Sunteți pe pagina 1din 6

De ce istorie? Şi în speţă, de ce istorie antică?

De ce să nu păstrezi un astfel de studiu la


rang de hobby? Poate că răspunsul este exclusiv pe filiera unei motivaţii epistemologice,
deoarece când cineva alege drumul ştiinţelor umaniste nu o face cu gândul unor
bonificaţii materiale serioase, ci mai degrabă deoarece crede cu tărie în pasiunea sa.

Istoria cred că poate fi înţeleasă sau poate contribui la o schemă explicativă asupra individului,
lumii, traiectoriei generale a umanităţii, dar nu dacă ea este asemănată cu învelişul mort pe care
l-a lăsat în urmă un organism odinioară viu, dacă ne gândim că ce a fost demult nu mai
contează astăzi, sau că trebuie privit într-un context închis. O amintire. Aşa cum amintirea
individuală ajută la înţelegerea comportamentului personal, tot aşa am spune că memoria
colectivă ajută omenirea să se autoînţeleagă. Analogia o forţăm puţin, pentru că ea preface
istoria într-un fel de putere mitică, care în plan existenţial se imprimă cu putere în grupul
particular aşa cum amintirea individuală se imprimă în fiecare individ în parte.

Dar pentru a pătrunde un fapt istoric, trebuie să trecem dincolo de înţelegerea sa ca amintire,
pentru că ea presupune un timp individual infuzat cu experienţe foarte subiective. Ori ceva ce
s-a petrecut demult ne loveşte iniţial ca un obiect străin, un fel de fosilă fascinantă, care în sine
nu are o valoare de experienţă imediată. Prin urmare, noi suntem cei care creează dinamica
epocii, coerenţa ei, însemnătatea ei, spiritul ei.

Este dificil şi totodată semnificativ ce face istoricul, căci el se străduieşte să înţeleagă faptul şi
procesul istoric ca pe o chestiune existenţială, încărcată de sens, iar pentru a face asta se
detaşează mai întâi de trecut, eliberându-l de proiecţiile prezentului, pentru a se reapropia într-o
încercare de identificare cu el, de integrare a sa în destinul umanităţii. Istoria nu este de la sine
înţeleasă, naturală ci presupune o iniţiativă epistemică, culturală, spirituală. Intr-un fel,
reconstruind-o, noi o creăm. Determinante sunt procesele, dar poate mai determinantă este
viziunea noastră, depistarea şi prezentarea realităţilor prin filtrul conştiinţei noastre.

În societatea de astăzi axată pe principii atât de pragmatice, poate că nu este uşor de depistat ce
rol are, mai concret, istoria. Poate nici nu există finalităţi practice. Discuţia legată de utilitatea
ei însă, de cum putem s-o folosim în contexte practice, depinde de două idei fundamentale:este
un tezaur de întrebări şi răspunsuri, dar mai ales de întrebări, legate de funcţionarea societăţilor
şi indivizilor;şi ea este cea care ne ajută să percepem schimbările şi cum acestea au produs
prezentul. De fapt, întelegerea oricărui domeniu depinde de cercetarea istoriei acestuia. Pentru
că istoria este un imens laborator de unde putem extrage informaţii, cauze, consecinţe, ca
dovezi ale dezvoltării speciei umane pe toate palierele, în toată complexitatea sa. Studiind
istoria învăţăm să analizăm şi să contemplăm funcţionarea lumii umane.

Într-un fel, ea ne oferă sens, chiar dacă sensul poate că nu este decât o iluzie colectivă care ne
înzestrează cu o semnificaţie şi o ordine care este posibil să nici nu existe. Dar măcar formulăm
o schemă explicativă în care să ne încadrăm evoluţia (sau involuţia) ca civilizaţie. Iar
întorcându-ne foarte adânc în timp putem obţine o viziune mai de ansamblu asupra umanităţii
şi modului cum se prezintă ea astăzi. Problemele contemporane nu pot fi explicitate doar prin
cauze immediate. Schimbarea, sau non-schimbarea, jocul dintre cele două, ţin de timpul de
lungă durată. De asemenea, la fel de interesant este de urmărit ‘istoria istoriei’, adică modul
cum oamenii şi-au construit identitatea instrumentalizând istoria.

