Test 1

Contractul de depozit bancar. izvoarele

Subiectul 1. Contractul de depozit bancar
1.1. Noțiunea contractului de depozit bancar
Prin contractul de depozit bancar, banca sau o altă instituţie financiară (bancă), licenţiată conform
legii, primeşte de la clientul său (deponent) sau de la un terţ în folosul deponentului o sumă
de bani pe care se obligă să o restituie deponentului după un anumit termen (depozit la
termen) sau la cerere (depozit la vedere).
1.2 Elementele contractului de depozit bancar
1. Subiecții-banca sau altă instituție fianciară autorizată conform legii și deponentul de altă
parte. Depozite pot fi acceptate doar de băncile- persoanele juridice care obțin licența de la
BNM. Deponenți pot fi p.f (care au împlinut vîrsta de 14 ani)și p.j. Pot fi depuse fonduri
bănești și de terți în calitate de c. De donație sau c. În folosul unui terț.
2. Obiectul- obligația băncii de a primi o sumă de bani și de a restitui aceeși sumă la cerere sau
la termeneul stabilit+ obligația de a plăti dobînda aferentă
3. Forma –în scris, eliberîndu-se de către banco un libret de economii, certificat de
depozit/orice alt documentcare atestă depunerea banilor și corespunde legii, uzațelor bancare.
Formulare tipizate redactate de bănci ce conțin caluze de adeziune.
1.3 Delimitarea contractului de depozit bancar de alte contracte civile (depozit, împrumut,
mandat)
Depozit
Poate fi cu titlu oneros cît și cu titlu gratuit. Depozitul prestat de un profesionist se prezumă
oneros, în toate celelate cazuri-se prezumă gratuit. La depozit bancar îtotdeauna e cu titlu
oneros.
Depozitul e un act dezinteresat- patrimoniul depozitarului care oferă serviciul nu se micșorează.
Este intuitu personae deoarece perosoana depozitarului necesită o încredere sporită. Obligația de a
executa contr. Revine personal depozitarului, chiar dacă bunul etransmis spre păstrare,
răspunderea o poartă depozitarul. La depozitul bancar acest caracter nu este relevant.
Calitatea de depozitar o au persoanele înzestrate cu cap. Deplină de exercițiu. Depozitar
profesionist- doar societățile comerciale/întreprinzători îndividuali/ organizațiile
necomerciale-doar dacă activitatea de depozitare reprezintă una din activitățile care
contribuie la realizarea scopului statutar. La depozitul bancar- pj care dețin licența BNM.
Obiectul material- bunuri transmise spre păstrate( bani,bunuri individual determinate, determinate
generic, documente). La depozitul bancar- doar banii.
Împrumut
Caractere juridice diferite- are caracter gratuit (regula generală), cît și caracter oneros ( în cazurile
prevăzute de lege sau contract). La depozit bancar doar oneros.
E translativ de proprietate- bunurile trec în proprietatea împrumutatului din momentul
recepționării fiind susceptibile de a fi urmărite și utilizate de împrumutat după necesitățile
proprii fără a fi necesar acordul împrumutătorului deaorece se datorează naturii bunurilor-
obiect material al contractului, Care sunt bunuri consumtibile, banii. Pe urmă împrumutatul e
ținut să restituie în proprietate aceeași sumă de bani sau bunuri de același gen, cantitate,
calitate. La fel și depozitul bancar e translativ de proprietate cu condișia ca să întoarcă banii
la scadență/ la cerere.
Subiect la depozitul bancar în mod necesar este banca , la c. De împrumut poate fi orice persoană.
Depozitul banca poate fi atît la termen cît și la vedere-pot fi retrași banii în orice moment.
Contractul de împrumut de regulă e încheiat pe un anumit termen.
Obiectul-banii sau alte bunuri fungibile
Prețul-dobînda-fructul civil al contractului, în dependeță de rata de refinanțare a BNM.
Mandat
Caracter unilateral, la depozit bancar e sinalagmatic.
Cu titlu gratuit- se prezumă, depozitul bancar e cu titlu oneros.
Intuitu personae-se încheie în considerarea calităților mandatarului.
Subiecte-orice subiecți de drept civil.
Obiectul- rerezentarea la închiere contractelor. La depozit e acț de primire și depoziare a banilor.
Prețul e element oblogatoriu numai cînd e cu titlu oneros. La depozitul bancar e element
obligatoriu întotdeauna.
Forma-simplul acord al părților, expre sau tacit. La depozit doar contract de adeziune în formă
scrisă.
Subiectul 2. Izvoarele dreptului procesual civil. Acţiunea normelor procesuale civile în
timp.
2.1. Descrieţi categoriile izvoarelor dreptului procesual civil şi ierarhia lor.
Izvoarele dr. procesual civil- actele norative care conținreglementări ale procesului civil.
Specific este că astfel de reglemetări se conțin în constituție și legi organice. Legile ordinare
și actele normative subordonate legilor nu constituie izvoare ale dpc. Un rop important îl au
act norm internașionale.
 Legile Constituționale
 Legile organice- CPC, L taxei de stat, CC, C Fam,C Muncii, L contenciosului
Administrativ. L insolvabilității.
 Hot. Cconstit. Privind normele procesuale
 Actele internaț cu aplicare directă.- declarația universală a dr. omului, conv europeană p/u
dr și libert. Fundamentale, convenția pivind recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale
străine.

2.2. Argumentaţi atribuirea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului şi avizelor

consultative ale Plenului CSJ la izvoarele dreptului procesual civil al RM.

hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt oligatorii pentru părți pentru a fi
executate(stat și reclamant) dar nu creează izvor de drept în sensul celui formal prevăzut de
legislație. RM nu este membră a UE și respectiv nici legislația acesteia nu e obligatorie
pentru statul nostri, respectiv nu constituie izvor de drept în sens formal, dar în sens
material poate fi.
Datorită lacunelor și inexactităților prezente în legislație precum și aplicarea neuniformă a
acesteia apar probleme în interpretarea normelor legale și aplicarea acestora. Plenul CSJ are
rolul de uniformizator al legislației și la îndrumător pentru a contribui la înfăptuirea
justiției. Cu toate acestea, el nu creează norme de drept noi pentru a servi drept izvor
juridic, ci doar explică cum să le aplice corect pe cele existete și nici nu constituie precedent
judiciar. Dreptul nostru contemporan, nu acordă practicii judiciare calitatea de izvor de
drept, pentru că, potrivit principiului separaţiei puterilor în stat şi al legalităţii, puterea
judecătorească nu este competentă să legifereze (să creeze legea), ci doar să aplice legea
care este edictată de Parlament (ca putere legislativă în stat).
Dacă în procesul judecării pricinii într-o instanţă de judecată se atestă dificultăţi la aplicarea
corectă a normelor de drept material sau procedural, instanţa de judecată solicită Plenului
Curţii Supreme de Justiţie, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, să emită un
aviz consultativ cu privire la modul de punere în aplicare a legii. Avizul consultativ se
publică pe pagina web a Curţii Supreme de Justiţie.
În cazul în care instanţa de judecată respinge demersul participanţilor la proces privind
solicitarea unui aviz consultativ din partea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, aceasta va
emite o încheiere nesusceptibilă de recurs.
În cazul în care decide respingerea solicitării, Plenul Curţii Supreme de Justiţie emite o încheiere
motivată irevocabilă care se publică pe pagina web a Curţii Supreme de Justiţie.
Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie nu mai este obligatoriu pentru Curte în
cazul în care ulterior se modifică legea sau se schimbă modul de punere în aplicare a
acesteia.
Pînă la emiterea avizului consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie judecarea pricinii se
amînă.
2.3. Determinaţi argumentat legea procesuală aplicabilă în următoarele situaţii:
a) aplicarea normelor din Legea contenciosului administrativ referitor la competenţa
jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti după adoptarea Legii nr. 155 de modificare şi
completare a CPC;
Pînă la 01.12.2012 recursurile împotriva hotărîrilor judecătoriilor ca instanţe de contencios
administrativ se vor examina în ordinea prevăzută de secţiunea 1, capitolul XXXVIII al
Codului de Procedură Civilă.
Adică participanţilor la proces li se vor impune limitele prevăzute de art.410 CPC. Dacă pînă la
01.12.2012 nu a fost pronunţată decizia curţii de apel în ordine de recurs, atunci examinarea
 va continua în ordine de apel. În acest sens părţilor li se va explica schimbarea impusă de
punerea în aplicare a legii procesuale noi si în privinţa acesta se vor aplica toate normele
procesuale privind examinarea cauzelor în apel, în special posibilitatea administrării altor
mijloace de probă decît înscrisurile. După 01.12.2012
curţile se apel vor pronunţa decizii în apel, valorificînd împuternicirile prevăzute de art.385
CPC. În aceste cazuri legea nouă oferă justiţiabililor dreptul exercitării recursului la Curtea
Supremă de Justiţie.( Recomandarea nr. 9 a CSJ Privind punerea în aplicare a normelor de
procedură civilă)
b) aplicarea normelor privind termenul de declarare a apelului împotriva unei hotărâri emise la
20 noiembrie 2012, prin prisma Legii nr. 155 în vigoare din 30 noiembrie 2012;
c) modul de examinare a recursului depus împotriva hotărârii judecătoriei, dacă prima şedinţă la
Curtea de Apel este numită pentru data de 13 decembrie 2012.( Recomandarea nr. 9 a CSJ
Privind punerea în aplicare a normelor de procedură civilă)

Hotărîrile curţilor de apel pronunţate ca instanţe de fond pînă la 01.12.2012 se

vor contesta cu recurs la Curtea Supremă de Justiţe în termen de 2 luni de la data
comunicării hotărîrii motivate. (art.II, pct.(8) al Legii nr.155 din 05.07.2012). În acest
sens legea nouă nu impune obligaţii noi, nu anulează si nici nu reduce din drepturile
procedurale ale participanţilor la proces, nu limitează exercitarea unor drepturi ori nu
stabileste sancţiuni procedurale noi sau suplimentare (art.3, alin.3 CPC) de aceea,
considerăm acceptabilă îmbunătăţirea situaţiei justiţiabililor înainte chiar înainte de
01.12.2012. Or, termenul de recurs potrivit legii actuale este mult mai scurt – 15 zile
pentru hotărîrile pronunţate în contencios administrativ si 20 zile pentru hotărîrile
pronunţate în fond de curţile de apel ca instanţe de drept comun. Totodată atenţionăm că
această prevedere nu se aplica asupra hotărîrilor curţilor de apel pronunţate ca instanţe
de fond pînă la 31.08.2012 – data publicării Legii nr.155 din 05.07.2012.
10. Însă Curtea Supremă de Justiţie abia începînd cu 01.12.2012 va examina după
aceleasi norme procesuale recursurile împotriva deciziilor curţilor de apel si împotriva
hotărîrilor curţilor de apel ca instanţe de fond pronunţate pînă la 01.12.2012.
11. În consecinţă pct.6 si pct.8, alin.II din Legea nr.155 din 05.07.2012 trebuie
coroborate. Pînă la 01.12.2012 CSJ va examina recursurile împotriva hotărîrilor curţilor
de apel ca instanţe de fond după regulile cap.XXXVIII, secţiunea 1 al CPC, cu excepţia
termenului de declarare prevăzut de art.402 CPC.

TEST 2
Revocarea c. Donație, recuzarea
Subiectul 1. Revocarea contractului de donație.
1.1. Condițiile de revocare a donației pentru ingratitudine
Condiții alternative-
 donatarul a atentat la viața donatorului sau a unei rude apropiate a acestuia donatarul se
face vinovat de altă faptă ilicită fașă de donator/ rudă apropiată a acestuia, -situații ce
atestă o ingratitudine gravă
 dacă refuză fără motove întemeiate să acorde donatorului întreținerea datorată.
1.2 Modul de revocare a donației pentru ingratitudine
Revocarea poate fi cerută timp de un an de cînd a aflat despre ingratitudine, altfel se prezumă
că donatarul a fost iertat.
Cînd donatarul a comis sucesiv mai multe fapte ilicite pentru care se poate cere revocarea
donației, calcularea termenului termenului se va face din momentul cînd donatorul a aflat
despre ultima din ele.
Acțiunea în revocare este una strict personală și poate fi cerută doar de donator. Moștenitorii
lui devin titularii dreptului la acțiune în revocare doar atunci cînd donatarul a decedat fără
a înainta acțiunea pînă la expirarea termenului de 1 an din momentul aflării despre fapta
ilicităcomisă de donator/cînd acțiunea a fost înaintată de donator, însă el a decedat înainte
de terminarea procesului.
Ea nu poate fi înaintată împotriva moștenitorilor donatarului deoarece revocarea e sancțiunea
donatarului doar.
În primul caz se consideră atentare la viață cînd se atestăvoința donatarului de a omorî pe
donator/ pe cineva din rudele lui apropiate. Este indiferent dacă e tentativă sau fapt
 consumat. Nu e necesară o condamnare penală pentru revocare, e suficientă să fe atestaă
dorința lui de a omorî.
În cazul II trebuie să fie agresiuni la sănătatea/ integritatea corporală/injurii/insulte făcute la
adresa donatorului/reudelor sale + faptul că dă dovadă de ingratitudine gravă.
În cazul III se ține cont de obligația de recunoștință a donatarului de a oferi întreținere în limita
valorii bunului donat atunci cînd donatorul este lipsit de mijloace p/u propria întreținere,
iar donatorul cere ajutor și acesta a avut posibilitatea și nu i-a oferit întreținerea. Dacă
donatorul are rude sau alte persoane obligate să îl întrețină în baza unui temei legal sau
contractual, el nu va putea pretinde revocarea donației pentru neacordarea de întreținere
din partea donatarului.
1.3 Consecințele revocării
Produce efect retroactiv, donația se consideră că nu aexistat și donatarul este obligat să
restituie bunul donat. Deoarece este o sancțiune pentru ingratitudinea donatorului nu va
produce efecte asupra drepturilor terților. Dacă bunul nu mai există în natură sau a fost
înstrăinat, donatarul va putea fi obligat la achitarea valorii lui conform normelor
îmbogățirii fără justă cauză. Debitorul dă compensaţie în bani în locul restituirii în natură
a prestaţiei dacă:
a) în funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imposibilă;
b) obiectul primit este consumat, înstrăinat, grevat, prelucrat sau transformat;
c) obiectul primit este deteriorat sau a pierit; uzura bunului rezultată din folosinţa lui
conformă destinaţiei nu se ia în considerare.
.

Subiectul 2. Compunerea completului de judecată. Recuzarea judecătorului

2.1. Descrieţi cerinţele de ordin calitativ şi cantitativ pentru formarea
completului de judecată.
Exigențe cantitative- se refă la nr. Judecătorilor din care se compune completul care
judecă cauzele în fond, apel, recurs. Sunt 2 modalități de judecare a cauzelor
- judecarea unipersonală un singur juedactor.
- Judecarea colegială complet format din mai miulți judecatori
Pricinile civile se judecă în primă instanţă de un singur judecător sau de un complet
din 3 judecători. Problema judecării colegiale a pricinii se examinează de către
preşedintele instanţei.
În instanţă de apel, pricinile se judecă de un complet compus dintr-un judecător
(preşedinte al şedinţei) şi alţi doi judecători.
Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ lărgit Curţii Supreme de
Justiţie judecă recursurile în componenţa unui judecător (preşedinte) şi altor 4
judecători.
Toate problemele care apar la judecarea pricinii se soluţionează colegial cu votul
majorităţii judecătorilor. Nici un judecător nu are dreptul să se abţină de la vot.
Preşedintele şedinţei de judecată votează ultimul. Judecătorii se bucură de
drepturi egale în soluţionarea problemelor care apar în examinarea pricinii şi
emiterea hotărîrii.
Judecătorul care nu este de acord cu hotărîrea majorităţii semnează hotărîrea, dar
este în drept să expună în scris opinie separată, care se înmînează preşedintelui
şedinţei şi se anexează la dosar. Opinia separată nu se anunţă şi nu se citeşte în
şedinţa de judecată.
Exigențe calitative- determină cine poate și cine nu poate face parte din completul
de judecată. Astfel pot apărea incidente procesuale-
-incompatibilitatea-imposibilitatea judecătorului de a îndeplini concomitent funcția
de judecător și alte funcții private sau publice, cu excepția activității didactice
sau științifice. La fel nu poate participa la judecarea repetată a cauzei
judecătorul la judecarea aceleiași cauze.
-abținerea și recuzarea –situații reglementate de lege pentru a proteja partea în proces
în acelea cazuri în care se presupune că judecătorul nu ar fi obiectiv. Cazurile de
recuzare și abinere sunt aceleași. Procedura de soluționare a acestora este
comună.
Abținerea vine din inițiativa judecătorului, recuzarea inițiativa de la partea interesată.
2.2. Determinaţi etapele procedurii de recuzare a judecătorului de la
examinarea unei cauze civile.
Propunerea de recuzare şi de abţinere de la judecată se face oral sau în scris pentru
fiecare în parte, trebuie să fie motivată şi prezentată pînă la începerea dezbaterii
pricinii în fond. Cererea de recuzare şi cererea de abţinere de la judecată pot fi
înaintate mai tîrziu doar dacă autorul lor a aflat de existenţa temeiului recuzării
sau abţinerii după ce a început judecarea pricinii în fond.
În proces nu se admite înaintarea repetată a recuzării aceluiaşi judecător şi pentru
aceleaşi motive dacă anterior recuzarea lui a fost respinsă. De asemenea, nu se
admite: recuzarea judecătorului din suspiciune în imparţialitatea lui dacă nu
sînt cunoscute temeiurile de drept şi de fapt pentru înaintarea recuzării;
recuzarea judecătorului căruia i s-a încredinţat verificarea temeiniciei recuzării
declarate unui alt judecător; recuzarea judecătorilor care nu sînt implicaţi în
examinarea pricinii.
Propunerea de recuzare se examinează de instanţa sesizată cu acţiunea. Instanţa
audiază persoana a cărei recuzare se solicită, dacă aceasta doreşte să dea
explicaţii, şi ascultă opinia participanţilor la proces. Nu se admite interogarea ca
mijloc de dovadă a motivelor de recuzare, nici efectuarea unor acte de
procedură.
Recuzarea judecătorului se hotărăşte, în lipsa acestuia, de un alt judecător sau de
un alt complet de judecată, de regulă în aceeaşi zi, iar dacă problema aceasta
este examinată de instanţa ierarhic superioară spre care se îndreaptă calea de
atac respectivă, în cel mult 10 zile. Judecătorii care au făcut parte din completul
de judecată şi cărora nu le-au fost înaintate recuzări pot fi incluşi în noul
complet pentru soluţionarea recuzării.
Dacă, din motivul recuzării, în instanţa sesizată cu pricină nu se poate constitui
complet de judecată şi dacă recuzarea îi priveşte pe toţi judecătorii ei, cererea de
recuzare se va judeca de instanţa ierarhic superioară spre care se îndreaptă calea
de atac respectivă.
Recuzarea expertului, specialistului, interpretului şi grefierului se examinează de
instanţa care judecă pricina.
Instanţa decide asupra recuzării în camera de deliberare printr-o încheiere
motivată, care nu se supune nici unei căi de atac decît o dată cu fondul hotărîrii
sau al deciziei.
Dacă cererea de recuzare a fost admisă de instanţa sesizată, pricina se examinează
de un alt judecător sau de un alt complet de judecători al acestei instanţe. În
cazul neadmiterii cererii, pricina se examinează de judecătorii desemnaţi.
Dacă instanţa superioară învestită cu dreptul de a examina cereri de recuzare în
cazurile prevăzute de art.53 alin.(3) găseşte că cererea de recuzare este
întemeiată, va dispune trimiterea pricinii la o instanţă de acelaşi grad, iar în
cazul imposibilităţii o va expedia spre examinare instanţei ierarhic superioare
spre care se îndreaptă calea de atac respectivă.
În cazul respingerii cererii, pricina se va restitui spre judecare instanţei iniţiale.
În încheierea prin care s-a admis recuzarea se precizează în ce măsură actele
îndeplinite de judecătorul recuzat urmează să fie menţinute.

2.3. Argumentaţi daca în situaţiile enunţate sunt temeiuri legale de recuzare a

judecătorului:
a) În cadrul examinării cererii de apel unul din membrii completului de
judecată a participat ca avocat al actualului intervenient accesoriu într-un
proces penal anterior;
nu este motiv de recuzare deoarece în motivele de recuzare din art 50 CPC prin
reprezentant care a participat la judecarea anterioară se presupune participarea
la acțiunea civilă examinată de o instanță civilă. Faptul că a fost reprezentant în
Proces penal al intervenietului nu constituie motiv de recuzre prevăzut de CPC.

b) În timpul celebrării unei aniversări – la masa de sărbătoare - un judecător

şi-a exprimat public speranţa că partajul averii dintre fratele său şi ex-
 soţia acestuia „se va soluţiona pozitiv.”
Se poate de recuzat doar judecătorul care judecă cauza, pentru ceilați care nu au
legătură cu ea pot fi aplicate măsuri disciplinare.
Temeiul prevăzut la art.50 care prevede recuzarea în cazul expunerii opiniei asupra
pricinii care se judecă se referă la pricina care se judecă de dînsul, sau de
completul din care face parte. Faptul că acesta și-a expus speranța asupra
modului de soluționare pozitiv nu constituie o încălcare a normelor
deontologice ale judecătorului. Mai mult decît atît, codul deotologic al
judecătorului spune că acesta nu poate să se implice în aceste litigii, în
rezolvarea lor și să îndeplinească oricare acțiune care poate influența rezolvarea
acestora deși drept excepție pot fi cazul acordării consultației juridice rudelor
pînă la gr III. În cazul de față el nu a îndeplinit nici o acțiune ci doar a exprimat
un gînd care nu este în stare să denote o influență a sa asupra procesului
decizional.
c) Judecătorul fără a motiva în vre-un fel a amânat de 7 ori şedinţa de judecată
din cauza absenţei reclamantului persoană juridică.
Cazul respectiv s-ar încadra în prevederea ,,alte împrejurări care pun la
îndoialăobiectivitatea și nepărtinirea lui,, și este necesar a fi cerută recuzarea și
investigarea raportului dintre judecător și reclamantului deoarece în mod normal
conform procedurii civile trebuie scoasă cererea de pe rol în caz că nu se
prezintă reclamantul , înştiinţat legal despre locul, data şi ora şedinţei, nu s-a
prezentat în judecată şi nu a comunicat instanţei motivul neprezentării sau dacă
motivele sînt considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, sau dacă reclamantul
nu a solicitat examinarea pricinii în lipsa sa, iar pîrîtul nu cere soluţionarea
pricinii în fond, dacă prin acest act procedural nu se încalcă dreptul altor
participanţi la proces.

TEST 3

Subiectul 1. Deschiderea succesiunii. Punctaj

maxi
m
1.1. Stabiliţi locul deschiderii succesiunii 3 puncte

Ca regulă generală, succesiunea se deschide la locul ultimului

domiciliu al defunctului. Domiciliul persoanei fizice este locul
unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau principală. Persoana
a cărei domiciliu nu poate fi stabilit cu certitudine se consideră
domiciliată la locul reşedinţei sale. Reşedinţa persoanei fizice
este locul unde îşi are locuinţa temporară sau secundară. În
lipsă de reşedinţă, persoana este considerată că domiciliază la
locul unde se găseşte, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul
ultimului domiciliu.
Regula ultimului domiciliu al celui care a lăsat moştenirea se
impune şi din considerente de ordin practic, deoarece la ultimul
domiciliu se află de obicei, înscrisurile defunctului şi tot acolo
se pot culege informaţiile despre moştenitorii defunctului şi
despre masa succesorală.
Deci, pentru stabilirea locului deschiderii succesiunii interesează nu
atît locul unde a decedat cel care lasă moştenirea şi nici nu atît
locul reşedinţei, ci ultimul său domiciliu.
Vorbind despre domiciliul unei persoane fizice, interesează atît
domiciliul stabilit voluntar (domiciliul persoanei fizice cu
capacitate de exerciţiu deplină), cît şi domiciliul legal (domiciliul
fixat prin lege, cum ar fi domiciliul minorului sau persoanelor
incapabile.
În cazul decesului unei persoane care nu a avut domiciliu pe
teritorilul Republicii Moldova, locul deschiderii succesiunii se
consideră locul situării celor mai importante bunurilor
 succesorale.
Dacă domiciliul defunctului este necunoscut se aplică regula
deschiderii moştenirii la locul unde se află bunurile mai
importante ca valoare ale moştenirii. Aceeaşi regulă se aplică
dacă bunurile succesoarale se află în locuri diferite.
Avînd în vedere că locul ultimului domiciliu al defunctului este o
chestiune de fapt, dovada lui se poate face prin orce mijloace
de probă admise de lege.
Legea locului situării bunurilor se aplică numai în situaţia în care
nu este cunoscut ultimul domiciliu al defunctului. Deci, în
primul rînd se va ţine cont de situarea bunurilor imobile. Dacă
nu există bunuri imobile, atunci se va considera drept ultim
domiciliu locul situării bunurilor mobile, şi dacă ultimile se află
în locuri diferite - locul deschiderii succesiunii va fi locul
situării părţii celei mai valoroase a acestor bunuri.

1.2 Caracterizaţi data deschiderii succesiunii. Stabiliţi importanţa ei 5 puncte

Data deschiderii succesiunii este concomitent cu încetarea din viaţă a

celui care lasă moştenirea. Momentul morţii se stabileşte după ziua
(calendaristică), ora, şi minuta survenirii ei.
Cei care pretind moştenirea vor trebui să dovedească moartea, precum şi
momentul morţii celui la a cărui moştenire se consideră îndreptăţiţi.
Dovada morţii şi a momentului producerii acesteia se va face, după
caz, prin certificatul de deces sau prin hotărîrea judecătorească de
declarare a morţii, rămasă definitivă, care cuprinde şi data stabilită de
judecată, ca fiind aceea a morţii.
Atît dovada momentului morţii făcută prin certificatul de deces, cît şi
dovada morţii făcută prin hotărîre judecătorească declarativă de
moarte au putere doveditoare pînă la proba contrarie, aceasta putînd
fi făcută prin orice mijloc de probă, deoarece moartea este un simplu
fapt material.

Stabilirea exactă a momentului morţii celui care lasă moştenirea prezintă

o deosebită importanţă practică din următoarele motive:
- la această dată primesc aplicare normele dreptului de moştenire;
- în cazul unui conflict în timp al unor legi succesorale succesive, în
funcţie de această dată, se determină legea aplicabilă (astfel,
determinarea cercului de moştenitori chemaţi să culeagă moştenirea
se va efectua conform normelor legale existente la data deschiderii
succesiunii, iar actele ulterioare deschiderii succesiunii, cum ar, de
exemplu, acceptarea sau renunţarea la moştenire, vor fi reglementate
de legea în vigoare la data, cînd aceste acte se săvîrşesc, potrivit
principiului aplicării imediate a legii noi);
- în funcţie de acest element se determină cercul moştenitorilor legali şi
testamentari;
- la această dată se determină compunerea şi valoarea patrimoniului
succesoral;
- de la data deschiderii succesiunii începe să curgă termenul de 6 luni de
opţiune succesorală;
- data deschiderii succesiunii marchează data pînă la care retroactivează
acceptarea sau renunţarea la moştenire;
- în cazul pluralităţii de moştenitori, data deschiderii succesiunii
marchează ziua în care începe starea de indiviziune.

1.3 Stabiliţi corelaţia dintre: 7 puncte

a) locul deschiderii succesiunii – locul decesului celui ce a lăsat
moştenirea;
b) momentul deschiderii succesiunii – data deschiderii succesiunii;
c) data deschiderii succesiunii – procedura succesorală;
d) locul deschiderii succesiunii – procedura succesorală.

a) Pentru stabilirea locului deschiderii succesiunii contează nu atît locul unde a decedat cel care lasă
moştenirea şi nici locul reşedinţei, ci ultimul său domiciliu, astfel locul unde a decedat cel ce a
lasat mostenire nu are puncte de tangenta cu locul deschiderii succesiunii.
b) Momentul deschiderii succesiunii este concomitent cu încetarea din viaţă a celui care lasă moştenirea.
Momentul morţii se stabileşte după ziua (calendaristică), ora, şi minuta survenirii ei.
c)Data decesului defunctului este și data deschiderii succesiunii. Dovada morţii şi a momentului producerii
acesteia se va face, după caz, prin certificatul de deces sau prin hotărîrea judecătorească de declarare a
morţii, rămasă definitivă, care cuprinde şi data stabilită de judecată, ca fiind aceea a morţii.
d) Regula ultimului domiciliu al celui care a lăsat moştenirea se impune şi din considerente de ordin
practic, deoarece la ultimul domiciliu se află de obicei, înscrisurile defunctului şi tot acolo se
pot culege informaţiile despre moştenitorii defunctului şi despre masa succesorală.

Subiectul 2. Participarea intervenienţilor principali în cadrul procesului Punctaj

civil. ma
xi
m
2.1. Descrieţi esenţa instituţiei intervenţiei principale în procesul civil. Descrieţi 3
temeiurile şi procedura intervenirii în proces. pu
nct
Intervenienții principali sunt cei care formulează pretenții proprii cu privire la e
obiectul litigiului. Orice persoană interesată poate interveni într-un proces
care se desfășoară între alte persoane. Intervenția este în interesul propriu
când intervenientul invocă un drept al său asupra obiectului litigiului sau un
drept legat de acesta.
Intervenienții principali sunt definiți ca terțe persoane care după pornirea
procesului intervin în cadrul acestuia pentru a-și apăra propriile drepturi și
interese legitime, prin înaintarea pretențiilor proprii ls obiectul litigiului.

Acțiunea interv. principal trebuie să se raporteze la obiectul litigiului.

Intervenientul principal poate interveni în proces pînă la închiderea dezbaterilor

judiciare în primă instanţă, înaintînd acţiunea către una sau către ambele
părţi în modul prevăzut de prezentul cod. Intervenientul principal are
drepturi şi obligaţii de reclamant. Pentru a interveni în proces intervenientul
urmează să depună o cerere.
La depunerea cererii trebuie să fie achitată și taxa de stat.
În cazul în care constată că acţiunea intervenientului principal nu se raportă la
obiectul litigiului, instanţa pronunţă o încheiere prin care refuză să o
examineze concomitent cu acţiunea iniţială a reclamantului.

2.2. Analizaţi particularităţile în poziţia procesuală a intervenienţilor principali 5

în raport cu coreclamantul şi cu intervenientul accesoriu. pu
nct
Deosebirea în poziția procesuală a interveniților de cea a coreclamanților: e
-interv. principali intervin într-un proces deja intentat
Coreclamanții pot înainta acțiunea concomitent cu acțiunea reclamantului inițial.
Pretențiile intervenientului principal și ale reclamantului inițial, în principiu
se exclud reciproc, ceea ce face imposibilă admiterea examinării
concomitente a mai multor pretenții din momentul intentării procesului
civil.
-interesele coreclamanților nu contravin reciproc. Coreclamanții înaintează de
fiecare dată acțiunea către pârât, reclamant sau ambele părți

Interv. principal, la depunerea cererii de intervenție, trebuie să achite taxa de

stat.
Interv. accesoriu nu este obligat să achite taxa de stat pentru că nu înaintează
anumite pretenții proprii față de obiectul litigiului.
Atât interv. principali, cât și cei accesorii, intervin într-un proces deja intentat

2.3. Argumentaţi soluţia în fiecare din următoarele situaţii: 7

pu
a) SRL X a înaintat către Donciu acţiunea privind încasarea datoriei pentru nct
energie electrică. Andronic a solicitat examinarea în cadrul acestui proces a e
acţiunii sale către Donciu privind repararea prejudiciului cauzat sănătăţii;

Aceste acțiuni sunt diferite și nu există o legătură cauzală dintre ele. Pentru ca o
pers să partice în proces în calitate de interv pricipal trebuie să invoce un
drept al său asupra obiectului litigului. Iar intrv accesoriu poate interveni
dacă hotărârea inst. de judecată va putea influența drepturile sau obligațiile
lui față de una dintre părți.
Doua acțiuni cu două obiecte și două temeiuri diferite nu pot fi judecate în
cadrul aceluiași proces de judecată.

b) Oprea a înaintat acţiunea către Guzun privind recunoaşterea dreptului de

proprietate asupra unei case de locuit. Guzun a solicitat atragerea în proces
a lui Topală pe motiv că ultimul a participat financiar la construcţia casei în
litigiu– i-a dat bani cu titlu de împrumut – şi ca efect a hotărârii
judecătoreşti drepturile lui Topală pot fi afectate;

Topală nu este bancă sau instituție financiară pentru ca imobilul ( casa de locuit)
să fie gajată întru dobândirea împrumutului. Respectiv, Topală nu are vre-
un drept asupra casei și nu existe motive pentru ca acesta să fie atras în
calitate de contravenient. În cazul în care Guzun nu va rambursa
împrumutul lui Topală, cel din urmă va putea să îl atrag în proces, dar
obiectul litigiului va fi diferit.
( cam așa, dar nu sunt tare sigură)

c) La examinarea în instanţa de recurs a pricinii civile Miron către Timciuc

privind partajul averii Fusu a solicitat recunoaşterea dreptului de
proprietate asupra unui set de mobilă, inclus de părţi în lista bunurilor
partajate.

