Sunteți pe pagina 1din 11

Ioan Aurel Pop, Instituţii medievale româneşi, adunãri cneziale şi

nobiliare în secolele XIV-XVI, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1991.


(Prezentare de carte)

Născut la 1 ianuarie 1955 în localitatea Sântioana din jud. Cluj, profesorul universitar la
Universitatea „Babeş-Bolyai”, Catedra de Istorie medievală şi istoriografie, directorul Centrului
de Studii Transilvane al Academiei Române (din 1993), rectorul Universității „Babeș-Bolyai”
din Cluj-Napoca, autorul şi coautorul a peste 50 de cărţi şi a peste 300 de studii şi articole,
membrul titular al Academiei Române, Ioan-Aurel Pop este pe bună dreptate unul din cei mai
profunzi şi prolifici medievişti români ai momentului, personalitate de vârf a istoriografiei
române contemporane, fiind şi cel mai tânăr membru al Academiei Române (membru
corespondent al Academiei Române din 2001 și membru titular al celui mai prestigios for
științific din România din 2010, la doar 55 de ani). Tot din 2010 este și membru al Consiliului
Național CNATCU.

Are ca domenii de competenţă și preocupare permanentă istoria medievală românească şi


europeană, instituţiile medievale şi paleografia latină, editând de-a lungul anilor lucrări
fundamentale în toate aceste domenii, larg acceptate, cunoscute şi recunoscute atât pe plan
naţional, cât şi european şi internaţional, titlurile cele mai relevante fiind: Etnie şi confesiune în
Transilvania (secolele XIII – XX). Oradea, 1994; The Ethno-Confessional Structure of Medieval
Hungary and Transylvania. Cluj-Napoca, 1995; Românii şi maghiarii în secolele IX – XIV.
Geneza statului medieval în Transilvania. Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 1996;
Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul. Cluj-
Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 1997; Geneza medievală a naţiunilor moderne
(secolele XIII – XVI). Bucureşti, 1998; Istoria, adevărurile şi miturile (Note de lectură).
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002; Contribuţii la istoria culturii româneşti (Cronicile bra-
şovene din secolele XVII–XVIII). Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003; Istoria Transilvaniei. Cluj-
Napoca, 2013 şi multe altele.

Cartea de faţã graviteazã în jurul analizei institutiilor româneşti din Transilvania. Autorul
se axeazã în special pe analiza adunãrilor cneziale şi nobiliare din secolele XIV-XVI. Acesta

1
încearcã sã surprindã modul în care aceste adunãri au luat fiinţã, precum şi modul în care au
evolutat dupã cucerirea maghiarã (900-1000). Analiza problemei statutului social economic şi
juridic al cnezilor români din veacurile XIV-XVI constituie o altã temã abordatã de autor în
aceastã carte. Lucrarea de faţã are drept obiectiv principal tratarea monograficã şi, pe cât posibil,
exhaustivã a unor instituţii medievale româneşti. Pentru suprinderea diferitelor aspecte ale
instituţiilor româneşti din Transilvania, autorul se foloseşte de o serie de lucãri generale dedicate
acestei problematici. De asemenea, cea mai mare parte a lucrãrii de faţã a fost extrasã din
documentele de epocã(edite şi inedite), redactate în limba latinã, culese din arhive sau din
colecţii tipãrite. În afarã colecţiei naţionale –Documenta Romaniae Historica-, autorul se
foloseşte şi de vechile volume ale colecţiei Hurmuzaki.

Cartea este structuratã pe cinci capitole, precedate de o introducere privind istoriografia


problemei şi inchise de un capitol conclusiv. Aparatul infrapaginal, rezumatul în limba francezã,
lista bibliograficã, indicele onomastic şi toponimic compleateazã aceastã temeinicã cercetare
despre societatea medievalã româneascã.