Aici, în istorie, regăsim poate mai mult ca în alte domenii, atât diversitatea naturii umane, cât şi
constantele acesteia. Bogăţia sa este cea care probabil ne atrage cel mai tare, ideea că din tot
acest cufăr de vechituri am putea afla câte ceva despre noi, despre ce am fost şi ce am ajuns. Cu
atât mai mult din istoria antică, pentru că aici valorile, problemele, mentalităţile par a avea un
grad de alteritate mai mare. Este ca o călătorie într-o ţară străină, care ne îmbogăţeşte
intelectual şi spiritual, ajutându-ne să ne definim mai bine, prin tot felul de comparaţii,
meditaţii, analogii, diferenţieri care ne ţâşnesc în minte. O alteritate în care însă descoperim
rădăcinile modernităţii şi care confirmă că nu e nimic nou sub soare, dar o şi infirmă, pentru că
fiecare fragment de istorie reţine o doză de originalitate.

La o privire imediată, istoria antică pare a nu contribui cu nimic la definirea identităţii noastre,
dar privind-o în ansamblul general al evoluţiei civilizaţiei globale, constatăm că este absolut
indispensabilă în peisajul umanităţii. Nu doar din pricina argumentului mai mult sau puţin
romanţios al rădăcinilor, dar şi pentru că ne pune la dispoziţie anumite tipare, modele de
mentalitate şi funcţionare socială care pot servi la încercarea de a recompune procesul continuu
şi neîntrerupt de transformare culturală a omului. Anticii erau parte din el, noi suntem parte din
el, şi încercând să-I înţelegem pe ei poate că afălm câte ceva şi despre propriile dezvoltări
recente. Dacă am privi istoria doar ca pe o simpă înşiruire de fragmente politice, sociale,
culturale, şi fiecare epocă am reduce-o la un glob de sticlă, pierem din vedere că în orice ştiinţă,
ca şi în întregul corpus al cunoaşterii, există conexiuni între toate elementele. Percepând critic
şi analitic ideea că istoria este un proces neîntrerupt, ne dăm seama că anticii, şi nu numai ei, ne
ajută să dobândim înţelepciune şi maturitate. Într-un fel, sunt printre noi, împărtăşindu-ne din
propriile experienţe.
Până la urmă nu suntem izolaţi de ce s-a petrecut în umanitate, iar poate că toată expunerea
aceasta constantă la problemele istoriei ne va da (sau nu) sens. Dar măcar ne va da de gândit,
ne va stimula, ne va entuziasma. Ne vom simţi mai puţin singuri, ne vom regăsi prin
intermediul ‘celorlalţi’, aşa cum călătorul începe să analizeze şi să se analizeze când intră în
contact cu o lume diferită, dar nu foarte diferită de a lui. Căci natura umană este aceeaşi,
nuanţele sunt diferite.

Cel puţin învăţăm să punem întrebări şi să răsucim răspunsurile pe toate părţile până găsim
ceva ce pare măcar a oferi un mai mic sau mai mare adevăr. Şi în fine, istoria a avut
întotdeauna ceva mistic şi boem în ea, ceva ce ne îndeamnă spre cercetarea ei. Aura aceea de
mister. Ca atunci când intri într-o casă veche sperând să descoperi ceva cu totul inedit. Căci
oricât de ‘ştiinţifici’ am deveni, o doză de utopie istorică şi de viziune fascinantă a frumosului
ne va rămâne în suflet. După cum spunea şi Schiller în “Scrisoarea unui danez călător” din
1785, când vorbea despre sculptura greacă:“Omul a înfăptuit ceva ce este mai mult decât era el
însuşi, un lucru care aminteşte de ceva şi mai măreţ decât specia sa – dovedeşte oare aceasta că
el este mai puţin decât va fi cândva?”.

