Sunteți pe pagina 1din 65

Marius von Mayenburg

PIATRA
(Der Stein)

Traducere de Alexandra Pâzgu


Draft 12/11/2012

1
Personaje:
Witha
Wolfgang
Heidrun
Hannah
Mieze
Stefanie

2
1993
(Witha stă sub masă)

HANNAH: Auzi.

HEIDRUN: Ce e, Hannah?

HANNAH: Nu vreau să fiu aici.

HEIDRUN: Imediat bem cafea şi mâncăm prăjitură.

HANNAH: În fiecare dimineaţă când mă trezesc, parcă aş fi în camera mea. Deschid


ochii şi mă speriu. Pereţii camerei sunt atât de albaştri dimineaţa. Şi e aşa de linişte, doar
frunzişul freamătă.

HEIDRUN: Ce-ar fi să folosim azi serviciul cel bun. Ce zici, mamă?

WITHA: În beci, în siguranţă.

HANNA: Îmi scutur capul ca să mă trezesc, ca totul să revină la normal şi eu să fiu din
nou acasă, dar camera mea veche a dispărut, sunt trează, mai trează de atât nu voi fi,
indiferent cât de mult casc ochii.

HEIDRUN: Vrei să aşezi serviciul ce bun, Hannah?

HANNAH: Auzi ce spun?

HEIDRUN: Ce e, copilă?

HANNAH: Nu vreau să fiu aici.

HEIDRUN: Nu îţi place?

3
HANNAH: Locul meu nu e aici.

HEIDRUN: Păcat.

HANNAH: Nu mai spune păcat, mama.(Încetează cu păcatul, mamă.)

HEIDRUN: Dar cred că, e păcat.

HANNAH: E ca şi cum ai renunţat la mine.

HEIDRUN: Ce vrei să fac? Cred că e păcat- aşa o casă minunată, o camera minunată, un
pat nou, minunat, şi tu nu vrei să fii aici.

HANNAH: Adică sunt o dezamăgire: păcat. Ai putea măcar să încerci, dar nici măcar nu
mă întrebi de ce.

HEIDRUN: Pentru că te iau în serios, pentru că eşti mare. Nu am de gând să încep o


discuţie pe tema asta acum.

HANNAH: Poate că nici nu vreau să mă iei aşa de în serios. Poate că nici sunt încă atât
de mare.

HEIDRUN: Dintr-odată.

HANNAH (lui Witha): Tu vrei să fii aici?

WITHA: Unde?

HANNAH: În casa asta? În oraşul ăsta?

HEIDRUN: Buni a locuit aici în casa asta, normal că vrea să fie aici.

WITHA: Unde? Unde vreau să fiu?

4
HANNAH: Atunci de ce stă sub masă?

HEIDRUN: Mamă? De ce stai sub masă?

HANNAH: Înainte nu făcea asta.

WITHA: Copilaş, ce faci acolo afară?

HANNAH: A-nceput de când am venit aici.

WITHA: Nu auzi sirena? Chiar mă sperii.

HANNAH: E pentru că buni e bombardată din nou.

HEIDRUN: Nu suntem bombardaţi, mamă, dimpotrivă, totul a fost reconstruit.

WITHA: A zis că, dacă mă duc în beci, toată casa se va prăbuşi.

HANNAH: Nu prea arată ca şi cum vrea să fie aici.

WITHA: Sirena.

1935

MIEZE: Putem discuta, până atunci. Nu vreţi să luaţi un loc, doamnă Heising?

WITHA: Pot?

MIEZE: Puteţi. Puteţi orice. Simţiţi-vă ca acasă.

WITHA: Încă nu.

5
MIEZE: Nu va dura mult. Contractul e făcut, soţul dumneavoastră nu trebuie decât să
semneze, după care e al dumneavoastră. Avem timp de o cafea.

WITHA: Atunci vreau una.

MIEZE: Veţi avea una.

WITHA: O cafea.

MIEZE: Veţi lua una. Cu ambele mâini?

WITHA: Poftim?

MIEZE: Acesta e stilul dumneavoastră, de a lua lucruri.

WITHA: Mă tem că nu vă urmăresc. Ce spuneaţi?

MIEZE: Nimic. Poftiţi cafeaua. Luaţi-o!/Îndrăzniţi!

1993

HEIDRUN: Poate bunicul tău.

HANNAH: Nu am un model, de ce să inventez unul acum, o să merg mâine acolo şi o să


spun: nu am un model. Sfârşitul prezentării. De parcă e obligatoriu să avem cu toţii
modele, şi Sylvia chiar a stat acolo şi a zis, modelul meu este doamna Döbner. Doamna
Döbner. Nici măcar să râdem nu ne-a venit, aşa de tare ne-a şocat, şi după aceea a spus
că doamna Döbner este o învăţătoare dreaptă şi haioasă, şi că are o coaffură frumoasă, şi
era perfect serioasă. Nu am un model. Sau spun, Sylvia este modelul meu pentru că face
prezentări frumoase.

6
HEIDRUN: De ce nu bunicul tău?

HANNAH: E bărbat, şi pe lângă asta nici nu-l cunosc.

HEIDRUN: Asta nu contează.

HANNAH: Cum să fie modelul meu dacă nu îl cunosc?

HEIDRUN: Mulţi oameni au modele pe care nu le cunosc. De exemplu, Napoleon.

HANNAH: Dar bunicul meu nu a fost Napoleon. Napoleon e în toate cărţile de istorie,
au numit străzi după el.

HEIDRUN: Dar bunicul tău a făcut lucruri cu care te poţi mândri, mai mult decât
Napoleon, care a dus războaie.

HANNAH: Poate că nu vreau să mă mândresc.

HEIDRUN: Păcat. Bunicul tău o merită.

HANNAH (ţinându-şi prezentarea): În familia mea, nu prea vorbim despre asta, dar
bunicul meu a salvat o familie de evrei. Schwarzmann. El era şeful tatălui meu la
Institutul Veterinar până când au venit naziştii şi a trebuit să demisioneze. Bunicul meu,
l-a susţinut, şi în 1934 i-a finanţat evadarea în străinătate. Schwarzmannii au emigrat în
USA via Amsterdam. Doamna Schwarzmann trăieşte încă, în New York şi este o
cunoscută galeristă şi dealer de artă. Ea e cea care a făcut cunoascută opera lui Max
Beckmann în America. Bunicul meu este modelul meu pentru că şi-a susţinut prietenii şi
din cauza asta a fost persecutat de nazişti.

HEIDRUN: Minunat.

7
1993

HANNAH: Acolo.

HEIDRUN: Unde?

HANNAH: Acolo. În grădină.

HEIDRUN: Totul e negru.

HANNAH: Între copaci.

WITHA: Vorbeşti prea mult la masă.

HEIDRUN: Nu e nimic acolo, copilă.

HANNAH: Leagănul, îl vezi?

HEIDRUN: E vântul.

HANNAH: Vezi cum se leagănă?

WITHA: Dacă vorbeşte la masă îi vor cădea dinţii din gură.

HEIDRUN: Cui îi cade ce?

WITHA: Eu? N-am zis nimic.

HEIDRUN: Iar ai vorbit despre dinţi.

WITHA: Mieze. Dacă vorbeşte la masă îi vor cădea în farfurie.

HEIDRUN: Şi acum vei tăcea şi vei mânca.

8
WITHA: Da, am văzut-o pe Mieze pe stradă. Doamne, ce a îmbătrânit, femeie bătrână,
împingea un cărucior din ăla mic, gol înăuntru, aşa e, nimic nu rămâne, împinge un
cărucior mic şi gol, arată ca o nebună, un cărucior gol, sau aşa ceva, ca şi cum ai trage
după tine o lesă, fără căţel.

HEIDRUN: Mamă stai, să îţi pun şervetul.

WITHA: Singură. Mi-l pun singură. Nu sunt chiar aşa de bătrână.

HANNAH: Acolo, peste câmpie.

HEIDRUN: Copilă, mănâncă s-au ţi se vor lungii urechile.

WITHA: De asta nu vorbesc în timp ce mănânc.

HEIDRUN: Tu vorbeşti tot timpul.

HANNAH: Poate e tata.

HEIDRUN: Cine?

HANNAH: Poate s-a întors.

HEIDRUN: Nu cred că tata se ascunde în grădină.

HANNAH: Poate că şi-a adus hârleţul/cazmaua şi sapă o groapă.

HEIDRUN: Copilă, ştiu că ţi-e dor de el, şi sunt sigură că şi lui îi e dor de tine.

HANNAH: De asta s-a întors.

HEIDRUN: Nu se întoarce. Şi dacă s-ar întoarce ar folosi soneria.

9
HANNAH: E în grădină.

HEIDRUN: Nu e nimeni în grădină. Pentru că nu am dat voie la nimeni să intre.

HANNAH: Cineva s-a căţărat pe gard, a împins leagănul şi acum stă printe copaci.

WITHA: Şi tu eşti prea mare pentru leagăn.

HEIDRUN: Să mergem să ne mai uităm o dată la zid? Ai uitat lancea/suliţa/ţeapa pe


zid? Cum să treci fără să te răneşti?

HANNAH: Poate e rănit. Poate tata s-a urcat pe zid, e rănit şi acum se târăşte printre
copaci.

