2.

STADIUL ACTUAL AL REALIZĂRILOR ȘI CERCETĂRILOR

2.1 Formarea partii minerale si organice a solului

Pentru dezvoltarea lor, plantele au nevoie de substante minerale si apa pe care si le procura
din sol. Rocile primare nu pot insa retine apa, iar substantele minerale din compozitia lor nu pot
fi accesibile nutritiei plantelor. Transformarea mineralelor si a rocilor din partea superioara a
litosferei (fig 1) a avut loc in decursul timpului sub actiunea agentilor atmosferici , hidrosferici ,
si biosferici [1].

Dezagrearea. Procesul de desfacere si maruntire continua a mineralelor si a rocilor in

particule din ce in ce mai fine adica dezagrearea lor, este urmarea actiunii unor agenti fizici, ca:
variatia diurna a temperaturii, inghetul si dezghetul, apa, vantul, forta de gravitatea etc., precum
si actiunea vietuitoarelor [1].
Alterarea mineralelor si rocilor. Fenomenul de alterare reprezinta totalitatea
modificarilor chimice pe care le suporta mineralele primare din compozitia rocilor, precum si de
formare a noilor minerale secundare cu compozitie chimica mai simpla si cu stabilitate mai mare
in conditiile termodinamice de la suprafata scoartei terestre. Procesul de alterare este complec si
are la baza oserie de procese simple ca: hidratarea, dizolvarea , hidroliza, carbonatarea,
oxidoreducerea si altele care in natura au loc in acelas timp si se conditioneaza reciproc[1].
Hidratarea este procesul prin care apa poate fi legata fizico-chimic la suprafata, poate intra
in edificul cristalin sau chiar in constitutia chimica a mineralelor. Diferitii compusi chimici din
scoarta dezagreata pot fi: usor solubili in apa, de exemplu, sarurile de sodiu si de potasiu; greu
solubili, cum este CaCo3 ; practice insolubili, cum este cazul carbonatilor de fier, mangan si
silicatilor [1].
Hidroliza este procesul prin care o sare se descompune sub actiunea apei si constituie ce l
mai important process de transformare a mineralelor din roci. Dupa natura lor, diferitele saruri
minerale pot hidroliza acid , alcalin sau neutru.
Carbonatarea este procesul chimic care rezulta atunci cand asupra mineralelor, a rocilor
sau asupra produselor rezultate din alterare actioneaza bioxidul de carbon dizolvat in apa [1].
Oxidarea este procesul prin care diferite substante se combina cu oxigenul, fie prin
castigare de oxygen, ca in cazul trioxidului de sulf, fie prin pierderi de hidrogem, sit rec in felul
acesta de la o valenta inferioara la o valenta superioara. Prin oxidare are loc o accentuarea a
insusirilor acide sau o atenuare a celor bazice. Astfel , anhirida sulfuroasa da nastere acidului slan
sulfuros, care prin oxidare formeaa acidul sulfuric tare [1].
Reducerea este procesul invers oxidarii si poate avea loc prin pierdere de oxigen. Oxidarea
si reducerea sunt procese antagonice. Ele au un rol foarte important in mobilizarea, transportul si
depunerea fierului si manganului, care se gasesc in reteaua cristalina a mineralelor sub forma
ionilor bivalenti. In timpul hidrolizei si carbonatarii, acestia trec sub forma de bicarbonate ferosi
si manganosi solubili.
Odata cu aparitia vietii pe pamant, reactiile chimice de alterare a mineralelor si a rocilor
au fost mult amplificate. Organismele vii au un rol important nu numai in procesul alterarii ci si
in formarea solului, fapt pentru care nu se poate face o separare in timp si in spatiu a proceselor
chimice de cele biochimice, deoarece au loc simultan si se conditionea reciproc[1].
Principalele produse de dezagregare si alterare. Cu exceptia rocilor eruptive ca:
feldspati, amfiboli, piroxeni, mice etc., toate celelalte suntalcatuite dintr-un numar foarte mare d
eminerale, din alterarea carora au rezultat mineralele secundare, diferita saruri, oxizi, hidroxizi,
silice amorfa sau cristalizata, cat si uneleparticule de roca, ca praf, nisi psi altele, care s-au
acumulat in masa solului [1].
Tabelul 1 .
Clasificarea fragmentelor si particulelor primare [1].

Diametrul fragmentelor si al particulelor in (mm)

Fractiunea granulometrica Dupa Atteberg Dupa Kacinski
Bolovani <200 -
 Pietre 200- 20 3
Pietris 20-2 3-1
Nisip 2-0,02 1-0,05
Nisip grosier 2-0,2 1-0,5
Nisip mediu - 0,5 – 0,25
Nisip fin 0.2- 0,02 0,25 – 0,05
Praf sau pulbere 0,02 – 0,002 0,05 – 0,001
Praf mare - 0,05 – 0,01
Praf mijlociu - 0,01 – 0,005
Praf fin - 0,005 – 0,001
Argila 0,002 – 0,0002 0.001 – 0,0001
Argila grosiera - 0,001 – 0,0005
Argila fina - 0,0005 – 0,0001
Argila coloidala >- 0,0002 >- 0,0001
Clasificarea fragmentelor si particulelor primare [1].
In functie de marimea lor, fragmentele si particulele primare de roca au fost grupate in mai
multe categorii (tabelul 1).

Nisipul este alcatuit din particule de minerale rezultate din alterare, de cuart si in mai mica
masura din mice albe, netransformate inca prin procese chimice. Nisipul nu retine apa si nici
substantele nutritive, fiind lipsit de coeziune si aderenta.
Argila este alcatuita din minerale argiloase de tipul caolinitului, montmorilonitului, micelor
hidratate si din produsele coloidale ale hidrolizei silicatilor primari, ca: silice, hidroxizi si altele.
Argila este putin permeabila, retine puternic apa, are coeziune ridicata, este plastic si foarte
aderenta. Prin umezire isi mareste volumul, iar prin urcare, si-l micsoreaza. Este bogata in elemente
minerale si poseda o mare capacitate de retinere a substantelor nutritive [1].
Praful a rezultat ata din procesul de dezagragare, cat si din cel de alterare a mineralelor si
este alcatuit din cuart, precum si din silice, are o capacitate mijlocie de retinere a apei si a
substantelor hranitoare prezentand insusiri intermediare intre nisip si argila.
 Fragmentele cu un diametru mai mare de 0,2 mm constituie cee ace se numeste scheletul
solului. Fractiunile cu un diametru sub 0,2 mm formeaa partea fina a solului (argila, praful si
nisipul fin).
Sarurile care rezula in urma alterarii mineralelor ce alcatuiesc rocile prezinta diferita garde
de solubilitate. Din grupa sarurilor usor solubile fac parte cele provenite din acidul azotic,
clorhidric, acidul sulfuric cu metalele alkaline, apoicele mai greu solubile provenite din acidul
carbonic bicarbonic si altele. Sulfatul de calciu este greu solubil, iar calcitul, magnezitul sau
dolomitul sunt practice insolubile in apa curata.
2.1. Principalele lucrari si sisteme de lucrare a solului
O conditie esentiala pentru obtinere de recolte mari la toate plantele cultivate este crearea unui
strat de sol afinat, permeabil pentru apa si aer, cu o rezerva suficienta de umiditate si substante
nutritive, curat de buruieni, lipsit de germenii patogeni ai bolilor criptogamice si de insect
daunatoare. Ansamblul de operatiuni care se executa cu diferite masini si unelte in scopul
pregatirii unui asemena strat constituie lucrarile solului. Stratul de sol asupra caruia se actioneaza
se numeste strat arabil si cuprinde de regula partea superioara a orizontului cu humus , cu exceptia
unor soluri la care cuprinde in intregime stratul cu humus [1].
Pentru lucrarile solului exista o mare varietate de masini si unelte cu care se realizeaza unul
sau mai mlte procese tehnologice, ca:rasturnarea stratuluiarabil si intoarcerea lui, maruntirea si
afanarea solului, amestecarea si omogenizarea startului lucrat, tasarea si nivelarea suprafetei
solului, distrugerea buruienilor si in unele cazuri, formarea brazdelor pentru retinerea sau
eliminarea aper de prisos si o mai buna incalzirea a solului.
Aratul. Aratul este o lucrare de baza asolului, prin care se realizeaza intoarcerea si
maruntirea unei parti sau in intregime stratul arabil, uneori si a unei parti din stratul subarabil. Cu
aceasta ocazie se introduc in sol resturile organice de la suprafata, ingrasamintele, amendamentele,
insectele, larvele si ouale acestora, cat si agentii patogeni ai unor boli criptogamice.
Brazdele, adica fasiile de sol taiate in plan orizontal de atre brazdarul plugului si in plan
vertical de catre cutitul-disc prin inaintarea plugului, sunt impinse pe suprafata cormanei care le
rastoarna si le marunteste.
O aratura de calitatea superioara se realizeaza in cazul plugurilor prevazute cu antetrupite,
care sunt plasate in fata trupitelor si mai sus. In acest caz trupitele antetrupitele acestea detaseaza
o fasie pana la adancimea de 10- 12 cm din stratul superficial al solului , pe care o arunca pe
fundul brazdei precedente, iar trupita din spate, taie o brazda mai adanca pe care o arunca peste
cea taiata de antetrupita. In felul acesta, startul superficial al solului cu structura distrusa (prafoasa)
in care se afla cantitatea cea mai mare de seminte de buruieni, numerosi germeni de boli si larve
de daunatori este ingropat in profunzime, iar la suprafata este adus un strat cu structura si
porozitate mai buna, care favorizeaza patrunderea apei, aerului si a radacinilor plantelor,
micsorarea pierderii apei prin evaporare si o intensificare a proceselor microbiologice
amonificatoare si nitrificatoare (tabelul 8 73 )

