Această preferinţă a pieţei către firme de tip „one stop shop” este confirmată şi

de faptul că un număr semnificativ de firme de securitate specializate exclusiv

pe servicii de guarding şi-au constituit de-a lungul timpului şi structuri tehnice
apte să ofere concomitent cu serviciile umane şi tehnologia de securitate, mai
ales că astfel se poate obţine chiar o eficientizare şi o creşterea a eficacităţii
prestaţiilor agenţilor. De asemenea sunt şi exemple de firme axate pe
tehnologie care şi-au dezvoltat capabilităţi de servicii complementare de
guarding. Sigur, se pot cita şi exemple contrare, de firme integrate care au
ajuns să-şi externalizeze fie structura de pază fie pe cea tehnică tocmai pentru a
obţine o concentrare a afacerii şi un grad mai mare de specializare. Dar aceste
aşa zise contra-exemple trebuie inţelese strict în acest context, al dorinţei de a
obţine beneficii strategico-operaţionale, aceste „reorgani-zări” nefiind nişte
separări de facto. Mai ales că în cele mai multe cazuri avem de-a face cu
sinergii operaţionale menţinute sau chiar dezvoltate între noile entităţi apărute
ca urmare a unor astfel de măsuri, entităţi care de altfel au şi acţionariate
comune. În al doilea rând, în ultima perioadă, în contextul în care, la nivelul
marilor corporaţii, funcţiunea de management al securităţii corelată cu
managementul riscului a căpătat o importanţă deosebită, s-a constatat o
deplasare a cererii pe piaţa de securitate de la produse sau servicii distincte
către soluţiile de securitate integrate. Acest tip de abordare stimulează apariţia
şi dezvoltarea unui alt tip de furnizor de securitate şi anume firmele
integratoare, firme care nu mai furnizează separat doar servicii de pază sau
sisteme de securitate electronică, ci oferă soluţii bazate pe integrarea tehnicii,
respectiv a diverselor tipuri de echipamente de securitate în sisteme complexe
în care şi factorul uman este un elemet important. Această abordare
„integraţionistă” are şi un fundament teoretic destul de solid. De pildă
conceptul „prevenţiei situaţionale” elaborată în deceniul opt al secolului trecut
de criminologul britanic Ronald Clarke, consideră că riscul generat de
activităţile infracţionale poate fi redus doar printr-o abordare holistică care
trebuie să aibă în vedere cinci direcţii principale de acţiune şi douzecişicinci de
categorii de acţiuni, acţiuni care se referă în principal la utilizarea sistematică şi
echilibrată a tuturor tipurilor cunoscute de echipamente şi servicii de
securitate, începând cu protecţiile fizico-mecanice, echipamentele electronice
de securitate, supravegherea şi intervenţia agenţilor de securitate, concomitent
cu luarea unor măsuri de tip procedural-operaţionale şi nu în ultimul rând
derularea de activităţi cu caracter educativ-pregătitor destinate să crească
capacitatea de alertă şi reacţie a persoanalului potenţial expus la riscul generat
de activităţile infracţionale. Având în vedere cele expuse mai sus, putem
concluziona că serviciile de securitate sunt într-adevar supuse unor presiuni
naturale către integrarea serviciilor tehnice cu cele bazate pe resurse umane,
presiuni care mai devreme sau mai târziu ar putea face ca distincţiadintre firme
specializate pe un anume tip de serviciu respectiv pe tehnica de securitate sau
guarding să devină din ce în ce mai puţin semnificativă iar noţiunea de
„companie de securitate” să capete un conţinut global fără să mai fie nevoie de
alte precizări sau explicaţii.