HEIDRUN: Nu mai vreau să aud nimic despre tata.

WITHA: Soţul tău ar trebui să fie aici bând cafeaua pe care tu ai făcut-o. Dacă ar fi avut
o urmă de responsabilitate- o mica urmă- dar nu are, pentru că e un din ăsta-un- ştii tu- e
un porc.

HEIDRUN: Ba nu e.

HANNAH (către Witha): Dar soţul tău unde e?

HEIDRUN: Pur şi simplu nu a mai putut cu mine.

WITHA (către Hannah): Ce e, copilaş?

HANNAH: Unde e soţul tău. Nici el nu e aici, nu? Nici el nu are nici o urmă de, cea mai
mică urmă de? Şi el e porc?

WITHA (către Heidrun): Despre ce vorbeşte?

10
HEIDRUN: Despre nimic.

(către Hannah:) Taci din gură acum.

WITHA: Despre ce vorbeşte fiică-ta? Cum ai crescut-o, de ce vorbeşte în halul ăsta?

HEIDRUN (către Hannah): Ştii foarte bine că bunicul tău a murit.

HANNAH: Dar tata nu a murit, şi tata nu e porc, e o perioadă grea acum, şi când totul se
va termina mă va duce în Spania, şi nu trebuie să cred că e din vina mea.

HEIDRUN: Nici nu e din vina ta. E din vina mea.

HANNAH: El a spus că e din vina casei.

WITHA: Ce casă?

HANNAH: Casa. Casa asta. A spus că mama s-a măritat cu casa şi el nu vrea- Ah.

HEIDRUN: Ce?

HANNAH: Acolo. La fereastră.

HEIDRUN: Ah.

HANNAH: Nu e tata.

HEIDRUN: Nu.

WITHA: Ce?

HANNAH: Acolo, la fereastră.

11
WITHA: Unde?

HANNAH: E cineva.

WITHA: Ce tot bolboroseşti acolo?

HANNAH: Uită-te. Acolo.

WITHA: Ah.

HEIDRUN: Da.

HANNAH: O femeie.

STEFANIE: Am venit să deranjez.

1935

MIEZE: Suliţa a fost pusă pe zid pentru siguranţă.

WITHA: Da.

MIEZE: Ar fi arătat mai bine fără ţepe.

WITHA: Desigur.

MIEZE: Dar casa e lipsită de apărare dinspre grădină.

WITHA: Vreodată ceva - cineva-

MIEZE: Dacă s-a întâmplat vreodată ceva?

12
WITHA: Dacă cineva a intrat în –

MIEZE: Iarna, înainte de montarea suliţei, doi băieţi în uniformă. Am urlat de pe


veranda până s-au speriat. Şi-au aruncat rucsacii peste zid şi au dispărut încet în
întuneric.

WITHA: Dar de când cu ţepele?

MIEZE: Oamenii aruncă gunoaie peste gard şi săptămâna trecută o pisică moartă.

WITHA: Deci a funcţionat?

MIEZE: Ce?

WITHA: Ţepele. Au funcţionat?

MIEZE: Da, sigur. Nu. În final. Noi plecăm. Voi veniţi.

WITHA: Dar asta nu are nimic de-a face cu-

MIEZE: Puteţi înlătura suliţele.

WITHA: Mai bine nu.

MIEZE: Nu trebuie să vă fie frică. D-voastră nu vi se va întâmpla nimic. Doar aparţineţi


de ei.

WITHA: Nu aparţinem- nu suntem …- nu am fost niciodată-

MIEZE: Bineînţeles că nu, nu am vrut să sugerez că aţi fi. Veţi petrece momente
minunate aici, asta e tot ce vroiam să spun.

13
WITHA: Minunat.

MIEZE: Iar noi vom fi- vom fi aşa de departe, nici nu va trebui să vă mai gândiţi- vom
dispărea.

WITHA: Oare au terminat bărbaţii acolo?

MIEZE: Mai doriţi o cafea dacă tot aşteptăm?

1993

STEFANIE: Nu vreau cafea, am venit să deranjez.

HEIDRUN: Cine sunteţi?

WITHA: Ce are cu cafeaua noastră?

STEFANIE: Mă cunoaşteţi.

HEIDRUN: Nu.

STEFANIE: Nu-i nimic. Feţele neplăcute sunt uşor de uitat şi sunt sigură că faţa mea vă
foarte este neplăcută.

HEIDRUN: Nu, nu îmi spune nimic.

STEFANIE: Eu pe de altă parte nu v-am uitat niciodată faţa. Faţa d-voastră mi-a fost
plăcută. Atunci mi-aţi oferit ciocolată.

WITHA: Poate vrea mai bine ciocolată caldă?

(Către Heidrun:) Hai, Heidi, fă-i o cană de cacao.

14
HEIDRUN: V-am promis? Aveţi o faţă foarte plăcută, dar în ciuda celor mai bune
intenţii-

STEFANIE: Eram mai tânără atunci.

HEIDRUN: Când atunci?

STEFANIE (către Hannah): Mai tânără decât tine. Te mai dai în leagăn?

HEIDRUN: Cum adică- atunci?

STEFANIE: Deja prea mare pentru leagăn? Câţi ani ai? Paişpe? Cinşpe?

HANNAH: Am crezut că sunteţi tata.

STEFANIE: Mama ta era însărcinată cu tine, abia putea să urce scările, aşa de grea erai.
Eu nu am copii.

HANNAH: Încă mai încap în leagăn. Nu sunt aşa de grea.

STEFANIE: În ce direcţie te legeni? Înspre pădure sau înspre casă?

HEIDRUN: Lăsa-ţi copilul în pace.

STEFANIE: E frumos când pădurea freamătă înspre tine?

HEIDRUN: Nu vreţi mai bine să spuneţi ce doriţi?

STEFANIE: Am deja. Sunt aici doar pentru a deranja.

HEIDRUN: Aţi reuşit, puteţi pleca acum.

15
STEFANIE: Dar încă nu v-am felicitat.

HEIDRUN: Pentru ce?

STEFANIE: Pentru mutare. Vă place aici?

1935

WITHA: Da. Desigur.

MIEZE: Desigur. Altfel nu aţi-

WITHA: Nu, cred că aveţi o casă minunată.

MIEZE: Şi eu la fel.

WITHA: Desigur.

MIEZE: Va fi a d-voastră în curând.

WITHA: Da.

MIEZE: Dacă domnii reuşesc să ajungă la o înţelegere. Nu. Ce vroiam să spun-


WITHA: Îmi place mai ales grădina. Faptul că sunt copaci şi o verandă. Ce fel de
tufişuri sunt, e un rododendron?

MIEZE: Şi corpurile?

WITHA: Poftim?

MIEZE: Corpurile. Mobila.

16
WITHA: Da. Minunat. Modernă.

MIEZE: Pentru că nu ne plac (ne vin bine) Întunericul şi Apăsarea. (negrul şi lucrurile
grele)

WITHA: Minunat.

MIEZE: Dar desigur asta depinde de/este decizia d-voastră. Dacă doriţi să vă instalaţi în
stejar gotic- atunci va fi a d-voastră. Cred doar, caracterul casei-

WITHA: Sunt perfect de acord./Aveţi întru totul dreptate.

MIEZE: Sunt toate modele din din ultimii ani.

WITHA: Da. Se vede. Ăsta e -?

MIEZE: Un bufet.

WITHA: Un bufet?

MIEZE: Da.

WITHA: Aha.

MIEZE: Veţi arunca totul la gunoi?

WITHA: Nu ştiu, soţul meu ce–

MIEZE: Puteţi. Nu e ca şi cum le-am putea lua cu noi.

WITHA: Nu.

MIEZE: Bineînţeles că nu. Doar câteva valize.

17
WITHA: Îmi pare rău –

MIEZE: Nu trebuie să vă scuzaţi.

WITHA: Dar nu mă scuz.

MIEZE: Vroiam doar să ştiu dacă vă place aici, pentru că ar fi păcat ca noi să ne mutăm
iar d-voastră nici măcar să nu vă placă.

1993

HEIDRUN: Ba da, bineînţeles, îmi place.

STEFANIE: Pentru că ar fi absurd dacă ar trebui să mă mut iar d-voastră nici măcar să
nu vă placă.

HEIDRUN: Cum aşa- unde trebuia să - când?

STEFANIE (către Hannah): Ţi-ai petrecut copilăria aici? Bineînţeles că nu.

HANNAH: Nu mai sunt copil.

STEFANIE: Dar încă te dai în leagăn. Ştii cine l-a montat?

HANNAH: Nu, leagănul era aici. Bunicul meu?

STEFANIE: Cine?

HANNAH: Am spus că nu ştiu.

18
STEFANIE: Bunicul meu. A împrumutat o scară, a plecat dimineaţa, pe drum în jos, s-a
întors după-masa, cu scara pe umăr, păpucii prăfuiţi şi pantalonii prăfuiţi, până sus la
curea, sfoara e azi aceeaşi, când era tânăr, a luat-o cu el în munţi, i-a salvat viaţa de mai
multe ori, dar pentru leagănul meu a tăiat-o în două, a aruncat capetele peste creangă,
mult deasupra scării, a înfăşurat-o cu un prosop rupt, pentru ca sfoara să nu se uzeze, şi a
legat scândura la capăt. În ce direcţie te legeni? Înspre pădure sau înspre casă?