Intervenimentul principal poate interveni doar în instanța de fond, iar cu acrodul

părților la etapa apelului ( dacă nu a participat în fond). Interv accesoriu
poate interveni până închiderea dezbaterilor judiciare. Deci, în speță Fusu
nu poate interveni, pentru că procesul este deja la etapa recursului.

TEST 4
Subiectul 1. Principiile şi modalităţile reparării prejudiciului patrimonial. Punctaj
ma
xi
m
1.1. Enumeraţi principiile care guvernează repararea prejudiciului.
Posibilitatea persoanelor fizice sau juridice de a apela la metoda de reparare a
prejudiciilor rezultă din faptul lezării lor în drepturi, indiferent de faptul
dacă se conţine sau nu asemenea prevedere în norma Codului. Metodei de
reparare a prejudiciilor îi este atribuit un caracter universal de apărare a
drepturilor civile. Această metodă poate fi combinată cu alte metode de
apărare. La baza metodei de apărare a dreptului prin repararea
prejudiciilor stă unul din principiile fundamentale ale dreptului civil – 3
principiul reparării integrale a prejudiciului, care constă în despăgubirea pu
titularului dreptului încălcatat pentru prejudicial efectiv, cît şi pentru nct
venitul ratat. De la acest principiu este şi excepţia, care constă în repararea e
 prejudiciului într-un volum redus, dacă aceasta este prevăzut de lege

Principiile care generează repararea prejudiciului, sunt două incontestabile:

principiul reparării integrale a prejudiciului şi principiul reparării în natură
a prejudiciului'. Acestea rezultă din însăşi esenţa răspunderii civile
reparatorii, care înseamnă, în realitate, repararea în întregime a
prejudiciului injust cauzat altuia, iar pentru a fi integrală, reparaţia este
necesar să se acorde pe cât posibil în natură, cum este de exemplu
restituirea bunului sustras, înlocuirea bunului distrus ori reparaţiile tehnice
ale unui bun etc.

1.2 Caracterizaţi modalităţile reparării prejudiciului patrimonial

Sunt două tipuri de prejudicii: prejudiciul efectiv şi venitul ratat. În conţinutul
prejudiciului efectiv sunt incluse: cheltuielile pe care o persoană lezată
într-un drept le-a suportat real la momentul intentării acţiunii sau care
urmează să fie suportate la restabilirea dreptului încălcat, adică cheltuielile
suplimentare. La prejudicial efectiv sunt atribuite şi pagubele rezultate din
pieirea sau deteriorarea bunurilor, deoarece şi în acest caz de asemenea
sunt suportate cheltuieli.
Venitul ratat este acel venit care ar fi fost posibil în condiţiile unui
comportament normal din partea autorului prejudiciului în împrejurări
normale (de exemplu, s-ar fi executat contractul).
În toate cazurile de solicitare a reparării prejudiciului fie efectiv, cît şi cel care
urmează să fie suportat trebuie dovedită legătura cauzală între încălcarea
(neexecutarea) obligaţiilor şi pagubele cauzate, precum şi mărimea
acestora.
Aceeaşi cerinţă trebuiesă fie respectată şi în cazul solicitării reparării venitului
ratat. Persoana păgubită trebuie să dovedească mărimea beneficiului care
nu a fost obţinut din cauza încălcării obligaţiei, precum şi legătura cauzală
între neexecutare şi venitul ratat.
La calcularea mărimii venitului ratat important este stabilirea realităţii acelor
venituri, care persoana prejudiciată presupunea că-l va obţine în condiţiile
normale ale circuitului civil. Prin condiţii normale ale circuitului civil se
înţelege acele condiţii tipice de funcţionare a pieţii, asupra cărora nu
influenţează circumstanţele imprevizibile sau împrejurările considerate ca
forţă majoră.
Partea lezată într-un drept este protejată sporit prin faptul că i se pune la
dispoziţie dreptul de a cere, pe lîngă repararea prejudiciilor şi partea din 5
venit rămasă după reparaţie, dacă cel care a cauzat prejudicial obţine pu
asemenea venit. nct
e
1.3 Stabiliţi coraportul dintre despăgubire şi plăţile primite pe linia asigurărilor
sociale de stat
Articolul 1418. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin vătămare a
integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii
(1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau de altă vătămare a sănătăţii,
autorul prejudiciului are obligaţia să compenseze persoanei vătămate
salariul sau venitul ratat din cauza pierderii sau reducerii capacităţii de
muncă, precum şi cheltuielile suportate în legătură cu vătămarea sănătăţii
– de tratament, de alimentaţie suplimentară, de protezare, de îngrijire
străină, de cumpărarea unui vehicul special, de reciclare profesională etc.
(2) Determinarea salariului (venitului) nerealizat din cauza vătămării
integrităţii corporale sau altei vătămări a sănătăţii se efectuează conform
legii.
(3) La determinarea salariului nerealizat (venitului ratat) nu se iau în 7
considerare pensia de invaliditate, stabilită persoanei vătămate în pu
legătură cu vătămarea integrităţii corporale sau cu o altă vătămare a nct
sănătăţii şi nici alte indemnizaţii sau sume, plătite pe linia asigurărilor e
 sociale de stat.
(4) Volumul despăgubirilor ce se cuvin, în conformitate cu prezentul articol,
persoanei vătămate poate fi mărit prin lege sau contract.

Problema descifrării acestui raport se pune numai în situaţia în care este vorba
de răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin vătămare a integrităţii
corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii

Subiectul 2. Participarea intervenienţilor accesorii la procesul civil. Punctaj

ma
xi
m
2.1. Definiţi noţiunea de intervenient accesoriu. Descrieţi temeiurile şi procedura 3
intervenirii / atragerii acestuia în proces. pu
Articolul 67. Intervenientul accesoriu (intervenientul care nu formulează pretenţii nct
proprii asupra obiectului litigiului) e
(1) Persoana interesată într-un proces pornit între alte persoane poate interveni în
el alături de reclamant sau de pîrît pînă la închiderea dezbaterilor judiciare în
prima instanţă dacă hotărîrea pronunţată ar putea să influenţeze drepturile
sau obligaţiile lui faţă de una din părţi.
(2) Pentru a interveni în proces, intervenientul depune o cerere în care
demonstrează interesul intervenţiei, menţionînd cărei părţi se va alătura.
Copia de pe cerere se înmînează ambelor părţi.
(3) Intervenientul accesoriu poate fi introdus în proces şi la cererea uneia dintre
părţi sau din oficiul instanţei.
(5) Încheierea judecătorească privind respingerea cererii de introducere în proces
a intervenientului accesoriu poate fi atacată odată cu atacarea fondului cauzei
de acesta sau de către participanţii la proces.

Intervenient accesoriu - acel participant la proces care intervine într-un process în

desfăşurare fără formulae a careva pretenţii faţă de obiectul litigiului în
scopul evitării unei eventuale acţiuni în regres.
Neprezenţa în proces a intervenientului accesoriu depinde după efectele
procedurale de două situaţii:
1. intervenientul accesoriu n-a fost atras la examinarea cauzei sau
2. înştiinţat fiind, intervenientul accesoriu, nu s-a prezentat fără motive
întemeiate.

Pentru ambele situaţii consecinţele sunt prevăzute în art.69 CPC, deşi nu este
exclusă posibilitatea amînării procesului în condiţii similare ca pentru
reclamant sau pîrît, dacă ceilalţi participanţi la proces sunt de acord.
Trăsături: a) HJ nu poate afecta dr/oblig intervenientului accesoriuatras în
process;
b) interv accesoriu nu este parte a raportului material litigious;
c) are un interes exclusiv procesual;
d) poate intervene atît pe lîngă reclamant cît şi pe lîngă pîrît, obţinînd dr similar
ca şi reclam/pîrît;
e)poate fi atras de părţi/instanţă, la cererea proprie (dacă e la cererea proprie,
acesta va înainta o cerere instanţei şi cîte o copie fiecărui participant la
proces)

2.2. Comparaţi efectele neatragerii sau neintervenirii intervenientului accesoriu în 5

proces. pu
Neatragerea interv accesoriu în cadrul procesului în desfăşurare decade partea la nct
proces de dr de a utiliza HJ adoptată contra intervenientului în cazul e
 intentării acţiunii de regres. Prin această HJ se va demonstra a) a avut loc aşa
faptă; b) faptul vinovăţiei pers; c) prejudiciul.
Articolul 69. Efectele neatragerii sau neintervenirii în proces a intervenientului
accesoriu
(1) Dacă, în urma pronunţării hotărîrii, partea în proces obţine un drept faţă de
intervenientul accesoriu sau acesta poate înainta pretenţii împotriva ei, partea
interesată este obligată să-l înştiinţeze despre pornirea procesului şi să
prezinte în judecată un demers, solicitînd introducerea lui în proces. În acest
scop, partea interesată depune în judecată o cerere, copia de pe care o
expediază intervenientului accesoriu, precum şi explicaţia dreptului acestuia
de a interveni în proces în timp de 15 zile.
(2) În caz de examinare a pricinii fără ca partea interesată să atragă în proces
intervenientul accesoriu, faptele şi raporturile juridice stabilite prin hotărîre
judecătorească irevocabilă nu au efecte juridice la examinarea acţiunii de
regres depuse împotriva intervenientului.
(3) Neintervenirea în proces fără motive întemeiate a intervenientului accesoriu,
înştiinţat în modul stabilit la alin.(1), îl decade din dreptul de a dovedi că
litigiul a fost soluţionat greşit din cauza incorectitudinii în proces a părţii la
care urma să se alăture în măsura în care nu dovedeşte că explicaţiile,
acţiunile şi mijloacele de apărare ale părţii au fost greşite din intenţie sau din
culpă gravă.

(sry dar aici condiţia e tare neclară ce cu ce trebuie de comparat)

7
pu
nct
e

2.3. Argumentaţi poziţia procesuală a persoanelor interesate (reclamant, pârât,

copârât, intervenient, reprezentant, etc.) în următoarele pricini civile:
a) acţiunea dlui Popescu către dl Chiriac cu privire la declararea nulităţii
contractului de schimb a apartamentului şi evacuare din apartament. Dl
Chiriac a primit apartamentul de la dl Ciorbă în baza contractului de schimb.
În apartament mai locuiesc soţia şi feciorul dlui Chiriac.

dlui Popescu - reclamant

dl Chiriac - copîrît
dl Ciorbă – intervenient accesoriu pe lîngă copîrîţi
soţia şi feciorul dlui Chiriac – copîrîţi (feciorul în dependenţă de vîrstă şi dacă are
dr. de proprietate asupra apartamentului)

b) acţiunea dlui Grecu către dl Ursachi (salariatul SA „Apă-canal”) care a instalat

greşit contorul de apă caldă în apartamentul reclamantului. În urma acestui
fapt apartamentul a fost inundat, cauzându-i-se un prejudiciu material
considerabil.

dlui Grecu - reclamant

dl Ursachi – intervinient accesoriu pe lîngă pîrît
SA „Apă-canal” – pîrît

c) Mihailova a înaintat către Mihailov A. acţiunea privind încasarea pensiei de

întreţinere pentru copilul minor. S-a constatat că Mihailov A. plăteşte deja
pensie de întreţinere altor doi copii minor ai dnei Slutu.

Mihailova - reclamant
Mihailov A. - pîrît
dnei Slutu – intervenient accesoriu
TEST 5

Subiectul 1. Deschiderea succesiunii. Punctaj

maxi
m
1.1. Stabiliţi locul deschiderii succesiunii 3 puncte

Ca regulă generală, succesiunea se deschide la locul ultimului

domiciliu al defunctului. Domiciliul persoanei fizice este locul
unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau principală. Persoana
a cărei domiciliu nu poate fi stabilit cu certitudine se consideră
domiciliată la locul reşedinţei sale. Reşedinţa persoanei fizice
este locul unde îşi are locuinţa temporară sau secundară. În
lipsă de reşedinţă, persoana este considerată că domiciliază la
locul unde se găseşte, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul
ultimului domiciliu.
Regula ultimului domiciliu al celui care a lăsat moştenirea se
impune şi din considerente de ordin practic, deoarece la ultimul
domiciliu se află de obicei, înscrisurile defunctului şi tot acolo
se pot culege informaţiile despre moştenitorii defunctului şi
despre masa succesorală.
Deci, pentru stabilirea locului deschiderii succesiunii interesează nu
atît locul unde a decedat cel care lasă moştenirea şi nici nu atît
locul reşedinţei, ci ultimul său domiciliu.
Vorbind despre domiciliul unei persoane fizice, interesează atît
domiciliul stabilit voluntar (domiciliul persoanei fizice cu
capacitate de exerciţiu deplină), cît şi domiciliul legal (domiciliul
fixat prin lege, cum ar fi domiciliul minorului sau persoanelor
incapabile.
În cazul decesului unei persoane care nu a avut domiciliu pe
teritorilul Republicii Moldova, locul deschiderii succesiunii se
consideră locul situării celor mai importante bunurilor
succesorale.
Dacă domiciliul defunctului este necunoscut se aplică regula
deschiderii moştenirii la locul unde se află bunurile mai
importante ca valoare ale moştenirii. Aceeaşi regulă se aplică
dacă bunurile succesoarale se află în locuri diferite.
Avînd în vedere că locul ultimului domiciliu al defunctului este o
chestiune de fapt, dovada lui se poate face prin orce mijloace
de probă admise de lege.
Legea locului situării bunurilor se aplică numai în situaţia în care
nu este cunoscut ultimul domiciliu al defunctului. Deci, în
primul rînd se va ţine cont de situarea bunurilor imobile. Dacă
nu există bunuri imobile, atunci se va considera drept ultim
domiciliu locul situării bunurilor mobile, şi dacă ultimile se află
în locuri diferite - locul deschiderii succesiunii va fi locul
situării părţii celei mai valoroase a acestor bunuri.

1.2 Caracterizaţi data deschiderii succesiunii. Stabiliţi importanţa ei 5 puncte

Data deschiderii succesiunii este concomitent cu încetarea din viaţă a

celui care lasă moştenirea. Momentul morţii se stabileşte după ziua
(calendaristică), ora, şi minuta survenirii ei.
Cei care pretind moştenirea vor trebui să dovedească moartea, precum şi
momentul morţii celui la a cărui moştenire se consideră îndreptăţiţi.
Dovada morţii şi a momentului producerii acesteia se va face, după
caz, prin certificatul de deces sau prin hotărîrea judecătorească de
declarare a morţii, rămasă definitivă, care cuprinde şi data stabilită de
judecată, ca fiind aceea a morţii.
Atît dovada momentului morţii făcută prin certificatul de deces, cît şi
dovada morţii făcută prin hotărîre judecătorească declarativă de
moarte au putere doveditoare pînă la proba contrarie, aceasta putînd
fi făcută prin orice mijloc de probă, deoarece moartea este un simplu
fapt material.

Stabilirea exactă a momentului morţii celui care lasă moştenirea prezintă

o deosebită importanţă practică din următoarele motive:
- la această dată primesc aplicare normele dreptului de moştenire;
- în cazul unui conflict în timp al unor legi succesorale succesive, în
funcţie de această dată, se determină legea aplicabilă (astfel,
determinarea cercului de moştenitori chemaţi să culeagă moştenirea
se va efectua conform normelor legale existente la data deschiderii
succesiunii, iar actele ulterioare deschiderii succesiunii, cum ar, de
exemplu, acceptarea sau renunţarea la moştenire, vor fi reglementate
de legea în vigoare la data, cînd aceste acte se săvîrşesc, potrivit
principiului aplicării imediate a legii noi);
- în funcţie de acest element se determină cercul moştenitorilor legali şi
testamentari;
- la această dată se determină compunerea şi valoarea patrimoniului
succesoral;
- de la data deschiderii succesiunii începe să curgă termenul de 6 luni de
opţiune succesorală;
- data deschiderii succesiunii marchează data pînă la care retroactivează
acceptarea sau renunţarea la moştenire;
- în cazul pluralităţii de moştenitori, data deschiderii succesiunii
marchează ziua în care începe starea de indiviziune.

1.3 Stabiliţi corelaţia dintre: 7 puncte

a) locul deschiderii succesiunii – locul decesului celui ce a lăsat
moştenirea;
b) momentul deschiderii succesiunii – data deschiderii succesiunii;
c) data deschiderii succesiunii – procedura succesorală;
d) locul deschiderii succesiunii – procedura succesorală.

a) Pentru stabilirea locului deschiderii succesiunii contează nu atît locul unde a decedat cel care lasă
moştenirea şi nici locul reşedinţei, ci ultimul său domiciliu, astfel locul unde a decedat cel ce a
lasat mostenire nu are puncte de tangenta cu locul deschiderii succesiunii.
b) Momentul deschiderii succesiunii este concomitent cu încetarea din viaţă a celui care lasă moştenirea.
Momentul morţii se stabileşte după ziua (calendaristică), ora, şi minuta survenirii ei.
c)Data decesului defunctului este și data deschiderii succesiunii. Dovada morţii şi a momentului producerii
acesteia se va face, după caz, prin certificatul de deces sau prin hotărîrea judecătorească de declarare a
morţii, rămasă definitivă, care cuprinde şi data stabilită de judecată, ca fiind aceea a morţii.
d) Regula ultimului domiciliu al celui care a lăsat moştenirea se impune şi din considerente de ordin
practic, deoarece la ultimul domiciliu se află de obicei, înscrisurile defunctului şi tot acolo se
pot culege informaţiile despre moştenitorii defunctului şi despre masa succesorală.

Subiectul 2. Participarea intervenienţilor principali în cadrul procesului Punctaj

civil. ma
xi
m
2.1. Descrieţi esenţa instituţiei intervenţiei principale în procesul civil. Descrieţi 3
temeiurile şi procedura intervenirii în proces. pu
nct
Intervenienții principali sunt cei care formulează pretenții proprii cu privire la e
obiectul litigiului. Orice persoană interesată poate interveni într-un proces
care se desfășoară între alte persoane. Intervenția este în interesul propriu
când intervenientul invocă un drept al său asupra obiectului litigiului sau un
drept legat de acesta.
Intervenienții principali sunt definiți ca terțe persoane care după pornirea
procesului intervin în cadrul acestuia pentru a-și apăra propriile drepturi și
interese legitime, prin înaintarea pretențiilor proprii ls obiectul litigiului.

Acțiunea interv. principal trebuie să se raporteze la obiectul litigiului.

Intervenientul principal poate interveni în proces pînă la închiderea dezbaterilor

judiciare în primă instanţă, înaintînd acţiunea către una sau către ambele
părţi în modul prevăzut de prezentul cod. Intervenientul principal are
drepturi şi obligaţii de reclamant. Pentru a interveni în proces intervenientul
urmează să depună o cerere.
La depunerea cererii trebuie să fie achitată și taxa de stat.
În cazul în care constată că acţiunea intervenientului principal nu se raportă la
obiectul litigiului, instanţa pronunţă o încheiere prin care refuză să o
examineze concomitent cu acţiunea iniţială a reclamantului.

2.2. Analizaţi particularităţile în poziţia procesuală a intervenienţilor principali 5

în raport cu coreclamantul şi cu intervenientul accesoriu. pu
nct
Deosebirea în poziția procesuală a interveniților de cea a coreclamanților: e
-interv. principali intervin într-un proces deja intentat
Coreclamanții pot înainta acțiunea concomitent cu acțiunea reclamantului inițial.
Pretențiile intervenientului principal și ale reclamantului inițial, în principiu
se exclud reciproc, ceea ce face imposibilă admiterea examinării
concomitente a mai multor pretenții din momentul intentării procesului
civil.
-interesele coreclamanților nu contravin reciproc. Coreclamanții înaintează de
fiecare dată acțiunea către pârât, reclamant sau ambele părți

Interv. principal, la depunerea cererii de intervenție, trebuie să achite taxa de

stat.
Interv. accesoriu nu este obligat să achite taxa de stat pentru că nu înaintează
anumite pretenții proprii față de obiectul litigiului.
Atât interv. principali, cât și cei accesorii, intervin într-un proces deja intentat

2.3. Argumentaţi soluţia în fiecare din următoarele situaţii: 7

pu
a) SRL X a înaintat către Donciu acţiunea privind încasarea datoriei pentru nct
energie electrică. Andronic a solicitat examinarea în cadrul acestui proces a e
acţiunii sale către Donciu privind repararea prejudiciului cauzat sănătăţii;

Aceste acțiuni sunt diferite și nu există o legătură cauzală dintre ele. Pentru ca o
pers să partice în proces în calitate de interv pricipal trebuie să invoce un
drept al său asupra obiectului litigului. Iar intrv accesoriu poate interveni
dacă hotărârea inst. de judecată va putea influența drepturile sau obligațiile
lui față de una dintre părți.
Doua acțiuni cu două obiecte și două temeiuri diferite nu pot fi judecate în
cadrul aceluiași proces de judecată.

b) Oprea a înaintat acţiunea către Guzun privind recunoaşterea dreptului de

proprietate asupra unei case de locuit. Guzun a solicitat atragerea în proces
a lui Topală pe motiv că ultimul a participat financiar la construcţia casei în
litigiu– i-a dat bani cu titlu de împrumut – şi ca efect a hotărârii
judecătoreşti drepturile lui Topală pot fi afectate;

Topală nu este bancă sau instituție financiară pentru ca imobilul ( casa de locuit)
să fie gajată întru dobândirea împrumutului. Respectiv, Topală nu are vre-
un drept asupra casei și nu existe motive pentru ca acesta să fie atras în
 calitate de contravenient. În cazul în care Guzun nu va rambursa
împrumutul lui Topală, cel din urmă va putea să îl atrag în proces, dar
obiectul litigiului va fi diferit.
( cam așa, dar nu sunt tare sigură)

c) La examinarea în instanţa de recurs a pricinii civile Miron către Timciuc

privind partajul averii Fusu a solicitat recunoaşterea dreptului de
proprietate asupra unui set de mobilă, inclus de părţi în lista bunurilor
partajate.

Intervenimentul principal poate interveni doar în instanța de fond, iar cu acrodul

părților la etapa apelului ( dacă nu a participat în fond). Interv accesoriu
poate interveni până închiderea dezbaterilor judiciare. Deci, în speță Fusu
nu poate interveni, pentru că procesul este deja la etapa recursului.

TEST 6

Subiectul 1. Contractul de asigurare.

1.1. Identificaţi condiţiile de formă care trebuie respectate de către părţi la încheierea
unui contract de asigurare.

Contractul de asigurare se încheie în scris. În contractul de asigurare se va

indica:
a) numele sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor contractante;
b) obiectul asigurării: bun, persoană şi răspundere civilă;
c) riscurile ce se asigură;
d) începutul şi durata asigurării;
e) sumele asigurate;
f) primele de asigurare, locul şi termenele de plată;
g) alte date, conform legii sau contractului.
Contractul de asigurare nu se poate dovedi prin martori, chiar dacă există un
început de dovadă scrisă. Dovada încheierii contractului de asigurare rezultă şi
din trimiterea unui document de asigurare, precum poliţă de asigurare
(certificat), din cererea de plată a primei ori din înscrisul prin care se constată
efectuarea acestei plăţi sau din orice înscris din care reiese faptul încheierii
contractului.

1.2. Descrieţi drepturile şi obligaţiile părţilor în cadrul contractului de asigurare.

Asiguratul este obligat: sa indice asiguratorilui toate imprejurarile cunoscute care au

importanta pentru riscul asigurat. El este obligat sa indice defectiuni ale
bunurilor asigurate, bolile persoanelor, antecedentele medicale- in cazul
asigurarii persoanelor. A) De asmenea, asiguratul trebuie sa informeze
asiguratorul la incheierea contractului sau pe parcursul executarii lui despre
incheierea unor alte contracte de asigurare pentru acelasi bun. Asiguratul este
obligat sa plateasca la timp primele de asigurare. El este obligat sa intreprinda
toate masurile necesare in scopu evotarii survenirii riscului asigurat. El este
obligat sa intretina bunul. Acesta este obligat sa anunte imediat asiguratorul
despre survenirea riscului asigurat, sau unor imprejurari periculoase.
Asiguratul are dreptul de a primi indemnizatia de asigurare in cazul survenirii
riscului asigurat. Asiguratul poate refuza plata primei de asigurare daca se
constata, dupa incheierea contractului ca situatia economica a asiguratorului s-a
inrautatit incit exista temeri justificate ca la survenirea riscului asigurat,
asiguratorul nu-si va putea indeplini obligatiile. El are dreptul de a cere
asiguratorului informatii referitoare la solvabilitatea acestuia.
B) Asiguratorul este obligat sa informeze asiguratul referitor la conditiile asigurarii,
indintedea efectelor contractului, riscurile acoperite de contract. Acesta va pune
la dispozitia asiguratului toata informatia necesara, ii va oferi consultatii. El
 trebuie sa achite indemnizatia de asigurare in cazul producerii riscului asigurat.
Acesta va verifica daca asiguratul a avut un comportament corespunzator, daca
a platit primele de asigurare, daca asigurarea era in vigoare la momentul
producerii riscului. Asiguratorul ii restituie asiguratului cheltuielile suportate in
scopul evitarii producerii riscului.
Asiguratorul are drept de creanta dupa plata indemnizatiei de asigurare, pe care
asiguratul sau beneficiarul il are in raport cu persoana terta. Asiguratorul este in
drept sa rezilieze contractul data asiguratul a indicat date false privind obiectul
asigurat, sau daca asiguratul nu a achitat o transa a primei de asigurare.
1.3. Determinați particularitățile contractului de asigurare.

Contractul de asigurare este un contract sinalagmatic- in schimbul primei de asigurare, asiguratul primeste
indemnizatia de asigurare in cazul producerii riscului asigurat.
Are caracter oneros- chiar daca asiguratul nu urmareste interesul patrimonial, el doreste o despagubire in
cazul producerii riscului asigurat.
Consensual- este necesar acordul de vointa a partilor pentru valabilitatea acestuia.
Contractul se incheie in mod obligatoriu in forma scrisa.
Este un contract cu executare succesiva- obligatia asiguratorului de plata a indemnizatiei este continua, pe
toata durata de valabilitate a contractului.
Are un caracter de adeziua- clauzele sunt stabilite de asigurator.
Are un caracter aleatoriu- momentul producerii cazului asigurat este indert.
Are ca parti asiguratul si asiguratorul. Asiguratul poate indica mai multi beneficiari de indemnizatia de
asigurare. Dovada incheierii contractului este polita de asigurare. Actiunea contractului incepe din
momentul achitarii primei transe a asigurarii si inceteaza la ora 24 a ultimei zile din termenul stabilit pt
asigurare. In cazul incheirii contractului pe termen nelimitat partile pot rezilia contractul ,respeectind
termen de preaviz de cel putin 1 luna, nu mai mult de 3 luni. Daca a fost incheiat pe un ternem mai
mare de 5 ani, partile pot rezilia contractul la expirarea celui de-al 5-lea an, Sau la sfirsitul fiecarui din
anii urmatori, cu termenul de preaviz de 3 luni.

Subiectul 2. Temeiurile şi procedura strămutării pricinii de la instanţa sesizată la o altă

instanţă.
2.1. Explicaţi regula imutabilităţii competenţei jurisdicţionale, evidenţiind excepţiile de la
această regulă.
Nimeni nu poate fi lipsit, fără consimţămîntul său, de dreptul la judecarea cauzei sale de
către o instanţă sau de judecătorii în a căror competenţă pricina respectivă este dată prin
lege, cu excepţia cazurilor expres stabilite de lege. Instanţa ierarhic superioară nu are
dreptul să strămute, din oficiu, o pricină de la instanţa ierarhic inferioară la alta ori să o
preia pentru judecare, cu excepţia cazului în care completul de judecată în instanţa
respectivă nu poate fi legal constituit.
Astfel exceptiile de la regula imutabilitatii sunt legate de stramutarea cauzei, efectuata de
instanta ierarhic superioara in scopul unei judecari mai rapide si juste a pricinii.

2.2. Deduceţi temeiurile şi procedura strămutării pricinii de la o instanţă la alta.

Temeiurile de stramutare a cauzei:
a) pîrîtul, al cărui domiciliu nu era cunoscut, cere strămutarea pricinii la instanţa de la
domiciliul său atestat prin dreptul de proprietate, calitatea de locatar sau viza de
reşedinţă;
b) pe parcursul judecării, s-a constatat că pricina a fost reţinută spre judecare cu încălcarea
normelor de competenţă jurisdicţională;
c) ambele părţi solicită strămutarea pricinii la instanţa de la locul aflării majorităţii probelor;
d) din motivul recuzării (abţinerii de la judecată) unui sau mai multor judecători ori din alte
motive întemeiate, substituirea judecătorilor săi devine imposibilă;
e) există motive pentru măsuri de securitate publică;
f) există bănuieli că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită de circumstanţele pricinii
sau de calitatea participanţilor la proces;
g) în circumstanţe excepţionale, instanţa competentă să judece pricina nu poate funcţiona
timp îndelungat.
Procedura de stramutare: strămutarea pricinii de la o instanţă la alta din motivele specificate
la lit.a), b) şi c) se face în temeiul unei încheieri motivate a instanţei în care este intentat
procesul. Încheierea de strămutare a pricinii poate fi atacată cu recurs.
 Strămutarea pricinii în cazurile prevăzute la lit.d), e), f) şi g) se efectuează de către instanţa
ierarhic superioară, a cărei încheiere este irevocabilă şi nu este susceptibilă de recurs.
Instanta ierarhic superioara va stramuta o cauza sau o va prelua spre judecare doar la
cerere, ea nefiind in drept sa se pronunte din oficiu in aceasta privinta decit in cazul
imposibilitatii formarii completului de judecata in instanta respectiva.
Instanţa este obligată să remită instanţei competente dosarul în termen de 5 zile de la data
la care încheierea de strămutare a pricinii devine irevocabilă.
Actele procedurale îndeplinite de instanţa care a intentat procesul anterior strămutării
pricinii au efect juridic în măsura în care noua instanţă consideră că nu este necesară
modificarea lor.

2.3. Identificaţi argumentat cazurile de strămutare a pricinii la o altă instanţă şi determinaţi

argumentat în fiecare dintre ele instanţa competentă să dispună strămutarea pricinii:
a) pârâtul solicită strămutarea pricinii la instanţa de la noul său domiciliu:
a) pîrîtul, al cărui domiciliu nu era cunoscut, cere strămutarea pricinii la instanţa de la
domiciliul său atestat prin dreptul de proprietate, calitatea de locatar sau viza de
reşedinţă;
In baza acestui temei, intanta competenta va fi cea de la domiciliul sau.

b) pe parcursul procesului s-a constatat că pricina a fost reţinută cu încălcarea normelor de

competenţă generală;
In cazul incalcarii competentei generale, in baza art. 265, instanta va dispune incetarea
procesului- intrucit cauza nu urmeaza a fi judecata in procedeura civila.
c) din cauza unui incendiu Curtea de Apel Bălți nu poate funcţiona.
In baza temeiului: g) în circumstanţe excepţionale, instanţa competentă să judece pricina nu
poate funcţiona timp îndelungat. Instanta competenta va fi cea determinata de instanta
ierarhic superioara.

TEST 7
Subiectul 1. Contractele bancare.
1.1. Definiți contractele bancare (de credit bancar, de cont bancar, de depozit bancar).