Aratura cu plugul cu antetrupita nu se poate executa ins ape terenurile puternic

imburuienate sau acoperite cu musuroaie si nici pe slurile cu start subtire de humus.
Calitatea araturii este considerate drept corespunzatoare cand brazdele sunt complet
rasturnate, resturile organice sau ingrasamintele bine incorporate, pulverizarea solului redusa la
minimum, ca si frecventa bulgarilor mari, iar brazdele au aceasi adancime si nu prezinta gresuri
(portiuni nearate sau brazed suprapuse). Solul trebuie arat in perioada optima si cand este reavan,
deoarece calitatea acestei lucrari depinde de textura si structura solului, de natura cationilor din
complex etc.
La solurile cu textura usoara, unele insusiri fizice (coeziunea, adeziunea si plasticitatea)
prezinta oscilatii reduse fata de gradul umiditatii lor, fapt pentru care aratul se poate executa la un
interval mai larg de umiditate (10-28 % din greutatea solului uscat ) . La celel cu textura grea,
dimpotriva, acestea se efectueaza la un interval mai scurt (15-20%) de umiditate. Calitatea araturii
este deasemenea determinata si de raportul dintre adancimea si latimea brazdei cat si de viteza
agregatului in timpul lucrului. Astfel, daca brazda este prea lata solul se sfarama greu, iar daca este
prea ingusta se rastoarna nesatisfacator. Raportul dintre adancimea si latimea brazdei poate varia,
in general, intre limitele 1: 1,5 pentru araturile normale, 1:3 pentru araturile superficiale, 1:1 pentru
araturile adanci si 1:0,8 pentru cele foarte adanci.
Cea maipotrivita viteza a agregatului de lucru este 4,5 – 5,5 km/h, iar in perspectiva prin
folosirea plugurilor de mare viteza, acestea va putea depasi 7 km/h.
Lucrarea de arat se efectueaza pe parcele a caror latime este un multiplu cu sot al latimii
agregatului de arat, iar lungimea de 800 – 2500 m. Metodele de arat folosite sunt: in laturi, la
cormana, combinata (alternative cand aratura pe o parcela in laturi este alternata cu cea la cormana
pe cealalta parcela), aratura intr-o singura parte si in spinari.
Aratura in laturi se incepe de pe latura dreapta a parcelei, se intoarce apoi pe cealalta latura
(stanga) si se incheie pe mijlocul sau in felul acesta, la marginile parcelei raman doua coame, iar
la mijloc un sant.
Aratura la cormana de incepe din mijlocul parcelei si se termina la margini. Suprafata
arata dupa aceata metoda prezinta la mijloc o coama, iar la extremitati, santuri ( fig 18 ). Aratura
efectuata dupa aceste metode prezinta dezavantajul unui numar prea mare de santuri si coame, care
ingreuneaza executarea lucrarilor de semanat, de intretinerea a culturilor, de recoltat etc., iar
santurile create pot colecta apa. Evitarea acestui neajuns se poate realiza prin executarea araturii
combinate: - la cormana pe parcele cu sot si inlaturi pe cele fara sot.
Aratura intr- o singura parte este caracteristica in mai ales terenurilor in panta si se executa
cu plugurile reversibile. Brazdele fiind aruncate si la ducere si la intoarcere in acelas sens, suprafata
arata este uniforma, fara coame si santuri.
Aratura in spinari este indicate pentru solurile cu exces de umiditate si se executa pe parcele
ingusta de 10-15 m, odata la 2-3 ani, dupa metoda la cormana. In felul acesta, excesul de
umiditatese scurge pe santuri iar pe coame solul se zvanta mairepede. Aceasta metoda se practica
deasemena sip e terenurile in panta (5-15 %), in care caz coamele sunkt orientate pe curbele de
nivel si au rolul de a opri scurgerile de apa pep ante si de aimpiedica procesul de eroziune al
solului.
Dupa anotimpul de executare , araturile pot fi: de vara (precedata uneori de desmiristire),
de toamna si de primavera.
Grapatul. O lucrare foarte des folosita atat pe terenurile neocupate de culture (pentru
completarea araturii), cat sip e cele cultivate (ca lucrare de intretinere) este grapatul. Fiind o lucrare
superficiala, prin grapat se realizeaza: afanarea, amestecarea solului fara intoarcerea brazdei,
sfaramarea bulgarilor, nivelarea terenului si o oarecare distrugere a burienilor.
In ultimul timp, pentru crustei aparuta primavera, mai ales in culturile de porumb si alte
plante prasitoare s-a introdus lucrarea cu sapa rotativa. Deoarece graparea repetata favorizeaza
acumularea unei cantitati de praf care la prima ploaie astupa porii din stratul superficial al solului
si formeaza crusta, se recomanda netezirea suprafetelor de teren cu netezitoarele.
Lucrarea de grapat cu grapele de diferite tipuri se efectueaza in numerase cazuri. Astfel,
araturile de vara se grapeaza imediat sau concomitant cu aratul. Dupa semanat sau concomitant cu
acesta, terenul se grapeaza pentru incorporarea semintelor ramase afara si netezirea terenului.
Semanaturile de primavera se grapeaza daca solul a format crusta inainte de rasarirea plantelor.
Primavera, culturile de grau care au iesit din iarna puternic infratite se supun graparii.

Grapatul se mai executa pentru: nivelarea primavara a terenului pregatit de primavara,

pajistile si fanetele natural sau lucernierele si trifoistile primavera si dupa fiecare coasa, in scopul
strangerii resturilor organice si afanarii solului, dupa tavalugire, in regiunile secetoase, pentru
intreruperea capilalelor si oprire evaporatiei apei din sol. In toate cazurile, cu exceptia araturii de
toamna graparea trebuie sa fie executata de regula dupa ploaie, cand stratul superior este reavan
sau imediat dupa arat.
Cultivatia. Este o lucrare care are drept scop afanarea si maruntirea solului la o adancime
mai mare (14-20 cm), distrugerea buruienilor, a crustei, incorporarea ingrasamintelor administrate
pe aratura sau suplimentar printer randurile plantelor prasitoare, deschiderea rigolelor pentur
irigare, musuroirea sau rarirea plantelor. Executarea acestor lucrari se poate realiza cu ajutorul
cultivatoarelor, prin schimbarea pieselor active si a pozitiei lor pe cadrul cultivatorului. Cultivatia
este principal lucrare a solului arat acoperit cu buruieni sau cu stratul superficial tasat. Cand
intervalul intre aratura si semanat este mare, lucrarea de cultivatie se executa de cateva ori, ultima
la adancimea de semanat a culturii respective, chiar inaintea semanatului.
Tavalugitul. este o lucrare superficiala a solului prin care se realizeaza tasarea si nivelarea
suprafetei arate si spargerea bulgarilor. Ca si in cazurile precedente, tavalugul se foloseste at ape
solul neocupat cat sip e cel ocupat. Astfel se tavalugesc semanaturile effectuate in sol uscat, pentru
favorizarea ridicari apei din profunzime la seminte. Cu tavalugul trebuie deasemena lucrate
araturile proaspete infoiate, effectuate toamna, pentru ca semanatul culturilor de toamna sa se faca
intr-un sol asezat, prevenindu-se fenomenul de dezradacinare a plantelor, pentru culcarea plantelor
folosite ca ingrasamant verde, pentru a se usura incorporarea lor in sol printr-o aratura ulterioara.
Lucrarea cu freza. Prin lucrarea cu freza se inlatura complet intoarcerea stratului si se
realizeaza o maruntire si o amestecare atat de buna a solului incat nu mai necesita nici o lucrare
suplimentara. Rezultatele bune cu freza se obtin mai cu seama pesolurile uscate, turboase,
inmlastinate, pe cele acoperite cu un strat puternic de buruieni, sau alte buruieni de mlastina.
Sisteme de lucrare a solului. Pregatirea in vedera insamantarii diferitelor plante se
realizaza prin aplicarea intr-o ordine bine determinate a diferitelor lucrari ale solului. Felul acestor
lucrari, numarul lor si ordinea in care se executa, adica totalitatea regulilor tehnice applicate
fiecarei culture in parte formeaza sistemul de lucrare a solului pentru acea cultura. Intr-un system
rational delucrari trebuie urmarit principiul ca terenul sa fie acoperit cu culture, sau lucrat in
permanenta si curat de buruieni, din perioadade dupa recoltarea plantelor si pana la acoperirea
soluluui de catre cultura urmatoare.
In practica se disting doua sisteme de lucru a solului: a) de baza; b) de pregatirea solului
inaine de semanat.
a. Sistemul lucrarilor de baza a solului. Are menirea de a avita, dupa recoltarea culturilor,
cresterea accelerate a buruienilor, evaporarea intense a apei din sol , inmultirea daunatorilor sau
agentilor unor boli. Aceste neajunsuri pot fi evitate prin crearea unui strat afanat de sol, cu ajutorul
araturilor adanci de vara sau de toamna si intretinerea lor pana la semanatul altor culturi.
In conditiile tari noastre, pregatirea terenului dupa plante ce parasesc terenul timpuriu se
face printr-o aratura de vara in agreagat, cu groapa stelata sau cu colti reglabili. Pana la insamantare
, terenul se lucreaza cu grapa cu discuri sau cultivatorul in agregat cu graoa stelata, iar inainte de
insamantare , cu grapa cu discuri. Ingrasarea de baza a solurilor umede se face odata cu lucrarile
premergatoare semanatului, iar a celor din zona de padure, silvostepa si stepa, odata cu aratura de
vara. Daca sola nu s-a putut ara in vara sau in toamna, se recomanda a se ara in ferestrele iernii,
daca solul nu este inghetat sau acoperit cu zapada. Daca nici iarna nu s-a putut ara, aceasta lucrare
se va efectua cu totul exceptional primavera, cat mai timpuriu posibil, la 16 – 20 cm adancime si
se va grapa in aceasi zi. Aratura de primavara da rezultate mult mai slabe de productie la toate
culturile , si de aceea se recomanda ca aratura sa sa efectueze pe toata gama de soluri in toamna,
cu exceptia solurilor nisipoase afectate de fenomenul deflatiei.
b. Sistemul lucrarilor solului inainte de semanat. Aceste sisteme se poate diviza in: lucrarile
solului pentru insamantarile de toamna, pentru insamantarile de primavera, pentru insamantarile
de vara sau pentru a doua cultura.
Lucrarile solului pentru insamantarile de toamna sunt determinate de plantele
premergatoare. Astfel, semanatul culturilor de toamna se poate face dupa leguminoase sau dupa
alte plante anuale care se recolteaza timpuriu, dupa culturile perene, dar si dupa unele plante care
se recolteaza tarziu si uneori dupa ele insasi.
 Dupa leguminoase sau plante anuale care se recolteaza timpuriu, imediat dupa recoltarea
premergatoare se efectueaza o aratura de vara, care se grapeaza in aceasi zi, iar daca pana la
insamantare terenul formeza crusta, din cauza ploilor, se lucreaza cu grapa. Combaterea
buruienilor se face prin lucrari repetate cu cultivatorul, incepand de la 10 -12 cm adancime si apoi
din ce in ce mai superficiale, in asa fel incat ultima sa ajunga doar pana la adancimea de
insamantare. Dupa plantele perene, solul se mobilizeaza mai intai cu polibrazdarul la 10 -12 cm,
iar cand plantele s-au uscat se ara cu plucul obisnuit fara antetrupita la 20 – 25 cm. Apoi solul se
nieleaza si se intretine pana la semanat prin lucrarile de cultivatie si de grapare.
Dupa plantele care se recolteaza tarziu, imediat terenul se curate de resturile ramase si se
ara. Urmeaza o grapare pentru ca terenul sa se marunteasca cat mai bine, iar daca solul este prea
afanat, se tavalugeste, apoi se grapeaza si se seaman cerealele de toamna. Incazul cand culturile
de toamna urmeaza dupa ele insasi, terenul imediat dupa recoltarea culturii premergatoare se ara,
apoi se mentine curat de buruieni prin lucrari de cultivatie si de grapare, iar inainte de semanat se
lucreaza cu grapa cu discuri in agregat cu grapa cu colti reglabili.
Lucrarile solului pentru insamantarile de primavera incep cu o lucrare de extirpare a
buruienilor, daca toamna este lunga si apar buruienile. In timpul iernii se continua lucrarile de
scurgere a excesului de umiditate, provenit fie in urma ploilor abundente din toamna, fie din topirea
zapezilor. Pentru semanaturile mai tarzii, primavera timpuriu, imediat dupa topire zapezii si
zvantarea terenului se executa afanarea si nivelarea araturii cu grapa netezitoarea, dupa care
urmeaza o lucrare cu cu cultivatorul pana la adancimea de semanat si apoi semanatul, la cel mult
1 – 2 zile dupa cultvatie. Incazul semanaturilor mai tarzii, primavera timpuriu dupa grapare, in
functie de rasarirea buruienilor si necesitatea incorporarii ingrasamintelor, se executa 2 – 3 lucrari
de cultivatie (prima la 10 – 12 cm, apoi din ce in ce mai superficial), astfel ca lucrarea dinaintea
semanatului sa se efectueze la adancimea corespunzatoare semintelor din cultura respective. Dupa
fiecare cultivatie terenul se grapeaza.
Lucrariloe solului pentru insamantarile de vara sau pentru a doua cultura se refera la unele
plante pentru furaj, pentru ingrasamant verge si constau in efectuarea imediat sau concomitant cu
recoltarea plantelor timpurii de vara a araturii cu plugul cu cormana 15 – 20 cm dancime, graparea
si semanatul de indata cu masina, la adancimea maxima permisa de felul semintei folosite.