Primul capitol, Românii din Transilvania şi Adunãrile de stãri se ocupã cu analiza


modului în care instituţiile româneşti şi-au pãstrat caracterul dupã ocupaţia maghiarã. Capitolul
debuteazã cu analiza stucturii de clasã a societãţii medievale occidentele. În opinia autorului,
organizarea socialã şi politicã a regimului de stãri este o ierarhie de persoane juridice individuale
şi de formaţiuni corporative constituite, în principal, în interiorul frontierelor unui teritoriu aflat
sub autoritatea unui principe. Aceastã organizare are drept scop protejarea persoanelor şi a
grupurilor contra pretenţiilor exagerate ale supuşilor lor şi contra exercitãrii abuzive a puterii
principelui. Ierarhia se fondeazã, pe de o parte, pe structurarea tripartitã a societãţii (oratores,
belatores, laboratores), iar pe de altã parte, pe obligaţiile reciproce ale suzeranului şi vasalului.
Instituţiile medievale occidentale au la bazã un model dual format din contopirea modelului
structural-instituţional greco-roman cu cel barbar. Aceastã dublã naturã a originii instituţiilor sau
a altor realitãţi medievale se reflectã şi în structura societãtii româneşti, organizatã pe temeiuri de
tradiţie romano-bizantinã, dar influenţãtã şi de modele barbare, cu precãdere de lumea slavã,
feudalizatã în forme proprii. Izvorâte din necesitãţile interne ale societãţii româneşti aflate pe o
anumitã treaptã de dezvoltare, adunãrile de stãri s-au dezvoltat şi în Tarile Române, ca
importante instituţii ale statului feudal. Originile lor îndepãrtate se aflã tocmai în organizarea

2
formaţiunilor politice statale incipiente româeşti din secolele IX-XIII. În cazul Transilvaniei,
dezvoltarea fireascã a societãţii româneşti a fost serios tulburatã de atacurile triburilor magiare
(900-1000). Între institutiile pe care maghiarii, dupã feudalizare, le-au preluat din lumea feudalã
apuseanã se numãrã si adunãrile de stãri. Cu toate acestea, ele nu au funcţionat niciodatã de facto
la nivelul întregului regat, deoarece Ungaria medievalã era formatã din mai multe tãri alipite prin
cucerire şi locuite de popoare de origine etnicã diferitã. Autorul afirmã cã pentru cazul
Transilvaniei, adunarile de stãri au funcţionat separat şi uneori chiar în contradicţie cu cele din
Ungaria. Motivul funcţionãrii separare a adunãrilor din Transilvania rezidã în caracterul autonom
pe care îl avea aceastã provincie. Prima atestare documentarã a adunãrii obşteşti a nobilimii tãrii
Transilvaniei (congregatio generalis nobilium regni Transilvani) dateazã din 1288. În cadrul
acestei adunãri, voievodul Roland Borşa afirmã calitatea de regnum a Transilvaniei. Adunãrile
obşteşti erau, în acea vreme, concomitent, foruri de judecatã şi, în prezenta suveranului, organe
legislative. Rolul adunãrilor cneziale a început sã scada odatã cu primele colonizãri maghiare din
Transilvania. Cãtre secolul al XV, adunãrile cneziale şi nobiliare româneşti puteau sã judece, sã
administreze, sã protesteze, sã cearã recunoaşteri de vechi libertãti încãlcate, dar doar în cadrul
societãtii româneşi. Autorul subliniazã cã delimitarea puterii adunãrilor obşteşi în funcţie de
elementul entic reprezintã o caracteristicã de bazã pentru provincia dintre carpaţi,

Al doilea capitol intitulat, Autonomii româneşti şi instituţii româneşti în Transilvania în


Evul Mediu prezintã în linii generale procesul de suprapunere a instituţiilor strãine peste cele
româneşti autohtone, precum şi modul în care aceastã suprapunere a afecat cursul lor de
dezvoltare. Autorul începe prin prezentarea modului în care atacurile triburilor maghiare au
afectat dezvoltarea societãţii româneşti din Transilvania. Ioan Aurel Pop e de pãrele cã atacurile
sporadnice ale triburilor magiare, urmate de acţiunea organizatã şi dirijatã de cucerire a
Transilvaniei de cãtre regatul feudal maghiar nu şi-au atinsi decât formal şi în micã mãsurã
scopul. Transilvania a rãmas mereu o ţãrã preponderent româneascã din punct de vedere etnic,
iar sub aspect politic s-a afirmat ca foievodat, aidoma celorlalte douã ţãri româneşti. Dupã
cucerire s-au implantat în Transilvania realitãţi şi instituţii strãine: voievodul a devenit un înalt
demnitar numit de rege, s-au înfiinţat comitatele, s-a organizat biserica catolicã şi ierarhia ei
localã, au fost colonizate populaţii strãine, etc. Cu toate acestea, românii din acest teritoriu au
rãmas mereu disticţi, s-au individualizat permanent în raport cu cele trei populaţii da numele
naţiunilor politice din Transilvania. Românii şi-au conservat instituţii proprii, o clasã feudalã