Prin contractul de depozit bancar, banca sau o altă instituţie financiară (bancă), licenţiată conform legii,
primeşte de la clientul său (deponent) sau de la un terţ în folosul deponentului o sumă de bani pe care se
obligă să o restituie deponentului după un anumit termen (depozit la termen) sau la cerere (depozit la
vedere).
Prin contractul de credit bancar, o bancă (creditor) se obligă să pună la dispoziţia unei persoane (debitor) o
sumă de bani (credit), iar debitorul se obligă să restituie suma primită şi să plătească dobînda şi alte sume
aferente prevăzute de contract.
Prin contractul de cont curent bancar, banca se obligă să primească şi să înregistreze în contul titularului de
cont (client) sumele băneşti depuse de acesta sau de un terţ în numerar sau transferate (virate) din
conturile altor persoane, să execute în limitele disponibilului din cont ordinele clientului privind transferul
unor sume către alte persoane, retragerile de numerar, precum şi să efectueze alte operaţiuni în contul
clientului din însărcinarea lui în conformitate cu legea, cu contractul şi cu uzanţele bancare, iar clientul să
achite o remuneraţie pentru prestarea serviciilor menţionate.

1.2. Elementele contractului de credit bancar.

Părţile contractului de credit bancar sînt creditorul (banca sau altă instituţie financiară autorizată conform legii,
în continuare – bancă), pe de o parte, şi debitorul, pe de altă parte. Entităţile care au capacitatea de a
utiliza mijloacele atrase de la persoane fizice şi juridice pentru a acorda credite sînt băncile şi alte instituţii
financiare
Obiectul contractului îl constituie serviciul bancar de punere la dispoziţia debitorului a unei sume de bani în
condiţiile prevăzute de contract.
Contractul de credit bancar se incheie in forma scrisa. Nerespectarea formei scrise atrage atrage efectele
prevazute la art.211(imposibilitatea utilizarii probei cu martori). In practica, la incheierea acestor
contracte, se utilizeaza formulare tipizate alcatuite de banca, acesta fiind un contract de adeziune.
Obligaţia băncii ce rezultă din contract este punerea la dispoziţia debitorului a creditului în mărimea şi în
 condiţiile prevăzute în contract. n funcţie de condiţiile contractului, suma creditului poate fi pusă la
dispoziţia debitorului integral sau în tranşe (rate). Momentul punerii la dispoziţia debitorului a creditului,
de obicei, este prevăzut în contract.
Obligaţiile debitoruluii ce rezultă din contract sînt următoarele:
A. Restituirea (rambursarea) creditului. De regulă, creditul se acordă pe un anumit termen. Termenul creditului
se calculează din momentul în care suma creditului a fost pusă la dispoziţia clientului pînă în momentul în
care suma respectivă a fost înregistrată în contul băncii.. În practica bancară sînt cunoscute credite numite
on call care reprezintă credite de scurtă durată rambursabile la prima cerere a băncii.
B. Plata dobînzii şi a altor sume aferente creditului, prevăzute în contract. Creditul, fiind un instrument prin
care se efectuează operaţiile active – una din principalele surse de venit ale băncii, este remunerat.
Remuneraţia pentru creditul acordat se exprimă sub formă de dobîndă şi alte plăţi aferente, care se
compun din comisionul pentru serviciile prestate în legătură cu utilizarea creditului, comisionul de
neutilizare, alte sume convenite de părţi.
C. Utilizarea creditului conform destinaţiei, în cazul în care părţile au convenit în acest sens.
. D. Constiutirea şi menţine pe toată perioada executării contractului a garanţiilor de rambursare a creditului
asupra cărora au convenit părţile

1.3. Determinați criteriile de delimitare a contractelor bancare unul față de altul.

Contractul de depozit bancar- este unilateral( obligatii are numai banca- de a primi suma de bani, de a o
restitui deponentului).
Obiectul contractului- îl constiute obligaţia băncii de a primi o sumă de bani de la deponent sau de la un
terţ în folosul deponentului şi de a restiutui aceeaşi sumă la cerere cau la temenul stabilit, precum şi
obligaţia de a plăti dobînda aferentă , în cazul cînd acest lucru este prevăzut în contract.
O formă particulară a contractului de depozit bancar este este libretul (certificatul) de economii) şi
certificatul de depozit
titularul contului de depozit poate efectua numai depuneri sau retrageri
contul de depozit trebuie să fie, de regulă, creditor
depozitul la termen presupune retragerea fondurilor la expirarea termenului convenit
Banca plăteşte deponentului o dobîndă în mărimea şi în modul prevăzut de contract, iar în cazul în care
contractul nu prevede mărimea dobînzii aceasta se determină în conformitate cu prevederile art. 619.
Părţile pot conveni ca banca să nu plătească deponentului dobîndă. Banca nu poate reduce în mod
unilateral mărimea dobînzii decît în cazurile prevăzute de lege sau de contract, cu condiţia respectării
unui termen de preaviz de cel puţin 15 zile.
Contractul de depozit bancar poate fi la termen si la vedere. Depozitul la termen este atunci cînd banca se
obligă să restiutie deponentului suma depusă după un anumit termen, asupra căruia părţile au convenit
în contract
depozitul la vedere este atunci cînd banca se obligă să restiutie deponentului suma depusă în orice moment,
la simpla cerere a acestuia.
Dobinda este fixă.

Contratul de cont curent bancar- sinalagmatic

Obiect al contactului - Banca este obligata de a:
A. Înregistrarea în contul clientului a sumelor băneşti depuse de acesta sau de un terţ în numerar sau
transferate din conturile altor persoane. Sub aspect contabil, aceste sume sînt înregistrate în creditul
contului clientului. Sub aspect juridic, ele reprezintă creanţele clientului faţă de bancă; clientul este
creditor al băncii, iar banca are obligaţia de a restitui fondurile.
B. Executarea ordinelor clientului privind: - transferul unor sume către alte persoane;
- retragerile de numerar
titularul contului curent poate emite ordine de plată, cecuri, bilete la ordin asupra disponibilului din cont în
vederea stingerii unor datorii faţă de terţi contul curent poate avea şi sold debitor, prin aceasta
îndeplinind şi funcţia de creditare din contul curent fondurile pot fi retrase în orice moment
Clientul este obligat să remunereze banca pentru serviciile prestate. Cuantumul şi modalităţile remuneraţiei
se stabilesc în contract. În practică băncile inserează lista tarifelor pentru serviciile prestate în formulare
tipizate
Banca ţine contabilitatea contului prin înregistrarea în creditul şi în debitul lui a operaţiunilor efectuate,
avînd obligaţia de a transmite clientului, în termenele convenite, extrase din cont asupra situaţiei lui.
Titularul de cont poate să ceară oricînd informaţii sau lămuriri asupra situaţiei contului şi asupra
împrejurărilor oricărei operaţiuni efectuate în cont
Contractul încheiat pe un termen nedeterminat poate fi reziliat în orice moment de oricare din părţi, cu
condiţia unui preaviz avînd termenul stabilit prin contract sau uzanţe bancare, iar în lipsa unui astfel de
termen, în 15 zile
Dobinda este fixă.
Contractul de credit bancar- sinalagmatic
Obiectul contractului îl constituie serviciul bancar de punere la dispoziţia debitorului a unei sume de bani în
condiţiile prevăzute de contract.
Obligaţia băncii ce rezultă din contract este punerea la dispoziţia debitorului a creditului în mărimea şi în
condiţiile prevăzute în contract
Obligaţiile debitoruluii ce rezultă din contract sînt următoarele: A. Restituirea (rambursarea) creditului. Plata
dobînzii şi a altor sume aferente creditului, prevăzute în contract. Utilizarea creditului conform
destinaţiei, în cazul în care părţile au convenit în acest sens.. Constiutirea şi menţine pe toată perioada
executării contractului a garanţiilor de rambursare a creditului asupra cărora au convenit părţile
Părţile contractului de credit bancar pot conveni asupra unei dobînzi fixe sau flotante. În afară de dobîndă,
părţile pot conveni asupra unui comision pentru serviciile prestate în legătură cu utilizarea creditului.

Subiectul 2. Premisele dreptului la acţiune civilă.

2.1. Enumeraţi premisele dreptului la intentarea acţiunii.
Premisele:
- Respectarea competentei generale (cererea urmează a fi judecată în instanţă judecătorească în
procedură civilă)
- nu există o hotărîre judecătorească irevocabilă cu privire la un litigiu între aceleaşi părţi, asupra
aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri sau o încheiere judecătorească prin care se admite
încetarea procesului în legătură cu faptul că reclamantul a renunţat la acţiune sau că între părţi s-a
încheiat o tranzacţie.
- cererea este depusă de un organ, organizaţie sau o persoană în apărarea drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime ale unei alte persoane, Codul de Procedura Civila sau o altă lege le ofera
dreptul adresării în judecată în acest scop.
- nu există o hotărîre a judecăţii arbitrale, obligatorie pentru părţi, cu privire la litigiul dintre aceleaşi
părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri.
- reclamantul si pîrîtul au capacitate de folosinţă,

2.2. Comparaţi particularităţile premiselor dreptului la intentarea acţiunii în raport cu condiţiile de

exercitare a dreptului la acţiune.
Premisele dreptului la actiune sunt circumstantele, imprejurarile neindeplinirea carora decade persoana
din dreptul la intentarea actiunii, avind efect absolut.
Conditiile dreptului la actiune sunt imprejurari, circumstante neindeplinirea carora decade temporar
persoana din dreptul de a intenta actiune, efectele avind efect relativ.
Dupa inlaturarea incalcarilor conditiilor persoana poate intenta din nou actiune civila, iar in cazul
incalcarii premiselor- persoana nu mai are ulterior posibilitatea adresarii repetate in instanta
pentru aceleasi temeiuri si obiect.
In cazul nerespectarii premiselor la actiune:
Pina la intentarea procesului- se dispune refuzul cererii(art.169)
Dupa intentare- se dispune incetarea procesului (art.265)
La depunerea apelului- se dispune casarea si incetarea procesului
In cazul nerespectarii conditiilor la actiunea civila:
Pina la intentare- Restituirea cererii(170)
Dupa intentare- scoaterea cererii de pe rol(267)
La depunerea apelului- casarea hotaririi si scoaterea cererii de pe rol.

2.3. Argumentaţi cum trebuie să procedeze judecătorul la depunerea cererii de chemare dacă se va constata
următoarele:
a) există o încheiere judecătorească cu privire la un litigiu între aceleaşi părţi prin care s-a dispus încetarea
procesului în legătură cu renunţarea reclamantului la acţiune;
In acest caz se va dispune refuzul instantei de a primi cererea ce chemare in judecata. Judecatorul va emite o
incheiere de refuz de primire a cererii in legatura cu faptul nerespectarii unei din premise a dreptului la
intentarea actiunii prevazut de art.169

b) instanţa de judecată sesizată nu este competentă să judece pricina;

In acest caz nu este respectata competenta jurisdictionala, aceasta reprezentind o incalcare a unei conditii a
dreptului la intentarea actiunii. Judecatorul va emite o incheiere de restituire a cauzei, si va indica
reclamantului instanta competenta sa judece pricina.
c) părţile au încheiat un acord de împăcare la mediator prin care au soluţionat litigiul dedus judecăţii.
Instanta va emite o incheiere de primire a cererii de chemare in judecata, intrucit nu exista incalcarea unei
premise sau unei conditii. Art. 169 mentioneaza despre prezenta unei incalcari in cazul existentei unei
hotariri a judecatii arbitrale, nu de existenta unei tranzactii de impacare.

TEST 8
Subiectul 1. Noţiuni generale privind contractul de locaţiune
1.1. Definiţi contractul de locaţiune şi descrieţi caracterele juridice ale acestuia

Prin contractul de locaţiune, o parte (locator) se obligă să dea celeilalte părţi (locatar) un bun determinat
individual în folosinţă temporară sau în folosinţă şi posesiune temporară, iar aceasta se obligă să
plătească chirie. – art.875 CC.
Caracterele juridice:
1. Sinalagmatic – locatorul se obligă să asigure folosința temporară a bunului încheriat, iar locatarul se
obligă să achite chiria.
2. Oneros – plata – cheria.
3. Comutativ – întinderea drepturilor și obligațiilor părților se știe de la încheierea acestui.
4. Consensual – se încheie prin acord de voință.
5. Translativ de folosință – nu și de proprietate, adică dispoziție.
6. Cu executare succesivă – cu executarea prin mai multe prestații eșalonate în timp.
1.2. Descrieţi elementele contractului de locaţiune. Cum credeţi, neînregistrarea în termen a
contractului de locaţiune în registrul bunurilor imobile are ca efect:
 nulitatea contractului;
 imposibilitatea probării lui cu martori;
 inopozabilitatea faţă de terţi.
Argumentaţi poziţia
Elementele contractului sunt:
1. Subiecții – locatorul și locatarul. Părțile pot fi persoane fizice cât și juridice indeferent de țara de
origine a acestora. Locatorul poate fi persoana care deține bunul obiect al contractului proprietate, adică
proprietarul, ori poate fi uzufructuarul sau orice alt posesor legal al acestui bun. Sublocatarul este parte
a contractului, doar dacă prin însăși contract, locatorul a admis sublocațiunea.
2. Obiect – bunurile mobile sau imobile determinate individual și neconsumtibile. Obiectul dat de locator
în chirie trebuie sa fie liber de orice viciu material sau juridic. Bunul este considerat liber de orice viciu
material cind are caracteristicile convenite cu celea care sau înţeles părţile şi poate fi folosit conform
destinatiei stabilite in contract. Dacă bunul este afectat de un viciu, locatarul este eliberat de plata unei
părţi din chirie proporţional diminuării folosinţei bunului. Dreptul de a plăti o chirie redusă încetează
cînd viciul este remediat. Viciul nesemnificativ nu este luat în considerare. Bunul este considerat liber
de orice viciu juridic daca nici o persoană terşă nu poate înainta drepturi asupra acestui bun în perioada
pentru care a fost incheiat contractul.
3. Conținutul – drepturile și obligațiile părților la contract.
Locatarul este obligat:
a) Să folosească bunul conform prevederilor contractuale și a destinației acestuia.
b) Să acopere cheltuielile de folosire curentă a bunului.
c) Să păstreze bunul în starea în care l-a primit, în raport cu natura acestuia.
d) Să efectueze repararea curentă a bunului.
e) Să achite chiria în modul stabilit de contract.
f) Să restitue bunul la expirarea contractului.
g) Să restitue locatorului documentele privind bunul.

Locatorul este obligat:

a) Să predea locatarului bunul în starea corespunzătoare, conform destinaţiei convenite prin contract, şi să
menţină bunul în această stare pe durata locaţiunii.
b) Să nu tulbure folosința locatarului cu bunul.
c) Să efectueze reparaţia capitală a bunului închiriat dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
d) Să transmită toate documentele necesare privind bunul.
e) Să achite costul îmbunătățirelor aduse bunului de către locatar.

Dreptuirle lor – sunt sinalagmatice.

4. Temenul - nu poate fi încheiat pe un termen mai mare de 99 de ani.
5. Forma - Contractul de locaţiune a unui bun imobil trebuie să fie întocmit în scris. Contractul de
locaţiune a unui bun imobil pe un termen ce depăşeşte 3 ani trebuie înscris în registrul bunurilor
imobile. Nerespectarea acestei reguli are ca efect inopozabilitatea contractului faţă de terţ.
6. Prețul – chiria. Zilnică, săptămânală, lunară sau anuală.

* Contractul de locaţiune a unui bun imobil pe un termen ce depăşeşte 3 ani trebuie înscris în registrul
bunurilor imobile. Nerespectarea acestei reguli are ca efect inopozabilitatea contractului faţă de terţ. –
art.876(2) CC.
1.3. Formulaţi particularităţile şi locul contractului de locaţiune în sistemul contractelor civile,
delimitându-l de alte contracte civile asemănătoare

Delimitarea de arendă, împrumut, comodat, leasing.

 Împrumut – o parte (împrumutător) se obligă să dea în proprietate celeilalte părţi (împrumutatul) bani
sau alte bunuri fungibile, iar aceasta se obligă să restituie banii în aceeaşi sumă sau bunuri de acelaşi
gen, calitate şi cantitate la expirarea termenului pentru care i-au fost date. (2) Contractul de împrumut
este gratuit dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
 Arenda – contractul încheiat între o parte – proprietar, uzufructuar sau un alt posesor legal de terenuri
şi de alte bunuri agricole (arendator) – şi altă parte (arendaş) cu privire la exploatarea acestora pe o
durată determinată şi la un preţ stabilit de părţi. (2) Prin acordul părţilor, dispoziţiile cu privire la
arendă se aplică şi la locaţiunea altor imobile. (3) Contractului de arendă se aplică în modul
corespunzător dispoziţiilor cu privire la locaţiune în măsura în care prezentul capitol nu prevede altfel.
 Comodat – contractul în care o parte (comodant) dă cu titlu gratuit un bun în folosinţă celeilalte părţi
(comodatar), iar aceasta se obligă să restituie bunul la expirarea termenului pentru care i-a fost dat. (2)
Contractul de comodat poate prevedea compensarea de către comodatar a uzurii bunului.
 Leasing – o parte (locator) se obligă, la cererea unei alte părţi (locatar), să asigure posesiunea şi
folosinţa temporară a unui bun, cumpărat sau produs de locator, contra unei plăţi periodice (rate de
leasing).

Subiectul 2. Condiţiile de exercitare a dreptului la acţiune civilă.

2.1. Enumeraţi condiţiile de exercitare a dreptului la intentarea acţiunii.
Condițiile – circumstante și împrejurări neîndeplinirea cărora decade persoana temporar din dreptul la
intentarea acțiunea civilă, efectele avînd efect relativ. (Restituirea).
Condiţiile de intentare a acţiunii civile pot fi grupate în două categorii:
 Premisele – care au valoarea unor condiţii de bază care constituie acele împrejurări de fapt şi de drept
de care depinde apariţia dreptului la intentarea acţiunii.
 Condiţii – care constituie acele împrejurări de fapt şi de drept de care depinde valorificarea dreptului la
intentarea acţiunii.

Premisele dreptului la intentarea acţiunii sunt:

1. competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, adică aplicarea, recunoscută de lege, instanţelor
judecătoreşti de a înfăptui justiţia soluţionînd cauza dată în procedura civilă.
2. absenţa unei hotărîri judecătoreşti irevocabile cu privire la un litigiu între aceleaşi părţi, asupra
aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri sau a unei încheieri judecătoreşti, prin care se admite
încetarea procedurii în legătură cu renunşarea reclamantului la acţiune sau a fost întărită tranzacţiei de
împăcare a părţilor.
3. absenţa unei hotărîri irevocabile a judecăţii arbitrale, obligatorie pentru părţi, cu privire la litigiul dintre
aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şiaceleiaşi temeiuri.
4. capacitatea de folosinţă a drepturilor procesuale civile, adică capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii
procesuale civile, care este premisa capacităţii de exerciţiu procesuale civile.

Condiţiile de exerciţiu a acţiunii civile sunt:

 respectare regulilor cu privire la competenţa jurisdicţională, adică aptitudinea recunoscută de lege,
instanţei judecătoreşti sesizate de a înfăptui justiţia pe cauza de date.
 respectare regulilor cu privire la capacitatea de exerciţiu a drepturilor procesuale civile, adică
capacitatea de a-şi exercita personal sau prin reprezentant drepturile în instanţa de judecată.
 respectare regulilor cu privire la forma şi conţinutul cererii de chemare în judecată.
 respectare regulilor cu privire la timbrarea cererii de chemare în judecată, adică achitarea taxei de stat şi
anexarea cecului plăţilor efectuate.
 respectare regulilor cu privire la formularea împuternicirilor reprezentantului

2.2. Comparaţi particularităţile condiţiilor de exercitare a dreptului la acţiune în raport cu premisele

dreptului la intentarea acţiunii.

Premisele şi condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile supraenunţate poartă caracter general, fiind aplicabile
în toate cazurile şi formele procesuale de manifestare a acţiunii civile, inclusiv în cazul acţiunii în
procedura contenciosului administrativ, indiferent de natura litigiului material. Legislaţia procesual
civilă mai prevede şi unele condiţii speciale, care necesită a fi întrunite doar în anumite cazuri în
dependenţă de natura litigiului iscat. De exemplu, respectarea regulilor cu privire la soluţionarea
prealabilă a cauzei pe cale extrajudiciară, procedură stabilă de lege pentru cauzele de categoria
respectivă sau respectarea unei astfel de reguli.
Prezenţa sau absenţa dreptului la intentarea acţiunii, adică a laturii procesual-juridice se verifică la
momentul primirii cererii de chemare în judecată de către instanţă. Lipsa unei posesiuni sau condiţii
constituie temei de refuz în refuz în primirea cererii de chemare în judecată sau restituirea acestiua.
În caz de absenţă a unei premise de intentare a acţiunii, instanţa refuză în primirea cererii sau încetarea
procesului, dînd o încheiere motivată în acest sens şi avînd ca efect imposibilitatea de a se mai putea
face o nouă cerere de chemare în judecată între aceleaşi părţi, cu privire la aceleaşi obiect şi avînd
aceleaşi temeiuri.
În caz de absenţă a unei condiţii de intentare a acţiunii, instanţa restituie cererea de chemare în judecată, fie
nu dă curs cererii,fie scoate cererea de pe rol, adoptînd o încheiere motivată în acest sens, însă,
păstrîndu-se posibilitatea de a se mai adresa instanţei cu aceeaşi după înlăturarea obstacolelor şi
întrunirea condiţiilor necesare.
Efectele nerespectării:
Premisele Conditiile
Pînă la intentare Refuz (169) Restituirea (170)
După intentare Încetarea (265) Scoaterea de pe rol (267)
La apel Casare/Încetare (385,e) Casare/Încetare (385,e)
 La recurs Casare/Încetare (445,d) Casare/Încetare (445,d)

2.3. Argumentaţi cum trebuie să procedeze judecătorul la depunerea cererii de chemare dacă se va
constata următoarele:

a) în cerere nu sunt clar determinate pretenţiile reclamantului; - primeste CCJ - 168

b) la cerere nu sunt anexate probele în confirmarea pretenţiilor reclamantului; - primeste CCJ
c) există o hotărâre judecătorească nedefinitivă cu privire la litigiul între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi
obiect şi având aceleaşi temeiuri. – primeste CCJ

Test 9

Subiectul 1. Conţinutul contractului de împrumut.

1.1. Enumeraţi drepturile şi obligaţiile părţilor în cadrul contractului de împrumut.
Drepturile și obligațiile împrumutătorului.
Potrivit art.870 CC RM împrumutătorul are dreptul să renunţe la îndeplinirea obligaţiilor în cazul în care
situaţia materială a împrumutatului se înrăutăţeşte substanţial, fapt ce ar periclita restituirea
împrumutului, chiar dacă înrăutăţirea s-a produs înainte de încheierea contractului şi a devenit
cunoscută împrumutătorului ulterior. Acest drept al împrumutătorului poartă denumirea de ”revocare
a promisiunii de împrumut”. Împrumutătorul va fi în drept să revoce promisiunea de a da cu
împrumut nu doar atunci cînd starea materială s-a înrăutățit, ci și atunci cînd există suficiente
premise ca aceasta să se întîmple.
Împrumutătorul poate refuza executarea obligației sale de transmitere a bunului ce face obiectul
contractului de împrumut, astfel împrumutătorul nu poate fi obligat să execute obligația de bază în
mod real,dacă el refuză executarea,dar legea prevede o alternativăprin care împrumutătorul poate fi
ținut la repararea prejudiciului cauzat împrumutatului prin neexecutarea obligației sale.
La încheierea contractului de împrumut împrumutătorul are dreptul de a cere de la împrumutat un
document ce confirmă încheierea contractului și transmiterea obiectului contractului-recipisa,
chitanța sau alt document.
În cazul contractului de împrumut cu titlu oneros împrumutătorul are dreptul în conformitate cu art.
869 CC al RM să pretindă plata unei dobînzi convenționale care trebuie să se afle într-o relație
rezonabilă cu rata de bază a BNM.
Conform art. 874 CC al RM, împrumutătorul poartă răspundere pentru viciile bunului, în conformitate cu
regulile de răspundere a comodatului
Drepturile și obligațiile împrumutatului.
Principala obligație a împrumutatului constă în restituirea la scadenţă a unor bunuri de acelaşi gen,
calitate, pe care le-a primit.
Conform art. 871 CC al RM, dacă termenul nu este prevăzut, atunci împrumutatul este obligat să restituie,
în termen de 30 de zile bunul, acest termen fiind unul extinctiv. Atunci cînd contractul este cu titlu
gratuit, împrumutatul poate să execute obligaţia oricînd.
Potrivit art. 871 alin. (2) CC al RM împrumutatul trebuie să restituie bunuri de calitatea şi în cantitatea
bunurilor primite şi nimic mai mult, chiar dacă preţurile au crescut ori au scăzut.
Potrivit art. 873 CC, în cazul în care împrumutatul nu-şi respectă obligaţiile privind garantarea restituirii
bunului, împrumutătorul poate cere restituirea lui imediată şi a dobînzii aferente.

1.2. Stabiliţi particularităţile împrumutului oferit de lombard, asociaţiile de economii şi împrumuturi şi

organizaţiile de microfinanţare.
Lombard
Lombardurile sînt instituţii creditare, care oferă populaţiei posibilitatea de a-şi păstra obiectele de uz
personal şi casnic, precum şi de a primi împrumuturi cu amanetarea acestor obiecte
Lombardurile îşi desfăşoară activitatea numai după primirea licenţei pentru activitate, eliberată conform
legislaţiei în vigoare.
Lombardul este autorizat dă practice următoarele genuri de activităţi:
păstrarea obiectelor de uz personal şi casnic, care aparţin persoanelor fizice cu drept de proprietate
privată;
acordarea împrumuturilor cu amanetarea obiectelor menţionate.
Lombardurile stabilesc de sine stătător preţurile şi tarifele la serviciile prestate de ele.
Lombardul acordă împrumuturi băneşti pe un termen stabilit prin înţelegerea părţilor.
 Conform cererii în scris a debitorului gajist, dacă există motive întemeiate, lombardul poate să
prelungească termenul de rambursare a împrumutului.
Împrumuturile se acordă în moneda naţională a Republicii Moldova.
Debitorul gajist beneficiază de dreptul de a rambursa în rate împrumutul primit.
Achitarea împrumutului în rate trebuie să fie tipulată la legalizarea lui.
26. Mărimea împrumutului eliberat cu amanet nu trebuie să fie mai mică de 75 la sută din suma evaluării
obiectelor de uz personal şi casnic amanetate.
La manetarea obiectelor din metale şi pietre preţioase, inclusiv cu mărgăritare, şi a ceasurilor în corp de
aur împrumutul trebuie să constituie cel puţin 90 la sută din suma evaluării.
Lombardul este în drept să stabilească un nivel mai înalt al împrumutului, eliberat pe un bilet de amanet.
Numărul împrumuturilor, acordate unei persoane pe bilete de amanet separate, nu se limitează. Obiectele
evaluate în sumă sub 10 lei nu se primesc în păstrare sau ca amanet.
Lombardul primeşte de la cetăţeni obiecte în păstrare sau ca amanet pentru acordarea împrumutului la
prezentarea paşaportului sau a altui document care îl substituie.
La recepţionarea obiectelor spre păstrare, lombardul eliberează chitanţe nominative de depozit, care au
putere de contract, încheiat între părţi.
La acordarea împrumutului lombardul eliberează bilete nominative de amanet.
Formularele chitanţelor de depozit şi a biletelor de amanet se eliberează de către lombard . Textul
formularelor se coordonează cu Ministerul Justiţiei.
Asociațiile de Economii și Împrumut
Activitatea acestora este reglementata prin legea asociațiilor de economii și împrumut astfel asociaţie de
economii şi împrumut, denumită în continuare asociaţie, - organizaţie necomercială cu statut juridic
special, constituită benevol de persoane fizice şi juridice, asociate pe principii comune, care acceptă
de la membrii săi depuneri de economii, le acordă acestora împrumuturi, precum şi alte servicii
financiare, în conformitate cu categoria licenţei pe care o deţine;
Articolul 5. Denumirea şi sediul asociaţiei
(1) Denumirea deplină a asociaţiei va conţine în mod obligatoriu sintagma “Asociaţia de Economii
şi Împrumut” sau abrevierea “A.E.Î.”.
Asociaţia nu poate avea mai puţin de 50 de membri.
Specificul constă în faptul că depunerile de fonduri sunt făcute de membrii ei, șiîmprumuturile se acordă
tot mebrilor ei. Problematica este că la incheierea contractelor de împrumut asociațiile stbilesc
dobînzi exaggerate(detalii 2.3)
Plus la aceasta mai este recomandarea nr. 13 a CSJ care satbileste criterii special de stabilire a dobînzii
pentru detalii http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=30
Organizațiile de microfinanțare
Acttivitatea acestora este reglementată prin legea nr. 280 cu privire la organizațiile de microfinanțare
astfel organizaţie de microfinanţare - persoană juridică a cărei activitate de bază o constituie
activitatea de microfinanţare; iar împrumuturile oferite de acestea constituie mprumut în formă de
mijloace băneşti, acordat de către organizaţia de microfinanţare persoanelor
fizice şi/sau întreprinderilor micro, mici şi mijlocii, în baza unui contract cu sau fărădobîndă, ce
urmează a fi restituit la scadenţă.
Organizaţia de microfinanţare poate fi constituită sub formă de societate cu răspundere limitată sau
societate pe acţiuni, în conformitate cu legislaţia în vigoare
Problematica constă în stabilirea cuantumului dobînzii, de obicei această dobîndă este mult mai mare.

1.3. Proiectaţi eventualele dificultăţi ce pot apărea la aplicarea normei legale care stabileşte relaţia dintre
mărimea dobânzii în contractul de împrumut şi rata de refinanţare a BNM. Propuneţi varianta optimă
a normei care reglementează mărimea dobânzii şi argumentaţi
În prezent legislația în vigoare nu stabilește criterii clare de stabilire a mărimii dobînzii în contractele de
împrumut. Un criteriu foarte vag de stabilire a dobînzii în contractele de împrumut cu titlu oneros ne
oferă articolul 869 alin.(1) Cod civil al RM, precum că dobînda trebuie să se afle într-o relație
rezonabilă cu rata de bază a BNM, or coroborînd prevedrile alineatului 1 cu cele ale alineatului 2 ale
normei citate, atunci trebuie să înțelegem că orice dobîndă ce excede cadrul unei relații rezonabile în
raport cu rata de bază a BNM este nulă1. Interpretarea dată o găsim și în pct.16 a Hotărîrii Explicative a
Plenului CSJ nr.8 din 24.12.2010 „cu privire la unele chestiuni referitoare la aplicarea de către
instanţele judecătoreşti a legislaţiei la soluţionarea litigiilor legate de contractele de împrumut”

D.Cimil,Al. Bot, Analiza juridico-economică a dobînzii convenționale în contractele de împrumut,Revista Națională de

1

Drept,nr.3,2011,Chișinău,p.4
Aceasta nu este unica problemă și cea mai stringentă ce apare la aplicarea în practică a normelor referitoare
la dobîndă, cele mai des întîlnite divergențe sutn cele ce țin de percepția părților a sintagmei „relație
rezonabilă„
Plenul CSJ în hotărîrea enunțată supra nu ne dă o definiție expresă a termenului relație rezonabilă, dar ne
stabilește anumite criterii de stabilire a valorii dobînzi, caracterul rezonabil fiind determinat în fiecare
caz aparte, inclusiv este necesar să se ţină cont de clauzele contractuale, de tipul contractului, de
faptul dacă a fost stipulată vreo garanţie a debitorului, de termenul contractului, de condiţiile de
creditare ale băncii. Dubii întemeiate ridică pasajul următor celui în care Plenul CSJ explică că e
rezonabilă acea dobîndă, care este mai aproape de mărimea ratei de refinanţare a Băncii Naţionale a
Republicii Moldova.
În acest context, menționăm că legislația RM la capitolul dobînda convențională în contractele de împrumut
are un șir de lacune ce au nevoie urgentă de înlăturare. Iar pentru a reduce din riscul prejudicierii
persoanelor de vază de abuz al împrumutătorilor, considerăm oportună crearea și dezvoltarea
mecanismului de supraveghere a pieței nebancare,inclusiv prin instituirea unor resrtricții de aplicare a
unei dobînzi ce ar fi în disonanță cu realitățile financiare ale momentul și în care părțile convin asupra
ei, precum și reglementarea unor sancțiuni de plată a daunelor sporite pentru nerespectarea caracterului
nerezonabil al dobînzii convenționale.
Subiectul 2. Modalităţile de apărare a pârâtului împotriva acţiunii civile
2.1. Expuneţi modalităţile de apărare a pârâtului împotriva acţiunii civile.