2.2. Asolamentele si principiile intocmirii lor

 O masura importanta de sporire a productiilor agricole este si cea de organizare a
teritoriului fiecarei unitati de productie in tarlele sau sole in functie de sarcinile lor economice si
gradul de pretabilitate al solurilor de care dispun. Cultivand an de an aceeasi cultura pe aceeasi
sola se favorizeaza inmultirea buruienilor, daunatorilor si bolilor specific acesteia, consumul
aceloras substante nutritive, ceea ce due la o scadere accentuate a productiei. Pentru a Evita acest
fenomen, in unitatile agricole culturile se cultiva in asolamente. Prin asolamente se intelege modul
de ditributie al plantelor in timp si in spatiu.
In acest scop, terenul unitatii agricole se imparte in sole delimitate prin drumuri de acces,
pe care dieritele plante se cultiva intr-o anumita ordine stabilita, denumita rotatie. Annual, deci ,
solele vor fi ocupate pe rand cu una din culturile ce intra in sarcina de productie a unitatii
respective, iar numarul de sole pe care se face rotatia plantelor depinde de asolamentul adoptat de
unitate respective. In agricultura romaneasca, notiuniea de asolament are un sens mai larg, deorace
el reprezinta nu numai rotatia culturilor, ci si a sistemului de lucrare a solului si de aplicare a
ingrasamintelor, specific fiecarei culturi.
Cultivarea unei plante mai mult ani de-a randul pe acceasi sola poarta denumirea de
monocultura. Aceste system es mult inferior asolamentului, dar in conditii exceptionale se poate
aplica pentru anumite culturi (grau,porumb), cu conditia executarii unor masuri agrotehnice special
privind combaterea energica a buruienilor, daunatorilor si bolilor, aplicarea unor doze mari de
ingrasaminte etc.
Prin planta premergatoare s eintelege planta care precede o anumita cultura, ( ex: grau dupa
porumb), iar la alcatuirea unei rotatii este necesar ca pentru fiecare cultura din asolament sa se
stabileasca cea mai corespunzatoare premergatoare. O buna planta premergatoare este aceea care
se recolteaza din vreme, astfel ca permite o eecutare in bune conditii a lucrarilor de pregatire a
terenului pentru cultura care urmeaza si care permite o mai usoara combatere a bolilor,
daunatorilor, buruienilor, o rationala ditributie a lucrarilor solului. Pentru obtinerea unor rezultate
cat mai eficiente, asolamentele trebuie sa indeplineasca mai multe conditii: economice, tehnico-
organizatorice si biologice. Asolamentele trebuie sa cuprinda in primul rans acele culturi intr-o
asemenea proportie, incat sa asigure indeplinirea sarcinilor de stat ce revin unitatii respective. Este
deci necesar sa prevada cultura cerealelor care reprezinta ramurade baza a poductiei vegetale si in
mod deosebit graul si porumbul, care in tara nostra detin impreuna circ 64 % din suprafata totala
cultivate. Totodata trebuie folosite conditiile prielnice din diferite zone ale tarii pentru cultivarea
si acelorlalte plante, ca floarea – soarelui, sfecla de zahar , canepa, inulm cartoful si altele, precum
si unele conditii favorabile, ca: apropierea centrelor populate, cailor de comunicatie, asigurare
fortei de munca etc., care contribuie substantial la sporirea eficientei economice a productiei
realizate. Solele unui asolament trebuie amplasate cat este posibil pe acelas tip genetic de sol sau
pe grupe de soluri cu fertilitatea asemanatoare. Marimea si forma solelor depend la randul lor, de
relief, felul culturilor, gradul de mecanizare. Astfel pe terenurileplane, pot avea o suprafata de 50
– 250 ha, iar pentru culturile furajere, acestea pot di clinuri, pentru a se asigura mecanizarea
lucrarilor. Pe terenurile in panta, solele au, in genere, suprafata mai mica si sunt orientate cu latura
mare pe directia curbelor de nivel.
In general, intr-o unitate agricola se organizeaza mai multe asolamente cu durata scurta.
Daca asolemantul este de 4 ani, fiecare cultura revine pe aceasi sola dupa 4 ani. Pentru asigurarea
sporirii fertilitatii solului si a productiilor realizate, asolamentul trebuie sa cuprinda plantele
corespunzatoare conditiitlor locale de clima si sol. De aceea, la stabilirea rotatiei culturilor se are
in vedere: consumul specific de apa si hrana al plantelor care se secceda, dezvoltarea sistemului
radicular, masurile de combatere a buruienilor, bolilor, daunatorilor etc. Astfel plantele care extrag
multa apa din sol ( floarea soarelui, ovazul) nu pot fi bune premergatoare pentru cereal de toamna,
care au nevoie de multa umiditate dupa semanatul in toamna, ci pentru culturile care se seaman
primaveram deoarece perte ianra solul poate sa – sai reface rezerva de apa. Deoarece
leguminoasele pentru boabe imbogatesc solul in azot, ele sunt bune premergatoare pentru cereal,
iar sfecla, cartoful, floarea – soarelui, care consuma mult potasiu, se cor succeda in cadrul
asolamentului cu alte culturi mai putin pretentioase fata de acest element. Sunt plante ( cereal
paioase) care –si dezvolta sistemul radicular la o adancime mica in sol, de unde isi procura apa si
substantele nutritive, si altele a caror radacine patrunde adanc in sol si pot valorifica rezervele mai
profunde de apa si substanta nutritive. Din aceasta cauza, rotatia culturilor pe aceasi sola se va
face si in raport cu adancimea de patrundere in sol a radacinilor lor. Rotatia culturilor trebuie sa se
faca, de asemenea, si in functie de prezenta buruienilor, daunatorilor, si bolilor specific unor plante,
in asa fel incat combaterea lor sa se faca cat mai efficient, iar pagubele produse sa fie cat mai mult
diminuate.
2.3. Irigarea culturilor