HANNAH: Trebuie să aleg?

STEFANIE: Înspre pădure, ceilalţi copii vroiau întotdeauna să se legene înspre pădure.
Eu înfruntam casa. Bunicul stă în spatele meu şi mă prinde înainte de a mă împinge din
nou, şi după aceea zbor peste veranda cu uşă rabatabilă, peste balconul de peste seră, şi
peste acoperişul cu trape negre, peste horn şi peste cer.

WITHA: Nu sunteţi mult prea mare pentru a vă da în leagăn?

HEIDRUN: A locuit aici, se pare- se pare că mai demult a locuit aici.

STEFANIE: Pentru o clipă sunt în cer, spatele se înclină, scândura leagănului


planează?(trudelt) şi aproape se dă peste cap, după care iarba neagră mă absoarbe înapoi,
faţada mă depăşeşte/trece de mine(saust), îmi miroase a ameţeală, după care, bunicul, stă
lângă arţar şi se întinde înspre mine.

HEIDRUN: Aţi locuit aici, pe vremuri.(frueher)

STEFANIE: Da, mi-aţi adus ciocolată. Din vest. Eraţi foarte drăguţă, pe
vremuri.(damals)

1978

(Heidrun e însărcinată.)

19
HEIDRUN: Mulţumesc pentru cafea. Ţi-am adus asta.

STEFANIE: E ciocolată?

HEIDRUN: Da.

STEFANIE: Dar-

HEIDRUN: Ia-o liniştită.

STEFANIE: De unde aţi ştiu că este un copil aici?

HEIDRUN: Uneori şi adulţilor le place ciocolata.

WITHA: Şi nu mai eşti chiar aşa de mică.

STEFANIE: Corect. Sunt destul de mare. Probabil acum vreţi să vedeţi totul.

HEIDRUN: De fapt, doar grădina.

STEFANIE: Doar că e dezordine. Bunicul e bolnav.

WITHA: Îmi pare rău.

STEFANIE: Îl întreb. Are şaptezeci de ani. Sunt sigură că se bucură să vadă pe cineva
de demult.

(Stefanie se ridică şi pleacă)

HEIDRUN (în timp ce Stefanie pleacă): Vrem doar grădina-

(Stefanie a plecat. Nimic.)

20
WITHA: Nu vreau să vorbesc cu el.

HEIDRUN: E bine că îl cunoaştem.

WITHA: Ce e bine la asta? Ne-a furat găinile, după război.

HEIDRUN: Mai încet. Sunt peste douăzeci de ani de atunci.

WITHA: Şi stătea după draperie când eram pe terasă. Nu vreau să îl văd.

HEIDRUN: Nepoata lui e de treabă.

WITHA: Henriette şi Adele.

HEIDRUN: Cine?

WITHA: Găinile. Le-am adus pe jos din Ruppendorf, din bijuteriile pe care ruşii nu le-
au găsit, iar el le-a furat şi le-a mâncat.

HEIDRUN: Mai încet. Oricum ar fi ajuns în supă.

WITHA: Ca soldaţii, când cad în război.

HEIDRUN: Cum aşa, soldaţii?

WITHA: Pentru că ăsta nu este un argument, ce s-ar fi întâmplat între timp. Şi tatăl tău
ar fi murit între timp de moarte bună, şi totuşi e nasol că ruşii l-au împuşcat şi că abia a
apucat să te cunoască. Nu e vorba că, la final ajungi în supă sau nu, contează câte ouă ai
clocit înainte de asta, pentru că asta înseamnă, că ai avut o viaţă.

21
1945

WOLFGANG: Nu o să o facă.

WITHA: Toată lumea spune că se va întâmpla. Cu aşa de mulţi fugitivi în oraş.

WOLFGANG: Churchill are o mătuşă care locuieşte sus la Cerbul Alb.

WITHA: Chiar?

WOLFGANG: Nu îşi va bombarda propria mătuşă.

WITHA: Nu-i pasă de mătuşa sa. Albrechţii s-au dus la Ruppendorf şi spun că încă mai
au loc.

WOLFGANG: Aşa de rău?

WITHA: Frumuseţea noastră e provocatoare. Oraşul sclipeşte şi de asta trebuie să


dispară.

WOLFGANG: Ne urăsc. Ne-au urât dintotdeauna.

WITHA: Te rog. Ştiu că se va întâmpla.

WOLFGANG: Atunci, cel mai bine e să mergi cu Heidrun la ţară. Acolo veţi avea şi mai
multă mâncare.

WITHA: Şi tu?

WOLFGANG: Ce-i cu mine?

WITHA: Ar trebui să merg singură?

22
WOLFGANG: M-aş simţi ca un dezertor.

WITHA: Te poţi întoarce când se va sfârşi.

WOLFGANG: La ce, dacă s-a sfârşit? Casa nu va mai fi aici, iar în ruine vor fi refugiaţi.
Nu pot să las toate astea- casa mea, institutul, colegii mei, animalele mele. Viaţa trebuie
să continue.

WITHA: Şi dacă nu continua?

WOLFGANG: Ce?

WITHA: Dacă se sfârşeşte? Dacă viaţa asta încetează şi se termină?

WOLFGANG: Atunci se termină. Atunci ceilalţi au fost mai viabili.

WITHA: Ca şi cum am fi bacterii într-un Petri dish?

WOLFGANG: Eşti mama, ai un copil, înţeleg că eşti îngrijorată, dar ca bărbat am datorii
care trec dincolo.

WITHA: Nu e vorba de copil. Pentru tine îmi fac griji.

WOLFGANG: Pentru mine?

WITHA: Tot vorbeşti despre sfârşit, uneori cred că te gândeşti serios.

WOLFGANG: Pentru că atunci ai fii singură cu copilul?

WITHA: Tot vorbeşti despre copil ca şi cum asta e tot ce sunt eu. Uită de copil, nu aş
mai putea fi fericită niciodată.

WOLFGANG: Drăguţ din partea ta.

23
WITHA: Nu, e o prostie. E o prostie din partea mea. Să mă agăţ de un om aşa de
încăpăţânat.

WOLFGANG: De cine altcineva te-ai putea agăţa?

WITHA: Deci, o să rămân aici, şi dacă dăm ortu popii ceilalţi au fost viabili şi noi n-am
fost.

1953

(Witha sortează scrisori dintr-o cutie de pantofi.)

HEIDRUN: Plângi?

WITHA: Nu pot să le iau cu mine. Nu pe toate.

HEIDRUN: Sunt de la tata?

WITHA: Îşi vor da seama la graniţă că nu ne mai întoarcem.

HEIDRUN: Pot să văd?

WITHA: Scrisori de dragoste.

HEIDRUN: Scuze.

WITHA: Nu. N-ai decât. Sunt frumoase. Să vezi şi tu odată scrisul de mână al tatălui
tău.

HEIDRUN: Acum?

24
WITHA: Mâine vom fi plecat, şi nu pot să iau decât două sau trei.

HEIDRUN: Şi restul?

WITHA: Trebuie să le pun deoparte.

HEIDRUN: Care? Pe care le vei pune deoparte?

(Ia o scrisoare din cutie, se uită la ea.)

WITHA: Sau le vor citi când vor distruge totul aici.

HEIDRUN: Scie ca mine. Cum te vei decide?


( Ia un teanc din cutie, ceva cade dintre scrisori. Îl ridică.)
Şi asta?

WITHA: Ce e?
(Heidrun îl ridică ca să îl vadă.)
HEIDRUN: Are o svastică pe el.

WITHA: Era înăuntru?

HEIDRUN: Ce e?

WITHA: Oamenii obăşnuiau să şi-l pună pe palton.

HEIDRUN: Cine?

WITHA: Dacă erai membru al partidului.

HEIDRUN: Dar tata nu a fost membru.

WITHA: Nu.

25
HEIDRUN: Sau a fost?

WITHA: Nu.

HEIDRUN: Tata îi ura. Aruncau cu pietre în el, el nu era în partid.

WITHA: Exact. Nu e a lui.

HEIDRUN: Dar ce caută în cutia lui?

WITHA: Nu e cutia lui. E cutia mea. El mi-a trimis scrisori şi eu le-am păstrat. În cutia
mea.

HEIDRUN: Nu înţeleg.

WITHA: Insgna e a mea. Am crezut că am îngropat-o în grădină când s-a terminat


războiul. Nu ştiu cum a ajuns acolo.

HEIDRUN: A ta.

WITHA: Da.

HEIDRUN: Dar tu nu erai în partid.

WITHA: Uite ce e. Nu e ca şi cum puteai să faci întotdeauna ce vroiai.

HEIDRUN: Îi uraţi, aruncau cu pietre în voi.

WITHA: Dar tot a trebuit să intru în partid. Păr negru, şi forma feţei mele- m-au scuipat
în tramvai şi au încercat să mă arunce din vagon.

HEIDRUN: Şi te-au aruncat?

26
WITHA: Am avut insigna. Mulţi oameni o aveau.

HEIDRUN: Faţa ta?

WITHA: Înţeleg că eşti confuză. Dar de ce te-aş minţi, eşti destul de mare.

HEIDRUN: Nu sunt confuză.