Pârâtul nu rămâne pasiv după intentarea procesului împotriva lui, ci are la dispoziţie următoarele
mijloace de apărare:
 dreptul de a obiecta împotriva acţiunii;
 dreptul de a intenta acţiune reconvenţională.
Obiecţii împotriva acţiunii. Pârâtul are dreptul nu numai a refuza recunoaşterea acţiunii, dar
important pentru el este prezentarea împrejurărilor de fapt şi de drept care ar stinge pretenţiile
înaintate de reclamant. Contraargumentele pot fi de ordin material sau procesual.
 Obiecţiile material juridice ale pârâtului sunt îndreptate spre combaterea dreptului la admiterea
acțiunii și urmărește respingerea pretenţiilor materiale ale reclamantului, contestând împrejurările
de fapt sau de drept înaintate de reclamant.
 Obiecţiile procesual juridice sunt îndreptate spre combaterea dreptului la intentarea acțiunii și
reprezintă declaraţii prin care pârâtul invocă lipsa dreptului pentru pornirea sau desfăşurarea de
mai departe a procesului,de aceea se exclude posibilitatea examinării pricinii de către instanţă.
Aceste obiecții se pot face prin refeință
Acţiunea reconvenţională. Acţiunea reconvenţională este pretenţia material – juridică înaintată de
pârât de sine stătător împotriva reclamantului până la începerea dezbaterilor judiciare pentru a fi
judecată odată cu acţiunea iniţială. Acțiunea reconvențională poate fi depusă și până la finisarea
examinării pricinii în fond când urmărește excluderea în tot sau în parte a acțiunii inițiale.

2.2. Comparaţi particularităţile acţiunii reconvenţionale ca modalitate de apărare a pârâtului împotriva

acţiunii în raport cu referinţa pârâtului. Evidenţiaţi condiţiile de primire a acţiunii
reconvenţionale.

Articolul 172. Intentarea acţiunii reconvenţionale

(1) Pînă la începerea dezbaterilor judiciare, pîrîtul are dreptul să intenteze împotriva reclamantului o
acţiune reconvenţională pentru a fi judecată odată cu acţiunea iniţială. Acţiunea reconvenţională
înaintată conform art.173 alin. (1) lit. b) poate fi depusă şi pînă la finalizarea examinării pricinii în
fond.
(2) Intentarea acţiunii reconvenţionale se face conform regulilor generale de intentare a acţiunii.
Articolul 173. Condiţiile primirii acţiunii reconvenţionale
(1) Judecătorul primeşte acţiunea reconvenţională dacă:
a) aceasta urmăreşte compensarea pretenţiei iniţiale;
b) admiterea ei exclude, total sau parţial, admiterea acţiunii iniţiale;
c) ea şi acţiunea iniţială sînt în conexiune, iar judecarea lor simultană ar duce la soluţionarea rapidă şi
justă a litigiilor;
(2) Dacă, în cazurile menţionate la alin.(1) lit.a) şi c), se constată că numai acţiunea principală poate
fi judecată, instanţa o judecă separat.
Articolul 186. Prezentarea de către pîrît a probelor
şi referinţei
(1) În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul stabileşte data pînă la care pîrîtul
urmează să prezinte în judecată referinţa şi toate probele necesare.
(2) Depunerea referinţei este obligatorie. În cazul nedepunerii ei în termenul stabilit de instanţă,
pricina este examinatăîn baza materialelor anexate la dosar.
(3) În referinţă se indică instanţa la care se depune, numele sau denumirea reclamantului şi
revendicările lui, răspunsul la pretenţiile de fapt ale acţiunii şi probele aduse împotriva fiecărei
revendicări, alte date importante pentru soluţionarea pricinii, precum şi demersurile pîrîtului. În
cazulmai multor pîrîţi, se poate depune o singură referinţă ori atîtea referinţe cîţi pîrîţi sînt sau cîte
grupuri de pîrîţi există. La referinţă se anexează atîtea copii de pe referinţe cîţi reclamanţi şi
intervenienţi există în proces. Pentru instanţa judecătorească se anexează acelaşi număr de copii
certificate de pe înscrisuri şi de pe alte documente pe care se întemeiază referinţa.
(4) Judecătorul explică pîrîtului că neprezentarea în termen a probelor şi a referinţei nu împiedică
soluţionarea pricinii în baza materialelor din dosar
Diferențe
Referința se depune pînă la începerea dezbaterilor judiciare pe cînd acțiunea reconvențională în
temeiul art.173 alin. (1) lit. b) poate fi depusă şi pînă la finalizarea examinării pricinii în fond.
În cazul referinței pîrîtul prezintă contraargumentele și probele necesare pentru a se apăra, iar în
cazul acțiunii reconvenționale prezintă pretenţia material – juridică înaintată de pârât de sine
stătător împotriva reclamantului până la începerea dezbaterilor judiciare pentru a fi judecată odată
cu acţiunea iniţială.
Referința este obligatorie pe cînd acțiunea reconvențională se depune doar dacă există temeiurile
stipulate art. 173 CPC

2.3. Argumentaţi dacă în situaţiile prezentate sunt întrunite condiţiile de primire spre examinare a
acţiunii reconvenţionale:
a) la examinarea pricinii cu privire la desfacerea căsătoriei pârâtul solicită partajul averii;
se v admite art. 173, lit.c
b) în cadrul examinării unei pricini privind partajul averii succesorale testamentare pârâtul cere
declararea nulităţii testamentului;
se va admite art.173 lit.b
c) în cadrul unei pricini cu privire la repararea prejudiciului material cauzat prin vătămarea sănătăţii,
pârâtul solicită încasarea de la reclamant a unei sume de bani datorate în baza unui contract de
împrumut.
Se va respinge sunt doua actiuni diferite ce nu au un punct de conexiune

Test 10
Subiectul 1. Revocarea, rezoluţiunea şi nulitatea contractului de donaţie.
1.1 Enumeraţi condiţiile şi relataţi despre modul de revocare a donaţiei pentru ingratitudine.
Articolul 835. Revocarea donaţiei pentru ingratitudine
(1) Donaţia poate fi revocată dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului sau a unei rude apropiate a
acestuia, dacă se face vinovat de o altă faptă ilicită faţă de donator sau faţă de o rudă apropiată a
acestuia, situaţii care atestă o ingratitudine gravă, sau dacă refuză fără motive întemeiate să acorde
donatorului întreţinerea datorată.
(2) Dacă donaţia este revocată, se poate cere restituirea bunului donat.
(3) Revocarea donaţiei poate fi făcută doar în decursul unui an din momentul în care cel îndreptăţit să revoce
a luat cunoştinţă de motivul de revocare.
(4) Acţiunea de revocare a donaţiei nu poate fi înaintată contra moştenitorilor donatarului, nici de
moştenitorii donatorului împotriva donatarului, cu excepţia cazului cînd donatorul a decedat pînă la
expirarea termenului stipulat la alin.(3).

1.2. Revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinii. Consecinţele juridice ale revocării.
Articolul 834. Donaţia condiţionată
(1) Părţile pot conveni ca efectele donaţiei să fie condiţionate de îndeplinirea unei sarcini sau de realizarea
unui scop. Scopul poate fi şi de utilitate publică.Va constitui donaţie numai partea excedentară
cheltuielilor de executare a sarcinii sau de atingere a scopului.
(2) Îndeplinirea sarcinii poate fi cerută, în afară de donator, de oricare persoană în al cărei interes este
stipulată sarcina.
(3) Dacă donatarul nu îndeplineşte sarcina, donatorul poate revoca donaţia.
Fiind un contract sinalagmatic în limitele sarcinii impuse, revocarea donaţ iei pentru neexecutarea sarcinii nu
este altceva decît rezoluţ iunea contractului, care urmează a fi solicitată conform prevederilor generale.
Revocarea donaţ iei operează printr-o declaraţ ie scrisă faţ ă de donatar. În caz de litigiu, revocarea
donaţ iei se va decide de instanţ a de judecată competentă. În cazul în care sarcina este executată parţ ial,
instanţ a de judecată este în drept să aprecieze dacă măsura neexecutării justifică rezoluţ iunea
contractului, putînd oferi donatarului un termen de graţ ie pentru executare.
Dreptul de a cere revocarea donaţ iei aparţ ine doar donatorului ş i creditorilor acestuia prin intermediul
acţ iunii oblice (Art.599), precum ş i succesorilor săi legali, care benefciază de efectele revocării. Terţ ul
beneficiar (în interesul cărui a fost instituită sarcina), nefiind parte la contract nu poate cere revocarea
donaţ iei (Art.722), el fiind în drept să solicite doar realizarea sarcinii, în conformitate cu prevederile
alin.2.
Revocarea donaţ iei pentru irealizarea sarcinii produce efectele stipulate în Art. 738 (rezoluțiunea, în cazul
exercitării dreptului de rezoluţiune, contractul încetează şi părţile sînt eliberate de obligaţia de a
presta, trebuind să restituie prestaţiile executate şi veniturile realizate).

1.3. Analizaţi posibilitatea rezoluţiunii contractului în cazul stării de nevoie şi argumentaţi necesitatea
acesteia. Expuneţi-vă părerea referitor la posibilitatea legală de a declara nul contractul de donaţie
încheiat în cazul maladiilor prezumate a fi letale.

Articolul 836. Rezoluţiunea contractului de donaţie în cazul stării de nevoie

(1) Dacă donatorul, după executarea donaţiei, nu mai este în stare să-şi asigure o întreţinere
corespunzătoare şi să-şi îndeplinească obligaţiile legale de întreţinere faţă de terţi, poate cere de la
donatar restituirea bunurilor donate pe care acesta le mai posedă.
(2) Cererea de restituire este inadmisibilă cînd donatorul şi-a provocat intenţionat sau prin culpă gravă
starea de nevoie.

Spre deosebire de alin.2, Art. 830, care-i oferă posibilitatea donatorului de a renunţ a unilateral la executarea
obligaţ iei de a dona în cazurile cînd prin executare i-ar deveni imposibil să-ş i asigure întreţ inerea
proprie corespunzătoare sau să-ş i execute obligaţ iile legale faţ ă de terţ i, articolul comentat instituie
dreptul donatorului de rezoluţ iune unilaterală a contractului de donaţ ie executat, pentru aceleaş i
temeiuri.
Datorită faptului că rezoluţ iunea în condiţ iile Art. 836 este cerută după ce contractul de donaţ ie a fost
executat ş i donatarul a devenit titularul dreptului primit, prin derogare de la prevederile Art. 738, legea
limitează efectele rezoluţ iunii doar la restituirea bunurilor donate pe care donatarul le mai posedă. Dacă
bunurile nu mai există în natură sau au fost înstrăinate, rezoluţ iunea contractului de donaţ ie este
inadmisibilă, donatorul nefiind în drept să ceară despăgubiri. Rezoluţ iunea pentru temeiurile prevăzute
nu are efect asupra drepturilor terţ ilor referitor la bunul donat, indiferent de faptul dacă dreptul a trecut
la terţ cu titlu gratuit sau oneros. În cazurile cînd bunul este în posesia donatarului, însă este grevat de
drepturi ale terţ ilor, donatorul va accepta restituirea bunului grevat de drepturi, fără a putea cere
despăgubiri.
Starea de nevoie în care a ajuns donatorul după executarea contractului de donaţ ie trebuie să nu fie
condiţ ionată de comportamenul vinovat al lui. Dacă donatorul ş i-a provocat intenţ ionat sau prin culpă
gravă starea de nevoie, rezoluţ iunea contractului de donaţ ie pentru temeiurile invocate la Alin.1 este
inadmisibilă.

Subiectul 2. Măsurile de asigurare a acţiunii civile şi procedura de asigurare.

2.1. Expuneţi noţiunea de asigurare a acţiunii civile. Descrieţi măsurile de asigurare a acţiunii.
Asigurarea acțiunii = aplicarea unor măsuri de protecție asupra bunurilor pîrîtului în vederea sigurării
executării unei eventuale hotărîri de cîștig împotriva pîrîtului, se face fără înștiințarea sa.
Art. 174-175 CPC.
La cererea participanţilor la proces, judecătorul sau instanţa poate lua măsuri de asigurare a acţiunii.
Asigurarea se admite în orice fază a procesului pînă la etapa în care hotărîrea judecătorească devine
definitivă, în cazul în care neaplicarea măsurilor de asigurare a acţiunii ar face imposibilă executarea
hotărîrii judecătoreşti.
În vederea asigurării acţiunii, judecătorul sau instanţa este în drept:
a) să pună sechestru pe bunurile sau pe sumele de bani ale pîrîtului, inclusiv pe cele care se află la alte
persoane;
b) să interzică pîrîtului săvîrşirea unor anumite acte;
c) să interzică altor persoane săvîrşirea unor anumite acte în privinţa obiectului în litigiu, inclusiv
transmiterea de bunuri către pîrît sau îndeplinirea unor alte obligaţii faţă de el;
d) să suspende vînzarea bunurilor sechestrate în cazul intentării unei acţiuni de ridicare a sechestrului de pe
ele (radierea din actul de inventar);
e) să suspende urmărirea, întemeiată pe un document executoriu, contestat de către debitor pe cale judiciară.
(2) Judecătorul sau instanţa poate aplica, după caz, şi alte măsuri de asigurare a acţiunii care să corespundă
scopurilor specificate la art.174. Pot fi admise concomitent mai multe măsuri de asigurare a acţiunii
dacă valoarea bunurilor sechestrate nu depăşeşte valoarea acţiunii.

2.2. Comparaţi particularităţile procedurii de anulare, substituire şi contestare a măsurilor de

asigurare a acţiunii.
Articolul 179. Substituirea unei forme de asigurare a acţiunii printr-o altă formă
La cererea participanţilor la proces, se admite substituirea unei forme de asigurare a acţiunii printr-o altă
formă.Substituirea unei forme de asigurare a acţiunii printr-o altă formă se soluţionează în şedinţă de
judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei de judecată. Neprezentarea
lor însă nu împiedică examinarea problemei. În cazul asigurării acţiunii prin care se cere plata unei
sume, pîrîtul este în drept ca, în locul măsurilor de asigurare luate, să depună pe contul de depozit al
instanţei suma cerută de reclamant.
Articolul 180. Anularea măsurilor de asigurare a acţiunii
Măsura anterioară de asigurare a acţiunii poate fi anulată din oficiu sau la cererea pîrîtului de către
judecătorul sau instanţa care a ordonat măsura de asigurare ori de judecătorul sau instanţa în a căror
procedură se află pricina.Anularea măsurii anterioare de asigurare a acţiunii se soluţionează în şedinţă
de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor
repetată însă nu împiedică examinarea problemei. În cazul respingerii acţiunii, măsurile anterioare de
asigurare a acţiunii se menţin pînă cînd hotărîrea judecătorească devine definitivă. În cazul admiterii
acţiunii, măsurile anterioare de asigurare îşi păstrează efectul pînă la executarea hotărîrii judecătoreşti.
Despre anularea măsurilor de asigurare a acţiunii, judecătorul sau instanţa înştiinţează, după caz,
organul care înregistrează bunul sau dreptul asupra lui.
Articolul 181. Atacarea încheierii de asigurare a acţiunii
(1) Încheierile de asigurare a acţiunii pot fi atacate cu recurs.
(2) Dacă încheierea de asigurare a acţiunii a fost emisă fără ştirea recurentului, termenul de depunere a
recursului se calculează din ziua în care persoana interesată a aflat despre pronunţarea încheierii.
(3) Depunerea recursului împotriva încheierii de asigurare a acţiunii nu suspendă executarea încheierii.
Recursul împotriva încheierii de anulare a măsurilor de asigurare a acţiunii sau de substituire a unei
forme de asigurare cu o alta suspendă executarea încheierii.

2.3. Argumentaţi acţiunile instanţei de judecată în fiecare din următoarele cazuri:

a) cererea de asigurare a acţiunii a fost soluţionată de judecător, în ziua depunerii ei, fără a-l înştiinţa pe
pârât şi pe ceilalţi participanţi la proces – legal, art.177 CPC: Cererea de asigurare a acţiunii se
soluţionează de către judecător sau de către instanţa care examinează pricina în termen de o zi de la
depunere, fără înştiinţarea pîrîtului şi a celorlalţi participanţi la proces. Dacă cererea de asigurare a
acţiunii este depusă concomitent cu cererea de chemare în judecată, aceasta se soluţionează în ziua
emiterii încheierii privind acceptarea cererii de chemare în judecată, fără înştiinţarea pîrîtului şi a
celorlalţi participanţi la proces.
b) instanţa a dispus, în vederea asigurării acţiunii, suspendarea ordinului de concediere a reclamantului în
cauza privind restabilirea acestuia la locul de muncă - măsura de asigurare solicitată nu corespunde cu
î nsăş i obiectul acţ iunii, fapt care este inadmisibil (în cazul prezent instanţ a nu este î n drept să aplice î n
calitate de măsură de asigurare a acţ iunii suspendarea ordinului de concediere, î ntrucî t executarea
aceasta va reprezenta, de facto, restabilirea î n funcţ ie, adică instanţ a se va pronunţ a asupra fondului
cauzei î nainte de examinare (hot.plen.CSJ nr.3 15.04.2013 Privind modificarea ş i completarea
Hotărî rii explicative Cu privire la aplicarea de către instanţ ele judecătoreş ti a legislaţ iei ce
reglementează asigurarea acţ iunii la judecarea cauzelor civile nr. 32 din 24.10.2003)
c) instanţa a dispus, în cadrul procedurii de constatare a faptului acceptării unei succesiuni şi a locului ei de
deschidere, la solicitarea petiţionarului, punerea sechestrului pe bunurile care fac parte din masa
succesorală – legal, art.175 a) să pună sechestru pe bunurile sau pe sumele de bani ale pîrîtului, inclusiv
pe cele care se află la alte persoane.

Test 11
Subiectul 1. Varietăţi ale contractului de vânzare-cumpărare.
1.1. Definiţi vânzarea de probă sau la vedere şi descrieţi caracterele juridice ale acestora.
Prin contractul de vînzare-cumpărare, o parte (vînzător) se obligă să predea un bun în proprietate celeilalte
părţi (cumpărător), iar aceasta se obligă să preia bunul şi să plătească preţul convenit.În cazul
cumpărării de probă sau la vedere, consimţirea asupra obiectului cumpărat este la libera alegere a
cumpărătorului. În caz de dubii, cumpărarea se consideră încheiată sub condiţia suspensivă a
consimţirii.Vînzătorul este obligat să permită cumpărătorului să verifice obiectul. Vânzătorul va fi
obligat nu numai să permită cumpărătorului verificarea obiectului, ci să permită chiar încercarea lui,

numai în urma acestei din urmă operaţ iuni cumpărătorul putând decide dacă îi convine lucrul sau nu.


Caractere (ca și la vînzare-cumpărare):

- sinalagmatic – dă naștere obligațiilor reciproce și interdependente;
- titlu oneros – act prin care se procură unei părți un folos patrimonial pentru obținerea în schimb a unui alt
folos patrimonial;
- consensual – se consideră valabil încheiat din momentul în care părțile contractante au realizat un acord în
privința tuturor condițiilor esențiale ale contractului;
- comutativ – existența certă și întinderea determinată a drepturilor și obligațiilor reciproce sunt cunoscute
de către părți de la încheierea contractului.
- translativ de proprietate – odată fiind realizat acordul de voință al părților contractante și predat bunul, are
loc transferul dreptului de proprietate de la vînzător la cumpărător.

1.2 Analizaţi specificul vânzării cu pact de răscumpărare.

Art.786 CC:Dacă în contractul de vînzare – cumpărare vînzătorul ş i-a rezervat dreptul de răscumpărare,
aceasta se face prin declaraţ ia vînzătorului faţ ă de cumpărător că va exercita dreptul de
răscumpărare. Declaraţ ia nu necesită forma stabilită pentru contractul de vînzare-cumpărare.
Vînzarea cu pact de răscumpărare este o varietate a contractului de vînzare – cumpărare supusă unei condiţ ii
rezolutorii exprese, care constă în dreptul ce ş i-l rezervă cumpărătorul de-a relua lucrul vîndut,
restituind preţ ul ş i cheltuielile suportate de cumpărător într-un anumit termen.
Restituirea de către vînzător a bunurilor răscumpărate are efect retroactiv, acţ ionînd atît în privinţ a
cumpărătorului, ai suscesorilor lui în drepturi, cît ş i a terţ ilor dobînditori, cu excepţ ia cînd terţ ul
dobînditor invocă dobîndirea dreptului de proprietate asupra unui bun (imobiliar) prin posedarea lui o
anumită perioadă (Art. 332.Uzucapiunea imobiliară) sau posesia de bună credinţ ă în materia bunurilor
mobile (Art. 331).
Vînzătorul poate cere răscumpărarea de la cumpărătorul iniţ ial, cît ş i de la oricare alt cumpărător mai
departe. Urmează de menţ ionat că este indiferent, dacă în contractul de vînzare a terţ ului achizitor
fusese sau nu prevăzută clauza de răscumpărare în folosul vînzătorului inițial, cu excepţ ia vînzării unui
imobil, deoarece cumpărătorul de bună-credinţ ă, ce n-a cunoscut pactul de răscumpărare din contractul
iniţ ial, este protejat de dispoziţ ia art. 331. În afară de vînzător, răscumpărarea poate fi exercitată de un
cesionar (persoana căreia prin contract i-au fost transmise drepturile), de creditorii săi ş i de moş tenitorii
săi, fiecare moş tenitor avînd dreptul să ceară răscumpărarea numai în ce priveş te cota sa parte.
Vînzarea cu pact de răscumpărare ca regulă o folosesc cei, care avînd nevoie de bani, îş i vînd bunurile cu
intenţ ia că în termenul prevăzut pentru răscumpărare, să dobîndească sumele necesare pentru a
redobîndi proprietatea bunurilor vîndute. După conţ inutul ş i efectele survenite, facultatea de
răscumpărare se foloseş te ca o modalitate de credit, întru ocolirea Legii cu privire la gaj (Legea 449-
XV/2001).
Condiţ ia răscumpărării urmează în mod obligatoriu a fi stipulată în contractul de vînzare- cumpărare. În caz
contrar vînzarea se consideră simplă, iar răscumpărarea constituie o revînzare în condiţ iile căreia părţ ile
urmează să achite taxele respective de mutaţ ie..
Clauza de răscumpărare poate fi întrodusă în contractele de vînzare-cumpărare atît mobiliare cît ş i
imobiliare.
 Răscumpărarea poate fi exercitată doar în termenul stipulat în contract, care nu poate fi mai mare de 10 ani
pentru terenuri şi de 5 ani pentru alte bunuri. Aceste termene nu pot fi prelungite.

1.3 Expuneţi-vă asupra problemelor ce pot apărea la aplicarea în practică a contractului de vânzare-
cumpărare cu pact de răscumpărare (în special privind obligaţia cumpărătorului de a înlătura
drepturile terţilor asupra bunului, răscumpărarea bunurilor imobile, etc.).

Pînă la răscumpărare, cumpărătorul este proprietarul lucrului, sub condiţ ie rezolutorie, bucurăndu-se de
toate atributele dreptului de proprietate. Respectiv, el poate înstrăina bunul cu titlu oneros ( care
implică anumite sarcini, anumite obligaţ ii ), sau gratuit, poate să-l greveze ( să-l încarce cu ipoteci,
gajuri, cu cheltuieli ), să-l supună unor condiţ ii grele ( Titlul IV, Capitolul V ), cu drepturi reale
împotriva terţ ilor, cu condiţ ia că aceste drepturi ş i acte vor fi ş i ele supuse condiţ iei rezolutorii a
răscumpărării. –aici apar conflicte (+ am subliniat situațiile delicate la 1.2).

Subiectul 2. Obiectul probaţiunii şi determinarea lui în cauzele civile concrete

2.1. Definiţi obiectului probaţiunii. Descrieţi categoriile de fapte juridice care pot constitui obiectul
probaţiunii.
Obiectul probațiunii = totalitatea circumstanțelor care au importanță pentru soluționarea cauzei și care
urmează a fi demonstrate de către participanții la proces.

Categorii:
- circumstanțele material-juridice = totaliteatea faptelor care demonstrează existența dreptului subiectiv
civil, raportului juridic, încălcării sau contestării acestora de către subiectul pasiv;
- circumstanțe procesual-juridice = fapte care demonstrează existența dreptului de adresare în instanța de
judecată (capacitatea, forma cererii, taxa de stat, etc.);
- faptele probatorii = cirscumstanțe de fapt care nu fac parte direct din obiectul probațiunii, însă fiind
demonstrate, probează o cirscumstanță care face parte din obiectul probațiunii;
- faptele prejudicial stabilite = circumstanțe de fapt care sunt demonstrate, probate deja printr-un act
judecătoresc irevocabil (hotărîre judecătorească, sentință penală).

2.2. Identificaţi modul de determinare a obiectului probaţiunii în cauzele civile concrete şi rolul
instanţei de judecată şi a participanţilor la proces la determinarea obiectului probaţiunii.
Totalitatea circumstanț elor de fapt ce formează obiectul probaț iunii sunt diferite pentru fiecare pricină civilă
concretă. Părț ile indică circumstanț ele de fapt (obiectul probaț iei) pe care î ș i î ntemeiază pretenț iile sau
obiecț iile sale, î nsă definitiv obiectul probaț iei este determinat de către instanț a de judecată. Conform
art. 118 alin. (3) al CPC ,,Circumstanț ele care au importanț ă pentru soluț ionarea justă a pricinii sunt
determinate definitiv de instanț a judecătorească pornind de la pretenț iile ș i obiecț iile părț ilor ș i ale altor
participanț i la proces, precum ș i de la normele de drept material ș i procedural ce urmează a fi aplicate.”
Sursa de formare a obiectului probaț iei judiciare pentru orice categorie de pricină civilă este: norma
material juridică, temeiul acț iunii civile ș i obiecț iile pî rî tului.

Regula generală a repartizării sarcinii probațiunii: persoana care invocă o anumită circumstanță de fapt este
obligată să probeze existența acesteia.
Excepții:
a) inversarea sarcinii probațiunii (schimbarea subiectului obligat de a demonstra o circumstanță de fapt
prin prevederile exprese ale legii – ex.contenciosul administrativ);
b) prezumțiile probante (reguli expres stabilite de norme materiale care instituie un adevăr prezumat în
favoarea celui care o invocă pînă la proba contrarie – ex.posesor bună-credință se prezumă a fi
proprietar; posesia se prezumă a fi neîntreruptă);
c) faptele de notorietate publică (circumstanțe care nu se cer a fi dovedite datorită faptului că sunt general
cunoscute și general acceptate. Notorietatea poate fi locală, regională, națională, internațională);
d) faptele prejudicial stabilite (prin act judecătoresc irevocabil).

Reclamarea probelor: regula generală – instanța judecătorească nu intervine în procesul de prezentare și

colectare a probelor, nu poate prezenta din oficiu anumite probe și nu poate cere din oficiu prezentarea
anumitor probe. (excepție: adopția, declararea persoanei dispărute, expertiza privind starea psihică,
etc.).

2.3. Argumentaţi obiectul probaţiunii în următoarele cauzele civile:

a) dezminţirea informaţiei ce lezează onoarea şi demnitatea - 1) răspîndirea unor informații care au fost
cunoscute de public; 2) Trăsătura informațiilor de a nu corespunde realității și de a leza onoarea și
demnitatea; 3) Faptul răspîndirii acestora de către pîrît.

b) repararea prejudiciului cauzat prin executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale – 1)

existența și valabiliatatea contractului; 2) executarea necorespunzătoare; 3) suferirea unui prejudiciu și
întinderea acestuia.

c) restabilirea la locul de muncă a salariatului concediat ilegal – 1) dovada angajării și existenței

raporturilor de muncă la unitatea respectivă; 2) prezentarea ordinului de concediere; 3) dovada
ilegalității ordinului sau temeiului pe care se bazează.

TEST 12
Subiectul 1. Contractul de vânzare-cumpărare.
1.1. Identificaţi subiecţii cărora legislaţia nu le permite (să fie - vânzător sau cumpărător) să fie
parte la contractul de vânzare-cumpărare (incapacităţi speciale).

Părţile contractului de vânzare – cumpărare sunt vânzătorul şi cumpărătorul. În calitate de părţi ale
contractului apar de cele mai dese ori persoanele fizice şi juridice, care practică activitatea de
întreprinzător . Părţile trebuie să întrunească unele cerinţe legale, şi anume să aibă capacitatea de
a contracta, să fie titulari ai dreptului de proprietate sau ai unui drept real în privinţa bunului.
Capacitatea de a contracta este partea componentă a capacităţii juridice, civile, constând în
aptitudinea persoanei de a încheia personal sau prin reprezentant contracte civile. În materia
vânzării-cumpărării comerciale, capacitatea este regulă, iar incapacitatea – strictă interpretare,
operând numai în cazurile prevăzute de lege. Există incapacităţi speciale privind încheierea
contractului de vânzare-cumpărare, în general, şi interdicţii speciale privind încheierea
contractului de vânzare-cumpărare comercială. Incapacităţile speciale de încheiere a contractului
de vânzare-cumpărare, instituite de Codul civil în scopul protejării unor interese, sunt de fapt
interdicţii sau prohibiţii de a vinde ori de a cumpăra. De exemplu: interdicţie de încheiere a
contractului între tutore, curator, soţul şi rudele acestora până la gradul IV, cu minorul aflat sub
tutelă sau curatelă, al. 3, art. 43, Codul civil al R.M.; interdicţia cumpărării de către mandatari a
bunurilor pe care au fost împuterniciţi să le vândă (art. 251, Cod civil al RM); interdicţia
cumpărării drepturilor litigioase adresate judecătorilor, avocaţilor, notarilor, procurorilor,
executorilor judecătoreşti (art. 801, Codul civil al RM).

1.2. Determinaţi obligaţiile vânzătorului.

Obligaţia vânzătorului de a transmite bunul. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract

translativ de proprietate. În temeiul contractului încheiat, dreptul de proprietate asupra bunului se
transmite de la vânzător la cumpărător. Această obligaţie de bază a vânzătorului rezultă din
definiţia legală a contractului de vânzare-cumpărare, prevăzută în Codul civil al R.M.
Obligaţia de predare a bunurilor este aplicabilă tuturor vânzărilor, indiferent de obiectul lor: bunuri
certe şi determinate, bunuri de gen, bunuri viitoare. Respectiva obligaţie include un şir de condiţii,
şi anume:
 predarea în termen a bunului împreună cu documentele de însoţire a acestuia;

 obligaţia de expediere a bunului;

 obligaţia de a transmite bunurile fără vicii;

 obligaţia de a-l garanta pe cumpărător împotriva evicţiunii;

 obligaţia de a transmite bunul în cantitatea stabilită în contract;

 obligaţia de a transmite bunul, cu respectarea condiţiilor cu privire la asortiment, completivitate,

garnitură sau ambalaj;

 obligaţia vânzătorului de conservare a bunului vândut.