3
proprie, şi-au menţinut autonomiile lor, rânduite dupã principiile dreptului românesc. De sub
organizarea suprapusã a comitatelor sau scaunelor au rãzbãtut mereu puternicile ecouri ale vechii
organizãri româneşti; cnezatele, uniunile de cnezate, voievodatele, numite ,,ţãri”, districte sau
provincii ale românilor, etc. În sprijinul acestei afirmaţii autorul aduce în discuţie exemplul
Banatului, unde se aflau aproximativ 33 de astfel de districte româneşti. Autorul subliniazã cã un
alt factor important ce a contribuit la conservarea vechilor instituţii româneşi a fost religia.
Românii fiind în mare majoritate ortodoxi, au înglobat vechile tradiţii greco-romane în cadrul
instituţiilor politico-administrative. Peste instituţiile româneşti au fost suprapuse modele
institutionale strãine, unicul scop fiind cel de a slãbi puterea celor dintâi. Suprimarea românilor
s-a produs pe numeroase niveluri, începând cu clasa de jos pânã la cea nobliarã. Ţãranii români
au devenit în mare parte iobagi, iar nobilimea, precum şi instituţiile acesteia şi-au vãzut redusã
putere. În ciuda acestui lucru, instituţiile româneşti, precum şi tradiţiile s-au conservat în timp,
ele nefiind niciodatã distruse de elementele strãine.,, Pentru conservarea tuturor acestor instituţii
şi datinim fundamentalã a fost solidaritatea acestei feudalitãţi româneşi în evul mediu,
solidaritate care depãşea uneori interesele clasei suprapuse, cuprinzându-i şi pe ceilalţi români
dintr-o ţãrã anumitã, sub semnul unei conştiinţe româneşti comune. O marcã a acestei
solidaritãţi, nãscutã şi de pe urma ei şi menitã apoi s-o întreţinã şi augmenteze, au fost adunãrile
cneziale şi nobiliare româneşti.“1.

Capitolul trei, Statutul social-economic şi juridic al cnezilor din Ţãrile române în


secolele XIV-XVI este împãrţit în cinci subcaptole. Primul subcapitol cuprinde câteva aspecte
generale privitoare la statul social al cnezilor din ţãrile române. Autorul prezintã modul în care
problema cnezilor români a fost tratatã de-a lungul timpului. Ioan Aurel Pop afirmã cã diferitele
poziţii privitoare la aceastã problemã se pot reduce la în douã linii mari: 1) cnezii au fost fruntaşi
ai comunitãţilor, conducãtori aleşi ai obştilor sãteşti, nedesprinşi din cadrul obştii şi neproprietari
de pãmânt; 2) cnezii au fost o feudalitate incipientã, o clasã suprapusã existentã încã în perioada
prestatalã, stãpâni de pãmânt şi de supuşi. Problematica originilor cnezilor şi cnezatelor
constituie a doua parte a acestui capitol introductiv.Autorul pledeazã în favoarea originii cnezilor
români în comunitãţi sãteşti, în cadrul cãrora se produce un proces de diferenţiere socialã, a cãrui

1
Ioan Aurel Pop, Instituţii medievale româneşi, adunãri cneziale şi nobiliare în secolele XIV-XVI, Editura Dacia,
Cluj Napoca, 1991, p. 34.

