STUDIU DE CAZ

 Descrierea cadrului general

Preda Diana, în vârstă de 40 de ani este căsătorită cu Preda Marian

având o fiică în vârstă de 17 ani, pe nume Alina,înscrisă la Liceul Teoretic
Traian în clasa a-XI-a. Aceştia locuiesc cu chirie într-o locuinţă la
periferia Bucureştiului.
Doamna Preda Diana a fost angajată pe post de vânzătoare la un
magazin din cartier, dar a fost concediată din cauza numărului mare de
absenţe de la locul de muncă,iar în prezent este şomeră.Domnul Preda
este alcoolic şi îşi supune soţia şi fiica la agresiuni fizice şi verbale.
Acesta a lucrat ca distribuitor marfă până în urmă cu 4 ani, când a fost
concediat din cauza alcoolismului, iar permisul de conducere i-a fost
anulat, fără drept de a putea susţine testarea din nou, pe motivul
conducerii sub influenţa băuturilor alcoolice, săvârşind mai multe
infracţiuni. Alcoolismul domnului Preda se datorează decesului părinţilor
acestuia într-un accident de circulaţie.
Din cauza că este alcoolic, Alina refuză să interacţioneze cu tatăl, şi este
în risc de abandon şcolar din cauza agresiunilor la care este supusă.
Doamna Diana se află într-o situaţie dificilă,suferă de depresie, aceasta
renunţând să îşi mai caute un loc de muncă din cauza multitudinii de
cereri respinse.
Vecinii susţin că între cei doi soţi există scandaluri aproape zinlic şi de
cele mai multe ori domnul Preda le bătea pe cele soţia şi fiica acestuia.
Poliţia a fost sesizată în mai multe rânduri, dar intervenţia lor nu a avut
efect.

În urma situației prezentate, teoriile care se pot aplica pe baza cazului

sunt urmatoarele :
1. Teoria intervenției în criză
2. Teoria sistemică
3. Teoria rezolvării de probleme
 Teoria intervenţiei în criză

Intervenţia în situaţii de criză este, în definirea sa clasică, acea acţiune menită

să întrerupă o serie de evenimente care împiedică o persoană să funcţioneze
normal.Rosenbluh(1981), Hafen şi Peterson (1982) concep intervenţia în
criză ca un fel de „prim ajutor” psihologic oferit subiecţilor pentru a-i ajuta
să depăşească perioada temporară de incapacitate dată de o situaţie stresantă.
Această intervenţie foloseşte elemente ale psihologiei eului dintr-o
perspectivă psihodinamică, iar în ultimul timp s-au folosit, de asemenea,
elemente de terapie cognitivă. Acest tip de intervenţie se concentrează pe
reacţiile emoţionale la evenimente externe şi pe controlul raţional al acestora.
Indiferent de doctrina în care se ancorează, intervenţia în criză trebuie să
conducă la intreruperea lanţului cauzal al crizei (James si Gilliland, 2005), la
stabilizarea emoţională a subiectului, la mitigarea simptomelor, la restaurarea
funcţionării şi la îndrumarea ulterioară a subiectului (Everly Jr., 2000).

Există câteva principii ale intervenţiei în criză:

 Intervenţia este realizată cât mai repede posibil;

 Intervenţiile snt limitate în timp;
 Rolul practicianului este unul activ;
 Reducerea simptomelor reprezintă principalul scop;
 Se acordă sprijin tangibil şi informare;
 Sprijin social;
 Se încurajează experimentarea sentimentelor;
 Se analizează capacitatea/competenţa de a face faţă situaţiei;
 Se testează realitatea prin confruntarea experienţelor stresante.

Roberts(2000) vede situaţiile de criză ca momente de răscruce în viaţa

oamenilor. Dacă nu se ajunge la o soluţie, persoana în criză va funcţiona mai
puţin bine în viitor, şi va avea reacţii inadecvate la evenimente ulterioare.

Potrivit lui Roberts, intervenţia în criză include de asemenea:

 Stabilirea unor noi mecanisme de adaptare în repertoriul clientului;

 Procesarea sentimentelor şi a situaţiei-problemă astfel încât să fie posibile
schimbări pe termen lung;
 Mobilizarea resurselor de sprijin;
 Reducerea efectelor şi emoţiilor negative care pot trena;
 Procesarea evenimentelor petrecute şi a efectelor acestora, şi integrarea
lor în povestea de viaţă a clientului.

