Sunteți pe pagina 1din 4

Psihoterapia la bolnavii neoplazici

Diagnosticul de cancer, indiferent de natura acestuia, de varsta sau de structura psihica a


persoanei care primeste vestea, are un impact emotional devastator. In general socul primirii unei
astfel de verdict declanseaza comportamente negative, disfunctionale, de cele mai multe ori,
persoana in cauza izolandu-se, uneori refuzand sa ia in calcul un astfel de diagnostic, refuzand
contactul cu alte persoane, de cele mai multe ori, chiar si cu cele apropiate, prieteni sau membri
ai familie, din dorinta de a ii proteja emotional. In momentul respectiv se declanseaza o lupta
interna intensa, persoana isi cauta puncte de sprijin in lupta pentru supravietuire, viata persoanei
in cauza restructurandu-se radical.
Psihoterapia este definită ca o acţiune psihologică sistematică, planificată şi intenţională, având
la bază un sistem teoretic conceptual bine pus la punct, şi care trebuie exercitată de către un
psihoterapeut calificat (psiholog sau medic) asupra pacientului. Ea utilizează metode şi acţiuni
specifice şi nu se poate confunda cu simpla acţiune caldă şi simpatetică pe care o exercită la
nivelul empiric o rudă, un preot sau un prieten foarte apropiat.
Psihoterapia are la bază supoziţia că modalitatea în care pacientul va percepe şi evalua starea sa,
ca şi strategiile adaptative pe care le utilizează, joacă un rol în evoluţia tulburării şi că aceste
strategii trebuie modificate pentru ca tulburarea să evolueze favorabil. Obiectivul oricărei
psihoterapii îl reprezintă înţelegerea comportamentului pacientului şi modificarea acestui
comportament astfel încât dificultăţile existenţiale ale acestuia să dispară sau cel puţin să se
diminueze. Pentru atingerea acestui scop, psihoterapeutul încearcă să realizeze o evaluare a
personalităţii pacientului, cu evidenţierea principalelor probleme şi a particularităţilor psihice ale
acestuia. Demersul psihoterapeutic are ca sarcină eliberarea pacientului de anxietate, depresie
sau alte trăiri afective care îl împiedică în adaptarea optimală la mediu/şi situaţie şi care îi
perturbă comportamentul având efecte negative asupra celor din jur şi afectându-l în cele mai
importante domenii ale existenţei: relaţiile interpersonale, activitatea profesională, viaţa sexuală,
imaginea şi stima de sine, etc.
Psihoterapia se aplică unei game largi de tulburări psihice, de la crize existenţiale, tulburări din
sfera personalitătii, nevroze, până la afecţiuni psihosomatice şi boli organice cronice.
Principalele metode de psihoterapie, derivate din orientările teoretice corespunzătoare, sunt:
psihoterapia şi consilierea psihologică, sugestia şi hipnoza, psihoterapia dinamică (psihanaliza şi

1
psihoterapiile dinamice post-freudiene), psihoterapia cognitiv-comportamentală, psihoterapiile
experienţiale (centrată pe client, centrată pe grup şi existenţialistă), psihoterapia raţional-
emotivă, psihoterapia scurtă centrată pe obiectiv, meloterapia, psihoterapia de grup, psihodrama,
psihoterapia de familie etc.

Intervenţii psihoterapeutice în oncologie


În oncologie, metodele psihoterapeutice utilizate sunt în special cele de intervenţie educaţională,
de tip cognitiv-comportamental, de grup, consiliere, relaxare, sugestie şi hipnoză, muzicoterapie.
La acestea se adaugă intervenţiile psiho-sociale şi psihoterapia de suport pentru familia
pacientului şi echipa medicală.
Psihoterapia bolnavilor oncologici este în principal suportivă, ţinta fiind boala şi consecinţele ei.
Are forma unei intervenţii în criză, mai curând decât a unei psihoterapii intensive, centrându-se
pe problemele specifice şi mai puţin pe o analiză generală, pe o examinare pe termen lung. În
această situaţie, nu se încearcă demontarea mecanismelor de apărare, ci ajutarea pacientului de a
găsi mecanismele de coping cele mai eficiente. Prin diferite procedee, psihoterapia elimină o
serie de reacţii emoţionale cu caracter dezadaptativ şi comportamente neadecvate, bolnavul fiind
ajutat să elaboreze modele de comportament mai eficiente.
Scopurile specifice ale psihoterapiei sunt deci:
- asistarea bolnavului oncologic şi a familiei acestuia prin acordarea unor răspunsuri
privind întrebările acestora referitoare la boală şi tratamentul ei;
- clarificarea unor informaţii;
- corectarea neînţelegerilor;
- acordarea unor reasigurări privind situaţia prezentă;
- normalizarea reacţiilor la boală şi a efectelor acesteia asupra familiei;
- explorarea situaţiei prezente a bolnavului şi a conexiunilor ei cu experienţele anterioare
legate de cancer;
- asistarea cu rezolvare de probleme;
- întărirea apărărilor adaptative;
- asistarea bolnavului şi familiei în dezvoltarea unor mecanisme de coping adaptative şi
utile în viitor;