WITHA: O să o îngropăm în grădină.

HEIDRUN: Împreună cu scrisorile?

WITHA: Dacă vrei săpăm încă o groapă.

HEIDRUN: Da.

WITHA: Nu te mai uita la mine aşa.


HEIDRUN: Că tata a acceptat aşa ceva.

WITHA: Tatăl tău nu a fost un erou, dar a fost întotdeauna de partea Rezistenţei. Nu din
motive politice, ci din pricipiu. Dacă cineva spunea ceva, era împotrivă, pentru că vroia
să vadă dacă se ascunde ceva în spatele afimaţiei. Bineînţeles că multe lucruri s-au
deteriorat, dar chiar şi o broască se deterioriează dacă îi diseci nervii, şi el asta era, un
veterinar, un om de ştiinţă.

1934

WOLFGANG: Witha, eşti fericită?

WITHA: Acum suntem aici.

27
WOLFGANG: Ce facem cu mobile asta groaznică?

WITHA: Unele părţi nu sunt chiar aşa de rele, iar restul vindem.

WOLFGANG: Parcă ne-am muta în viaţa altcuiva.

WITHA: Nu e mai bine aşa? Nu ar fi putut rămâne aici. Uită-te cum înfloreşte
rhododendronul.

WOLFGANG: Nu observă nimic.

WITHA: Ce ar trebui să observe?

WOLFGANG: Nimic. E doar o fază.

WITHA: Dacă tot ai întrebat-

WOLFGANG: Ce?

WITHA: Dacă sunt fericită. Sunt. Mi-am dorit dintotdeauna să locuiesc aici, de când ne-
au invitat prima oară. Dar nu m-am gândit că va funcţiona.

WOLFGANG: Bine.

WITHA: Ce e cu faţa asta?/Ce te uiţi aşa?

WOLFGANG: Miroase.

WITHA: A ce?

WOLFGANG: A casă de evrei.

28
WITHA: Ai mai fost vreodată într-o casă de evrei?/De unde ştii cum miroase o casă de
everei?

WOLFGANG: Asta./ De aici.

WITHA: Nu mai miroase. Vom deschide geamul.

WOLFGANG: Dacă ajută.

1978

(Heidrun e însărcinată.)

WITHA: Miroase.

HEIDRUN: Linişte.

WITHA: Şi mobile. Deprimant.

HEIDRUN: Poate te aud.

WITHA: Şi ce-i dacă. Aici e casa mea.

HEIDRUN: Nu, nu e. Pentru că ei nu au bani.

WITHA: Groaznic ce i-au făcut. Câte familii locuiesc acum aici?

HEIDRUN: Ea zice că trei.

WITHA: Ca într-un grajd. Aici e locul în care tatăl tău citea ziarul dimineaţa. Eram încă
îmbrăcată sumar şi când se uita peste ziar mă uitam la el, aşa încât trebuia să renunţe la
citit.

29
HEIDRUN: Îţi aminteşti toate astea acum aici pe loc?

WITHA: Poate nu crezi că e posibil în dezordinea asta, dar îl simt pe tatăl tău peste tot.
Îl văd coborând scările, mă simt ca şi cum uşa este pe cale să se deschidă, el ar intra şi
şi-ar agăţa pălăria pe- dar acum e monstruozitatea asta de oglindă. Şi ce au pus în
ferestre. Ar trebui să fie draperii?

HEIDRUN: Pentru mine totul a trecut.

WITHA: Ce?

HEIDRUN: Dacă nu aş fi ştiut nu mi-aş fi dat seama că a fost casa noastră, cel mult
grădina, dar e şi ea e mai mică acum.

WITHA: Asta e casa noastră, sub toată putreziciunea şi gunoaiele astea, cunosc fiecare
piatră.

1953

WITHA: Ce faci aici?

HEIDRUN: Iau piatra.

WITHA: Uite. Nu ai decât ghiozdanul ăsta mic. Chiar vrei să cari o piatră?

HEIDRUN: Să o las aici?

WITHA: Crezi că nu au pietre în vest?

HEIDRUN: Nu pe asta.

30
WITHA: Dacă îţi caută în ghiozdan la graniţă şi găsesc o piatră, vor trebui să înceapă o
discuţie, de ce piatra, de ce ai nevoie de ea, o vei arunca, dacă ai o piatră în ghiozdan-

HEIDRUN: Atunci o să le spun că este un talisman.

WITHA: Pentru că ai nevoie de noroc, acum că o tai în vest?

HEIDRUN: -

WITHA: Spun doar ce vor spune ei. Şi piatra nu ne-a adus noroc.

HEIDRUN: Ştiu, dar tu singură ai spus, că au aruncat-o în tata, e o piatră specială, tu ai


spus, piatra este un monument pentru tata, pentru că a finanţat evadarea evreilor, o mică
aducere aminte a faptului că ai nevoie de curaj, că tata a avut curaj, şi că nu trebuie să
uităm niciodată.

WITHA: Corect. Nu o uităm, nu o să uităm niciodată, cu sau fără piatră.

HEIDRUN: Atunci să o las aici?

(Witha dă din cap.)

HEIDRUN: Şi atunci?

WITHA: Uite. O să săpăm o groapă în grădină şi o să o punem acolo. Îngropăm piatra.

HEIDRUN: Atunci va dispărea.

WITHA: Nu. E acolo şi noi ştii amândouă că e acolo. Şi poate, într-o zi, cineva o va
scoate iar la lumină.

31
1935

(Se sparge un geam)

WOLFGANG: Acum le spun una.

WITHA: Nu.

WOLFGANG: Le-o spun. Sparg fereastră după fereastră.

WITHA: Ne dau foc la casă.

WOLFGANG (strigă): E casa greşită! Spargeţi ferestrele greşite! Lăsaţi-ne în pace, nu


am făcut nimic!

1993

HEIDRUN: De ce nu folosiţi soneria? Ar fi mai uşor.

STEFANIE: Dar nu e uşor. Miroseaţi aşa de bine a parfum, atunci. Nici nu ştiam ce e.

HEIDRUN: Vă ajut cu plăcere, dar ne-aţi speriat foarte tare.

STEFANIE: Nu-i adevărat. Aşa o umbră în spatele geamului. Vroiam să văd cum trăiţi
aici. Aşa la cafea, seara de iarnă se lasă repede, dar încă nu pare, natura se zgribuleşte de
frig, dar înăuntru aprindeţi lampa deasupra mesei şi beţi cafea măcinată.

WITHA: Ce vrea?

HEIDRUN: Ce doriţi?

HANNAH: Vrea să deranjeze.

32
STEFANIE: Îmi datoraţi 15 tablete de ciocolată.

WITHA: E razna.

STEFANIE: 15 tablete de ciocolată din vest.

WITHA (către Hannah): Du-te copilaş, cheamă poliţia.

STEFANIE: Îmi vreau viaţa înapoi.

HEIDRUN: Nu e la noi.

STEFANIE: Şi o vreau în ciocolată.

WITHA (către Hannah): Fugi copilă!

STEFANIE: Ştiţi unde vă aflaţi?

HEIDRUN: Asta e casa mea./Aici sunt acasă.

STEFANIE: Sunteţi în casa bunicului meu. El e mort acum.

HEIDRUN: Îmi pare rău, totuşi casa e –

STEFANIE: Nu, a murit pentru că a trebuit să plece de aici. Pentru că voi aţi crezut că
dintr-o dată e a voastră. Unde aţi fost în ultimii patruzeci de ani?

WITHA: A murit, nu-i aşa?

STEFANIE: Da, nu mai ştia unde este, patru luni, după care a murit, nu poţi muta
oameni bătrâni ca şi cum ar fi o plantă, se ofilesc şi mor. Bunicul meu se băga în ziduri
noaptea, se pişa în dulap, cădea pe scări şi îşi băga mâinile prin geamuri închise.

33
Cândva, a încetat să mai vorbească, nu mai mânca, stătea doar în scaunul lui şi se holba
la degetele lui care se mişcau ca un grup de oameni.

WITHA: Avea peste optzeci de ani, e normal să devii confuz şi să mori.

STEFANIE: Serios? Atunci puteţi şi dumneavoastră să muriţi.

WITHA: Desigur. Intenţionez negreşit.

STEFANIE: Nu mai plec de aici.

1978

(Heidrun e însărcinată.)

HEIDRUN: De ce Heidrun?

WITHA: Ce?

HEIDRUN: De ce mi-ai dat numele Heidrun?

WITHA: Nimeni nu îţi spune Heidrun. Toată lumea îţi spune Heidi.

HEIDRUN: Dar în paşaport scrie Heidrun. Pentru că ăsta e numele pe care mi l-aţi dat.
Cum aţi ajuns la el?

WITHA: Nu îţi place numele tău?

HEIDRUN: Nu.

WITHA: Păcat.

34
HEIDRUN: Heidrun. Sună a coroniţe şi cosiţe blonde decolorate.

WITHA: Le-ai avut şi a arătat drăguţ, aşa a spus toată lumea, atunci.

HEIDRUN: Mă tot gândesc. dacă aş naşte acum, şi copilul are nevoie de un nume -
înseamnă atât de mult. Dacă spun, ea e Petra, atunci va fi o Petra, şi e diferit de a spune,
aceasta e Beatrix.