Rapoport(1970) defineşte două niveluri ale intervenţiei.

La primul nivel distingem următoarele tipuri de activităţi: eliminarea
simptomelor, readucerea clientului la stadiul anterior de funcţionare,
sprijinirea clientului în înţelegerea crizei, implicarea familiei şi a
comunităţii.
La al doilea nivel, activităţile sunt următoarele: sprijinirea clientului în
înţelegerea legăturii dintre prezent şi crizele trecute şi căutarea unor
modalităţi de soluţionare.

Caplan(1964), Carkhuff(1969), Rapoport(1970),Shneidman(1972), Golan

(1974) Baldwin(1978), Thompson(1991) şi Coulahed (1998) consideră că
printr-o intervenţie minimală în timpul perioadei de criză se pot obţine
efecte maxime. În plus, considerăm că este nevoie de o intervenţie rapidă
în situaţia de criză, chiar dacă după aceea se decide şi acordarea pe termen
lung a altor servicii de asistenţă socială.
Această teorie se aplică în cazul de mai sus deoarece domnul Preda trece
printr-o perioadă de criză care este datorată unei experienţe traumatice de
viaţă (decesul) care este însoţită de violenţă asupra familiei, consum de
alcool şi disperare.

 TEORIA SISTEMICĂ

Teoria sistemică ,sau holistă, cum mai este denumită în literatura de

specialitate, a crescut în popularitate în rândul asistenţilor sociali începând cu
anii `70.

Aplicaţii ale acestei teorii au fost realizate de Darwin, Freud, Weber şi chiar
Einstein, însă importanţa acesteia a fost demonstrată de Ludwig von
Bertalanffy(1901-1972), considerat fondatorul teoriei sistemice, cel care a a
înţeles faptul că un system are proprietăţi holiste, fiind constituit din părţi ce
nu pot funcţiona în mod separat.

Teoria se aplică sistemelor sociale (familie, grup social, societate), precum şi

sistemelor biologice. Hearn (1982) este considerat unul dintre primii
cercetători care au aplicat teoria sistemică în asistenţa social.
 Teoria sistemică poate fi aplicată cu uşurinţă în practica asistenţei sociale
întrucât consider că diferitele părţi ale unui întreg, ale unei entităţi
funcţionale(individ, cuplu, familie, grupuri, organizaţii, comunităţi) intră în
relaţie şi creează o interdependenţă; funcţionarea unei părţi le afectează şi pe
celelalte şi depinde de ele pentru a supravieţui.

Disfuncţionalităţile apărute ameninţă cu distrugerea întregului system. Dacă

asistentul social poate analiza originea disfuncţiilor actuale ale sistemului,
poate determina şi calea spre vindecare, modalităţile de schimbare necesare
pentru stabilirea unui echilibru stabil şi sănătos.

În asistenţa social, teoria sistemică este frecvent utilizată în intervenţiile la

nivel familial. Asistentul social intervine la nivel individual, la nivel de cuplu
sau chiar la nivelul întregii familii. Funcţionarea unei părţi, nu numai că
afectează celelalte părţi, dar poate depinde de ele pentru a supravieţui, şi în
mod sigur pentru supravieţuirea întregului sistem.

Susţinătorii teoriei sistemelor explică violenţa împotriva partenerului ca

rezultat al acţiunii sistemului familial. În cadrul acestui model, familia este
văzută ca un sistem cu o structură dinamică, având anumite componente
interdependente(subsisteme) care interacţionează reciproc.

Am folosit această teorie întrucât se bazează pe sisteme – dacă un sistem nu

funcţionează, atunci şi celelalte sisteme vor fi afectate şi nu vor putea
funcţiona eficient. În cazul familiei Preda,dacă soţul ar continua să consume
alcool, cu siguranţă ar repeta şi actele de violenţă asupra soţiei, iar dacă
sistemul familial nu funcţionează corect, nici fata nu va putea să aibă o viaţă
normală şi liniştită.

 TEORIA REZOLVĂRII DE PROBLEME

Teoria rezolvării de probleme a fost dezvoltată de Perlman (1950) la

Universitatea din Chicago.Este proprie asistenţei sociale şi a influenţat, la rândul
său, dezvoltarea altor teorii specifice.