In complexul masurilor care duc la intesificarea productiei agricole, la cresterea cantitativa

si calitativa a recoltelor, la obtinerea unor productii constante, indifferent de conditiile climatice,
un rol de seama il are extinderea irigatiei culturilor. Prin irigare se pun la dispozitia plantelor
cantitati suplimentare de apa, fara de cele primate pe cale naturala, in perioadele cand au cea mai
mare nevoie de ele.
 Aproximativ jumatate din suprafata Agricola a tarii noastre prezinta un deficit variabil de
apa, fapt pentru face este nevoie ca diferenta dintre cantitate de apa necesara pentru dezvoltarea
normal a plantelor si cantitatea de apa provenita din precipitatii sa fie completaa prin irigatii. In
zonele secetoase, in anii normali, solul inmagazineaza in media circa 4000 m3/ha, iar unele plante,
ca porumbul, sfecla de zahar, lucerna, consuma in conditii de irigare cantitati de apa cuprinse intre
5000 si 8000 m3. In functie de conditiile natural din tara noastra se constata ca in Dobrogea, Lunca
si Campia Dunarii si in partea sudica a Moldovei, cantitatea de precipitatii anuale variaza intre 350
si 450 mm. Din aceasta cauza, irigarea se extinde in prima urgenta tot mai mult in aceste zone.
Irigarea este eficienta si in Banat, Campia de Vest si Centrul Moldovei, unde media precipitatiilor
anuale variaza intre 450 si 550 mm, cat si in alte zone in care precipitatiile cu toate ca depasesc
cantitatea de 600 m prezinta o repartizare neuniforma in cursul perioadei de vegetatie a plantelor.
Studiile pedoclimatice effectuate, cat si analiza surselor de apa existente au reliefat
posibilitatea amenajarii pentru irigare in tara noastra a unei suprafete de circa 5 300 000 hectare
din care 35 % in zona de stepa, 40 % in zona silvostepa si 25 % in zona umeda.
Umiditatea solului. Pentru pratica irigatiei intereseaza in mod deosebit doua trepte ale
capacitatii de retinere a apei de catre sol: coeficientul de ofilire, care corespunde limitei dintre apa
labila si apa libera, si capasitatea de camp pentru apa, care reprezinta limita dintre apa libera
capilara si apa gravitationala ( apa pe care solul o poate retine mai mult timp). Aceste proprietati
hidrofizice se exprima de obicei in procente de apa din greutatea solului uscat, in volume de apa
la unitatea de suprafata sau in procente de apa din volumul solului la o grosime de sol de cel mult
1,5 m, in care au loc modificari ale continutului de apa, sub influenta precipitatiilor si apei de
irigare (Tabelul 10 86 )

Consumul de apa al plantelor. Apa din sol se pierde atat prin transpiratia plantelor cat si
prin evaporatie la suprafata solului. De aici rezulta ca necesarul total de apa reprezinta suma dintre
consumul productive, prin transpiratia plantelor, si pierderile neproductive, prin evaporatie la
suprafata solului.
Consumul total de apa al unei culturi se masoara in metri cubi apa la hectar si se refera la
toata perioada de vegetatie (m3/ha) sau numai la 24 ore (m3/ha/zi) (Tabelul 11 87 )

Din datele tabelului 11 se desprinde ordinea de marime a consumului de apa orientativ al

culturilor care oscileaza intre 2800 si 9200 m3/ha, cat si raportul dintre consumul productive de
apa prin transpiratie sic el neproductiv prin evaporatie la suprafata solului. Se observa, de asemena
ca la aceeasi cultura consumurile sunt mai mari in zona de stepa decat in silvostepa, datorita
temperaturilor aerului mai ridicate, care accentueaza transpiratia plantelor si marirea pierderilor
prin evaporatie.
Consumul zilnic de apa este variabil in decursul perioadei de vegetatie, fiind mai redus la
inceput, datorita temperaturilor mai scazute si a aparatului foliar mai putin dezvoltat. Apoi creste
treptatatingand valoarea maxima in timpul verii, ca urmare a arsitei si a vanturilor uscate, sis cade
din nou treptat spre maturitatea plantei, cand devine minim si de datoreste numai pierderilor prin
evaporatie.

2.4. Chimizarea agriculturii

Dintre verigile importante de sporire a productiei agricole, un rol de seama ii revone si
procesului de chimizare, care, prin diverse substante chimice (nutritive, de combatere a bolilor,
daunatorilor, buruienilor, de stimulare) furnizate agriculturii, contribuie direct la sporirea
buruienii, daunatorii si bolii criptogamice. Industria chimica din Romania a inregistrat succese
remarcabile pe linia prepararii si fabricarii diversilor compusi organici si anorganici destinatii
productiei agricole, asigurand unitatilor de productie o gama tot mai larga de ingrasaminte,
pesticide, biostimulatori.
 Ingrasamantele sunt substante de provenienta organica sau minerala, care se aplica solului
sub forma solida sau lichida, in scopul completarii nevoii de hrana a plantelor cultivate, pentru
sporirea productivitatii lor.
Amendamentele sau ingrasamintele indirecte sunt substante care se aplica solurilor acide
si alkaline in vederea corectarii reactiei lor nefavorabile plantei, imbunatatirea insusirilor lor
fizice, chimice sau biologice, regimului umiditatii si de nutritive al plantelor.
Substantele fitofarmaceutice si erbicidele contribuie la realizarea unor productii mari si
constant prin actiunea lor de distrugere a agentilor producatori de boli, a daunatorilor plantelor si
respective a buruienilor care invadeaza culturile. Biostimulatorii sunt substante chimice care prin
actiunea lor grabesc cresterea si maturitatea plantelor sau animalelor.
2.5. Valorificarea terenurilor slab productive si neproductive
Valorificarea la un nivel de productie cat mai inalt al intregului fond funciar constituie o
preocupare de cea mai mare importanta a agriculturii tarii noastre. Solurile slab productive sau
neproductivee sunt caracterizate, in general printr-o fertilitate sczuta, ca urmare a unui complex
de insusiri nefavorabile cresterii plantelor. Terenurile care dau productii sub potentialul lor efectiv
sunt reprezentate prin solurile ce sufera din cauza unui exces de umiditate periodic sau permanent,
prin soluri din zonele umede ale tarii, cu o reactive acida, prin soluri saline, cu o reactive puternic
alcalina, prin nisipuri si soluri nisipoase. La aceste se mai adauga o suprafata de cateba milioane
de hectare de teren din zona de stepa si silvostepa care nu dau productii asigurate fara aplicarea
irigatiei. Sporirea potentialului productive al acestora necesita un complex de masuri speciale,
menit sa inlature cauzele care le imprima caracterul de neproductivitate sau slaba productivitate.
Nisipurile si solurile nisipoase. Acestea ocupa in tara noastra o suprafata aproximativ
500 000 de hectare si reprezinta pe de o parte terenuri neproductive sau slab productive, iar pe de
alta, un pericol pentru terenurile fertile invecinate, care prin deflatie pot fi acoperite cu nisip.
Prevenirea procesului de eroziune eoliana se poate realiza fie prin reducerea sau anularea vitezei
vantului, fie prin marirea rezistentei opuse la sol, ca urmare a cultivarii sale rationale, care grabeste
procesul de solidificare si concomitant pec el de crestere al potentialului lor de fertilitate.
Fixarea nisipurilor se poate realiza prin mijloace mecanice,agrofito-tehinice, pomiviticole
sau forestiere. Astfel, pec ale mecanica, nisipul poate fi fixat prin acoperirea sa cu un start de
materia organica, folosirea paranisipurilor orizontale sau verticale, cimentarea particulelor de nisip
cu emulsie de bitum sau cu unele produse sintetice, ca: Solacrol, Aracet si altele. Nisipurile pot fi
ficate si prin plantarea judicioasa a unor specii de arbori si arbusti, ca: salcam, pe nisipurile relative
bigate in humus si argila, pin silvestru, pe nisipurile sarace si uscate sau anin negru, plop negru si
ceniusiu, pe nisipurile umede. O valorificare mai intensive, mai sigura si mai rentabila a nisipurilor
si solurilor nisipoase se poate realiza prin plantarea lor cu diferite soiuri de vita de vie si pomi
fructiferi. La adapostul perdelelor antierozionale si dupa aplicarea diferitelor metode de fixare,
aceste terenuri pot fi cultivate diferentiat si cu unele plante de cultura. Astfel, pe nisipurile slab
humifere dau rezultate bune tutunul de Virginia, pepenii, dovlecii, pe cele mijlociu humifere,
secara, fasolea, batatul (cartoful dulce), iarba de sudan iar pe cele mai solificate de interdune,
porumbul, floarea – soarelui, lucerna si chiar graul. Aceste culturi de camp pe nisipuri comporta
insa unele lucrari agrotehnice specifice, referitoare la arat, system de ingrasare etc.
Solurile saraturoase. Aceste soluri se mai numesc si alcalice, saline sau saraturi si se
intend in tara noastra pe o suprafata de circa 400 000 ha. Ele prezinta, in general, o fertilitatea
scazuta, determinate in prmul rand de concentratia ridicata in saruri de sodiu a solutiei de sol,
care face ca radacinile plantelor sa nu-si mai poata extrage necesarul de apa si sa aiba de suferit
de asa numita seceta fiziologica. Din cauza presiunii osmotice mai mari a solutiei de sol decat cea
a sucului cellular, are loc fenomenul de plasmoliza a celulelor, iar pe soloneturi se manifesta direct
efectul toxic al excesului unor ioni si cationi asupra organismului vegetal. Solurile saraturoase
fiind compacte, lipsite de aeratie, impermeabile, cu continut ridicat de sodiu si reactive puternic
alcalina, slabaprovizionate cu elemente nutritive, uneori fac imposibila dezvoltarea plantelor. In
cazul solurilor slab salinizate in orizontul arabil, amelorarea insusirilor lor se poate realiza numai
prin aplicarea diferentiata si la timp a unor masuri agrotehnice obisnuite, ca : aratura superficiala,
aplicarea de ingrasaminte si amendamente, cultivarea unor plante cu toleranta mai ridicata la
salinitate si altele.
Solurile cu exces de umiditate. In tara noastra, solurile cu exces de umiditate ocupa o
insemnata suprafata, aproximativ 2 500 000 ha, fiind situate in cea mai mare parte in Lunca si
Delta Dunarii si Campia de Vest. La aceste soluri, excesul de umiditate constituie principal piedica
de obtinre a unor recolte ridicate si constante. Punere in valoare a terenurilor cu umezire mai putin
excesiva si de durata mai scurta, provenite din precipitatiile mai abundente, consta in efectuarea
araturilor la cormana si cultivarea lor cu plante mai bine adaptate la umiditate.
In cazult terenurilor inmlastinate, care au exces de umiditate mai pronuntata si de durata
mai mare, sunt necesare lucrari hidroamelioratice de desecare. Desecarea apelor de suprafata se
ace cu ajutorul unor canale de centura sau coasta, care colecteaza apa de pe terenurile inalte si o
conduce in recipiente natural. In cazul in care excesul de umiditate provine din revarsarea raurilor,
se construiesc diguri pentru a apara de inundatie suprafetele cultivate. Acestea sunt constructii
simple de pamant si pot fi submersibile, in care caz inaltime lor este cuprinsa intre inaltimea apelor
mari anuale si inaltimea apelor mai mari, sau extraordinare, atunci cand survin la interval mari (30
– 40 de ani) sau insubmersibile, care pot apara terenurile de cele mai mari viituri cunoscute pe o
perioada mai indelungata de timp. Daca excesul de umiditate provine din apele freatice situate la
mica adancime, este necesara coborarea nivelului lor prin lucrari de drenaj. Acestea constau fie
dintr-o retea de canale deschise, amplasate la distante care sa asigure coborarea nivelului acestora
la cel putin 0.8 – 1 m, numita adancime de drenaj sau norsma de desecare, fie prin canale inchise,
alcatuite din conducte de ceramica, beton etc., asezate pe fundul unui sant la putin 0.8 – 1 m
adancime, care apor se acopera cu pamant ( fig 62 ). Prin drenajul orizontal, excesul de apa este
condus catre colectorul principal, numit emisar si de aici la locurile de evacuare.
In cazul in care apa freatica se mentine in zona de raspandire a radacinilor, se foloseste
sistemul drenajului vertical prin puturi colectoare. Cand apa freatica este suspendata pe un strat
impermeabil, drenajul se face prin puturi absorbante.
Solurile erodate. Asemenea soluri afecteaza in tara noastra o suprafata de aproximativ 4
000 000 ha. Valorificarea acestora reprezinta o problema de prim ordin, mai ales pentru agriculutra
din Moldova, Muntenia, Oltenia si Transilvania. Fenomenul prin care solul isi pierde orizontul
superior fertile sau toate orizonturile, suferint deci o distrugere partiala sau totala, poarta
denumirea de eroziunea solului. Intensitatea acestui process, in functie de grosimea stratului de
sol sau al orizonturilor genetice indepartate, poate fi notata si apreciata de la gradul I (slaba cand
se indeparteaza circa 25 cm de orizontul A) pana la gradul V ( foarte puternica care corespunde
indepartarii solului in intregime pana la roca-mama), (tabelul 22).
Procesul are loc sub actiunea apei sau a vantului si este favorizat de catre exploatarea
nerationala a terenului din zona colinara si de panta cu inclinare mijlocie si mare. Pagubele
provocate prin eroziunea de suprafata se refera la scaderea fertilitatii solului, micsorarea
recoltelor, reducerea suprafetei arabile sau la distrugerea cailor de comunicatie si a asezarilor
omenesti, inrautatirea regimului hidrologic al zonei respectivw, de colmatare a unor lacuri, mai
ales atunci cand acest fenomen capata aspectul pronuntat eroziunii de profunzime.
Pentru prevenirea si combaterea eroziunii de suprafata, pe terenurile arabile s eintreprind
diferite masuri, ca:
- Organizarea antierozionala a teriotriului si stabilirea categoriilor de folosinta a pamantului;
- Alegerea plantelor de cultura si integrarea lor in cadrul unor asolamente rationale, in asa
del incat solul sa ramana cat mai bine acoperit in perioada mai – august;
 - Aplicarea sistemului de cultura in fasii, eficace pe pante pana la 20 %, care se realizeaza
prin intercalarea parcelelor de latimi variate ( 20 – 250 m), orientate pe curbele de nivel
ocupate cu paioase, cu cele cultivate cu plante anuale furajere sau leguminoase boabe;
- Aplicarea, cu deosebire in regiunile mai umede, a sistemului de cultura in benzi inerbate,
late de 4 – 10 m , amplasate la distante variabile in functie de inclinarea terenului ( 150 –
10 m ), care alterneaza cu fasiile ocupate de asemenea cu plantele anuale;
- Executare araturilor si a tuturor celorlalte lucrari ale solului paralel cu curbele de nivel;
- Aplicarea unui sistem rational de ingrasare a solului etc.