Obligaţia de predare în termen a bunului împreună cu documentele de însoţire a acestuia

Bunul vândut trebuie predat la termenul convenit de către părţile contractante. Dacă în contractul de
vânzare-cumpărare comercială nu s-a stabilit termenul predării bunului, vânzătorul trebuie să
predea bunul. Vânzătorul trebuie să predea bunul la data care poate fi dedusă din contract. Dacă
părţile nu au convenit în contract asupra termenului de predare a bunului şi dacă acesta nu poate fi
dedus din contract, vânzătorul trebuie să predea bunul într-un termen rezonabil, calculat de la data
încheierii contractului. Predarea bunului, care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare
comercială, poate fi o predare reală sau una simbolică. Predarea reală se efectuează prin
transferarea posesiei materiale a bunului. Predarea consensuală are loc în acele cazuri, în care
predarea materială nu poate interveni. Este cazul fructelor neculese sau atunci când cumpărătorul
are deja posesia bunului cu un alt titlu: depozit, sechestru. Odată cu predarea bunurilor, vânzătorul
este obligat să remită documentele referitoare la bun, cum ar fi: documentele necesare pentru
plata bunului (facturi); documentele de transport (scrisoare de trăsură); certificat de calitate; poliţă
de asigurare; documentaţie tehnică (scheme, instrucţiuni). Lista documentelor referitoare la bun,
de cele mai dese ori, este prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare. Legislaţia în vigoare
prevede posibilitatea de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare cu clauze de executare
strict la data stabilită. Conform art. 757 al Codului civil al R.M., contractul de vânzare-cumpărare
se consideră încheiat de clauze de executare strict la data stabilită, dacă din contract rezultă clar că
la încălcarea acestui termen cumpărătorul pierde interesul faţă de executarea contractului. În
prezenţa acestui contract, vânzătorul nu poate executa contractul înainte de termen sau după
expirarea lui, fără acordul cumpărătorului, deoarece acesta este esenţial în acest contract (de
exemplu: realizarea cozonacilor în perioada sărbătorilor de Paşti).
Obligaţia de expediere a bunului.
Dacă în contractul de vânzare-cumpărare a fost prevăzut expedierea bunului de către vânzător către
cumpărător, atunci vânzătorul trebuie să încheie contractele necesare, pentru ca transportul să fie
efectuat până la locul prevăzut, cu vehicule adecvate circumstanţelor şi în condiţiile obişnuite
pentru un astfel de transport.
Obligaţia de a transmite bunuri fără vicii.
Vânzătorul este obligat să predea bunul fără vicii materiale. Drept vicii materiale pot servi situaţia
în care bunul ce urmează a fi predat este înlocuit cu altul sau este predat într-o cantitate mai mică
decât cea convenită. Este fără vicii materiale, bunul care, la transferarea riscurilor, are
caracteristicile convenite. Conform art. 764, Cod civil al R.M., nr. 1107/2002, vânzătorul este
obligat să predea bunul fără vicii de natură juridică, cu excepţia cazului în care cumpărătorul a
consimţit să încheie contractul, cunoscând drepturile terţului asupra bunului. În acest caz, se are în
vedere situaţia în care bunurile vândute anterior au fost gajate, date în locaţiune ori când asupra
lor s-a instituit un drept de servitute. Se consideră viciu de natură juridică şi situaţia în care în
registrul bunurilor imobile este înscris un drept inexistent.
Obligaţia de a-l garanta pe cumpărător împotriva evicţiunii.
Conform art. 766, Cod civil al R.M., nr. 1107/2002, dacă un terţ, în temeiul dreptului său asupra unui
bun apărut înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, intentează o acţiune de
evicţiune împotriva cumpărătorului, acesta din urmă este obligat să atragă în calitate de copârât pe
vânzător şi poate opune terţului toate excepţiile pe care le-ar fi putut opune vânzătorului.
Neatragerea vânzătorului în calitate de copârât îl eliberează pe acesta de răspundere faţă de
cumpărător, dacă va dovedi ca atragerea sa ar fi prevenit evicţiunea cumpărătorului.
Prin evicţiune se înţelege pierderea dreptului de proprietate asupra bunului total sau în parte, ori
tulburarea cumpărătorului în exercitarea dreptului de proprietate, rezultând din valorificarea de
către un terţ a unui drept asupra lucrului vândut, drept care exclude dreptul dobândit de
cumpărător în temeiul contractului de vânzare-cumpărare.
Vânzătorul răspunde pentru evicţiune, dacă sunt îndeplinite comutativ următoarele condiţii: fapta unei
terţe persoanei să fie o tulburare de drept; cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării sau să nu fie
cunoscută de cumpărător .
Obligaţia de a transmite bunul în cantitatea stabilită în contract.
Vânzătorul este obligat să transmită bunul în cantitatea stabilită în contractul de vânzare-cumpărare
comercială. Cumpărătorul este în drept să refuze recepţionarea bunului, dacă vânzătorul predă o
cantitate mai mică decât cea prevăzută în contract. Dacă cumpărătorul va accepta primirea
bunului în cantitate mai mică, el va plăti proporţional cu preţul contractual. În situaţia în care
cumpărătorului i se predă o cantitate mai mare decât cea prevăzută în contract, el este în drept să o
preia într-o astfel de cantitate, fiind obligat să plătească proporţional preţului stabilit în contract
sau să preia numai cantitatea prevăzută în contract, iar surplusul să-l restituie din contul
vânzătorului.
Dacă în contractul de vânzare comercială nu este stabilită cantitatea bunului sau modul de determinare
 a acesteia de către părţile contractante, contractul este nul.
Obligaţia de a transmite bunul, cu respectarea condiţiilor cu privire la asortiment, completivitate,
garnitură sau ambalaj.
Cadrul normativ al Republicii Moldova prevede că vânzătorul este obligat să transmită bunul în
asortimentul stipulat în contract, iar în lipsa lui – în asortimentul ce corespunde necesităţilor
cumpărătorului, dacă vânzătorul le cunoştea la data încheierii contractului, sau să refuze
executarea lui. În cazul predării bunurilor într-un asortiment care nu corespunde contractului,
cumpărătorul este în drept să nu le primească şi să nu plătească preţul, iar dacă acesta este plătit,
să ceară restituirea sumei plătite. Dacă cumpărătorul primeşte bunuri nestipulate în contract,
atunci va achita costul lor, la preţul convenit cu vânzătorul.
Vânzătorul este obligat să transmită cumpărătorului bunul, conform contractului de vânzare-
cumpărare, în completivitatea asortimentului. Dacă completivitatea asortimentului în contractul
de vânzare-cumpărare nu este stabilită, atunci vânzătorul este obligat să transmită cumpărătorului
bunuri în completivitatea determinată de uzanţele circuitului de afaceri sau de alte cerinţe
înaintate tradiţional. Prin completivitatea bunului înţelegem totalitatea detaliilor, pieselor şi altor
elemente separate, componente ale bunului, care formează un tot întreg utilizat după destinaţia
unică.
Dacă vânzătorul este obligat să transmită cumpărătorului o garnitură completă, obligaţia se va
considera executată la data predării tuturor obiectelor din garnitură. Dacă garnitura este
incompletă, cumpărătorul este în drept să ceară completarea bunurilor într-un termen rezonabil
sau reducerea termenului de cumpărare. Nerespectarea termenului rezonabil, înaintat de
cumpărător, privind completarea bunurilor îi acordă ultimului dreptul la schimbarea bunurilor
incomplete pe bunuri complete sau la restituirea sumelor plătite pentru bun.
O altă obligaţie a vânzătorului este de a preda cumpărătorului bunurile ambalate, cu excepţia bunurilor
care după caracterul lor nu necesită ambalarea. Dacă contractul nu stabileşte cerinţe faţă de
ambalaj, bunul trebuie ambalat în mod obişnuit pentru acest tip de bunuri, iar în cazul lipsei de
uzanţe, urmează să fie ambalate într-un ambalaj care să asigure integritatea lor, în condiţii
obişnuite de păstrare şi transportare. Nerespectarea condiţiei de ambalare îi acordă cumpărătorului
dreptul de a cere ambalarea bunului de către vânzător, dacă din esenţa obligaţiei sau caracterul
bunului nu rezultă altfel.
Obligaţia vânzătorului de conservare a bunului vândut.
Dacă cumpărătorul întârzie să preia bunul predat sau nu plăteşte preţul atunci când plata preţului şi
predarea trebuie să se facă simultan, vânzătorul este în drept să ia măsuri în funcţie de împrejurări,
pentru a conserva bunul aflat în posesiunea sa sau sub controlul său. El este îndreptăţit să reţină
bunurile atâta timp până când va obţine de la cumpărător plata cheltuielilor sale rezonabile.
Bunurile susceptibile de pieire, alterare sau deteriorare rapidă pot fi vândute de către vânzător,
urmând să remită celeilalte părţi suma încasată, având dreptul de a reţine cheltuieli rezonabile
pentru conservare şi vânzare.

1.3. Postu i-a vândut lui Efros un televizor color de fabricaţie moldovenească la preţul de 700 lei.
Televizorul era în stare bună de funcţionare, însă nu era nou, având o vechime de 4 ani. Peste
jumătate de an, soţia lui Postu s-a adresat în judecată solicitând anularea contractului de
vânzare-cumpărare, invocând pe de o parte neseriozitatea preţului, iar pe de altă parte – faptul
că televizorul reprezenta proprietatea s-a exclusivă încă dinaintea căsătoriei. Efros a obiectat,
susţinând că nu avea de unde cunoaşte acest fapt la momentul încheierii contractului. Care sunt
cerinţele legale referitor la preţul contractului de vânzare-cumpărare? Poate oare servi drept
temei de declarare a nulităţii contractului motivul invocat de reclamant referitor la
„neseriozitatea” preţului?
Oferiţi soluţia legală Argumentaţi răspunsul

Preţul in contractul de v-c este determinat sau determinabil. Este determinat când în contract s-a
precizat la concret suma de bani datorată pentru bunul vândut.
Preţul este determinabil, în cazul în care în contract s-a prevăzut anumite elemente, cu ajutorul
cărora se va stabili în viitor cuantumul preţului.
Prin noţiunea de preţ serios, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1303 C.civ., se înţelege preţul care
constituie o cauză suficientă a obligaţiei luate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate
asupra bunului ce formează obiectul vânzării.
Preţul serios se transpune în existenţa unei proporţii între cuantumul preţului stabilit de părţi şi
valoarea reală a lucrului vândut, fără însă a reclama o echivalenţă între preţ şi valoarea lucrului,
fiind exclusă însă existenţa unei disproporţii care nu este susceptibilă de justificare firească.
Echivalenţa valorică relativă a preţului faţă de valoarea lucrului vândut trece prin filtrul
subiectivismului părţilor contractante, care prin efectul voinţei lor sunt libere să aprecieze
întotdeauna întinderea valorii ce se plăteşte drept preţ.

Dat fiind faptul ca in cazul practic prezentat mai sus bunul este instrainat de sot, care nu are dreptul
de instrainare a bunului ce apartine cu drept de proprietate sotiei (in virtutea faptului ca asupra
bunurilor dobindite de soti dinaintea casatoriei nu se aplica regimul proprietatii in devalmasie,
acesta ramanand proprietatea fiecaruia dintre soti, fiind asadar si cazul televizorului, care face
obiectul material al contractului), un astfel de contract va fi lovit de nulitate.
Cu privire la seriozitatea/neseriozitatea pretului, aceasta poate servi temei de nulitate a contractului
numai atunci cind se atesta o disproportionalitate nejustificata, nefireasca. In plus, dupa cum am
mentionat si mai sus echivalenta valorica a pretului fata de valoarea obiectului este determinata
si de cauze subiective inerente partilor contractante.

Subiectul 2. Repartizarea sarcinii de probaţiune între părţi.Rolul prezumţiilor în repartizarea

sarcinii de probaţiune
2.1. Descrieţi rolul instanţei de judecată în activitatea de probaţiune şi reclamarea probelor
necesare soluţionării pricinii.

Probe în pricini civile sînt elementele de fapt, dobîndite în modul prevăzut de lege, care servesc la
constatarea circumstanţelor ce justifică pretenţiile şi obiecţiile părţilor, precum şi altor
circumstanţe importante pentru justa soluţionare a pricinii.
Fiecare parte trebuie să dovedească circumstanţele pe care le invocă drept temei al pretenţiilor şi
obiecţiilor sale dacă legea nu dispune altfel.
Probele se adună şi se prezintă de către părţi şi de alţi participanţi la proces. Dacă în procesul de
adunare a probelor apar dificultăţi, instanţa poate contribui, la solicitarea părţilor şi altor
participanţi la proces, la adunarea şi prezentarea probelor necesare.
Partea care nu a exercitat pe deplin obligaţia de a dovedi anumite fapte este în drept să înainteze
instanţei judecătoreşti un demers prin care solicită audierea părţii adverse în privinţa acestor
fapte dacă solicitarea nu se referă la circumstanţele pe care instanţa le consideră dovedite.
Circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea justă a pricinii sînt determinate definitiv de
instanţa judecătorească pornind de la pretenţiile şi obiecţiile părţilor şi ale altor participanţi la
proces, precum şi de la normele de drept material şi procedural ce urmează a fi aplicate.
În cazul nerespectării prevederilor legii privind legalizarea probelor ori al pierderii unui document
autentic, efectul defavorabil al nedovedirii afirmaţiilor referitoare la circumstanţele de fapt ale
pricinii va cădea asupra părţii sau altui participant la proces care a avut posibilitatea şi care
trebuia să se asigure pînă la judecată cu probă veridică fără a suscita îndoieli
Instanţa judecătorească (judecătorul) este în drept să propună părţilor şi altor participanţi la proces,
după caz, să prezinte probe suplimentare şi să dovedească faptele ce constituie obiectul
probaţiunii pentru a se convinge de veridicitatea lor.

2.2. Deduceţi regula generală de repartizare a sarcinii de probaţiune între părţi şi rolul prezumţiilor
probante. Evidenţiaţi excepţiile de la regula generală.

Repartizarea sarcinii probatiunii se face dupa regula „cine invova pretentiile acela trebuie sa le
probeze”. Fiecare parte trebuie sa dovedeasca circumstantele pe care le invoca drept temei al
pretentiilor si obiectiilor sale daca legea nu dispune altfel.
Primul care trebuie sa prezinte probe este reclamantul. Dupa ce reclamantul face dovada actului sau
faptului juridic din care s-a nascut dreptul sau, sarcina probei trece de partea paritului, daca
acesta vrea sa opuna reclamantului fie unele vicii sau obstacole care au impiedicat nasterea
dreptului pretins, fie alte acte sau fapte sau acte juricice care au restrins, modificat sau chiar
stins dreptul dovedit de raclamant.
Astfel, paratul trebuie sa adune probe pentru a contrazice probele prezentate de reclamant. La rindul
 sau, reclamantul poate sa vina si el cu alte probe, invocand de exemplu, viciile actelor sau
faptelor dovedite de parat.
Exista si unele exceptii de la aceasta regula, stabilite de legislatia procesula civila. Astfel, daca in
procesul de adunare a probelor apar dificultati, insanta poate contribui, la solicitarea partilor si
altor participanti la proces, la adunarea si prezentarea probelor.
La fel, sarcina probei se inverseaza in pricinile in contenciosul administrativ ( cand autoritatea al
carei act este contestat are obligatia de a dovedi contrariul); in litigiile din legislatia muncii
(sarcina probei cade pe angajator, chiar si atunci cand reclamant este angajatul. Exemplu:
contestarea sumei de bani primita ca salariu); litgiile din sfera protectiei consumatorului;
pricinile legate de contestarea contestarea paternitatii; litigiile prin care se cauzeaza un
prejudiciu moral exprimat in lezarea onoarei sau demnitatii persoanei etc.

2.3. Argumentaţi circumstanţele ce formează obiectul probaţiunii şi indicaţi partea obligată să le

dovedească, în următoarele pricini civile:
a) restabilirea la locul de muncă a salariatului disponibilizat ilegal- Obiectul probatiunii: dreptul
salariatului de a fi restabilit la locul de munca si legalitatea/ilegalitatea disponibilizarii
salariatului. Sarcina probei va tine de partea angajatorului care va vi obligat sa dovedeasca
legalitatea actiunilor sale cu privire la disponibilizarea salariatului.
b) anularea actului administrativ cu caracter individual, emis de o autoritate publică- Obiectul
probatiunii: legalitatea/corectitudinea actlui emis de autoritatea publica si respectiv, existenta
temeiurilor legale de anulate a actului. Sarcina probei- de partea autoritatii publice al carei act
se cere anulat. Este la fel un caz specific de inversare a sarcinii probei, cand paratul si nu
reclamantul este obligat in virtutea legii sa prezinte probe, dovezi care sa demonstreze
contrariul.
c) dezminţirea informaţiei ce lezează onoarea şi demnitatea-obiectul probatiunii:
autenticitatea/netemeinicia, inexacticitatea informatiei raspindite, precum si faptul lezarii
onoarei si demnitatii persoanei prin raspindirea unor astfel de informatii. Este iarasi un caz
pentru care opereaza exceptia de inversare a sarcinii probei in procesul civil. Astfel responsabil
pentru dovedirea netemeiniciei pretentiilor inaintate de reclamant revine paratului.

TEST 13
Subiectul 1. Contractul de leasing
1.1. Definiţi contratul de leasing şi descrieţi caracterele juridice ale acestuia

Prin contractul de leasing, o parte (locator) se obligă, la cererea unei alte părţi (locatar), să asigure
posesiunea şi folosinţa temporară a unui bun, cumpărat sau produs de locator, contra unei plăţi
periodice (rate de leasing). (art.923 CC)
Caracterele juridice:
 Sinalagmatic - întrucât dă naştere la obligaţii reciproce între cele două părţi contractante;
finanţatorul (locatorul) se obligă să asi gure locatarului folosinţa pentru o perioadă de timp a
bunului dat în leasing, iar locatarul se obligă să plătească finanţatorului (locatorului) rata de
leasing.
 Consensual - simpla manifestare de voinţă a părţilor contractante este suficientă pentru
încheierea valabilă a convenţiei, desigur cu respectarea condițiilor de formă cerută pentru
valabilitatea contractului – căci art.924 prevede că contractul de leasing se încheie în scris.
 Oneros – este un contract comercial căci ambele părţi contractante urmăresc un interes
patrimonial, iar CC la art.924(2)a) prevede că contractul de leasing trebuie să conţină îndeosebi:
a) preţul bunului.
 Comutativ - părţile cunosc încă din momentul încheierii contractului întinderea prestaţiilor la
care s-au obligat.
 Cu executare succesivă - prestaţiile părţilor se execută pe o anumită perioadă, în timp –
 transmiterea folosinţei şi plata ratelor de leasing la scadenţele convenite.
 Intuitu personae - locatorul solicită locatarului o serie de date şi informaţii privind bonitatea
acestuia. Trebuie reţinut însă că majoritatea acestor informaţii se referă, mai degrabă, la situaţia
patrimonială decât la cea personală a utilizatorului. Din aceste considerente socotim că este
discutabil caracterul intuitu personae al contractului de leasing.
 Negociabil – conținutul și unele elemente ale acestui contract pot și de regulă sunt nogociate
între părți, în pofida impresiei formate că leasingul este un contract de adeziune.
 Numit – cu caractere proprii, cu conținut propriu și cu cadrul normativ propriu. Reiese din
prevederele CC și a Legii cu privire la leasing.

1.2. Caracterizaţi elementele contractului de leasing

I. Subiecții contractului sunt locatorul și locatarul. *Leg. Nr.59 din 2005 privind leasingul.
Locatorul - persoană fizică sau juridică ce practică activitate de întreprinzător şi transmite, în
condiţiile contractului de leasing, locatarului, la solicitarea acestuia, pentru o anumită perioadă,
dreptul de posesiune şi de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, cu sau fără
transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului la expirarea contractului. – art.5, a)
Leg.59*.
Caracteristici ale locatorului:
 Este persoană fizică sau juridică
 Practică activitate de întreprinzător
 Deține bunul transmis în leasing cu drept de proprietate

Locatarul - persoană fizică sau juridică ce primeşte, în condiţiile contractului de leasing, în

posesiune şi folosinţă bunul specificat în contract pentru o anumită perioadă în schimbul
achitării ratelor de leasing. Mai mult ca atât, legiuitorul a introdus prevederi care depășesc
reglementările cu privire la leasing ale multe state pecum că - în cazul în care locatarul este
persoană fizică ce nu practică activitate de întreprinzător, operaţiunea de leasing cade sub
incidenţa actelor legislative şi actelor normative ale Guvernului cu privire la protecţia
consumatorului - art.5, b) Leg.59*.
Contractul de leasing este unul bipartit, însă operațiunea de leasing are o natură trimartită și anume
parte vânzătorului este ajustată împreună cu locatorul și locatarul.
Vînzătorul (furnizorul) - persoană fizică sau juridică ce vinde locatorului, în condiţiile contractului
de vînzare-cumpărare încheiat cu locatorul sau ale contractului complex încheiat cu locatorul şi
cu locatarul, bunul solicitat de locatar – art.5, c) Leg.59*.
Mai mult, funcțiile vânzătorului în unele situații pot fi cumulate cu cele ale locatorului.
II. Obiectul contractului
Obiect al leasingului pot fi orice bunuri mobile sau imobile, cu excepţia:
a) bunurilor scoase din circuitul civil sau a căror circulaţie este limitată prin lege;
b) terenurilor agricole
c) bunurilor consumptibile
d) obiectelor proprietăţii intelectuale care nu pot fi cesionate.

III. Prețul, forma și termenul contractului

Prețul contractului în cazul leasingului este denumit drept rată de leasing. Conform art.3 din
Leg.59* rată de leasing este plată periodică, efectuată de locatar către locator, care reprezintă:
a) cota-parte din valoarea de intrare a bunului şi dobînda de leasing, în cazul leasingului financiar; b)
cota de amortizare calculată în conformitate cu actele normative în vigoare şi un beneficiu
stabilit de părţile contractante, în cazul leasingului operaţional.
Forma – conform art.924 CC - contractul de leasing se încheie în scris. Nerespectarea formei scrise
nu va duce la nulitate, dar ar putea duce la decăderea părților, în caz de litigiu la proba cu
martori.
Mai mult, dacă contractul are ca obiect un bun imobil încheiat pe un termen de peste 3 ani, el trebuie
înregistrat în Registrul Bunurilor Imobile.
Temenul - contractul de leasing nu se poate încheia pe un termen mai mic de un an de la data intrării
lui în vigoare.
1.3. Stabiliţi particularităţile juridico-civile (natura lui juridică) ale contractului de leasing,
evidenţiind principalele deosebiri şi asemănări ale contractului dat cu alte contracte civile
asemănătoare.

Delimitarea contractului de leasing de alte contracte asemănătoare. Mai întâi, este necesar să facem
deosebirea dintre operaţiunea de leasing şi contractul de leasing. Leasingul nu se limitează la
contractul de leasing, ci este alcătuit din mai multe contracte, motiv din care poartă denumirea
de operaţiune. Cu alte cuvinte, atunci când ne referim la totalitatea raporturilor juridice, vom
avea operaţiunea de leasing, iar atunci când ne referim la actul încheiat între compania de
leasing şi beneficiar, vom folosi noţiunea de contract de leasing.
De cele mai multe ori, la operaţiunea de leasing participă trei subiecţi: vânzătorul bunului
(producător), compania de leasing (locator) şi beneficiarul (locatar, adică cel ce preia bunul în
leasing).
Delimitarea contractului de leasing de contractul de locaţiune. La baza contractului de leasing
stă contractul de locaţiune, fapt confirmat de Codul civil, care la art.923 alin.(4) stabileşte că
contractului de leasing i se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile privind contractul de
locaţiune, în măsura în care capitolul dedicat leasingului sau Legea cu privire la leasing nu
prevăd altfel.
În forma sa de început, leasingul s-a dezvoltat din locaţiune şi totuşi, s-a ajuns ca astăzi cele două
tipuri de contracte să fie extrem de diferenţiate. Deşi contractul de leasing are multe puncte
comune cu contractul de locaţiune, între aceste două noţiuni există mai multe deosebiri: În
legătură cu numărul participanţilor la contract, la locaţiune apar doi participanţi - locatorul şi
locatarul, pe când în cazul leasingului apare şi un al treilea participant - vânzătorul (furnizorul).
Locatorul şi locatarul în cazul contractului de locaţiune pot fi orice persoane fizice şi juridice, pe
când la raporturile de leasing, compania de leasing trebuie să dispună de autorizaţie specială de
activitate. Potrivit Legii cu privire la leasing, dacă în cazul contractului de locaţiune locator
poate fi orice persoană, în cazul contractului de leasing această calitate o poate avea doar
persoana fizică sau juridică care exercită din punct de vedere profesional această calitate (art.5.
Cu referire la dreptul de proprietate asupra bunului, în contractul de locaţiune, la sfârşitul perioadei,
bunul închiriat nu poate trece în proprietatea locatarului decât în baza unui contract separat de
vânzare-cumpărare; în ceea ce priveşte contractul de leasing, la sfârşitul perioadei de locaţiune,
bunul poate trece în posesia locatorului în baza unui preţ rezidual.
Referitor la dreptul de opţiune, în cazul contractului de locaţiune, după încetarea locaţiunii, locatarul
trebuie să restituie bunul în starea în care a fost predat; iar în cazul contractului de leasing,
locatarul are dreptul de a opta pentru cumpărarea bunului, prelungirea contractului de leasing
ori încetarea raporturilor contractuale. Cu privire la plata chiriei, locatarul plăteşte chiria atât
timp cât are nevoie de bunul respectiv, după care îl restituie, deci poate oricând revoca
contractul. În schimb contractul de leasing nu poate revocat de nici una din părţi. Beneficiarul
plăteşte chirie până la data prevăzută în contract, chiar dacă nu mai are nevoie de bunul
respectiv. Calculul ratelor de leasing se realizează astfel. În situaţia contractului de locaţiune
ratele se stabilesc în funcţie de condiţiile existente pe piaţă şi reprezintă contravaloarea
dreptului de folosinţă, deci nu ţine neapărat de o recuperare a valorii bunului. În cazul
contractului de locaţiune, ratele se stabilesc în funcţie de preţul de achiziţie al bunului şi cuprind
elemente cum ar fi dobânda, profitul, taxele faţă de stat.
Delimitarea contractului de leasing de vânzarea-cumpărarea în rate. În cazul vânzării cu plata
preţului în rate transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor se face de la momentul
încheierii contractului, cu unele restricţii ce pot reveni cumpărătorului de a nu înstrăina bunul.
În cazul leasingului locatorul păstrează proprietatea asupra bunului, iar toate celelalte obligaţii,
inclusiv riscurile, revin locatarului.
După durata pe care se fac plăţile, în cazul vânzării cu plata în rate durata este de obicei mult mai
scurtă, pentru că se urmăreşte doar facilitarea achiziţionării bunului de către beneficiar, iar la
operaţiunea de leasing durata este mult mai mare, ideea fiind cea de finanţare a clientului.
Referitor la dobândă, subliniem că pentru vânzarea cu plata în rate se percepe o dobândă mai
mică comparativ cu leasingul. Spre regret însă, leasingul practicat în Republica Moldova se
confundă cu vânzarea-cumpărarea în rate. Cel mai frecvent, consumatorii merg la o companie
 de leasing, îşi aleg automobilul pe care îl doresc din rândul celor care există deja şi încheie cu
compania contractul de leasing. Din punct de vedere juridic, acest contract nu se deosebeşte cu
nimic de contractul de vânzare-cumpărare a automobilului cu plata preţului în rate. Corect ar fi
ca consumatorul să indice (să dea comandă) companiei de leasing de ce bun are nevoie (până la
cele mai mici detalii), iar compania de leasing să achiziţioneze bunul, încheind cu producătorul
(fabrica) contract de vânzare-cumpărare şi să predea bunul respectiv consumatorului în baza
contractului de leasing.
Delimitarea contractului de leasing de contractul de credit bancar. Chiar dacă instituţiile
financiare au fost autorizate cu dreptul de a acorda credite pentru activitatea de leasing (art.26
lit.(g) al Legii instituţiilor financiare nr.550/1995), totuşi contractul de leasing nu trebuie
asimilat cu contractul de credit. Aceste contracte sunt absolut diferite. De regulă confuzia o fac,
în mod intenţionat, economiştii, care tratează leasingul ca o formă a relaţiilor de credit (pentru
investiţii).
La prima vedere, forma clasică a contractului de leasing se aseamănă cu contractul de credit bancar.
Din punct de vedere economic, atât leasingul, cât şi creditul bancar presupun un împrumut pe
termen determinat cu achitarea de către debitor a dobânzii. Din punct de vedere juridic însă,
suntem în prezenţa a două contracte diferite. În cazul creditului bancar clientul primeşte o sumă
de bani de la instituţia financiară, pe când în cazul contractului de leasing, locatorul nu oferă
locatarului bani, ci finanţează cumpărarea unui bun, pe care ulterior îl transmite locatarului în
posesiune şi folosinţă temporară.
Delimitarea contractului de leasing de contractele de comision şi agenţie. Deşi s-ar părea că
există careva asemănări, aceste contracte sunt diferite. În cazul contractului de comision dreptul
de proprietatea asupra obiectului contractului apare la comitent, pe când în contractul de leasing
dreptul de proprietate asupra bunului rămâne la locator. În baza contractului de comision
comisionarul se obligă să încheie acte juridice cu terţii pe contul comitentului, pe când locatorul
procură obiectul leasingului din banii proprii sau din banii instituţiilor financiare primiţi în
nume propriu. Mai mult ca atât, locatarul recepţionează în nume propriu bunul cumpărat pentru
leasing, pe când în contractul de comision această funcţie este exercitată de comisionar.
Delimitarea contractului de leasing de contractul de antrepriză. Leasingul se confundă cu
antrepriza în situaţia în care locatorul nu cumpără bunul de la producător, ci încearcă, cu forţe
personale, să producă acel bun, apoi să-l dea locatarului în leasing. Deşi legea permite acest
lucru, producerea de către locator a bunului pentru a fi transmis locatarului în baza unui contract
de leasing reprezintă o obligaţie improprie leasingului şi transformă acest raport într-un contract
de antrepriză.
Subiectul 2. Degrevarea de probaţiune
2.1. Descrieţi temeiurile degrevării de probaţiune într-un proces civil
Prevederile art.123 CPC presupun temeiurile de degrevare de probațiune, după cum urmează:
1. Faptele pe care instanţa le-a declarat unanim cunoscute (faptele de notorietate publică) nu se cer
a fi dovedite.
2. Faptele stabilite printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă într-o pricină civilă soluţionată
anterior în instanţă de drept comun sau în instanţă specializată sînt obligatorii pentru instanţa
care judecă pricina şi nu se cer a fi dovedite din nou şi nici nu pot fi contestate la judecarea unei
alte pricini civile la care participă aceleaşi persoane.
3. Sentinţa pronunţată de instanţa judecătorească într-o cauză penală, rămasă irevocabilă, este
obligatorie pentru instanţa chemată să se pronunţe asupra efectelor juridice civile ale actelor
persoanei împotriva căreia s-a pronunţat sentinţa numai dacă aceste acte au avut loc şi numai în
măsura în care au fost săvîrşite de persoana în cauză.
4. Faptele care, conform legii, sînt prezumate a fi stabilite nu trebuie dovedite de persoana în a
cărei favoare se prezumă. Prezumarea faptelor poate fi contestată, conform regulilor generale de
probaţiune, de persoana interesată dacă legea nu dispune altfel. Instanţa judecătorească este în
drept să verifice din oficiu veridicitatea faptelor prezumate.
5. Faptele constatate printr-un act al autorităţii publice nu au pînă la judecată putere pentru
 instanţă şi pot fi contestate în condiţiile prezentului cod.
6. Faptele invocate de una din parţi nu trebuie dovedite în măsura în care cealaltă parte nu le-a
negat.

Doctrinar:
Regula generală a repartizării sarcinii probatiunii: persoana care invocă o anumită circumstantă de
fapt este obligată să probeze existenta acesteia.
Exceptiile:
1. Inversarea sarcinii probatiunii - schimbarea subiectului obligat de a demonstra circumstantele
de fapt prin prevederile exprese a legii (obligarea demonstrării contrarii a celor invocate).
2. Prezumtiile probante - regulile exprese stabilite (de obicei) de normele materiale care institue un
adevăr prezumat în favoarea celui care o invocă pînă la proba contrarie (art.9 CC - buna-
credintă, art.305 CC - posesia, art.306 CC - posesiunea se prez. neîntrerupră, art.316 -
caracterul licit al dob.bunului, art.345 - propr.pe c-p, art.602 - neexecutarea obligatiei se prez.
a fi imputabilă debit, art.46 CF - paternitatea).
3. Faptele de notoritate publică - circumstante care nu se cer a fi dovedite datorită faptului că sunt
general cunoscute si general acceptate, (calamnitate naturală).
Notaritatea poate fi locală, regională, natională, internatională.
4. Faptele prejudiciar stabilite - circumstante de fapt care sunt demonstrate, probate deja printr-un
act judecătoresc irevocabil.

2.2. Comparaţi efectele temeiurilor de degrevare de probaţiunile şi efectele prezumţiilor

probante.

