Sunteți pe pagina 1din 4

Lostriţa, de Vasile Voiculescu (comentariu

literar)
Povestirea Lostriţa, de Vasile Voiculescu (1884-1963), face parte din volumul Iubire
magică, apărut postum (1970), aşadar se încadrează în proza contemporană.

Este o povestire fantastică, deoarece îmbină planul real cu cel fabulos şi este o povestire
în ramă, întrucât întreaga acţiune se subordonează legendei despre tânărul Aliman şi
lostriţa fermecată, pe care pescarii de pe malul Bistriţei o povestesc de generaţii,
îmbogăţind-o an de an cu noi „adausuri şi scornituri”, după închipuirile oamenilor ce erau
mereu avizi de „întâmplări de dincolo de fire”.

Naratorul omniscient şi naraţiunea la persoana a III-a definesc perspectiva narativă a


povestirii. Timpul narativ este cronologic, situându-se într-un plan al trecutului, iar spaţiul
narativ îmbină realul cu imaginarul. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa
mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea acestuia de evenimente.

Construcţia subiectului
Incipitul povestirii îl constituie superstiţia populară (eres) că diavolul ia diverse înfăţişări
pentru a atrage oamenii ca să-i distrugă. Acţiunea, caracterizată prin înlănţuirea
întâmplărilor, debutează în plin fabulos, cu povestirea legendei populare despre „dracul
din baltă”, întruchipat de o lostriţa uriaşă care „a ademenit multă lume”, de la pescari
iscusiţi la copii neştiutori şi care, furaţi de strălucirea ei, s-au înecat în apele Bistriţei,
întrucât ea era mai ales „nesătulă de carne de om”. Această legendă poate fi considerată
prologul naraţiunii. Îmbinat cu planul fabulos, se manifestă încă de la început şi planul
real, reprezentat de satul de pescari de pe malul Bistriţei.
Tânărul Aliman, fascinat de lostriţa, nădăjduia că „o să-i cază-n mâini” şi chiar reuşeşte s-
o prindă o dată în undiţă „numai o clipă”, altă dată a strâns-o în braţe, dar sălbăticiunea
„i-a scăpat din mâini ca o săgeată licăritoare”. Flăcăul a rămas acolo „buimac, cu gura
căscată şi de atunci nu i-a mai ieşit din carnea braţelor o dezmierdare [...] îi simţea mereu
povara şi forma în mâinile nedibace şi în sufletul tulburat”.

Realul se împleteşte cu fabulosul, ambiţia pescarului fiind dublată de curajul şi vitejia


flăcăului. Ca un Făt-Frumos din basme, Aliman, care „era frumos şi voinic” şi „nu ştia de
frica nimănui”, s-a jurat să prindă lostriţa vie şi tiu şi-a mai găsit odihnă, „zi noapte cerceta
scorburile ca un nebun, alerga, mânca, trăia numai pe prunduri şi în apă”. Din când în
când, lostriţa se arăta şi flăcăului îi mergea bine, „apele se supuneau ascultătoare”.
Dispariţia mai îndelungată a lostriţei îl chinuia şi „de atâta zbucium şi alergătură se topea”.

În plan real, primăvara Bistriţa şi-a revărsat apele, numai lostriţa nu se arăta. La un
moment dat, ea se iveşte „mai mândră, mai vicleană” ca oricând, iar tânărul îşi recapătă
forţa şi încrederea. Aliman recurge la stratageme diferite pentru a prinde lostriţa,
împleteşte din nuiele „coteţe”, dar totul e în zadar şi el se încredinţează că „nu e lucru
curat”.

Flăcăul pleacă într-un sat „sălbatec de pe Neagra”, ia un vraci bătrân, „mare descântător
de peşti, un fel de stăpân al apelor”, care îi confecţionează o lostriţa din lemn „aidoma de
şuie şi de frumoasă ca cea din Bistriţa”. La ora întâlnirii duhurilor, în miez de noapte, „cu
luna în pătrar”, Aliman intră în râu cu lostriţă vrăjită, spune descântecul învăţat de la
vrăjitor, prin care se leapădă de lumea lui Dumnezeu şi dă drumul „păpuşii cu chip de
lostriţă” în Bistriţa. Pactul dintre flăcău şi diavol trimite la Faust şi Mefisto (mitul faustian al
lui Goethe), având aceeaşi aspiraţie a împlinirii idealului în iubire şi, în acelaşi timp, setea
de a ieşi din limitele condiţiei umane.
Odată vraja făcută, flăcăul doarme adânc şi liniştit pentru prima oară după multă vreme,
până când l-au trezit oamenii, întrucât Bistriţa „venise sodom din mal în mal, cărând
sfărâmături de sate la vale cu case, oameni şi vite”.