In afara acestor lucrari agrotehnice generale, pe terenurile cu inclinare mai mare sunt
necesare si unele lucrari speciale, ca: nivelarea terenurilor erodate, executarea valurilor de pamant,
executarea agrotraseelor, infiintarea perdelelor antierozionale. Nivelarea se executa cu grederele,
buldozerele sau chiar cu mijloace mai simple, in scopul dirijarii scurgerilor de apa in asa fel incat
pagubele provocate de eroziune sa fie cat mai mult evitate.
Valurile de pamant ( figura 63) se construiesc, de regula, pe plantele a caror inclinare este
de 10 – 12 %, cu ajutorul plugului sau grederului. Ele au drept scop retinerea apei in exces, care
se scurge pe versant, favorizand infiltrarea acesteia in sol.

Capitol 1
Capitolul 2
MODELE DE ASOLAMENTE ŞI ROTAŢIE A CULTURILOR ÎN ROMÂNIA ÎN VIZIUNEA
INTENSIFICĂRII AGRICULTURII MODERNE ALTERNATIVE
 Noile modele de asolamente şi rotaţie a culturilor ce se recomandă în acest început de
secol noii agriculturi alternative, în permanentă transformare, este necesar să ţină cont de
integralitatea acestui sistem. Este vorba, aşa cum s-a mai spus în această lucrare, despre o
intensificare a agriculturii absolut necesară hrănirii populaţiei globului, dar pornind de la utilizarea
modelelor naturale, reieşite din înseşi modelele de creştere a plantelor în ecosistemele naturale.
Noile modele de structuri de asolamente vor ţine cont de respectul faţă de mediu din care s-au
desprins aceste culturi, care fac astăzi parte din agroecosistem.

Noua agricultură se adresează lumii vii integrate. Or, pentru zona agricolă, un sistem
integrat presupune o abordare globală a utilizării solului pentru a produce bunuri agricole, abordare
care urmăreşte reducerea utilizării mai ales a inputurilor de sinteză, poluante în sistem (energie,
îngrăşăminte, pesticide etc.) şi înlocuirea lor cu o valorificare optimă a resurselor naturale,
utilizând ciclurile naturale de regularizare. Asolamentul aparţine ciclului, reciclării
biodiversităţii dar şi a calculului necesar de outputuri pentru piaţă. A devenit deja
clar că monoculturile sunt foarte dăunătoare, că plantele amelioratoare sunt însoţire de multe
restricţii în utilizarea lor, restricţii care ţin adesea de piaţă.
Atenţie însă: dacă legea substituirii tehnologiilor agricole într-un proces tehnologic
convenţional s-a dovedit nelucrativă pe termen lung, cerinţele produselor pe piaţă pot suferi
modificări prin intervenţia autorităţilor. În felul acesta s-au putut scoate din alimentaţia animalelor
făinurile proteice de origine animală, acestea fiind înlocuite aproape complet, mai ales la nivelul
Europei, cu proteine de natură vegetală, a căror sursă principală o constituie leguminoasele
amelioratoare. Ideea aceasta valoroasă a făcut loc leguminoaselor indiferent de specie în
asolamentele Europei şi ale lumii, aducând cu ele şi reducerea importantă a cantităţilor de azot
fixat prin sinteza chimică (Haber Bosch).

De la asolamente se cer azi patru principii esenţiale care să se circumscrie ideii de

transformare a agriculturii, sau altfel denumită agricultură alternativă, şi anume:
1) Diversitate cât mai mare de culturi compatibile zonei solului şi climei la nivelul
unei exploataţii agricole sau al unui grup de exploataţii. Dacă asolamentul este circumscris ideii
de integrare atunci ne gândim la exploataţii cu suprafeţe forestiere, cu grădini de legume dar şi cu
crescătorii de animale.
 2) Într-un asolament, solul va fi în permanenţă ocupat, acoperit cu un covor verde. Ideea
aceasta presupune o rotaţie a culturilor în care culturile intercalate, fără recoltare, folosite ca mulci
bioactiv să-şi găsească locul (continuitatea ciclului solului).
3) O astfel de dimensionare a parcelelor, de alegere a culturilor şi de aşezare a lor mai ales
pe terenurile în pantă în scopul evitării pierderii apei prin scurgere, a pierderii de sol şi de fertilitate
prin eroziune, o bună penetrare şi repartizare a apei şi microorganismelor pe profil, o conservare a
diversităţii şi a securităţii fitosanitare, stau la baza regândirii sistemului.
4) Asolamentele vor accepta un sistem revoluţionar de lucrări ale solului, fără
deplasarea solului pe orizontală (fără arătură), care să respecte mecanica naturală a solului,
arhitectura fizică şi biologică a acestuia, să conserve apa şi să se folosească cât mai puţin
irigaţia. Reziduurile vegetale vor fi lăsate solului pentru a-l proteja şi a intra în circuitul biologic
al acestuia. Tehnicile culturale vor fi reduse la un minimum absolut necesar (simplificate).
Deranjul mediului va fi minim.
Aceste patru principii cu caracter de lege vor conduce la elaborarea unor scheme de
asolament după logistica de mai jos. În capitolul 1 am prezentat deja un tabel în care sunt
expuse solicitările unei agriculturi în transformarea spre modelele naturale, faţă de asolamente
şi efectele lor. În fond, pe o planetă la rândul ei în schimbare, în care se împuţinează pădurile,
oxigenul, solul şi apa, în care creşte conţinutul de carbon la limită al aerului, iar ciclurile biologice
şi ale materiilor sunt puternic deteriorate, puternic deranjate, supuse unui înalt grad de entropie,
rolul agroecosistemelor creşte exponenţial, ele fiind cele destinate să producă biomasa hrănirii unei
populaţii în creştere tot exponenţială. Un asemenea ecosistem va prelua obligatoriu numeroase
funcţii ale altor ecosisteme (pădurea pe cale de dispariţie) contribuind direct şi la reconstrucţia
compoziţiei atmosferei, la reglarea climei, respectiv a fenomenelor meteorologice, la
conservarea solurilor şi apei. Din aceste motive, funcţiile asolamentelor se modifică şi determină
compoziţia agroecosistemului. Funcţiile noului agroecosistem sunt prezentate în figura
24.
 Capitolul 8
LUCRĂRILE SOLULUI ÎN AGRICULTURA TRANSFORMATĂ
8.1. INTRODUCERE

Acum 40 de ani, cunoscutul profesor Irimie Staicu (1969) afirma:

„Plantele cultivate ca şi microorganismele folositoare trebuie să găsească în sol aer,
căldură, apă, hrană şi celelalte condiţii de viaţă”. Marele om de ştiinţă considera că acest lucru se
poate realiza numai cu ajutorul aratului. Şi pentru vremea aceea avea dreptate, ţinând cont că
tehnologiile mecanice se reduceau la puţine realizări. Tehnologia de bază a lucrării solului rămânea
aratul care venea în sistem din cele mai vechi timpuri, începând cu plugul cu brazdă de lemn şi
terminând cu modernele pluguri de azi, reversibile, eficiente şi puţin consumatoare de energie.
Şi cu toate acestea, se pare că era plugului a trecut, ţinând cont de raportul între
avantaje/dezavantaje într-un moment istoric inclusiv pentru agricultură, în care se solicită
intensificarea acesteia prin deranjarea minimă a solului, folosind pe cât posibil modelele naturale
prin care ecosistemele îşi produc biomasă (Conferinţa interministerială Berlin, 2009).

