fond, vorba de vechiul ideal elenic al kalokagathiei, adică de
îmbinarea perfectă dintre frumos şi bine, dar, în cazul Sfântului Grigorie, ambele
aceste elemente sunt creştinate. Sfântul Grigorie era prea îmbibat de cultura elenică
pentru a renunţa uşor la unul din elementele idealului umanist care i s-a
propovăduit în tinereţe şi anume la rolul puternic jucat de arta poetică în formarea
omului. El nu preconizează arta pentru artă, ci arta pentru folosul real care se poate
scoate din ea prin influenţa ei asupra omului. Autorul nostru ştia că toţi cei
dinaintea lui şi cei de după el ce rol înseamnat joacă arta în viaţa omului12.
Creştinismul secolului IV nu putea condamna arta, cum nu putea condamna
cultura. Cu toate celelalte elemente ale culturii, arta a contribuit substanţial la
succesele misionare ale creştinismului şi la aprecierea sa polivalentă. Pe langă
acestea, poezia dă sufletului condimentele pe care dulceaţa le dă mâncărurilor.
3. Sensibilitatea deosebită a autorului. Toti adevăraţii poeţi au avut şi au o
sensibilitate aparte, sensibilitatea poetică, Sfântul Grigorie avea una deosebită pe
care o mărturiseşte singur: << Mă ştiu foarte sensibil: un lucru poate fi oricât de
12
Idem, Poezia Sfântului Grogorie de Nazianz, în ,, Studii Teologice”, anul X (1958), p.69.
neimportant; cu toate acestea eu sunt mişcat >>. Sensibilitatea poetică a autorului
nostru se vede nu numai în poeziile sale autobiografice, ci şi în cele dogmatice şi
morale. E o sensibilitate fină şi profundă care-l face să vibreze până în adâncurile
sufletului. Sufletul său e ca o coardă de liră care suspină la orice atingere. Dacă în
actele de credinţă, în atitudini şi în diferitele împrejurări care i-au punctat viaţa
personală era firesc ca sufletul autorului să fie afectat de sensibilitatea proprie
temperamentului său, sensibilitatea aceasta ar trebui să fie estompată sau
preschimbată în pur ethos artistic în celelalte situaţii ca: prezentarea de fapte
exterioare, descrieri, expuneri de adevruri dogmatice, morale. Şi, totuşi, şi în aceste
situaţii Grigorie dă dovada de aceeaşi sensibilitate răscolitoare. El participă din
plin şi cu inimă la orice fapt sau idee pe care le înfăţişează cititorilor. Sensibilitate
remarcabilă străbate şi operele sale în proză, cu precădere în corespondenţa sa.
Bucăţile sale în proză dau adesea acorduri de cor sau de orgă. Simofonia credinţei
şi a raţiunii care se ridică uneori aşa de luminos din operele sale în proză este
orchestrată de profunda sa sensibilitate. Sensibilitatea gregoriană e tot aşa de
frământată şi distilată ca sensibilitatea augustiniană, fără să atingă însă tonalitatea
acesteia din urmă. În plus, în timp ce sensibilitatea lui Augustin e punctată cel mai
adesea cu mărturisiri de bucurie duhovnicească care-l nimbează aşa cum soarele
aureolează un vârf de munte, sensibilitatea Sfântului Grigorie revarsă aproape tot
timpul lava unor dureri pe care nimic nu pare a le stinge. Avem uneori impresia că
sensibilitatea lui Grigorie, dacă nu derivă, în orice caz e agrementată de un fatalism
al durerii, de concepţia că el a fost născut ca să fie persecutat, ca în versurile
următoare:
Eu singur voi fi cântat de toţi nu pentru arta vorbirii,
Nici pentru puterea braţului cu care aş fi întrecut pe alţii,
Ci, înconjurat de dureri şi suspine, ca pe un leu
Cânii cei răi mă latră de pretutindeni – poem de jale
 Pentru Răsărărit şi pentru Apus. De s-ar întampla vreodată
Ca vreun bărbat la ospeţe inima să să-şi deslege, sau vreun drumeţ
Sau un cântăreţ să atingă cu degetele-i chitara armonioasă
Şi prin sunete îngânate să povestească durerile mele,
Să-i aducă aminte de Grigorie pe care l-a crescut în Capadocia
Mica cetate a Diocesareei. Pe când fii de mare distincţie:
Altu-i frumos, altu-i puternic şi altul bun orator
Eu îs celebru prin durerile mele; în mine ai slobozit
Toate săgeţile amare ale dulcii Tale mâini.
Sunt un al doilea Iov, dar nu pentru aceleaşi motive.
Grigorie se prezintă în acest autportret ca un leu pe care-l latră toţi câinii şi
în care Dumnezeu a trimis toate << săgeţile amare ale dulceţii Sale mâini>>. Viaţa
sa e << un cântec de jale >>13. Cu o asemenea concepţie, pe care o găsim în
majoritatea poeziilor sale autobiografice, era firesc ca autorul nostru să treacă prin
filtrul sensibilităţii sale excesive tot ce i se întâmplă şi să fac din limba sa nu numai
<< trâmbiţa puternică a adevarului >> ci şi chitara instruit a amărăciunilor sale
interioare. Într-o bucată intitulată Threnos (Poem de jale ), autorul nostru striga: <<
Vai!, Vai!, ce dureri! Ce am greşit? Oare eu singur mă ating fără sfinţenie de jertfa
Ta curată? Oare Tu, Prea Curate, mă purifici prin dureri ca prin foc?... Duc pe
pământ cea din urmă scurtă suflare. Mi-au secat toate lacrimile, iar lucrul meu
acum e suspinul. Până când mă mai ţin nelegiuiţii în mâinile lor? Vai, vai!,
lacrimile îmi curg şiroaie şi inima mi se strânge înăuntru. Îndepărtează, Împărate,
boala, sau am pierit! Numai pentru adoratul Tău Grigorie s-a închis milostivirea?
Sunt rănit de multe rele dar şi de dureri ale trupului. Ţie, Hristoase, recunoştinţă.
Ţie, care mă cureţi prin dureri ca prin foc. Sau înlătura răutatea şi milostiveşte-te
faţă de slujitorul Tău, sau da că să le îndur pe toate cu inima tare. Termenii
13
Ibidem, p.78.
<<durere >>, << suferinţă >>, << nenorocire >> revin des sub pana poetului de la
Nazianz. Întâmplările lui nefericite, multimea de duşmani cu care a avut de-a face
şi boala lui trupească au contribuit mult la tonalitatea sufletească a poetului, dar
toate acestea s-au grefat pe un fond deja sensibil.
4. Competiţia cu păgânismul şi ereziile. Deşi în manifestul său literar,
Sfântul Grigorie aşează tot sub punctul trei în competiţia cu păgânismul şi ereziile -
o nouă motivare se înfăţişează ca element nou, o prezentam independent, ca
paragraf separat.