Fabulosul
Fabulosul se insinuează cu subtilitate în firul epic al povestirii. Aliman se pregăteşte să se
arunce în valuri ca să salveze o făptură omenească ce „abia se mai ţinea cu amândouă
mâinile de o rămăşiţă de cârmă”. Era o fată leşinată, care îşi vine numaidecât în fire şi nu
înghiţise deloc apă; hainele s-au zvântat rapid, părul ca nişte „şuvoaie plăviţe resfirate”,
ochii „mari, rotunzi, dar reci ca de sticlă”, şi dinţii „ascuţiţi ca la fiare” stârnesc uimirea
oamenilor.

Aliman a luat fata acasă, între ei născându-se, ca în basmele populare, „o dragoste cum
nu se mai pomenise pe meleagurile acelea”. Ei au petrecut câteva săptămâni împreună
„pierduţi de fericire”, stârnind alte zvonuri, că „fata ar suge sângele flăcăului ca o
strigoaică”, dar Aliman era „mai sănătos, mai voinic, mai frumos şi mai bun „ ca niciodată
„şi nu le păsa de nimic”. Lostriţa apăruse din nou şi plutea „în văzul tuturor”, dar flăcăul nu
se sinchisea, îi ieşise din minte şi era bucuros ca „o Bistriţă umflată de fericiri”.

Fantasticul
Fantasticul este realizat din elemente reale şi fabuloase, care compun întâmplările ce
devin decisive pentru firul naraţiunii. Flăcăul vrea să se însoare cu fata, căreia el îi pusese
numele Ileana, ca-n basmele populare, dar ea „hohoti nebuneşte” pentru că „nu-i ardea
nici de popă, nici de biserică”, spunând ironic că „nu pentru asta venise ea pe lume”. Într-
o zi, mama fetei, „o femeie voinică; iute şi sturlubatică”, a venit să-şi ia fata acasă, „la
izvoarele Bistriţei aurii, unde spunea că-şi are rosturile” şi, până ce Aliman să se
dezmeticească, femeia „cu prada era departe”.

Aliman a căutat-o multă vreme, dar în zadar; nici vraciul nu mai era de găsit, numai un
moşneag, trecut de suta de ani, îşi amintea că, atunci când el era copil, satul Te alungase
cu pietre „pentru multele blestemăţii şi răutăţi ce săvârşeau cu ajutorul Satanei”. Supărat
peste măsură, flăcăul „s-a închis în el şi în casă”, devenind neputincios şi „moale ca o
cârpă”.

În plan real, o fată mai îndrăzneaţă din sat „l-a îmbrobodit uşor”, s-a logodit cu el, fixându-
se şi nunta. În noaptea de dinaintea nunţii, Aliman visează că „se însura cu lostriţa” şi că
îl cununa „bătrânul vrăjitor”. A doua zi, în timpul ospăţului, pe Aliman îl anunţă un copil că
a apărut din nou lostriţa miraculoasa, care e „mai mare şi mai frumoasă ca până acum”.
Buimac de băutură, Aliman se trezeşte brusc, ca dintr-un somn adânc şi fuge spre Bistriţa
„ca scos din minţi”, strigând: „Azi nu mai scapă! O mănânc de nunta mea!”.

Văzând lostriţa, chipul lui Aliman se luminează „de o bucurie nefirească”. Râul este
învolburat, dar flăcăul strigă peste vuietul apelor: „iată, vini”, întâlnirea fiind ancorată în
plin fabulos. Intrând în apele vijelioase, Aliman prinde lostriţa în braţe şi „se căznea s-o
apere, adăpostind-o ca pe un copil cu braţele”, apoi se cufundă cu ea în valurile care „s-
au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna”.