4
vechime poate fi socotitã spre finalul mileniului I. Al doilea subcapitol se ocupã cu analiza
situaţie socio-economice a cnezilor din Ţara Româneascã. Bazându-se pe documetele
munteneşti, Ioan Aurel Pop afirmã cu deplinã certitudine cã în secolele XV şi XVI, cnezii erau
trecuţi în documente alãtri de boieri şi dregãtori, ei apãrând ca proprietari de pãmânturi şi de vite,
precum şi de ţãrani dependenţi. Deşi plãtesc darea personalã cãtre domn, este clar cã cnezii fac
parti din clasa stãpânitoare. În sprijinul afirmaţiei de mai sus, autorul aduce drept exemplu un
document de la începutul secolului al XV-lea emis de Mircea cel Bãtrân. Din acest document
reiese clar cã stãpânirea unor sate putea s-o aibã boierul sau cneazul, cãruia ţãranii, acestor sate îi
datorau gloabe, dusegubine, slujbe, etc în spiritul unei adevãrate aserviri feudale. Alte douã
documente de secol XVI pomenesc vecini doi tãrani care se zãlogesc de la cnezii lor pentru câte
700-800 de aspri. Cãtre final autorul conchide cã termenul de cneaz, în spaţiul muntean, a avut
de-a lungul timpului douã semnificaţii: a) pânã în secolul XVI termenul desemna un stãpân de
pãmânt şi de vecini, asimilat ca statut social cu boierimea micã: b) spre sfârşitul secolului al XVI
termenul începe sã fie sinonim om liber/ţãran liber. Al treilea subcapitol se ocupã de situaţia
cnezilor din Moldova. Cazul Moldovei se individualizeazã destul de mult de cel a Ţãrii
româneşt. Documentele moldoveneşi îi pomenesc pe cnezi, dar într-un mod diferit faţã de cei din
ţara româneascã. Documentele moldoveneşti nu se referã niciodatã direct la cnezi, ci doar cu
prilejul menţiunilor de danie a satelor cneziale cãtre alţi stãpâni. Un exemplu este din 1417, când
Alexandru cel Bun face cunoscut slugii sale, giupânul Şandru cã ,,pentru dreaptã şi credincioasã
slujbã, i-am dat lui în pâmântul nostrul al Moldovii, un sat, anume Muntenii Scutaşi, unde iaste
cneaz Litu şi Sãrban, ca sã-i fie lui uric”2. În total se cunosc aproximativ 13 documente precum
cel de mai sus; ele pomenez 17 cezi în 13 sate, iar în general se întâlneşte formula de cneaz de
sat. Intervalul de timp în care termenul de cneaz e pomenit este 1414-1531. Cu mult mai mare
este numãrul de documente unde apare termenul de jude. ,,Cei mai mulţi autori îi identificã pe
cnezi cu juzii, acesta din urmã fiind un nume romanic pentru conducãtorii populaţiei
strãromâneşti şi româneşti, nume peste care s-a suprapus în cechime titlul de cneaz, purtat de
şefii triburilor slave şi apoi de unii principi slavi3”. În secolul al XV-lea se înregistreazã un
proces de transformare a cevhii structuri sociale şi a vechii proprietãţii în Moldova. Cnezii şi
juzii dispar aproape simultan pe la jumatatea veacului al XV, dupã mãrturia documentelor. Unii