WITHA: Putem să îi spunem Beate.

HEIDRUN: De ce aţi vrut ca eu să fiu o Heidrun?

WITHA: Nu mi se pare că e ceva în neregulă cu numele tău. Doar ai devenit o Heidrun


ok.

HEIDRUN: Ştiaţi că e nume de capră? O capră mitologică care dă lapte?

WITHA: Ce fel de capră?

HEIDRUN: O capră nordică al cărei lapte te face nemuritor pentru că se hrăneşte din
arborele vieţii. La asta va-ţi gândit, la o din femelă nordică moţată, care mănâncă frunze
şi produce lapte bun?

WITHA: Te-ai aprins? De ce te aprinzi aşa dintr-o dată?


HEIDRUN: Pentru că nu înţeleg, rune şi nordic şi toate astea. Nu se potriveşte.

WITHA: M-am gândit pur şi simplu la Heidi. Aveam o prietenă care se numea Heidi.

HEIDRUN: Şi?

WITHA: O femeie drăguţă şi curajoasă. Aşa m-am gândit că trebuie să fie şi fiica mea.
Mi s-a părut un nume drăguţ.

35
HEIDRUN: Atunci de ce nu mi-ai spus, Heidi?

WITHA: Pentru că ăsta e un nume de copil şi am sperat că la un moment dat vei creşte
mare, şi vei avea un nume întreg, ca orice fiinţă umană.

HEIDRUN: Heidrun. Fiinţa Heidrun. Drăguţă şi curajoasă. De ce era curajoasă, această


Heidi?

WITHA: Heidi?

HEIDRUN: Da, Heidi asta a ta. De ce era curajoasă?

WITHA: Nu îi era frică. Asta e tot.

HEIDRUN: De ce?

WITHA: Nu ştiu.

HEIDRUN: De nazişti?

WITHA: În mare. Şi naziştii, da. (De nimic. Nici de nazişti, da)

HEIDRUN: Ce a făcut, cu naziştii?

WITHA: Nu mai ştiu.

HEIDRUN: Dacă era aşa de curajoasă, ce a făcut?

WITHA: Nu-mi mai ţin minte. S-a întâmplat demult.

HEIDRUN: Trebuie să îţi aminteşti ceva, dacă te-a impresinoat atât de mult, Heidi asta.

WITHA: Odată doi băieţi în uniformă au apărut în grădina ei.

36
HEIDRUN: SS.

WITHA: Sau HJ, s-a dus pe terasă şi a strigat la ei până când s-au urcat peste gard şi au
plecat, aşa o femeie puternică era.

HEIDRUN: Şi m-aţi numit după ea?

WITHA: Pentru că am vrut ca tu să ai ceva din forţa ei.

HEIDRUN: Heidi. Dar mie mi-e frică. De multe ori.

WITHA: Şi cum îţi vei numi copilul? Petra sau- care era celălalt?

HEIDRUN: Daniel dacă e băiat. Sau Hannah, pentru fată. Hannah înseamnă graţie. Fără
capre, sper.

1935

WITHA: Puteţi să mă credeţi, circumstanţele în care –

MIEZE: Chiar? Pot să vă cred?

WITHA: Că nu sunt deloc bucuroasă pentru toate astea.

MIEZE: De ce nu sunteţi bucuroasă?

WITHA: Ce încerc să spun, este că vă compătimesc.

MIEZE: Pe mine?

WITHA: Da.

37
MIEZE: Cunoaşteţi sentimentul?

WITHA: Pot să-mi imaginez.

MIEZE: Pentru că sentimentul este irelevant, nu sentimentul e problema. De asta nu


contează ce vă imaginaţi.

WITHA: Nu e vina noastră că –

MIEZE: Cine vă pune să o faceţi?

WITHA: Şi dumneavoastră aveţi anumite beneficii. De unde altundeva aţi face rost de
bani?

MIEZE: Nu e ca şi cum vreau să plec de aici.

WITHA: Nu, ştiu.

MIEZE: Exact. Două valize. Asta e tot.

1978

(Heidrun e însărcinată.)

STEFANIE: Bunicul meu nu doreşte să vă vadă.

HEIDRUN: Aha.

STEFANIE: Nu înţeleg, cred că e confuz.

WITHA: Ce a spus?

38
STEFANIE: Spune că aţi venit pentru găini?

WITHA: Găinile.

STEFANIE: Da. Habar nu am la ce se referă.

HEIDRUN: Nu am venit pentru găini, aş vrea doar să revăd grădina.

STEFANIE: Bunicul spune nu.

HEIDRUN: Nu?

STEFANIE: Spune să vă trimit de aici pentru că aţi venit doar pentru găini, dar nu ştiu
cum aş putea să vă trimit.

WITHA: Plecăm. E în regulă.

HEIDRUN: Nu.

STEFANIE: Nici măcar nu ştiu despre ce găini vorbeşte.

HEIDRUN: Uite. Nu vrem să facem nimic rău. Am locuit aici. Eu o să am un copil. Am


venit în excursia asta. Asta e tot ce vreau să văd. Doar grădina. El nici măcar nu trebuie
să ştie.

STEFANIE: Ar trebui să îl mint.

HEIDRUN: Nu. Doar să nu îi spuneţi că am fost în grădină.

STEFANIE: Pentru că nu vreau să îl mint. O să întrebe.

STEFANIE: O să îţi trimit ciocolată. În fiecare an. De ziua ta.

39
STEFANIE: De asta?

HEIDRUN: Da. Chiar mai bune.

STEFANIE: Ciocolată.

1945

(Wolfgang e beat şi stă sub masă)

WITHA: Mă duc cu Heidrun în beci.

WOLFGANG: Dacă merg eu în beci, se prăpădeşte aici toată casa.

WITHA: Se-ntâmplă oricum. În oraş a început deja focul.

WOLFGANG: Şi tu te ascunzi în beci ca o goangă/târâtoare. Ce îi vei spune fiicei tale?

WITHA: Vei fi bucuros dacă va mai fi în viaţă şi că va avea o mamă care să îi poată
povesti ceva, pentru că un tată sigur nu va avea.

WOLFGANG: O goangă/târâtoare.

WITHA: Poate o să-i spun asta- cum tatăl ei beata aşteptat sub masă, ca propria-i casă să
cadă peste el, şi nu s-a gândit nici un moment la copilul lui.

WOLFGANG: La un moment dat vei ieşi din beci, dintre ruine şi totul va fi bombardat,
întreaga noastră viaţă.

WITHA: Viaţa mea nu e undeva acolo afară, viaţa mea e unde sunt eu.

40
WOLFGANG: Viaţa unei goange de beci. Nu mă mai ascund, dacă ăsta e sfârştiul,
rezist.

WITHA: Nu e sfârşitul.

(Heblu.)

Electricitatea.

WOLFGANG: Începe. Începutul sfârşitul. Acum putem deschide fereastra să privim


cum arde oraşul. Hai aici.

WITHA: Sub masă?

WOLFGANG: Haide. Sau îţi va cădea tavanul/zidul/tencuiala în cap.

1993

HEIDRUN: Vedeţi asta?

STEFANIE: Ce?
HEIDRUN: Uitaţi-vă la serviciu. Părinţii mamei mele au locuit lângă Großer Garten,
unde nu a rămas nimic în urma bombardimentului, au fugit până la Südallee, prin parc, şi
după aceea s-au sufocat din cauza fumului. Casa a ars din temelii. Dar după câteva zile,
când ruinele s-au mai răcit, mama s-a întors cu un cărucior şi a dezgropat serviciul din
pivniţă, cu mâinile goale.

(Către Witha) Aşa a fost, nu?

WITHA: Cu mâinile goale.

HEIDRUN: Vedeţi asta?

41
STEFANIE: Ce?

HEIDRUN: Mizeria care nu poate fi spălată, tăietura asta subţire e ca arsă, pentru că
smalţul s-a topit din cauza căldurii de la bombardări şi s-a fixat(sealed) în moloz(debris).
Măncaţi prăjitură din casa distrusă a bunicilor mei. Acum înţelegeţi? Cu mâinile goale.
Înţelegeţi că locul nostru este aici?

STEFANIE: Din cauza serviciului? Nu vreau nici o prăjitură. Vreau ciocolată.


Cincisprezece tablete.

1935

(Wolfgang ridică piatra.)

WOLFGANG: De ce mai e încă aici?

WITHA: M-am gândit că am putea să o ducem la poliţie şi să –

WOLFGANG: Nu mergem la poliţie. Mergem la geamgiu.

WITHA: Nu ai de gând să faci nimic?

WOLFGANG: Cât am bani să îmi permit geamuri noi.

WITHA: Dar dacă ne sparg ferestrele.

WOLFGANG: Vezi? Ne sparg ferestrele şi încă nu am făcut nimic. Ce crezi că vor face
la poliţie- nici avocat nu vom găsi. Nu mă târguiesc cu ei. Nu ar fi trebuit să ne mutăm
aici, o casă de jidani.

WITHA: Dar evreii au plecat acum. Trebuie ca ei să înţăleagă asta.

42
WOLFGANG: Poate că într-o zi vor înţelege. Până atunci te rog să iei de aici piatra aia.

WITHA: O voi folosi la birou ca presă pentru hârtii(paperweight).