Indiferent de motive, de consecinţe, de ce facem sau nu facem cu ea, istoria a fost şi va fi


mereu o posibilitate infinită de a cunoaşte, a înţelege şi a contempla umanitatea în toată
diversitatea sa. Jocul cu trecutul ne poartă spre tărâmuri de poveste, o poveste care este chiar a
noastră şi pe care este păcat să nu o investigăm şi să o trăim.

Omul reprezintă cea mai importantă resursă a societăţii


contemporane bazată pe democraţie, informatizare şi economie de
piaţă.
Idealul educaţional al învăţământului românesc, care decurge din cel
social, se referă la formarea integrală şi armonioasă a unei
personalităţi creative şi autonome. Formarea unei personalităţi
armonioase presupune ca elevul să primească o educaţie
intelectuală, estetică, fizică, tehnologică, profesională, moral-civică si
religioasă, iar această educaţie o primeşte în şcoală.
Un rol important în educarea elevului din punct de vedere intelectual,
estetic, moral-civic (şi nu numai) îl are istoria, alături de celelalte
discipline şcolare. Totodată, valorile democraţiei care stau la baza
societăţii actuale sunt propagate de istorie prin conţinuturile
programelor şcolare şi prin valenţele educative ale obiectului istorie.
Pot spune că istoria ocupă primul loc în ansamblul disciplinelor cu
impact instructiv şi educativ, şi asta pentru că permite reconstituirea
trecutului şi explicarea acestuia şi pentru că are multiple valenţe
educative şi formative. Împreună cu cultura civică istoria oferă elevilor
un set de valori importante pentru traiul în societate, mai ales că
societatea actuală este extrem de agitată din toate punctele de vedere
iar existenţa noastră depinde de multe ori de modul în care există şi
se comportă ceilalţi.
Se ştie foarte bine că „Historia magistra vitae”, pentru că doar atunci
când îţi cunoşti trecutul poţi cel puţin să încerci să eviţi repetarea unor
greşeli fatale, evident nu tot timpul. Nu putem aprecia prezentul sau
intui viitorul dacă nu ne cunoaştem trecutul. Fiecare dintre noi are
propria sa istorie, deci suntem produse ale istoriei şi de aceea trebuie
sa o studiem cu acelaşi interes cu care ne-am studia pe noi
înşine. Cum spunea marele istoric Nicolae Iorga, „Cunoscând istoria, eroii,
tradiţia, ne facem mai sociabili, mai altruişi, mai iubitori de om şi viaţă”.
Dacă nu cunoaştem şi nu înţelegem istoria naţiei noastre şi a celorlalte
popoare, nu avem cum să fim umani şi iubitori şi nu putem să-i acceptăm pe
ceilalţi. Şi asta in condiţiile în care suntem cetăţeni ai NATO şi UE. De
aceea, se pune întrebarea “-Cum pot eu să ma comport la Roma dacă nu
cunosc istoria Romei şi nu cunosc regulile de vieţuire în societatea mea?”
Istoria este disciplina şcolară care constituie şi fundament pentru
cunoştinţele dobândite de elevi la discipline ca: limba şi literatura
romană, cultura civică, geografia economică, filosofia, religia, etc.
Revenind la importanţa istoriei în formarea tinerilor ca cetăţeni –
resurse pentru piaţa muncii pot spune ca această disciplină şcolară
poate să contribuie determinant in formarea personalităţii acestor
viitori cetăţeni. Acest rol e important în formarea personalităţii elevului
prin faptul că permite:
 asimilarea unui sistem de cunoştinţe fundamentale;
 lărgirea orizontului de cultură generală;
 dezvoltarea interesului pentru cunoaştere;
 formarea deprinderilor de muncă intelectuală (localizarea, selectarea,