Prezumtiile probante - regulile exprese stabilite (de obicei) de normele materiale care institue un
adevăr prezumat în favoarea celui care o invocă pînă la proba contrarie (art.9 CC - buna-
credintă, art.305 CC - posesia, art.306 CC - posesiunea se prez. neîntrerupră, art.316 -
caracterul licit al dob.bunului, art.345 - propr.pe c-p, art.602 - neexecutarea obligatiei se prez.
a fi imputabilă debit, art.46 CF - paternitatea).
Prezumțiile probante au coraport de parte-întreg cu temeiurile de degrevare de probaţiune. Totodară,
prezumțiile probante ca regulă nu se cer a fi dovedite până la momentul în care o parte a
procesului le invocă. Astfel, ca efect acestea dovedesc existența sau inexistența unuei
circumstanțe. Pe când temeiurile de degrevere de probațiune sunt de natură să diminueze
necesitatea probațiunii într-o măsură în care ea nu este necesară.
2.3. Argumentaţi care circumstanţe vor trebui dovedite în funcţie de următoarele situaţii:
a) pârâtul nu a negat în mod expres faptul încheierii contractului de împrumut în mărime de
20000 lei, care nu a fost perfectat în formă scrisă;
În procesul civil, negația nu trebue a fi dovedită. Pârâtul nu a negat un fapt juridic, astfel se va
invoca inversarea sarcinii probațiunii, iar pârâtul va trebui să dovedească că el nu a încheiat un
astfel de contract. Probarea va putea îmbrăca orice formă posibilă cu excepția probei cu martori,
conform art.211 CC.
b) reclamantul a pierdut originalul contractului de vânzare-cumpărare a unui încăperi la
demisol, iar copiile contractului prezentate de părţi nu sunt identice
???
c) reclamantul nu recunoaşte valabilitatea înregistrării video făcută de camera de
înregistrare dintr-un magazin
Faptele de notoritate publică - circumstante care nu se cer a fi dovedite datorită faptului că sunt
general cunoscute si general acceptate. Notaritatea poate fi locală, regională, natională,
internatională. În cazul de față este internațională, deoarice înregistrările video sunt unanim
recunpscute pe plan internațional ca mijloc de probă.

TEST14
Subiectul 1. Contractul de transport de mărfuri
1.1. Definiţi contractul de transport de mărfuri şi descrieţi caracterele juridice ale acestuia.

Prin contractul de transport de mărfuri, o parte (cărăuș, transportator) se obligă față de cealaltă parte
(client) să transporte încărcătura la locul destinației, iar cealaltă parte se obligă să plătească
remunerația convenită.
 Sinalagmatic – drepturile părților reiese unul din altul.
 Oneros – este un contract comercial, de aceea caracterul oneros este obligatoriu prezent.
 Comutativ – părțile cunosc întinderea drepturilor și obligațiilor la momentul încheierii
contractului.
 Consensual – se încheie prin exprimarea autonomiei de voință a ambelor părți contractante.

Contractul are caracter comercial pentru expediţionar, el îndeplinind o activitate profesională de

intermediere şi este autonom, în limitele impuse de instrucţiunile exprese scrise date de către
client; transportatorul are completă libertate în ceea ce priveşte mijloacele, ruta şi procedura de
urmat în manipularea şi transportul mărfurilor. În principiu, contractul de expediţie de mărfuri
are un caracter intuitu personae, deoarece expediţionarul se bucură, de regulă, de încrederea
clientului său.
1.2. Caracterizaţi elementele contractului de transport de mărfuri

Subiecții.
În calitate de subiect al acestui ctr participă cărăușul (transportatorul) și clientul. În calitate de client
poate apărea orice subiect de drept civil care dispunde dr de proprietate asupra încărcăturii sau
dispunde împuternicirile respective (espeditorul, comisionarul, mandatarul).
Drept cărăuș poate apărea orice pers. fiz. sau jur. care își asumă obligația de a transporta încărcătura.
Se numește cărăuș persoana care își ia însărcinarea ca într-un mod oarecare să transporte un
obiect oarecare.
În transportul feroviar, calitatea de cărăuș o are Calea Ferată a Moldove care este întreprindere de
stat monopolistă; în transportul maritim, proprietarul navei sau o altă personaă care deține nava
în posesiune și folosință. Transportul aerian poate fi executat numai de o persoană care deține
documentele eliberate de Administrația de Stat a Aviației Civile a RM.
Față de cărăuș legea stipulează unele cerințe speciale, printre care menționăm: cărăușul trebuie să fie
înregistrat într-o formă organizatorico-juridică prevăzută de legislația cu privire la
antreprenoriat; cărăușul trebuie să dispună de o licență corespunzătoare.
În calitate de cărăuș, de regulă, activează organizațiile specializate de transport public – calea ferată,
întreprinderile auto ș.a.
Dacă în cadrul ctr de transport al unei încărcături participă cîteva întreprinderi de transport, acestea
sunt considerate ca parte unică a ctr de transport. Astfel, în baza art. 983 alin. 1 CC în cazul cînd
transportatorul transmite, total sau parțial, executarea obligațiilor sale, persoana care îl
substituie este considerată parte a contractului de transport.
O particularitate a acestui ctr este și participarea la acest ctr a unui subiect deosebit, numit destinatar.
În noul CC în definiția ctr de transport, nu se nominalizează acest subiect, însă în alte acte
normative care rglm raporturile de transport, destinatarul figurează ca parte a ctr de transport.
Astfel, în Codul transportului feroviar, destinatarul de mărfuri este persoana fizică sau juridică
împuternicită cu recepționarea mărfurilor, bagajelor și mesageriilor.
Contractul de transport se încheie între expeditor și cărăuș, al treilea subiect implicat direct în ctr de
transport intervenit între expeditor și cărăuș este beneficiarul sau destinatarul. Ultimul
dobîndește un dr din acest ctr. Dreptul său constă în a a cere să i se predea bunul transportat și
de a-l ridica de la cărăuș.

Obiectul
Obiectul contractului de transport este constituit din 2 părți componente, care corespund obligațiilor
principale ale părților: prestarea serviciilor de deplasare în spațiu a încărcăturii, și achitarea
plății convenite.
Serviciul de deplasare în spațiu include nu numai transportul propriu zis al încărcăturii ci și alte
operațiuni de fapt, accesorii transportului.

Forma
Contractul de transport de regulă se încheie în formă scrisă prin întocmirea documentelor respective
de transport. Ctr de transport de mărfuri este constatat printr-o scrisoare de trăsură. În ctr de
transport maritim de mărfuri forma acestuia se manifestă prin documente care au o denumire
specială, cum ar fi charter conosament sau alte acte. În ctr de transport feroviar de mărfuri
documentele sunt numite: scrisoare de trăsură, foaie de expediție, recipisă de mesagerii etc.
Importanța formei scrie se manifestă prin faptul că această formă servește dr dovadă, pînă la proba
contrară, a încheierii și a cuprinsului ctr de transport, precum și a preluării încărcăturii de
cărăuș. Lipsa pierderea sau deteriorarea scrisorii de trăsură nu afectează valabilitatea ctr.
Scrisoarea de trăsură se întocmește în cel puțin 3 exemplare care se semnează de către client și
cărăuș. La scrisoarea de trăsură este necesar de a anexa documentele necesare trecerii prin vamă
ori altor operațiuni similare, anterior momentului livrării la destinație.
Scrisoarea de trăsură trebuie să conțină: data, semnătura clientului, natura, greutatea, măsura și
numărul lucrurilor, felul împachetării a sigiliilor, mărcile de comerț, numele și domiciliul
clientului și a cărăușului, localitatea de destinație, persoana destinatarului, prețul transportului,
sumele datorate cărăușului, timpul în care trebuie efectuat transportul, ș.a.

Termenul
Termenul contractului de transport depinde de timpul de transport, viteza de deplasare, destinația la
care încărcătura urmează a fi deplasată și alte circumstanțe.
Termenele e transport pot fi stabilite de legislație sau de ctr. Regula generală constă în faptul că
aceste termene sunt stabilite de legile, codurile și alte acte normative cu privire la transporturi pt
fiecare tip de transporturi separat. Termenele de transport diferă în funcție de viteaza de
deplasare, de greutatea și volumul încărcăturii. Sunt stabilite termene reduse pt transportarea
mărfurilor perisabile.
Dacă nu este stabilit nici un termen, acesta trebuie să fie rezonabil.
Un rol importat îi revine cărăușui, deoarece acesta are obligația ca transportarea să fie efectuată în
calea cea mai scurtă și cea mai rezonabilă.

Prețul
Prețul contractului de transport are o denumire legală specială – taxa de transport. Acesta se
stabilește prin acordul părților, dacă legea nu prevede altfel. În ctr de transport maritim de
mărfuri taxa de transport se numește navlu. Taxa de transport se stabilește de organele
competente în cazul transporturilor regulate.
În transportul neregulat cuantumul taxei de transport se determină prin acordul părților, luîdu-se în
considerație următoarele circumstanțe: distanța, viteza, mijlocul de transport, felul mărfii,
greutatea, capacitatea și tipul mijlocului de transport, parcursul în gol ș.a.

1.3. Formulaţi drepturile şi obligaţiile părţilor în cursul deplasării încărcăturii.

În timpul transportării încărcăturii, clientul nu are nici o obligație, acesta fiind în așteptare. Ca
excepție, clientul poate fi obligat să pună la dispoziția cărăușului unul sau mai mulți însoțitori în
cazul transportării unor mărfuri care necesită îngrijire specială.
Clientul, în calitate de persoană împuternicită să dispună de încărăctură, își poate exercita dr de
modificare sau reziliere a ctr atît timp cît cărăușul nu i-a înmînat destinatarului cel de-al doilea
exemplar al scrisorii de trăsură.
Pentru a dispune de încărcătură, clientul trebuie să prezinte cărăușului primul exemplar al scrisorii
de trăsură, în care se menționează noile indicații date cărăușului. În acest caz clientul este
obligat să restituie cărăușului toate cheltuielile suportate în legătură cu executarea indicațiilor
clientului și să-i repare prejudiciul cauzat.
Indicațiile date de către client sunt obligatorii pentru cărăuș, însă, conform legii, îndeplinirea
acestor obligații trebuie să fie posibilă în momentul la care acestea ajung la persoana care
urmează să le îndeplinească și nu trebuie să împiedice activitatea curentă a cărăușului și nici să
cauzeze pagube altor clienți sau destinatari. Indicațiile de asemenea nu trebuie să ducă la o
fragmentare a transportării.
Cărăușul este totuși în drept de a refuza îndeplinirea indicațiilor clientului dacă nu le poate
îndeplini, dacă acestea cauzează daune altor clienți sau destinatari. În această situație cărăușul
are obligația a-l informa de îndată pe client despre imposibilitatea executării indicațiilor.
În această etapă de executare a ctr cărăușul are următoarele obligații:
- Să transporte încărcătura la locul de destinație;
- Să transporte încărcătura în termenul stabilit de lege sau ctr, în lipsa acestor termene într-un
termen rezonabil.
- Transportul trebuie să fie efectuat pe calea cea mai scurtă și cea mai rezonabilă;
- Cărăușul este obligat să păstreze mărfurile asimlîndu-se cu un depozitar;
- Dacă executarea este posibilă în condiții diferite de cele stabilite în scrisoarea de trăsură și
cărăușul nu poate obține în timp util indicații de la client sau destinatar, acesta este obligat să ia
acele măsuri care ar corespunde în măsura cea mai mare clientului sau destinatarului.
În afară de drepturile tradiționale ale cărăușului, care corespund obligațiilor clientului, cărăușul are
drepturi de retenție asupra încărcăturii pînă la achitarea taxei de transport. Cărăușul are dreptul
la compensarea cheltuielilor prilejuite de cererea și îndeplinirea obligațiilor clientului, dacă nu
este obligat, în baza ctr sau a legii, să suporte aceste cheltuieli.
În cazul în care cărăușul a plătit despăgubiri care rezultă din ctr de transport, el are dr de a se adresa
în ordine de regres față de persoanele din culpa cărora au survenit aceste cheltuieli.

Subiectul 2. Temeiurile şi procedura efectuării expertizei

2.1. Caracterizaţi raportul de expertiză drept mijloc de probă. Expuneţi temeiurile pentru
efectuarea expertizei colegiale, complexe, suplimentare şi repetate.
Prevederile art.158 CPC prescriu la alin(4) că raportul de expertiză este examinat în şedinţă de
judecată şi evaluat în ansamblu cu celelalte probe, iar la alin(5) că ăărţile şi alţi participanţi la
proces sînt în drept să obiecteze împotriva raportului de expertiză şi împotriva altor probleme ce
ţin de acesta.
Experţii evaluează colegial rezultatele investigaţiilor, elaborează, dacă ajung la o concluzie unanimă,
un singur raport de expertiză. În cazul în care unul sau mai mulţi experţi fac opinie separată
referitor la obiectul investigaţiei, depun separat opinia lor.
Expertiza complexă, care se efectuează de mai mulţi experţi, se ordonă în cazul cînd la constatarea
circumstanţelor importante pentru soluţionarea pricinii sînt necesare date din diferite domenii
ştiinţifice sau date din diferite ramuri ale aceluiaşi domeniu.
În cazul cînd raportul de expertiză nu este suficient de clar sau este incomplet ori cînd apar noi
probleme referitor la circumstanţele examinate ulterior, instanţa judecătorească poate dispune
efectuarea de către acelaşi expert sau de un altul a unei expertize suplimentare.
În cazul cînd nu este de acord cu raportul de expertiză din motivul neîntemeierii sau veridicităţii lui
îndoielnice, cînd concluziile mai multor experţi sînt contradictorii ori cînd, la efectuarea
expertizei, normele procedurale sînt încălcate, instanţa judecătorească poate dispune efectuarea
unei expertize repetate.
2.2. Determinați forța probantă a raportului de expertiză. Evidenţiaţi distincţia dintre raport
de expertiză, consultaţia specialistului şi concluzia autorităţilor publice.
Raportul de expertiză nu este obligatoriu pentru instanţa judecătorească şi se apreciază conform
art.130 - aprecierea probelor. Adică expertiza reprezintă o probă ordinară care trebuie apreciată
în coraport cu celelalte probe.
Forţa probantă a raportului de expertiză, puterea probantă şi valoarea acordată de lege raportului de
expertiză şi care se impune judecătorului în operaţiunea logico-juridică de selectare a probelor
şi de evaluare a importanţei lor pentru dezlegarea pricinii.
La cercetarea înscrisurilor sau a probelor materiale, la audierea şi vizionarea înregistrărilor audio-
video, la dispunerea unei expertize, la audierea martorilor, la adoptarea de măsuri privind
asigurarea probelor, precum şi în probleme de drept litigios, instanţa judecătorească, printr-o
încheiere, poate atrage, din oficiu sau la cererea oricărui participant la proces, specialişti în
domeniul respectiv pentru consultaţii, explicaţii şi ajutor tehnic (la fotografieri, la elaborare de
planuri şi scheme, la selectare de probe (modele) pentru expertiză, la evaluare de bunuri etc.).
Concluziilor date de autorităţile publice admise în proces de către instanţă, în conformitate cu
art.74 CPC, li se dă citire în şedinţă de judecată. Judecătorii, precum şi participanţii la proces şi
reprezentanţii lor, pot adresa împuterniciţilor acestor autorităţi întrebări pentru clarificarea sau
completarea concluziilor.
2.3. Apreciaţi legalitatea acţiunilor judecătorului în următoarele cazuri, argumentaţi
răspunsul:
a) judecătorul a ordonat efectuarea din oficiu a expertizei în procesul de spitalizare în
staţionarul de psihiatrie;
Art.148 CPC - Pentru elucidarea unor aspecte din domeniul ştiinţei, artei, tehnicii, meşteşugurilor
artizanale şi din alte domenii, apărute în proces, care cer cunoştinţe speciale, judecătorul sau
instanţa dispune efectuarea unei expertize, la cererea părţii sau a unui alt participant la proces,
iar în cazurile prevăzute de lege, din oficiu. Art.305(2) Dacă persoana în a cărei privinţă este
pornit un proces de declarare a incapacităţii de exerciţiu se eschivează în mod vădit de la
expertiză, instanţa poate pronunţa, în şedinţă de judecată, cu participarea medicului psihiatru, o
încheiere privind trimiterea forţată a persoanei la expertiză psihiatrică.
b) instanţa a refuzat admiterea cererii reclamantului de efectuare a expertizei, pe motiv ca la
dosar este anexat actul centrului de expertize întocmit înainte de intentarea procesului pe
care l-a cercetat în şedinţa de judecată;
Art.148(1) CPC - ...judecătorul sau instanţa dispune efectuarea unei expertize, la cererea părţii
sau a unui alt participant la proces. Nu avea dreptul să refuze cererea de efectuare a expertizei,
deoarice litera legii prescrie concret că partea are dreptul să o solicite, iar expertiza pe care a
solicitat-o a fost prima oară menționată în acest proces, deci judecătorul nu poate refuza o astfel
de solicitare.
Mai mult, art.152 CPC prevede că Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul de a cere
desemnarea în calitate de expert a unei anumite persoane sau instituţii specializate. Părţile şi alţi
participanţi la proces sînt în drept să formuleze şi să prezinte instanţei problemele care trebuie
să fie elucidate de expert, însă numai judecătorul sau instanţa stabileşte definitiv problemele
asupra cărora expertul urmează să-şi prezinte raportul. Judecătorul (instanţa) este obligat să
motiveze respingerea problemelor propuse de părţi şi de alţi participanţi la proces spre
expertizare.
c) instanţa nu a permis pârâtului să pună întrebări expertului în cadrul prezentării raportului
de expertiza efectuat la cererea reclamantului, explicându-i dreptul de a cere o expertiza
suplimentară
art. 152 CPC - Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul să ia cunoştinţă de încheierea
judecătorului sau instanţei privind ordonarea expertizei, să propună consemnarea în încheierea
judecătorească a unor probleme spre expertizare, să înainteze expertului recuzări, să participe la
investigaţiile expertului, să ia cunoştinţă de raportul de expertiză, să solicite instanţei ordonarea
efectuării unei expertize repetate, suplimentare, colegiale sau complexe.

Testul 15
Subiectul 1. Contractul de locaţiune

1.1. Descrieţi condiţiile de formă care urmează a fi respectate la încheierea contractului de locaţiune.

Fiind un contract consensual, simpla manifestarea de voinţ ă a părţ ilor în sensul încheierii contractului este
atît necesară cît ş i suficientă pentru ca locaţ iunea să ia naş tere valabil. Părțile pot să materializeze
acordul lor de voinţ ă într-un act scris, ori într-un înscris autentic.
Art.876 CC: Contractul de locaţiune a unui bun imobil trebuie să fie întocmit în scris. Contractul de
locaţiune a unui bun imobil pe untermen ce depăşeşte 3 ani trebuie înscris în registrul bunurilor
imobile. Nerespectarea acestei reguli are ca efect inopozabilitatea contractului faţă de terţ.

1.2. Comparaţi obligaţiile locatorului cu obligaţiile sublocatarului, stabiliţi dacă este sau nu legătură între
obligaţiile acestora şi care ar fi efectele încălcării lor.
Obligațiile locatorului:
- transmiterea spre folosință a bunului (împreună cu toate accesoriile lui) – art.878, alin.(1) CC -într-o
stare care să corespundă destinaţ iei avută în vedere la încheierea contractului, iar nu în starea în care se
găsea la încheierea contractului (cum este cazul contractului de vînzare cumpărare). Predarea trebuie să
fie reală, în natură;
- să predea un bun liber de orice viciu material(să aibă caracteristicile convenite sau să poată fi folosit
conform destinației stabilite);
- să transmită toate documentele, regulile, instrucțiunile ce autentifică dreptul de proprietate asupra
bunului închiriat și stabilesc modul de folosință a acestuia;
- să transmită bunul liber de orice vicii juridice (nici un terț să nu poată pretinde drepturi asupra
acelui bun în perioada pentru care a fost încheiat contractul);
- să facă un control asupra corectitudinii folosinței bunului închiriat, fără a se implica în activitatea
economică a locatarului;
- să efectueze reparația capitală a bunului închiriat, dacă legea sau contractul nu prevede altfel;
- să achite costul îmbunătățirilor aduse bunului închiriat, făcute cu acordul locatarului și care nu pot
fi separate fără a se deteriora bunul
- să preia bunul închiriat la încetarea raporturilor contractuale;
- să comunice (în timp de 15 zile) locatarului motivul refuzului de a da bunul în sublocațiune, în caz
contrar se consideră că a consimțit.

Obligațiile sublocatarului:
- Natura juridică a contractului de sublocațiune este aceeași ca și a contractului de locațiune, deci
sublocatarul are obligații aprox. egale cu ale unui locatar:
 Să preia bunul închiriat;
 Să participe la întocmirea actului predare-primire;
 Să păstreze bunul închiriat în stare normală;
 Să asigure integritatea bunului închiriat;
 Să ia toate măsurile spre a nu admite deteriorarea bunului;
 Să achite chiria în termen;
 Să efectueze reparația prevăzută de contract / lege;
 Să repară prejudiciile cauzate;
 Să achite costul bunului uzat înainte de termen;
 Să restituie toate documentele primite.
- repararea prejudiciului: în cazul în care locatorul cere locatarului reparaţia prejudiciului, sublocatarul
este ţinut faţă de locator numai pînă la concurenţa chiriei pentru sublocaţiune datorate locatarului
(art.895 CC)
- executarea obligațiilor sub riscul rezilierii contractului de către locator (art.896 CC - în cazul în care
neexecutarea unei obligaţii de către sublocatar cauzează un prejudiciu esenţial locatorului sau altor
locatari, locatorul poate cere rezilierea contractului de sublocaţiune) – legătura.
În caz de orice neexecutare – locatorul poate cere rezilierea contractului și poate cere repararea prejudiciilor.

1.3. Ai-a transmis în locaţiune lui B 2 încăperi, contractul de locaţiune fiind semnat numai după expirarea a
6 luni de la transmiterea efectivă a încăperilor. Invocând faptul că raporturile contractuale au apărut
numai după semnarea contractului de locaţiune, B a refuzat să achite plata de chirie pentru perioada
anterioară semnării contractului. În procesul examinării litigiului în instanţa de judecată, B a declarat că
contractul nu a fost semnat la timp din motiv că A a predat încăperile neamenajate potrivit destinaţiei
specificate în contract (încăperile urmau a fi utilizate în calitate de magazin), astfel încât B a fost nevoit
să amenajeze personal încăperile. Totodată, B a confirmat faptul că a folosit o încăpere pentru
depozitarea pieselor de schimb.

Articolul 876:Contractul de locaţiune a unui bun imobil trebuie să fie întocmit în scris, nerespectarea are ca
efect inopozabilitatea contractului faţă de terţ. (nu nulitatea)
Articolul 878: Locatorul este obligat să predea locatarului bunul în starea corespunzătoare, conform
destinaţiei convenite prin contract; bunul dat de locator trebuie să fie liber de orice viciu material sau
juridic - bunul este considerat liber de orice viciu material cînd are caracteristicile convenite. Bunul
este liber de vicii materiale în cazul în care poate fi folosit conform destinaţiei stabilite în contract,
dacă nu s-a convenit asupra unor anumite caracteristici(nu avem informație în acest sens, deci se
prezumă că locatarul era de acord cu caracteristicile bunului pînă a-l lua în locațiune).Înainte de a-şi
valorifica drepturile, locatarul trebuie să-l informeze pe locator despre viciile bunului depistate (nu l-a
informat, deci a fost de acord).
Articolul 879: Dacă bunul este afectat de un viciu(din cele arătate mai sus – bunul prezent nu e afectat),
locatarul este eliberat de plata unei părţi din chirie proporţional diminuării folosinţei bunului. Dacă nu
era de acord cu starea bunului (vicii materiale), trebuia să înainteze pretenții pentru a i se reduce
chiria.
Articolul 881. Dacă, la momentul încheierii contractului de locaţiune, ştia despre viciul bunului şi nu a
formulat pretenţii în legătură cu acest fapt, locatarul nu va beneficia de drepturile prevăzute la
art.879.(el știa starea bunului și nu a formulat pretenții --> respectiv nu poate înainta pretenții cu
privire la plata chiriei).
Articolul 886.Plata chiriei poate fi efectuată integral la expirarea termenului stabilit în contractul de
locaţiune. Dacă plata chiriei este stabilită pentru anumite perioade, ea trebuie efectuată la expirarea lor.
(nu s-a efectuat)
Dacă în folosirea bunului închiriat au apărut piedici din vina locatarului, acesta nu va fi exonerat de plata
chiriei.(piedici nu au apărut, chiria trebuia plătită la termenul convenit de părți).
Articolul 906. Locatorul este în drept să ceară rezilierea contractului dacă locatarul:c) nu plăteşte chiria pe
parcursul a 3 luni după expirarea termenului de plată dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(Respectiv, locatorul are dreptul să rezilieze contractul și să ceară plata chiriei pentru toată perioada
cît bunul s-a aflat în folosința locatarului).
Articolul 909. La expirarea termenului sau la rezilierea contractului de locaţiune, locatarul are dreptul să
separe îmbunătăţirile, efectuate cu permisiunea locatorului, care pot fi separate fără a se deteriora bunul
ori să ceară compensarea valorii lor de către locator dacă legea sau contractul nu prevede
altfel.(amenajarea încăperii potrivit unei destinații poate fi interpretată ca îmbunătățirea acesteia, ține
de locatar. Locatorul eventual putea să-l despăgubească pe locatar dacă consimțea să-și păstreze
bunul în noua sa stare la expirarea termenului locațiunii).

Subiectul 2. Depunerea și acceptarea cererii de chemare în judecată.

2.1. Indicați cerințele față de conținutul și forma cererii de chemare în judecată. Descrieți elementele
de conținut obligatorii ale cererii de chemare în judecată.

Articolul 166. Forma şi cuprinsul cererii de chemare în judecată

(1) Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane ori are un interes pentru constatarea existenţei sau
inexistenţei unui drept trebuie să depună în instanţa competentă o cerere de chemare în judecată.
(2) În cererea de chemare în judecată se indică:
a) instanţa căreia îi este adresată;
b) numele sau denumirea reclamantului, domiciliul ori sediul lui; dacă reclamantul este o persoană juridică,
datele bancare, codul fiscal, numele reprezentantului şi adresa lui, în cazul în care cererea se depune de
reprezentant;
b1) numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de contact ale reclamantului;
c) numele sau denumirea pîrîtului, domiciliul ori sediul lui;
c1) numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de contact ale pîrîtului, în cazul în
care reclamantul dispune de aceste date;
c2) numele, prenumele, adresa, numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de contact
ale reprezentantului reclamantului;
d) esenţa încălcării sau a pericolului de încălcare a drepturilor, libertăţilor sau intereselor legitime ale
reclamantului, pretenţiile lui;
e) circumstanţele de fapt şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile şi probele de care acesta
dispune în momentul depunerii cererii;
f) pretenţiile reclamantului către pîrît;
g) valoarea acţiunii, dacă aceasta poate fi evaluată;
h) date despre respectarea procedurii de soluţionare prealabilă a litigiului pe cale extrajudiciară dacă pentru
un astfel de litigiu îndeplinirea procedurii este prevăzută de lege sau de contractul părţilor;
i) documentele anexate la cerere.
(3) Cererea de chemare în judecată poate cuprinde şi alte date, importante pentru soluţionarea pricinii,
precum şi demersurile reclamantului.
(4) Reclamantul poate formula în cererea de chemare în judecată mai multe pretenţii, conexe prin
temeiurile apariţiei sau prin probe.
(5) Cererea de chemare în judecată se semnează de reclamant sau de reprezentantul lui împuternicit în
modul stabilit.
(6) Cererea de chemare în judecată sau cererea de exercitare a unei căi de atac este valabil făcută chiar
dacă poartă o denumire incorectă.
(7) Cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, care este asistat în judecată de un reprezentant,
trebuie să fie dactilografiată.

Articolul 167. Actele care se anexează la cererea de chemare în judecată

(1) La cererea de chemare în judecată se anexează:
a) copiile de pe cererea de chemare în judecată şi de pe înscrisuri, certificate în modul stabilit, într-un număr
egal cu numărul de pîrîţi şi de intervenienţi, dacă ei nu dispun de aceste acte, plus un rînd de copii
pentru instanţă. Dacă înscrisurile sînt făcute într-o limbă străină, instanţa poate dispune prezentarea
traducerii lor în modul stabilit de lege;
b) dovada de plată a taxei de stat;
c) documentele care certifică circumstanţele pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile şi copiile de pe
aceste documente pentru pîrîţi şi intervenienţi, dacă aceştia nu dispun de ele;
d) documentele care confirmă respectarea procedurii de soluţionare prealabilă a litigiului, dacă respectarea
acestei proceduri este prevăzută de lege sau de contractul părţilor;
e) documentulce legalizează împuternicirile reprezentantului.
(2) La cererea de chemare în judecată, reclamantul poate anexa şi alte documente şi demersuri.
2.2. Analizați comparativ sub aspectul efectelor juridice ce le produc, următoarele acțiuni procesuale:
refuzul în primirea cererii, restituirea cererii și încheierea de a nu da curs cererii de chemare în
judecată.
Articolul 169. Refuzul de a primi cererea de chemareîn judecată
(1) Judecătorul refuză să primească cererea de chemare în judecată dacă:
a) cererea nu urmează a fi judecată în instanţă judecătorească în procedură civilă;
b) există o hotărîre judecătorească irevocabilă cu privire la un litigiu între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi
obiect şi avînd aceleaşi temeiuri sau o încheiere judecătorească prin care se admite încetarea procesului
în legătură cu faptul că reclamantul a renunţat la acţiune sau că între părţi s-a încheiat o tranzacţie;
c) aceasta este depusă de un organ, organizaţie sau o persoană în apărarea drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime ale unei alte persoane fără ca prezentul cod sau o altă lege să le delege dreptul
adresării în judecată în acest scop;
d) există o hotărîre a judecăţii arbitrale, obligatorie pentru părţi, cu privire la litigiul dintre aceleaşi părţi,
asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri, cu excepţia cazurilor în care judecata a respins
cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii judecăţii arbitrale sau a desfiinţat hotărîrea
arbitrală;
e) reclamantului şi/sau pîrîtului îi lipseşte capacitatea de folosinţă, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 59
alin. (2) (În cazurile prevăzute de lege, pot fi parte în proces asociaţiile şi societăţile care nu au
personalitate juridică, dar care dispun de organe de conducere proprii.)
(2) În decursul a 5 zile de la data repartizării cererii de chemare în judecată, judecătorul dispune, printr-o
încheiere motivată, refuzul de primire a cererii şi remite reclamantului încheierea şi cererea cu toate
documentele anexate. Încheierea poate fi atacată cu recurs.
(3) Refuzul judecătorului de a primi cererea de chemare în judecată exclude posibilitatea adresării repetate
în judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune împotriva aceluiaşi pîrît, cu acelaşi obiect şi
aceleaşi temeiuri.
Articolul 170. Restituirea cererii de chemare în judecată
(1) Judecătorul restituie cererea de chemare în judecată dacă:
a) reclamantul nu a respectat procedura de soluţionare prealabilă a pricinii pe calea extrajudiciară, prevăzută
de lege pentru categoria respectivă de pricini sau de contractul părţilor;
b) instanţa nu este competentă să judece pricina;
c) cererea a fost depusă de o persoană incapabilă;
d) soţul a înaintat acţiunea de desfacere a căsătoriei fără consimţămîntul soţiei, în timpul sarcinii sau în
primul an de la naşterea copilului;
e) cererea nu este semnată ori este semnată de o persoană neîmputernicită de a o semna ori este semnată fără
a se indica funcţia semnatarului;
f) cererea a fost depusă în numele persoanei interesate de către o persoană neîmputernicită de a porni şi a
susţine procesul;
g) la aceeaşi instanţă sau la o alta, se află în judecată un litigiu între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect
şi avînd aceleaşi temeiuri;
i) reclamantul îşi retrage cererea înainte de emiterea încheierii privind intentarea procesului.
(2) Cererea de chemare în judecată se restituie printr-o încheiere motivată, în care judecătorul indică instanţa
unde trebuie să se adreseze reclamantul, dacă pricina nu este de competenţa instanţei respective, sau
modalitatea de înlăturare a circumstanţelor ce împiedică intentarea procesului.
(3) În decursul a 5 zile de la data repartizării cererii de chemare în judecată, judecătorul dispune, printr-o
încheiere, restituirea cererii şi remite reclamantului încheierea şi cererea cu toate documentele anexate.
(4) Restituirea cererii de chemare în judecată nu exclude posibilitatea adresării repetate în judecată a
aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune, împotriva aceluiaşi pîrît, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri
dacă reclamantul a lichidat încălcările.
(5) Încheierea prin care instanţa judecătorească restituie cererea în temeiul alin.(1) lit.a), b), c) şi g) poate
fi atacată cu recurs.
Articolul 171. Cazurile în care nu se dă curs cererii
(1) După ce constată că cererea a fost depusă în judecată fără a se respecta condiţiile art.166 şi 167 alin.(1)
lit.a), b), c) şi e), judecătorul emite, în cel mult 5 zile de la repartizarea cererii, o încheiere pentru a nu
se da curs cererii, comunicînd persoanei care a depus cererea acest fapt de încălcare şi acordîndu-i un
termen rezonabil pentru lichidarea neajunsurilor.
(2) Dacă persoana care a depus cererea îndeplineşte în termen toate cerinţele enumerate în încheierea
judecătorului, cererea se consideră depusă la data prezentării iniţiale în judecată. În caz contrar, ea nu
se consideră depusă şi, împreună cu actele anexate, se restituie reclamantului printr-o încheiere
judecătorească ce poate fi atacată cu recurs.
2.3. Apreciați legalitatea acțiunilor instanței de judecată în următoarele cazuri:
a) instanța de judecată nu a dat curs cererii de chemare în judecată pe motiv că în cerere nu era indicat
numărul de telefon și adresa electronică a reclamantului;- legal (art.171 (1)).
b) instanța de judecată a restituit cerea de chemare în judecată deoarece reclamantul doar a menționat că a
respectat procedura prealabilă prevăzută de lege, dar nu a anexat dovezi în acest sens;- legal, art.166
ceresă fie incluse: h) date despre respectarea procedurii de soluţionare prealabilă a litigiului pe cale
extrajudiciară dacă pentru un astfel de litigiu îndeplinirea procedurii este prevăzută de lege sau de
contractul părţilor.
c) instanța de judecată a refuzat primirea cererii de chemare în judecată a lui V. Dogaru deoarece, anterior
aceeași cerere a fost depusă în interesul acestuia de către procuror și a fost refuzată primirea în temeiul
art. 169 lit. c) CPC.(aceasta este depusă de un organ, organizaţie sau o persoană în apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unei alte persoane fără ca prezentul cod sau o altă
lege să le delege dreptul adresării în judecată în acest scop).– ilegal. Nu e un motiv de refuz expres
prevăzut de lege.