Rezolvarea de probleme poate fi definită ca o „activitate cognitivă al cărei scop

este acela de a schimba o problemă de la starea iniţială la starea
propusă”(Mayer, 1994, p. 600) sau ca „o abordare sistematică într-un proces de
gândire şi acţiune pas cu pas ce implică trecerea de la o stare indezirabilă la una
dezirabilă”(Gelfand, 1988, p. 1)
 Una dintre funcţiile asistenţei sociale este aceea de a rezolva probleme, în
special probleme sociale contemporane. Scopul asistenţei sociale este, pe de o
parte, acela de a ajuta persoanele să-şi îndeplinească nevoile psihologice şi
sociale în interacţiune cu societatea, iar pe de altă parte, de a crea o societate
care să vină în întâmpinarea acestor nevoi.

Ideea de bază a rezolvării de probleme este aceea conform căreia clientul şi

asistentul social sunt capabili să comunice reciproc despre probleme, scopuri,
resurse, planificare şi implementare.

Hepworth şi Larsen (1990) consideră că la baza teoriei rezolvării de probleme

stau mai multe idei fundamentale:

 Persoanele vor să-şi controleze propriile vieţi, propriile destine şi, de

asemenea, vor să se simtă competente pentru a îndeplini ceea ce consideră
ele că este important;
 Motivaţia pentru schimbare rezultă din setul de valori şi din dorinţa de
confort psihologic;
 Asistentul social este întotdeauna angajat în interacţiuni şi tranzacţii cu
alte sisteme;
 Sisteme sunt deschise, realizând schimburi energetice în vederea
dezvoltării;
 Toate sistemele umane au un scop bine delimitat.

Johnson(1975) stabileşte o listă de dificultăţi pe care asistentul social le

întâmpină în munca lui cu clienţii:

o Lipsa de claritate în definirea problemei(uneori nu ştiu exact care este

problema lor, alteori prezintă situaţia în mod vag şi confuz);
o Nu oferă informaţiile de care are nevoie asistentul social(o definire
minimală a problemei nu poate contribui la dezvoltarea unor strategii
alternative eficiente)
o Comunicare precară cu cei care se implică în procesul de rezolvare a
problemelor;
o Schimbări premature sau testarea în grabă a strategiilor alternative;
o Climatul în care se iau decizii este unul culpabilizator, critic, ceea ce
conduce la o încălcare a valorilor şi principiilor umane (principiul
auto-determinării);
 o Lipsa deprinderilor în rezolvarea de probleme(trebuie instruiţi pentru a
folosi în mod eficient metodele de intervenţie în rezolvarea
problemelor);
o Pierderea motivaţiei (pentru a rezolva problemele, clientul trebuie să
aibă răbdare şi o motivaţie puternică, iar lipsa de experienţă poate
conduce la diminuarea sau chiar pierderea motivaţiei)

Fără îndoială că teoria centrată pe rezolvarea de probleme are câteva contribuţii

semnificative la dezvoltarea asistenţei sociale.

În primul rând, teoria a realizat mutarea accentului de la boală şi diagnoză la

implicarea activă alături de client în rezolvarea de probleme. Conceptul de
istorie socială presupune nu doar o retrospectivă a evenimentelor trecute din
viaţa persoanei, ci şi o evaluare intergeneraţională complexă(stare de sănătate,
comportament).

Această teorie se aplică în cazul familiei Preda pentru a-i ajuta pe aceştia să
găsească soluţii la problemele existente în cadrul familiei şi relaţiilor dintre
aceştia.

Plan de intervenţie

PROBLEME OBIECTIVE ACTIVITĂŢI

1. Mama a renunţat să Creşterea stimei de Consiliere
îşi mai caute un loc sine
de muncă
2. Tatăl este alcoolic Determinarea Internarea lui într-o clinică
acestuia să renunţe de dezalcolizare
la alcool
3. Fata este în risc de Prevenirea absentării Consiliere
abandon şcolar de la şcoală
4. Comportamentul Îmbunătățirea Consiliere de familie
violent relațiilor dintre Consiliere de cuplu
membrii familiei Consiliere individuală
5. Tatăl nu are un loc Găsirea unui loc de Consiliere profesională
de muncă muncă
 BIBLIOGRAFIE
1) Enciclopedia asistenței sociale coordonat de George Neamţu, Polirom ,2016
2) Radu Vrasti,Ghid Practic de Interventie in Criza
3) Malcolm Payne, Teoria moderna a asistenţei sociale, Polirom, 2001
4) Doru Buzducea,Aspecte contemporane în Asistenţa Socială
5) How D. , Introducere în teoria asistenţei sociale,UNICEF, Bucureşti