2
Ibidem, p. 41.
3
Ibidem, p. 42.

5
dintre ei se regãsesc în clasa feudalã ,,boierimea, iar alţii vor deveni supuşi ai noilor stãpâni
ridicaţi de domnie. Ca structurã feudalã incipientã şi prestatalã, insuficient consolidatã, cnezatul
(judecia) mai este pomenitã în Moldova aproximativ un secol şi jumãtate dupã întemeiere; într-
un final a fost înlocuitã de boierime. Cnezii şi juzii se menţin în acest timp ca persoanje sociale
de a doua mânã, pentru a accede apoi în rândul boierimii sau, dimpotrivã, spre a coborâ adesea
pânã chiar în rândurile supuşilor. A patrulea subcapitol graviteazã în jurul analizei statutului
cnezilor din Transilvania. Problema cnezilor din acest spaţiu dobâneşte noi particularitãţi datoritã
suprapunerii unei organizãri de stat strãine peste cea autohtona. O altã particularitate decurge din
numãrul cu mult mai mare de documente referitoare la cnezii din Transilvania decât cele
privitoare la celelalte douã teritorii româneşti. Precum în celelalte douã ţãri româneşti, cnezimea
din Transilvania ca structurã socialã româneascã, s-a aflat într-un proces de disoluţie dupã
organizarea statorincã a statului. Procesul de disoluţie a structuriilor cneziale nu s-a produs
unfiorm, ea depinzând în mare mãsura de momentul în care au început sã fie suprapuse structuri
administrativo-politice strãine. În regiunile în care infiltraţia elementelor alogene s-a produs
târziu şi cu intensitate micã –Maramureş, Hunedoare, Haţeg, Banat, Fãgãraş, cnezimea şi
instituţiile sale s-au perpetuat cu anumite servituţi faţã de stat, sub forma unei clase de stãpâni
ereditari ai satelor. Pentru zonele de câmpie precum Crişana şi Banat, unde penetraţia strãinã a
început mai devreme, situaţia cnezilor a complet diferitã; aceştia devin simpli villici, primari ai
satelor, supuşi ai noilor stãpâni. Cneazul pânã în vremea lui Ludovic I era un simplu proprietar
de sat, sau a unei pãrţi din sat ce avea privilegii mai numeroase ca tãranii, dar mai puţine ca a
nobililor. Cu timpul cnezii din Transilvania, în calitatea lor de feudalitate prestatalã, nu s-au mai
putut menţine sub impactul noilor structuri statale şi feudale şi al prefacerilor din societatea
româneascã. În funcţie de zona, cnezii au reuşit sã îşi obţinã recunoaşterea ca stãpâni de pãmânt
prin intermediul unor documente oficiale emise de regalitate sau sã îşi piardã acest statut,
devenind simpli administratori de sate. Ultimul subcapitol al celui de-al treilea capitol cuprinde
concluziile autorului cu privire la statutul socio-economic al cnezilor. În lumina surselor
documentare consultate, societatea româneascã medievalã ne apare cu o structurã socialã feudalã
relativ bine conturatã în perioada premergãtoare şi contemporanã procesului de agregare statalã.
,,Din rândurile membrilor clasei superioare în formare, desprinşi, majoritatea din cadrul
comunitãţilor sãteşti (cnezii, juzii, voievozii, jupanii, potentes, maiores terrae etc), cnezii
conform izvoarelor narative şi documentarem reprezintã tipul cel mai rãspândit pe întreg

6
teritoriul românesc sau prototipul acestei feudalitãţii prestatale şi statale timpurii. [...]
Cnezimea, ca realitate general româneascã, reprezintã, în marea majoritate, pânã în veacul al
XV o clasã socialã sau o pãturã socialã în curs de formare ca clasã feudalã prestatalã şi statalã
timpurie. Esenţa ei este unicã, aşa cum unicã este şi natura feudalismului în societatea
româneascã” 4. Interogarea evoluţiei elitei româneşti, ca o realitate concretã a spaţiului ardelean,
aduce în discuţie problema complexã de întâlnire a feudalismului apusean promovat de
cuceritorii maghiari cu forme ale feudalismului autohton, conturat deja în societatea româneascã.
Recrutatã din rândul cnezilor, elita româneascã va avansa odatã cu implicarea in viaţa
comunitãţilor româneşti a formelor feudalismului apusean în sensul permis, cnezii devenind
nobili, proces selectiv, supus anumitor conjuncturi şi configuraţii.

Capitolul al patrulea, Structura şi organizarea adnãrilor cneziale şi nobiliare româneşti


este impãţit în patru subcapitole. Primul subcapitol defineşte adunãrile cneziale din Transilvania
din punct de vedere al terminologiei (congregationes, universitatesm universi kenezii, universi
kenezii et nobiles, universi kenezii et olachi, etc). Autorul încearcã în acest subcapitol introductiv
sã ofere o imagine generalã cu privire la componenţa acestor adunãri cneziale. Într-o fazã
incipientã, aceste adunãri erau pure, reunind doar pe cnezi. Dupã ce unii cnezi s-au înobilat,
adunãrile devin mixte, adicã sunt cneziale şi nobiliare româneşti, iar într-o a treia etapã, devind
pur nobiliare. Al doilea subcapitol se ocupã de componenţa socialã a adunãrilor din ţara
Haţegului. Cea mai importantă instituţie haţegană reflectată de documentele de cancelarie din
epoca districtului este aceea a „adunărilor obşteşti ale cnezilor, bătrânilor şi oamenilor de orice
stare din district”, înlocuite uneori, sau mai degrabă înlocuite treptat, prin adunările cu caracter
judiciar ale cnezilor-juraţi ai Ţării Haţegului. Instituţia nu a reprezentat o particularitate
haţegană, fiind consemnată şi în celelalte „ţări” sau districte româneşti din cuprinsul
Transilvaniei, dar informaţiile referitoare la dăinuirea ei în districtul Haţegului sunt relativ mai
numeroase, mai detaliate şi prin urmare permit comparaţii. Ne grăbim să adăugăm că ştirile nu
sunt totuşi îndestulătoare pentru a servi reconstituirii sub toate aspectele a caracterului şi modului
de funcţionare al instituţiei, cu atât mai mult cu cât consemnările scrise, după cum pe bună
dreptate s-a subliniat, sunt evident denaturate de încercarea introducerii unor realităţi româneşti
cu caracter prestatal în tiparele juridice ale regatului. Conform autorului, de la mijlocul secolului