8.2. CERINŢELE AGRICULTURII NOI FAŢĂ DE LUCRĂRILE SOLULUI

Este bine să spunem de la început că tehnologiile agricole ca verigi nu pot fi separate una
de alta, că ele reprezintă o continuitate dialectică, dublată de suprapuneri şi intervenţii care pot
lucra în mod adiţional sau sinergic atunci când sunt respectate regulile ştiinţei şi cele ale naturii,
ecologiei. Prin lucrările solului înţelegem acel sistem de a prelucra pământul în stratul superior (0-
60 cm) care să creeze cele mai potrivite condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor ca şi
pentru întreg ansamblul care formează biomasa solului, prin realizarea unei relaţii optime între
plante - sol - microorganisme. Definiţia mai cuprinde şi precizarea că toate intervenţiile asupra
solului se fac cu minimum de deranjamente în forma naturală a acestuia şi în deplin acord şi
colaborare cu mediul natural, în ansamblul lui.

Pornind de la această definiţie, întrevedem următoarele cerinţe faţă de lucrările solului:

Figura 159.
Comentarii:
1) A afirma astăzi pur şi simplu că „prin arat solul se afânează” este o eroare. Solul nu are
nevoie de prea multă afânare, adică nu are nevoie de prea mult oxigen. S-a stabilit deja că surplusul
de oxigen conduce în sol la arderea humusului şi eliberarea produselor de echilibru final (NH3;
NH4, CO2, minerale. Fe, Mg etc.). S-a arătat în capitolul Humus că prin arderea unei tone de
humus se eliberează în aer cel puţin 680 kg C ca CO2.
Dacă de pe cele 9 milioane hectare suprafeţe agricole se ard numai 6 milioane t humus
atunci avem o deversare imensă de CO2 de peste 4 milioane tone anual, adică mult mai mult decât
orice ardere fosilă. Este deci absolut necesar ca prin sistemul de lucrări să mobilizăm numai într-
atâta solul încât între arderile aerobe şi cele anaerobe să existe un echilibru care să permită
conservarea apei şi aerului într-un raport potrivit şi plantelor, dar şi solului.
În zonele mai ales uscate lucrarea de arat prin vânturarea solului conduce la pierderea
unei cantităţi mari de apă, greu de recuperat mai ales în perioadele calde. Întreaga activitate
biologică a solului are de suferit, iar solul are tendinţa de aridizare. Aceasta nu înseamnă deloc că
lucrarea de arat trebuie să dispară din tehnologii. Ea va fi aplicată numai în anumite condiţii,
generate de probleme speciale, cum ar fi distrugerea unor dăunători greu de combătut, cum ar fi
şoarecii de câmp şi numeroase insecte şi boli (dipterele cerealelor, unele specii de mălură etc.).
2) Al doilea comentariu rezidă din originea naturală a solurilor. Unul din noile principii ale
„noii agriculturi” constă în aceea că solurile au o valoare economică cu atât mai mare cu cât sunt
mai puţin deranjate de intervenţiile antropice. Solurile naturale din ecosistemele virgine alcătuite
îndeosebi din plante furajere au cea mai bună stare fizico-chimică şi biologică. În acestea se
întâlnesc până la 30 tone organisme în sol şi până la 15% humus, deşi numai până la 10% este
condensat (durabil). Aerisirea solului se face îndeosebi de către râme, cel mai potrivit indicator
ecologic al solului, iar interacţiunea dintre legile ecologice conduc la optimizarea fertilităţii şi
valorii solului.
În lucrările de bază care se fac este necesar a ţine cont de toate echilibrele şi chiar
dacă solul este deranjat în funcţiile lui naturale, acest lucru se va face în limitele nesemnificative
pentru activitatea lui. Dacă în ultimii 60-70 de ani, şi cu deosebire în ultimii 60 de ani datorită
practicării unei agriculturi intensive, conservarea însăşi a „naturii”solului prin noile sisteme
propuse era imposibilă astăzi, este necesar a prelua mai multe modele naturale şi a le implanta
în agroecosisteme. În felul acesta se vor apropia încet, sigur şi durabil de cele naturale.
3) Orice formă de utilaje şi tehnologii care conduce la agresarea solului, distrugerea
structurii şi a organismelor vii ale acestuia, este refuzată de noua agricultură. Să nu uităm că solul
este un organism viu şi va fi cu atât mai răspunzător solicitărilor de a produce cât mai mult cu cât
va fi mai puţin agresat.
 Dacă plugul mai face încă parte din tehnologiile agricole, freza a fost practic interzisă
chiar de Uniunea Europeană. Folosirea unor metode alternative de pregătire a patului
germinativ şi a semănatului vor fi totdeauna preferate metodelor agresive, chiar dacă pe termen
scurt acest lucru nu este vizibil. Semnele efectelor conservative ale noilor tipuri de lucrări vor fi
cu siguranţă vizibile pe termen lung.

8.3. PRINCIPIILE LUCRĂRILOR SOLULUI

Urmare a comentariilor făcute şi a noilor reguli reieşite din exercitarea operaţională, rezultă
următoarele principii:
1) Principiul conservabilităţii. Orice lucrare a solului se face numai în interesul refacerii şi
conservării solului şi a relaţiilor lui cu plantele de cultură.
2. Principiul intervenţiilor minime. Cu cât va fi mai redus numărul de lucrări şi intervenţii,
cu atât principiul nr. 1 va fi îndeplinit.
3. Principiul permanent verde sau acoperit. Lucrările solului vor fi în aşa fel făcute încât
acesta să fie în permanenţă înverzit sau acoperit cu materie organică.
4. Principiul durabilităţii. Construcţia de maşini şi tehnologiile de lucru vor fi în aşa fel
încât într-un timp determinat solul să revină permanent şi durabil la formele naturale care l-au
caracterizat. Analiza literaturii studiate arată că în aceleaşi condiţii de sol, utilizând aceeaşi gândire
tehnologică, calitatea şi durabilitatea vor fi date de calitatea maşinilor şi adaptarea lor la însăşi
sistemul propus.

8.4. PRINCIPALELE SISTEME DE LUCRĂRI ALE SOLULUI ÎN NOUA AGRICULTURĂ

Din numărul mare al ofertelor maşiniste privind sistemele de lucrări ale solului ne putem
permite a alcătui variante diferite în funcţie de tipul de sol, asolamentul propus şi cultura pe
care dorim s-o instalăm. Încercând să sintetizăm modul cum ar trebui organizate maşinile
în fluxul tehnologic ajungem mai întâi la evaluarea fie şi sistematică a lucrărilor efectuate de
maşini (figura 160). Precizăm că obiectul acestei lucrări nu îl constituie detaliile tehnice
privind alcătuirea şi funcţionarea maşinilor, detalii care se găsesc în cursurile de mecanizare a
agriculturii, preocuparea noastră fiind ceea de a găsi cele mai potrivite efecte obtenabile asupra
solului prin utilizarea acestor maşini.
Figura 160
 Funcţional, sistemele de maşini şi modul de aranjare în linie creează sistemele de lucrări,
iar acestea, în acest moment în Europa, sunt următoarele:
(1) Sistemele de lucru convenţionale.
(2) Sistemele de lucrare a solului, reduse (conservante).
(3) Sistemul de semănat direct, fără lucrări speciale de bază sau de pregătire a patului germinativ.

Fig 161
8.4.1. Sistemul convenţional de lucrare a solului

Există mai multe variante, şi anume:

Grapă cu disc pentru distrugerea miriştei şi conservarea apei în sol.
Prima lucrare Parţial materia organică, resturile de diverse provenienţe
A 2-a lucrare lucrare cu plugul la adâncimea de 25 cm.
sunt încorporate în sol, începe degradarea, mineralizarea şi humificarea.
Varianta I
cultivator cu discuri + grapă rotativă pentru pregătirea
A 3-a lucrare
patului germinativ.
A 4-a lucrare semănatul.

Prima lucrare discuire direct pe mirişte urmată de:

- fie o lucrare cu gruberul cu discuri GR,
A 2-a lucrare - fie o lucrare cu gruberul rotativ
Fiecare dintre ele pot fi asociate cu o grapă cu colţi.
Varianta II

Urmează semănatul care în unele situaţii poate fi combinat

A 3-a lucrare
cu gruberul rotativ, scutind practic o trecere.