Semnificaţii ale fantasticului


Lostriţa este o povestire fantastică, pe care Vasile Voiculescu o construieşte din elemente
reale şi elemente fabuloase populare. În plan real, se situează satul de pescari, aflat pe
malul Bistriţei, care, atunci când primăvara zăpezile se topesc brusc; poate provoca
inundaţii şi nenorociri oamenilor. Dramele sătenilor provocate de înecuri, precum şi faptul
că locuitorii de pe malul Bistriţei sunt pricepuţi în meşteşugul pescuitului se înscriu în
planul real. Nunta din finalul povestirii, ritualul ospăţului, naşii, mireasa şi nuntaşii fac parte
tot din realul vieţii.
Planul fabulos
În plan fabulos, lostriţa sugerează ştima, duhul rău al apelor, „Necuratul”, „dracul de baltă”,
care îi vrăjise pe mulţi bărbaţi cu iubirea ei. Superstiţia populară (eres) spune că dracul ia
diverse înfăţişări ca să atragă oamenii şi să-i determine să păcătuiască, pentru a le lua
sufletul şi pentru a-i distruge. În această povestire, se sugerează ideea că dracul luase -
de data asta-înfăţişarea unui,peşte, sub forma lostriţei, care simbolizează ştima apelor.
Aliman, îndrăgostit nebuneşte de lostriţă, trebuie să-şi urmeze calea aspiraţiei sale spre
un ideal, face pact cu Diavolul în numele iubirii, întocmai ca Faust al lui Goethe şi este
capabil de sacrificiul suprem pentru atingerea absolutului. Totul în povestire stă sub
semnul fabulosului, apropierea de basm constând atât în „povestea în poveste”, cât şi în
conturarea personajelor: Aliman este asemenea unui Făt-Frumos, iar ştima, strigoaica,
nagodele sunt specifice mitologiei româneşti.

Deznodământul
Deznodământul povestirii trimite către mitul totemic, acela că strămoşul tuturor
vieţuitoarelor lumii este peştele, ca motiv mitic, arhetipal autohton. Aliman prinde lostriţa
cu bucurie şi cu dragoste nestăvilită, încearcă s-o ocrotească, şi se contopeşte cu ea în
adâncurile misterioase ale apelor, într-o lume necunoscută, tainică a valurilor care „s-au
pecetluit deasupra lui pentru totdeauna”, sugerând întoarcerea omului la origini, prin
refacerea legăturii totale cu elementele cosmosului. Pe de altă parte, sfârşitul tragic al
tânărului Aliman poate semnifica ideea că omul este devorat de propriul ideal, spre care
aspiră necontenit şi cu care doreşte să se identifice.

Fiind o specie a genului epic, o naraţiune de mică dimensiune, la care se povesteşte, cu


subiectivism, o singură întâmplare, la care participă personaje puţine, palid conturate şi în
care elementele reale îmbinate cu cele fabuloase creează fantasticul, opera Lostriţa, de
Vasile Voiculescu, este o povestire fantastică în ramă.
Limbajul artistic
Limbajul artistic este dominat de spontaneitatea; şi firescul exprimării, mai ales prin
cuvintele populare specifice zonei, care dau un farmec particular şi originalitate povestirii.
Registrele stilistice ale povestirii se înscriu în tradiţionalism, mai ales prin hiperbolizarea
unor secvenţe narative, prin excesul de epitete, precum şi prin detaliile descriptive. Lexicul
se caracterizează prin frecvenţa verbelor, care imprimă dinamică naraţiunii şi prin
arhaismele şi regionalismele care emană o atmosferă de vrajă şi conferă stilului oralitate.

Vasile Voiculescu foloseşte o naraţiune în maniera poveştilor vânătoreşti, în spiritul


basmelor populare: „În planul artei, autorul se comportă ca solomonarii, ca vrăjitoarele şi
ca zânele sale [...]. Autorul atribuie personajelor facultăţi, forţe înrudite cu ale lui; dar
Marele Magician, Vrăjitorul adevărat, rămâne de fapt el însuşi” (Nicolae Manolescu).

Finalul
Finalul ilustrează rama care încadrează povestirea. Întâmplarea este o poveste populară,
o legendă care a rămas „vie şi mereu mlădioasă”, îmbogăţită an de an cu noi „adausuri şi
scornituri”, după închipuirile oamenilor avizi de „întâmplări de dincolo de fire”. Finalul este
tragic şi deschis interpretării cititorului, care poate percepe gestul flăcăului în sens totemic,
ca pe întoarcerea omului la origini, ori să considere că omul este devorat de propriul ideal,
spre care aspiră necontenit.