4
Ibidem, p. 53-54.

7
al XIV-lea şi pânã la sfârşitul secolului următor, pot fi înregistrate 12 asemenea adunări, mai
mult sau mai puţin explicit consemnate de documente şi beneficiind aproape toate de o dată
sigură. Dar numărul lor a fost cu certitudine mult mai mare, deoarece chiar în actele întocmite cu
asemenea prilejuri sunt amintite alte adunări similare, în care nu au fost redactate documente sau
ale căror documente nu au ajuns până la noi. Al treilea subcapitol aborteazã aceaiaşi
problematicã, dar pentru spaţiul bãnãţean. Pentru acest spaţiu mãrturiile cu privire la adunãrile
cneziale şi nobiliare sunt bogate şi variate. Şi în Banat, ca în toate celelalte zone româneşti de la
începuturile evului mediu, elita socialã localã a fost cnezimea, care a alcãtuia în mod firesc, baza
acestor foruri de conducere a societãtii autohtone aflate pe cale de feudalizare. Grupãrile de cnezi
bãnãţenim ca şi cnezimea însãşi şi dreptul cnezial nu sunt creatii ale statului feudal cuceritor, ci
realitãţi anterioare, prezente de dinainte de cucerire. În privinţa componenţei acestor adunãri,
autorul identificã trei etape; într-o prima etapã adunarea este pur cnezialã, în cea de-a doua etapã
se produce o pãtrundere a nobililor, iar într-o ultimã etapa adunarea devine una pur nobiliarã.
Autorul afirmã cã pentru toatã perioada medievalã, Banatul din zona de deal şi de munte a avut o
clasã superioarã româneascã ce dispunea de instituţii proprii, pe care şi le alcãtuia şi dirija ea
însãşi, potrivit intereselor specifice. Al patrulea subcapitol se ocupã de cazul ţãrii Oltului. Boierii
din ţara fãgãraşului, cei mai mulţii fiind urmaşi ai vechilor cnezi şi voievozi, au pãstrat o mare
parte din specificul acestei feudalitãţii româneşti prestatale. Autonomia de care s-a bucurat acest
ţinut a fãcut dupã includerea în Ţara Româneascã, mulţi cnezi sã se înoblileze pentru a-şi pãstra
dreptul iniţial la stãpânire. Pentru acest spaţiu, cele mai cunoscute sunt adunãrile sau scaunele de
judecatã boiereşti formate din 12 boieri juraţi şi din ceilalţi boieri ai ţãrii. Adunãrile din acest
spaţiu s-au menţinut pe cea mai mare parte a perioadei medievale drept foruri decizionale
autonome faţã de autoritatea centralã.

Al cincilea capitol intitulat, Competenţele, atribuţiile şi activitatea adunãrilor cneziale şi


nobiliare româneşti este împârţit în şapte subcaptitole.

Primul subcapitol este unul introductiv ce cuprinde generalitãti cu privire la temele


abordate de autor în acest capitol. Autorul afirmã încã din prima fazã criteriu prioritar ales pentru
studierea adunãrilor cneziale şi nobiliale româneşti este criteriul geografic.

Al doilea subcapcapitol se ocupã cu studirea atibuţiilor şi competenţelor pe care adunãrile


cneziale le-au avut în ţara Haţegului. Stabilirea competenţelor acestor adunãri din Ţara Haţegului

8
depinde de modul în care se iau în considerare factorii care au condiţionat evoluţia societãţii
româneşti locale. Ţara Haţegului se înscrie în rândul acelor regiuni ale Transilvaniei care au
conservat statornic şi plenar o serie de instituţii româneşi, dar începând din secolul al XIV se
produce o imixturã a modelului strãin impus de ungari. Documentele analizate de autor revelã cã
între secolele XIV-SV strãvechea ordine instituţionalã suferã o serie de influenţe din afarã. Cu
toate acestea, documentele revelã cã una dintre atribuţiile de bazã ale adunãrilor cneziale şi
nobiliare era cea de judecatã. Cea mai mare parte a acestui subcapitol se ocupã cu analiza
diferitelor documente ce descriu procese de judecatã iniţiate de cãtre unele adunãri locale.
Adunãrile cneziale şi nobiliare au avut un rol juridic prepoderent în decursul celor douã secole.