Există şi o variantă mai rar utilizată în care plugul, gruberul, grapa rotativă
şi semănătoarea pot fi aranjate în linie, lucrarea urmând să fie efectuată
Varianta III dintr-o singură trecere. Calitatea lucrărilor poate însă să nu fie cea mai
bună. Pe de altă parte este Fig 162 ,

Figura şi unEfectele
necesar163. tractor mai
nelucrării şi deci mai
puternicsolului scump.
asupra porozităţii acestuia
şi a activităţii râmelor (Sursa: Lutke Entrup. şi Gröblinghoff F – 2007)
Deşi foarte răspândite în România lucrările convenţionale în cel puţin 90% din cazuri se fac astfel:
¾ O grapă cu discuri uşoară de 2-3 ori pe mirişte pentru distrugerea acesteia şi crearea unui strat
afânat care să întrerupă capilaritatea şi pierderea apei. Actualele grape cu discuri înlocuiesc, de
fapt, gruberul şi nu oferă o calitate a lucrării asemănătoare acestuia. Pe de altă parte trecerea de 2-
3 ori cu discul pe mirişte distruge structura solului şi îl tasează peste măsură. Rezultatele
transpuse în producţie şi calitatea humusului şi solului vor fi din cele mai proaste.
¾ Arătura care urmează mai spre toamnă se efectuează între 15 şi 25 cm, nefiind uniformă. Arătura
permanent efectuată la aceeaşi adâncime timp de peste 30 de ani a condus la tasarea solului,
impermeabilizarea acestuia în mod deosebit prin formarea hardpanului, fenomen prezent acum în
România pe peste 5 milioane ha. Aceste soluri necesită o reconstrucţie ecologică cu maşini şi
procedee speciale pe care le vom prezenta într-un capitol viitor. În figura 166 există o comparaţie
clară, efectuată de Möder, 2009, privind efectul asupra producţiilor de rapiţă al celor două sisteme
(cu plug, fără plug cu diferite sisteme de semănat).
Fig 164
8.4.2. Sistemele de lucrare a solului conservante sau reduse

Prin lucrări conservante ale solului este bine să înţelegem că avem de-a face cu un nou
concept şi cu adăugarea unor noi practici agricole care să răspundă următoarelor cerinţe, despre
care am mai vorbit, dar e bine să le repetăm:
- Daune cât mai reduse aduse solului: structurii, florii şi faunei acestuia, menţinerea
şi refacerea substanţelor organice, a humusului.
- Acoperire permanentă a solului: cu culturi de bază, cu culturi
intermediare sau cu mulci; pentru protecţia lui, inclusiv de marele pericol denumit eroziune,
dar şi pentru ţinerea sub control a buruienilor.
- Reducerea lucrărilor sau abandonarea lor poate să se facă cu mai multă eficienţă în
condiţiile unui asolament şi el la fel de eficient, din care nu trebuie să lipsească diversitatea
şi plantele amelioratoare (vezi capitolul Asolamente).
Scopul lucrărilor conservatoare rezidă atât din normele Uniunii Europene privind
creşterea pe baze noi a producţiei agricole prin utilizarea inteligentă a resurselor naturale, cât
şi gestionarea raţională a resurselor externe de completare (reducerea lor la minimum –
îngrăşăminte, pesticide etc.).
Procesele tehnologice este necesar a fi conduse de o asemenea manieră încât înlocuirea
sistemelor mecanice sau reducerea lor să conducă la amestecu
solului cu resturile organice pe cale exclusiv biologică. Scenariul acesta, mai mult decât
pluricibernetic, arată că microorganismele, rădăcinile şi alte vietăţi ale solului vor prelua
în sol funcţiile lucrărilor solului şi distribuirea elementelor de nutriţie.

Figura 165. Semănatul direct în miriştea de rapiţă a bobului (Vicia faba) în Germania
(Sursa: Hammer Schmied, 2010)
Cum se va face acest transfer? Transferul se va realiza treptat, în mai multe faze.
În prima fază se va renunţa la plug (vezi şi figura 161) care va fi înlocuit numai cu lucrări
fără întoarcerea solului şi vor introduce în sol materia organică care dezvoltă o activitate
biologică intensă, adaosul de bioactivatori măreşte această activitate, care va ridica biomasa
solului, încet dar sigur, de la
2 la 4 t/ha în prezent, la 20-30 t în următorii 5 ani (studii confirmate de Soco,
2009). Pentru zona României maşinile cele mai potrivite sunt tigerele (vezi figura 190 în
subcapitolul Studiu de caz), care lucrează tehnic foarte bine, economic foarte bine şi care
substituie în totalitate plugul.
În faza a doua, după ce profilul de sol a devenit activ pe întreaga lui profunzime, se renunţă
uşor la lucrări şi se trece la semănatul direct. Cantitatea de resturi organice rămase la
suprafaţă se lasă ca mulci. Activitatea biologică mărită a solului (râme, larve de insecte etc.)
vor aerisi stratul de sol în măsura necesară penetrării apei în sol şi a conservării ei în
profunzime ca rezervă.

274
Mulciul rămas la suprafaţă protejează parţial împotriva buruienilor, aplicarea erbicidelor
devenind necesară, la fel şi unii dăunători care vor necesita insecticide. Mostrele de sol indică
o mare cantitate de humus şi o fertilitate foarte bună a solului.
În faza a 3-a devine foarte necesară diversificarea culturii plantelor şi
instalarea asolamentului cu plante amelioratoare. În felul acesta întregul sistem se
stabilizează.
În faza a 4-a, întregul sistem se apropie de modelele naturale atinge
potenţialul maxim de performanţă, iar recoltele vor depăşi pe cele obţinute în sistemul
convenţional. Se reduce semnificativ necesarul în îngrăşăminte chimice, pentru că se
dezvoltă sistemele naturale de fixare şi sistemele interne de valorificare a reziduurilor de
plante şi animale. Se reduce, de asemenea, semnificativ consumul de pesticide. O cultură de
porumb va arăta ca cea din figura 163. Efectul noii fertilităţi a solului este foarte vizibil.
Semănatul direct. Sub presiunea problemelor ecologice, dar şi a
costurilor provocate de o criză pe care noi înşine ne-am creat-o, mai ales pe continentul
american, dar şi pe mari suprafeţe din Europa, semănatul direct a devenit un sistem uzual de
practicare a agriculturii. Dacă solul nu a trecut prin procesele de transformare prezentate în
fazele I-III, atunci nivelul producţiilor vor fi semnificativ mai scăzute.
Dacă solurile au suferit procesele de ecologizare propuse de
tehnologiile moderne, şi reuşeşte singur să-şi realizeze procesele de autoafânare şi
reglare microbiologice, atunci semănatul direct va aduce sporuri semnificative de producţie
şi calitate şi va contribui atât la conservarea cât şi la îmbunătăţirea cantităţii de humus-C din
sol.
Semănatul direct în viziunea multor cercetători, printre care şi Gouttler (1999), a devenit
deja un nou sistem de cultură care necesită o gândire şi cercetare minuţioase, o atitudine şi
tehnologie, respectiv maşinile necesare (vezi figurile 165, 166, 167).
În ceea ce priveşte maşinile etc., vor fi astfel construite încât să lucreze solurile numai până
la o anumită densitate. Dacă solurile sunt foarte tasate, reglajele hidraulice ale maşinilor nu
vor putea împinge brăzdarele în sol şi acestea vor primi un nou sistem de lucrări de tranzit
spre solurile speciale până ce acestea vor ajunge la calitatea cerută de semănatul direct.
Se observă atât din figura 168 cât şi din figura 169 că tehnica permite semănatul la diferite
adâncimi, dar şi faptul că în caz de necesitate se pot aplica şi îngrăşăminte la adâncimi
diferite sub seminţe, şi numai în dozele care rezultă din bilanţul substanţelor nutritive, pentru
a evita costurile suplimentare şi eventualele pierderi prin levigare, mai ales în
cazul azotului.
Figura 168. Fiecare unitate de semănat se poate adapta la sol. Presiunea hidraulică în sistem
acţionează ca de-a lungul rândului pentru ca distanţa dintre seminţe şi adâncimea să fie realizate
la cerinţele tehnologice (Sursa: Väderstand, 2010)

Figura 169. Releele de presiune veghează pentru îndeplinirea condiţiilor tehnologice

Urmare a semănatului direct şi de precizie va rezulta o cultură sănătoasă, cel puţin la

fel de sănătoasă ca şi cea obţinută în celelalte sisteme (figura 170).
Noul sistem de agricultură prin semănatul direct câştigă an de an suprafeţe din ce în ce mai
mari. La nivelul anului 2000 se cultivau prin acest sistem aproape 60 milioane hectare,
deci 1,2% din suprafaţa totală a pământului (tabelul
18).

276
Figura 170. Cultura care răsare pe mirişte este una exactă, completă
(aici rapiţă) (Sursa: Väderstand, 2010)

Tabelul 18
Topul principalelor ţări care practică sistemul direct de semănare

8.4.3. Avantajele şi dezavantajele sistemului „semănat direct”

Le putem împărţi în două categorii:

1) Avantaje cantitative:
– Un control eficient şi economic determinabil al eroziunii.
– O îmbogăţire a solului în materie organică, respectiv humus.
– Costuri mult mai reduse de muncă şi bani (vezi figura 171).
– Productivitate a muncii ridicată, mai puţină forţă de muncă.
– Reduceri importante de carburanţi (de 2-3 ori) şi de emisii de gaze în atmosferă.
– Se evită eliberarea din solurile Europei (celor 15) a 50-100 milioane to CO2. Această
cantitate echivalează cu emisiile degajate de 70-130 milioane mijloace de transport
(camioane).
– Reducerea necesarului de îngrăşăminte, pesticide şi alte produse de intoxicare a solului,
cu toate consecinţele economice ce rezultă de aici.