TEST 16

Subiectul 1. Conţinutul contractului de antrepriză.

1.1. Descrieţi drepturile şi obligaţiile clientului;.
Drepturi:
De a cere executarea si receptionarea lucrarii;
De a verifica cursul si calitatea lucrarilor;
De a cere inlaturarea viciilor din contul anreprenorului;
De a refuza achitarea retributiei integrale pina la inlaturarea viciilor depistate;
De a cere receptionarea lucrarii partiale cu repararea prejudiciului cauzat prin executare
necorespunzatoare
De a cere rezilirea contractului.
Obligatii:
Achitarea retributiei prevazute de contract;
De participare activa la executarea contractului;
De receptionare a lucrarii in termenul, locul si modul stabilit.
1.2. Determinaţi conţinutul obligaţiilor informative ale antreprenorului, precum şi efectele
nerespectării acestora. Antreprenorulesteobligatsă-linformezepeclientdesprefaptulcă:
a) materialul prezentat de client este inutilizabil sau necalitativ;
b) viciile materialelor vor face ca produsul final să fie afectat de vicii;
c) respectarea indicaţiilor clientului ameninţă trăinicia sau utilitatea lucrării;
d) există alte circumstanţe care nu depind de antreprenor şi care ameninţă trăinicia sau utilitatea
lucrării. În cazul cînd antreprenorul nu execută obligaţiile mentionate mai sus, clientul are
dreptul să ceară repararea prejudiciului.
În cazul necesităţii depăşirii esenţiale a devizului, antreprenorul este obligat să informeze imediat
clientul despre acest fapt. Nerespectarea unei astfel de obligaţii acordă clientului dreptul de a
cere rezilierea contractului şi repararea prejudiciului cauzat sau eliberarea lui de obligaţia
acoperirii cheltuielilor ce depăşesc devizul convenit. Dacă depăşirea esenţialăa devizului a fost
imprevizibilă la încheierea contractului, antreprenorul are dreptul numai la cheltuielile
suplimentare suportate, iar clientul este în drept să accepte această depăşire sau să ceară
rezilierea contractului
1.3. Stabiliţi corelaţia dintre:
riscul executării lucrării de către antreprenor – dreptul la remuneraţie;
Prin contractul de antrepiză o parte (antreprenor) se obligă să efectueze pe risculsău o anumită
lucrare celeilalte părţi (client), iar aceasta se obligă să recepţioneze lucrarea şi să plătească
preţul convenit. În Cod civil sunt diferenţiate căteva riscuri referiotare la contractul de
antrepriză, şi anume: a) riscul pieirii bunului (materialelor) (art. 940); b) riscul imposibilităţii
terminării lucrării (art. 955); c) riscul pieirii sau deteriorăii fortuite a obiectului contractului
(art. 956); d) riscul întîtrzieri recepţionării obiectului de către client (art. 956). Repartizarea
riscului este supusă unor reguli speciale. Norma generală constă în faptul că riscul contractului
este suportat de antreprenor, deoarece el şi-a asumat obligaţi de a efectua o lucrare pe riscul său
(art. 946). Acest risc să păstrează pănî la transmiterea obiecului contractului clientului. Legea
expres stipulează că riscul pieirii sau deteriorării fortuite a obiectului contractului pînă la
recepţionarea lui îl suportă antreprenorul. Această regulă se aplică şi în cazul întîrzierii
 recepţiponării din culpa antreprenorului. Respectiv riscul executarii si dreptul la remuneratie
sunt 2 elemente fundamentale ale contr de antrepriza, unul fiind o obligatie asumata in mod
benevol de antreprenor, altul e un drept, si ambele in comun ofera o distinctivitate acestui tip
de contract.
executarea lucrării din materialele antreprenorului – dreptul de proprietate asupra lucrării;
Dacă efectueazî lucrarea cu materialul său, antreprenorul trebuie să transfere în favoarea clientului
dreputl de proprietate asupra bunului. O regulă generală a contractului de antrepriză o
constituie faptul, că lucrarea este efectuată din materialele antreprenorului. Dacă executarea a
avut loc după această regulă antreprenorul trebuie să transfere în favoarea clientului dreptul de
proprietate asupra bunului. Prin urmare, din prevederile legale rezultă, că antreprenorul trebuie
să transmită atît bunul, cît şi documentele cu privire la materialele care au fost utilizate pentru
efectuarea lucrării. Dacă obiectul contractului după finisarea lucrării a fost înregistrat sau în alt
mod legalizat după antreprenor, apoi acesta este ţinut să transmită dreptul de proprietate în
favoarea cleitnuluui. Este posibilă şi situaţia cînd antreprenorul va fi obligat să respecte şi
forma prevăzută de lege pentru transmiterea unui bun
riscul pierii fortuite a lucrării – întârzierea recepţionării lucrării de către client.
Riscul pieirii sau deteriorării frotuite a obiectului contractului pînă la recepţionarea lui îl suportă
antreprenorul. Acest risc trece la client o dată cu recepţionarea lucrării. În cazul în care
clientul întîrzie să recepţioneze lucrarea, riscul trece asupta lui de la data la care s-a pus în
întîrziere.

Subiectul 2. Pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare.

2.1. Definiţi pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare drept fază a procesului civil.
Indicați sarcinile acesteia reieșind din prevederile legale.
Pregatirea pricinii pentru dezb jud e a doua faza obligatorie a PC ce constituie un sistem de acte
procedurale intreprinse de judecator, de participantii la proces, precum si alti subiecti
procesuali- pentru a asigura indeplinirea sarcinulor procedurii civile. Sarcinile art. 183 a)
precizarea legii care urmează a fi aplicată şi determinarea raporturilor juridice dintre părţi; b)
constatarea circumstanţelor care au importanţă pentru soluţionarea justă a pricinii;
c) stabilirea componenţei participanţilor la proces şi implicarea în proces a altor persoane;
d) prezentarea de probe.

2.2. Determinați actele ce pot fi îndeplinite la faza pregătirii de către instanța

de judecată și participanții la proces.
IJ:
a) soluţionează problemaintervenirii înprocesacoreclamanţilor, copîrîţilor şiintervenienţilor;
b) expediază pîrîtului şi, după caz, intervenientuluicopiiledepecerereadechemare înjudecată şidepe
înscrisurileanexatelaea întruconfirmareapretenţiilorreclamantului şistabileştedatapînă
lacarepîrîtul şi, după caz, intervenientulurmează să prezinteoreferinţă scrisă
privindacţiuneareclamantului şitoateprobelenecesare;
c) remitereclamantului şi, după caz, intervenientuluicopiiledepereferinţă şidepe
înscrisurileanexatelaea şistabileştedatapînă lacareurmează să
fieprezentatetoateprobelesuplimentare;
d) ia măsuri pentru concilierea părţilor;
e) explică părţilor dreptul de a recurge la judecată arbitrală pentru soluţionarea litigiului şi efectele
unui astfel de act;
f) soluţionează problema citării în şedinţă de judecată a martorilor sau îi interoghează la locul
aflării lor, conform art.136 alin.(1);
g) la cererea participanţilor la proces, reclamă organizaţiilor şi persoanelor fizice probele necesare;
h) la solicitarea părţilor sau în cazurile prevăzute de lege, dispune din oficiu efectuarea expertizei;
i) rezolvă problema introducerii în proces a specialistului sau interpretului;
j) în caz de urgenţă, la cererea părţilor, cercetează la faţa locului înscrisurile şi probele materiale, cu
înştiinţarea participanţilor la proces;
k) trimite delegaţii judecătoreşti;
l) soluţionează problema asigurării acţiunii;
m) efectuează alte acte procedurale.
Piritul: prezentarea referintei
2.3. Determinaţi argumentat obiectul acțiunii, obiectul probațiunii, mijloacele de probă și
componența participanților în următoarele acțiuni:
a) dezminţirea informaţiei ce lezează onoarea şi demnitatea;
Mijl de proba: inscrisuri, inregistrari video, depozitiile martorilor
Ob probatiunii: informatia ce lezeaza onoarea si demnitatea; este sau nu cunoscut autorul
informatiei.
Participantii: R- persoana presupusa a fi lezata; Piritul- persoana presupusa de a fi lezat.
Ob actiunii: dezmintirea informatiei
b) declararea nulității absolute a actului juridic civil;
Mijl de proba: depozitiile martorilor, inscrisurile
Ob probatiunii: faptele ce reprezinta temei de nulitate, faptul de incheiere a actului juridic
Participantii: R si Pirit ( probabil partile contractului sau o parte a contractului cu o pers terta)
Ob actiunii: solicitarea nulitatii.
c) restabilirea la locul de muncă a salariatului concediat ilegal.
Mijl de proba: depozitiile martorilor, inregistrare video, inscrisuri
Ob probatiunii: faptele de concediere, faptul ce reprezinta temei de restabilire.
Participantii: salariatul si angajatorul ( reclamant si pirit)
Ob actiunii: solicitarea restabilirii la locul de muna

Test 17
Subiectul 1. Stingerea obligaţiei prin compensare Punctaj
ma
xi
m
1.1. Definiţi noţiunea de compensare.

Stingerea obligației prin compensare este stîngerea reciprocă a unei obligații și a

unei creanțe opuse, lichide, de aceeași natură și exigibilă. Astfel prin
stingerea obligatiilor existente între două persoane, fiecare dintre ele este 3
concomitent creditor și debitor al celeilalte. Prin aplicarea lui se evită pu
efectuarea a două plăți cu cheltuielile respective, pierderea de timp și nct
riscurile pe care le presupune orice plată. e

1.2. Analizaţi condiţiile în care operează compensarea. Determinaţi cazurile în

care poate fi stinsă prin compensare o obligaţie prescrisă extinctiv.

Condițiile:
 părțile să participe la două obligații reciproce și de aceeași natură, avînd una
față de cealaltă atît calitatea de debitor, cît și calitatea de creditor.
 obiectul obli gației să fie sume de bani sau bunuri de aceeași natură, în așa
mod ca înaintea compensării sa nu fie necesar acordul privind schimbarea
obiectului prestației
 creanțele trebuie sa fie certe, lichide(determinate sau determinabile) și
exigibile(să poată fi cerute spre executare 5
Obligatia prescrisă extinctiv poate fi stinsa prin compensare pînă la data la care pu
expiră termenul de prescripție. Deasemenea este vorba și despre obligația nct
pentru realizarea căruia este dispus un termen expres determinat. e

1.3. „A”, directorul unei societăţi pe acţiuni, a încheiat din nume propriu cu o
bancă un contract de credit pentru construcţia locuinţei personale, în baza
căruia „A” trebuia să restituie 900.000 lei în termen de trei ani. La expirarea
termenului creditului, văzând că „A” nu restituie creditul, banca a declarat
societăţii pe acţiuni, la care „A” era director, că banca stinge prin 7
compensare datoria directorului de 900.000 lei cu mijloacele băneşti ale pu
societăţii pe acţiuni ţinute în acea bancă (care constituiau 190.000 lei). nct
Analizaţi declaraţia de compensare venită din partea băncii şi efectele ei. e

Aceasta este o posibilitate a băncii în baza art 651 si 652, privind stingerea obligațiilor prin compensare, si
intrucit aceasta este un act juridic unilateral și nu necesită consimtamintul celeilalte parti, si fiindca sau
respectat conditiile cu privire la scadenta, aceasta a fost o actiune legala a băncii.
Subiectul 2. Dezbaterile judiciare ca fază obligatorie în procesul civil. Punctaj
ma
xi
m
2.1. Descrieți etapele procesuale a dezbaterilor judiciare și indicați sarcinile 3 puncte
fiecărei dintre acestea.

a)Deschiderea ședinței de judecată. Etapa pregătitoare.

Se stabileste si se înștiințează toți participanții la proces despre data, ora și
locul desfășurării judecății
Etapa pregătiroare: președintele ședinței efectuiaza urm.acțiuni procedurale
pentru asigurarea bunei desfășurări a procesulu: explică obligațiile
înterpretului, îndepărtează martorii din sala de ședință, anunță completul
de judecată și explică dreptul de a face recuzări, soluționează cereri și
demersuri
b)Judecarea pricinii în fond
Președintele expune un raport al pricinii(fabula), ascultă explicațiile părților
și ale participanților, are loc audierea martorilor, se cercetează
înscrisurile, probele materiale, inregistrările audio-video, concluziile
expertului(specialistului),
c)Susținerile orale: pledoariile partilor privind cele cercetate, la sfirsit drpetul
la replica
d)Adoptarea și pronunțarea hotărîrii: insanta se retrage pentru deliberare, și
se pronunță hotărirea.
5 puncte
2.2. Comparați acțiunile de amânare a procesului cu cea de întrerupere a
ședinței de judecată, argumentând asemănările și deosebirile dintre
acestea.
Asemănări: 7 puncte
Temeiuri prevăzute de lege.
Se întrerupe judecarea cauzei,
Se dispun prin încheiere judecătorească
Deosebiri:
Aminarea presupune că procesul v-a fi reluat la o altă data, oră, dar încetarea
presupune finisarea procesului și interdicția dea se adresa în instanță cu
aceeși cauză. Amînarea poate fi aplicată pe temei prevăzut de lege ,
precum și la discreția instanței, încetarea numa temei legal. Amînarea
presupune existența unori circumstanțe legale care împediedică
desfășurarea procesului, încetarea presupune lipsa dreptului la
intentarea procesului, sau părțile convin la terminarea acestuia.

2.3. Argumentați cum trebuie să procedeze instanța de judecată, dacă în

timpul dezbaterilor judiciare se constată următoarele (indicați actul de
dispoziție în fiecare caz):
a) reclamantul a renunțat parțial la acțiune;
Încetarea procesului dispusă prin incheiere judecătorească
b) reclamantul citat legal nu s-a prezentat la ședința de judecată;
Instanța va dispune prin încheiere judecătorească amînare a procesului, dacă
nu s-a cerut examinarea procesului în lipsa lui.
c) pârâtul a pierdut capacitatea de exercițiu.
Intanța va dispune suspendarea procesului de judecată.

TEST 18
Subiectul 1. Solidaritatea debitorilor
1.1. Definiţi noţiunea „obligaţii solidare” şi enumeraţi temeiurile de apariţie a obligaţiilor solidare.
Potrivit art. 522 Cod Cv. Obligațiile solidare sunt obligațiile ce leagă doi sau mai mulți debitori care
datorează o prestație în așa fel încît fiecare este dator să efectueze întrega prestație, iar creditorul poate
pretinde fiecăruia din debitori executarea, atunci debitorii sunt legați solidar. Art. 531 menționează
temeiurile de apariție a obligațiilor solidareastfel, obligațiile solidare nu se prezumă, ci se nasc prin act
 juridic, prin lege sau atunci cînd prestația este indivizibilă. Prestația este indivizibila atunci cînd nu
poate fi împărțită într creditori sau debitori sau succesorii lor. Art. 521 alin. (1)

1.2. Analizaţi raporturile dintre codebitori şi creditorul comun, precum şi dintre codebitori.
Determinaţi regimul excepţiilor ce le poate opune un codebitor solidar.

Solidaritatea pasiva, adică unitatea debitorilor generează simultan doua categorii de distincte de raporturi
juridice; pe de o parte raporturile dintre codebitorii solidari și creditorul lor comun, raporturile dintre
codebitorii solidari.
În raporturile dintre codebitorii solidari și creditorul lor comun, efectele solidarității pasive se centreza în
jurul principiului potrivit căruia, pe de o parte, fiecare codebitor solidar este obligat față de creditor ca
și cum el ar fi singurul debitor al acestuia , ia r pe de alta parte toți debitorii sunt obligați fata de
creditorul lor comun unii pentru alții si fiecare pentru toți, la întreaga datorie. Doctrina împarte aceste
efecte in principale si secundare
Efectul principal al solidarității pasive este obligația fiecărui codebitor de a executa obligația in întregime.
Acest lucru se explica că obligația de solidaritate pasiva are un singur obiect, la care sunt îndatorați toți
codebitorii. Debitorul căruia i sa cerut executarea obligației nu poate opune creditorului beneficiul
diviziunii.
Efectul secundar consta în faptul ca debitorul solidar îi reprezintă pe toți codebitorii în toate actele îndreptate
spre stingerea sau reducerea obligației.
Debitorul solidar căruia i sa pretins executarea prestației are dreptul conform art. 534CC, să opun
creditorului toate excepțiile care îi sunt personale ori sunt comune tuturor debitorilor solidari
Excepțiile comune pot fi opuse creditorului de către oricare dintre deboitorii solidari, acestea fiind;
1. Cauzele de nulitate absolută sau relativa care afecteaza acordul de voință al partilor
2. Modalitățile comune tututor acordurilor de vointă ex. condiția , termen
3. Cauzele de stingere a a obligației care au determinat stingerea obligației fată de toți codebitorii solidari,
precum ar fi ; plata, confuziunea, compensatia s.a.

Excepțiile personale adica cele ce pot fi invocate numai de către un codebitor solidar și profitănumai lui. Din
această grupă fac parte;
1. Cauzele de nulitate relativa care opereza numai in privinta unuia dintre codebitorii solidari
2. Modalitatile consimtite de creditor doar in favoarea unui dintre debitorii solidari

În raporturile dintre codebitorii solidari, efectul principal al solidaritati pasive cnsta în aceea ca ori de cîte
ori un debitor solidar plătește intreaga creanță, prestația executată se împarte de pli drept între
codebitori, între acesti neexistînd solidaritate, obligația lor fiind divizibilă. Debitorul solidar care a
executat integral prestatia are dreptul sa intenteze o acțiune de regres împotriva celorlalți debitori
solidaripentru părțile acestora din obligație., împărțirea se face proporțional intre ei în cazul in care nu
se poate de determinat cota parte a fiecăruia.

1.3. X a încheiat cu Y un contract de fidejusiune prin care a garantat executarea obligaţiei de

restituire unei sume de bani de către Z. Cu acordul lui Y, în baza unui contract dintre Z şi A,
ultimul a preluat datoria lui Z cu menţiunea că se preiau integral toate drepturile şi toate
garanţiile. O copie a acestui contract a fost remisă şi lui X. În legătură cu faptul că A nu şi-a
executat obligaţia, Y i-a solicitat lui X s-o execute. Acesta a refuzat. Y a depus o acţiune în
instanţa de judecată prin care solicitat încasarea în mod solidar a datoriei de la X şi de la A.
În speta respetiva identificam cerințele unei solidaritati pasive ori aceasta din urma presupune un raport
juridic potrivit căruia codebitori sunt obligatii potrivit legii sau contractului sa execute obligatia integral
dupa scadenta atunci cin aceasta nu este onorata in termen. În speta respectiva observam o datorie
nascuta in patrimoniul lui X a carui executare este garantata de catre A in temeiul unui contract de
fidejusiune, astfel potrivit art.1156 Cod Civil alin.(1) În cazul neexecutării obligatiei principale
fidejusorul și debitorul sint obligati solidari în fata creditorului daca in în contract nu este prevazut
altfel, alin.(2) Părțile pot conveni ca fidejusorul sa fie obligat sa plateasca datoria numai după urmărirea
debitorului. În acest caz fidejusorul trebuie sa indice bunurile debitorului si sa avanseze cheltuielile
pentru urmărirea acestor bunuri.
Subiectul 2. Efectele juridice ale neprezentării în şedinţa de judecată a participanților la proces.

2.1. Descrieţi efectele juridice ale neprezentării în şedinţă de judecată a participanților la proces, a
reprezentanților acestora şi a persoanelor care contribuie la înfăptuirea justiţiei.

Înștiințările sunt adresate participanților la proces, a căror neprezentare produce consecințe prejudiciabile
asupra drepturilor și obligațiilor lor procedurale( reclamanți, pîrîți), iar citațiile se expediază
persoanelor care contribuie la înfaptuirea justiției și care trebuie sa se prezinte în ședință de judecata în
caz contrar vor fi sancționați conform legii( martori, experți, specialiști)

Articolul 205. Efectele neprezentării participanţilor la proces

în şedinţă de judecată
(1) Participanţii la proces sînt obligaţi să comunice din timp instanţei judecătoreşti motivul imposibilităţii de
a se prezenta în şedinţă de judecată şi să prezinte probele care dovedesc motivul.
(2) În cazul neprezentării în şedinţă de judecată a unui participant la proces despre a cărui citare legală nu
există date, procesul se amînă.
(3) Dacă participanţii la proces au fost înştiinţaţi legal despre locul, data şi ora şedinţei de judecată, iar
instanţa consideră motivul neprezentării lor ca fiind întemeiat, judecata se amînă.
(4) Dacă instanţei judecătoreşti nu i s-a comunicat motivul neprezentării în şedinţă de judecată a
participantului la proces citat legal sau dacă instanţa consideră neîntemeiat motivul neprezentării,
pricina se examinează în absenţa acestuia.
(5) Părăsirea şedinţei de judecată de către o parte sau de un alt participant la proces înainte de încheierea
dezbaterilor, precum şi prezenţa în sala de şedinţe fără a lua parte la dezbateri, echivalează cu
neprezentare neîntemeiată în şedinţă de judecată.
Articolul 206. Efectele neprezentării în şedinţă de judecată a
părţilor şi a reprezentanţilor
(1) Părţile au dreptul să solicite instanţei judecătoreşti examinarea pricinii în lipsa lor şi remiterea copiei de
pe hotărîre. Dacă partea solicită să-şi dovedească pretenţiile sau obiecţiile prin ascultarea celeilalte
părţi, instanţa cere să se prezinte personal în faţa judecăţii.
(2) Dacă reclamantul, înştiinţat legal despre locul, data şi ora şedinţei, nu s-a prezentat în judecată şi nu a
comunicat instanţei motivul neprezentării sau dacă motivele sînt considerate de instanţă ca fiind
neîntemeiate, sau dacă reclamantul nu a solicitat examinarea pricinii în lipsa sa, iar pîrîtul nu cere
soluţionarea pricinii în fond, instanţa scoate cererea de pe rol dacă prin acest act procedural nu se
încalcă dreptul altor participanţi la proces.
(3) Dacă pîrîtul, înştiinţat legal despre locul, data şi ora şedinţei de judecată, nu s-a prezentat în judecată şi
nu a comunicat instanţei motivul neprezentării sau dacă motivele sînt considerate de instanţă ca fiind
neîntemeiate, sau dacă pîrîtul nu a solicitat examinarea pricinii în lipsa sa, instanţa o examinează în
lipsa acestuia.
(4) Dacă reclamantul şi pîrîtul nu s-au prezentat în judecată din motive neîntemeiate şi dacă nici una din
părţi nu a cerut examinarea pricinii în absenţa sa, instanţa amînă procesul. Neprezentarea repetată aduce
la scoaterea cererii de pe rol.
(5) Neprezentarea în şedinţă de judecată a reprezentantului, sau a unui alt participant la proces nu împiedică
examinarea pricinii. La solicitarea întemeiată a participantului la proces, instanţa poate amîna o singură
dată judecarea pricinii din cauza neprezentării motivate a reprezentantului acestuia.
(6) În cazul neprezentării nemotivate în şedinţă de judecată a avocatului sau a unui alt reprezentant,
nerespectării îndatoririlor lor legale, dacă în acest mod s-a amînat judecarea pricinii, instanţa poate
obliga vinovatul, la cererea părţii interesate, să repare prejudiciul cauzat prin amînarea procesului.
Articolul 207. Efectele neprezentării în şedinţă de
judecată a martorului, expertului,
pecialistului şi interpretului
(1) În cazul neprezentării în şedinţă de judecată a martorului, expertului, specialistului sau interpretului,
instanţa judecătorească, după ce ascultă opiniile participanţilor la proces despre posibilitatea examinării
pricinii în absenţa părţilor enumerate, pronunţă o încheiere privind prelungirea dezbaterilor judiciare
sau amînarea procesului.
(2) Dacă nu s-au prezentat în şedinţă de judecată din motive considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate,
martorul, expertul, specialistul şi interpretul, citaţi legal, pot fi supuşi unei amenzi de pînă la 10 unităţi
convenţionale.
(3) În cazul neprezentării nemotivate a martorului după cea de-a doua citare, instanţa judecătorească poate
ordona aducerea lui forţată şi, la cererea părţii interesate, îl poate obliga la reparaţia prejudiciului cauzat
prin amînarea şedinţei de judecată.

2.2. Comparaţi actele procesuale ale instanţei, ce urmează a fi adoptate, în caz de neprezentare în şedinţă de
judecată a reclamantului și a pârâtului.
În situația în care reclamantul citat legal nu se prezintă în ședința de judecată , nu comunică motivele
neprezentării sau instanța le considera neîntemeiate și daca reclamantul nu solicită examinarea pricinii
în lipsa sa, iar pîrîtul nu solicită soluționarea pricinii în fond, cererea de chemare în judecata a
reclamantului se scoate de pe rol art.206 alin.(2), art.267 li.g) CPC, cu condiția ca prin acest act sa nu
fie afecta drepturile altor participanți la proces.
Daca pârâtul înștiințat legal nu se prezintă în ședință de judecată, nu comunica motivele neprezentării
sau instanța le considera neîntemeiate și nu solicita examinarea în lipsa sa, instanța va examina pricina
în lipsa pîrîtului art. 206 alin.(3) CPC. Potrivit art. 14 În forma de încheiere se emite dispoziția instanței
prin care nu se soluționează fondul pricinii, iar în temeiul Capitolului XX

ÎNCHEIEREA JUDECĂTOREASCĂ
Articolul 269. Pronunţarea încheierii
(1) Dispoziţiile primei instanţe sau ale judecătorului prin care pricina nu se soluţionează în fond se emit în
formă de încheiere. Aceasta se emite în camera de deliberare în condiţiile art.48.
(2) În cazul soluţionării unor probleme simple, instanţa poate emite încheiere fără a se retrage în camera de
deliberare. O astfel de încheiere se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată.
(3) Încheierii i se dă citire imediat după enunţ.
Articolul 270. Cuprinsul încheierii
(1) În încheierea judecătorească se indică:
a) locul şi data emiterii;
b) denumirea emitentului, numele membrilor completului de judecată şi al grefierului;
c) date despre participanţii la proces, obiectul litigiului sau pretenţia înaintată;
d) problema asupra căreia se emite;
e) motivele care au determinat concluziile instanţei şi legea guvernantă;
f) dispoziţia instanţei;
g) ordinea şi termenul de atac al încheierii dacă este susceptibilă de atac.
(2) Încheierea emisă fără retragerea completului în camera de dezbatere trebuie să conţină datele specificate
la alin.(1) lit.d), e), f) şi g).

Astfel încheierea judecătoreasca trebuie sa rețină faptul neprezentării pârâtului/reclamantului potrivit

mențiunilor indicate mai sus.