organizarea şi evaluarea informaţiilor);
 dezvoltarea capacităţii de prelucrare, interpretare şi operare cu
informaţiile;
 dezvoltarea inteligenţei şi creativităţii;
 formarea capacităţii de a gândi divergent;
 dezvoltarea capacităţii de a gândi logic, analitic, critic, sintetic şi
interpretativ;
 formarea capacităţii de a gândi interdisciplinar;
 însuşirea culturii religioase constituită din informaţii privind istoria
religiilor;
 dezvoltarea interesului pentru artă şi pentru frumos;
 formarea unui comportament moral-civic prin cunoaşterea valorilor,
principiilor şi normelor sociale de-a lungul timpului.
Toate lucrurile de mai sus sunt atinse în cadrul orelor de istorie prin
programele şcolare de la toate clasele. Astfel :
 Tot timpul elevii îşi dezvoltă deprinderile de scris şi mai ales de citit,
atât de necesare în înţelegerea mesajelor transmise de sursele istorice
scrise;
 În toate lecţiile elevii dobandesc cunoştinţe de cultură generală;
 În toate lecţiile se stabilesc relaţiile de cauzalitate dintre evenimente,
lucru care contribuie la dezvoltarea inteligenţei;
 În toate lecţiile este stârnit interesul pentru cunoaştere deoarece mereu
sunt noţiuni noi;
 În fiecare lecţie elevii descoperă prin studiu individual informaţiile prin
analiza textelor istorice;
 În toate lecţiile este lărgit orizontul geografic prin utilizarea hărţilor şi a
atlaselor istorice dar şi prin realizarea unor hărţi de către elevi;
 În toate lecţiile se stimulează creativitatea prin folosirea algoritmizării;
 În lecţiile cu teme religioase se descoperă lucruri noi despre religiile
lumii şi se promovează toleranţa religioasă;
 În lecţiile care tratează teme legate de cultură sunt dezvoltate dragostea
faţă de arte şi faţă de ştiinţe precum şi înţelegerea evoluţiei unor
descoperiri ştiinţifice;
 Tot timpul este pus accentul pe acceptarea diferenţelor dintre oameni şi
pe promovarea lucrului în echipă;
 Tot timpul este stabilită legătura între local-naţional-universal.
În finalul acestui material, aş dori să mă opresc asupra unei laturi
foarte importante a studierii istoriei şi anume la valoarea morala
numită patriotism. Această valoare morală este evitată in ultima
perioadă în societatea romanească, deşi în şcoală se studiază o
unitate de învăţare dedicată patriotismului la cultură civică la clasa a
VIII-a. Deşi există mulţi care acreditează ideea ruşinii de a fi român şi
a defectelor noastre ca naţie ar trebui sa se ştie faptul ca nu există
clasamente reale ale popoarelor lumii pe baza de calităţi şi defecte şi
că toţi oamenii au calităţi şi defecte- asta fiind unicitatea fiinţei umane.
Caragiale spunea ceva de genul “Zi-le oameni şi dă-le pace”.
De aceea consider că este imperios necesar să ne respectăm trecutul
şi să ne iubim patria, să nu uităm cine am fost, cine suntem şi ce
putem fi. Istoria este disciplina şcolară care ne dă şansa să facem
toate lucrurile de mai sus. De aceea trebuie pus accentul pe
menţinerea istoriei ca disciplină scolară şi pe solidizarea legăturii
dintre tineri şi patria noastră. Şi să nu uităm de o deviză foarte
cunoscută – “Unitate în diversitate”.
Bibliografie:
Ioniţă, Gh.I. – Metodica predarii istoriei, Editura Universităţii din
Bucureşti, Bucureşti, 1997.
Păun , Ştefan – Didactica istoriei, Editura Corint, Bucureşti, 2001.
Stoica, Marin – Pedagogie şi psihologie, Editura Gheorghe Alexandru,
Craiova, 2002.