278
Figura 171. Consumul de forţă de muncă în funcţie de sistemul de lucrări pentru cultura grâului
(Sursa: OBZ, 2009. Lucrările convenţionale (LC) consumă de 6,25 ori mai multă muncă decât
semănatul direct şi de 2,04 ori decât sistemul de lucrări reduse (SLR). SLR consumă,
la rândul lui, de 4,850 ori mai multă muncă decât SD (semănat direct). Calculele au fost
efectuate în două locaţii din Austria)

2) Avantaje calitative şi strategice:

– Se înmagazinează o cantitate mai mare de CO2 în sol şi prin aceasta se reduce conţinutul
acestuia în atmosferă. Se îmbunătăţesc condiţiile pentru stabilizarea climei (1 kg humus
blochează 3,66 kg CO 2).
– Creşte, se îmbunătăţeşte activitatea biologică a solului, atât calitativ (mărimea
biodiversităţii) cât şi cantitativ (creşte cantitatea de biomasă activă din sol).
– Ca urmare, structura solului se va reface şi se va stabiliza inclusiv din punct de vedere
al rezistenţei hidrice.
– În consecinţă, creşte procentul porilor mari (biopori) corelat cu creşterea capacităţii de
înmagazinare a apei, a elasticităţii solului, mărindu-se foarte mult rezistenţa la compactare.
– Fluxurile pe profil se îmbunătăţesc, apa nu mai rămâne la suprafaţă, ci este condusă în
profunzime până la apa freatică. Sunt refăcute rezervele de apă, izvoarele şi alte circuite pe
orizontală ale apei freatice şi creşte calitatea acesteia. Vom fi scutiţi de inundaţii şi de
codurile galbene sau roşii ce apar din
ce în ce mai frecvent pe ecranele televizoarelor. Vom economisi sume imense de bani şi alte
resurse necesare reconstrucţiilor habitatelor umane şi economice.
– Se reface rezerva de elemente nutritive a solului şi se optimizează relaţiile între plante şi sol.
Se dezvoltă la optimum fenomenele de micorizare, simbiozele şi fixaţiile libere şi asociative ale
azotului.
– Creşte semnificativ capacitatea de degradare a pesticidelor şi transformarea lor în substanţe
huminice prin degradare şi recombinare biochimică. În acelaşi timp scade atacul bolilor şi
dăunătorilor prin sol (vezi rolul micorizelor) şi scade, în consecinţă, şi necesarul de produse de
protecţia plantelor.
– Se instalează în mintea, în conştiinţa ţăranilor, a agricultorilor o nouă mentalitate asupra
valorilor naturale ale pământului. Educaţia, şcolarizarea pentru implementarea noului sistem
deţine un rol important în obţinerea succesului.
Dezavantaje:
– Timpul: este întotdeauna un adversar al umanităţii, dar de data aceasta este nevoie de
răbdare aici.
– Faza de tranziţie de la agricultura convenţională la una alternativă, bazată pe reducerea sau
eliminarea lucrărilor solului şi implementarea modelelor şi regulilor naturii durează între 5 şi
7 ani. Numai după aceea se va ajunge la deplina performanţă a sistemului.
– Din această cauză nivelul producţiilor ar putea fi mai mic, mai ales în primii ani ai tranziţiei.
Compensaţiile vin însă ulterior.
– În primii ani de tranziţie buruienile pot constitui o problemă. Ele necesită o atenţie mai mare
şi un control profesionalizat.
– Sunt necesare asolamente speciale şi un sistem inteligent de menţinere permanentă a
solului acoperit cu culturi principale, intermediare sau cu mulci, ceea ce necesită mai multă atenţie
din partea agricultorului.
– Emisiile de oxizi de azot (N2O) pot creşte uşor în faza de tranziţie.
– Este necesar un efort investiţional în maşini speciale, ceea ce nu este la dispoziţia tuturor
agricultorilor, mai ales în România.
– Este foarte necesară o şcolarizare a agricultorilor şi pregătirea consultanţei, lucru şi greu de
acceptat, şi uneori dificil de implementat din cauza mentalităţilor şi atitudinilor
conservatoare.
 Figura 172. Consumul de motorină la cultura grâului în funcţie de sistemul de lucrări
(Sursa: OBZ, 2009). Lucrările convenţionale consumă de 2,1 ori mai multă motorină decât SRL
şi de 7,71 ori mai multe decât SD. SRL consumă de 3,7 ori mai multă decât SD

8.4.4. Rezultate obţinute - şansele noului sistem de lucrări

Tot mai numeroase sunt rezultatele contradictorii care se obţin în acest domeniu. Deşi acum 10
ani ca cercetător nu eram un susţinător al sistemului nou de lucrări, cercetările personale făcute
în acest domeniu de activitate mi-au demonstrat pe de o parte necesitatea noului sistem reieşită
din problemele locale şi globale cu care se confruntă agricultura în România, iar pe de altă
parte de marea presiune a costurilor.
O analiză de sinteză la nivel mondial arată următoarea stare de fapt la nivelul anului 2010 (tabelul
19).
Chiar dacă în tabel nu există date comparative extrem de vizibil, rezultă că există mari ţări
producătoare de cereale şi porumb (cele mai mari suprafeţe cultivate care folosesc sistemul „No
tillage”). Rezultă, de asemenea, că preţurile de cost sunt foarte mici, dar nu departe de
posibilităţile de vânzare care sunt mici la nivelul fermierului, 70-80 euro/t, din cauza distanţei
mari până la infrastuctura marină şi a costurilor ridicate solicitate de transporturi.
8.4.5. Costurile în diferite sisteme de lucrare a solului
Este foarte greu să convingi agricultorii indiferent pe ce meridian sau altitudine a pământului s-ar
afla, că ei trebuie să-şi însuşească un procedeu sau sistem tehnologic numai de dragul naturii, al
viitorului copiilor lui sau al salvării planetei. El trăieşte în acest moment, are probleme mari cu
criza financiară şi cu propria lui existenţă, şi ştie că de CO2 şi climă ar fi trebuit să se ocupe Bush,
Băsescu şi alţi politicieni ca ei, care n-au făcut-o nici în ultimul moment la Copenhaga. Singurul
argument în favoarea lui ar fi întărirea proprietăţii private, ideea creşterii valorii pământului lui ca
urmare a proceselor de ecologizare, indiferent care ar fi ele şi, fireşte, obţinerea recoltelor lui în
cantităţi din ce în ce mai mari şi de calitate cât mai înaltă, pe fondul unor costuri reduse.
Calculele arată că nivelul costurilor creşte cu creşterea numărului
lucrărilor şi cu cantitatea de inputuri solicitate de prima revoluţie verde (îngrăşăminte, îndeosebi
cu azot, pesticide şi noua genetică a soiurilor şi hibrizilor).
Pentru a veni în întâmpinarea agricultorilor noştri am decis să punem la
dispoziţie prin acest material o matrice a costurilor pentru fiecare sistem de lucru, obţinut prin
colaborarea cu industria de maşini şi consultanţă austriacă din estul Austriei, cea care are condiţii
asemănătoare cu cele din România. Menţionăm că la nivelul preţurilor 2010 datele înscrise în
tabelele care urmează sunt comparabile cu cele din România, poate cu deosebirea că numărul
de ore/ha în România este cu mult mai mare decât în ţările din vest, din cauza numeroşilor angajaţi
care se învârtesc inutil pe lângă agregate.
În varianta I se prezintă costurile lucrărilor convenţionale utilizându-se maşini din dotarea firmei
Horsch, prezentă şi pe piaţa românească. Calculele sunt efectuate la o fermă austriacă din estul
Câmpiei Panonice de către Thomas Ulm.

8.5. CERCETĂRI ŞI PRACTICI ASUPRA LUCRĂRILOR SOLULUI ÎN ZONA

ROMÂNEASCĂ

Am prezentat în capitolul „Asolamente” o schemă prin care am demonstrat că solurile din România
se deosebesc fundamental de cele din vestul Europei. Acelaşi lucru putem spune şi despre
condiţiile de climă, deşi acestea din urmă, din cauza modificărilor climatice energice din
ultimul timp nu mai respectă regulile stabilite de zeci de mii de ani privind comportamentul
climatic.

292
1) Solurile României sunt mult mai diverse şi în mod natural cu un conţinut cu mult mai mare de
argilă decât cele din vest. Conţinutul de argilă din solurile Europei creşte de la vest spre est, de la
5-10% în Germania, la 12-13% în Austria de Est la 20-24% în Câmpia Panonică a Austriei de Est
pentru ca pe numeroase soluri din sudul, centrul şi vestul României să depăşească şi 35%.
2) Humusul solurilor este diferit în teritoriile din vest de cele din est. În vest conţinutul de humus
variază între 0,5 şi 7% şi se prezintă sub formă de materie organică în curs de descompunere, sau
descompusă (C), dar mai rar heteropolicondensată în acizi huminici durabili şi consistenţi.
În Ungaria, România şi Bulgaria solurile sunt formate dominant sub stepe, în condiţii de umiditate
redusă şi au beneficiat de condiţii pentru o heteropolicondensare avansată. Din aceste motive,
raportul între HC/C (humus condensat/carbon) a fost şi continuă să fie în favoarea primului. După
luarea în cultură, din cauza arăturilor la adâncimi constante şi frecvente, oxidarea humusului s-a
instalat în decurs de 30 de ani pierzându-se peste 50% din avantajele comparative pe care solurile
româneşti le-au avut faţă de cele din vestul Europei. Majoritatea solurilor din Câmpia Română de
Sud, de Vest, de Est şi Centrală suferă grav din cauza compactităţii, a eroziunii, a lipsei
structurii şi activităţii biologice, a lipsei capacităţii, a fiabilităţii de a conserva apa şi de a reface
circuitele nutritive şi biologice ale solului. În aceste condiţii, nivelul producţiilor medii la cereale,
porumb şi plante tehnice se situează la 40-
50% din cel al ţărilor din vest.
Există mulţi factori care au condus la această situaţie, unul dintre ei
fiind dat de sistemul de lucrări ale solului.

8.5.1. Despre sistemele de lucrări în România

Chiar şi pentru fermele de elită, principalul sistem de lucrare a solului în ultimii 40 de ani a fost
cel convenţional, din care lucrarea de arat nu a lipsit niciodată. Chiar şi astăzi, majoritatea
fermierilor practică acest sistem, iar rezultatele experimentale îi sunt superioare ca nivel al
producţiei.
Prezentăm pentru început rezultatele obţinute în nord-estul ţării la staţiunea didactică a
Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Iaşi (Jităreanu şi colab., 2008).
Experimentele au fost efectuate pe un cernoziom cambic cu textură luto-argiloasă. Sistemele
de lucrare a solului au fost următoarele:
1. Sistem convenţional = A20-22 + GD + combinator.
2. Sistem neconvenţional (conservativ) = cizel + agregat complex.
3. Sistem no-tillage = semănat direct.

293
Experimentele au fost efectuate în 2007, iar rezultatele sunt prezentate în tabelul 28. Din tabel
rezultă că pentru două din culturile studiate orice alt sistem de cultură în afară de cel convenţional
rezultatele de producţie sunt foarte semnificativ negative.

Experimentele au fost efectuate în 2007, iar rezultatele sunt prezentate în tabelul 28. Din tabel
rezultă că pentru două din culturile studiate orice alt sistem de cultură în afară de cel convenţional
rezultatele de producţie sunt foarte semnificativ negative.