1978

(Heidrun e însărcinată)

STEFANIE: Ce face încă acolo?

WITHA: Nu ştiu.

STEFANIE: Şi mai şi plouă.

WITHA: Îi place să se plimbe prin ploaie.

STEFANIE: Dar nici măcar nu se plimbă.

WITHA(strigă): Heidi? Heidi, haide înăuntru.

STEFANIE: Va răci, şi mai este şi însărcinată.

WITHA: Nu se va îmbolnăvi, sunt prostiile din capul ei.

(strigă:) Heidrun. Ce faci?

STEFANIE: Îngenunchează lângă tufişuri.

WITHA(strigă): Opreşte scandalul ăsta.

(Către Stefanie:) Ştiu ce face.

43
STEFANIE: Ce?

WITHA (strigă): Opreşte-te din săpat. Nu vei găsi nimic.

STEFANIE: Sapă?

WITHA: Da. Sapă.

STEFANIE: Sub rododendronul nostru?

WITHA: A îngropat ceva acolo când era mică.

STEFANIE: Sub tufişurile noastre?

WITHA: Uită-te la ea cum sapă.

STEFANIE: E udă leoarcă.

(strigă:) Intraţi în casă, vă udaţi toată.

WITHA: Nu te obosi cu strigatul. Şi-a pus în cap.


STEFANIE: Ca un câine care sapă după un os.

(Heidrun pune o piatră pe masă)

HEIDRUN: Asta e?

STEFANIE: Aţi spus că vreţi să staţi doar în grădină.

HEIDRUN: Asta e, aşa-i?

WITHA: Da. Mă rog.

44
HEIDRUN: O piatră ca din pavajul din faţă.

WITHA: Da, de ce nu. Atunci asta este.

STEFANIE: Aţi murdărit tot gazonul.

HEIDRUN: Haide, să mergem.

STEFANIE: Staţi, vă aduc un prosop.

HEIDRUN: Să plecăm de aici.

WITHA: Da.

STEFANIE: Dar- nici măcar nu v-am spus când e ziua mea.

1935

(Un geam este spart.)

WOLFGANG (se ridică în picioare şi strigă): Nu suntem evrei. Nu mai locuiesc aici.
Suntem nemţi cuviincioşi. E casa greşită. Nu suntem evrei.

1934

(Nimic.)

MIEZE: Şi acum am rămas fără subiecte de discuţie.

WITHA: Scuze. Mă gândeam la ceva.

45
MIEZE: La ce?

WITHA: Nimic.

MIEZE: V-aţi uitat în grădină.

WITHA: Nu mă gândeam la grădină.

MIEZE: Vă imaginaţi cum întâmpinaţi oaspeţi pe terasă şi, cu pahare în mână, îi


conduceţi pe gazon.

WITHA: Nu.

MIEZE: Se poate face. Peste trei paşi foarte superficiali. Îmi pare rău. Astăzi nu sunt o
gazdă prea bună.

WITHA: Deloc.

MIEZE: Ce?

WITHA: Vreau să spun, nu, bineînţeles, foarte bună gazdă.


MIEZE: Deobicei sunt adepta conversaţiilor.

WITHA: Sunt sigură.

MIEZE: Doar că durează prea mult, acolo.

WITHA: Da, foarte mult, nu?

MIEZE: Da, foarte mult.

(Nimic.)

46
Iar începe.

WITHA: Ce?

MIEZE: Liniştea asta. E ca o palmă peste faţă.

WITHA: Nu mă deranjează.

MIEZE: Credeţi că şi ei tac, acolo?

WITHA: Nu ştiu –

MIEZE: Cu atât mai mult durează- pentru că nu cred că tac.

WITHA: Nu?

MIEZE: Nu. Totul a fost hotărât demult, soţul d-voastră, nu trebuia decât să semneze jos
- trei minute, cinci, maxim. Dar a trecut deja o oră, şi asta înseamnă că soţul d-voastră nu
a semnat pur şi simplu - înţelegeţi, înăuntru se negociază.

WITHA: Şi nu e normal aşa?

MIEZE: Acolo, soţul d-voastră vorbeşte cu soţul meu despre crăpături în faţadă şi despre
umflături în parchet şi spune că nu va plăti preţul, pentru că ştie, în final soţul meu va
trebui să spună Da la orice. Noi ne mutăm de aici, voi vă mutaţi aici./Noi plecăm, voi
veniţi.

WITHA: Nu prea ştiu cum funcţionează lucrurile astea.

MIEZE: Nu? Dar nu e nimic greu de înţeles. Soţul d-voastră scade preţul. De ce să
plătească pentru toată mobila dacă nici măcar nu o vrea.

47
WITHA: Ar trebui să o ia? Credeţi că aşa ar fi corect?

MIEZE: Cântaţi la pian?

WITHA: M-aţi întrebat deja.

MIEZE: Poate că aţi dori să vă cânt ceva. Având în vedere că plătiţi pentru un pian de
care nu aveţi nevoie.

1993

HANNAH: Nu stau aici.

HEIDRUN. Unde vrei să mergi?

HANNAH: Nu cunosc pe nimeni aici. La şcoală râd de mine cum vorbesc. Mă duc în
America.

HEIDRUN: Nu eşti un pic prea mică pentru asta?

HANNAH: Nu mă refer la emigrare. Doar pentru un an, cum merg elevii.

HEIDRUN: Dar abia am ajuns aici.

HANNAH: Tata spune că e o idee bună şi că va plăti pentru asta.

HEIDRUN: Dar nici acolo nu cunoşti pe nimeni.

HANNAH: Ba da. Vreau să fac cunoştiinţă cu familia pe care a salvat-o bunicul. În New
York. Doamna Schwarzmann.

HEIDRUN: Schwarzmann, da, dar ce vrei de la ei?

48
HANNAH: Credeam că avem ceva în comun.

HEIDRUN: Avem.

HANNAH: Dar aici nu se vede. Nimeni nu ştie asta. La şcoală scobesc svastici pe bănci,
cu compasul şi nimeni nu ştie cine sunt. Mă gândeam că dacă merg acolo, dacă dau
mâna cu ea, când doamna Schwarzmann îmi va deschide uşa, mă voi simţi mai bine.

HEIDRUN: Putem face lucruri drăguţe şi aici. Putem merge în munţii Elbei. Poţi să iei
lecţii de pian. Aşa o să cunoşti alţi copii.

HANNAH: Nu am nevoie de alţi copii. Nu vrei să plec pentru că atunci vei rămâne
singură cu mama ta. Dar nici eu nu vreau să rămân singură cu mama mea.

1993

(Witha poartă un voal de mireasă şi cotrobăie într-o cutie.)

HEIDRUN: Dragă Witha. Astăzi serbăm aniversarea nunţii tale cu Wolfgang.

WITHA: Mă bucur că ai spus asta. Mă şi gândeam de ce port chestia asta albă.

HEIDRUN: V-aţi cunoscut la CAA, Clubul de atletism academic-

WITHA: Ştiu unde ne-am cunoscut.

HEIDRUN: Unde tata avea grijă de calul tău. Pesemne că erai o călăreaţă nestăvilită.

HANNAH: Asta povesteşti în fiecare an.

49
HEIDRUN: Calul tău avea nevoie de aşa de multă îngrijire încât aţi avut multe ore la
dispoziţie ca să vă cunoaşteţi.

WITHA: Mhm.

HEIDRUN: Mamă?

WITHA: Da?

HEIDRUN: Ăsta e un discurs, şi tu continui să cotrobăi în cutia aia.

WITHA: Caut medalia.

HEIDRUN: Ce medalie?

WITHA: Medalia mea, pe care am primit-o de la Comisia de Morminte ale Războiului.

HANNAH: Medalia ei de merit a Republicii Federale Germane. A căutat-o toată


dimineaţa.

WITHA: Trebuie să port medailia asta când e vorba de Wolfgang, Medalia aia frumoasă
cu panglică.

HEIDRUN: Ai pierdut-o?

WITHA: Cine a împachetat, eu sau tu? Nu o găsesc. Uitată, furată.

HEIDRUN: La bijuterii?

HANNAH: Ne-am uitat deja acolo.

HEIDRUN: La hârtii? La scrisori?

50
WITHA: Scrisoriile?

HEIDRUN: Undeva printre hârtiile tale.

WITHA: Scrisoriile. Stai.

(Se ridică.)

HEIDRUN: Ce e?

WITHA: Stai. Acum îmi ştiu.

(Se îndreaptă spre grădină.)

HEIDRUN: Unde mergi?

WITHA: În grădină.

HANNAH: Medalia de Merit?

(Către Heidrun:) Ce vrea să spună?

HEIDRUN: Habar nu am.

(Către Witha:) Stai aici.

WITHA: Am îngropat-o. Aici, în grădina asta. Nu mai ţii minte? Am îngropat-o


împreună.(Începe să sape.)

HANNAH (către Heidrun): Aţi îngropat Medalia de Onoare în grădină?

WITHA: Lângă rododendron, Aici lângă tufişuri. Frumoasa medalie.

51
HEIDRUN: Nu, nu. Te înşeli.

HANNAH: Ce?

HEIDRUN: Nu mai săpa, mamă, doar te murdăreşti.

WITHA: Aici am îngropat-o. De ce nu mă ajuţi.