2.3. Argumentaţi cum trebuie să procedeze instanţa în următoarele situaţii:

a) avocatul reclamantului nu s-a prezentat repetat în şedinţă, fără a aduce la cunoştinţa instanţei
motivaţia, iar reclamantul insistă la participarea anume a acestui avocat;
art. 206
(5) Neprezentarea în şedinţă de judecată a reprezentantului, sau a unui alt participant la proces nu împiedică
examinarea pricinii. La solicitarea întemeiată a participantului la proces, instanţa poate amîna o singură
dată judecarea pricinii din cauza neprezentării motivate a reprezentantului acestuia.
(6) În cazul neprezentării nemotivate în şedinţă de judecată a avocatului sau a unui alt reprezentant,
nerespectării îndatoririlor lor legale, dacă în acest mod s-a amînat judecarea pricinii, instanţa poate
obliga vinovatul, la cererea părţii interesate, să repare prejudiciul cauzat prin amînarea procesului. Se
dispune prin încheiere.

b) intervenientul principal nu s-a prezentat repetat şi neîntemeiat în şedinţă de judecată;

art.205
4) Dacă instanţei judecătoreşti nu i s-a comunicat motivul neprezentării în şedinţă de judecată a
participantului la proces citat legal sau dacă instanţa consideră neîntemeiat motivul neprezentării,
pricina se examinează în absenţa acestuia.
Articolul 55. Participanţii la proces
Se consideră participanţi la proces: părţile, intervenienţii, procurorul, persoanele care, în conformitate cu
art.7 alin.(2), art.73 şi 74, sînt împuternicite să adreseze în instanţă cereri în apărarea drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane sau care intervin în proces pentru a depune
 concluzii în apărarea drepturilor unor alte persoane, precum şi persoanele interesate în pricinile cu
procedură specială.

c) reclamantul nu s-a prezentat la şedinţa de judecată, solicitând examinarea în lipsa sa, pârâtul
fiind prezent a înaintat acţiune reconvenţională.
Articolul 172. Intentarea acţiunii reconvenţionale
(1) Pînă la începerea dezbaterilor judiciare, pîrîtul are dreptul să intenteze împotriva reclamantului o
acţiune reconvenţională pentru a fi judecată odată cu acţiunea iniţială. Acţiunea reconvenţională
înaintată conform art.173 alin. (1) lit. b) poate fi depusă şi pînă la finalizarea examinării pricinii în
fond.
Articolul 173. Condiţiile primirii acţiunii reconvenţionale
b) admiterea ei exclude, total sau parţial, admiterea acţiunii iniţiale;
Articolul 208. Amînarea procesului
Amînarea procesului se admite în cazul înaintării unei acţiuni reconvenţionale în condiţiile art. 173 alin. (1)
lit. b), precum şi în alte cazuri prevăzute de prezentul cod. Astfel daca sunt întrunite aceste condiții se
dispune aminarea procesului prin intemediul unei încheieri

TEST 19
1.1. Definiţi noţiunea de executare a obligaţiilor şi evidenţiaţi corelaţia dintre expresiile „chitanţă
liberatorie”, „plată”, „remitere de datorie”, „scadenţă”, „dare în plată”.
Definitie: acţiuni pe care debitorul trebuie să le săvîrşească în vederea satisfacerii creanţelor creditorului sau
acte pe care debitorul trebuie să le îndeplinească în temeiul obligaţiei,cum ar fi: transmiterea unui
bun,executarea unei lucrări,plata unei sume de bani,etc.
chitanţă liberatorie-dovada efectuării plăţii
plată-executarea voluntară a obligaţiilor constînd dintr-o sumă de bani; reprezintă o manifestare de voinţă
care intervine între cel care execută şi cel care primeşte executarea obligaţiei.
remitere de datorie-contract prin care o obligaţie se transferă din patrimoniul debitorului în cel al unei alte
persoane,încheiat între creditor şi un terţ sau între debitorul iniţial şi noul debitor şi cu consimţămîntul
creditorului.
Scadenţă-Data la care o obligatie devine exigibila si la care trebuie sa se plateasca o anumita suma, sa se
presteze un serviciu, sa se ramburseze un credit, sa se plateasca o cambie, etc.
Dare în plată-Obligaţia se stinge şi în cazul în care creditorul acceptă o altă executare în locul celei datorate
(darea în plată). În acest caz, debitorul răspunde pentru viciile prestaţiei conform regulilor privind
răspunderea vînzătorului.
1.2. Analizaţi regulile privind locul, modul şi momentul executării obligaţiilor. 5
p
u
n
ct
e
De regulă, locul executării obligaţiei este determinat prin acordul comun al părţilor exprimat în contract sau
printr-o dispoziţie expresă a legii, caz în care debitorul nu poate sili pe creditor a primi, nici creditorul
pe debitor a plăti, în alt loc. În lipsa unor asemenea stipulări, locul executării se va determină pe baza
regulilor expuse în acest articol. Astfel, conform alin.1 lit.a) obligaţiile care au ca obiect transmiterea
unei sume de bani 536 (cum ar fi achitarea preţului de către cumpărător sau restituirea unui împrumut
bănesc de către împrumutat) se vor executa la domiciliul creditorului, iar dacă creditorul este o
persoană juridică, la sediul ei din momentul naşterii obligaţiei. Cînd obligaţia are ca obiect un bun
individual determinat (art.294 alin.1) şi părţile nu au stabilit locul plăţii, aceasta se va face, conform
alin.1, lit.b), la locul unde se găsea obiectul în momentul încheierii contractului. Toate celelalte
obligaţii se vor executa, de regulă, la locul unde debitorul îşi desfăşoară activitatea legată de obligaţie,
cum ar fi de exemplu, locul de depozitare sau de fabricare a bunului, ori locul de prestare a serviciului.
În lipsa acestuia, obligaţia se va executa la domiciliul sau sediul debitorului.
Schimbarea domiciliului sau sediului
(1) În cazul în care debitorul sau creditorul şi-a schimbat domiciliul, sediul sau locul de activitate pînă la
data executării obligaţiei şi a înştiinţat despre aceasta cealaltă parte, obligaţia se va executa la noul
domiciliu, sediu sau loc de activitate. (2) Cheltuielile sau riscurile suplimentare datorate schimbării
domiciliului, sediului sau locului de activitate sînt suportate de partea care le-a schimbat. (1) Pentru
executarea obligaţiei la noul loc de aflare a creditorului sau debitorului se cere, în mod obligatoriu, ca
partea ce-şi schimbă domiciliul, sediul sau locul de activitate să înştiinţeze cealaltă parte. În cazul unei
obligaţii pecuniare, dacă creditorul îşi schimbă domiciliul, sediul sau locul de activitate şi nu
 înştiinţează despre aceasta pe debitor, atunci debitorul este în drept să presteze executarea la locul
cunoscut, iar dacă în acest loc creditorul sau persoana împuternicită de acesta lipseşte, atunci debitorul
în măsura în care este posibil îşi va executa obligaţia prin consemnare (art.645). Dacă obligaţia urma să
se execute la locul de activitate al debitorului (locul de fabricare sau păstrare a bunurilor), atunci
schimbarea domiciliului sau sediului acestuia nu va determina schimbarea locului de executare. (2) În
sensul alin.2, partea care îşi schimbă domiciliul, sediul sau locul de activitate va suporta toate
cheltuielile ocazionate de executarea obligaţiei la noul domiciliu, sediu sau loc de activitate, cum ar fi
de exemplu, cheltuielile de transport, taxe vamale, prime de asigurare, etc. Asemenea cheltuieli vor fi
suportate doar în măsura în care depăşesc cheltuielile legate de executarea obligaţiei la vechiul
domiciliu, sediu sau loc de executare.
Termenul este un eveniment viitor şi sigur că se va produce, care afectează executarea sau stingerea unei
obligaţii. În marea majoritate a cazurilor termenul este fixat de părţi în contract. El fiind determinat de
o dată calendaristică la care debitorul este ţinut să-şi execute obligaţia faţă de creditor (să plăteasca o
sumă de bani, să predea o lucrare efectuată, să predea un lucru, să remită posesia unui obiect, etc.) sau
rezultă din natura contractului, adică din circumstanţele care determină data la care creditorul va primi
prestaţia datorată de către debitor (de exemplu, în cazul încheierii unui contract privitor la vînzarea
roadei viitoare, fără indicarea termenului, se subînţelege că livrarea acestea va avea loc la coacerea ei).
Dacă termenul de executare nu este determinat şi nici nu rezultă din natura acesteia, atunci obligaţia
este susceptibilă de executare imediată. Aceasta înseamnă că debitorul este în drept de a-şi executa
obligaţia în orice moment în cursul perioadei stabilite în contract sau determinate prin referire la
contract, iar creditorul este obligat să primească executarea propusă de către debitor. La rîndul său
creditorul, este îndreptăţit de a cere executarea obligaţiei în orice moment de la data naşterii raportului
juridic obligaţional, iar debitorul este obligat de a o executa în termen de 7 zile din momentul cererii
creditorului, dacă datoria de a executa imediat nu rezultă din lege, contract sau din natura obligaţiei. În
dependenţă de momentele specificate în acest articol se apreciază dacă părţile şi-au executat obligaţiile
în termen sau sunt în întîrziere. 537 (2) Potrivit prevederilor alin.2, termenul de executare a obligaţiilor
este presupus întotdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului. Aceasta înseamnă că creditorul nu
poate cere executarea obligaţiei decît la împlinirea termenului stabilit, iar debitorul este în drept de a
executa obligaţia chiar şi înainte de expirarea acestuia. Această prezumţie îşi are suportul pe regula
generală de interpretare, potrivit căreia în caz de îndoială convenţia se interpretează în favoarea părţii
care se obligă. Prin derogare de la această regulă, termenul de executare poate fi stipulat în favoarea
creditorului, în cazul în care acesta are motive temeinice de a refuza executarea. Astfel de motive pot să
rezulte din înţelegerea părţilor prin care creditorului i se acordă dreptul de a cere executarea obligaţiei
înainte de termen sau din prevederile legii ori din natura obligaţiei. Un exemplu de acest gen este
contractul de depozit, care acordă deponentului (creditorului) dreptul de a-şi ridica oricînd bunul
depozitat, chiar şi atunci cînd contractul prevede un termen de depozitare (art.1096 alin.1.). Uneori,
termenul se stipulează în favoarea ambelor părţi, adică atît al debitorului, cît şi al creditorului. O
stipulaţie de acest gen se inserează în contractul de împrumut, căci aici debitorul are interes să plătească
numai la scadenţă, neavînd pentru moment suma necesară efectuării plăţii, iar creditorul are interes să
nu primească plata cu anticipaţie, pentru a nu pierde din dobînda la care este îndreptăţit. Chestiunea de
a şti în interesul cui este stipulat termenul prezintă importanţă din punctul de vedere al renunţării la
termen, deoarece o atare renunţare poate fi valabil făcută numai de către persoana în favoarea căreia s-a
stipulat termenul, iar în ipoteza în care este prevăzut în folosul ambelor părţi, nu se poate renunţa la
beneficiul său decît prin acordul ambelor părţi. Renunţarea la termen produce efecte întocmai ca şi
împlinirea lui, în sensul că obligaţia devine imediat exigibilă. În finalul acestui articol, legea bazîndu-se
pe considerente de protejare a părţii obligate, pune în sarcina creditorului care respinge executarea
anticipată, să-l informeze imediat pe debitor despre aceasta şi să întreprindă toate măsurile necesare
pentru a evita prejudicierea lui.
Prin modul de executare a obligaţiilor se înţelege ordinea de săvîrşire de către debitor a actelor de executare
a obligaţiilor. Modul depinde de natura obiectului obligaţiei, de exemplu dacă este un bun individual
determinat unicul mod va fi remiterea bunului. In funcţie de modul de executare,divizăm obligaţiile în
obligaţii care se execută în rate sau în întregime.
Art.587 CC
(1) Dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu reiese altfel, debitorul poate executa obligaţia în
rate numai cu consimţămîntul creditorului.
(2) Dacă există vreun litigiu privind o parte din obligaţie, creditorul nu poate refuza partea care nu se
află în litigiu propusă de debitor, cu excepţia cazului în care, din cauza neexecutării sau executării
necorespunzătoare a părţii în litigiu a obligaţiei, creditorul pierde interesul pentru întreaga prestaţie.
1. Ideia de bază conţinută în al.1 al acestui articol este că orice prestaţie datorată de către debitor este
prezumată a fi indivizibilă; debitorul neputîndu-se libera de executarea obligaţiei decît prin executarea
 integrală a prestaţiei la care s-a obligat. Această regulă se aplică chiar şi în cazul în care obiectul plăţii
ar fi divizibil prin natura sa, spre exemplu o sumă de bani. În cazul în care obiectul obligaţiei este
format din mai multe prestaţii succesive, fiecare prestaţie se consideră ca o datorie distinctă, cum ar fi
de exemplu, plata unei chirii pe fiecare lună. De la regula indivizibilităţii plăţii, textul de lege comentat
admite unele excepţii. O primă excepţie este în cazul în care executarea fracţionată a obligaţiei rezultă
dintr-o prevedere a legii. Spre exemplu, în cazul decesului debitorului care lasă mai mulţi moştenitori,
datoria se va diviza între ei proporţional cotei fiecăruia în activul succesoral (art.1540 al.1). La fel o
prestaţie indiviză poate deveni divizibilă în cazul operării unei 545 compensaţii, căci prin stingerea
creanţelor reciproce pînă la concurenţa celei mai mici dintre ele, creditorul creanţei celei mai mari va
primi o plată parţială (art. 652). O altă excepţie de la regula indivizibilităţii plăţii, este atunci cînd prin
convenţia părţilor se stabileşte ca plata să fie divizibilă. Spre exemplu, în cazul în care părţile unui
contract de fidejusiune au convenit asupra diviziunii, fidejusorii pot cere ca creditorul să-şi divizeze
acţiunea şi să o reducă la partea pe care o datorează fiecare dintre ei (art.1159 al.2). Deasemeni,
creditorul poate accepta fracţionarea plăţii şi ulterior încheierii contractului, renunţînd astfel la
beneficiul pe care îl acordă principiul indivizibilităţii, întru-cît norma în cauză este supletivă şi nu
imperativă. În fine, textul de lege citat prevede ca o excepţie de la regula indivizibilităţii, cazurile în
care obligaţia prin natura sa poate fi executată în mod fracţionat. Astfel, este cazul predării de către
antreprenor, în diverse rate, a lucrărilor ascunse ale unei construcţii.
1.3. Vasile Bălănescu i-a vândut lui Nicolae Macovei vila din Vadul-lui-Vodă
contra sumei de 300000 lei. Prețul urma să fie achitat în decurs de șase
luni din momentul încheierii contractului. Peste o lună de zile, Nicolae
Macovei primește o somație de la executorul judecătoresc prin care este
informat despre faptul că Vasile Bălănescu datorează suma de 350000 lei
lui Ion Ciobanu și din acest considerent i se solicită să nu plătească suma
datorată lui Vasile Bălănescu, ci să o consemneze pe contul executorului
judecătoresc, pentru ca ulterior să fie transferată creditorului Ion
Ciobanu. În termen de 15 zile de la primirea somației, Nicolae Macovei
depune banii pe contul executorului judecătoresc și apoi înștiințează
despre acest fapt vânzătorul. La expirarea termenului de șase luni, Vasile
Bălănescu se adresează în instanța de judecată cu acțiune prin care 7
pretinde încasarea prețului datorat și, în motivarea acțiunii, menționează p
că, potrivit contractului, Nicolae Macovei trebuia să plătească prețul doar u
vânzătorului și nu unui terț. Consideră că prin încălcarea acestei obligații, n
cumpărătorul se află în culpă și este dator să-i plătească prețul datorat. ct
Soluţionaţi cazul şi argumentaţi răspunsul. e
Pentru soluţionarea corectă a speţei propuse, pentru început trebuie să explicăm modalitatea de stingere a
obligaţiilor prin consemnare, prevazută la art.645 CC. În acest articol, în special, este prevăzut:
consemnarea se efectuează de către notar, bancă sau oficiul poştal de la locul executării obligaţiei; la
solicitarea creditorului lui trebuie să-i fie restituiţi banii, valorile mobiliare sau alte documente şi
bijuteriile; restituirea banilor, valorilor mobiliare sau a altor documente şi bijuteriilor consemnate se
admite doar cu consimţămîntul persoanei, în beneficiul căreia ele au fost depuse, sau la expirarea unui
termen de 3 ani din momentul în care creditorul a aflat sau trebuia să afle despre consemnare (art. 650),
sau în baza hotărîrii instanţei judecătoreşti.Articolul stipulează următoarele temeiuri ale consemnării: în
cazul cînd creditorul este în întîrziere sau debitorul, din motive neimputabile lui, nu cunoaşte
identitatea sau domiciliul creditorului. Consider că necesitatea consemnării are legătură şi cu alte
temeiuri: cu capacitatea de exerciţiu a creditorului şi lipsa reprezentantului din partea lui; cu
inexistenţa unei determinări vădite cu privire la faptul cine este creditor în obligaţie, inclusiv şi în
legătură cu apariţia contradicţiilor în această privinţă între creditor şi alte persoane; cît şi cu
absenţa persoanei împuternicite a creditorului pentru acceptarea prestaţiei în locul unde trebuie
să fie efectuată executarea. Deşi există o multitudine de diversităţi ale consemnării ele au aceleaşi
efecte: consemnarea banilor, bunurilor mobiliare se consideră executată şi stinge obligaţia debitorului
chiar şi în cazurile în care bunurile sau echivalentul lor nu mai pot fi predate creditorului. Depozitarul
(notarul sau banca, oficiul poştal) este obligat să informeze creditorul cu privire la acceptarea prestaţiei.
Astfel, acţiunea lui Bălănescu va fi respinsă,fiind lipsită de temei de drept, deoarece conform art.579 (1) CC:
Debitorul trebuie să execute obligaţia către creditor sau persoana împuternicită de acesta ori către
persoana împuternicită prin lege sau hotărîre judecătorească. Astfel consemnarea sumei la contul
executorului va fi corectă, deoarece acesta este persoană împuternicită prin lege.
Subiectul 2. Actele de dispoziţie ale părţilor în procesul civil

2.1.Definiţi şi descrieţi actele de dispoziţie a parţilor.

Prin acte de dispozitie sunt desemnate acele manifestari de vointa ale partilor din proces, cu
privire la drepturile subiective (pretentiile deduse judecatii) sau la mijloacele procesuale prin
care se pot recunoaste sau realiza aceste drepturi.
Actele de dispoziţie ale reclamantului:
-majorarea sau diminuarea volumului pretenţiilor-act unilateral prin care reclamantul completează
acţiunea iniţială sau exclude anumite pretenţii, datorită survenirii unor împrejurări noi pe
parcursul soluţionării litigiului.
-modificarea temeiului acţiunii-modifică temeiurile de fapt sau de drept ce confirmă existenţa
pretenţiilor
-modificarea obiectului-se modifică modul de apărare a pretenţiilor invocate în acţiunea civilă
-renunţarea la acţiune-are scop de încetare a procesului
Actele de dispoziţie ale pîrîtului:
-recunoasterea actiunii-recunoasterea pretentiilor inaintate de reclamant
Acte comune: tranzacţia de împăcare
Tranzacţia este contractul prin care părţile previn un proces ce poate să înceapă, termină un
proces început sau rezolvă dificultăţile ce apar în procesul executării unei hotărâri
judecătoreşti (art.1331 Cod civil). O definire asemănătoare a tranzacţiei este redată şi în
doctrină. Astfel, profesorul Gheorghe Durac menţionează că tranzacţia este o formă de
conciliere realizată cu scopul de a rezolva diferendele unui litigiu pe cale amiabilă, făcând
ca procesul să ia sfârşit, iar dacă procesul încă nu a început, să evite începerea lui . Conform
definiţiei date de dna profesor Camelia Toader, tranzacţia este o convenţie bilaterală prin
intermediul căreia părţile convin să-şi facă concesii reciproce, în scopul de a pune capăt unui
proces sau de a-l evita . Într-o altă formulare, profesorul Michel Morin, se expune că alegând
să încheie contractul de tranzacţie, părţile renunţă la dreptul de a mai obţine decizia
judecătorească, asumându-şi în schimb o serie de obligaţii adiţionale, în scopul de a finaliza
procesul pe cale amiabilă .

În ce ne priveşte, adăugăm că tranzacţia este o judecată privată a litigiului, făcută chiar de părţile
implicate în conflict. Pe calea tranzacţiei părţile au posibilitatea de a pune capăt conflictului
până a ajunge în instanţa de judecată, iar dacă procesul a început - posibilitatea de a-l înceta.
Tranzacţia este fructul real al discuţiilor, fiind cel mai eficient mijloc prin care persoanele îşi
pot rezolva neînţelegerile. Importanţa contractului de tranzacţie poate fi exprimată prin
dictonul că "o soluţionare amiabilă a procesului este mai bună decât o hotărâre
judecătorească", iar scopul şi finalitatea tranzacţiei constau în stingerea litigiului. Pe această
cale părţile îşi asumă anumite obligaţii reciproce - de a nu începe procesul în schimbul
concesiilor făcute de cealaltă parte. În caz contrar, simpla renunţare sau recunoaştere a
pretenţiilor de către una dintre părţi reprezintă un act unilateral, neobligând cu nimic cealaltă
parte .Din acest considerent este necesar de a face o delimitare între contractul de tranzacţie
pe de o parte, respectiv renunţarea şi recunoaşterea acţiunii pe de altă parte. Deşi ambele
cazuri finalizează cu încetarea procesului, totuşi renunţarea şi recunoaşterea acţiunii sunt
acte juridice unilaterale, pe când tranzacţia reprezintă un contract întocmit în baza
concesiilor (cedărilor) reciproce din partea părţilor .

2.2. Analizaţi rolul şi efectele actelor de dispoziţie ale parţilor în prima instanţă şi în procedura de
examinare a căilor de atac împotriva hotărârii.
Rolul actelor de dispoziţie ale părţilor rezidă din natura principiului disponibilităţii, care este de fapt o
axiomă a procesului civil. Astfel ele permit adaptarea acţiunii la noile circumstanţe apărute în proces
(de exemplu în cazul împăcării, procesul va înceta). Exercitarea anumitor acte de dispoziţie este
monitorizată de instanţă, care în scopul evitării unor abuzuri, poate să nu încuviinţeze efectuarea
acestora. De asemenea asigură efectuarea unor negocieri pe tot parcursul procesului şi asigură
flexibilitatea acestuia, accentuînd rolul activ al părţilor în proces.
Efectele lor diferă, luate pe categorii tabloul ar fi următorul:
Actele de dispoziţie ale reclamantului:
-majorarea sau diminuarea volumului pretenţiilor-act unilateral prin care reclamantul completează acţiunea
iniţială sau exclude anumite pretenţii, datorită survenirii unor împrejurări noi pe parcursul soluţionării
litigiului. Efecte: micsorarea sau sporirea marjei de pretentii care urmează a fi supuse probării şi
verificării în cadrul şedinţei de judecată
-modificarea temeiului acţiunii-modifică temeiurile de fapt sau de drept ce confirmă existenţa pretenţiilor.
Efecte: reîncadrarea juridică a pretenţiei, în dependenţă de anumite circumstanţe necunoscute,de
exemplu, părţilor
-modificarea obiectului-se modifică modul de apărare a pretenţiilor invocate în acţiunea civilă. Efect: posibil
modificarea procedurii de solutionare a litigiului
-renunţarea la acţiune-are efect de încetare a procesului
Actele de dispoziţie ale pîrîtului:
-recunoasterea actiunii-recunoasterea pretentiilor inaintate de reclamant. Se exclud din probatoriu pretenţiile
deja recunoscute
Acte comune: tranzacţia de împăcare-are efect de încetare a procesului.

2.3. Argumentaţi care trebuie să fie acţiunile corecte ale instanţei în fiecare din următoarele cazuri:
a) instanţa a admis cererea reclamantul de modificare concomitentă a temeiului şi a obiectului acţiunii;-
instanta trebuie să refuze cererea pentru că nu poate fi o cerere comună,ci cereri suplimentare pe fiecare
modificare în parte
b) instanţa a admis renunţarea la acţiune, efectuată de avocatul reclamantului-renuntarea la acţiunea
unlaerala si persoanala realizată de catre reclamant, respectiv, instanţa va respinge această
cerere,deoarece avocatul nu poate exercita astfel de prerogative. (Împuternicirea de reprezentare în
judecată acordă reprezentantului dreptul de a exercita în numele reprezentatului toate actele
procedurale, cu excepţia dreptului de a semna cererea şi de a o depune în judecată, de a strămuta
pricina la o judecată arbitrală, de a renunţa total sau parţial la pretenţiile din acţiune, de a majora sau
reduce cuantumul acestor pretenţii, de a modifica temeiul sau obiectul acţiunii, de a o recunoaşte, de a
încheia tranzacţii, de a intenta acţiune reconvenţională, de a transmite împuterniciri unei alte persoane,
de a ataca hotărîrea judecătorească, de a-i schimba modul de executare, de a amîna sau eşalona
executarea ei, de a prezenta un titlu executoriu spre urmărire, de a primi bunuri sau bani în temeiul
hotărîrii judecătoreşti, drept care trebuie menţionat expres, sub sancţiunea nulităţii, în procura eliberată
reprezentantului persoanei juridice sau în mandatul eliberat avocatului.)

c) judecătorul a admis recunoaşterea acţiunii de către pârât şi a emis o încheiere de încetare a procesului-se
va emite o încheiere de clasare a procesului şi nu de încetare a procesului

Test 20
Subiectul 1. Amanetul
1.1. Definiţi noţiunea „amanet” şi stabiliţi caracterele lui juridice.
Amanet(gaj cu deposedare) este un contract prin care debitorul gajist dă în posesiune creditorului gajist
sau unui terț care acționează în numele acestuia, un bun mobil.Este un contract translativ de
posesie,real apare din momentul remiterii bunului
1.2. Analizaţi drepturile şi obligaţiile părţilor raportului de amanet.
Gajul asupra bunurilor mobile
§1. Particularităţile amanetului
Articolul 20. Constituirea amanetului
(1) Amanetul este constituit prin remiterea bunului sau titlului către creditorul gajist sau către un terţ
care acţionează în numele creditorului gajist, sau dacă bunul este deja în mîinile acestuia, prin
menţinerea posesiunii în baza consimţămîntului debitorului gajist, în scopul garantării creanţei
creditorului.
(2) Pentru apariţia amanetului nu este obligatorie
încheierea în scris a contractului.
(3) Amanetul este făcut public prin posesiunea bunului sau a titlului exercitată de creditor şi rămîne
public doar dacă posesiunea este continuă. Publicitatea determină gradul de prioritate al
amanetului în conformitate cu art. 57 alin. (1).
Articolul 21. Conservarea dreptului de amanet
(1) Amanetul subzistă în cazul în care exercitarea posesiunii este împiedicată de un terţ, fără ca
creditorul să fi consimţit.
(2) Amanetul subzistă şi în cazul în care exercitarea posesiunii este întreruptă provizoriu prin
 remiterea bunului sau titlului către debitorul gajist sau către un terţ pentru evaluare, reparare,
transformare sau ameliorare.
(3) Cu consimţămîntul debitorului gajist, creditorul poate să exercite posesiunea prin intermediul
unui terţ, care trebuie informat privitor la titlul bunului.
Articolul 22. Amanetul titlurilor negociabile
(1) Amanetul care grevează bunuri reprezentate printr-un conosament sau prin alt titlu negociabil
apare în momentul în care creditorul gajist şi-a executat prestaţia dacă titlul îi este remis în
următoarele 10 zile.
(2) Dacă titlul este negociabil prin andosare şi remitere sau numai prin remitere, transmiterea lui
către creditorul gajist are loc prin andosare şi remitere sau numai prin remitere.
Articolul 23. Recipisa privind obligaţia garantată
Creditorul gajist este obligat să elibereze, la cererea debitorului gajist, o recipisă cu privire la
caracterul şi, în măsura posibilităţilor, la mărimea obligaţiei, a cărei executare este garantată de
bunul amanetat.
Amanetul acordă creditorului gajist un drept real asupra lucrului amanetat care constă în dreptul de a
poseda bunul gajat la satisfacerea sa deplină și de al valorifica pentru ași satisface preferință
creanța sa.Pe perioada posedării bunului creditorul gajist are obligația: de a întreprinde toate
actele necesare pentru conservarea bunului, de a nu folosi bunul amanetat daca contractul nu
prevede altfel, de a răspunde conform regulilor generale pentru pierdera completă sau partiala ori
pentru deteriorarea totală sau parțială a bunului amanetat din culpa lui, de a restitui bunului gajist
bunul amanetat dacă acesta execută obligatia garantată prin amanet.
(altceva ideie nu am)
1.3. Primus a împrumutat de la lombard 7.500 lei, cu condiţia plăţii unei dobânzi de 25% anual şi a
penalităţilor de întârziere de 0.25% din suma datorată pentru fiecare zi de întârziere. Drept
garanţie Primus şi-a lăsat ceasul de aur, evaluat la suma de 8.000 lei.
Înainte de scadenţă, banca „MoldBankPrim” a depus, prin executor judecătoresc, un titlu executoriu
emis de Judecătoria Centru mun. Chişinău, prin care îi permitea să intre în posesia ceasului de aur
(bun gajat băncii în temeiul unui contract de gaj înregistrat.
Soluţionaţi cazul şi argumentaţi răspunsul. Argumentare.
...Dacă bunul amanetat este grevat de un gaj fără deposedare care a fost înregistrat creditorul gajist
nu poate invoca buna credintă, deoarece trebuia și putea să știe despre existența gajului. Dacă
bunul amanetat este grevat cu bunul unui terț amanetul are prioritate dacă creditorul a fost de
bună credință la momentul constituirii amanetului. Rezulă că în cazul nostru lombardul avea
posibilitatea să știe despre existența unui contract de gaj înregistrat acesta avea obligația de a
verifica daca bunul/ceasul de aur nu a fost grevat cu alte drepturi inclusiv dreptul de gaj. Astfel
banaca MoldBank Prim va avea prioritate în exercitarea dreptului de gaj întrucît considerăm că
în acest caz lombardul a actionat cu rea credintă.
Subiectul 2. Temeiurile şi procedura suspendării procesului
2.1. Definiţi suspendarea procesului. Enumeraţi temeiurile de suspendare obligatorie şi facultativă a
procesului.
. Suspendarea procesului reprezinta un incident procesual care impiedica desfasurarea procesului din cauza
unor circumstante obiective care fac imposibila temporar examinarea cauzei.
Suspendare obligatorie
Articolul 260. Obligaţia instanţei de a suspenda procesul
(1) Instanţa judecătorească este obligată să suspende procesul în cazul:
a) decesului sau reorganizării părţii în proces ori a intervenientului principal dacă raportul juridic litigios
permite succesiunea în drepturi;
b) pierderii capacităţii de exerciţiu a părţii în proces;
c) delegării către o instanţă judecătorească străină a efectuării actelor de procedură;
d) situaţiilor prevăzute de Legea insolvabilităţii;
e) ridicării excepţiei de neconstituţionalitate.
(2) Suspendarea procesului invocă suspendarea curgerii tuturor termenelor de procedură, precum
şi încetarea temporară a actelor procedurale, cu excepţia celor de asigurare a acţiunii şi a probelor.
(3) Actele procedurale efectuate în timpul suspendării procesului nu au efect juridic.
Articolul 261. Dreptul instanţei de a suspenda procesul
La cererea participanţilor la proces sau din oficiu, instanţa judecătorească poate suspenda procesul în cazul
în care:
a) pîrîtul sau reclamantul se află într-o unitate activă a Forţelor Armate sau a altor trupe şi formaţiuni
militare ale Republicii Moldova;
b) partea în proces sau intervenientul principal se află într-o instituţie curativ-profilactică, situaţie adeverită
de instituţia respectivă;
c) pîrîtul este căutat;
d) a dispus efectuarea unei expertize;
e) a dat o delegaţie judiciară unei alte instanţe judecătoreşti din ţară;
f) a dispus autorităţii teritoriale cu atribuţii în domeniul adopţieiefectuarea unui control al condiţiilor de trai
ale adoptatorilor în pricinile de adopţie şi în alte pricini în care pot fi lezate drepturile şi interesele
copilului;
g) au încetat împuternicirile tutorelui sau curatorului;
h) pricina nu poate fi judecată înainte de soluţionarea unei alte pricini conexe.

2.2. Comparaţi temeiurile, procedura şi efectele juridice ale întreruperii şedinţei de judecată, amânării şi
suspendării procesului.
Suspendarea se deosebeste de aminare prin faptul ca nu se cunoaste momentul concret, data cind procesul va
fi reluat, iar in cazul aminarii judecatorul va fixa o noua data a sedintei de judecata. Deosebirea mai
consta si in temeiurile prin care are loc aminarea in raport cu suspendarea. Astfel temeiurile aminarii
pot fi: neprezentarea unui participant la proces sau a martorului, expertului, specialistului, interpretului;
depunerea de catre pirit a cererei reconventionale; necesitatea de a prezenta probe suplimentare,
necesitatea de a atrage in proces o alta persoana; necesitatea de a efectua alte acte procesuale.
Temeiurile suspendarii sunt cuprinse in art.260 si 261 (vezi mai sus).
În cazul întreruperii ședinței de judecată este posibilă atunci cînd pot apărea incidente procesuale care fac
imposibilă continuarea examinării în aceeaşi zi şi determină întreruperea şedinţei de judecată cu
posibilitatea continuării acesteia la o altă dată şi oră, ce vor fi fixate de instanţa de judecată.
Articolul 2041.Întreruperea şedinţei de judecată
(1) În condiţiile în care şedinţa de judecată a fost deschisă şi examinarea pricinii în fond a început,pot apărea
incidente procesuale care fac imposibilă continuarea examinării în aceeaşi zi şi determină întreruperea
şedinţei de judecată cu posibilitatea continuării acesteia la o altă dată şi oră, ce vor fi fixate de instanţa
de judecată.
(2) Întreruperea şedinţei de judecată se dispune printr-o încheiere protocolară şi nu afectează integritatea
procesului-verbal.
(3) În cazul întreruperii şedinţei de judecată, instanţa, în funcţie de timpul necesar efectuării actului
procedural, fixează o dată pentru continuarea şedinţei de judecată. Data este adusă la cunoştinţa celor
prezenţi printr-un act scris, care este contrasemnat de cei prezenţi în şedinţă. Persoanele care nu s-au
prezentat la şedinţă şi cele implicate recent în proces sînt informate despre locul, data şi ora continuării
şedinţei printr-o citaţie sau prin alte modalităţi prevăzute de prezentul cod.
2.3. Argumentați cum trebuie să procedeze instanţa în următoarele situaţii:
a) a fost ridicată excepţia de ilegalitate;
este obligată să suspende procesul art. 260 alin. (1) lit.e CPC ridicării excepţiei de neconstituţionalitate
b) este necesar de a atrage în proces intervenientul accesoriu;
se va întrerupe ședința întrucît a apărut un incidente procesual care face imposibilă continuarea examinării
în aceeaşi zi Art. 204 prim CPC
c) s-a stabilit că pârâtul a fost încadrat în serviciu militar în termen.
La cererea participanţilor la proces sau din oficiu, instanţa judecătorească poate suspenda procesul în cazul
în care:
a) pîrîtul sau reclamantul se află într-o unitate activă a Forţelor Armate sau a altor trupe şi formaţiuni
militare ale Republicii Moldova;

T21
1.1. Definiţi noţiunea „răspunderea civilă contractuală” şi identificaţi specificul 3
faptei ilicite în cadrul ei. p
u
n
ct
e
Răspunderea contractuală este obligaţia debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său
prin neexecutare, executare necorespunzătoare sau întîrziată a obligaţiilor contractuale.
Condiţiile răspunderii contractuale:
1. Fapta ilicită, prejudiciul.
2. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
3. Vinovăţia.
Fapta ilicită – reprezintă neexecutarea propriu-zisă, executarea necorespunzătoare sau cu întîrziere a
obligaţiilor contractuale.
Ilicite sunt acţiunile sau inacţiunile prin care se încalcă drepturile şi obligaţiile prevazute sau sancţionate de
normele dreptului civil, sau chiar dacă nu sunt prevăzute de o normă concretă, contravin principiilor
generale şi conţinutului legislaţiei civile. Fapta ilicită constă în acţiunea interzisă de dreptul obiectiv. In
cazul acestei răspunderi, fapta ilicită constă în înc