2
- identificarea mecanismelor de coping dezadaptative şi asistarea în dezvoltarea unor
strategii alternative;
- explorarea factorilor de stres asociaţi, a rolului familiei şi a schimbărilor survenite în
stilul de viaţă;
- încurajarea membrilor familiei de a-şi împărtăşi preocupările şi de a-şi acorda reciproc
support;
- la sfârşitul tratamentului, când se trece la măsuri paliative, se va urmări menţinerea
confortului, controlul durerii, păstrarea demnităţii pacientului şi a familiei acestuia.
Rolul psihoterapiei in tratamentul bolnavilor de cancer
Diagnosticul de cancer este unul teribil de invalidant, din toate punctele de vedere. Profesional,
persoana este retrasa de pe scena, dinamica relatiilor sociale sufera modificari semnificative,
preocuparile si prioritatile se schimba, iar persoana afectata se va simti izolata. Durata
reacomodarii cu noul stil de viata este variabila, de la o presoana la alta, in functie de mai multe
variabile, varsta persoanei, gradul de motivare, capacitatea de integrare si adaptare a persoanei
la noul context. De asemenea este foarte importanta capacitatea organismului de refacere si
regenerare in urma interventiei chirurgicale.

In ceea ce priveste confruntarea cu diagnosticul de cancer, se recomanda pacientilor sa


constientizeze amploarea situatiei. Fuga de problema, negarea sau declansarea conflictelor
emotionale raportate la diagnostic in sine, reprezinta etape firesti in aceasta conjuctura, dar
aceste comportamente nu fac altceva decat sa ingreuneze situatia si sa diminueze perspectiva
insanatosirii. Persoana in cauza trebuie sa accepte si sa stie pentru ce si cu ce trebuie sa lupte.
Acceptarea unei probleme reprezinta strategia cea mai eficienta in vederea solutionarii acesteia.
Pacientul trebuie sa cunoasca anvergura situatiei pentru a-si activa resursele, direct proportional
cu gradul de dificultate al situatiei.

Un element extrem de important in acest demers curativ il reprezinta familia si persoanele


apropiate. Acestia sunt cei care au acces in sfera intima a pacientului, oferindu-i suport afectiv si
motivational in lupta cu suferinta. In acest demers, este esential ca persoana diagnosticata sa aiba
o dispozitie pozitiva, sa nu se resemneze cu situatia si sa nu abandoneze lupta, sa fie optimista,
sa gasesca motive reale pentru a invinge si depasi contextul, sa creada in perspectivele vindecarii

3
si sa vada ce este dincolo de momentul prezent. Toate aceste variabile contribuie decisiv si de
multe ori accelereaza procesul vindecarii.
In ceea ce priveste nevoia acordarii asistentei psihologice, se recomanda prezenta in viata
persoanei afectate a unui specialist cu ajutorul caruia sa lucreze pentru exteriorizarea emotiilor
negative asociate cu suferinta, sa redobandeasca echilibrul emotional, atat de necesar in cazul
confruntarii cu astfel situatii afectogene, si in acelasi timp, prin tehnici si procedee specifice, sa ii
acorde sprijinul necesar in identificarea si accesarea resurselor in perspectiva luptei cu suferinta.
Este important de stiut, ca de cele mai multe ori, mai ales in urma interventiilor chirurgicale,
persoana in cauza se confrunta cu dezechilibre emotionale majore, asociate sindromului depresiv
postraumatic, anxietate, atacuri de panica, tulburari de somn, tensiune sau stari dispozitionale.
Cu ajutor psihologic de specialitate, pacientul este ajutat sa isi recapete increderea in sine si sa
redescopere cu pasi mici, dar siguri, acele comportamente pozitive menite sa contribuie decisiv
in ameliorarea situatiei.
Psihoterapia contribuie decisiv la reechilibrarea din punct de vedere afectiv-emotional a
pacientului si il ajuta in lupta cu suferinta. Doar in acest context, pacientul va gasi resursele
necesare depasirii obstacolelor, va avea puterea de a lupta, va gasi solutii si isi va seta obiective
optimiste.
Rolul psihoterapeutului trebuie sa fie unul activ, atat inaintea interventie chirurgicale, cat si dupa
efectuarea acesteia, chiar in situatiile in care acesta se soldeaza cu succes. Acesta trebuie sa fie
un element de suport permanent in viata persoanei afectate, contribuind in mod semnificativ la
optimizarea dispozitie afective.