HEIDRUN (către Witha): Valul cel frumos.

HANNAH: Să mă duc să o aduc în casă?

HEIDRUN: Şi-a pus în cap.

HANNAH: Dar ce face?

HEIDRUN: Nu va găsi nimic. Să toastăm. Poţi să bei şi tu o înghiţitură. Noroc.

HANNAH: Aha. Noroc.

1945/1953

(WITHA ia o scrisoare din cutie şi o citeşte.)

WOLFGANG: Führer-ul a murit şi Germania zace în ruine. Bănuiesc că totul se apropie


de sfârşit. Vroiam să o fac în biroul meu, locul în care mi-am făcut datoria ca şef al
Institutului. Ar fi fost un gest eroic şi ar fi ridicat greutatea de pe umerii tăi, dragă Witha.
Dar acum, că biroul meu a ars şi s-a transformat în cenuşă, trebuie să o fac acasă.
Mi se rupe inima, draga mea, că mă vei găsi aşa. Dar mi-e teamă, că nu te voi putea
scuti. Nici unul dintre noi nu e scutit. Spune-i fetiţei noastre, când va fi destul de mare,
că am murit ca un german cumsecade. Poate o va îmbărbăta/încuraja acest gând. Cel mai
dureros e gândul că vă las în urmă. Dar aşa e soarta războiului, ca bărbaţii să moară şi

52
femeile să rămână în urmă. Acum e şi soarta ta, pentru că nu te pot lua cu mine. Poart-o
cu mândră demnitate şi conştiinţa-

WITHA: “Şi în conştiinţa” a fost tăiat.

WOLFGANG: Poart-o cu mândră demintate, la fel cum şi eu mor de moarte demnă ca


ofiţer german.
WITHA: “ca ofiţer german” şi asta e tăiat.

WOLFGANG: Doamne-ajută-

WITHA: Şi „Doamne-ajută” e tăiat.

WOLFGANG: Heil Hitler.

(Nimic. Witha se uită la foaie, după care o rupe încet, în bucăţi.)

1953

HEIDRUN: Toţi au spus că taţii lor au fost ucişi in Rusia sau pe Frontul de Vest, sau că
au fost daţi dispăruţi, sau chestii de genul ăsta, aşa că a trebuit să zic şi eu ceva, am spus,
Rusia, dar de fapt nu ştiu.
WITHA: Nu, nu a luptat în război, caii erau vitali în război, de asta nu au trimis
veterinari pe front. Nu când erau responsabili de un institut vital războiului.

HEIDRUN: Atunci de ce a murit? Sau n-a murit?

WITHA: Ba da. Cînd ruşii au invadat ţara, stătea sus la fereastră.

HEIDRUN: Ovaţionând.

WITHA: Poftim?

53
HEIDRUN: Ovaţionând ruşii.

WITHA: Ruşii?

HEIDRUN: Pentru că au eliberat oraşul. Au eliberat Germania de nazişti.

WITHA: Exact. Toată lumea stătea la ferestre. Am scos afară un prosop alb şi el a zis că
să nu scot afară aşa o cârpă, să iau unul bun.

HEIDRUN: Pentru a arăta respectul cuvenit Armatei Roşii.

WITHA: Exact. Şi după aceea au trecut şi noi ne uitam în jos să vedem dacă putem să
identificăm feţele mongolilor, pentru că toată lumea ştia că mongolii sunt necruţători,
iar ei îşi ridicau armele pentru a trage împuşcături de sărbătoare, şi brusc, tatăl tău se
prăpădeşte şi sângele se revarsă pe prosopul alb, şi a fost o împuşcătură în cap. Un rus
care nu s-a uitat, care l-a împuşcat cu o împuşcătură celebratoare, la finalul războiului.

1993

HEIDRUN: Deci nu cumva să aveţi impresia că aţi fost singurii care au avut de suferit
din cauza socialismului. Ne-am plătit preţul.

STEFANIE: Nu ştiam, dar cu ce-

HEIDRUN ( o întrerupe): Pentru că nu e ceva de scris pe o cârpă şi de expus în fereastră.

HANNAH: Şi e o tragedie, pentru că el, exact când deja se terminase- cu o împuşcatură


celebratoare. Şi că ruşii au prins omul greşit, pentru că el era de partea lor, a fost total
greşit că a trebuit să moară.

HEIDRUN: E în regulă Hannah, mă ocup eu de asta.

54
(către Stefanie:) Vreţi să vorbim despre casă?

STEFANIE: Despre casă, da.

HEIDRUN: Cade mortarul de pe faţadă.

STEFANIE: Nu am avut suficienţi bani pentru a acoperi faţada cu o nouă tencuială, îmi
pare rău, dar d-voastră aveţi bani, puteţi pune o nouă faţadă.

HEIDRUN: Nu despre asta e vorba.

STEFANIE: Şi pentru zid e mai bine, dacă la asta vă referiţi, doar câţiva ani, şi nu ar mai
fi trebuit să aşteptaţi căderea sistemului, întreaga ţară ar fi fost la pământ, literal,
clădirile s-au prăbuşit, întreaga ţară s-a prăbuşit, dacă la asta vă referaţi.

HEIDRUN: Tencuiala. Dacă spălaţi vopseaua de pe faţadă, sau dacă daţi doar cu mâna
puternic peste ea, de câteva ori, când totul este încă ud de la ploaie, atunci veţi avea
particule de culoare roşie pe mână. Roşu. Credeţi că a fost cândva vopsită în roşu?

STEFANIE: Casa a fost întotdeauna albă.

HEIDRUN: Exact. Totuşi este roşie, nu vă mint. Bineînţeles, casa a fost întotdeauna
albă. Dar în anii 30, nişte oameni au venit cu vopsea şi pensule şi au vopsit faţada în
roşu. Ştiaţi?

STEFANIE: Ce fel de oameni?

HEIDRUN: Tatăl meu a sponsorizat o familie evreiască, le-a finanţat evadarea, le-a dat
bani pentru a putea emigra. Şi de asta au pictat insulte pe faţadă. La început picta peste
ele, cu alb, la final a purtat scrijeliturile lor cu mândrie, ca pe o medalie. Nu ştiaţi, nu-i
aşa?

STEFANIE: Nu.

55
HEIDRUN: Şi aici–

(Heidrun pune piatra pe masă.)

Faptul că nu urlăm în gura mare, nu înseamnă că avem ceva de ascuns. Aceasta nu este o
piatră obişnuită.

STEFANIE: Bolovan.

HEIDRUN: Cu piatra asta au aruncat după tatăl meu, pentru că a dat banii familiei
evreieşti. Aproape că l-au omorât. Dar el s-a aplecat, a ridicat piatra şi a pus-o în
buzunarul său. Şi acum piatra stă pe masa asta.

STEFANIE: Aţi săpat-o din grădina mea. Asta e? Din rhododendronul meu.

HEIDRUN: Ce încerc să spun: aceasta nu este grădina d-voastră. Nu a fost niciodată.


Aceasta este casa tatălui meu, aici a purtat o bătălie solitară, a pus ţepele pe zidul
grădinii pentru a-şi proteja familia de nazişti, a trăit cu umilinţă şi în pericol, dar nu au
reuşit să îl doboare, a fost pietruit şi în final a fost împuşcat acolo sus, în camera care a
fost probabil pentru câţiva ani, camera în care aţi copliărit. Nu au existat mulţi oameni ca
tatăl meu, oameni care au dovedit că rezistenţa este posibilă, oameni care şi-au riscat
viaţa pentru alţii, tatăl meu a fost unul dintre acele excepţii şi totuşi nimeni nu îi
cunoaşte povestea.
D-voastră- voi aţi trăit aici pentru o vreme, în casa lui, bine, nu ne-aţi plătit nici un bănuţ
pentru chirie în toţi anii aceştia când a trebuit să părăsim ţara, şi nu ne-am plâns
niciodată. Dar acum staţi în grădina lui, staţi la masa noastră, în toată ignoranţa d-voastră
tinerească şi neruşinată, şi vorbiţi despre un loc despre care este evident că nu ştiţi
nimic- nu vă este ruşine?

STEFANIE: Poftim?/ Ce?

HEIDRUN: Dacă nu vă este ruşine.

56
WITHA: Hannah? Ce o supără în halul ăsta pe mama ta?

STEFANIE: De unde să fi ştiut? Aţi plecat. Nu aţi trimis niciodată ciocolată. Bunicul
meu a murit. Am vrut doar să mă întorc acasă.

HEIDRUN: Exact. Puteţi să mai beţi o cafea şi după aceea plecaţi.

STEFANIE: Unde să mă duc?

HEIDRUN: Acasă.

STEFANIE: Credeam că aici e acasă.

HEIDRUN: Nu. Locuiţi de mult timp în altă parte. Acest loc este ocupat. Nu aţi realizat,
dar casa a fost dintotdeauna locuită. Tot timpul. Începând cu camera unde tatăl meu a
murit, până la pivniţa, unde mama mea a supravieţuit bombardamentului. D-voastră eraţi
doar în vizită. Şi de asta, acum trebuie să mergeţi acasă.