Al treilea subcapitol se ocupã de analiza zonei Hunedoarei, a Devei în special. Pentru


acest spaţiu s-a remarcat o tendinţã generalã de conservare a vechilor instituţii româneşti,
precum şi o tendintã de administrare şi judecare localã dupã dreptul românesc. Cnezii îşi
pãstreazã la început individualitatea, beneficiind de adunãri proprii . Cu toate acestea aceste
adunãri devin mixte cu timpul (cneziale şi nobiliare), reunind atât feudalitatea haţeganã cât şi pe
cea hunedoreanã. În privinţa atribuţiilor şi competenţelor acestor adunãri este grãitor un
document emis la 3 mai 1971 la Deva. Acest document este de o importanţã covãrşitoare pentru
problematica urmãritã de autor, deoarece pune în luminã douã ipostaze ale adunãrilor româneşti
hunedorene: 1) o adunare de protest (care exprimã şi o cere şi o prelişte) a celor patru districte
ale Devei, în frunte cu cnezii lor; 2) adunãri de judecatã, câte una pentru fiecare district ori, când
era cazul, una reunindu-i pe fruntaşii tuturor celor patru districte. Autorul subliniazã în acest
capitol în detaliu care erau atribuţiile de bazã ale adunãrilor româneşti. Pentru realizarea acestui
lucru el se bazeazã pe analiza a numeroase documente din acea perioadã care descriu în detaliu
modul în care adunãrile erau convocate, modul în care se desfãşurau, precum şi aria lor de
jurisdicţie.Un alt aspect analizat de autor este reprezentat de modul în care cnezii încep sã decadã
odatã cu penetraţia maghiarã din zonã. Suprapunerea modelului apusean peste cel românesc a
condus la crearea unor foruri hibride decizionale. Cnezii încep sã îşi piardã din puteri, nobilimea,
în speţã cea maghiar luându-i locul. Cãtre perioada de final, eforturile cnezilor sunt îndreptate
cãtre recunoaştea de cãtre regalitate a privilegiilor lor. Unii ajung sã fie înobilaţi, ajungând astfel
sã facã parte din clasa superioarã, alţii decad din drepturi şi devin simpli administratori locali de
sate.

9
Subcapitolul patru se ocupã cu studiul adunãrilor româneşti din Banat şi este împãrţit în
douã pãrţi. În prima parte autorul se ocupã cu analiza adunãrilor româneşti din secolul al XIV-
lea. Bazându-se pe documentele şi mãrturiile din secolul al XIV, autorul constatã cã cnezimea
conducea destinele sociale româneşti şi în Banat. Elita cnezialã româneascã se întrunea spre a
rezolva problemele comunitãţilor, spre a veghea asupra raporturilor cu oficialitatea şi , mai ales,
dupã ce presiunile dinafarã deveniserã tot mai insistente, spre a-şi apãra interesele ameninţate şi
posesiunile uzurpate. Dupã impunerea stãpânirii strãine şi mai ales dupã ce s-au luat mãsurile din
1366 ce loveau în cnezi, în stãpâniri şi în confesiunea lor ortodoxã, adunãrile româneşti au avut
ca obiect mai cu seamã proteste, opoziţii şi plângeri. A doua parte graviteazã în jurul
problematicii adunãrilor româneşti din secolul al XV-lea. Spre deosebire de secolul al XIV,
secolul XV ilustreazã datoritã numãrului mult mai mare de documente pãstrate o situaţie mult
mai complexã. Acest secol este descris de autor drept secolul marilor afirmãri româneşti în lupta
antiotomanã. În acest secol cnezimea şi nobilimea românã şi-a dovedit capacitatea militarã în
cadrul luptei pentru apãrarea porţilor creştinãtãtii şi au fost pe punctul de a redeveni stare; adicã
entitate recunoscutã şi privilegiatã în Transilvania şi Banat. Pe baza analizei documentare,
autorul constatã cã initial aceste adunãri aveau un caracter pur românesc, dar cu trecerea timpului
încep sã îşi piardã din autoritatea decizionalã datoritã imixtiunii forurilor strãine. Pentru a fiinţa
în continuare şi pentru a conferi autoritate deciziilor luate, adunãrile au trebuit sã îşi adapteze
funcţionarea dupã procedura oficialã a regatului. Multe din adunãrile cneziale şi nobiliare
româneşti din acest secol au emis documente, pe care le-au întãrit cu sigiliul districtului, iar în
lipsa acestuia cu sigiliul unora dintre membrii lor marcanţii. Mai meritã menţionat faptul cã
documentele emise de adunãrile româneşti cu împricinaţi români şi bazate pe ius valachicum au
fost adesea confirmate de banii Severinului, de voievozii Transilvaniei, de guvernator şi chiar de
cãtre regii Ungariei. Sunt cazuri când înseşi oficialitatea apeleazã la aceste adunãri, le cautã
mãrturia şi le cer judecata în diferite probleme cu privire la districtele româneşti.