1993

STEFANIE: Bunicul meu mi-a spus că a fost un accident, a-ncercat să-mi explice.
Călătoreau cu maşina, părinţii mei, noapte, prin ploaie, înspre Plauen, şi au derapat de pe
şosea, într-un copac. După asta, nu mi-a mai plăcut pădurea, continuam să mă balansez
înspre casă, copacii erau prea înfricoşători. Atunci am auzit de Fuga din Republică,
pentru prima oară, am auzit de ea la şcoală, cum oamenii evadau în Vest şi lăsau totul în
urmă. Am ştiut instant că părinţii mei nu sunt morţi, că m-au lăsat în urmă, maşina lor nu
s-a izbit de un copac, ci stă într-un garaj în Vest, şi întotdeauna m-am întrebat, e în
Frankfurt sau în Hamburg, primeam uneori scrisori de acolo, de la rude pe care nu le
cunoşteam, din Vest, de Crăciun. Nu i-am povestit niciodată bunicului meu despre asta,
şi nici nu l-am întrebat, şi l-am iubit întotdeauna pentru că vroia să mă apere de adevăr.
Acum a murit, şi am început să îi caut, în Vest, pe ai mei. Dar nu e nimeni cu numele

57
ăsta. Nici în Frankfurt, nici în Hamburg, niciunde. Probabil că tatăl meu a murit între
timp şi mama s-a recăsătorit şi are un alt nume. Au dispărut. Am rămas pe cont
propriu./Acum sunt singură.

1993

HEIDRUN: O recunoşti?

WITHA: Ce?

HANNAH: Casa.

WITHA: Ce casă?

HEIDRUN: Acum locuim aici. Ca înainte.

WITHA: Aici? Nu, eu locuiesc altundeva.

HEIDRUN: Poţi să stai în camera de sus, cu vedere spre grădină.

WITHA: Şi cum să urc scările?

HEIDRUN: Sau poţi să ai camera de la grădină, de jos.

WITHA: Şi când ne întoarcem acasă?

HEIDRUN: Stăm aici.

HANNAH: Nu o recunoaşte.

HEIDRUN: Asta e casa noastră. Casa ta. Aici ai locuit cu tata. Cu Wolfgang.

58
WITHA: Ştiu cum îl cheamă pe tatăl tău. Cum de au ras totul. Trebuia să păstrăm mobila
măcar.

HEIDRUN: Ce mobilă?

WITHA: Aici era odată pianul.

HEIDRUN: Nu. Nu era nici un pian. Te înşeli.

WITHA: Nu, nu mă înşel. Aici. Pianul.

HEIDRUN: Dar tu nu ai cântat niciodată la pian.

WITHA: Eu nu, dar Mieze, da.

HANNAH: Mieze?

HEIDRUN: E prietena ei de atunci.

WITHA: Mieze cânta minunat la pian.

1934

(Mieze revine cu un topor)

MIEZE: Vroiaţi puţină muzică pentru urechi?

WITHA: Doamnă Schwarzmann?

MIEZE: Nu, nu, nu vă faceţi griji, e doar un topor. Grădinarul îl foloseşte la cioplit, dacă
tot există copaci pe proprietate.

59
WITHA: Dar ce vreţi să faceţi cu el?

MIEZE: De fapt, e aproape o mică pădure. Auziţi?

WITHA: Ce?

MIEZE: Freamătul din grădină. E vântul prin ramuri.

WITHA: Mai bine îl chem pe soţul meu.

MIEZE: Nu, să nu deranjăm bărbaţii, sunt sigură că aproape au terminat iar soţul
dumitale spune că vom deduce pianul, nu avem nevoie de el.

WITHA: Aşa spune?

MIEZE: Sau puteţi să vă răzgândiţi şi să luaţi lecţii. Veţi putea cânta Frère Jacques un
doi.

WITHA: Nu am de gând să iau lecţii.

MIEZE: Acum se numeşte Bruder Jakob. Nu? Nu doriţi? Bruder Jakob. Vă arăt eu.

WITHA: Atunci luaţi pianul cu d-voastră, dacă sunteţi aşa de obsedată de el, eu nu îl
vreau.

MIEZE: Deci până la urmă tot v-aţi enervat, chiar dacă eu sunt cea care are un topor în
mână.

WITHA: Şi nu văd de ce să plătim dacă nu avem nevoie de el.

MIEZE: De aceea toporul.

WITHA: Poftim?

60
MIEZE: Pianul, îl iau cu mine. Dacă nu aveţi de gând să îl plătiţi, atunci nici nu îl veţi
avea. O să vă cânt un cântec de rămas-bun. Ascultaţi cu atenţie. E ultima dată când
cineva va cânta la el.

(Distruge pianul.)

1993

HANNAH: Mă ajuţi?

WITHA: Ce e copile?

HANNAH: Vreau să scriu o scrisoare.

WITHA: Cui?

HANNAH: De fapt, vreau ca tu să scrii o scrisoare.

WITHA: Chiar?

HANNAH: Da, pentru mine.

WITHA: De ce nu o scrii singură?

HANNAH: Nu cunosc persoana.

WITHA: Ce vrei să scrii unei persoane pe care nici nu o cunoşti?

HANNAH: Doamna Schwarzmann. Doamna Schwarzmann din New York.

WITHA: Schwarzmann.

61
HANNAH: Da.

WITHA: Am cunscut-o şi eu cândva.

HANNAH: Îi scrii pentru mine?

WITHA: Nu se poate, copilaş.

HANNAH: Te rog. Vreau să îi vizitez când merg în America, vreau să îi întreb atât de
multe.

WITHA: Dar nu poţi, copilaş.

HANNAH: I-am găsit adresa. În Brooklyn. O cheamă Shwartzman acum. E scris altfel
dar trebuie să fie ea. Deborah Shwartzman.

WITHA: Numele ei nu e Deborah. Numele ei e Mieze.

HANNAH: Mieze nu e un nume.

WITHA: Ba da, e. Mieze. Mignon. Mieze.

HANNAH: Mignon?

WITHA: E în franceză. Sună haios. De asta i se spune Mieze.

HANNAH: Dar Mignon, e nume evreiesc?

WITHA: Nu. Iar soţul ei nu avea perciuni şi trata porci.

HANNAH: Atunci poate e fiica ei.

62
WITHA: Nu.

HANNAH: De unde ştii?

WITHA: A murit. Nu are nici o fiică. Nu a ajuns niciodată în America, copilaş.

HANNAH: Ba da. A fost în Amsterdam. L-a cunoscut pe Max Beckmann. I-a luat
tabloul din ramă şi l-a cusut pe pânza valizei. L-a adus în America.

WITHA: Chiar aşa? Cred că am citit asta undeva.

HANNAH: Pentru că aşa s-a întâmplat.

WITHA: Dar nu datorită ei. Nu cred că familia Schwarzmann a mers vreodată în


Amsterdam. Au fost luaţi, ca toţi ceilalţi.

HANNAH: I-aţi salvat.

WITHA: Da? Credeam că cineva i-a pârât SA-ului.

HANNAH: Cine?

WITHA: Cred că cineva i-a turnat că au zis ceva, şi după asta au fost arestaţi aici, în faţa
uşii de la intrare, cu valizele, şi au fost luaţi.

HANNAH: Cineva.

WITHA: Da, copilaş.

HANNAH: Nu.

WITHA: Da.

63
1935

MIEZE: Doamnă Heising, vreţi să fiţi prietena mea?

WITHA: Dar sunt deja..

MIEZE: Nu, aţi vrea să fiţi prietena mea? Ne cunoaştem de atâta timp, de cât timp?

WITHA: Nu ştiu, unu, doi, trei -

MIEZE: Mai mult, mai ţin minte cum soţul d-voastră a-nceput ca asistent, dineurile,
trebuie să fie peste cinci ani, şi d-voastră sunteţi singurii care încă ne mai vizitează.

WITHA: Da.

MIEZE: Gurile rele spun că aţi venit doar ca să ne luaţi casa, dar nu suntem răi, aşa-i?

WITHA: Sigur că nu, ce vreţi să spuneţi- răi?

MIEZE: Vreau să fiu prietena d-voastră, oricum nu mai contează, mâine nu vom mai fi
aici, eu sunt Mieze.

WITHA: Nu ştiu dacă se poate.

MIEZE: Când o să fim într-un ţinut necunoscut, ar fi frumos să ştim că în casa noastră
locuiesc prieteni. Îmi pare rău.

WITHA: Poftiţi/Vă rog?

MIEZE: Va fi a d-voastră. Veţi locui în casa d-voastră, nu în a noastră, o veţi cumpăra, o


cumpăraţi în timp ce discutăm. Eu sunt Mieze, nu vreţi să îmi spuneţi numele d-voastră?

64
WITHA: Nu ar trebui să facem asta, fără soţii noştri-

MIEZE: Nu, pentru că ştiţi, când soţii noştri vor ieşi pe uşa aceea va fi mult mai greu să
fim prieteni, ştiu că numele d-voastră e Roswitha, pot să îţi spun Witha? Soţii noştri nu
vor ştii niciodată, mâine nu vom mai fi aici, vom face un toast cu câinile de cafea, se
poate, Witha? Nu vor mai exista întâlniri jenante, nu mă veţi mai vedea niciodată, e doar
pentru seara asta, ca să fiu sigură că nu mă vei uita niciodată, că nu o vei uita niciodată
pe prietena ta, Mieze.

SFÂRŞIT

65