Al şaselea subcapitol cuprinde o analizã a adunãrilor româneşti din zona Crişului.


Autorul analizeazã diferite documente referitoare la aceastã zonã şi revelã informaţii preţioase cu
privire la modul în care funcţionau adunãrile din aceastã zonã. Concluzia autorului este cã
adunãrile cneziale din zona Crişului, fie cã au scopul de alegere a unor demnitari, de plângere
sau de judecatã, nu se deosebesc în esenţã de anunãrile cnezilor haţegani ori bãnãţeni. Singura

10
diferenţã constã în faptul cã cei din urmã şi-au consolidat statutul economico-social şi juridic
prin înobilare, iar ceilalţi şi l-au delgat prin impunerea stãpânului eclesiastic.

Al şaselea subcapitol vizeazã ţara Maramureşului şi regiunile româneşti vecine. Ţinutul


Maramuresului, precum şi ţinuturile vecine, în ciuda mãrturiilor timpurii de viaţã feudalã
româneascã, susţinutã şi de instituţii proprii bine organizate, nu au cunoscut, conform
documentelor pãstrate, o dezvoltare a adunãrilor cneziale şi nobiliare româneşti comparabilã cu
procesul istoric analog din Banat sau ţara Haţegului. Adunãrile cneziale au cunoscut o decãdere
rapidã, adunãrile nobiliare sub forma de congregaţiilor comitatense luândule locul. Penetraţia
maghiarã a fost mai profundã în acest ţinut, cele mai multe dintre instituţiile strãvechi fiind
asimilate sau dizolvate de cãtre instituţiile suprapuse de regatul maghiar.

Ultimul subcapitol se ocupã cu prezentarea situaţiei din Ţara Fãgãraşului. Adunãrile


boiereşti ale ţãrii Fãgãraşului se individualizeazã de celelalte adunãri din spaţiile româneşti
vecine. Boierii din tara fãgãraşului au pãstrat în mare o mare parte din specificul feudalitãţii
româneşti prestateale. Adunãrile boiereşti din acest ţinut au avut diferite compedenţe, ele variind
din sfera administrativã pânã în cea politico-juridicã. Adunãrile se ocupau cu administrarea
districtelor, aveau dreptul de a confisca proprietãti, de a oferi titluri de prorietate, precum şi de a
judeca în nume propriu, sau în numele stãpânului.

Cartea de faţã reprezintã un studiu cheie pentru elucidarea problematicii instituţiilor


medievale româneşti. Bazându-se pe numeroase documente de epocã, Ioan Aurel Pop reuşeste sã
analizeze exhaustiv originea şi evoluţia adunãrilor cneziale şi nobiliare româneşti din cele trei
ţãri române. Cartea de faţa impresioneazã prin numãrul imens de surse analizate, dar şi prin
maniera în care autorul îşi gândeşte şi structureazã demersul. Personal sunt de pãrere cã aceastã
carte meritã cititã, dar doar de un public avizat. Complexitatea demersului adoptat de autor,
precum şi cea a subiectului fac ca aceastã carte sã fie una dedicatã special publicului de
specialitate.

11